Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
INCEPUT LUCARE BUNxxxxxxxx
INCEPUT LUCARE BUNxxxxxxxx
2.1OASELE
Majoritatea oaselor corpului omenesc (figura2) au forme și dimensiuni diferite, ceea ce
demonstrează relația dintre aspectul lor exterior si funcțiile care le revin.
Oasele lungi sunt formate dintr-un tub de substanță osoasă compactă, având în centru un
canal medular și la cele două extremități, mai mari ca volum, câte un bloc de substanță
spongioasă, înconjurată de un strat de substanță compactă.
Ele acționează ca pârghii și prin intermediul lor se vor realiza mișcări rapide și de mare
amplitudine, motiv pentru care alcătuiesc scheletul membrelor.
Oasele scurte sunt blocuri de substanță spongioasă acoperite de un strat de substanță
compactă. Rolul lor este de a suporta elastic greutatea corpului (oasele tarsiene), de a
contribui la menținerea echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale (vertebrele), sau de a
permite executarea mișcărilor complexe și delicate ale mâinii (oasele carpiene).
Oasele plate sunt late și subțiri și participă la alcătuirea unor cavități care protejază organele
importante (cutia craniană) sau la realizarea unor suporturi stabile (oasele bazinului), sau
oferă mușchilor suprafețe întinse și mobile de inserție (omoplatul).
Indiferent de tipul lor, suprafața oaselor nu este perfect netedă decât în anumite porțiuni. În
rest, prezintă numeroase neregularitați, linii, suprafețe rugoase, apofize, tuberozități spine
etcetera, care servesc drept zone pentru inserțiile musculare. Forma și dimensiunile acestora
sunt dependente de forțele cu care trag grupele musculare și direcția acestor forțe.
2.2MUȘCHII
Mușchii corpului uman (figura 4) reprezintă în totalitate lor 40-45% din greutatea întregului
corp, mușchii striați fiin în numar de 430.
Mușchii inelari au formă circulară și permit prin contracția lor, deschiderea sau închiderea
anumitor orificii. Exemplu: orbicularul ochilor, orbicularul buzelor etc. Tot un mușchi inelar,
dar cu totul deosebit că dimensiune și importantă, poate fi considerat și mușchiul diafragmFF,
care alcătuiește plafonul cavitații abdominale și planșeul cavitații toracice.
2.3 ARTICULAȚIILE
Către extremitățile lor segmentele osoase sunt legate între ele prin părți moi,participând astfel
la formarea sistemului articular (figura 6)
2. a două grupa de articulații o formează articulațiile semimobile, cu mișcări ceva mai ample,
denumite amfiartroze (hemiartrozele,schizartrozele) în care zona intermediară prezintă o fanta
incompletă, apărută sub influență unor mișcări de amplitudine redusă.
3. a treia grupa, cea a adevăratelor articulații, este reprezentată de diatroze (articulațiile
mobile), caracterizate prin prezența unei cavități articulare, care apare între extremitățile
oaselor.
Astfel, într-o prima categorie ar intră articulațiile cu un singur grad de libertate:
a) articulațiile plane (artrodiile) au suprafetelele articulare congruente; mișcarea lor este
numai de alunecare, cum se întâmplă între apofizele articulare cervicale sau între oasele
carpiene.
b) articulațiile cilindroide sunt asemănătoare balamalelor. Un capăt articular are formă unui
cilindru plin sau a unui mosor (trohlee), iar celălalt este scobit și configurat corespunzător. Se
deosebesc două variante: articulația trohleana, că o balama, cum este articulația cotuluiFF și
articulația trohoidă, sub formă de pivot, în jurul căreia se face mișcarea, cum este articulația
radiocubitala superioaraFF.
A două categorie o formează articulațiile cu două grade de libertate:
a) articulația elipsoidală are una din extremitățile osoase în formă de condil, cu secțiunea
anteroposterioară elipsoidală (genunchi)FF sau un condil și o cavitate scobită corespunzătoare
(articulația radiocarpiana)FF.
b) articulația selara (în formă de să) cu o suprafață convexă și altă concavă în sens invers, că
cea trapezometacarpiana a policelui.
A treia categorie este reprezentată de articulațiile cu cea mai mare libertate de mișcare, adică
articulațiile cu trei grade de libertate:
Articulațiile sferoidale (enartrozele) sunt alcătuite dintr-un cap articular aproape globulos, mai
mic sau sau mai mare decât o jumătate de sfera, și dintr-o cavitate mai întinsă sau mai scobită.
ANATOMIA COLOANEI VERTEBRALE
Coloana vertebrală (figura7) este un tub articular osos, lung, care se întinde între baza
craniului și oasele bazinului. Este o structură rezistentă, dar în același timp flexibilă, care
susține capul și corpul, menține trunchiul în poziție dreaptă, permițând în același timp
mișcarea acestuia.
Gaură vertebrală: prin suprapunerea tuturor găurilor vertebrale ia naștere canalul vertebral, în
interiorul căruia se află măduva spinării. Gaură vertebrală este delimitată de corpul și arcul
vertebral.
Vertebrele prezintă anumite particularități structurale în funcție de regiunea în care se află:
1. Vertebrele cervicale (figura 8) au corpul vertebral de dimensiuni reduse (cele mai reduse
comparativ cu celelalte segmente vertebrale).
- gaură vertebrală are formă triunghiulară
- procesul articular are fete articulare plane
- procesul spinos este scurt și bituberculat
- procesul transvers: are la baza gauratransversala, prezintă tubercul anterior și posterior și
șanțul nervului spinal.
3. Vertebrele lombare (figura 10) au corpul vertebral cel mai voluminos, cu aspect de bob de
fasole, având concavitatea către posterior
- procesul articular are fetele articulare cilindrice, concave superior și convexe inferior
- procesul accesor, este redus că dimensiune, anterior de acesta se localizează procesul costal
care este mare și reprezintă fostele coaste lombare.
4. Osul sacru (figura 11) este format din sudarea vertebrelor sacrale
I se descriu:
- o față pelvina: se pot vedea corpurile vertebrale sudate și șanțurile dintre acestea numite linii
transverse, la capătul cărora sunt localizate găurile sacrale anterioare, care reprezintă locul de
ieșire al ramurilor anterioare ale nervilor sacrali.
- o față dorsală la nivelul căreia sunt situate creastă sacrală mediană, rezultată din sudarea
proceselor spinoase, creastă sacrală intermediară rezultată din sudarea proceselor articulare,
găurile sacrale posterioare, care reprezintalocul de trecere ale ramurilor posterioare ale
nervilor sacrali și creastă sacrală laterală, rezultată în urmă sudării proceselor transverse.
- o baza: superior are corpul vertebrei S1 care împreună cu corpul lui L5 formează
promontorium. Tot la nivelul bazei sacrului este localizat și procesul articular superior al S1.
- o parte laterală căreia i se descrie față articulară, tuberozitatea sacrală.
- canalul sacral reprezintă contiuarea canalului vertebral. Spre deosebire de canalul vertebral,
acesta conține fillum terminale, structura în jurul căreia se formează coadă de cal de către
nervii sacrali.
5. Coccisul (figura12) se formează prin sudarea vertebrelor coccigiene însă are dimensiuni
reduse, este rudimentar.
Figura 12 Coccisul
Acesta prezintă cornul coccisului care prin intermediul ligamentelor se leagă de cornul
sacrului.
Prima vertebră cervicală poartă denumirea de atlas și este formată din două mase laterale
unite de arcuri (anterior mai lung și posterior mai scurt)
Cea de-a două vertebră cervicală se numește axis. Această prezintă dintele axisului, față
articulară anterioară și față articulară posterioară peste care trece ligamentul transvers al
atlasului.
Punctele slabe ale coloanei vertebrale sunt discurile intervertebrale, un fel de amortizoare
elastice formate dintr-un nucleu pulpos și fluid. Discurile intervertebrale sunt înconjurate în
întregime de un inel fibros care are că rol limitarea dilatarii discurilor și legarea vertebrelor
între ele.
Nucleul pulpos își pierde din flexibilitate cu trecerea timpului, volumul i se diminuează, iar
discurile își pierd poziția normală.
Fetele superioare și inferioare ale fiecărei vertebre sunt separate cu ajutorul discurilor
intervetebrale (figura 13), care sunt alcătuite din cartilaj și a căror funcție este de a amortiza
șocurile și presiunile. Grosimea acestor discuri este variabilă în funcție de regiunea coloanei
vertebrale, atingând maximul la nivelul coloanei lombare.
Vertebrele sunt legate între ele prin ligamente,(anterioare, posterioare, intervertebrale) (figura
14), localizate pe toată lungimea coloanei vertebrale.
1. În plan sagital:
- lordoză cervicală
- cifoză toracică
- lordoză lombară
- curbură sacrococcigiana
2. În plan frontal:
- scolioză toracică
Vascularizatia arterială:
- arteră vertebrală
- artere lombare
Vascularizatia venoasă
- două sisteme venoase (anterior și posterior). Sistemul venos anterior se varsă în vene
corespunzătoare arterelor iar cel posterior în plexul venos intervertebral.
Oasele sunt incluse, alături de ligamente, tendoane și cartilaje, în clasa țesuturilor conjunctive
și reprezintă o importantă parte atât a suportului mecanic și de menținere a integrității
structurale scheletice, cât și a celui de transmitere a forței de la elementele active (neuro-
musculare) la cele pasive (osteo-articulare) ale aparatului locomotor.
· celule
· matricea extracelulara.
Celulele (condroblaste, condrocite, osteoblaste, osteocite și fibroblasti) ocupă 3% din volumul
total osos și iau parte la sinteză și secreția componentelor organice. Sunt asamblate într-o
rețea sub formă unei matrice extracelulare, în care componentă organică osteoidă este puternic
mineralizata și vascularizată. Conținutul hidric reprezintă 8% din volumul total osos; 65 %
din greutatea uscată este reprezentată de minerale și 35 % de matricea organică, în care
derivații de colagen sunt majoritari (95%).
- adăpost pentru organele interne (toracice și pelvine), creier, măduva spinării și organele de
simt.
b) Funcțiile de postura și locomoție sunt posibile datorită asamblării sub formă de pârghii a
oaselor lungi și scurte, conectate prin articulații mobile, puse în mișcare, că baza a întregului
comportament.
Funcții biologice:
b) Participarea la metabolismul mineral se face prin rolul de depozit mineral, zona de schimb
ionic și asigurarea homeostaziei fosfo-calcice.
Asamblarea pieselor osoase ale scheletului este realizată prin intermediul unor formățiuni
anatomo-funcționale denumite articulații.
Articulația se prezintă că un organ de unire a două sau mai multe piese osoase.
fibroase;
cartilaginoase;
sinoviale.
Aproximativ 600 de mușchi scheletici acoperă 40-45% din greutatea corporală. În jurul
fiecărei fibre musculare se află țesut conjunctiv denumit endomisium, care conține vase de
sânge și nervi. Mai multe fibre musculare prezintă un înveliș comun numit perimisium.
Țesutul conjunctiv care organizează fibrele sub formă muschiului că organ se
numește epimisium. Cele trei straturi conjunctive se află în continuitate și la capătul
muschiului formează tendoanele.
Aranjamentul fibrelor musculare în mușchi este variabil:
2) fibre oblice față de axul lung al muschiului, cu mai multe variante: unipenat (flexor
propriu al policelui), bipenat (drept anterior), circumpenat (tibial anterior), multipenat
(deltoid), dezvoltă rapid forță pe distanțe mici.
Mușchii care dezvoltă o forță mare, dar la care gradul scurtării este limitat, prezintă o
structura multipenata, cu tendoanele dispuse în septuri multiple pe două planuri. Acest
aranjament face că diametrul transversal efectiv să fie mult mai mare decât cel anatomic.
Mușchii sunt atașați de la un os la altul prin tendoane sau aponevroze, trecând peste una sau
mai multe articulații. Punctele de atasare musculară proximală și distala se numesc origine și,
respectiv, inserție, cea din urmă aflându-se de obicei pe osul mobilizat de mușchi.
Propietățile mușchilor:
În canalul vertebral se găsește măduva spinării învelită în trei foițe meningeale. Este evident
rolul protector al coloanei vertebrale care este formată, anterior, din suprapunerea corpurilor
vertebrale și, posterior, din suprapunerea arcurilor vertebrale. Leziunile cooanei vertebrale pot
interesa și măduva spinării.
2. ROL STATIC
Confrom formulei 'C2+1=gradul de rezistență' unde 'C' este numărul de curburi (42+1=17),
coloana vertebrală este de 17 ori mai rezistență cu curburi deci dacă nu le-ar avea.
Curburile coloanei vertebrale în sagital au rolul de a-i mari rezistență.
Pot există și exagerări ale curburilor sau inversarea lor ceea ce duce la formarea unor curburi
patologice; existența lor pot determina dezvoltarea anormală a organelor din cutia toracică.
Aceste currburi patologice pot fi ereditare sau dobândite.
3. ROL BIOMECANIC
Mișcarea coloanei vertebrale rezultă din însumarea mișcărilor vertebrelor între ele;
2.1 Generalitați
Atitudinea corectă a corpului este semn al echilibrului fizic și psihic, rezultanta a dezvoltării
normale și armonioase a corpului.
2.2 Definiție:
2.3Clasificare:
Scoliozele funcționale:
A) atitudinea scoliotica
C) scolioză statică:
A) Scolioză congenitală:
4)rahitismul
C) Scoliozele secundare unor afecțiuni dobândite:
2.4 Etiopatologie:
Ele pot fi provocate de inegalități ale membrelor inferioare, de anchiloze ale soldului în poziții
vicioase, de contracturi musculare paravertebrale antalgice că în hernia de disc etc.Aceste
atitudini scoliotice nu sunt evolutive și dispar odată cu dispariția sau corectarea cauzei care le-
a produs.
Cauzele care duc la apariția scoliozelor structurale pot fi neurologice, musculare, genetice,
congenitale, metabolice, dar marea majoritate a scoliozelor au cauza necunoscută (ex.
scoliozele idiopatice: aproximativ 75%).
Scoliozele structurale constau într-o inflexiune laterală a rahisului cu rază mare de curbură ce
antrenează un aspect discret asimetric al ansamblului spatelui: un umăr mai ascensionat,
omoplatul mai proeminent, asimetria discretă a triunghiului taliei, un sold ușor ascensionat și
chiar un ușor dezechilibru lateral al trunchiului. În scoliozele structurale coloana vertebrală
prezintă modificări ce se accentuează în perioada de creștere sau de-a lungul evoluției bolii de
baza care duc la deformări ale corpilor vertebrali, sunt însoțite de gibozitate laterală prin
rotația vertebrelor în jurul axului lor vertical și sunt rigide. Gibozitatea este situată de partea
convexității curburii.
1) Examenul clinic:
Tabloul clinic
Debutul este greu de precizat. Este posibil că acesta să aibă loc chiar în perioada copilăriei sub
formă unei scolioze infantile cu o cuneiformizare vertebrală care evoluează în perioada de
creștere devenind evident clinic. De multe ori instalarea scoliozei coincide cu creșterea rapidă
în înălțime în perioada pubertară. Rareori, instalarea deviatiei rahisului este precedată de
dureri vagi însoțite sau nu de mialgii sau radiculite care cedează la repaus, precum și de
contractură mușchilor spatelui de partea convexității, fibrilații musculare și dureri la presiunea
inserțiilor acestora.
POZEEEEEEEEEEEEEEEE
INVESTIGAȚII PARACLINICE:
TRATAMENT:
1). PROFILACTIC:
Trebuie combătute anumite deprinderi care pot favoriza sau accentua deviația vertebrală, că
de exemplu, ,,atitudinea soldie”, de sprijin pe un singur picior, pe care o iau adeseori copiii și
adolescențîi (mai ales fetele). Purtarea ghiozdanului cu cărți este recomandabil să se facă pe
spate, iar dacă se face în mâna, să se alterneze dintr-una în cealaltă.
Este recomandabil că pacientul să nu stea timp îndelungat la masă de lucru, până când
oboseală l-ar face să ia o poziție incorectă, ci să facă pauze în care să execute câteva exercițîi
fizice sau să se întindă pe pat.
Este necesar să se încerce combaterea pozițiilor vicioase pe care unii copii și le însușesc în
timpul somnului, că de exemplu în flexie accentuată, sau în decubit lateral mereu pe aceeași
parte.
Adeseori este utilă montarea unei plăci dure sub saltea. În cazul utilizării corsetului
Milwaukee, de exemplu, autoredresarea activă a coloanei în timpul somnului este favorizată
de planul ferm al patului.
Se recomand? pacien?ilor cu scolioz? o diet? adecvat? astfel încât greutatea lor corporal? s?
fie optim? în raport cu în?l?imea ?i vârsta. Acest lucru este necesar mai ales la pacien?îi
supraponderali, deoarece greutatea poate accentua devia?iile coloanei vertebrale.
TRATAMENTUL ORTOPEDIC
Își propune corectarea și menținerea deviației verebrale pentru a neutraliza riscul de agravare
reprezentat de puseul pubertar de creștere. Un tratament ortopedic poate fi apreciat că eficient
dacă la sfârșitul creșterii el reușește să mențînă deviația vertebrală la o valoare cel mult egală
cu aceea de la începutul tratamentului
Aparatele ortopedice pasive realizează corecția deviației folosind forță de presiune, de obicei
la nivelul părțîi convexe a curburii și forță de tracțiune care tinde să elongheze coloana și
astfel să reducă curbură.
Corectarea este în general realizată prin aparate gipsate succesive. Când se obține corecția
maximă menținerea ei este încredințată unor corsete ortopedice.
Pentru scolioză corecția se obține cu ajutorul unui cadru ce realizează atât elongarea cât și
derotarea coloanei și presiunea pe convexitate. Indiferent de tipul de cadru (Abbot, Risser,
Cotrel etc) principiul este același. În cadru se aplică aparatul gipsat. După o perioada de 1-2
luni aparatul gipsat se schimbă, obțînându-se o nouă corecție.
Uneori gipsul poate realiza o elongație progresivă (aparatul de elongație tip Stagnara).
Aparatele ortopedice active caută să obțînă corecție printr-o autoredresare activă a coloanei.
Aparatul clasic activ este aparatul Milwaukee. Corsetul lui este purtat permanent sau
intermitent, în funcție de gravitatea curburii. Există actualmente tendința de a aplică corsetul
Milwaukee noaptea în cazurile de deviațîi mici (scolioză sub 30*), dar care la controale
repetate fac dovadă evolutivitățîi lor.
Un alt aparat activ este corsetul cu trei puncte de sprijin care caută să redreseze scoliozele
lombare.
O altă serie de metode ortopedice: tracțiunea continuă în timpul nopțîi (Cotrel), stimularea
electrică a musculaturii din convexitate cu aparate special construite, se adresează acelorași
deviațîi vertebrale de gravitate medie și se asociază în programul terapeutic.
CORSET ORTOPEDIC ÎN TREI PUNCTE
TRATAMENTUL CHIRURGICAL:
Deviațiile vertebrale grave, evolutive, care se agravează lent, dar continuu, și după terminarea
creșterii, impun redresarea și stabilizarea lor prin metode chirurgicale. Prețul corectiei în
aceste cazuri îl constituie rigidizarea (cu tije) a unui important segment al coloanei vertebrale.
Intervenția chirurgicală în cazurile de gravitate extremă trebuie precedată de o pregătire prin
elongație progresivă a coloanei (prin aparate gipsate de elongație sau elongație cu halou
cranian și gips sau cerc pelvin).
Radiografii în care se pot observă tijele și șuruburile montate pentru corectarea
curburiii coloanei vertebrale
Intervenția este urmată de o imobilizare gipsată, apoi de corset ortopedic timp de 18-24 luni,
perioada în care artrodeza vertebrală devine solidă. Și tratamentul chirurgical va fi însoțit de
kinetoterapie, cu scop de asuplizare preoperator, cu scop de tonificare musculară generală în
perioada de imobilizare, cu vocația de corecție posturală și integrare în viață cotidiană la
înlăturarea corsetului.
Balneofizioterapia are cele mai largi recomandări, cu cele mai eficiente rezultate. Aproape că
nu există contraindica?îi , excluzând numai formele complicate (cardiaci, pulmonari
decompensă?i, etc).
Mijloacele fizicale cele mai folosite sunt din domeniul electroterapiei, termoterapiei ?i
balneoterapiei.
* combaterea durerii
* refacerea echilibrului muscular
* tonifierea musculaturii
* refacerea mobilitățîi articulare
* reca?țigarea mobilita?îi coloanei vertebrale
Termoterapia cuprinde proceduri ce dezvoltă o mare cantitate de căldură. Efectele de baza ale
termoterapiei sunt:
* analgezia,
* hiperemia,
* hipertermia locală și sistemică,
* creșterea tonusului muscular,
* creșterea elasticității țesutului conjunctiv.
Aparat diatermie
-căldură superficială, produsă de celelalte tehnici, în care efectul de penetrație este mai redus,
de numai câțiva centimetri de la tegument.
-căldură umedă sub formă impachetarilor cu parafină, cu nămol și nisip este mai benefică
decît căldură uscată.
1. Împachetarea nămol
Împachetarea cu nămol
decât cele de abur cald. Transpirația se instalează mai încet, dar cantitatea e mai abundență
decât la băile de abur.
4. Băile de lumina
Se realizează în dulapuri de lemn cu becuri, iar cele parțiale în dispozitive adaptate. Durata
băilor este de 5 - 20 minute. Căldură radiantă produsă de băile de lumina este mai penetrantă
decât cea de abur sau aer cald, iar transpirația începe mai devreme.
Utilizează spectrul solar complet. Expunerea la soare se face cu precauție, 2-3 minute pentru
fiecare parte a corpului; timpul de expunere se crește treptat în zilele următoare.
Aceste băi sunt indicate mai ales la copii, în perioada de creștere (ele stimulează metabolismul
fosfo-calcic și cel al vitaminei D) și contraindicate la persoanele cu probleme cardiace.
6. Cataplasmele
Ele acționează prin factorul termic. Cataplasmele calde se folosesc pentru efectul lor
hiperemiant și resorbiv, precum și pentru acțiunea antispastica și antialgica. La cataplasmele
cu plante medicinale se mai adaugă și efectul chimic.
7. Baia kinetoterapeutica
Este o baie caldă la care se asociază mișcări în toate articulațiile bolnavului. Se efectuează
într-o cadă mai mare sau într-un bazin cu apă la temperatura de 37-38*C. Pacientul este
invitat să între în baie și este lăsat liniștit 5 minute; după aceea tehnicianul execută sub apă
toate mișcările posibile în toate articulațiile timp de 5 mînuță (pacientul este pasiv). Apoi
pacientul este invitat să execute singur mișcările de mai înainte. Durata băii este de 20-30
minute.
8. Dușul subacvatic
Este aplicarea unui dus cu presiune mare (de la 1 la 8 atmosfere) și cu temperatura mai mare
cu 1-3*C decât apă de baie în care se află pacientul. Coloana de apă este dirijată oblic pe
tegument, cu excepția articulațiilor unde mișcarea se face circular. Durata totală a dușului este
de 5-15 minute. Acest dus subacval acționează prin factorii termic și mecanic ai apei.
Electroterapia are unele aplicații în deformările coloanei. Rolul sau este de a reduce retractiile
și contracțiile prin încălzirea profundă a regiunii (ultrasunete, diadinamici), de a asupliza
musculatura și ligamentele retractate și sclerozate (ionizarile cu iodura de potasiu 4-5%,
ultrasunete cu hidrocortizon 1% sau fenilbutazonă), de a limita efectele dureroase sau
anchilozele și artrozele secundare.
Contracturile musculare, mai ales cele dureroase la solicitările pasive, de întindere, mai pot
beneficia de băi de lumina infraroșii, masaj, iar hipotoniile musculare de termoterapie, curenți
aperiodici de joasă frecvența, curenți faradici și galvanizari.
Curenții diadinamici al căror efect antalgic este foarte bine cunoscut acționează și prin
contracțiile musculare pe care le induc formele excitomotorii (RS, PS, PL). Și aici, dozarea
intensității și durata ședinței condiționează efectul terapeutic.
Curentul interferențial în aplicație statică, dar mai ales dinamică, folosind frecvente
excitomotorii în formă SPECTRU, aduce o contribuție substanțială în pregătirea
musculaturii pentru programele de kinetoterapie.
ședința de electroterapie
Masajul este o procedura terapeutică a BFT, care constă în manevre executate pe suprafață
corpului cu o anumită intensitate și într-o anumită ordine, în funcție de regiunea masată, de
evoluția bolii și de starea generală a organismului, în scop terapeutic, igienic sau sportiv.