Angajamentul regelui Ferdinand de a fi un

bun român
Prof. Dr. Dorin Stănescu, 21 Iulie 2018

În Panteonul românesc al personalităților Marii Uniri, la loc de cinste se află figura

regelui Ferdinand, care a avut dificila misiune de a conduce România în vremea plină
de încercări a Primului Război Mondial. Misiunea sa nu a fost ușoară, căci a trebuit
să ia o decizie dură - să lupte pentru noua sa patrie ori alături de Germania, locul său
de naștere. Din această dilemă, regele Ferdinand a avut înțelepciunea să aleagă
România. Și-a asumat ruperea relațiilor cu familia sa, sacrificând o lungă tradiție și
cumva legătura nevăzută ce unea Regatul României de Imperiul German de mai bine
de patru decenii. Acest mare conducător a trecut la viața veșnică în noaptea de 19
spre 20 iulie 1927, după cum avea să se confirme într-un comunicat oficial.

Ferdinand-Victor-Albert-Meinard, principe de Hohenzollern, s-a născut la

Sigmaringen pe 24 august 1865, ca fiu al lui Leopold de Hohenzollern și al
principesei Antonia. Familia sa era înrudită cu împăratul Germaniei, Wilhelm I. Un an
mai târziu, unchiul viitorului rege Ferdinand, Carol I, avea să devină domnitor al
României. Pentru că unica fiică a lui Carol a murit la vârsta de trei ani și jumătate,
acesta și-a căutat succesorul în familia sa. Fratele său, Leopold, precum și primul
său născut au declinat această ofertă. În schimb, Ferdinand a acceptat.

Acesta a fost contextul care a generat la 3 decembrie 1880 realizarea unui veritabil
pact de familie sub patronajul împăratului Wilhelm, ca șef al casei de Hohenzollern,
prin care Ferdinand era desemnat ca principe moștenitor al tronului României. La
acea dată, acesta avea 15 ani. Prima sa vizită în țara pe care urma să o conducă a
avut loc în 1884, însă, curând, avea să se întoarcă în Germania pentru a-și desăvârși
pregătirea militară, dar și educația.

Tânărul Ferdinand vorbea cinci limbi străine, avea o bogată cultură și o pasiune -
botanica. Cu aceasta din urmă se va delecta mai tot timpul său liber, inclusiv în anii
de domnie.
În 1889, principele moștenitor Ferdinand avea să se stabilească definitiv în regatul
României, iar în 29 decembrie 1892 și-a întemeiat o frumoasă familie, prin căsătoria
cu Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria. Curând, familia regală avea să se
mărească, întrucât din această căsătorie aveau să se nască nu mai puțin de șase
copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Marioara alintată Mignon (1900), Nicolae
(1903), Ileana (1909) și Mircea (1913).

Vreme de 25 de ani, Carol I și-a exercitat autoritatea asupra nepotului său, fapt care
avea să se răsfrângă cumva negativ, imprimându-i viitorului monarh o anumită
timiditate și fâstâceală în a reacționa cu cei din jur. Nici pentru Maria relația cu familia
regală nu a fost foarte comodă, regele Carol I fiind în permanență un aspru critic al
acțiunilor acesteia, pomenindu-i mereu de datoria sa de viitoare regină a țării. Nu era
un secret pentru nimeni că suveranul avea o viziune austeră asupra datoriei și
misiunii de rege. Într-un fel, inflexibilitatea sa în ceea ce privește datoria regală avea
să fie puternic inoculată în mentalul tinerei familii, iar acest fapt s-a reflectat pozitiv în
vremurile grele pe care aceasta avea să le parcurgă la scurt timp după preluarea
conducerii țării.

Rege al Vechiului Regat (1914-1918)

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, scena politică europeană, dar și cea
românească s-au modificat radical. Pusă în situația de a alege să lupte alături de
Germania și aliații săi sau împreună cu Antanta, România a decis, la Consiliul de
Coroană din 21 iulie/3 august 1914, să rămână neutră, în ciuda dorinței regelui Carol
de a merge cu Germania. Refuzul clasei politice de a-l urma pe Carol I l-a afectat
profund pe acesta, iar supărarea i-a provocat chiar moartea, la 27 septembrie 1914.
Dispariția de pe scena politică a bătrânului rege, făuritorul independenței și Regatului
mondern al României, a lăsat locul liber pentru tânăra familie ce avea să preia frâiele
puterii.

Pe 28 septembrie, în Parlamentul țării, Ferdinand a rostit un discurs premonitoriu și

cumva emblematic pentru întreaga sa domnie: „Dumnezeu, care după atâtea grele
încercări a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu
va lăsa să scadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit și va ocroti, cu dragoste pentru
acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român și rege să închin
acestei țări”. Angajamentul său de a fi bun român și l-a respectat cu sfințenie, iar
acest fapt se va vedea în curând. A doua zi după depunerea jurământului și
proclamarea sa ca rege, Ferdinand a fost ales președinte de onoare al Academiei
Române.

Încă de la început, regele Ferdinand a dat un puternic semnal că va merge alături de

interesele țării și împotriva intereselor familiei și patriei sale germane. I.G. Duca nota
în jurnalul său că regele i-a spus: „Eu sunt un rege constituțional, prin urmare, dacă
țara crede că interesele ei dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale, nu în
mine va găsi o piedică în realizarea idealului național”. Și așa a și fost, căci în 14/27
august 1916, la Consiliul de Coroană de la Palatul Cotroceni, regele a fost de acord
cu decizia ca România să intre în război alături de Antantă și împotriva Germaniei,
patria sa natală.
Așa cum se știe, istoria Marelui Război s-a scris cu sânge: de la Jiu, Predeal și
Turtucaia și până la Mărăști, Mărășești și Oituz. În tot acest timp, regele Ferdinand,
numit elogios de presa europeană drept cel mai loial suveran, est-european al cauzei
Antantei, și-a făcut datoria față de România și nu s-a lăsat biruit de încercările
vremelnice ale înfrângerilor din toamna anului 1916 sau de greutățile și durerile
refugiului în Moldova. Mai mult, alături de regină, el a fost un stâlp al rezistenței.
Rămâne memorabilă proclamația sa către soldați din 23 martie/5 aprilie 1917 prin
care a promis două lucruri esențiale - reformele agrară și electorală. Ambele aveau
să se înfăptuiască după război.

Reforme esențiale

În vara anului 1917, Ferdinand era pe punctul de a fi detronat de bolșevicii ruși aflați
în Moldova, dar tentativa lor avea să eșueze. Anul următor, 1918, chiar și rudele sale
din familia de Hohenzollern au dorit același lucru și erau pe punctul de a reuși. Ciudat
este și mersul istoriei. La sfârșitul războiului, Ferdinand avea să fie singurul
Hohenzollern rămas pe tron...

Cu siguranță, istoria domniei regelui Ferdinand are ca moment-cheie anul 1918. Este anul în
care, pe 27 martie, Basarabia s-a unit cu patria-mamă, pe 28 noiembrie Bucovina și ultima, la
1 decembrie, Transilvania. Era tot ceea ce își puteau dori un suveran, și poporul său. Unirea
era un vis împlinit, iar sacrificiile de pe câmpurile de luptă nu au fost în zadar.

După război și după recunoașterea internațională a Unirii, regele Ferdinand și regina Maria au
fost încoronați triumfal, pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. Nimeni nu știa că, din acel
moment, regele avea să mai domnească doar cinci ani. În acești ani s-a adoptat o nouă Consti-
tuție, s-au făcut reforme și legi esențiale pentru dezvoltarea țării, iar refacerea de după război
a arătat forța și puterea creatoare a acestei națiuni. Renunțarea fiului său Carol la tron, în
1926, dar și tensiunile politice ale epocii și-au pus amprenta asupra sănătății regelui. Curând,
acesta s-a stins din viață. Comunicatul oficial din ziua de 20 iulie confirma decesul regelui în
noaptea de 19 spre 20 iulie 1927. Era sfârșitul domniei unuia dintre marii suverani ai Europei,
rege al Regatului României Mari, care prin faptele sale va rămâne în istoria noastră drept
„Ferdinand Întregitorul de neam și țară”.

Galerie foto: