REZUMATUL CARTII

Odată cu apariţia "Regulilor" metodei sociologice, prin intermediul lui

Emile Durkheim, sociologia se obiectivează, devine o ştiinţă distinctă şi
autonomă. Societatea va fi cercetată asemenea ştiinţelor naturale, prin
experimente, cu metode, privind faptele sociale ca lucruri exterioare
conştiinţei individuale.Autorul îşi bazează cercetarea pe analiză comparativă,
analiza datelor şi a documentelor.
Sociologul francez a încercat, şi pot să afirm că a reuşit, să impună
problema sociologică în atenţia tuturor, fiind unul dintre fondatorii sociologiei
moderne pe care a impus-o drept disciplina academică. Cartea lui Durkheim
este una foarte complexă şi abundentă în idei, de multe ori prezentate într-
un mod contradictoriu cu cele ale altor autori, de unde rezultă numeroasele
controverse, lucru recunoscut şi prezentat chiar în prefaţa lucrării. Stilul
abordat de autor generează dificultăţi reale în înţelegerea mesajelor, în orice
caz pentru începători, fapt confirmat de mai multe persoane de acest nivel.
Lucrarea este cu atât mai dificilă şi necesită un nivel mai ridicat de
concentrare, cu cât lipsesc orice fel de grafice, hărţi, statistici sau
ilustraţii. Regulile metodei sociologice face referire în numeroase rânduri la
anumite idei din alte opere ale autorului şi anume Diviziunea muncii sociale
(1893) şi Despre sinucidere (1897), apărute cu puţin înaintea prezentei. În
plan structural, lucrarea e compusă din Prefaţă, Introducere, şase capitole,
fiecare împarţindu-se în subcapitole, şi Concluzie. În introducerea lucrării se
vorbeşte despre filosofi precum Spencer, Comte şi Mill, pe care autorul îi
consideră importanţi pentru sociologie, însă, din păcate doar un singur
capitol din lucrarea Cours de philosophie positive a lui Comte merită a fi
numit cu adevărat esenţial în privinţa studiului faptelor sociale. Date fiind
acestea, Durkheim îşi asumă responsabilitatea de a elabora o metodă mai
clară adaptată mai exact la natura particulară a fenomenelor particulare,
sperand că astfel va putea fi mai bine judecată direcţia pe care încearcă să o
dea studiilor sociologice.
Primul capitol ne e prezentata definitia si caracteristicile unui fapt
social.Astfel aflam ca un fapt social e imposibil de definit prin generalitatea
pe care o are in interiorul societatii deoarece el „se generalizeaza fiindca este
social, nicidecum el nu este social fiindca este general.” .In conceptia
autorului un fapt social reprezinta „orice fel de a face, fixat sau nu,susceptibil
sa exercite asupra individului o constrangere exterioara; sau, mai mult, care
estegeneral pentru o intreaga societate data, avand in acelasi timp o
existenta proprie,independenta de manifestarile sale individuale”. Nu e
suficient ca o gandire sau o miscare safie generala (in toate constiintele
individuale), pentru a deveni fapt social.In plus, un fapt social poate fi
recunoscut dupa amploarea difuziunii in interiorul grupului; elexista
independent de formele individuale pe care le capata difuzandu-se. Cea mai
importantaregula atunci cand vrem sa studiem faptele sociale e dupa
parerea autorului tratarea lor ca peniste lucruri. Prin lucru se intelege tot
ceea ce este dat, ce se impune observatiei, din el rezultaidei; nu putem
modifica un lucru printr-un simpul act de vointa.O alta regula importanta
inrealizarea unei cercetari este detasarea de pre-notiuni (provenite din
cunoasterea comuna, fara baze stiintifice). Cercetatorii se debaraseaza cu
greu de acestea datorita atasamentului fata deanumite idei. In studiul
moralei, economiei politice, caracterul ideologic este si mai accentuat, partea
de investigatie stiintifica este si mai restransa.Autorul considera ca faza
ideologica caracteristica tuturor stiintelor ar trebui redusaastfel ca opteaza
pentru inlaturarea pre notiunilor din stiinta si gruparea faptelor in functie
decaracteristicile lor comune intr-un mod cat mai obiectiv. Mijlocul de a
realiza acest lucruconsta in surprinderea faptelor sociale prin latura prin care
se prezinta separate demanifestarile lor individuale. Reducerea
fazei ideologice este sustinuta de mai multeargumente.E necesar sa tratam
faptele sociale ca pe niste lucruri pentru ca ele sunt dateleimediate ale
stiintei avand astfel toate caracteristicile lucurilor.
În continuare, în cadrul celui de-al doilea capitol sunt prezentate
regulile cu privire la observarea faptelor sociologice.
Durkheim face referiri la activitatea lui Bacon , pentru că în mod
clar si-a conceput propriul proiect, în condiţii similare. Precum crude concept
de fenomene natural trebuie sa preceada reflectia stiintifica asupra lor ,
oamenii nu au asteptat aparitia stiintei sociale inainte de ideile de lege ,
maralitate , de familie, stat sau ideile societatii in sine.Durkheim sustine ca
nu stim deductive ce sunt ideile de dezvoltare si realizare a fenomenelor
sociale ,pentru ca ele ne sunt prezentate numai din exterior .Astfel , chiar
daca faptele sociale nu au esentialele caracteristici de lucruri , ar trebui sa
ne incepem investigatiile tratandu-le ca atare. Durkheim reafirma
convingerea lui despre ceea ce Peter Berger a numit un “choseite” de fapte
sociale.Un “lucru” este recunoscut in special ca atare pentru ca este dificil
de rezolvat pentru toate modificarile prin acte de vointa , care caracterizeaza
faptele sociale.Asfel , Durkheim a concluzionat regula de baza a tututor
metodelor sociologice , si anume : faptele sa fie tratate ca lucruri.Din
aceasta regula , alte doua corolare au urmat pentru a observant faptele
sociale.
Prima regula se refera la negarea prenotiunilor. Durkheim adauga in
acest capitol indoielile sale la limitarile lui Bacon privind prenotiunile ,
argumentand faptul ca sociologul trebuie sa nege utilizarea acelor concepte
formate in afara stiintei :” Trebuie sã se elibereze de aceste false evidenþe
care dominã spiritul de rand, sa scuture,odatã pentru totdeauna, jugul acelor
categorii empirice care,prin familiarizare, devin tiranice.
Cea de-a doua regula obiectul de cercetare trebuie să includă doar un
grup de fenomene definite în prealabil de către anumite
caracteristici comune externe, iar toate fenomenele care corespund acestei
definiţii trebuie să fie incluse.La fiecare investigaţie ştiinţifică, Durkheim
insistata asupra faptului ca trebuie să înceapă prin a defini acest
grup specific de fenomene ; iar în cazul în care această definiţie este
obiectiva, nu trebuie să se refere la o concepţie ideala a acestor
fenomene, ci la acele proprietăţi care sunt
atât inerente în fenomenele propriu-zise şi vizibile extern de la primele
etape ale anchetei. Într-adevăr, aceasta a fost o procedura lui
Durkheim în „Divizia Muncii”, în care el a definit ca si "crime",toate acele
acte ce provoacă reacţia extern verificabila cunoscuta sub numele de
"pedeapsă".
In cele din urma , atunci când sociologul se angajează
să investigheze orice comanda de fapte sociale, el trebuie să se străduiască
să le ia în considerare din acel punct în care se reprezintă izolati de
la manifestările lor individuale. Dar Durkheim a fost, de asemenea,conştient
de faptul că, pana si în ştiinţele naturale,simtul experientei în sine ar putea
fi subiectiv, astfel încât datele prea "personale" pentru observatory au fost
eliminate, fiind retinute doar cele care prezintă
un grad necesar de obiectivitate .
Regulile cu privire la distincţia distincţia dintre normal şi patologic sunt
obiectul capitolului III.Ştiinţa este obiectivă, din perspectiva ei nu există
bine şi rău; nu poate să ne spună ce scopuri să urmărim, pentru aceasta
trebuie să ascultăm sugestiile inconştientului, să ne folosim de gândire.
Distincţia dintre normal şi patologic o vom gandi prin analogie cu aceea
dintre sănătate şi boală. Considerăm sănătatea ca fiind adaptarea perfectă a
organismului la mediul său şi boala ca fiind tot ce tulbura această adaptare.
Ne bazăm pe raţionamente deductive.
Fenomenele sociologice pot imbrăca forme diferite, ele ramânând in
esenţă aceleaşi. Există doua tipuri de forme: generale, care se întalnesc la
majoritatea indivizilor, le vom numi normale şi excepţionale, se intâlnesc la o
minoritate, le vom numi morbide sau patologice.
Tipul normal se confundă cu tipul mediu.Un fapt poate fi calificat drept
patologic decât in raport cu o specie dată. Starea de sănătate sau boală
poate varia şi in cadrul aceleiaşi specii, dacă aceasta este in transformare.
Un fapt social nu poate fi numit normal pentru o specie socială determinată,
decât în raport cu o fază a dezvoltării sale. Autorul constată că formele de
organizare cele mai raspândite sunt şi cele mai avantajoase.
După ce a stabilit că un fapt este general, sociologul trebuie să
gasească condiţiile care au determinat această generalitate în trecut şi să
vadă aplicabilitatea lor în prezent. În principal, un fapt social normal este şi
util, dar nu şi reciproc.
În orice societate exista indivizi care se abat de la tipul colectiv, iar
printre abateri pot exista unele care lezează conştiinţa morală a societaţii.
Putem spune că aceste abateri au caracter criminal. Crima este necesară şi
utilă cu condiţia de a fi urâtă. Criminalul apare ca un agent reglator al vieţii
sociale.Nu trebuie să tindem spre o utopie socială, ci să păstrăm starea
normală sau să ajutam la restabilirea ei dacă este tulburată.
În capitolul IV Emile Durkheim enunţă un set de reguli cu privire la
constituirea tipurilor sociale.Noţiunea de specie socială aduce un termen
mediu între nominalismul istoricilor (fiecare societate este unică şi nu putem
trege concluzii comune) şi realismul extrem al filozofilor (umanitatea e
privită ca un intreg cu aceleaşi caracteristici).
Pentru a constitui speciile sociale se studiază un eşantion de societăţi
reprezentativ, fiecare societate în particularitatea sa. Se fac monografii, se
observă punctele comune şi apoi se generalizează prin inducţie. Eşantionul
reprezentativ diferă în funcţie de trăsătura individuală pe care vrem să o
studiem.
Trebuie să alegem pentru clasificarea noastră trăsături
esenţiale.Morfologia socială este o parte a sociologiei care se ocupă cu
clasificarea tipurilor sociale. Se va începe prin a clasifica societăţile după
gradul de compunere pe care il prezintă, luând ca bază societatea perfect
simplă.Gama combinaţiilor posibile este finită, prin urmare există specii
sociale. Considerăm hoarda ca fiind cea mai simplă formă de organizare
socială.
În regnul social, trăsăturile specifice nu pot fi consolidate de la o
generaţie la alta pentru că ele durează decât o generaţie.
Concluzia acestui capitol este că tipul specific, dincolo de caractere
generale şi simple, nu prezintă contururi atât de bine definite ca în biologie.
In capitolul V, explicarea faptelor sociale se bazează, la rîndul ei, pe
reguli atent stabilite.Autorul porneşte de la premisa că, "A arăta la ce
serveşte un fapt nu înseamnă a explica cum s-a născut, nici în ce fel este
ceea ce este.(…) Necesitatea unor lucruri nu poate face ca ele să fie de un fel
sau altul; nu această necesitate le scoate din neant şi le dă fiinţă."
Un fapt social poate să existe fără să servească la nimic: fie n-a fost
niciodată potrivit vreunui scop vital , fie că, după ce i-a fost util şi-a pierdut
orice utilitate, urmând să existe doar în virtutea tradiţiei. În unele cazuri, o
instituţie socială îşi schimbă funcţiile fără să îşi schimbe natura.
Totuşi, omul nu poate fi exclus din cercetarea sociologică; nevoile şi
dorinţele sale pot grăbi sau opri dezvoltarea societăţii.
"Cauza determinantă a unui fapt social trebuie căutată printre faptele
sociale anterioare, nu printre stările conştiinţei individuale.Funcţia unui fapt
social trebuie întotdeauna căutată în raportul pe care îl intreţine cu vreun
scop social,autorul remarcă faptul că sociologii au ignorat de mult ori aceste
reguli.
Procesele sociale îşi au originea primară in mediul social intern; acesta
este alcătuit din lucruri (literatură, monumente artistice, drept, moravuri) şi
persoane şi este un factor determinant al evoluţiei colective.
 Lucrurile şi persoanele nu posedă putere motrice, în schimb volumul
societăţii şi gradul de concentrare al masei pot să exercite o acţiune asupra
cursului fenomenelor sociale.
Densitatea dinamică se defineşte la volum de populaţie egal, ca fiind
numărul indivizilor aflaţi în relaţii comerciale şi morale, care trăiesc o viaţă
comună. Ea este exprimată prin gradul de coalescenţă a segmentelor
sociale.
Orice creştere în volum şi densitate dinamică modifică profund
condiţiile fundamentale ale existenţei colective.
Mediul social extern acţionează preponderent asupra funcţiilor care au
ca obiect atacul şi apărarea, el nu-şi poate face simţită influenţa decât prin
mediul intern.Tot în raport cu mediul trebuie să se măsoare valoarea utilă
sau funcţia fenomenelor sociale.Dacă am accepta că principalele cauze ale
enevimentelor sociale se află în trecut, societăţile şi-ar pierde
individualitatea pentru a fi decât momente diverse ale unei unice evoluţii.
Ultimul capitol se referă la reguli cu privire la administrarea probei.
Autorul se indoieşte de eficacitatea unor metode de analiză socială: metoda
reziduurilor, metoda concordanţei şi cea a diferenţei.
Având în vedere complexitatea problemelor sociale, Emile Durkheim
propune metoda variaţiilor concomitente.Pentru ca ea să aibă capacitate
demonstrativă nu e nevoie ca toate variaţiile diferite de cele cu care sunt
comparate să fi fost excluse riguros. Simplul paralelism al valorilor pe care le
iau în timp două fenomene este dovada că între ele există o relaţie. Metoda
atinge raportul cauzal dinăuntru.
Concomitenţa constantă este prin ea însăşi o lege, indiferent care ar fi
situaţia fenomenelor rămase în afara comparaţiei.
Pe scurt, in “Regulile metodei sociologice”, Durkheim afirmă că
sociologia, ca ştiinţă, poate fi caracterizată mai bine prin observaţie, prin
studiul faptelor sociale decât prin teorie abstractă. În planul teoretic el
introduce un raţionalism ştiinţific şi metoda experimentală pentru studierea
faptelor sociale. Prin stabilirea şi impunerea acestor reguli, Durkheim ii
amplifica sociologiei statutul de ştiinţă cu o metodă exactă de cercetare. El
propune cercetarea faptelor sociale din afară.Acest interes deosebit faţă de
problema faptelor sociale se datorează caracterului complex al socialului.
Durkheim intuieşte că umanitatea se manifestă prin trecerea de la un stadiu
dat, natural, la unul creat, numit prin generalizare-societate (care presupune
existenţa culturii): „Omul nu poate ieşi din natură decât creându-şi o altă
lume de unde să o domine; această lume este societatea”.

După cum a observat Steven Lukes, “Regulile metodologiei

sociologica” a fost simultan un tratat privind filosofia ştiinţei sociale, o
polemică împotriva duşmanilor de sociologie, cat şi un manifest al “scolii” lui
Durkheim , fiind important sa se compare esecurile carti in lumina acestor
intentii discordante si multiple.Cu toate acestea, este dificil de a evita o
concluzii impotrva atitudinea lui Durkheim in aceasta opera
sociologica.Conceptul in sine de “fapt social” trebuie descris , spre exemplu ,
ca fiind extreme de incapator , daca nu ,chiar fara discernamant, care
incorporeaza intreaga gama de fenomene sociale potential explicative
(numarul si distributia populatiei,norma sociale si reguli,curente de opinii) de
la infrastructura la nivel suprastructural.Iar, cat timp Durkheim s-a
concentrat mai mult pe trecut decat pe conceptiile realizate de-alungul cariei
sale, regulile sale par,in viziunea lui Lukes , ca imbratiseaza un stadiu
intermediary si echivoc.
Ar putea fi susţinut, si faptul că aceste ambiguităţi sunt oarecum
eliminate de insistenţa lui Durkheim că faptele sociale pot fi distinse de
la omologii lor biologiceşi psihologice de
către lor extern" şi puterile de constrângere, dar aici
dificultăţile similare persistă.Sugestia că faptele sociale sunt externe pentru
anumite persoane, de exemplu, ridică obiecţii puţine, deşi o
preocupare pentru o exprimare echilibrate ar
putea adăuga (precum Durkheim a făcut in mod constant), că ele sunt, de
asemenea, interne pentru anumite persoane .
Dar sugestia că faptele sociale sunt externe pentru toti indivizii poate fi
justificată doar în sensul limitat ca au o existenţă temporală, precum şi
orice prelungire dincolo de aceste limite este subiect (ca Durkheim a
fost frecvent) al hipnotizarii metafizice de grup .
Totodata, termenul de „constrangere” pare sa se fi bucurat de o mare
elasticitate,intrucat Durkheim l-a folosit in diferite moduri pentru a se referi
la autoritatea legilor ,manifestate prin sanctiuni, la necesitatea respectarii
unor reguli pentru a termina cu succes anumite sarcini , la efectual socializarii
individului sau la presiunile psihologice ale unui grup asupra unui membru.La
primul mod de folosire a cuvantului „contrangere” ( autoritatea legilor)
,Steven Lukes sustina prima ca fiind cea ma plauzibila ,restul semnificatiilor
fiind departe de a reprezenta cazuri ale constragerii sau coercitiei,ele
descriind mai degraba cum oamenii sunt influentati sa gandeasca si sa
simta ,sa cunoasca si sa valoreze anumite lucruri , sa actioneze in consecinta.
In fiecare caz mentionat de Durkheim in opera sa ,el descopera
deficiente logice empirice.Insa daca faptele sociale nu pot fi astfel explicate
complet de faptele sociale,atunci este cel putin la fel de adevarat ca pana si
cele mai decisize explicatii sociologice trebuie neaparat sa se bazeze pe
anumite supozitii.W.G. Runciman a observat ca sociologia poate ca nu emite
multe legi , dar cu siguranta le preia si le foloseste de la alte surse ,in special
pe cele ale psihologiei.Din acest punct de vedere, insistenţa lui Durkheim că
faptele sociale pot fi explicate numai prin alte fapte sociale a fost atât
exagerata cat şi naiva.
 Impreunate, aceste critici sugerează că afirmaţia lui Durkheim in ceea
ce priveste metoda lui sociologică a fost libera de doctrine filosofice si
politice si trebuie să fie considerată un exemplu a ceea ce Jürgen
Habermas ar fi putut numi "auto-neînţelegere".
Filosofic, de exemplu, Durkheim a fost în mod clar o persoana realist şi
raţionalist sociala; el a crezut că societatea este o realitate
independentă de minţi individuale, şi că eliminarea metodică
a prejudecăţilor noastre subiective ne va permite să cunoastem societatea
asa cum este ea.