Vara lui 1918: lipsea un consens în privința

țării
Prof. Ioana Ionescu, 15 Iulie 2018

Anul Marii Uniri a debutat în condițiile grele impuse de Pacea de la București din aprilie-mai,
semnată în urma Armistițiului de la Focșani din iarna lui 1917. Pulsul zilelor de după sem-
narea păcii era accelerat, iar puntea pe care trebuiau să calce oamenii politici români pentru a
duce o politică de echilibru între Puterile Centrale și Antanta, deosebit de îngustă.

În martie 1918, Guvernul Alexandru Marghiloman a preluat conducerea României (sau ce mai
rămăsese din ea), într-un moment de tensiune maximă privind soarta țării. Alegerea nu a fost
întâmplătoare, mai ales că omul politic român conservator își asumase sentimentele
filogermane, declarându-le public, la fel cum majoritatea conservatorilor români au făcut-o.

În urma „păcii” de la București, suveranitatea României fusese grav afectată, țara fiind
economic și chiar politic dependentă de Germania. Opinia publică românească din Moldova
vuia de revoltă privind grelele condiții impuse, însă lipsurile limitau inițiativele în acest sens.

Împroprietărirea țăranilor, nedorită de vremelnicii stăpâni străini

La 4/17 iunie 1918 s-au deschis lucrările noului for legislativ al țării, creând cadrul favorabil
ratificării tratatului de pace cu Puterile Centrale și punerea în discuție a reformei agrare.
Aceasta nu era susținută de Marghiloman din cauza faptului că măsura, credea el, lovea în
marea proprietate (el însuși fiind latifundiar). Ce este demn de reținut este viziunea pe care
conservatorii o împărtășeau cu privire la țărani. Cu câteva zile înaintea deschiderii lucrărilor
Parlamentului, primul-ministru Marghiloman a promulgat „legea obligativității muncii și
culturilor agricole”, care prevedea ca țăranii să muncească cu brațele, uneltele și vitele lor,
timp de 5 ani, pământul moșieresc. Potrivit art. 2 al legii, toți muncitorii agricoli valizi,
bărbați până la 60 de ani, femei până la 50 ani și copii de la 14 ani în sus erau obligați să
muncească acolo unde le indica serviciul agricol județean. Vitele de muncă, mașinile și
uneltele agricole se considerau rechiziționate în folosul statului. Legea asupra muncii agricole
forțate, lege de altfel rău primită de masele țărănești, a fost sugerată de reprezentanții Puterilor
Centrale și aplicată în folosul lor. Ea avea de îndată să fie urmată de o nouă măsură, anume
aceea a arendării obligatorii, prin care se preconiza arendarea forțată (nu exproprierea) a unei
părți din moșiile ce depășeau 100 ha. Arendarea se putea face pe 5 sau 10 ani la obști sau
grupuri de țărani, soluție care urmărea tergiversarea reformei.

Liberalii, dimpotrivă, cereau aplicarea întocmai a reformelor, așa cum ele fuseseră înscrise în
Constituție. În legătură cu măsura Guvernului de „arendare forțată”, Partidul Național Liberal
cerea aplicarea neîntârziată a exproprierii celor 2.000.000 ha din marea proprietate
particulară, ca singura soluție corespunzătoare, protestând față de orice mijloc ce tindea să
împiedice grabnica și integrala înfăptuire a reformei agrare.

Despre pedepsirea abuzului de putere acum 100 de ani

O altă măsură ce a stârnit frământări la nivel înalt a fost aceea a dării în judecată a membrilor
fostului Guvern liberal, măsură cerută cu insistență de reprezentanții Puterilor Centrale. Încă
de la 25 iunie/8 iulie 1918 se instituise în acest scop o anchetă parlamentară, iar la 28 iunie/11
iulie 1918 deputatul Gh. Stroici prezenta în Parlament propunerea de dare în judecată a
membrilor fostului Guvern liberal, pentru motivul de a fi „precipitat intrarea României într-un
război pe care numai în lipsa voită de informațiuni îl poate explica”. I. I. C. Brătianu era
acuzat de a fi comis, de la declararea războiului până la retragerea armatei în Moldova,
abuzuri de putere. Capetele de acuzare împotriva Guvernului Brătianu erau: acceptarea
trecerii trupelor străine pe teritoriul țării; lipsă de preocupare pentru organizarea armatei;
corupția reprezentanților Guvernului; cedarea flotei române către Rusia; transportarea
tezaurului în Rusia; distrugerea rafinăriilor; întrebuințarea vagoanelor căilor ferate în scopuri
particulare. În ceea ce privește această situație, regele Ferdinand a fost cât se poate de ferm,
nesancționând legile inițiativei parlamentare, „chestiunea amnistiei” și „responsabilitatea
ministerială”, găsind ca justificare a atitudinii sale faptul că proiectul de lege pentru darea în
judecată a membrilor fostului Guvern liberal nu îndeplinea prevederile Constituției, fiind în
contrazicere cu principiile justiției. „Până astăzi, în România, arăta regele, nu s-a admis ca
arestarea adversarului politic să poată depinde de un corp politic” și „ca reprezentant al ideii
conservatoare, arăta el în continuare, nu pot îndestul să atrag atenția asupra incalculabilelor
consecințe ce asemenea precedente pot avea pentru stat și pentru Coroană”.

Întrucât Marghiloman tărăgăna lucrurile în problema arestărilor miniștrilor din fostul Guvern
liberal, informând Puterile Centrale că documentele necesare pentru condamnarea Brătienilor
dispăruseră, ceea ce făcea imposibil scopul final al urmăririi, el avea să-și atragă oprobriul
presei din țările Puterilor Centrale. Totodată, el era învinuit că întârzia ratificarea tratatului de
pace. În fața acestor știri, Al. Marghiloman a ordonat arestarea lui Al. Constantinescu, fostul
ministru al domeniilor și internelor, precum și a câtorva funcționari din poliție. Totul pentru
două săptămâni, deoarece, în urma protestelor liberalilor și la cererea regelui, oamenii au fost
eliberați.

Ocupantul german impune regulile lui

Din punctul de vedere al societății, germanii erau priviți ca adevărați jefuitori, dacă ținem cont
de datele din arhive privind rechiziționările impuse fiecărui județ din Muntenia și Oltenia și
obligativitatea plății contribuției de război, care de ridica la 250.000.000 lei, urmând a fi
plătită sub forma unui împrumut garantat de județe.
Impunerile de tot felul au provocat în rândurile diferitelor medii, de la țărani la intelectuali, un
puternic spirit de revoltă. Astfel, ocupanții au fost obligați să ia măsuri pentru „asigurarea
ordinii”, trimițând un număr mare de jandarmi în țară. Astfel, 10 țărani din Mehedinți,
nesupuși, făcând parte dintr-un grup de partizani condus de sublocotenentul Victor Popescu,
au fost uciși în vara anului 1918. Și în alte regiuni s-au semnalat astfel de cazuri, o statistică
semnalând numărul de 1.448 de omucideri. În realitate, numărul victimelor trebuie să fi fost
mult mai mare.

În acest cadru merită a fi subliniată rezistența opusă de profesorii Universității din București
față de intenția ocupanților de a înființa, pe lângă cel mai înalt for de învățământ superior
românesc, „un institut științific german”. Profesorii Universității, formulând rezerve și chiar
unele critici referitoare la proiectul prezentat, au reușit să amâne deschiderea cursurilor și
implicit să împiedice punerea în aplicare a planului preconizat de ocupanți. De altfel, lipsa de
încredere a ocupanților în corpul profesoral și teama de tulburări erau cauzele pentru care
comandamentul german decisese suspendarea cursurilor universitare la 7/20 decembrie 1916
și redeschiderea lor aproape peste un an de zile. După reînceperea cursurilor, deoarece o
foarte mare parte a tineretului din învățământul superior ripostase cu vehemență la cererea
ocupanților de a dovedi „supunere față de autoritățile germane”, numeroși studenți vor fi
trimiși ca „recalcitranți” în lagărele din Germania sau Bulgaria.

Subiectul privind situația României în perioada ocupației este dens, iar perspectivele din care
el poate fi tratat sunt multiple. Încheiem totuși cu un citat din Simion Mehedinți, ale cărui
vorbe geniale par să ne urmărească și astăzi: „În aceste vremi ale ocupației, oamenii politici
rămași la București nu ajungeau la o înțelegere pentru a fi utili țări, pentru a putea ajuta la
ușurarea relelor”.

Galerie foto: