Eugene Sue - Misterele Parisului PDF

– Eugen Sue –
–1–
– Misterele Parisului vol.1 –
EUGÈNE SUE
MISTERELE
PARISULUI
VOLUMUL I
lustraţia copertei: arh. IANI

IANCUŞI
Editura ALCRIS
BUCUREŞTI 1992
–2–
– Eugen Sue –
EUGÈNE SUE
MISTERELE
PARISULUI
VOLUMUL I
Traducere din limba franceză de: I.

PELTZ
Redactor: AURELIAN MICU ANDY

Tehnoredactor: TEO CRIŞAN
–3–
Partea întâi
Capitolul 1
TAVERNA
La 13 decembrie 1838, într-o seară

ploioasă şi rece, un om de statură
atletică, purtând o bluză veche, trecea
podul Zarafilor şi ajungea în centru, într-
un labirint de străzi întunecate, strâmte
şi cotite, care se întind de la Palatul de
Justiţie până la biserica Notre-Dame.
Cartierul Palatului de Justiţie, foarte
delimitat, foarte supravegheat, serveşte
totuşi drept loc de întâlnire şi de adăpost
răufăcătorilor din Paris. Nu e oare
ciudat, sau mai curând fatal, ca o
nestăpânită atracţie să-i facă mereu pe
–4–
– Eugen Sue –
aceşti criminali să graviteze în jurul

cumplitului tribunal care-i condamnă la
închisoare, la ocnă, la eşafod?
În noaptea aceea, deci, vântul sufla
puternic, furişându-se într-un fel de
ulicioare ale acestui lugubru cartier:
lumina slabă, pâlpâitoare, a felinarelor
clătinate de vânt, se oglindea în râuleţul
de apă negricioasă care curgea prin
mijlocul caldarâmului plin de mâl.
Casele, de culoarea noroiului, aveau
ferestre puţine, cu cercevele putrede şi
aproape fără geamuri. Poteci negre şi
infecte duceau către scări şi mai negre şi
mai murdare şi atât de drepte, încât de-
abia le puteai urca, ţinându-te de o funie
de puţ prinsă în zidurile umede prin
belciuge de fier.
Parterul acestor case era ocupat de
–5–
tarabele cărbunarilor, ale măţarilor sau

ale vânzătorilor de carne stricată.
Deşi mărfurile erau de mică valoare,
aproape toate vitrinele acestor prăvălii
mizerabile aveau gratii de fier, în aşa
măsură le era negustorilor teamă de
cutezătorii hoţi din cartier.
Omul despre care vorbim, intrând în
strada Bobului, din centrul cartierului,
îşi încetini mult mersul: se simţea ca la el
acasă. Noaptea era adâncă, apa cădea în
şiroaie şi răbufnirile de vânt şi ploaie
biciuiau zidurile.
În depărtare, orologiul Palatului de
Justiţie suna orele zece.
Femeile adăpostite sub ganguri
boltite, întunecate şi adânci ca nişte
peşteri, fredonau nişte refrenuri
populare.
–6–
– Eugen Sue –
Una din aceste creaturi, o tânără

fată, era de bună-seamă cunoscută de
omul despre care vorbim, pentru că,
oprindu-se în faţa ei, o prinse de braţ.
— Bună seara, Cuţitarule, rosti fata.
Acesta, de mult certat cu justiţia,
căpătase porecla de „Cuţitar“ încă din
puşcărie.
— Tu eşti, Guristo? spuse omul cu
bluza. O să-mi plăteşti basamacul, că de
nu, te fac să joci tontoroiul.
— N-am nicio leţcaie, răspunse
tânăra tremurând, căci acest om băga
groaza în cartier.
— Dacă punga ţi-e goală, hrăpăreaţa
de la tavernă o să-ţi dea pe datorie de
dragul mutrei tale.
— Doamne, dar îi mai datorez chiria
pe straiele astea pe care le port…
–7–
— A! Mai faci şi nazuri? strigă

Cuţitarul, şi-i trânti nenorocitei, pe
întuneric şi la întâmplare, o lovitură de
pumn atât de puternică, încât fata scoase
un ţipăt de durere.
— Deocamdată, numai atât, fata
mea, şi asta ca să ştii ce te-aşteaptă…
De-abia rostise aceste vorbe, că
banditul scoase un strigăt însoţit de o
înjurătură cumplită:
— Ah, m-ai înţepat, ticăloaso, m-ai
zgâriat cu foarfecele tău.
Şi furios, se luă după Guristă care
fugise pe poteca întunecată.
— Nu te-apropia, că-ţi scot ochii!
spuse ea pe un ton hotărât. Nu ţi-am
făcut nimic, de ce-ai dat în mine?
— Îţi spun eu acuş, strigă banditul,
înaintând mereu în beznă. Aha, te-am
–8–
– Eugen Sue –
prins şi ai să mi-o plăteşti! adăugă el,

apucând cu mâinile sale mari şi
puternice încheietura unei mâini subţiri
şi delicate.
— Ba tu ai să mi-o plăteşti mie! se
auzi un glas bărbătesc.
— Un bărbat! Tu eşti, Braţ-Roşu?
Răspunde o dată şi nu mă strânge aşa
tare… Mă aflu pe poteca locuinţei tale…
Nu poţi fi decât tu.
— Nu e Braţ-Roşu, se auzi glasul
necunoscutului.
— Bine, pentru că nu eşti de-al
nostru, o să se lase cu mustărie, strigă
Cuţitarul. Dar a cui e lăbuţa asta pe care
am prins-o?
— E perechea celeilalte.
Sub pielea gingaşă şi moale a acestei
mâini care-l prinsese repede de gât,
–9–
Cuţitarul simţi că se încordau nervi şi

muşchi de oţel.
Gurista, refugiată în fundul aleii,
urcase repede câteva trepte: se opri o
clipă şi strigă către apărătorul ei
necunoscut:
— O, mulţumesc, domnule, că mi-ai
luat partea. Cuţitarul m-a bătut pentru
că n-am vrut să-i plătesc rachiul. M-am
răzbunat, dar n-am putut să-i fac prea
mult rău cu foarfeca mea. Acum, că sunt
în siguranţă, lasă-l în pace, dar ai grijă
de dumneata, căci ăsta e faimosul
Cuţitar!
Groaza pe care o răspândea acest om
era cumplită.
— Ei, nu m-auzi? îţi spun că ăsta e
Cuţitarul, repetă Gurista.
— Şi eu sunt un bătăuş care nu se
– 10 –
– Eugen Sue –
prea teme de altul, spuse necunoscutul.

Apoi se lăsă tăcerea.
Timp de câteva secunde se auzi doar
zgomotul surd al unei lupte înverşunate.
— Vrei să te spintec? strigă banditul,
făcând o mare sforţare pentru a scăpa de
adversarul lui care părea înzestrat cu o
putere neobişnuită. Bine, bine, o să mi-o
plăteşti, şi pentru Guristă şi pentru tine,
adăugă el scrâşnind din dinţi.
— Da, în monedă de pumni,
răspunse necunoscutul.
— Dacă nu dai drumul cravatei, îţi
mănânc nasul, mormăi Cuţitarul cu glas
înăbuşit.
— Am nasul cam mic, amice, şi nu-l
poţi vedea bine.
— Atunci vino sub felinar.
— Vin, răspunse necunoscutul. Ne
– 11 –
vom putea privi în albul ochilor.

Şi repezindu-se spre Cuţitar, pe
care-l strângea mereu de gât, îl împinse
până la poarta aleii şi-l azvârli cu putere
în strada abia luminată de pâlpâirea
felinarului.
Cuţitarul se poticni, dar revenindu-
şi imediat, se aruncă furios asupra
necunoscutului a cărui statură foarte
mlădioasă şi subţire nu trăda de loc
puterea uriaşă de care dispunea.
Cuţitarul, deşi de o constituţie
atletică şi deosebit de dibaci într-un fel
de încăierare numită în popor „savată“,
adică box cu picioarele, îşi aflase, după
cum se spune, naşul.
Necunoscutul îi puse o piedică, cu o
minunată îndemânare. Şi-l dădu de
două ori peste cap.
– 12 –
– Eugen Sue –
Nevoind nici acum să recunoască

superioritatea adversarului, Cuţitarul
reîncepu atacul urlând de furie.
Atunci apărătorul Guristei,
schimbându-şi dintr-o dată tactica, făcu
să cadă pe capul banditului o grindină
de lovituri de pumn atât de tari de parcă
ar fi fost aplicate cu o mănuşă de fier.
Aceste lovituri de pumn, care ar fi
stârnit invidia şi admiraţia lui Jack
Turner, unul din cei mai renumiţi boxeri
ai Londrei, erau de altfel atât de în afara
regulilor „savatei“ încât Cuţitarul fu
ameţit de două ori; pentru a treia oară
banditul căzu pe caldarâm ca un bou
răpus, gemând:
— M-ai dat gata.
— Dacă se dă bătut, nu-l ucide, ai
milă de el! îl rugă Gurista, care cât timp
– 13 –
ţinuse lupta se avântase pe aleea casei

lui Braţ-Roşu. Apoi adăugă, mirându-se:
Oare cine sunteţi? Afară de învăţătorul
nostru, nu e nimeni în stare, începând
din strada Saint-Eloi până la Notre-
Dame, să-l bată pe Cuţitar. Vă
mulţumesc mult, domnule; vai, dacă n-
aţi fi fost dumneavoastră aici, m-ar fi
stâlcit în bătaie.
Necunoscutul, în loc să răspundă
femeii, îi asculta cu atenţie glasul.
Niciodată urechea lui nu înregistrase o
voce mai dulce, mai proaspătă, mai
asemănătoare sunetului unui clopoţel de
argint: încercă să-i vadă faţa Guristei,
dar nu izbuti, noaptea era prea adâncă şi
lumina felinarului prea slabă.
După ce rămase câteva clipe
nemişcat, Cuţitarul îşi întinse picioarele,
– 14 –
– Eugen Sue –
apoi braţele şi, în sfârşit, se ridică în

capul oaselor.
— Ia seama, strigă Gurista,
refugiindu-se din nou pe alee şi
trăgându-l de braţ pe ocrotitorul ei, ia
seama că poate să se răzbune.
— Fii liniştită, fata mea! Dacă mai
pofteşte, am eu cu ce să-l mulţumesc!
Banditul auzi aceste vorbe.
— Mi-ai frânt oasele, spuse el
necunoscutului. Pentru azi mi-e destul,
nu mai râvnesc la asemenea papară, dar
cu alt prilej nu zic ba, de-oi mai da
cândva de tine.
— Nu eşti mulţumit? Te mai şi
plângi? strigă ameninţător necunoscutul.
Nu m-am bătut corect?
— Nu, nu mă plâng. Eşti un băiat
curajos, spuse banditul pe un ton
– 15 –
morocănos, dar cu acea intonaţie de

respect pe care forţa fizică o impune
oamenilor de acest soi. M-ai bătut şi
afară de Învăţătorul nostru, care ar
mânca trei uriaşi la o masă, nimeni, până
în ceasul ăsta nu se poate lăuda că m-a
doborât.
— Ei bine, şi apoi?
— Apoi… mi-am găsit naşul, asta-i
tot. Şi tu ai să ţi-l găseşti pe al tău într-o
zi sau alta, mai curând sau mai târziu…
Toţi îşi găsesc naşul… În lipsa omului,
dai de Sfântul Sfinţilor, după cum spun
popii. Ce e sigur, e că acum, după ce l-ai
biruit pe Cuţitar, poţi să-ţi faci de cap
cum vrei în mahala. Toate iubeţele or să
fie roabele tale. Peştii şi codoaşele n-or
mai îndrăzni să-ţi refuze împrumutul.
Dar spune-mi cine eşti? Vorbeşti pe
– 16 –
– Eugen Sue –
limba noastră ca tata şi mama. Dacă eşti

cumva hoţ, nu sunt omul tău. Am
omorât, adevărat, pentru că atunci când
sângele mi se urcă la cap văd roşu şi
trebuie să lovesc… Dar mi-am plătit
isprăvile stând cincisprezece ani la zdup.
Mi-a trecut vremea. Nu sunt cu nimic
dator judecătorilor şi de furat, niciodată
n-am furat, întreab-o pe Guristă.
— E adevărat, hoţ nu e, recunoscu
ea.
— Atunci hai să bem un pahar de
basamac şi ai să ştii cine sunt, spuse
necunoscutul, hai să ne împăcăm…
— E frumos din partea ta… Mă
întreci, recunosc. Ştii să te slujeşti al
dracului de bine de pumnii tăi… Mai
ales de grindina aia de la urmă. Drace,
cum cădeau, ai fi zis că-i un ciocan de
– 17 –
făurărie. E un joc nou… trebuie să mă

înveţi şi pe mine.
— Pot să reîncep când vrei.
— Dar nu pe spinarea mea, ehei, nu
pe-a mea. Şi acum sunt încă ameţit. Îl
cunoşti pe Braţ-Roşu? Pentru că te văzui
pe cărarea care duce la casa lui.
— Braţ-Roşu? rosti necunoscutul,
mirat de această întrebare, nu înţeleg ce
vrei să spui. Doar nu numai Braţ-Roşu
locuieşte în casa aceea.
— Ba da, amice… Braţ-Roşu are
motivele lui să nu-i placă vecinii, spuse
Cuţitarul, rânjind în chip ciudat.
— Perfect, cu atât mai bine pentru
el, reluă necunoscutul, care părea că nu
vrea să continue această convorbire. Nu
cunosc nici un Braţ-Roşu şi cu atât mai
puţin pe Braţ-Negru; ploua şi pentru a
– 18 –
– Eugen Sue –
mă adăposti o clipă am intrat pe aleea

aceea. Ai vrut s-o baţi pe biată fata asta,
te-am bătut eu pe tine – asta-i tot!
— E adevărat, şi de altfel afacerile
tale nu mă privesc; cei care au nevoie de
Braţ-Roşu nu se vor spovedi Papei de la
Roma. Să nu mai vorbim de asta. Apoi,
adresându-se Guristei:
— Pe cinstea mea, eşti o fată bună,
ţi-am tras o scatoalcă, tu mi-ai răspuns
cu o înţepătură de foarfece, aşa-i jocul.
Dar ce-i drăguţ din partea ta, e că nu l-ai
îndârjit pe turbatul ăsta împotriva mea,
când eram înfrânt. Să vii să bei cu noi.
Domnul plăteşte. În privinţa asta,
viteazule, se adresă el necunoscutului,
decât să mergem să bem rachiu, mai
bine am merge să ne refacem la
Pezevenghea de la „Iepurele alb“; e
– 19 –
acolo o bombă…
— În regulă, masa o plătesc eu. Vrei
să vii, Guristo? o întrebă necunoscutul.
— O, mi-era aşa de foame! răspunse
ea. Dar când văd cum se încaieră
oamenii, mi se face atât de greaţă, că
uite, mi-a pierit şi foamea.
— Ei lasă, lasă, pofta o să-ţi vie
mâncând, zise Cuţitarul, şi bucătăria e
grozavă la „Iepurele alb“.
Cele trei personaje, acum în deplină
armonie, se îndreptară spre tavernă.
În timpul încăierării dintre Cuţitar şi
necunoscut, un cărbunar de o statură
uriaşă, ascuns într-o altă ulicioară,
urmărise îngrijorat fazele luptei, fără să
se dea, după cum am văzut, de partea
niciunuia dintre adversari.
În timp ce necunoscutul, Cuţitarul şi
– 20 –
– Eugen Sue –
Gurista se îndreptau spre tavernă,

cărbunarul îi urmărea. Banditul şi
Gurista intrară cei dintâi în cârciuma
apaşilor, necunoscutul cu câţiva paşi în
urma lor. În clipa aceea, cărbunarul se
apropie de el şi-i spuse încet, în
englezeşte, şi pe un ton de respectuoasă
dojană:
— Monseniore, luaţi bine seama!
Necunoscutul ridică din umeri şi-i
ajunse din urmă pe tovarăşii săi.
Cărbunarul nu se dezlipi de uşa
tavernei; trăgând atent cu urechea, se
uita din când în când înăuntru printr-un
petec de geam dezgolit de sub stratul
gros de alb de Spania… cu care sunt
vopsite în interior asemenea spelunci.
– 21 –
Capitolul 2
PEZEVENGHEA
Cârciuma „La Iepurele Alb” se află

la mijlocul străzii Bobului. Această
tavernă ocupă parterul unei case înalte a
cărei faţadă e alcătuită din două ferestre
zise „în ghilotină“. Deasupra porţii unui
gang întunecat, boltit, se clatină o
lanternă pe al cărei geam pleznit se
citesc aceste cuvinte, scrise cu litere roşii:
„Aici se închiriază paturi cu noaptea“.
Cuţitarul, necunoscutul şi Gurista
intrară înăuntru.
Sala era mare, joasă, cu tavanul de
grinzi afumate, încăperea era luminată
de flacăra roşiatică a unei vechi lămpi de
petrol. Pereţii, mâzgăliţi cu var erau
acoperiţi ici şi colo de desene grosolane
– 22 –
– Eugen Sue –
sau de zicale în graiul şmecherilor.

Podeaua bătătorită, acoperită cu silitră,
era copleşită de noroi. Jos, în faţa
tejghelei patroanei, în dreapta intrării şi
sub lampa de petrol, era întins, în chip
de covor, un braţ de paie.
Lângă fiecare perete al acestei săli se
află şase mese, cu o latură fixată în zid,
ca şi băncile care le înconjoară.
În fund, o uşă dă în bucătărie; în
dreapta, lângă tejghea, se află o ieşire
spre gangul care răspunde în
magherniţa unde se poate dormi cu
cincisprezece bani pe noapte.
Acum câteva cuvinte despre
patroană şi despre muşterii ei.
Pezevenghea se numeşte Mama Ponisse;
are o triplă îndeletnicire: dă camere cu
noaptea, ţine cârciuma şi închiriază
– 23 –
îmbrăcăminte nenorocitelor care mişună

pe aceste străzi mizerabile. Ţaţa să tot
aibă patruzeci de ani. E înaltă, robustă,
trupeşă, cu faţa roşcată şi cam bărboasă.
Vocea ei aspră, bărbătească, braţele
groase, mâinile mari, vădesc o putere
puţin obişnuită. Ea poartă, peste bonetă,
o basma veche de culoare roşie cu
galben; un şal de păr de iepure care
meniu se încrucişează pe piept, e
înnodat la spate; fusta de lână verde
scoate la iveală nişte saboţi negri, cu
numeroase arsuri de la mangalul aprins
sub tejghea. În sfârşit, pielea ţaţei e
stacojie, încinsă de abuzul băuturilor
tari.
Tejgheaua acoperită cu plumb, e
împodobită cu căni cercuite cu fier şi cu
diferite măsuri de cositor. Pe măsuţa
– 24 –
– Eugen Sue –
prinsă în zid se văd mai multe sticle

colorate, aşezate astfel încât să-l
înfăţişeze pe împărat în picioare. Sticlele
conţin băuturi contrafăcute de culoare
verde şi purpurie, cunoscute sub numele
de „Dragoste-la-cataramă“ şi „Nu-te-
necăji“. În sfârşit, un cotoi mare, negru şi
gras, cu ochii galbeni, cuibărit lângă
patroană, pare demonul obişnuit al
acestei taverne.
Printr-un contrast pe care l-am
socoti imposibil, dacă n-am şti că
sufletul omenesc este un abis de
nepătruns, o crenguţă de merişor sfinţită
de Paşti, cumpărată de la biserică, era
atârnată în spatele unei vechi pendule cu
cuc.
Doi zdrenţăroşi cu feţe sinistre, cu
bărbi zbârlite, sorbeau pe îndelete dintr-
– 25 –
o ulcea cu vin. Vorbeau în şoaptă, cu un

aer îngrijorat. Unul mai ales, foarte
palid, aproape livid, îşi cobora ades
până peste sprâncene, o veche scufă
grecească pe care o purta pe cap; îşi
ţinea mâna stângă ascunsă, având grijă
s-o ferească, pe cât era cu putinţă, de
câte ori era nevoit să se slujească de ea.
Mai departe, se afla un tânăr de nici
şaisprezece ani, cu faţa spânatică, palidă,
slabă, plumburie, cu privirea stinsă;
părul lung şi negru îi cădea pe ceafă.
Acest adolescent, tip de vicios precoce,
fuma dintr-o pipă albă. Cu spatele lipit
de zid, cu amândouă mâinile vârâte în
buzunarele bluzei, cu picioarele întinse
pe bancă, nu-şi părăsea pipa decât
pentru a bea de-a dreptul din sticla cu
rachiu aflată în faţa lui. Ceilalţi clienţi,
– 26 –
– Eugen Sue –
obişnuiţi ai tavernei, bărbaţi sau femei,

nu prezentau nimic deosebit,
fizionomiile lor erau fioroase sau
abrutizate, veselia lor era grosolană sau
destrăbălată, tăcerea lor tristă sau
stupidă.
Aceştia erau clienţii tavernei
apaşilor în clipa în care necunoscutul,
Cuţitarul şi Gurista intrară în local. Cele
trei personaje joacă un rol prea însemnat
în povestirea noastră, figurile lor sunt
prea caracteristice, ca să nu le scoatem în
relief.
Cuţitarul, înalt de statură şi de o
constituţie atletică, avea părul de un
blond deschis, bătând în alb, sprâncene
groase şi favoriţi enormi de un roşu
aprins.
Arşiţa, mizeria, muncile grele din
– 27 –
ocnă i-au imprimat pielii acea culoare

întunecată, aşa-zisă măslinie, atât de
caracteristică ocnaşilor.
Cu toată cumplita lui poreclă,
trăsăturile acestui om exprimă mai
curând un fel de cutezanţă brutală decât
cruzime, deşi partea dinapoi a craniului
său, ciudat dezvoltată, indică dominaţia
poftelor ucigaşe şi trupeşti.
Cuţitarul purta o bluză de proastă
calitate, de culoare albastră, nişte
pantaloni de catifea groasă care au fost
cândva verzi; culoarea lor, totuşi nu se
putea lămuri sub stratul gros de noroi
care îi acoperea.
Printr-o ciudată anomalie,
trăsăturile Guristei ofereau aspectul
unuia dintre acele tipuri angelice şi
suave care-şi păstrează candoarea chiar
– 28 –
– Eugen Sue –
în mijlocul ticăloşiei, ca şi cum firea ar fi

neputincioasă să şteargă, prin viciile ei,
nobilul sigiliu pe care Dumnezeu l-a pus
pe fruntea câtorva privilegiaţi.
Gurista avea şaisprezece ani şi
jumătate.
Fruntea cea mai pură, cea mai albă îi
străjuia faţa de un oval perfect, ciucuri
de gene atât de lungi că se încreţeau
puţin, acopereau pe jumătate ochii ei
mari, albaştri. Puful primei tinereţi îi
catifela obrajii bucălaţi şi rumeni; gura
mică, purpurie, nasul fin şi drept; bărbia,
cu gropiţă, era de o fermecătoare
gingăşie. De fiecare parte a tâmplelor
mătăsoase, o coadă de păr de un blond
cenuşiu, minunat, cobora rotunjindu-se
către mijlocul obrazului, se urca după
urechea al cărui lob de ivoriu, uşor
– 29 –
trandafiriu, se zărea şi apoi dispăreau

sub cutele strânse ale unei basmale cu
pătrăţele albastre înnodată deasupra
frunţii.
Un şirag de boabe de mărgean îi
înconjura gâtul de o frumuseţe şi de un
alb strălucitor. Rochia ei de mohair
cafeniu, mult prea largă, lăsa să se
bănuiască un mijloc subţire, mlădios şi
zvelt ca o trestie. Un mic şal portocaliu
cu ciucuri verzi, de proastă calitate,
meniu se încrucişa peste sâni.
Farmecul vocii Guristei
impresionase pe apărătorul ei
necunoscut. Într-adevăr, această voce
dulce, vibrantă, armonioasă, avea un
vino-ncoace căruia nu meniu te puteai
împotrivi, aşa că şleahta de sceleraţi şi
de femei pierdute în mijlocul cărora trăia
– 30 –
– Eugen Sue –
această fată tânără, o ruga adeseori să

cânte, o asculta, transportată, şi o
botezase Gurista.
Mai căpătase şi o altă poreclă,
datorită, fără îndoială, trăsăturilor
feciorelnice ale feţei sale. I se mai zicea,
„Floarea-Mariei“ – cuvinte care, în
argou, îînseamnă „fată mare“.
Putea-vom oare să-l facem pe cititor
să înţeleagă ciudata noastră impresie,
când în mijlocul acestui vocabular infam
în care cuvintele ce înseamnă furt, sânge
şi crimă sunt şi mai groaznice şi mai
înspăimântătoare decât lucrurile hidoase
pe care le exprimă, am găsit, după cum
spuneam, această metaforă poetică atât
de blândă şi de drăgăstos de pioasă:
„Floarea-Mariei“?
Nu s-ar putea spune: un crin frumos
– 31 –
înălţându-şi zăpada parfumată, a

caliciului imaculat din mijlocul unei
mocirle?
Apărătorul Guristei (îl vom numi pe
acest necunoscut Rudolf), părea în
vârstă de treizeci până la treizeci şi şase
de ani, era de înălţime mijlocie, zvelt,
bine proporţionat şi nu trăda
surprinzătoarea vigoare pe care o
dovedise în lupta lui cu atleticul Cuţitar.
Ar fi fost foarte greu să-meniu
dibuim lui Rudolf un anume caracter,
căci vădea în fizionomia sa cele mai
ciudate contraste.
Trăsăturile lui erau în genere
frumoase, chiar prea frumoase pentru
un bărbat.
Faţa lui, de o paloare delicată, ochii
lui mari de un cafeniu cu reflexe
– 32 –
– Eugen Sue –
portocalii, mai totdeauna pe jumătate

închişi şi înconjuraţi de o uşoară aureolă
azurie, mersul lui tărăgănat, privirea lui
pierdută, surâsul lui batjocoritor, păreau
să ne înfăţişeze un om blazat ăl cărui
caracter, dacă nu era răvăşit, era cel
puţin slăbit de excesele unei vieţi prea
îndestulate, de aristocrat. Şi totuşi, cu
mâna lui elegantă şi albă, Rudolf pusese
la pământ pe unul dintre cei mai temuţi
indivizi din acest cartier de bandiţi.
Am spus „exces de aristocrat“
pentru că beţia ce, ţi-o dă un vin vechi e
cu totul deosebită de beţia pe care ţi-o
provoacă o cumplită băutură dreasă,
pentru că, într-un cuvânt, în ochii unui
observator, abuzurile diferă ca
simptome, după cum diferă şi ele prin
natura şi specificul lor. Anumite cute de
– 33 –
pe fruntea lui Rudolf trădau pe

gânditorul adânc, pe omul esenţialmente
contemplativ… şi totuşi fermitatea gurii
sale, felul mândru şi cutezător în care-şi
ţinea câteodată capul, dezvăluiau pe
omul de acţiune, a cărui putere fizică, a
cărui îndrăzneală are asupra maselor un
puternic ascendent.
Adeseori privirea meniu se învăluia
într-o undă de melancolie şi tot ce
compătimirea are în ea mai omenesc, tot
ce mila conţine ca nuanţă de înduioşare,
se citea pe faţa lui. Alteori, dimpotrivă,
privirea lui Rudolf devenea aspră, rea,
trăsăturile lui vădeau atâta dispreţ şi
cruzime, încât nu l-ai fi crezut în stare să
încerce vreo emoţie duioasă.
Urmarea acestei povestiri va arăta
căror fapte şi idei se datorează aceste
– 34 –
– Eugen Sue –
simţăminte atât de potrivnice.

În lupta cu Cuţitarul, Rudolf nu
manifestase nici supărare, nici ură
împotriva acestui adversar nedemn de
el. Încrezător în puterea lui, în
îndemânarea lui, în agilitatea lui, el n-a
avut decât un dispreţ batjocoritor pentru
specia de brută pe care o doborâse.
Pentru a încheia portretul lui
Rudolf, vom spune că avea părul
castaniu-deschis, de aceeaşi culoare cu
sprâncenele graţios arcuite şi cu mica
mustaţă fină şi mătăsoasă, iar bărbia
puţin cam mare, îi era rasă cu îngrijire.
De altfel, purtarea şi vorba pe care le
afecta cu deosebită uşurinţă, îi dădeau
lui Rudolf o deplină asemănare cu
muşteriii tavernei. Gâtul lui subţire, atât
de gingaş modelat, ca al unui Bachus
– 35 –
indian, era înconjurat de o cravată

neagră, înnodată cu neglijenţă, ale cărei
vârfuri cădeau pe gulerul bluzei
albastre, cam decolorată, trădându-
meniu vechimea. Un şir dublu de ţinte îi
tălpuiau bocancii grei. În sfârşit, în afară
de mâinile care erau de o rară distincţie,
nimic nu-l deosebea ca aspect de ceilalţi
meşteri: în schimb, aerul lui de om
hotărât şi, ca să spunem aşa, de o
seninătate îndrăzneaţă, statornicea între
persoana sa şi ceilalţi o distanţă
considerabilă.
Intrând în tavernă, Cuţitarul puse o
mână mare şi păroasă, pe umărul lui
Rudolf şi strigă:
— Salut pe stăpânul Cuţitarului…
Da, prieteni, tinerelul ăsta m-a dat
gata… Aviz amatorilor care ar avea chef
– 36 –
– Eugen Sue –
să-şi frângă şalele sau să li se spargă

ţeasta; spunând asta mă gândesc la
Învăţătorul care acum îşi va găsi şi el
naşul… De asta răspund şi pun şi
rămăşag.
La aceste vorbe, începând cu
patroana şi sfârşind cu cel din urmă
dintre muşteriii tavernei, toţi îşi
îndreptară privirea către învingătorul
Cuţitarului, cu un respect amestecat cu
teamă. Unii îşi puseră paharele şi
ulcelele mai spre colţul mesei, grăbindu-
se a-meniu face loc în cazul în care
Rudolf ar fi dorit să se aşeze lângă ei –
alţii se apropiară de Cuţitar pentru a-
meniu cere, cu glas scăzut, unele
lămuriri despre acest necunoscut care-şi
făcea intrarea în chip atât de triumfal, în
societatea lor.
– 37 –
În sfârşit, patroana îi adresă lui

Rudolf un zâmbet din cele mai graţioase.
Şi, lucru neobişnuit, uimitor, fantastic în
analele „Iepurelui alb“, ea se ridică de la
tejghea, ca să ia comanda lui Rudolf, ca
să ştie ce trebuie să servească acestor
clienţi – atenţie pe care Ţaţa n-a arătat-o
niciodată, nici măcar faimosului
învăţător, un scelerat fără pereche, care-l
făcea să tremure până şi pe Cuţitar.
Unul din cei doi indivizi cu mutră
sinistră, pe care i-am zugrăvit (cel foarte
palid care îşi ascundea mâna stângă şi îşi
trăgea mereu scufia grecească pe frunte),
se aplecă spre Ţaţă, în timp ce ea ştergea
cu grijă masa lui Rudolf, şi o întrebă cu o
voce răguşită:
— Învăţătorul n-a fost pe-aici?
— Nu, răspunse mătuşa Ponisse.
– 38 –
– Eugen Sue –
— Nici ieri?
— Ba da.
— Cu noua lui muiere?
— Dar ce mă iei drept turnătoare de
mă tot iscodeşti atâta? Crezi că o să-ţi
dau ţie socoteală de treburile mele?
Răspunse Ţaţa cu voce brutală.
— Am întâlnire cu el, astă seară,
stărui banditul, avem nişte treburi
împreună.
— Îmi dau eu seama cam despre ce
fel de treburi e vorba, bandă de ucigaşi
ce sunteţi!
— Ucigaşi! Repetă banditul cu un
aer supărat, ucigaşii îţi dau pâinea!
— O să mă laşi odată în pace? Strigă
Ţaţa cu glas aspru ridicând ameninţător
ulciorul pe care-l ţinea în mână.
Omul se aşeză la locul lui,
– 39 –
bombănind.
Floarea-Mariei, intrând în taverna
Ţaţei în urma Cuţitarului, schimbă un
semn prietenesc cu tânărul cu faţa
veştedă. Cuţitarul se adresă acestuia:
— Eh! Barbillon, sugi mereu la
rachiu?
— Mereu. Mai bine postesc, având
însă ghete în picioare, decât să fiu fără
rachiu în gâtlej şi fără tutun în lulea,
spuse tânărul cu glas dogit, fără să se
mişte de la locul lui şi scoţând nori mari
de fum din pipă.
— Bună seara, mătuşă Ponisse,
spuse Gurista.
— Bună seara, fată mare, îi răspunse
Ţaţa, apropiindu-se de Guristă pentru a-
meniu cerceta îmbrăcămintea ce o
acoperea pe nenorocită şi pe care tot
– 40 –
– Eugen Sue –
dânsa i-o închiriase. După ce-o examină,

îi spuse cu un fel de mulţumire
morocănoasă: — E o plăcere să-ţi
închirieze cineva rochii… Eşti curată ca
o pisicuţă – de altfel n-aş fi dat nimănui
această frumoasă broboadă portocalie,
ca de pildă unor canalii de felul
Învârtitei sau ca cea poreclită Cap-de-
mort. Doar eu te-am crescut după ce-ai
ieşit de la pârnaie… Şi, să fim drepţi, nu
există o fată mai bună în tot cartierul.
Gurista îşi plecă fruntea, fără să pară
de loc mândră de laudele Ţaţei.
— Ia te uită! Spuse Rudolf, ai
merişor sfinţit în spatele cucului
dumitale, bătrânico.
Şi arătă cu degetul crenguţa sfinţită
din spatele vechiului ceas.
— Ce vrei, nu putem trăi ca păgânii,
– 41 –
răspunse cu nevinovăţie cumplita

femeie.
Apoi, adresându-se Floarei-Maria,
adăugă:
— Ia spune, Guristo, nu vrei să ne
cânţi ceva?
— După masă, cumătră Ponisse,
spuse Cuţitarul.
— Ce să vă dau, voinice? Îl întrebă
Ţaţa pe Rudolf, căruia voia sa meniu se
facă simpatică şi la nevoie, să-meniu
obţină sprijinul.
— Întreabă-l pe Cuţitar, mătuşică, el
comandă iar eu plătesc.
— Bine, spuse Ţaţa, întorcându-se
spre bandit, ce vrei să îmbuci, javră
înrăită?
— Doi litri de vin de şaizeci, trei
bucăţi de pâine foarte proaspătă şi un
– 42 –
– Eugen Sue –
arlequin1 spuse Cuţitarul după o clipă de

gândire cu privire la alcătuirea meniului.
— Ei bine, Guristo! Meniu se adresă
Cuţitarul, acum ţi-e foame?
— Nu, Cuţitare.
— Vrei altceva, fetiţo, decât
„arlequin“? O întrebă Rudolf.
— Oh, nu… mi-a pierit foamea.
— Ia uită-te la şefu, fetiţo! Spuse
Cuţitarul râzând în gura. Mare, făcând
cu ochiul spre Rudolf. Ce, nu îndrăzneşti
să te uiţi la el?
Gurista roşi şi îşi lăsă ochii în jos,
fără să răspundă.
După câteva clipe, Ţaţa veni chiar ea
punând pe masa lui Rudolf o stacană de
vin, o pâine şi „arlequinul“ pe care nu
vom încerca să-l descriem cititorilor;
1 Mîncare alcătuită din rămăşiţele altor feluri puse toate laolaltă.
– 43 –
Cuţitarul îl găsi însă pe gustul lui, căci

strigă:
— Ce mâncare, dumnezeul mă-si…
ce mâncare, ca la mama acasă!
Mulţumeşte toate gusturile, pentru cei ce
se înfruptă ca şi pentru cei ce postesc,
pentru cei cărora le plac dulciurile ca şi
pentru cei care preţuiesc piperul…
Picioare de pasăre, cozi de peşte, oase de
costiţă, coji de pateuri, plevuşcă prăjită,
brânză, legume, capete de becaţe,
pesmeţi şi salată. Ci mănâncă o data,
Guristo… e foarte bun… Ce, vii de la
chef azi.?
— Chef! A da, desigur. Am mâncat
de dimineaţă ca de obicei de cinci bani
lapte şi de cinci bani pâine.
Intrarea unui nou client în cârciumă,
întrerupse convorbirile şi toţi îşi ridicară
– 44 –
– Eugen Sue –
capetele.
Era un om între două vârste, vioi şi
puternic, purtând vestă şi şapcă, exact în
stilul şi obiceiurile tavernei; folosi
limbajul familiar celorlalţi şi ceru de
mâncare.
Cu toate că străinul nu era un client
obişnuit al tavernei, curând nu mai fu
luat în seamă: era categorisit.
Pentru a se recunoaşte între ei,
bandiţii, ca şi oamenii cinstiţi, au un ochi
sigur.
Acest nou venit se aşezase în aşa fel
ca să-meniu poată observa pe cei doi
indivizi cu figură sinistră, dintre care
unul întrebase de Învăţător. Nu-meniu
scăpa din ochi, iar aceştia habar n-aveau
că sunt supravegheaţi.
Conversaţia, o clipă întreruptă, îşi
– 45 –
reluă firul. Cu toată obrăznicia lui,

Cuţitarul păstra un oarecare respect faţă
de Rudolf: nu îndrăznea să-l tutuiască.
Acest om nu se temea de legi, dar
preţuia forţa.
— Pe cinstea mea, îi spuse el lui
Rudolf, cu toate că mi-am luat porţia,
sunt încântat că te-am întâlnit.
— Pentru că îţi place „arlequinul“?
— Adevărat… dar şi pentru că ard
de nerăbdare să te văd încăierându-te cu
Învăţătorul care m-a scărmănat
totdeauna; vreau să-l văd şi pe el
chelfănit, asta o să mă răcorească.
— Cum? Crezi că pentru aţi face ţie
plăcere o să sar ca un mops la Învăţător?
— Nu, dar va sări el la dumneata de
îndată ce va auzi că eşti mai tare ca el,
răspunse Cuţitarul frecându-şi mâinile.
– 46 –
– Eugen Sue –
— Am eu ac şi de cojocul lui, spuse

nepăsător Rudolf, apoi continuă: Ah, dar
afară e o vreme câinească… Dacă am
cere o carafă de rachiu cu zahăr? Poate
că asta o s-o facă pe Gurista să ne
cânte…
— E-n regulă, răspunse Cuţitarul.
— Şi ca să facem cunoştinţă, să
spunem fiecare cine suntem, adăugă
Rudolf.
— Albinosul, zis Cuţitarul, ocnaş
liberat, hamal, plutaş, pe cheiul Saint-
Paul, rebegit iarna, prăjit vara, iată
biografia mea, spuse invitatul lui Rudolf,
făcând salutul militar cu mâna stângă.
Pe dumneata, şefule, e pentru prima
oară că te vedem în cartier… Nu-ţi fac
vreo vină, dar mi-ai ciocănit bine
scăfârlia şi mi-ai tăbăcit în doi timpi şi
– 47 –
trei mişcări toată pielea. Drace, ce mai

tăvăleală... mai ales pumnii de la urmă.
Nu-mi iese din minte îndemânarea cu
care cădeau! Mai ai şi altă meserie în
afară de aceea de a-l bate pe Cuţitar?
— Sunt pictor de evantaie şi mă
numesc Rudolf.
— Pictor de evantaie! D-aia ai
mâinile atât de albe, spuse Cuţitarul.
Oricum, dacă toţi tovarăşii dumitale
sunt ca dumneata, înseamnă că trebuie
să fii puternic nu glumă, ca să faci
meseria asta… Dar pentru că eşti
muncitor şi desigur un muncitor cinstit,
de ce vii într-o tavernă unde nu sunt
decât hoţi, ucigaşi sau puşcăriaşi liberaţi,
ca mine, şi care nu pot merge aiurea?
— Vin aici pentru că îmi place
societatea aleasă.
– 48 –
– Eugen Sue –
— Hm, hm, spuse Cuţitarul,

clătinând capul în semn de îndoială. Te-
am găsit în aleea lui Braţ-Roşu, în
sfârşit... destul… Spui că nu-l cunoşti?
— O să mă plictiseşti multă vreme
cu Braţ-Roşu al tău, lua-l-ar dracu să-l
ia… numai dacă l-o primi Aghiuţă…
— Ei, şefule, te sfieşti de mine şi
poate că faci bine. Dacă vrei, îţi pot
spune povestea mea, dar cu o condiţie:
să mă înveţi loviturile de pumn care au
încununat chelfăneala pe care mi-ai tras-
o… Pun mare preţ pe asta.
— De acord, Cuţitare, dar să-mi spui
povestea ta... şi Gurista o va istorisi pe a
ei…
— E-n regulă, continuă Cuţitarul…
afară e o vreme să nu laşi un gardist pe
stradă… asta ne va face să petrecem…
– 49 –
Ce zici, Guristo?
— Vreau, dar povestea n-o să fie
prea lungă, zise Floarea-Mariei.
— Şi dumneata o să ne-o spui pe-a
dumitale, prietene Rudolf, adăugă
Cuţitarul.
— Da. Voi începe…
— Pictor de evantaie, spuse Gurista.
O meserie frumoasă.
— Şi cât câştigi ca să te speteşti cu
ea? Întrebă Cuţitarul.
— Lucrez cu bucata, răspunse
Rudolf. În zilele mele bune câştig patru
franci, câteodată chiar cinci, dar asta
vara, pentru că zilele sunt mai lungi.
— Şi cheltuieşti mult, craiule?
— Da, cât timp am bani; mai întâi
treizeci de bani pe noapte pentru camera
mobilată…
– 50 –
– Eugen Sue –
— Scuzaţi, monseniore… plătiţi

treizeci de bani pe noapte? Mai vezi de
altul! Spuse Cuţitarul, ducându-şi mâna
la bonetă.
Acest cuvânt de „monseniore“, rostit
ironic de Cuţitar, îl făcu pe Rudolf să
surâdă abia vizibil, dar continuă:
— Oh, ţin la confortul meu şi la
curăţenie.
— Iată un pair al Franţei, un
bancher, un bogătaş! Strigă Cuţitarul.
Doarme cu treizeci de bani pe noapte.
— Pe lângă asta, continuă Rudolf,
douăzeci de bani de tutun, asta face
cincizeci, douăzeci prânzul, şaptezeci
până la şaptezeci şi cinci cina, cinci sau
zece bani rachiul, asta face cam un franc
şi jumătate pe zi. Nu sunt constrâns să
lucrez toată săptămâna, în restul vremii
– 51 –
îmi fac de cap, petrec.

— Şi familia dumneavoastră?
Întrebă Gurista.
— A mâncat-o holera, răspunse
Rudolf.
— Ce erau părinţii dumneavoastră?
Se interesă Gurista.
— Telali sub bolţile halelor şi
negustori de zdrenţe.
— Cu cât ai vândut fondul lor de
comerţ? Întrebă Cuţitarul.
— Eram prea tânăr, tutorele meu le-
a vândut; când am devenit major, a
trebuit să-meniu mai dau eu treizeci de
franci… Iată moştenirea mea.
— Şi fabricantul, patronul dumitale
de acum? Întrebă Cuţitarul.
— Jupânul meu? Îl cheamă domnul
Borel, strada Bourdonnais. Prost, brutal,
– 52 –
– Eugen Sue –
pungaş şi zgârcit, şi-ar scoate mai bine

un ochi decât să-şi plătească lucrătorii.
Iată semnalmentele lui; dacă se rătăceşte,
lasă-l, să nu-l aduci din nou la fabrica
lui. Am fost ucenic la el de la vârsta de
cincisprezece ani, am tras un număr bun
la sorţi; locuiesc în strada Juiverie, la al
patrulea, spre stradă, mă cheamă Rudolf
Durand… Iată povestea mea.
— Acum e rândul tău, Guristo,
spuse Cuţitarul: povestea mea o păstrez
pentru la urmă, ca desert.
Capitolul 3
POVESTEA GURISTEI
— Să începem mai întâi cu

începutul, spuse Cuţitarul.
— Da… părinţii tăi? întrebă Rudolf.
– 53 –
— Nu-i cunosc, spuse Floarea-

Mariei.
— Aiurea! exclamă Cuţitarul.
— Habar n-am, născută dintr-o
varză, cum li se spune copiilor.
— Ia te uită! Ce ciudat, Guristo…
suntem din aceeaşi familie.
— Şi tu, Cuţitarule?
— Orfan al străzilor Parisului, ca şi
tine, copila mea.
— Şi cine te-a crescut, Guristo?
întrebă Rudolf.
— Nu ştiu… Din câte mi-aduc
aminte, cred că între şapte şi opt ani mă
aflam la o bătrână chioară căreia i se
zicea Cucuvaia… fiindcă avea un nas
coroiat, un ochi verde rotund de tot şi
semăna cu o cucuvaie chioară.
— Ha… Ha… Ha… O şi văd pe
– 54 –
– Eugen Sue –
Cucuvaie! strigă Cuţitarul, râzând cu

poftă.
— Chioara mă punea să vând
acadele la Pont-Neuf, un fel de a cerşi…
Când n-aduceam cel puţin cincizeci de
bani, Cucuvaia mă bătea în loc să-mi dea
de mâncare.
— Înţeleg, fata mea, spuse Cuţitarul.
O lovitură de picior în chip de pâine şi
scatoalca drept unt.
— O, Doamne, da…
— Şi eşti sigură că femeia aceea nu
era mama ta? întrebă Rudolf.
— Sunt sigură. Cucuvaia mi-a
mâncat destul sufletul, spunându-mi că
n-aveam nici tată, nici mamă. Zicea
mereu că m-a adunat de pe drumuri.
— Aşadar, reluă Cuţitarul, mâncai
mardeală dacă nu făceai rost de cincizeci
– 55 –
de bani…
— Ca supliment un pahar de apă şi
tremuram toată noaptea pe duşumea, pe
un mindir de paie, în care Cucuvaia
făcuse o gaură unde să mă ghemuiesc.
Se zice că paiele ţin cald, ei bine, nu-i
adevărat.
— Saltea cu ţepi! strigă Cuţitarul. Ai
dreptate, dragă, e o adevărată gheţărie;
bălegarul e mai cald, de o sută de ori
mai cald. Dar o faci pe grozavul şi zici că
e prea ordinar… că nu mai e la modă!
Această glumă o făcu pe Floarea-
Mariei să surâdă; apoi ea continuă:
— A doua zi, Chioara îmi servea
aceeaşi porţie la prânz ca şi la cină după
care mă duceam la Montfaucon, să caut
râme pentru momeala peştilor, fiindcă în
timpul zilei Cucuvaia ţinea o prăvălie
– 56 –
– Eugen Sue –
sub podul Notre-Dame – o prăvălie cu

scule de pescuit… Pentru un copil de
şapte ani care moare de foame şi de frig
e cale lungă din strada Mortellerie la
Montfaucon.
— Mersul pe jos te-a făcut să creşti
dreaptă ca o trestie, fata mea; să nu te
plângi de asta, spuse Cuţitarul,
scăpărându-şi amnarul ca să-şi aprindă
pipa.
— În sfârşit, mă înapoiam istovită cu
un coş plin cu râme. Apoi, către prânz,
Cucuvaia îmi dădea o bucată bună de
pâine şi te asigur că nu lăsam nicio
fărâmitură nemâncată.
— Pentru că nu mâncai, vezi, asta ţi-
a păstrat mijlocul subţire ca de viespe, să
nu te plângi, spuse Cuţitarul, trăgând cu
zgomot câteva fumuri de tutun. Dar ce
– 57 –
ai, prietene Rudolf, vreau să zic şefule?

Pari cam descumpănit… poate pentru că
fata asta a îndurat atâta mizerie? Ce
vrei… toţi am trecut prin mizerie.
— O, fac prinsoare că n-ai fost atât
de nenorocit ca mine, Cuţitarule, spuse
Floarea-Mariei.
— Eu, Guristo! Dar închipuieşte-ţi că
ai trăit ca o regină faţă de cum am dus-o
eu! Cel puţin cât ai fost mică dormeai pe
paie şi mâncai pâine… Eu mă culcam
nopţi întregi pe cuptoarele de ipsos de la
Clichy, ca un vagabond ce eram, şi mă
hrăneam cu foile de varză pe care le
adunam de pe marginea răstavurilor. Şi,
de cele mai multe ori, pentru că era prea
departe ca să ajung până la cuptoarele
de la Clichy, ţinând seama că lihneala
îmi muia picioarele, mă culcam sub
– 58 –
– Eugen Sue –
pietrele mari ale Luvrului… când cădea

zăpada aveam cearceafuri albe…
— Păi da, un bărbat e desigur mai
tare, dar nu o biată fetiţă, spuse Floarea-
Mariei şi, pe lângă asta, eram cât o
ciocârlie…
— Ţi-aduci tu aminte de asta?
— Te cred; când Cucuvaia mă bătea,
cădeam totdeauna de la prima lovitură;
atunci ea mă călca în picioare, strigând:
„Vagaboanda asta n-are putere nici de
doi bani, nu poate îndura nici două
scatoalce!“ Şi-apoi îmi zicea „hoţoaică
păguboasă“. Alt nume n-am avut. Ăsta a
fost cel de botez.
— La fel şi cu mine, am fost botezat
aidoma câinilor vagabonzi, mi se spunea
tu, ăla, măi, cutare, sau Albinosule. E
ciudat cum ne asemănăm, fata mea,
– 59 –
constată Cuţitarul.
— E adevărat, recunoscu Floarea-
Mariei, care se adresa mai mult
Cuţitarului, resimţind împotriva voinţei
ei un fel de stinghereală faţă de Rudolf;
abia îndrăznea să-şi ridice ochii spre el,
deşi i se părea că necunoscutul aparţine
unui soi de oameni în mijlocul cărora
trăia şi ea în mod obişnuit.
— Şi după ce adunai râmele pentru
Cucuvaie, ce făceai? întrebă Cuţitarul.
— Chioara mă trimitea să cerşesc pe
lângă ea până noaptea târziu, pentru că
seara ea se ducea să prăjească peşte pe
Pont-Neuf. Dumnezeule, la ceasul acela
bucata mea de pâine era tare departe; iar
dacă mă-mpingea ispita să-i cer de
mâncare, mă bătea zicându-mi: „Strânge
cincizeci de bani din cerşit, hoţoaico, şi
– 60 –
– Eugen Sue –
ai să ai ce mânca!“ Atunci, pentru că

simţeam o foame cumplită şi ea mă
bătea, plângeam vărsând toate lacrimile
pe care le aveam în mine. Chioara îmi
lega de gât lădiţa cu acadele şi mă aşeza
pe Pont-Neuf. Cum mai plângeam şi
cum mai tremuram de foame şi de
frig!…
— Întocmai ca mine, fata mea, spuse
Cuţitarul, întrerupând-o pe Guristă. N-ai
crede, dar foamea te face să tremuri ca şi
frigul.
— În sfârşit, rămâneam pe Pont-
Neuf până la ora 11 noaptea, cu
„prăvălia“ mea de acadele atârnată de
gât, plângând de mama focului.
Trecătorii, adesea mişcaţi de înfăţişarea
mea, văzându-mă plângând, îmi dădeau
până la cincizeci sau şaptezeci şi cinci de
– 61 –
bani pe care-i aduceam Cucuvaiei.

— Minunată seară pentru o
ciocârlie!
— Dar nu zici că Chioara care vedea
asta…
— Cu un ochi, completă Cuţitarul,
râzând.
— Cu un ochi dacă vrei, pentru că n-
avea decât unul; şi nu zici că Chioara
începea să mă bată înainte de a mă pune
de strajă pe Pont-Neuf ca să mă facă să
plâng în faţa trecătorilor şi în felul acesta
să-i sporească încasările.
— Nu e rău de loc!
— Da, aşa crezi tu, Cuţitarule! Am
ajuns însă să îndur bătaia: vedeam că
Chioara turba că nu plâng; atunci,
pentru a mă răzbuna, cu cât dădea mai
tare în mine cu atât râdeam mai mult; şi
– 62 –
– Eugen Sue –
seara, în loc să plâng cu suspine ca să-i

vând acadelele, cântam întocmai ca o
ciocârlie, cu toate că n-aveam niciun chef
de cântat.
— Ia spune… acadelele… desigur
că-ţi făceau poftă, sărmana mea Guristă.
— Te cred, Cuţitarule, dar nu
gustasem niciodată din ele; eram
încăpăţânată… şi îndărătnicia asta mi-a
venit de hac şi o să vezi cum. Într-o zi,
înapoindu-mă cu râmele mele, nişte
băieţi m-au bătut şi mi-au furat coşul.
Ştiam ce m-aştepta acasă; bătaia şi lipsa
de pâine. Seara, Chiora înainte de a mă
trimite la pod, furioasă că nu încasasem
nimic în ajun, în loc să mă bată ca de
obicei, ca să plâng, a început să mă
chinuiască până la sânge, smulgându-mi
părul de la tâmple, acolo unde doare
– 63 –
mai mult.
— Mii de trăsnete! Asta e prea de
tot! strigă banditul, lovind cu pumnul în
masă şi încruntându-şi sprâncenele. Să
baţi un copil, treacă-meargă… dar să-l
chinuieşti, asta e prea mult.
Rudolf, care ascultase atent
povestirea Floarei-Maria, privi pe
Cuţitar cu mirare. Acest licăr de omenie
îl surprindea.
— Dar ce ai, Cuţitare? îl întrebă.
— Ce am, ce am? Cum? Dumneata
nu eşti mişcat de loc? Monstrul ăsta de
Cucuvaie care chinuiește un copil! Dar
eşti tot atât de nesimţitor ca şi pumnii
dumitale!
— Continuă, fetiţo, o îndemnă
Rudolf, fără a-i răspunde Cuţitarului.
— Vă spuneam deci că bătrâna mă
– 64 –
– Eugen Sue –
chinuia doar-doar oi plânge: eu mă

încăpăţânez şi, ca s-o îndârjesc mai rău,
mă pun pe râs şi plec pe Pont-Neuf cu
acadelele mele. Chioara era la tigaia ei…
Din când în când îmi arăta pumnul.
Atunci, în loc să plâng, cântam şi mai
tare – şi mi-era o foame, o foame! De
şase luni umblam cu acadelele, dar
niciodată nu gustasem vreuna. Pe legea
mea! În ziua aceea nu m-am mai putu
stăpâni, şi de foame, şi ca s-o îndârjesc
pe Cucuvaie, iau o acadea şi o mănânc.
— Bravo, fata mea!
— Mănânc două!
— Bravo! Trăiască şterpeleala!
— Păi vezi, erau atât de bune, dar ce
crezi că se-n-tâmplă? O precupeaţă care
vindea portocale, începe să-i strige
Chioarei: „Ascultă Cucuvaio… Hoţoaica
– 65 –
îţi mănâncă marfa!“.

— Ei drace! se-ncurcă treaba… se-
ncurcă… spuse Cuţitarul, interesat la
culme. Biată hoaţă mică, mă gândesc cât
trebuie să fi tremurat când ai văzut că şi-
a dat seama Cucuvaia, nu-i aşa?
— Pe unde ai scos cămaşa, sărmana
mea Guristă? i întrebă Rudolf, tot atât de
interesat cât şi Cuţitarul.
— Ei, Doamne, a fost greu, dar ce
era mai ciudat, adăugă Floarea-Mariei
râzând, e că Chioara, deşi furioasă că-i
mâncam acadelele, nu se putea depărta
de tigaie, – pentru că uleiul clocotea.
— Ha! Ha! Ha! e adevărat! Iată o
daraveră încurcată rău, strigă Cuţitarul
râzând din nou cu hohote.
După ce luă parte la veselia
banditului, Floarea-Mariei urmă:
– 66 –
– Eugen Sue –
— Zău, cu gândul la, loviturile ce m-

aşteptau, mi-am zis: ce-o să fie? N-o să
fiu bătută mai rău pentru o acadea decât
pentru trei. Şi o iau şi pe a treia. Înainte
de a o mânca, pentru că bătrâna mă
ameninţa de departe cu furculiţa ei mare
de fier, îi arăt, cum mă vezi şi te văd,
acadeaua şi o ronţăi în nasul ei.
— Bravo, fata mea… asta mă face să
înţeleg, înţepătura ta de adineaori cu
foarfecele. Haide, haide, ţi-am spus că ai
curaj. Dar Cucuvaia trebuie să te fi
jupuit de vie după figura asta.
— După ce a terminat de prăjit
peştele, vine spre mine… Primisem
cincisprezece bani de pomană şi
mâncasem acadele de treizeci… Când
m-a luat Chioara de mână ca să mergem
acasă, credeam că voi cădea pe drum,
– 67 –
atât mi-era de frică… Mi-aduc aminte ca

azi… Pentru că era în preajma Anului
Nou. Ştii că pe Pont-Neuf găseşti
totdeauna prăvălii cu jucării – toată
seara avusesem ameţeli numai uitându-
mă la păpuşile frumoase, la toate
jucăriile acelea… Gândeşte-te, pentru un
copil…
— Şi n-ai avut niciodată jucării,
Guristo? o întrebă Cuţitarul.
— Eu! Că prost mai eşti… Cine să
mi le fi dat?… În sfârşit, s-a lăsat seara;
deşi în plină iarnă, n-aveam pe mine
decât o zdreanţă de rochie de pânză, nici
ciorapi, nici cămaşă iar în picioare,
saboţi. Nu puteai muri de cald, nu-i aşa?
Ei bine, când Chioara m-a luat de mână,
m-am făcut lac de sudoare. Ceea ce mă
îngrozea mai mult era că, în loc să înjure,
– 68 –
– Eugen Sue –
să tune şi să fulgere, Cucuvaia mormăi

printre dinţi tot drumul… Dar nu-mi
dădea drumul şi mă făcea să umblu atât
de repede, atât de repede, încât cu
picioarele mele mici trebuia să alerg ca
să ţin pasul cu ea. Tropăind aşa,
pierdusem unul din saboţi, am urmat-o
totuşi cu un picior desculţ… Când am
ajuns acasă, era plin de sânge.
— Căţeaua, ticăloasa de Chioară!
strigă Cuţitarul, lovind iar, cu furie, în
masă; mi se rupe inima cu gândul la
copila asta care tropăie cu picioruşul
însângerat după hoaţa cea bătrână.
— Locuiam cocoţate într-un pod din
strada Mortellerie; lângă intrarea în alee
se afla un rachier. Cucuvaia intră,
ţinându-mă mereu de mână. Acolo, la
tejghea, bău o litră de rachiu.
– 69 –
— La dracu, eu n-aş putea bea aşa

ceva fără să mă pomenesc beat mort.
— Era porţia Chioarei, de altfel se
culca totdeauna cherchelită. Poate de aia
mă şi bătea atât de rău. În sfârşit, am
ajuns acasă, crede-mă că mă simţeam ca
vai de lume. Sosim; Cucuvaia închide
uşa, învârte cheia de două ori în broască,
eu cad în genunchi cerându-i iertare că-i
mâncasem acadelele. Ea nu răspunde, o
aud bombănind în timp ce se plimba
prin odaie: „Ce să-i fac în astă seară
hoţoaicei ăsteia care mi-a furat
acadelele? Mă rog, ce să-i fac?“ Şi se
oprea să mă privească, rotindu-şi ochiul
ei verde. Eu stăteam mereu în genunchi.
Deodată o văd pe Chioara că se duce şi
ia dintr-un raft o pereche de cleşti.
— Cleşti! strigă Cuţitarul.
– 70 –
– Eugen Sue –
— Da, cleşti!
— Şi ce să facă cu ei?
— Să te lovească? zise Rudolf.
— Ca să te ciupească? întrebă
Cuţitarul.
— Ei bine, nu.
— Să-ţi smulgă părul?
— Nu e asta: lăsaţi-vă de ghicit!
— Mă las!
— Ne lăsăm!
— Ei bine, să vă spun: voia să-mi
scoată un dinte.
Cuţitarul rosti un blestem însoţit de
înjurături atât de cumplite, încât toţi
muşteriii tavernei se întoarseră miraţi
către ei.
— Dar ce dracu ai? se miră Gurista.
— Ce am? Aş spinteca-o pe Chioară!
Dacă mi-ar pica în mână. Unde e, spune-
– 71 –
mi, unde e? Dacă o găsesc, o curăţ.

Şi ochii banditului se injectară de
sânge.
Rudolf împărtăşea şi el furia
Cuţitarului împotriva cruzimii de care
Chioara dăduse dovadă, dar se întreba
prin ce miracol un criminal se înfurie
auzind că o afurisită de femeie bătrână a
vrut, din răutate, să smulgă un dinte
unei copile.
Noi socotim posibilă existenţa
acestui sentiment de milă ba chiar
probabilă la un temperament fioros.
— Şi ţi-a smuls dintele, bătrâna aia
mizerabilă, micuţa mea? întrebă Rudolf.
— Te cred că mi l-a smuls!… Şi nu
dintr-o dată. Doamne cât s-a căznit! Îmi
ţinea capul între genunchi ca într-o
menghină. În sfârşit, şi cu cleştele şi cu
– 72 –
– Eugen Sue –
degetele mi-a scos dintele şi apoi mi-a

spus, pentru a mă speria desigur:
„Acum o să-ţi scot câte unul în fiecare zi,
hoţoaico! Şi când n-o să mai ai dinţi, te-
oi arunca în apă, să te mănânce peştii; or
să se răzbune pe tine pentru că ai adunat
râme cu ajutorul cărora să fie ei prinşi“.
Îmi amintesc de asta pentru că mi se
părea nedrept… ca şi cum ar fi fost
pentru mine o plăcere să adun râme!
— Ah! ticăloasa, să rupă, să smulgă
dinţii unei biete copile! strigă Cuţitarul
cu furie crescândă.
— Ei şi dacă? Se mai vede ceva?
întrebă Floarea-Mariei.
Şi întredeschise surâzând buzele ei
trandafirii, arătând două şiruri de dinţi
mici, albi ca nişte perle.
Să fi fost nepăsare, uitare, mărinimie
– 73 –
înnăscută din partea acestei nenorocite

fiinţe? Rudolf, observase că, în toată
povestirea ei, nu rostise niciun cuvânt de
ură împotriva cumplitei femei care o
chinuise.
— Şi-apoi ce-ai mai făcut? întrebă
Cuţitarul.
— Dumnezeule mare, mă săturasem
până-n gât. A doua zi, în loc să mă duc
după râme, am şters-o spre Pantheon.
Am mers într-acolo toată ziua, atât de
frică mi-era de Cucuvaie. M-aş fi dus
până la capătul lumii numai că nu-i
încap iar în gheare.
Cum mă aflam în cartiere
necunoscute, n-am întâlnit pe nimeni
căruia să-i fi putut cere de pomană, şi-
apoi nici n-aş fi cutezat. În timpul nopţii
mă adăpostisem după nişte stive de
– 74 –
– Eugen Sue –
lemne, într-un şantier. Eram cât un

şoarece, şi strecurându-mă sub o poartă
veche, mă cuibărisem într-un maldăr de
scoarţe de copac. Foamea mă chinuia:
am încercat să mestec puţină coajă de
trunchi ca să-mi înşel foamea, dar nu
eram în stare. Atunci am muşcat puţin
dintr-o scoarţă de mesteacăn – era mai
fragedă. După asta am adormit. În zori,
auzind un zgomot, m-am ghemuit tot
mai mult în stiva de lemne. Era cald
aproape ca într-o pivniţă. Dacă aş fi
avut, ce mânca, m-aş fi simţit bine acolo
toată iarna.
— Ca şi mine în cuptorul de ipsos.
— Nu îndrăznesc să ies de pe
şantier, îmi închipuiam că Cucuvaia mă
caută pretutindeni ca să-mi smulgă
dinţii şi să m-arunce pradă peştilor, şi că
– 75 –
m-ar fi prins dacă ieşeam de acolo.

— Ascultă, nu mai vorbi de bestia
aia bătrână, că mi se urcă sângele la cap!
— În sfârşit, a doua zi, continuă fata,
morfolisem puţină scoarţă de mesteacăn
şi tocmai adormisem, când aud lătrând
un dulău. Sar din somn. Trag cu
urechea… câinele-lătra mereu,
apropiindu-se de stiva de lemne. O
groază mă cuprinse. Din fericire, câinele,
nu ştiu de ce, nu îndrăznea să se
apropie… dar o să râzi, Cuţitarule!…
— Cu tine ai totdeauna de ce râde…
Eşti o fată bună totuşi! Uite, vezi, acum,
pe cinstea mea de om, îmi pare rău că te-
am bătut.
— Şi de ce să nu mă fi bătut? Pe
mine doar nu mă apără nimeni.
— Dar eu unde sunt? întrebă Rudolf.
– 76 –
– Eugen Sue –
— Sunteţi foarte bun, domnule

Rudolf, dar Cuţitarul nu ştia că eraţi
acolo… şi nici eu…
— Mi-e tot una, dar rămân le ce-am
spus… Sunt amărât că te-am bătut, reluă
Cuţitarul,
— Urmează-ţi povestirea, copilă, o
îndemnă Rudolf.
— Mă ghemuisem sub stiva de
lemne, cum ziceam, când aud câinele
lătrând. Apoi a început să chelălăiască şi
o voce groasă prinse a vorbi: „Câinele
meu latră, e cineva ascuns în şantier“.
„Trebuie să fie niscai hoţi“, răspunse altă
voce… şi cuţu-cuţu, iată că-şi asmute
câinele, strigându-i: „Şo pe el!“
Potaia vine către mine şi, de teamă
să nu mă muşte, încep să strig din
răsputeri. „Ia te uită, se auzi vocea, s-ar
– 77 –
zice că e un ţipăt de copil.“ Recheamă

câinele, oamenii se duc să caute o
lanternă, eu ies din ascunziş şi mă
pomenesc în faţa unui bărbat trupeş şi a
unui băiat în bluză. „Ce tot faci aici, pe
şantierul meu, hoaţă mică?“ mă întrebă
omul cu glas ameninţător. „Dragă
domnule, mi-a smuls un dinte, şi voia să
m-arunce pradă peştilor; n-am mâncat
de două zile; am fugit de la Cucuvaia
care neavând unde dormi, m-am
strecurat sub poarta dumneavoastră, am
dormit noaptea în scoarţa copacilor, sub
stivele de lemn, crezând că nu fac rău
nimănui.“
Iată însă că negustorul începe să-i
spună băiatului „Eu nu înghit de-astea, e
o hoaţă, – vrea să-mi fure buştenii“.
— Ah, păcătos bătrân, ticălos bătrân,
– 78 –
– Eugen Sue –
strigă Cuţitarul. Să furi buştenii, – şi tu

n-aveai decât opt ani!
— Era o prostie… pentru că băiatul
îi răspunse; „Să-ţi fure buştenii, jupâne?
Dar cum ar putea-o face? Doar nu-i mai
mare decât cel mai mic dintre buştenii
dumitale.“ „Ai dreptate, recunoscu
negustorul de lemne. Dar dacă nu vine
din capul ei, tot aia e. Hoţii cresc copii,
pe care-i trimit să iscodească şi să se
ascundă, ca să deschidă poarta altora.
Trebuie dusă la poliţie.“
— Ah! dobitocul ăla de negustor de
lemne…
— Sunt dusă la comisar. Îi spun
povestea mea, mărturisesc că sunt
vagabondă, sunt trimisă la închisoare;
tribunalul corecţional mă condamnă, tot
ca vagabondă, să stau la Casa de
– 79 –
Corecţie până ce-oi împlini vârsta de

şaisprezece ani. Mulţumesc judecătorilor
pentru bunătatea lor. Doamne, gândeşte-
te, la închisoare aveam ce mânca; nu mă
mai bătea nimeni, pentru mine acolo era
raiul pe pământ, în comparaţie cu podul
Cucuvelei. Pe lângă asta, în închisoare
am învăţat să cos. Dar să vezi
nenorocirea: eram leneşă şi hoinară, îmi
plăcea mai bine să cânt decât să lucrez,
mai ales când vedeam soarele... O, când
era vremea frumoasă, în curtea
închisorii, nu mă puteam abţine să nu
cânt. Şi atunci… ciudat, tot cântând, mi
se părea că nu mai sunt închisă.
— Cu alte cuvinte, fata mea, eşti o
adevărată privighetoare din născare,
constată Rudolf surâzând.
– 80 –
– Eugen Sue –
Rudolf, de pe atunci mi se spunea

Gurista în loc de Hoţoaica. În sfârşit,
împlinesc cei şaisprezece ani şi ies din
închisoare… La poartă o găsesc pe Ţaţa
de aici şi pe două, trei bătrâne care mai
veniseră pe acolo de câteva ori, să le
vadă pe camaradele mele; îmi spuneau
mereu că la ieşirea mea din închisoare
vor avea de lucru pentru mine.
— Aha, bine-bine, am înţeles, spuse
cuţitarul.
— „Domniţa mea, frumosul meu
înger, frumoasa mea micuţă“, îmi
spunea Ţaţa şi bătrânele la fel… „Nu
vrei să locuieşti la noi? Îţi vom da rochii
frumoase şi nu vei avea nimic de făcut
decât să petreci.“ Înţelegi, Cuţitarule, că
n-a stat cineva degeaba opt ani în,
puşcărie fără să-şi dea seama de rostul
– 81 –
unor asemenea vorbe. Le-am trimis la

plimbare pe aceste prefăcute bătrâne.
Mi-am spus: „Ştiu să cos, am trei sute de
franci la mine, şi, în faţa mea, toată
tinereţea…“.
— Şi încă una frumoasă, fata mea,
spuse Cuţitarul.
— „Iată, mi-am spus, am stat opt ani
închisă, vreau să mă bucur puţin de
viaţă, nu fac rău nimănui; găsesc eu de
lucru când oi termina banii“… Şi încep
să toc cei trei sute de franci ai mei. A fost
marea mea greşeală, constată Floarea-
Mariei cu un suspin, ar fi trebuit înainte
de toate să caut de lucru… Dar nu era
nimeni care să mă sfătuiască. Ei, cea fost
a fost… Şi, cum spuneam, mă apuc să
cheltuiesc banii. Mai întâi cumpăr, flori
să-mi împodobesc odaia; îmi plac atât de
– 82 –
– Eugen Sue –
mult florile! Apoi îmi cumpăr o rochie,

un şal frumos şi mă plimb pe Bois de
Boulogne şi pe Saint Germain, călare pe
măgăruş.
— Cu vreun amorez, fata mea?
întrebă Cuţitarul.
— Pe cinstea mea, nu. Voiam să fiu
de capul meu. Petreceam cu una din
prietenele mele din puşcărie, de la
„Copiii găsiţi“, o fată tare bună, i se
spunea Rigolette, pentru că râdea
mereu.
— Rigolette, Rigolette! n-o cunosc,
spuse Cuţitarul, părând că-şi cercetează
memoria.
— Cred şi eu că n-o cunoşti. E o fată
cinstită, Rigolette; o foarte. bună
lucrătoare, acum câştigă cel puţin un
franc şi douăzeci şi cinci pe zi, are o mică
– 83 –
gospodărie a ei… Aşa că, de-atunci, n-

am mai îndrăznit niciodată s-o mai
revăd. În sfârşit, risipind mereu banii, nu
mi-au mai rămas decât patruzeci şi trei
de franci.
— Trebuia să-ţi deschizi, cu banii
ăştia, o tarabă cu giuvaeruri, râse
Cuţitarul.
— Zău că am făcut ceva mai bun…
Îmi spăla rufele o femeie numită La
Lorraine, oiţa lui Dumnezeu; era pe
atunci însărcinată în ultimele luni şi, pe
lângă asta, mereu cu picioarele şi cu
mâinile în apă. Îţi poţi închipui!.
Nemaiputând lucra, a cerut să intre la
maternitate, dar n-a fost primită din
lipsă de locuri; femeia nu mai câştiga
nimic. Iat-o dar gata să nască fără să aibă
nici măcar cu ce să-şi plătească un pat cu
– 84 –
– Eugen Sue –
chirie. Spre norocul ei, a întâlnit-o din

întâmplare, într-o seară, la colţul
podului Notre-Dame, pe femeia lui
Goubin, care se ascundea de patru zile
într-o pivniţă a unei case ce se dărâma,
în, spatele spitalului.
— Dar de ce se ascundea ziua,
femeia lui Goubin?
— Ca să scape de omul ei care voia
s-o omoare! Ea nu ieşea decât noaptea,
să-şi cumpere pâine. Aşa s-a făcut că a
întâlnit-o pe sărmana Lorraine, care nu
ştia ce să se facă, aşteptând dintr-o clipă
în alta să nască… Văzând în ce stare e,
femeia lui Goubin, a luat-o cu dânsa în
pivniţa în care se ascundea. Era oricum
un adăpost.
— Stai niţel, stai niţel, femeia lui
Goubin nu e Helmina? întrebă Cuţitarul.
– 85 –
— Da, o fată cumsecade, răspunse

Gurista… o croitoreasă care-mi lucrase
mie şi Rigolettei. Ce mai, a făcut, ce-a
putut dându-i jumătate din pivniţa ei,
din salteaua şi din pâinea ei. Lorraine a
născut un biet copil firav şi n-avea nicio
pătura măcar, cu ce să-l acopere, ci
numai cu paie!… Văzând în ce stare e,
femeia lui Goubin n-a mai răbdat şi cu
riscul de a fi ucisă de omul ei care o
căuta peste tot, iese în plină zi din
pivniţă şi vine să mă vadă. Ştia că mai
aveam ceva bani şi că nu sunt rea;
tocmai mă pregăteam să urc într-un
„milord“2 cu Rigolette, voiam să tocăm
cei patruzeci de franci ai mei, să mergem
la ţară, la câmp, îmi place atât de mult la
ţară, îmi plac pomii, livezile… Dar hop,
2 Gabrioletă pe patru roate.
– 86 –
– Eugen Sue –
vine Helmina. Îmi povesteşte

nenorocirea Lorrainei, dau drumul
„milordului“ mă reped până acasă şi-mi
iau rufăria, salteaua, pătura, le pun în
spinarea unui hamal şi dau fuga la
pivniţă împreună cu femeia lui
Goubin… Ah, să fi văzut cât era de
mulţumită, biata Lorraine. Am vegheat-
o amândouă, şi, când s-a pus iar pe
picioare am ajutat-o cu restul de bani ce-
l mai aveam. Asta, până ce-a putut să se
apuce din nou de spălat. Acum îşi
câştigă pâinea; dar nu izbutesc niciodată
s-o fac să-mi spună cât îi datorez pentru
spălatul rufelor mele. Înţeleg că vrea să
se achite în felul ăsta de mine. De
altfel… dacă până la urmă se
încăpăţânează, mă pierde de clientă,
spuse Gurista, dându-şi importanţă.
– 87 –
— Şi femeia lui Goubin? întrebă

Cuţitarul.
— Ce, nu ştii? se miră Gurista.
— Nu, ce e cu ea?
— Vai, nenorocita... n-a scăpat de
Goubin!… Trei lovituri de cuţit între
umeri. Aflase că ea dă târcoale spitalului
şi într-o seară, când ieşise din pivniţă să
cumpere lapte pentru Lorraine, Goubin
a omorât-o.
— De aia e condamnat la moarte şi
se zice că va fi ghilotinat peste trei zile,
zise Cuţitarul.
— Tocmai, confirmă Gurista.
— Şi după ce ţi-ai dat ultimii bănuţi
Lorrainei, ce-ai mai făcut, fata mea? o
întrebă Rudolf.
— Păi de-atunci mi-am căutat de
lucru. Ştiam foarte bine să cos, eram
– 88 –
– Eugen Sue –
curajoasă, nu-mi pierdeam cumpătul.

Intru într-un magazin de lenjerie din
strada Saint-Martin. Ca să nu înşel pe
nimeni, spun că de două luni am ieşit
din închisoare şi că vreau să lucrez. Mi
se arată uşa. Cer de lucru acasă, mi se
spune că-mi bat joc de oameni; cum să
mi se încredinţeze măcar o cămaşă?
Înapoindu-mă foarte amărâtă, o
întâlnesc pe Ţaţa şi pe una din bătrânele
care se ţineau mereu scai de mine de
când ieşisem din închisoare… Nu mai
ştiam din ce voi trăi. M-au luat cu ele, m-
au pus să beau rachiu… Şi iată, asta-i
tot…
— Pricep, spuse Cuţitarul. Te cunosc
acum ca şi cum ţi-aş fi fost tată şi mamă
şi ca şi cum nu ţi-ai fi părăsit niciodată
căminul. Ei, iată, asta e o spovedanie.
– 89 –
— S-ar zice că te-a întristat, fata mea,

faptul că ţi-ai povestit viaţa, zise Rudolf.
— Adevărul e că mă doare să
privesc înapoi. Este pentru prima dată că
mi se întâmplă să-mi amintesc de toate
astea, şi nu e de loc vesel, nu-i aşa,
Cuţitarule?
— Aşa e, răspunse Cuţitarul, cu
ironie, îţi pare rău că n-ai fost
rândăşoaică într-un birt nenorocit sau
slugă la nişte vite bătrâne ca să îngrijeşti
de-ai lor.
— Mi-e totuna, dar trebuie să fie
foarte bine când eşti cinstit, spuse,
suspinând, Floarea-Mariei.
— Să fii cinstit… oho… cu mutra
asta? strigă banditul, izbucnind într-un
râs zgomotos. Cinstită! Şi de ce nu cu
premiul de virtute, ca să-i onorezi pe
– 90 –
– Eugen Sue –
tatăl şi pe mama ta pe care nu-i cunoşti?

Obrazul fetei pierduse de câteva
clipe expresia lui obişnuită de nepăsare.
Gurista se adresă Cuţitarului:
— Ascultă, Cuţitare, eu de felul meu
nu sunt plângăreaţă. Tata sau mama m-
au azvârlit lângă un stâlp de şosea ca pe
un căţeluş de care vrei să scapi. Nu le
port pică, poate că nici ei n-aveau ce
mânca! Asta nu înseamnă, vezi tu,
Cuţitare, ca alţii să n-aibă parte de o
soartă mai fericită ca a mea.
— Tu ce zici? Dar ce-ţi lipseşte? Eşti
strălucitoare ca Venus; n-ai nici
şaptesprezece ani; cânţi ca o
privighetoare; arăţi ca o fecioară, ţi se
spune Floarea-Mariei, şi te mai plângi!
Dar ce-o să spui când vei avea nevoie de
mangal la picioare şi de o perucă de
– 91 –
şinşila ca Ţaţa?
— O, n-apuc eu vârsta aia!
— Poate că vei căpăta vreun brevet
de invenţie ca să nu ajungi hoaşcă
bătrână.
— Asta nu, fiindcă n-am să am o
sănătate de fier; de pe acum am o tuse
rea,
— Oho, te şi văd dusă în dricul
primăriei! Că proastă mai eşti…
— Îţi vin adesea asemenea idei,
Guristo? o întrebă Rudolf.
— Câteodată… Vedeţi, domnul
Rudolf, poate că dumneavoastră veţi
înţelege asta; dimineaţa când mă duc să-
mi cumpăr ceaşca de lapte la lăptăreasa
din colţul străzii Vieille-Draperie o văd
cum pleacă, în mica ei droagă trasă de
măgăruş şi asta mă face uneori s-o
– 92 –
– Eugen Sue –
invidiez, zău aşa; îmi spun: „Se duce la

ţară, în aer proaspăt, la casa ei, la familia
ei… Şi eu mă caţăr singură cuc, în
cotețul Ţaţei în care nu vezi lumină nici
ziua-n amiaza mare…“
— Tu, fii cinstită, fata meu, joacă-le
un renghi şi fii cinstită! spuse Cuţitarul.
— Cinstită, Doamne, dar cum vrei să
fiu cinstită? Ţoalele de pe mine sunt ale
Ţaţei, îi datorez chiria şi mâncarea, nu
mă pot mişca de aici… M-ar aresta ca pe
o hoaţă. Îi aparţin… Trebuie să-mi
plătesc datoriile.
Rostind aceste ultime şi cumplite
vorbe, nenorocita nu putu să nu se
înfioare.
— Atunci rămâi cum eşti şi nu mai
pizmui o ţărancă, spuse Cuţitarul. Ce, ai
înnebunit? Gândeşte-te că tu străluceşti
– 93 –
în capitală, pe când ea trebuie să facă

terci pentru plozii ei, să mulgă vacile, să
adune iarba pentru iepurii de casă şi să
încaseze vreo câteva scatoalce de la
bărbatu-său când vine beat de la
cârciumă. Iată deci una din acele soarte
despre care nu se prea poate spune că
sunt de invidiat.
— Dă-mi de băut. Cuţitare, spuse
brusc Floarea-Mariei după o lungă
tăcere şi-i întinse paharul. Dar nu vin,
rachiu vreau, e mai tare. Spuse ea cu
vocea ei blândă, depărtând carafa de vin
pe care Cuţitarul o apropie de paharul
ei.
— Rachiu, cu plăcere, aşa te vreau
fata mea, eşti înfiptă, spuse omul fără să
înţeleagă semnificaţia gestului şi fără să
observe lacrima care tremura între
– 94 –
– Eugen Sue –
genele Guristei.
— Păcat că rachiul are un gust atât
de prost… dar te îmbată zdravăn, spuse
Floarea-Mariei, punând paharul pe
masă, după ce-l golise cu dezgust.
Rudolf ascultase această povestire
plină de o naivitate întristătoare, cu un
interes crescând. Mizeria, izbeliştea mai
mult decât înclinările rele, o pierduseră
pe această fată nenorocită.
Capitolul 4
POVESTEA CUŢITARULUI
Cititorul n-a uitat că doi dintre

clienţii tavernei erau supravegheaţi cu
atenţie de un al treilea personaj venit
mai în urmă în cârciumă.
Am spus că unul din cei doi purta o
– 95 –
scufie grecească şi-şi ascundea mereu

mâna stângă; el o întrebase în chip
stăruitor pe Ţaţă dacă învăţătorul nu
trecuse încă pe acolo.
În timp ce Gurista, pe care ei n-o
puteau auzi, îşi spunea povestea, cei doi
oameni şoptiseră de mai multe ori între
ei, privind îngrijoraţi către uşă.
Cel care purta scufia greacă spuse
tovarăşului său:
— Învăţătorul nu vine; oare nu
cumva ălălalt să-l fi curăţat ca să-i
şterpelească partea lui de pradă?
— Ar însemna să ne pârlim după ce
i-am vândut pontul, răspunse celălalt.
Noul venit, care-i observa pe cei doi
oameni, şedea prea departe ca ultimele
lor vorbe să fi putut ajunge până la el;
după ce consultase cu multă îndemânare
– 96 –
– Eugen Sue –
de mai multe ori o hârtie ascunsă în

fundul şepcii, păru satisfăcut de
constatările făcute, se ridică de la masă
şi-i spuse Ţaţei, care moţăia la tejghea,
cu picioarele lângă sobiţa cu mangal şi
cu cotoiul negru pe genunchi:
— Ascultă, mătușă Ponisse, mă
înapoiez numaidecât, să iei seama la
carafa şi la farfuria mea… şi fereşte-te de
beţivanii ăia chilipirgii.
— Fii liniştit, omule, spuse mama
Ponisse, dacă farfuria şi carafa sunt
goale, nu se atinge nimeni de ele.
Omul începu să râdă de gluma Ţaţei
şi dispăru fără ca plecarea lui să fie
observată.
În clipa când omul ieşi, Rudolf îl
zări, în stradă, pe cărbunar, cel cu faţa
neagră şi cu statura uriaşă, de care am
– 97 –
mai vorbit. Înainte ca uşa să se închidă.

Rudolf avu răgazul să arate, printr-un
gest de nerăbdare, cât îl plictisea acest
fel de supraveghere ocrotitoare a
cărbunarului: dar acesta, fără a lua în
seamă supărarea lui Rudolf, nu părăsi
vecinătatea tavernei.
Cu tot rachiul băut, Guristei nu-i
reveni veselia; sub înrâurirea acestui
excitant, dimpotrivă, faţa ei devenea tot
mai tristă; cu spatele rezemat de zid, cu
capul lăsat pe piept, cu ochii ei albaştri,
mari, rătăcind pierduţi în juru-i,
nenorocita părea pradă celor mai
întunecate gânduri.
De două sau de trei ori, Floarea-
Mariei, întâlnind privirea lui Rudolf
aţintită asupra ei, îşi îndreptă ochii în
altă parte; nu-şi putea explica impresia
– 98 –
– Eugen Sue –
ce i-o făcea acest necunoscut. Stânjenită,

covârşită de prezenţa lui, se dojenea că
arăta atât de puţină recunoştinţă faţă de
cel ce o scăpase din mâinile Cuţitarului;
aproape că-i părea rău că şi-a povestit cu
atâta sinceritate viaţa, de faţă cu Rudolf.
Cuţitarul, dimpotrivă, era foarte
vesel; înfulecase de unul singur toată
mâncarea; vinul şi rachiul îl făcuseră
foarte comunicativ; ruşinea că-şi găsise
naşul, cum spunea el, îi trecuse în faţa
purtării generoase a lui Rudolf şi îi
recunoştea o astfel de superioritate, încât
umilinţa ce o încercase se preschimbase
într-un simţământ amestecat cu
admiraţie, teamă şi respect.
Lipsa dorinţei de răzbunare,
sălbateca sinceritate cu care mărturisise
că a ucis şi că a fost pedepsit pe drept,
– 99 –
mândria feroce cu care se apăra că n-a

furat niciodată, dovedeau, în pofida
crimelor sale. Că acest Cuţitar nu era cu
totul înrăit.
Această trăsătură de caracter nu
scăpase spiritului de pătrundere al lui
Rudolf care aştepta cu nerăbdare
spovedania Cuţitarului.
Ambiţia omului este atât de fără
margini şi de ciudată în pretenţiile ei
nemăsurate, încât Rudolf dorea sosirea
învăţătorului, a acelui groaznic bandit
pe care aproape că-l detronase. Îndemnă
deci pe Cuţitar să-i potolească
nerăbdarea prin povestirea aventurilor
sale.
— Haide, băiete, îi spuse – te
ascultăm.
Cuţitarul îşi goli paharul şi începu
– 100 –
– Eugen Sue –
cam aşa:
— Tu, biata mea Guristă, ai fost cel
puţin culeasă de pe drum de Cucuvaie,
lua-o-ar dracu, ai avut un adăpost până
în clipa când ai fost închisă ca
vagaboandă…
Eu nu-mi amintesc să mă fi culcat,
înainte de a fi împlinit nouăsprezece ani,
în ceea ce se cheamă un pat… o vârstă
frumoasă, când m-au luat la cătănie.
— Ai făcut serviciul militar,
Cuţitare? îl întrebă Rudolf.
— Trei ani, dar despre asta mai
târziu… Pietrele de la Luvru, cuptoarele
de ipsos de la Clichy şi carierele de la
Mont-Rouge – iată „hotelurile“ tinereţii
mele. Precum vedeţi aveam locuinţă la
Paris şi la ţară, ce mai!…
— Şi ce meserie făceai?
– 101 –
— Pe cinstea mea, şefule, mă văd ca

printr-o ceaţă copil, hoinărind cu un
bătrân strângător de zdrenţe care mă
năucea cu loviturile cârligului său.
Trebuie să fi fost aşa, pentru că de câte
ori întâlnesc pe unul din aceşti policari
cu coşul lui, îmi vine chef să mă dau la
el, dovadă că în copilăria mea ăştia
trebuie să mă fi bătut amarnic. Prima
mea îndeletnicire: ajutam pe parlagiii
care tăiau caii la Montfaucon… Aveam
zece sau doisprezece ani. Când am
început să înjunghii aceste biete vite
bătrâne, asta mă tulbura oarecum, dar
după o lună n-am mai simţit nimic, –
dimpotrivă, prinsesem gustul meseriei.
Nimeni n-avea cuţite mai tăioase şi mai
ascuţite ca ale mele… Era o plăcere să te
slujeşti de ele, – ce vrei… După ce
– 102 –
– Eugen Sue –
înjunghiam caii, pentru osteneala mea,

mi se azvârlea o bucată din pulpa
vreunuia mort de boală, pentru că
ceilalţi – caii de abator – se vindeau
birtaşilor din cartierul Şcolii de
medicină, care îi transformau în vaci,
berbeci, viţei, vânat – după pofta
clienţilor…
Ah! Dar când apucam halca de carne
de cal, nu mai recunoşteam drept stăpân
nici pe rege! Mă refugiam cu ea în
cuptorul meu de ipsos, ca un lup în
vizuina lui, şi acolo, cu îngăduinţa
vărarilor, pregăteam, pe cărbuni, o
friptură minunată. Când nu lucrau
cuptoarele, adunam surcele uscate de la
Romainville, scăpăram amnarul şi îmi
făceam friptura într-un colţ al magaziei
de carne. Drace! Era în sânge şi aproape
– 103 –
crudă, dar în chipul ăsta nu mâncam

mereu acelaşi fel.
— Dar numele tău, cum ţi se zicea?
întrebă Rudolf.
— Aveam părul de culoarea
fuiorului, mai deschis ca acum, iar ochii
mi se injectau mereu cu sânge; din
pricina asta mi se zicea „Albinosul“.
Albinoşii sunt ea iepurii de casă, albi ca
şi noi. Numai că au ochii roşii, adăugă
cu gravitate Cuţitarul în chip de
comentator zoologic.
— Şi părinţii tăi, familia ta?
— Părinţii mei? Locuiau la acelaşi
număr cu părinţii Guristei… Locul meu
de naştere? Primul colţ al nu importă
cărei străzi, lângă stâlpul din stânga sau
din dreapta, urcând sau coborând către
râu.
– 104 –
– Eugen Sue –
— Ţi-ai blestemat tatăl şi mama că

te-au părăsit?
— La ce mi-ar fi folosit?… E totuna,
numai că mi-au făcut o şotie urâtă
aducându-mă pe lume. Nu m-aş fi plâns
chiar dacă m-ar fi făcut aşa cum ar trebui
să-i facă Dumnezeu pe golani, adică fără
teamă de frig, de foame sau de sete. Asta
doar nu i-ar fi costat nimic, după cum
nici pe golani nu i-ar costa nimic să fie
oameni cinstiţi.
— Ai suferit de foame, ţi-a fost frig
şi totuşi n-ai furat, Cuţitare?
— Nu, şi cu toate astea am îndurat
multă mizerie… Am răbdat de foame
câteodată două zile în şir şi chiar mai
des decât îmi venea rândul la postit… Ei
bine, cu toate astea n-am furat!
— De teama puşcăriei?
– 105 –
— Asta-i bună, spuse Cuţitarul,

ridicând din umeri şi râzând cu hohote.
Deci n-am furat pâine, de teamă că o să
am pâine? Cinstit, muream de foame,
hoţ aş fi fost hrănit în închisoare! Nu, n-
am furat fiindcă… fiindcă, în sfârşit,
fiindcă nu era în firea mea să fur.
Acest răspuns, cu adevărat frumos,
şi a cărui valoare Cuţitarul nu era în
măsură s-o preţuiască, îl miră ne-spus pe
Rudolf.
Îşi dădu seama că bietul om,
rămânând cinstit în pofida celor mai
cumplite lipsuri, era de două ori
respectabil, deoarece pedeapsa crimei
putea constitui pentru el sursa unei
existenţe asigurate.
Rudolf întinse mâna acestui rod
nenorocit, sălbăticit al civilizaţiei, pe care
– 106 –
– Eugen Sue –
mizeria nu-l pervertise cu desăvârşire.

Cuţitarul îşi privi amfitrionul cu
mirare, aproape cu respect; de-abia
cuteza să atingă mâna ce i se întindea.
Presimţea că între el şi Rudolf era o
prăpastie.
— Bine, bine, zise Rudolf, eşti încă
un om de inimă şi de onoare.
— Pe legea mea, nu-mi dau seama,
spuse Cuţitarul foarte mişcat, dar ceea
ce-mi spui… vezi… niciodată n-am
simţit ceva asemănător… Ceea ce e
sigur, e că asta… ştii, pumnii încasaţi în
încăierarea aceea, atât de îndemânatici,
puteau să continue şi până mâine, ori
dumneata, dimpotrivă, mă pofteşti la
masă şi-mi spui nişte lucruri… În sfârşit,
e destul, te poţi bizui pe Cuţitar pe viaţă
şi pe moarte!
– 107 –
Rudolf reluă vorba, mai stăpânit,

nevrând să trădeze cât era de
impresionat:
— Ai rămas multă vreme ajutor de
parlagiu?
— Te cred… Mai întâi îmi făcea rău
să înjunghii aceste biete animale
bătrâne… apoi, îmi plăcea; dar când m-
am apropiat de şaisprezece ani şi glasul
mi s-a schimbat, ce crezi, a devenit
pentru mine o furie, o patimă să
înjunghii! Nu-mi mai păsa nici de
băutură, nici de mâncare… nu aveam în
cap decât asta! Ar fi trebuit să mă vezi la
treabă, nu aveam pe mine decât un
pantalon de pânză, în rest eram gol.
Când, cu un cuţit mare bine ascuţit în
mână, aveam în jurul meu (nu mă laud),
până la cincisprezece-douăzeci de cai
– 108 –
– Eugen Sue –
care făceau coadă ca să le vie rândul,

drace! când începeam să-i înjunghii, nu
ştiu ce mă apuca… era ca o furie,
urechile îmi vâjâiau şi vedeam roşu, roşu
de tot, şi înjunghiam... şi înjunghiam… şi
înjunghiam până ce-mi cădea cuţitul din
mână. La naiba! Era o plăcere, milionar
să fi fost şi cred că aş fi plătit să fac o
astfel de meserie.
— Asta te-a obişnuit să dai cu
cuţitul, spuse Rudolf.
— Se poate, dar când am împlinit
şaisprezece ani, furia asta ajunsese atât
de cotropitoare, încât o dată pornit să
înjunghii, parcă înnebuneam şi stricam
toată treaba... Da, prăpădeam pieile
băgând cuţitul alandala. Până la urmă,
m-au dat pe uşă afară. Am încercat să
mă angajez la măcelari, am simţit,
– 109 –
totdeauna înclinare pentru meseria asta.

Ei bine, da! Ăştia au făcut-o pe grozavii,
m-au dispreţuit după cum pantofarii îi
dispreţuiesc pe cârpaci. În starea asta şi
fiindcă furia mea de a înjunghia se mai
potolise când trecusem de şaisprezece
ani, am încercat să-mi găsesc pâinea
aiurea… şi n-am găsit-o curând…
Adesea am răbdat de foame. Am lucrat
în cartierele de la Montrouge. Dar după
doi ani m-am săturat să fac un lucru de
prisos, cărând piatra pe roţi pentru un
franc pe zi. Eram înalt şi puternic, m-am
prezentat la un regiment. Mi s-a cerut
numele, vârsta şi actele. Numele meu?
Albinos; vârsta? uitaţi-vă la barba mea;
acte? iată certificatul meşterului meu,
pietrarul. Puteam deveni un grenadier
arătos. Am fost înrolat.
– 110 –
– Eugen Sue –
— Cu puterea ta, cu curajul şi

patima ta de a înjunghia, dacă ar fi fost
în vremea aceea un război, ai fi ajuns
poate ofiţer.
— Drace! Cui i-o spui? Să spintec
englezi sau pusaci, asta m-ar fi măgulit
mai mult decât să fi înjunghiat gloabe…
Dar vezi ghinionul, nu era război, era în
schimb disciplina. Un ucenic care
încearcă să tragă o săpuneală stăpânului
său, dacă e mai slab o încasează, dacă e
mai puternic, dă el în patron, e dat afară,
câteodată e băgat la pârnaie, şi cu asta-i
basta. Cu militaria e altceva. Într-o zi, un
sergent mă îmbrânceşte ca să execut o
mişcare mai repede, avea dreptate
pentru că o cam făceam pe leneşul, eu
mă supăr, mă împotrivesc, el mă
împinge, îl împing şi eu, mă ia de guler,
– 111 –
îi ard un pumn. Se aruncă mai mulţi pe

mine, atunci mă cuprinde furia, mi se
urcă sângele la cap, văd roşu… Aveam
cuţitul în mână, era tocmai rândul meu
la bucătărie, şi haide! încep să
înjunghii… să înjunghii… ca la abator. Îl
crestez pe sergent, rănesc doi soldaţi…
un adevărat măcel, unş’pce lovituri de
cuţit în trei inşi, da, unsprezece!… sânge,
sânge, ca într-un abator!
— La ce te gândeşti, Cuţitare, îl
întrebă Rudolf, cercetându-l cu interes.
Banditul îşi plecă fruntea cu un aer
întunecat, cu privirea rătăcită şi rămase
o clipă tăcut.
— La nimic la nimic! spuse el cu
bruscheţe. Pe urmă continuă cu brutala
sa inconştienţă: Apoi pun mâna pe mine,
sunt dat în judecată şi condamnat la
– 112 –
– Eugen Sue –
moarte.
— Ai evadat deci?
— Nu, dar în loc să fiu ghilotinat,
am stat cincisprezece ani la ocnă. Am
uitat să vă spun că la regiment scăpasem
de la moarte doi camarazi care erau
gata-gata să se înece în Sena; eram în
garnizoană la Melun. Altă dată… o să
râdeţi şi o să spuneţi că sunt un soi de
salvator de meserie, salvator şi de
bărbaţi şi de femei. Altă dată deci,
aflându-mă în garnizoană la Rouen,
unde sunt numai case de lemn.
Adevărate magherniţe, izbucneşte focul
într-un cartier, – ardea ca chibriturile.
Sunt de corvoadă pentru foc; ajungem
acolo, mi se strigă că o bătrână nu poate
coborî din odaia ei, că şi începuse să
ardă. Alerg. Drace, cum mai dogorea…
– 113 –
asta-mi amintea de cuptoarele de ipsos

din vremurile bune; până la urmă o
salvez pe bătrână. Şeful închisorii atât s-
a zbătut, atât i-a dat cu gura, până a
izbutit să mi se preschimbe pedeapsa: în
loc să merg la eşafod, mi s-au dat
cincisprezece ani de muncă silnică. Când
am văzut că n-o să mai fiu decapitat,
primul meu gest a fost să sar pe flecar,
ca să-l sugrum. Înţelegi asta, şefule?
— Îţi părea rău că ţi s-a preschimbat
pedeapsa?
— Da… celor care mânuiesc cuţitul,
– cuţitul călăului li se cuvine pe drept;
celor care fură, – cătuşe la labe, fiecăruia
ce merită. Dar să fii silit să trăieşti când
ai ucis, – iată, judecătorii nu-şi dau
seama ce simţim noi la început.
— Deci ai remuşcări, Cuţitare?
– 114 –
– Eugen Sue –
— Remuşcări? Nu, pentru că mi-am

trăit traiul, spuse răzvrătitul, dar de
altfel nu trecea o noapte să nu-mi apară
în visuri chinuitoare sergentul şi soldaţii
înjunghiaţi, adică nu numai ei, adăugă
banditul cu un fel de groază, ci zeci,
sute, mii care îşi aşteptau rândul ca într-
un fel de abator, precum caii pe care îi
spintecam la Montfaucon. Atunci
vedeam roşu şi începeam să înjunghii,
să-i înjunghii pe oamenii ăştia cum
înjunghiasem odinioară caii. Dar cu cât îi
spintecam, cu atât veneau mai mulţi
soldaţi. Şi murind, mă priveau cu o
privire atât de blândă, atât de blândă,
încât mă blestemam că-i înjunghii, dar
nu mă puteam opri. Şi asta nu e tot… n-
am avut niciun frate şi se făcea că toţi
oamenii aceştia, pe care îi înjunghiam,
– 115 –
erau fraţii mei şi fraţi pentru care m-aş fi

aruncat în foc. La sfârşit, când nu mai
puteam, mă deşteptam scăldat într-o
sudoare rece, tot atât de rece ca zăpada
topită.
— Era un vis groaznic, Cuţitare.
— O, da, desigur! Ei bine, în primele
zile de puşcărie, visul ăsta revenea în
fiecare noapte. Vezi dumneata, puteam
înnebuni sau turba. Aşa că am încercat
în două rânduri să mă omor: o dată
înghiţind piatră vânătă şi altă dată
încercând să mă spânzur cu un lanţ, dar
sunt puternic ca un taur. Piatra vânătă
mi-a făcut sete şi atâta tot. Cât despre
lanţul ce mi-l trecusem în jurul gâtului,
treaba asta mi-a făcut o cravată albastră
naturală. După aceea, pofta de viaţă mi-
a revenit, visurile rele s-au tot rărit şi am
– 116 –
– Eugen Sue –
dus-o ca şi ceilalţi.
— Erai. La o şcoală bună unde
puteai învăţa să furi.
— Da, dar învăţătura asta nu era pe
gustul meu. Ceilalţi puşcăriaşi râdeau de
mine, eu îi doboram cu lovituri de lanţ.
Aşa l-am cunoscut pe Învăţător… am
însă un respect pentru pumnii lui… mi-a
dat o lecţie ca dumneata adineauri.
— E un puşcăriaş liberat?
— Adică era condamnat pe viaţă,
dar s-a liberat singur.
— A evadat? Şi nu-l denunţă
nimeni?
— Nu eu o să-l denunţ, ar însemna
că mi-e frică de el.
— Dar cum de nu-l descoperă
poliţia? Să n-aibă semnalmentele lui?
— Semnalmentele lui? Ei bine, da,
– 117 –
de mult şi-a şters de pe mutră ceea ce Ăl-

de-sus îi pusese acolo. Acum numai
dracu l-ar putea recunoaşte pe Învăţător.
— Dar cum a făcut?
— A început prin a-şi pili nasul care-
i era lung de un cot, pe lângă asta şi-a
dat cu vitriol.
— Glumeşti?
— Dacă vine în astă seară, o să-l
vezi, – avea un nas de papagal, acum e
cârn ca moartea, fără a socoti că are
buzele groase cât pumnul şi o faţă
măslinie, cârpită ca vesta unui peticar.
— Atâta e de nerecunoscut?
— De şase luni de când a scăpat de
la Rochefort, sticleţii l-au întâlnit de o
sută de ori fără să-l recunoască.
— De ce a stat la ocnă?
— Pentru că fusese falsificator, hoţ şi
– 118 –
– Eugen Sue –
asasin. I se zice „Învăţătorul“ fiindcă are

un scris minunat şi ştie carte multă.
— E foarte temut?
— N-o să mai fie după ce-i vei trage
o chelfăneală ca aceea pe care mi-ai tras-
o mie. Şi drace, tare aş vrea s-o văd şi pe
asta!
— Din ce trăieşte?
— S-a lăudat, se spune, că ar fi ucis
şi jefuit, pe şoseaua dinspre Possy, acum
trei săptămâni, pe un negustor de vite.
— Mai curând sau mai târziu, tot va
fi arestat.
— Vor trebui mai mulţi inşi pentru
treaba asta, fiindcă ăsta poartă sub bluza
lui două pistoale încărcate şi un pumnal.
Călăul îl aşteaptă, e adevărat, şi n-o să
fie curăţat decât o dată. Până atunci va
ucide însă tot ce va putea ucide ca să
– 119 –
scape. O! el nu se fereşte şi, fiindcă e de

două ori mai puternic decât dumneata şi
decât mine, poliţia o să aibă mult de
furcă cu el până să-l răpună.
— Şi ieşind de la ocnă, ce-ai făcut,
Cuţitare?
— M-am tocmit la şeful hamalilor de
pe cheiul Saint-Paul, şi-mi câştig astfel
pâinea.
— Dar pentru că, la urma urmei, nu
eşti hoţ, de ce trăieşti în cartierul ăsta?
— Dar unde vrei să trăiesc? Cine ar
vrea să aibă legături cu un om certat cu
justiţia? Şi-apoi mi-e urât singur, îmi
place societatea, aici trăiesc cu ăi de
teapa mea. Mă bat câteodată, în cartier,
lumii îi e frică de mine ca de dracu şi
comisarul n-are nimic cu mine, afară
numai de cazul când mai trag câte o
– 120 –
– Eugen Sue –
bătaie, şi atunci mă aleg câteodată cu

douăzeci şi patru de ceasuri de arest.
— Cât câştigi pe zi?
— Un franc şi şaptezeci şi cinci. Asta
o să ţină cât am braţe, când n-or să mă
mai ajute, oi lua un cârlig şi un coş ca
bătrânul peticar din copilăria mea pe
care-l văd ca prin ceaţă…
— Şi cu toate astea, nu te simţi
nenorocit?
— Sunt oameni care o duc mai rău
ca mine, desigur; de n-ar fi visurile cu
sergentul şi cu soldaţii măcelăriţi, visuri
pe care le mai am din când în când, aş
crăpa liniştit ca oricare altul, la o
margine de drum sau la spital, dar visul
ăsta… Lasă… Dumnezeul mă-sii! Nu-mi
place să mă mai gândesc la asta!
Şi îşi scutură pipa de colţul mesei.
– 121 –
Gurista îl ascultase pe Cuţitar cu

gândul aiurea, – părea pierdută într-o
visare dureroasă.
Rudolf, el însuşi, rămase gânditor.
Cele două povestiri, pe care le
auzise, treziseră în el alte gânduri.
Un incident tragic se petrecu atunci,
amintind acestor trei oameni locul unde
se aflau.
Capitolul 5
ARESTAREA
Omul care ieşise pentru o clipa,

după ce încredinţase Ţaţei carafa şi
farfuria lui, se întoarse curând, însoţit de
un ins spătos, cu un chip energic.
Îi spuse:
— Ce noroc să ne întâlnim aşa,
– 122 –
– Eugen Sue –
Borel! Intră, te rog, să bem un pahar de

vin.
Cuţitarul îi şopti încet lui Rudolf şi
Guristei. Arătând spre noul venit:
— O să fie balamuc, e un turnător!
Atenţie!
Cei doi bandiţi, din care unul avea
scufia greacă trasă peste sprâncene şi
întrebase de mai multe ori de Învăţător,
schimbară repede o privire, se ridicară
deodată de la masă şi se îndreptară spre
uşă, dar cei doi agenţi se aruncară
asupra lor, scoţând un strigăt
caracteristic.
O luptă cumplită se dezlănţui.
Uşa tavernei se deschise, alţi agenţi
năvăliră în sală pe când afară se vedeau
strălucind puştile jandarmilor.
Profitând de învălmăşeală,
– 123 –
cărbunarul, despre care am mai

pomenit, veni până în pragul tavernei şi,
întâlnind întâmplător privirea lui
Rudolf, îşi duse la buze arătătorul mâinii
drepte.
Rudolf, cu un gest pe cât de prompt,
pe atât de poruncitor, îi dete ordin să se
depărteze, apoi continuă să ia seama la
cele ce se petreceau în tavernă.
Individul cu scufia grecească scotea
urlete de furie; cu spatele întins pe masă,
făcea salturi atât de desperate, că trei
oameni abia de-l puteau stăpâni.
Doborât, amărât, cu faţa lividă, cu
buzele albe, cu bărbia căzută şi agitată în
chip convulsiv, tovarăşul său nu opuse
nicio rezistenţă şi întinse el însuşi
mâinile, să i se pună cătuşele.
Ţaţa, aşezată la tejghea şi deprinsă
– 124 –
– Eugen Sue –
cu asemenea scene, rămase nepăsătoare,

cu mâinile vârâte în buzunarele şorţului.
— Dar ce-au făcut, oare, aceşti doi
oameni, dragă domnule Borel? întrebă
ea pe unul din agenţi, pe care îl
cunoştea.
— Au omorât ieri o femeie bătrână
din strada Saint–Christophe ca să-i
prade casa. Înainte de a muri, nenorocita
a spus că-l muşcase pe unul din ucigaşi
de mână. Noi pusesem ochii pe aceşti
doi sceleraţi, colegul meu a venit
adineauri să le stabilească identitatea, –
aşa că acuma iată-i prinşi.
— Noroc că mi-au plătit dinainte
jumătatea, spuse Ţaţa. Nu vrei să iei
nimic, domnule Borel? Un pahar de
„Dragoste la cataramă“ sau de „Nu te
necăji“!
– 125 –
— Mulţumesc, mătuşă Ponisse,

trebuie să-i întemniţez pe tâlharii ăştia.
Iată unul care încă se opune…
Într-adevăr, asasinul cu scufia
grecească se zbătea cu furie. Când fu să-l
urce în trăsura ce aştepta la uşă, atâta se
apără, încât trebui să fie dus pe sus.
Complicele lui, cuprins de un
tremur nervos, abia se mai ţinea pe
picioare: buzele lui vineţii se mişcau ca
şi cum ar fi vorbit… Aruncară această
masă inertă în trăsură.
— Ah, mătuşă Ponisse, spuse
agentul, fereşte-te de Braţ-Roşu; e şiret,
te-ar putea compromite.
— Braţ-Roşu! De săptămâni de zile
nu l-a mai văzut nimeni prin cartier,
domnule Borel.
— Aşa e întotdeauna când e
– 126 –
– Eugen Sue –
altundeva… nu-l vede nimeni, ştii bine

asta… Dar să nu primeşti nimic de la el,
niciun pachet în păstrare sau în gaj, nicio
boccea, căci asta ar însemna tăinuire de
lucruri furate.
— Fii pe pace, domnule Borel, mă
tem de Braţ-Roşu ca de dracu. Nimeni
nu ştie unde se duce şi de unde vine.
Ultima oară când l-am văzut, mi-a spus
că vine din Germania.
— Mă rog, eu te-am prevenit… fii
atentă!
Înainte de a părăsi taverna, agentul
îi scrută pe toţi ceilalţi beţivi şi îi spuse
Cuţitarului pe un ton aproape afectuos:
— Iată-te, soi rău ce eşti! E cam mult
de când nu s-a mai vorbit de tine. Nu te-
ai mai ţinut, de bătăi? Te-ai cuminţit
oare?
– 127 –
— Ca o icoană, domnule Borel, ştii

doar că nu sparg capul decât acelora
care mă stârnesc.
— Asta ţi-ar mai lipsi, să provoci tu
pe alţii, puternic cum eşti!
— Iată, totuşi, domnule Borel, că mi-
am găsit naşul, spuse Cuţitarul punând
mâna pe umărul lui Rudolf.
— Ce vorbeşti! Pe ăsta nu-l cunosc,
glăsui agentul cercetându-l pe Rudolf cu
privirea.
— Şi nici nu vom face cunoştinţă,
amice, răspunse Rudolf.
— Ţi-o doresc, tinere, spuse agentul.
Apoi, adresându-se Ţaţei: Bună seara,
mătuşă Ponisse, e o adevărată cursă de
şoareci taverna dumitale, iată un al
treilea ucigaş pe care îl prind aici.
— Şi nădăjduiesc că nu va fi cel din
– 128 –
– Eugen Sue –
urmă, domnule Borel. Sluga dumitale…

spuse sclifosindu-se Ţaţa şi înclinându-
se cu respect în faţa poliţistului.
După plecarea acestuia, tânărul cu
faţa plumburie care fuma, bând rachiu,
îşi umplu pipa şi se adresă cu voce
răguşită Cuţitarului:
— N-ai recunoscut scufia grecească?
E omul Durduliei, Părosul. Când i-am
văzut intrând pe agenţi, mi-am zis: e
ceva la mijloc, fiindcă Părosul îşi
ascundea mereu mâna sub masă.
— Totuşi, noroc de Învăţător că nu
se afla aici, reluă Ţaţa. Scufia grecească a
întrebat de el de mai multe ori pentru
treburile lor… Dar eu nu-mi denunţ
niciodată clienţii… Să-i aresteze, mă
rog… fiecare cu meseria lui… dar eu nu-
i vând… Ia te uită, când vorbeşti de lup,
– 129 –
lupu-i la uşă, adăugă Ţaţa în clipa în

care un bărbat şi o femeie intrară în
cârciumă, – iată-l pe Învăţător cu
muierea lui!
Clienţii tavernei se înfiorară de
groază.
Până şi Rudolf, cu tot curajul lui
înnăscut, nu-şi putu stăpâni o uşoară
emoţie la vederea acestui temut bandit,
pe care îl contemplă câteva clipe cu o
curiozitate amestecată cu groază.
Cuţitarul spusese adevărul;
Învăţătorul se desfigurase cumplit.
Nu se putea închipui ceva mai
înspăimântător ca faţa acestui tâlhar.
Obrazul îi era brăzdat în toate direcţiile
de cicatrice adânci, livide; vitriolul îi
umflase buzele, cartilajele nasului
fuseseră tăiate, două orificii diforme îi
– 130 –
– Eugen Sue –
înlocuiau nările. Ochii lui cenuşii foarte

limpezi, foarte mici, foarte rotunzi,
scânteiau de cruzime; fruntea, turtită ca
a tigrului era ascunsă sub o şapcă de
blană cu peri lungi, roşcaţi… S-ar fi zis
coama unui monstru.
Învăţătorul n-avea mai mult de cinci
picioare şi două sau trei şchioape
înălţime; capul nemăsurat de mare era
înfipt între doi umeri largi, ridicaţi,
puternici, cărnoşi, care ieşeau la iveală
de sub cutele fluturânde ale bluzei sale
de pânză nealbită; avea braţele lungi,
muşchiuloase; mâinile scurte, groase,
acoperite cu păr până în vârful
degetelor; picioarele puţin arcuite, dar
pulpele enorme prevesteau o forţă
atletică.
Într-un cuvânt, acest om avea o
– 131 –
înfăţişare exagerată a unui Hercule

Farnèse, scurt, bondoc, îndesat.
Renunţăm a mai zugrăvi expresia de
fiară ce se ivea de sud această mască
groaznică, precum şi privirea neliniştită,
mobilă şi aprinsă ca a unui animal
sălbatic.
Femeia care-l întovărăşea era
bătrână, curăţel îmbrăcata, cu o rochie
cafenie, cu o broboadă de tartan cu
pătrăţele roşii şi negre şi o bonetă albă.
Rudolf o vedea din profil: ochiul ei
verde şi rotund, nasul coroiat, buzele
subţiri şi bărbia proeminentă, cu
înfăţişarea răutăcioasă şi în acelaşi timp
şireată, i-o aminteau pe Cucuvaie. Era
gata să împărtăşească această impresie
Guristei, când, îndreptându-şi ochii spre
tânăra fată, o văzu pălind: o privea cu
– 132 –
– Eugen Sue –
groază mută pe hidoasa tovarăşă a

Învăţătorului; apoi, strângând braţul lui
Rudolf cu o mână tremurândă, Floarea-
Mariei îi spuse, cu glas căzut:
— Cucuvaia! O, Doamne…
Cucuvaia!… Chioara!
În clipa aceea, Învăţătorul,
schimbând câteva vorbe pe şoptite cu
unul din muşteriii obişnuiţi ai tavernei,
înaintă încet către masa unde şedeau
Rudolf, Gurista şi Cuţitarul.
Apoi adresându-se Floarei-Maria cu
o voce răguşită şi spartă, ca mugetul
unui tigru:
— Ei, ascultă tu, frumuşico.
Părăseşti puşlamalele astea şi vii cu
mine…
Gurista fără, să răspundă nimic, se
lipi de Rudolf; dinţii îi clănţăneau de
– 133 –
groază.
— Şi eu… n-am să fiu geloasă, spuse
groaznica Cucuvaie, râzând cât o ţinea
gura.
Ea n-o recunoscuse încă pe Gurista,
„Hoţoaica“, victima ei de odinioară.
— Ei, micuţo, ce, nu m-auzi? spuse
monstrul înaintând. Dacă nu vii, îţi scot
un ochi ca să faci pereche cu Cucuvaia.
Şi tu, ăsta cu mustaţă (se adresă el lui
Rudolf), dacă nu mi-o arunci peste masă
pe blonda asta… te curăţ.
— Doamne, Doamne, apăraţi-mă!
strigă Gurista către Rudolf,
împreunându-şi mâinile a rugăciune.
Apoi, dându-şi seama că l-ar fi expus la
o mare primejdie, reluă cu glas scăzut:
Nu, nu, nu vă mişcaţi, domnule Rudolf,
dacă se apropie, strig după ajutor şi, de
– 134 –
– Eugen Sue –
teama unui scandal care ar atrage

poliţia, Ţaţa o să-mi ia partea.
— Fii liniştită, fetiţo, spuse Rudolf,
privindu-l în ochi pe Învăţător. Eşti cu
mine, şi să nu te mişti de aici, şi cum mi-
e scârbă de acest animal hidos, tot atât
cât îţi e şi ţie, o să-l scot în stradă…
— Tu pe mine? spuse Învăţătorul…
— Eu!!! răspunse Rudolf şi, cu toată
împotrivirea Guristei, se ridică de la
masă.
Învăţătorul se dete un pas înapoi,
impresionat de teribila expresie a feţei
lui Rudolf.
Floarea-Mariei, ca şi Cuţitarul, fură
surprinşi de răutatea, de furia diabolică
ce schimonosea în clipa aceea nobila
figură a tovarăşului lor. Rudolf era de
nerecunoscut. În timpul încăierării sale
– 135 –
cu Cuţitarul, se arătase dispreţuitor şi

ironic, dar faţă în faţă cu Învăţătorul,
părea stăpânit de o ură sălbatecă;
pupilele-i dilatate de furie, aruncau
luciri ciudate.
Unele priviri au o putere magnetică,
stranie; se spune că dueliştii celebri
datoresc sângeroasele lor izbânzi acestei
acţiuni fascinante a privirii lor, care
demoralizează, care-i doboară pe
adversari.
Rudolf era înzestrat cu acea teribilă
privire fixă, pătrunzătoare, care
înspăimântă şi care nu poate fi suportată
de cei ce o întâlnesc… Această privire îi
tulbură, îi domină, o simt aproape în
chip fizic şi, fără voie, o caută, nu-şi pot
întoarce ochii de la ea.
Învăţătorul tresări, se dete înapoi cu
– 136 –
– Eugen Sue –
un pas, şi nemaiavând încredere în

puterea lui neasemuită, căută sub bluză
mânerul pumnalului.
Poate că o nouă crimă ar fi sângerat
taverna, dacă Cucuvaia, apucându-l pe
învăţător de braţ, n-ar fi răcnit:
— O clipă… o clipă… repezitule,
lasă-mă să-ţi spun o vorbă… O să le
cureţi pe puşlamalele astea de îndată,
nu-ţi vor scăpa.
Învăţătorul se uită mirat la Chioară.
De câteva clipe Cucuvaia o tot
observa pe Floarea-Mariei cu o luare
aminte crescândă, căutând să-şi adune
amintirile. În sfârşit, nu mai avea nicio
îndoială; o recunoscuse pe Guristă.
— E cu putinţă! strigă Chioara,
împreunându-şi mâinile a mirare, e
Hoţoaica, aia care-mi fura acadelele. Dar
– 137 –
de unde ai ieşit? Diavolul te-a trimis!

adăugă ea ameninţând cu pumnul. Oare
o să mai cazi în ghearele mele? Fii pe
pace, acum nu-ţi voi mai scoate dinţii, ci
îţi voi stoarce toate lacrimile din tine.
Ah, ce-o să mai turbezi! A, ştii, îţi cunosc
părinţii… Învăţătorul a văzut pe
bărbatul care mi te-a adus, când erai
mică de tot… ia spus numele maică-ti…
Sunt oameni înstăriţi, părinţii tăi…
— Părinţii mei! Îi cunoşti? strigă
Floarea-Mariei.
— Da, omul meu cunoaşte numele
mamei tale… dar mai bine i-aş smulge
limba decât să-l las să ţi-l spună… Chiar
ieri l-a întâlnit pe acela care te-a adus în
cuşca mea, fiindcă nu i se mai plătea
nevesti-si, care te alăptase… Fiindcă
mama ta nu ţinea de loc la tine, sigur că
– 138 –
– Eugen Sue –
ar fi fost mai bucuroasă să ştie că ai

crăpat… Daca i-ai şti numele, ai putea-o
foarte bine jupui, mica mea bastardă!
Omul de care-ţi vorbesc are anumite
acte… da, Hoţoaico, are scrisorile mamei
tale… plângi, Hoţoaico? Ei bine, nu, n-o
să-ţi cunoşti mama. N-o s-o cunoşti!
— Mai bine m-ar credo moartă…
spuse Floarea-Mariei, ştergându-şi ochii.
Rudolf, uitând de învăţător, o
ascultase cu luare-aminte pe Cucuvaie, a
cărei povestire îl interesa.
Între timp, banditul nemaifiind sub
stăpânirea privirii lui Rudolf, prinsese
din nou curaj; nu-şi putea închipui că
acest tânăr zvelt, de statură mijlocie, ar fi
fost în stare să se măsoare cu el; sigur de
forţa lui herculeană, se apropie de
apărătorul Guristei şi spuse Cucuvelei în
– 139 –
chip poruncitor:
— Destul cu vorbăria… Vreau să
înfrunt puşlamaua asta şi să-i pocesc
mutra, pentru ca frumoasa blondă să mă
găsească mai atrăgător decât pe el!
Dintr-un salt Rudolf sări peste masă.
— Luaţi seama la farfuriile mele,
strigă Ţaţa.
Învăţătorul se puse în gardă, cu
mâinile întinse înainte, trunchiul dat
înapoi, bine înţepenit pe şalele lui
puternice, şi ca să zicem aşa, proptit pe
unul din picioarele lui enorme, care
aducea cu un stâlp de balustradă.
În clipa când Rudolf se repezea la el,
uşa tavernei se deschise repede, şi
cărbunarul, despre care am mai amintit
şi care era înalt de aproape şase picioare,
pătrunse grăbit în sală, îl dete la o parte
– 140 –
– Eugen Sue –
pe Învăţător şi, apropiindu-se de Rudolf,

îi şopti la ureche în englezeşte:
— Domnule, Tom şi Sarah sunt la
colţul străzii!
La aceste vorbe pline de taină,
Rudolf avu un gest furios, aruncă un pol
de aur pe tejgheaua Ţaţei şi alergă spre
ieşire.
Învăţătorul încercă să-i taie drumul,
dar Rudolf întorcându-se, îi trânti în
mijlocul feţei doi pumni atât de bine
aplicaţi, că taurul se clătină cu totul
ameţit şi căzu, ca un butuc, răsturnat pe
jumătate, peste o masă.
— Trăiască Constituţia! Cunosc eu
loviturile astea de pumn date la urmă,
strigă Cuţitarul. Încă vreo câteva lecţii ca
asta şi le voi deprinde şi eu…
Revenindu-şi după câteva secunde,
– 141 –
Învăţătorul se repezi în urmărirea lui

Rudolf, dar acesta, urmat de cărbunar,
dispăruse în labirintul întunecat al
străzilor şi nu mai putea fi ajuns.
În clipa în care Învăţătorul,
spumegând de furie, se înapoie, două
persoane, venind din partea opusă celeia
în care dispăruse Rudolf, se repeziră în
tavernă, cu sufletul la gură, ca şi cum ar
fi străbătut în goană o cale lungă. Prima
lor mişcare fu să privească în dreapta şi
în stânga tavernei.
— Mare ghinion – spuse unul – iar
ne-a scăpat!
— Răbdare! Zilele au câte douăzeci
şi patru de ore şi viaţa e lungă, răspunse
celălalt.
Cei doi, nou-veniţi, vorbeau
englezeşte.
– 142 –
– Eugen Sue –
Capitolul 6
TOM ŞI SARAH
Cei doi, care tocmai intraseră în

tavernă, erau dintr-o clasă socială cu
mult mai ridicată decât aceea a clienţilor
obişnuiţi ai cârciumii. Unul, înalt, zvelt,
avea părul aproape alb, sprâncenele şi
favoritele negre, o faţă osoasă şi brună,
aerul neînduplecat şi sever. Purta, la
pălăria lui rotundă, o panglică de doliu,
redingota lui neagră şi lungă era
încheiată până pe sub guler; peste
pantalonii strâmţi de stofă cenuşie, avea
cizme numite odinioară à la Suvorov“.
Tovarăşul lui, mic de stat, de
asemenea în doliu, era palid şi frumos.
Părul lung, sprâncenele şi ochii de un
– 143 –
negru adânc scoteau şi mai mult în relief

albul mat al feţei sale; după umblet,
după siluetă, după gingăşia trăsăturilor,
era uşor să recunoşti în această persoană
o femeie travestită în bărbat.
— Tom, cere ceva de băut şi
întreabă-i pe oamenii aceştia despre el,
vorbi Sarah, tot în englezeşte.
— Da, Sarah, răspunse omul cu
părul alb şi sprâncene negre.
Aşezându-se la o masă pe când
Sarah îşi ştergea fruntea, Tom se adresă
Ţaţei într-o franceză perfectă, aproape
fără accent străin:
— Doamnă, dacă sunteţi atât de
bună, daţi-ne ceva de băut.
Intrarea acestor distinse persoane
stârnise în tavernă o deosebită
curiozitate: îmbrăcămintea lor, felul de a
– 144 –
– Eugen Sue –
se purta, dovedeau că nu frecventau

niciodată asemenea cârciumi
dezgustătoare. După faţa lor neliniştită,
preocupată, se putea deduce că motive
importante îi aduseseră în acel cartier.
Cuţitarul, Învăţătorul şi Cucuvaia îi
priveau cu un deosebit interes.
Gurista, înspăimântată de întâlnirea
cu Chioara, temându-se de ameninţările
Învăţătorului, care voia s-o ia cu el, se
folosi de neatenţia celor doi mizerabili,
se strecură pe uşa rămasă întredeschisă
şi ieşi din cârciumă.
Cuţitarul şi Învăţătorul, dată fiind
situaţia lor, nu aveau niciun interes să
provoace alte încăierări.
Surprinsă de ivirea unor clienţi atât
de deosebiţi, Ţaţa împărtăşea luarea-
aminte generală. Tom i se adresă pentru
– 145 –
a doua oară, cu nerăbdare:

— Am cerut ceva de băut, doamnă,
fii bună şi serveşte-ne.
Mătuşa Ponisse, măgulită de această
politeţe se ridică de la tejghea şi,
rezemându-se, cu o graţie afectată, de
masa lui Tom, îi zise:
— Doriţi un litru de vin sau o sticlă
de vin înfundat?
— Dă-ne o sticlă de vin, pahare şi
apă.
Ţaţa îi servi, Tom îi aruncă cinci
franci, refuzând restul pe care patroana
se pregătea să i-l dea:
— Păstrează restul pentru
dumneata, patroano, îi zise, şi bea un
pahar de vin cu noi.
— Sunteţi foarte amabil, domnule,
spuse madam Ponisse, privind pe Tom
– 146 –
– Eugen Sue –
mai curând cu mirare decât cu

recunoştinţă.
— Spune-mi, reluă vorba Tom, am
dat întâlnire unuia dintre prietenii
noştri, într-o cârciumă din strada asta,
poate că am greşit adresa.
— Aici este „Iepurele alb“, sluga
dumneavoastră, domnule.
— Aici e, spuse Tom, făcând un
semn de înţelegere Sarei. Da, la
„Iepurele alb“ trebuia să ne aştepte.
— Nu sunt doi „Iepuri albi“ în
strada asta, spuse cu ifos Ţaţa. Dar cum
arată prietenul dumneavoastră?
— Înalt subţire, cu părul şi mustaţa
de un castaniu deschis, spuse Tom.
— Aşteptaţi puţin, aşteptaţi puţin, e
omul meu de adineauri; un cărbunar de
o statură neobişnuită a venit să-l ia şi au
– 147 –
plecat împreună.
— Ei sunt! spuse Tom.
— Erau singuri aici? întrebă Sarah.
— Adică, ăla, cărbunarul, a venit
numai pentru o clipă; celălalt prieten al
dumneavoastră a luat masa aici cu
Gurista şi cu Cuţitarul.
Şi Ţaţa arătă cu privirea pe cel dintre
comesenii lut Rudolf care rămăsese în
cârciumă.
Tom şi Sarah îşi îndreptară privirea
spre Cuţitar.
După câteva clipe de cercetare,
Sarah îl întrebă în englezeşte pe
tovarăşul său.
— Îl cunoşti pe omul ăsta?
— Nu. Karl a pierdut urma lui
Rudolf la răscrucea acestor străzi
întunecate. Văzându-l pe Murph,
– 148 –
– Eugen Sue –
travestit în cărbunar, învârtindu-se în

jurul acestei cârciumi şi uitându-se
mereu pe geam, a simţit că se întâmplă
ceva şi a venit să ne dea de veste.
În timpul acestei discuţii cu glas
scăzut şi într-o limbă străină, Învăţătorul
spuse încet Cucuvelei, uitându-se la
Tom şi la Sarah:
— Lunganul ăla slab a scuipat Ţaţei
cinci franci. Curând e miezul nopţii,
plouă, bate vântul; când or pleca, îi
urmărim, îl ameţesc pe ăl lung şi-i iau
banii. E cu o femeie, n-o să îndrăznească
să sufle o vorbă.
— Dacă aia mică strigă după ajutor,
am vitriolul meu în buzunar şi-i sparg
sticla în obraz, spuse Chioara;
întotdeauna trebuie să le dai copiilor să
sugă, ca să nu ţipe. Apoi adăugă:
– 149 –
Ascultă, repezitule, cât despre Hoţoaică,

o luăm pe sus. Când o să fie la noi, îi
frecăm mutra cu vitriolul meu, aşa că n-
o să se mai poată făli cu faţa ei
frumoasă…
— Să ştii, Cucuvaio, că până la urmă
mă însor eu tine, spuse Învăţătorul, n-ai
pereche ca îndemânare şi curaj… Te-am
cântărit eu din noaptea aia, când cu
negustorul de vite… Mi-am spus: „Iată
femeia ce-mi trebuie, lucrează mai bine
ca un bărbat “.
După ce se gândi o clipă. Sarah îi
spuse lui Tom, arătându-i-l pe Cuţitar:
— Dacă l-am întreba pe omul acesta
despre Rudolf, poate că am afla ce l-a
făcut să vină aici.
— Să încercăm, spuse Tom, Apoi,
adresându-se Cuţitarului: Ascultă,
– 150 –
– Eugen Sue –
amice, urma să întâlnim în acest birt pe

unul dintre prietenii noştri, a cinat cu
dumneata şi fiindcă îl cunoşti, poţi să-mi
spui dacă ştii unde s-a dus?
— Îl cunosc, pentru că m-a chelfănit.
Acum două ceasuri, luând apărarea
Guristei.
— L-ai mai văzut până acum?
— Niciodată… Ne-am întâlnit în
aleea casei lui Braţ-Roşu.
— Patroano, încă o sticlă înfundată,
dar din vinul cel mai bun! porunci Tom.
Sarah şi Tom de-abia îşi muiaseră
buzele în paharele lor încă pline, însă
coana Ponisse, pentru a-şi cinsti, fără
îndoială, pivniţa, îl golise de câteva ori
pe al ei.
— Ne vei servi la masa domnului,
dacă ne îngăduie, adăugă Tom,
– 151 –
aşezându-se cu Sarah lângă Cuţitar.

Acesta se arăta pe cât de mirat, pe
atât de măgulit de o asemenea cinste.
Învăţătorul şi Cucuvaia vorbeau
mereu, pe şoptite, de planurile lor
sinistre.
O dată vinul adus, Tom şi Sarah,
instalaţi cu Cuţitarul şi cu Ţaţa care
socotise că nu mai e nevoie să fie poftită
a doua oară, continuară convorbirea.
— Ne spuneai, aşadar, voinice, că l-
ai întâlnit pe prietenul nostru Rudolf
lângă casa lui Braţ-Roşu? întrebă Tom
ciocnind cu Cuţitarul.
— Da, cetăţene, răspunse acesta,
golind repede paharul.
— Iată un nume ciudat… Braţ-Roşu!
Dar cine este acest Braţ-Roşu?
— Face de-alea strâmbe, spuse
– 152 –
– Eugen Sue –
nepăsător Cuţitarul, apoi adăugă: Iată

un vin pe cinste, mătuşă Ponisse!
— Nu-ţi lăsa paharul gol, voinice,
reluă Tom umplându-l din nou.
— În sănătatea dumitale, spuse
Cuţitarul, şi a micului dumitale
prieten… Acum ajunge… Dacă mătuşa-
mea ar fi fost bărbat, mi-ar fi fost unchi –
cum sună zicala. Haida de, te ţii de
glume – la asta mă cam pricep şi eu…
Sarah roşi uşor. Tom reluă:
— N-am înţeles bine ce mi-ai spus
despre acest Braţ-Roşu. Rudolf ieşea de
la el, fără îndoială.
— V-am spus că Braţ-Roşu face de-
alea strâmbe.
Tom se uită la Cuţitar mirat.
— Ce însemană asta: „face d-alea…
“ Cum ai zis?
– 153 –
— D-alea strâmbe – înseamnă a face

contrabandă. Nu prea cunoşti limba
şmecherească, hai?
— Voinice, nu te prea înţeleg.
— Vă spusei că nu vorbiţi
şmechereasca aşa ca domnul Rudolf.
— Şmechereasca? spuse Tom,
întorcând spre Sarah o mutră mirată.
— Haida de, sunteţi nişte ageamii,
amicul Rudolf e băiat bun, aşa pictor de
evantaie cum e, mă taie în privinţa
argoului până şi pe mine… Ei bine,
pentru că habar n-aveţi de limba asta
frumoasă, v-o spun acum, în cea mai
curată franţuzească, că Braţ-Roşu e
contrabandist, şi o spun fără să-l
trădez… căci nici el nu se fereşte, ba se
laudă cu asta în faţa funcţionarilor de la
accize, dar caută şi prinde-l dacă poţi,
– 154 –
– Eugen Sue –
pentru că Braţ-Roşu e dat dracului..

— Şi ce căuta Rudolf la acest om?
întrebă Sarah.
— Pe legea mea, domnule… sau
doamnă, cu voia dumneavoastră nu ştiu
absolut nimic, pe cât de adevărat e că
beau paharul ăsta de vin. Voiam s-o
mardesc în seara asta pe Guristă; aş fi
făcut rău fiindcă-i fată bună; ea se
înfundă în aleea casei lui Braţ-Roşu, eu
după ea, era întuneric ca în iad, şi în loc
să pun mâna pe Guristă, cad peste nea
Rudolf, care îmi trage o bătaie, şi cu o
forţă… Ei da… mai ales pumnii de la
urmă… drace… că zdraveni mai erau!
Mi-a făgăduit să-mi arate şi mie trucul.
— Şi Braţ-Roşu ce fel de om e?
întrebă Tom. Ce fel de marfă vinde?
— O, e un ştrengar şi jumătate, întări
– 155 –
Ţaţa.
— Îi bagă în cofă pe toţi accizarii,
adăugă Cuţitarul. Au coborât de vreo
douăzeci de ori în cocioaba lui, dar nu s-
a găsit niciodată nimic, şi totuşi Braţ-
Roşu pleacă deseori de acolo cu boccele.
— E şmecher, spuse Ţaţa; se zice că
are o ascunzătoare care dă într-un puţ de
unde ajungi la catacombe.
— Cu toate astea, niciodată nu s-a
dat de ascunzătoare, ar trebui dărâmată
cocioabă ca să găseşti ceva, spuse
Cuţitarul.
— Şi ce număr are casa lui Braţ-
Roşu?
— Numărul 13, strada Bobului, Braţ-
Roşu, negustor de tot ce doreşti… E
cunoscut în cartier, zise Cuţitarul.
— Voi însemna această adresă în
– 156 –
– Eugen Sue –
carnetul meu. Dacă nu dăm de Rudolf,

voi lua informaţii despre el de la domnul
Braţ-Roşu, reluă Tom.
Şi îşi însemnă numele străzii şi
numărul casei contrabandistului.
— Şi vă puteţi lăuda că aveţi în
domnul Rudolf un prieten pe care poţi
să te bizui… spuse Cuţitarul, şi un băiat
bun… Dacă nu era Cărbunarul, s-ar fi
ciocnit cu Învăţătorul, care e colo, în colţ
cu Cucuvaia. Drace, trebuie să mă
stăpânesc din răsputeri să n-o achit pe
această zgripţuroaică bătrână, când mă
gândesc cât rău i-a făcut Guristei… Dar
răbdare, o lovitură de pumn nu e
pierdută niciodată, după cum se spune.
— Rudolf te-a bătut. Ar trebui să-l
urăşti! spuse Sarah.
— Eu nu pot urî un om care se
– 157 –
expune astfel! De fapt, e destul de

ciudat… Iată-l de pildă pe Învăţător care
şi el m-a chelfănit, numai că pe ăsta m-aş
bucura grozav să-l văd spânzurat…
Domnului Rudolf, care m-a cotonogit, şi
chiar mai zdravăn ca el, dimpotrivă, nu-i
vreau decât binele. Pe scurt, mi se pare
că aş intra şi-n foc pentru el. Deşi nu-l
cunosc decât din seara asta.
— Vorbeşti astfel pentru că suntem
prietenii lui, voinice.
— Nu, fir-ar să fie! nu, pe cinstea
mea! Vedeţi dumneavoastră, loviturile
lui de pumn de la urmă le ştie numai
el… şi nu e mai mândru de ele decât un
copil… e un meşter, un meşter
desăvârşit. Şi apoi îţi spune nişte
vorbe… chestii care îţi merg la inimă şi,
în sfârşit, când se uită la tine, are în ochi
– 158 –
– Eugen Sue –
ceva… Bunăoară eu am fost soldat… cu

un comandant ca ăsta… vedeţi, aş
înghiţi luna şi stelele.
Tom şi Sarah se priviră în tăcere.
— Această neasemuită putere de
dominaţie îl va însoţi oare pretutindeni
şi mereu? se întrebă cu amărăciune
Sarah.
— Da… până va fi înlăturată vraja…
reluă Tom.
— Da, şi orice s-ar întâmpla, trebuie,
trebuie… exclamă Sarah trecându-şi
mâna peste frunte, ca şi cum ar fi vrut să
alunge o amintire penibilă.
La primărie suna miezul nopţii.
Felinarul tavernei nu împrăştia
decât o lumină îndoielnică.
Afară de Cuţitar şi de comesenii lui,
de Învăţător şi de Cucuvaie, toţi ceilalţi
– 159 –
clienţi se rătrăseseră treptat.

Învăţătorul îi şopti Cucuvaiei:
— Ne vom ascunde în aleea din faţă,
vom vedea când vor ieşi coconaşii şi îi
vom urmării. Dacă o iau la stânga, îi
pândim la colţul străzii Saint-Éloi; dacă o
iau la dreapta, îi aşteptăm la dărâmături,
pe partea cârnăţăriei; e acolo o groapă
mare, am eu planul meu.
Şi Învăţătorul împreună cu Chioara
se îndreptară spre ieşire.
— Nu piliţi nimic astă-seară? întrebă
Ţaţa.
— Nu, mătușă Ponisse… Am intrat
să ne adăpostim, spuse Învăţătorul.
Şi ieşi împreună cu Chioara.
– 160 –
– Eugen Sue –
Capitolul 7
PUNGA SAU VIAŢA
La zgomotul făcut de uşa trântită,

Tom şi Sarah se treziră din visarea lor, se
ridicară de la masă şi mulţumiră
Cuţitarului pentru informaţii; acesta le
inspirase mai puţină încredere de când,
în chip vulgar dar sincer, îşi manifestase
grosolana lui admiraţie faţă de Rudolf.
În clipa în care Cuţitarul ieşi, vântul
sufla şi mai puternic, iar ploaia cădea cu
găleata.
Învăţătorul şi Cucuvaia, ascunşi, în
aleea de peste drum de tavernă, îl
văzură pe Cuţitar luând-o pe partea
străzii unde se afla o casă în curs de
dărâmare. Curând, paşii lui îngreunaţi
de băutură multă se pierdură în
– 161 –
şuierăturile vântului şi în zgomotul ploii

care biciuia zidurile. Cu toată vijelia,
Tom şi Sarah ieşiră din cârciumă şi
porniră într-o direcţie opusă aceleia pe
care o luase Cuţitarul.
— Îi avem în mână, spuse în şoaptă
Învăţătorul, adresându-se Cucuvelei,
destupă-ţi vitriolul: Ia seama.
— Să ne scoatem ghetele. Aşa n-o să
ne audă când om merge după ei.
— Ai dreptate, Cucuvaio, totdeauna
ai tu dreptate, nu mă gândeam la asta, să
mergem ca pisica.
Hidoasa pereche îşi scoase
încălţămintea şi se strecură în umbră,
de-a lungul caselor…
Datorită acestui vicleşug, zgomotul
paşilor Cucuvelei şi ai Învăţătorului era
atât de înăbuşit, încât cei doi îi putură
– 162 –
– Eugen Sue –
urmări pe Tom şi Sarah, aproape să-i

atingă cu mâna, fără ca ei să-şi dea
seama.
— Noroc că trăsura noastră e la
colţul străzii, spuse Tom, altminteri
ploaia ne-ar uda leoarcă. Nu ţi-e frig,
Sarah?
— Poate să aflăm ceva de la
contrabandist, acel Braţ-Roşu, spuse
Sarah îngândurată, fără a răspunde la
întrebarea lui Tom.
Deodată, acesta se opri. Se aflau
foarte aproape de locul ales de Învăţător
pentru atacul plănuit.
— Am greşit strada, spuse Tom;
când am ieşit din cârciumă, trebuia s-o
luăm la dreapta; urma să trecem prin
faţa unei case dărâmate ca să regăsim
trăsura. Să ne înapoiem.
– 163 –
Învăţătorul şi Cucuvaia se pitiră în

pervazul unei porţi ca să nu fie văzuţi de
Tom şi de Sarah, care aproape că-i
atinseră cu cotul.
— De fapt, mi-ar plăcea s-o ia către
dărâmături, spuse încet Învăţătorul;
dacă boierul se împotriveşte… am eu
planul meu.
Tom şi Sarah, după ce trecuseră din
nou de pragul tavernei, ajunseră lângă o
casă ruinată.
Pivniţele acestei cocioabe, pe
jumătate dărâmată, alcătuiau un fel de
prăpastie, de-a lungul căreia, în acest
loc, se prelungea strada.
Învăţătorul sări asupra victimei cu
puterea şi mlădierea unui tigru; cu una
din mâinile lui mari îl apucă pe Tom de
gât şi îi spuse:
– 164 –
– Eugen Sue –
— Banii sau, de nu, te arunc în

groapa asta.
Şi banditul, împingându-l pe Tom, îl
făcu să-şi piardă echilibrul: cu o mână îl
ţinea suspendat deasupra gropii, pe
când cu cealaltă prinsese braţul lui Sarah
ca într-o menghine.
Înainte ca Tom să îi făcut vreo
mişcare, Cucuvaia îl buzunări cu o
straşnică îndemânare:
Sarah nu ţipă, nu încercă să se zbată,
ci spuse cu glas liniştit:
— Dă-le punga, Tom. Şi adresându-
se tâlharului: Nu vom ţipa, dar să nu ne
faceţi niciun rău.
Cucuvaia, după ce scotocise cu grijă
buzunarele celor două victime căzute în
capcană, îi spuse lui Sarah:
— Arată-ţi mâinile, să văd dacă ai
– 165 –
inele. Nu, spuse bătrâna mormăind.

Cum naiba, n-ai pe nimeni ca să-ţi ofere
inele? Ce sărăcie!
Calmul lui Tom nu se dezminţi în
timpul acestei scene care se desfăşurase
pe cât de repede pe atât de neprevăzut.
— Vrei să încheiem un târg?
Portofelul meu conţine acte care nu-ţi
pot fi de niciun folos; adu-mi-l mâine şi-
ţi dau douăzeci şi cinci de poli, se adresă
Tom Învăţătorului, ale cărui mâini îl
strângeau cu mai puţină putere.
— Da, ca să ne întinzi o cursă!
răspunse tâlharul. Haide şterge-o fără să
te uiţi înapoi. Ai avut noroc că te-ai ales
numai cu atât.
— Există un mijloc, interveni
Cucuvaia, dacă e cumsecade, capătă
portofelul, am eu un plan pentru asta.
– 166 –
– Eugen Sue –
Apoi, către Tom: Ştii unde e câmpul

Saint-Denis?
— Da.
— Ştii unde e Saint-Ouen?
— Da.
— În faţa lui Saint-Ouen, la capătul
drumului Revoltei e un şes întins; poţi
vedea peste câmp până departe vino
mâine singur, aduci banii, mă găseşti
acolo cu portofelul; îmi dai, ţi-l dau.
— Dar o să puie mâna pe tine,
Cucuvaio!
— Nu sunt atât de proastă, asta nu
se poate… se vede de departe. Nu am
decât un ochi… dar e bun; dacă boierul
vine cu cineva, nu mai dă de nimeni,
pentru că o şterg la vreme.
Lui Sarah îi veni subit o idee; se
adresă tâlharului:
– 167 –
— Vrei să câştigi parale?

— Da.
— L-ai văzut în cârciuma din care
am plecat, pentru ca acum te recunosc, l-
ai văzut cumva pe omul pe care-l căuta
cărbunarul?
— Unul subţirel cu mustaţă? Da,
eram cât p-aci să-i fac felul puşlamalei
ăleia dar nu mi-a dat răgaz… M-a năucii
cu doi pumni şi m-a dat de-a dura pe o
masă... mi se întâmplă asta pentru întâia
oară… Dar i-o plătesc eu!
— Ei bine, de el e vorba, zise Sarah.
— De, el? strigă Învăţătorul. Dă-mi o
mie de franci şi ţi-l omor…
— Sarah! strigă Tom îngrozit.
— Nenorocitule, nu e vorba să-l
omori… spuse Sarah Învăţătorului.
— Atunci, despre ce-i vorba?
– 168 –
– Eugen Sue –
— Vino mâine pe câmpul de la

Saint-Denis, o să-l găseşti acolo pe
tovarăşul meu, reluă ea: o să fie singur,
şi-o să-ţi spună el ce ai de făcut. Nu o
mie de franci, îţi voi da două mii dacă
reuşeşti.
— Isteţule, spuse încet Cucuvaia
Învăţătorului, aici e rost de câştigat bani,
sunt nişte barosani care pun la cale o
lovitură împotriva unui duşman; şi
duşmanul acela e golanul pe care voiai
să-l cureţi… Trebuie încercat, mă duc eu
în locul tău… Două mii de franci! Merită
osteneala, omule!
— Ei bine, o să vină nevastă-mea,
spuse Învăţătorul, îi spuneţi ei ce-i de
făcut şi-apoi văd eu…
— Fie, mâine la ora unu!
— La unu!
– 169 –
— Pe câmpia Saint-Denis.
— Pe câmpia Saint-Denis între Saint-
Ouen şi drumul Revoltei, la capul
străzii.
— Ne-am înţeles.
— Şi-ţi aduc portofelul – şi-mi dai
cei cinci sute de franci promişi, precum
şi o arvună pentru cealaltă afacere, dacă
sunteţi serioşi. Acum luaţi-o la dreapta,
noi la stânga, şi să nu ne urmăriţi, că
altfel…
Şi învăţătorul cu Cucuvaia se
îndepărtară grăbiţi.
— Ne-a venit diavolul în ajutor,
spuse Sarah, acest bandit poate să ne
ajute.
— Sarah… acum începe să-mi fie
teamă… spuse Tom.
— Mie nu. Dimpotrivă,
– 170 –
– Eugen Sue –
nădăjduiesc… Haide, vino, încep să

recunosc locul, trăsura nu poate fi
departe de aici.
Şi cei doi se îndreptară cu paşi mari
către piaţa Notre-Dame.
Un martor nevăzut fusese însă de
faţă la această scenă. Cuţitarul, care se
aciuise printre dărâmături, să se
adăpostească de ploaie.
Propunerea pe care Sarah o făcuse
învăţătorului cu privire la Rudolf, îl
interesă foarte mult pe Cuţitar.
Înspăimântat de primejdiile ce-l
pândeau pe noul său prieten, era necăjit
că nu-l putea apăra. Poate că şi ura pe
care o resimţea faţă de Învăţător şi faţă
de Cucuvaie, îi insufla întrucâtva acest
sentiment.
Cuţitarul se hotărî să-l prevină pe
– 171 –
Rudolf de primejdia care-l ameninţa; dar

cum să ajungă la el? Uitase adresa aşa-
zisului pictor de evantaie. Poate că
Rudolf n-are de gând să mai dea pe la
tavernă; cum să-l găsesc deci?
Preocupat de aceste gânduri,
Cuţitarul îi urmărise pe Tom şi pe Sarah;
îi văzu urcându-se într-o trăsură care îi
aştepta în piaţa Notre-Dame.
Trăsura o luă din loc.
Cuţitarului îi veni în minte o idee
strălucită: se urcă în spatele trăsurii.
Capitolul 8
PREUMBLAREA
A doua zi, după evenimentele pe

care le-am povestit, un soare radios de
toamnă strălucea în mijlocul unui cer
– 172 –
– Eugen Sue –
limpede; furtuna de peste noapte trecuse

cartierul urât în care cititorul ne-a
întovărăşit, cu toate că mai era întunecat
de înălţimea caselor, părea totuşi mai
puţin oribil văzut la lumina zilei.
Fie că Rudolf nu se mai temea de
întâlnirea cu cele două persoane de care
se ferise în ajun, fie că avea de gând să le
înfrunte, către ora unsprezece dimineaţa
intră în strada Bobului şi se îndreptă
spre taverna Ţaţei. Rudolf purta tot
haine de lucrător, dar se observa în
îmbrăcămintea lui o oarecare îngrijire;
bluza nouă deschisă la piept, scotea la
iveală o cămaşă de lână roşie încheiată
cu mai mulţi nasturi de argint; gulerul
unei alte cămăşi de pânză albă, se
desfăcea peste cravata de mătase neagră,
înnodată cam neglijent în jurul gâtului:
– 173 –
de sub şapca lui de catifea albastră ca

cerul, cu cozoroc de lac, se iveau câteva
bucle castanii; cizme bine lustruite
înlocuind bocancii grei din ajun bătuţi
de ţinte, conturau un picior delicat, care
părea cu atât mai mic eu cât ieşea dintr-
un pantalon larg de catifea măslinie.
Acest costum nu strica întru nimic
eleganţei înnăscute a lui Rudolf, amestec
de graţie, mlădiere şi putere.
Hainele noastre sunt aşa de urâte,
încât nu avem decât de câştigat
lepădându-le, fie chiar în schimbul unor
vestminte din cele mai ordinare.
La sosirea lui Rudolf, Ţaţa se lăfăia
în pragul tavernei.
— Sluga dumitale, tinere! Ai venit să
iei restul la cei douăzeci de franci? spuse
ea cu un fel de respect, neîndrăznind să
– 174 –
– Eugen Sue –
uite că în ajun învingătorul Cuţitarului îi

aruncase pe tejghea un pol: trebuie să vă
dau şaptesprezece franci şi zece
centime… Dar asta nu e tot… Te-a căutat
ieri un domn înalt, bine înţolit; avea în
picioare nişte cizme faine ca ale unui
tambur major în civil, şi la braţ o
muieruşcă îmbrăcată bărbăteşte. Au
băut din ăl înfundat, împreună cu
Cuţitarul.
— Ah! Au băut cu Cuţitarul! Şi ce i-
au spus?
— Când spun c-au băut, greşesc, şi-
au înmuiat doar buzele în pahare şi…
— Te întreb: ce i-au spus
Cuţitarului?
— Au vorbit de unele şi de altele,
mă rog, despre Braț-Roșu, despre ploaie
şi vreme bună, – verzi şi uscate.
– 175 –
— Îl cunoşteau pe Braţ-Roşu?
— Dimpotrivă. Cuţitarul le-a spus
cine e şi le-a povestit cum l-ai mardit.
— Bine, nu de asta e vorba.
— Vrei restul?
— Da… şi vreau s-o iau cu mine pe
Gurista să petrec cu ea ziua la ţară.
— Oh! asta-i cu neputinţă, tinere.
— De ce?
— Pentru că s-ar putea să nu se mai
întoarcă. Lucrurile de pe ea sunt ale
mele, fără să mai pun la socoteală că-mi
datorează două sute douăzeci de franci,
mâncarea şi chiria pentru timpul cât a
stat la mine. Dacă n-ar fi cinstită cum e,
n-aş lăsa-o să treacă nici dincolo de
colţul străzii.
— Gurista îţi datorează două sute de
franci?
– 176 –
– Eugen Sue –
— … şi zece centime… Dar ce te

priveşte asta pe tine? S-ar zice că ai vrea
să i le plăteşti tu, hai? Fă-o dar pe
milordul!
— Ţine, spuse Rudolf, aruncându-i
unsprezece ludovici pe zincul tejghelei.
Acuma spune cât fac vechiturile pe care i
le-ai închiriat?
Bătrâna, încremenită; cercetă polii,
unul câte unul, cu un aer de mirare şi de
neîncredere.
— Ei, drace, dar ce, crezi că-ţi dau
bani falşi? Trimite să schimbe acest, aur
şi hai s-o isprăvim… Cât fac vechiturile
pe care i le-ai închiriat acestei nefericite?
Ţaţa şovăia între dorinţa de a
încheia o afacere bună şi nedumerirea de
a vedea un lucrător cu atâţia bani,
precum şi între teama de a fi păcălită şi
– 177 –
nădejdea de a câştiga şi mai mult:

rămase o clipă pe gânduri, apoi spuse:
— Ţoalele de pe ea fac cel puţin… o
sută de franci.
— Asemenea zdrenţe! Haida de!
Păstrează restul de bani de ieri şi-ţi mai
dau un pol, niciun ban mai mult. A te
lăsa jumulit de tine, înseamnă să-i furi
pe săracii care au dreptul la pomană!
— Ei bine, tinere, îmi păstrez
boarfele Gurista n-o să se mişte de-aici,
sunt liberă să vând lucrurile cu oricât
îmi place..
— Să te ardă Necuratul precum
meriţi! Ţine-ţi banii şi mişcă-te de adu-o
pe Gurista.
Ţaţa încasă galbenii gândindu-se că
lucrătorul sau săvârşise vreun furt, sau
primise o moştenire, şi îi spuse cu un
– 178 –
– Eugen Sue –
surâs dezgustător:
— De ce nu te urci dumneata, fiule,
s-o iei pe Guristă? Asta i-ar face plăcere,
pentru că, pe cinstea mea, aşa cum mă
numesc eu mama Ponisse, fata te mânca
ieri din ochi, zău aşa!
— Du-te şi adu-o! Spune-i că o iau
cu mine la ţară... Nicio vorbă mai mult.
Mai ales să nu afle că ţi-am plătit ce-ţi
datora.
— De ce?
— Ce te priveşte?
— La urma urmei, asta nu mă
priveşte, şi apoi e mai bine să creadă că e
încă în mâna mea.
— Taci o dată, şi urcă-te…
— Oh! ce mutră urâtă faci! Îi plâng
pe cei care nu-ţi sunt pe plac… Iaca, mă
duc… mă duc..
– 179 –
Şi Ţaţa urcă.
După câteva clipe, se înapoie.
— Gurista nu voia să mă creadă… S-
a făcut roşie ca focul când a aflat că o
caută cineva… Dar când i-am spus că-i
dau voie să petreacă ziua la ţară, am
crezut că înnebuneşte de bucurie: pentru
prima oară în viaţa ei era gata să-mi sară
de gât.
— De bucurie că te părăsea.
Floarea-Mariei intră în clipa aceea în
încăpere era îmbrăcată tot ca în ajun, cu
o rochie de mohair cafeniu, cu un şal
portocaliu înnodat la spate şi pe cap cu o
băsmăluță cu pătrăţele roşii, din care i se
vedeau cozile groase de un blond auriu.
Roşi recunoscându-l pe Rudolf. Şi îşi
lăsă ochii în jos, cu un aer stingherit.
— Vrei să petreci ziua la ţară, cu
– 180 –
– Eugen Sue –
mine, copila mea? o întrebă Rudolf.

— Foarte bucuroasă, domnule
Rudolf, spuse Gurista, devreme ce
doamna îmi dă voie.
— Îţi dau voie, pisicuţo, ţinând
seama de buna ta purtare… care de altfel
te prinde atât de bine… Hai, vino şi mă
pupă…
Şi Ţaţa îi întinse obrazul ei bubos.
Nenorocita, înfrângându-şi scârba,
îşi apropie fruntea de buzele Ţaţei; dar
Rudolf, cu o lovitură puternică de cot, o
împinse pe Ţaţă în spatele tejghelei, luă
braţul fetei şi ieşi din tavernă, urmărit de
ocările cumetrei Ponisse.
— Luaţi seama, domnule Rudolf,
spuse Gurista. Ţaţa poate să vă dea cu
ceva în cap, e atât de rea!
— Fii liniştită, copila mea. Dar ce ai?
– 181 –
Pari stânjenită ori tristă? Nu eşti

mulţumită că mergi cu mine?
— Dimpotrivă… dar…
dumneavoastră îmi daţi braţul...
— Şi?
— Sunteţi lucrător... cineva poate să
vă pârască patronului că va văzut cu
mine… asta v-ar căşuna neajunsuri.
Patronilor nu le face plăcere când
lucrătorii lipsesc de la lucru.
Şi Gurista îşi retrase încet braţul,
adăugând:
— Duceţi-vă singur… vă ajung din
urmă la barieră. O dată ajunşi pe câmp,
voi fi lângă dumneavoastră.
— Nu-ţi fie teamă de nimic, spuse
Rudolf, mişcat de această gingăşie, şi
reluând braţul fetei; patronul meu nu
locuieşte în acest cartier şi, de altfel,
– 182 –
– Eugen Sue –
găsim o trăsură pe cheiul Florilor.

— Cum doriţi, domnule Rudolf,
spuneam asta ca să nu vă pricinuiesc
neplăceri…
— Te cred şi-ţi mulţumesc. Dar
spune-mi sincer, ţi-e indiferent dacă
mergem la ţară, într-un loc anumit sau
undeva, la nimereală?
— Îmi e totuna, domnule Rudolf.
Numai la ţară să fie… Vremea e atât de
frumoasă… aerul curat şi atât de plăcut
să-l respiri! Ştiţi că de cinci luni de zile n-
am trecut dincolo de Piaţa-de-Flori? Şi că
dacă Ţaţa îmi dădea voie să ies din când
în când din cartier, o făcea numai pentru
că avea încredere în mine.
— Şi când te duceai în piaţă,
cumpărai desigur şi flori?
— O, nu, n-aveam bani, mă duceam
– 183 –
să le văd numai şi să le miros… În

jumătatea aceea de ceas pe care Ţaţa mi-
o dădea ca să mă plimb pe cheiul
florilor, în zilele de târg, eram atât de
mulţumită, încât uitam de toate.
— Şi înapoindu-te la Ţaţa… prin
străzile acelea urâte…
— Mă înapoiam mai tristă decât
plecasem… şi-mi înghiţeam lacrimile ca
să nu fiu bătută! Să vedeţi… la târg, ceea
ce-mi stârnea admiraţia, o, şi ce
admiraţie, era priveliştea micilor
lucrătoare, tare curăţele, trecând pline de
voie bună, cu câte-un ghiveci de flori în
braţe.
— Sunt sigur că dacă ai fi avut
câteva flori pe prichiciul ferestrei, ţi-ar fi
fost ca nişte prietene dragi, nu-i aşa?
— E foarte adevărat ce spuneţi,
– 184 –
– Eugen Sue –
domnule Rudolf! Închipuiţi-vă că o dată

Ţaţa, de ziua ei, cunoscându-mi
pasiunea, îmi dărui o mică tufă de
trandafiri. Dacă aţi şti cât am fost de
fericită! Nu mă mai plictiseam. Nu
făceam altceva decât să mă uit la
floricica mea… Îmi făcea plăcere să-i
număr frunzele, florile. Dar aerul este
atât de viciat în cartier, că numai după
două zile floarea a început să
îngălbenească. Atunci… Dar o să râdeţi
de mine, domnule Rudolf.
— Nu, nu, continuă.
— Ei bine, atunci am cerut voie Ţaţei
să mă duc să-mi plimb trandafirul, da,
de parcă aş fi plimbat un copil. Îl
duceam pe chei, îmi închipuiam că
alături de alte flori, în aerul acela
proaspăt şi parfumat, îşi va reveni;
– 185 –
muiam bietele lui frunze ofilite în apa

proaspătă a fântânii. Şi apoi, pentru a le
zvânta, le ţineam vreun sfert de ceas la
soare… Dragul meu copăcel nu vedea
niciodată soarele în cartier, pentru că în
strada noastră razele lui nu trec
niciodată mai jos de acoperişuri… În
sfârşit, mă înapoiam… Ei bine, domnule
Rudolf, mulţumită acestor preumblări,
trandafirul meu a mai trăit poate zece
zile mai mult decât ar fi dus-o fără
această îngrijire.
— Te cred. Dar când s-a uscat, a fost
o mare pierdere pentru dumneata, nu-i
aşa?
— L-am plâns, a fost o adevărată
durere… şi iată, domnule Rudolf, fiindcă
dumneavoastră înţelegeţi ceea ce se
cheamă dragostea de flori, pot să vă mai
– 186 –
– Eugen Sue –
spun ceva… Ei bine, aveam şi un fel de

recunoştinţă… de… Ah! De rândul
acesta, veţi râde într-adevăr de mine…
— Nu, nu, iubesc… ador florile, aşa
că înţeleg toate nebuniile la care te
îndeamnă sau ţi le prilejuiesc ele.
— Ei, bine, îi eram recunoscătoare
acestui biet trandafiraş, că înflorea
pentru mine… deşi… mă rog, eu ce
eram…
Şi Gurista îşi lăsă capul în pământ şi
se făcu roşie de ruşine.
— Nenorocit copil, având conştiinţa
acestei situaţii oribile, desigur că
adeseori…
— Aveam dorinţa de a sfârşi o dată
cu viaţa asta, nu-i aşa domnule Rudolf?
spuse Gurista tăindu-i vorba
însoţitorului ei. Oh! da, de multe ori m-
– 187 –
am uitat la Sena de pe parapet… dar

după aia îmi întorceam privirea la flori,
la soare… Atunci îmi spuneam: „Sena
îmi va fi totdeauna la îndemână… n-am
împlinit încă şaptesprezece ani… cine
ştie?“
— Când spuneai „cine ştie”
nădăjduiai ceva?
— Nu ştiu… nădăjduiam… da,
nădăjduiam fără să vreau… În clipele
acelea mi se părea că nu meritam soarta,
asta, că era totuşi ceva bun în mine. Îmi
spuneam: „Am fost chinuită, dar cel
puţin n-am făcut rău nimănui… Dacă aş
fi avut pe cineva să mă sfătuiască, n-aş fi
ajuns unde sunt.“ Şi asta îmi alunga
puţin tristeţea. Trebuie să spun că aceste
gânduri îmi veniră după ce-am pierdut
trandafirul. Adăugă Gurista pe un ton
– 188 –
– Eugen Sue –
solemn, ceea ce îl făcu pe Rudolf să

surâdă.
— Mereu această mare părere de
rău…
— Da… uite, iată-l.
Şi Gurista scoase din buzunar un
mic mănunchi de tije tăiate cu grijă şi
legate cu o panglicuţă trandafirie.
— L-ai păstrat?
— Vezi bine… e tot ce am pe lume.
— Cum? Nu ai nimic al dumitale?
— Nimic…
— Dar acest şirag de mărgean?
— E al Ţaţei.
— Cum, nu ai o buleandră, o bonetă,
o batistă?
— Nu, nimic… nimic… afară de
crenguţele uscate ale bietului meu
trandafir. De aia ţin atât de mult la ele…
– 189 –
Cu fiecare cuvânt al fetei mirarea lui

Rudolf creştea; nu putea înţelege această
cumplită robie, această vânzare oribilă a
trupului şi a sufletului pentru un
adăpost infam, câteva zdrenţe şi o hrană
mizerabilă.
Rudolf şi Gurista ajunseră pe cheiul
Florilor; o trăsură îi aştepta; Rudolf o
ajută să urce, luă loc alături şi-i zise
birjarului:
— La Saint-Denis, îţi spun eu mai
târziu pe ce drum să o iei.
Trăsura porni; soarele era
strălucitor, cerul fără nori, timpul cam
răcoros; aerul intra viu şi proaspăt prin
ferestrele deschise ale cupeului.
— Ia te uită o mantilă de femeie!
spuse Gurista, observând abia acum că
se aşezase pe ea fără să-şi dea seama.
– 190 –
– Eugen Sue –
— Da, e pentru dumneata, copila

mea. Am luat-a de teamă să nu-ţi fie frig,
acoperă-te bine cu ea.
Nefiind obişnuită cu astfel de atenţii,
biata fată se uită la Rudolf cu mirare. Un
fel de timiditate pe care acesta i-o
insufla, se accentua tot mai mult, ca şi o
tristeţe nedesluşită pe care nu şi-o putea
explica.
— Doamne, domnule Rudolf, ce bun
sunteţi, mă faceţi să-mi fie ruşine.
— Pentru că sunt bun?
— Nu, dar… îmi pare că nu mai
vorbiţi ca ieri. Că sunteţi cu totul alt
om…
— Dar bine, Floarea-Mariei, ce
preferi, să fiu Rudolful de ieri sau cel de
azi?
— Îmi place mai mult cel de azi…
– 191 –
Totuşi, ieri mi se părea că eram mai mult

egală cu dumneavoastră.
Apoi, corectându-se îndată, de
teamă să nu-l fi umilit pe Rudolf, reluă:
— Când spun egala dumneavoastră,
domnule Rudolf, ştiu că asta nu-i cu
putinţă…
— E ceva care mă miră la dumneata,
Floarea-Mariei.
— Şi ce anume, domnule Rudolf?
— Se pare că ai uitat ce ţi-a spus
Cucuvaia ieri despre părinţii dumitale…
că-ţi cunoaşte mama?
— O, n-am uitat… m-am gândit la
asta toată noaptea… şi am plâns
destul… dar sunt sigură că nu-i
adevărat… Chioara a născocit povestea
asta ca să mă chinuiască…
— O fi ştiind Cucuvaia mai multe
– 192 –
– Eugen Sue –
decât bănuieşti; dar dacă ar fi adevărat,

n-ai fi fericită să-ţi regăseşti mama?
— Vai, domnule Rudolf, dacă mama
nu m-a iubit niciodată… la ce bun s-o
regăsesc?… Nici n-ar dori să mă vadă,
iar dacă m-a iubit… ce ruşine i-aş face!…
Ar muri, poate…
— Dacă mama te-a iubit, fetiţo, te va
compătimi, te va ierta, te va iubi şi mai
mult… Iar dacă te-a părăsit… văzând în
ce hal te-a adus acum groaznica ei
nepăsare, ruşinea te va răzbuna.
— Dar la ce-mi foloseşte
răzbunarea? Şi-apoi dacă m-aş răzbuna,
mi se pare că n-aş mai avea dreptul să
mă simt nenorocită… Şi adesea asta mă
alină…
— Poate să ai dreptate… Să nu mai
vorbim despre asta…
– 193 –
În clipa aceea, trăsura ajunse la

Saint-Ouen, la răscrucea şoselei Saint-
Denis cu Drumul Revoltei.
Cu toată monotonia peisajului,
Floarea-Mariei fu atât de încântată că
vede câmpul, cum zicea ea, încât uitând
gândurile triste pe care amintirea
Cucuvelei le trezise într-însa, chipul ei
fermecător se lumină. Se aplecă spre
portieră şi bătând din palme, strigă:
— Domnule Rudolf, ce fericire!…
iarbă… câmp!... Dacă mi-aţi da voie să
cobor… e atât de frumos… Mi-ar plăcea
atât de mult să alerg pe aceste pajişti…
— Să alergăm, copila mea… Birjar,
opreşte!
— Cum, şi dumneavoastră, domnule
Rudolf?
— Şi eu… E o plăcere pentru mine.
– 194 –
– Eugen Sue –
— Ce fericire, domnule Rudolf!

Şi cei doi se luară de mână, alergară
până-şi pierdură răsuflarea pe o otavă
întinsă, cosită de curând.
Să descriem zburdălnicia, chiotele
de veselie, încântarea fetei, ar fi cu
neputinţă. Biată gazelă, de atâta timp
prizonieră, sorbea cu nesaţ aerul curat.
Se ducea, venea, se oprea, iar se depărta
cu un avânt mereu sporit.
La vederea câtorva tufe de bănuţei şi
a câtorva boboci aurii, cruţaţi de primele
brume, Gurista nu-şi putu reţine noi
exclamaţii de bucurie; nu lăsa nicio
floricică şi le culese pe toate.
După ce alergase astfel pe câmp,
obosind repede pentru că pierduse
obişnuinţa mişcării, fata se opri pentru
a-şi trage răsuflarea şi se aşeză pe un
– 195 –
trunchi de arbore răsturnat la marginea

unei gropi adânci.
Chipul străveziu şi alb al fetei, de
obicei cam palid, se îmbujorase de-a
binelea. Ochii ei mari, albaştri,
străluceau, gura roşie cu răsuflarea
precipitată, lăsa să se vadă două şiraguri
de mărgăritare umede, sânul îi palpita
sub vechiul ei şăluţ portocaliu; îşi apăsă
cu una din mâini inima pentru a-i
domoli bătăile, pe când cu cealaltă
oferea lui Rudolf florile pe care le
culesese.
Nimic nu-i întrecea farmecul mai
mult decât expresia de bucurie
nevinovată şi curată ce radia din obrazul
ei candid.
Când Floarea-Mariei putu să
vorbească, îi spuse lui Rudolf cu un glas
– 196 –
– Eugen Sue –
din care răzbătea un extaz şi o

recunoştinţă, aproape evlavioasă:
— Ce bun e Dumnezeu că ne-a dat o
zi atât de frumoasă!
O lacrimă se ivi în ochii lui Rudolf,
auzind-o pe această biată fiinţă părăsită,
dispreţuită, pierdută, fără casă şi fără
pâine, scoţând un strigăt de fericire şi de
gratitudine neţărmurită către Creator,
fiindcă se putea bucura de o rază de
soare şi de priveliştea unei pajişti.
Un incident neprevăzut îl trezi pe
Rudolf din aceasta contemplare.
Capitolul 9
SURPRIZA
Am spus că Gurista se aşezase pe un

trunchi de arbore răsturnat la marginea
– 197 –
unei gropi adânci.

Deodată un om se săltă din fundul
acestei săpături, îşi scutură paiele care îi
ţinuseră loc de aşternut şi izbucni într-
un râs cu hohote.
Gurista se întoarse şi scoase un ţipăt
de groază. Era Cuţitarul.
— Să nu-ţi fie frică, fata mea, spuse
Cuţitarul văzând spaima fetei, care se
refugiase lângă tovarăşul ei. Iată o
întâlnire minunată, nu-i aşa, meştere
Rudolf, la care nu te aşteptai şi eu cu atât
mai puţin… Apoi urmă cu gravitate în
glas: Vezi, dumneata, şefule, zică lumea
ce-o vrea, dar e ceva în aer, acolo sus,
deasupra capetelor noastre. Stăpânul-
stăpânilor, un şiret şi jumătate, parc-ar
spune omului: „Du-te încotro te mân
eu…“ dat fiind că va mânat încoace,
– 198 –
– Eugen Sue –
lucru al dracului de surprinzător.

— Dar ce făceai acolo? îl întrebă
Rudolf foarte mirat.
— Sunt cu ochii în patru pentru
dumneata, stăpâne… Dar, drace! ce
nostim lucru că aţi nimerit tocmai în
vecinătatea casei mele de la ţară… E
ceva la mijloc, hotărât, e ceva la mijloc!
— Încă o dată, ce făceai acolo?
— O să afli îndată, dar lasă-mă să
mă caţăr întâi pe observatorul dumitale
cu un singur cal.
Şi Cuţitarul alergă la trăsura care
aştepta ceva mai departe, se urcă sus pe
ea şi aruncă o ochire pătrunzătoare în
dreapta şi-n stânga pe câmpia întinsă:
apoi se înapoie în grabă la Rudolf.
— Ai să-mi spui odată ce înseamnă
toate astea?
– 199 –
— Răbdare, răbdare, şefule. Încă o

vorbă. Cât e ceasul?
— Douăsprezece jumătate, spuse
Rudolf uitându-se la ceas.
— Bine… avem vreme. Cucuvaia n-
o să fie aici decât peste o jumătate de
ceas.
— Cucuvaia? strigară în acelaşi timp
şi Rudolf şi fata.
— Da, Cucuvaia. În două vorbe,
şefule, iată povestea: Ieri când aţi plecat
din cârciumă, a venit…
— Un om înalt de statură cu o
femeie îmbrăcată bărbăteşte au întrebat
de mine, ştiu asta. Apoi?
— Apoi mi-au dat de băut şi au vrut
să mă tragă de limbă pe seama dumitale.
Eu n-am vrut să spun nimic… Având în
vedere că nu mi-ai încredinţat nimic,
– 200 –
– Eugen Sue –
afară de chelfăneala cu care m-ai cinstit,

nu ştiam nimic mai mult din tainele
dumitale. Şi chiar de aş fi ştiut, ar fi fost
acelaşi lucru. Intre noi e o legătură pe
viaţă şi pe moarte, meştere Rudolf.
Dracu să mă ia dacă ştiu de ce simt
pentru dumneata, cum s-ar zice,
dragostea unui câine mops pentru
stăpânul lui. E ceva peste puterile mele,
dar nu vreau să mă mai amestec în
treburile voastre, ele vă privesc,
descurcaţi-vă…
— Îţi mulţumesc, dragul meu, dar
continuă.
— Domnul acela înalt şi muieruşca
îmbrăcată bărbăteşte, văzând că nu scot
nimic de la mine, au plecat de la Ţaţa şi
eu de asemeni; au luat-o către Palatul de
Justiţie, eu către Notre-Dame. Ajuns la
– 201 –
capul străzii, încep să bag de seamă că

prea turna cu găleata… Potop, nu
altceva! Era în apropiere o casă în
dărâmare. Mi-am zis: „Dacă potopul ţine
mult, pot dormi aici tot atât de bine ca şi
în odaia mea.“ Îmi dau drumul într-un
fel de pivniţă unde eram apărat de
ploaie; îmi întocmesc culcuşul dintr-o
grindă veche, perna dintr-un morman
de moloz şi iată-mă culcat ca un rege.
— Şi-apoi? Şi-apoi?
— Băuserăm împreună, stăpâne
Rudolf, mai băusem şi cu găliganul şi cu
micuţa aia îmbrăcată bărbăteşte, asta
pentru a te face să înţelegi că-mi era
capul cam greu… de altfel, nimic nu mă
leagănă mai plăcut ca zgomotul ploii
care cade. Încep să aţipesc. Nu trece
mult şi mă trezeşte brusc un zgomot: era
– 202 –
– Eugen Sue –
Învăţătorul care vorbea, cum s-ar zice

amicabil, cu altcineva. Ascult… Drace, pe
cine recunosc? Vocea lunganului care
venise la cârciumă cu mititica îmbrăcată
bărbăteşte.
— Vorbeau cu Învăţătorul şi cu
Cucuvaia? întrebă Rudolf surprins.
— Cu Învăţătorul şi cu Cucuvaia.
Vorbeau să se întâlnească a doua zi.
— Atunci e vorba de azi, spuse
Rudolf.
— La ora unu!
— Apoi acum e ora unu!
— La răspântia şoselei Saint-Denis
cu cea a Revoltei
— Chiar aici!
— După cum spui, stăpâne Rudolf,
chiar aici.
— Învăţătorul, să luaţi seama,
– 203 –
domnule Rudolf – strigă fata.

— Potoleşte-te, copila mea… el nu
vine, numai Cucuvaia.
— Cum de-a putut bărbatul acela să
intre în vorbă cu cele două canalii? se
miră Rudolf.
— Nu ştiu nimic, pe cinstea mea.
Dar afară de asta, pare că eu nu m-am
deşteptat decât spre sfârşit, căci
lunganul spunea că vrea să-şi recapete
portofelul, pe care Cucuvaia trebuia să i-
l aducă aici… contra a cinci sute de
franci. Se vede treaba că Învăţătorul a
început prin a-i jefui şi după asta au stat
de vorbă prieteneşte.
— Asta-i foarte curios!
— Doamne, mi-e teamă pentru
dumneavoastră, domnule Rudolf, zise
Floarea-Mariei.
– 204 –
– Eugen Sue –
— Domnul Rudolf nu e un copil,

fata mea, dar, precum spui, s-ar putea să
iasă cu belea pentru el, aşa că iată-mă
aici!
— Mai departe, dragul meu.
— Lunganul şi micuţa i-au făgăduit
învăţătorului două mii de franci ca să-ţi
facă… nu ştiu ce. Cucuvaia trebuie să vie
aici îndată, să aducă portofelul şi să afle
despre ce-i vorba, să se ducă apoi să-i
spuie Învăţătorului care să ia asupră-şi
restul.
Gurista tresări. Rudolf surâse cu
dispreţ.
— Două mii de franci ca să-ţi facă de
petrecanie, stăpâne Rudolf, asta mă face
să-mi zic (fără supărare), că atunci când
se dă cinci sute de franci drept răsplată
pentru un câine pierdut, mă gândesc
– 205 –
fără fală: dacă te-ai rătăci tu, dobitocule,

n-ar da nimeni nici cinci franci să te
regăsească. Două mii de franci ca să-ţi
facă de, petrecanie! Dar cine eşti
dumneata?
— O să-ţi spun îndată.
— Destul, stăpâne… Când am auzit
ce se propune Cucuvelei, mi-am zis;
„Trebuie să ştiu unde se cuibăresc
bogătaşii ăştia care vor să asmuţă pe
Învăţător pe urmele domnului Rudolf,
asta îmi poate fi de folos.“ Când ei se
depărtează, ies deci din dărâmături şi-i
urmăresc încetinel. Lunganul şi micuţa
ajung la o trăsură în piaţa Notre-Dame;
se urcă, eu în spatele cupeului, şi
ajungem în Bulevardul Observatorului.
Era întuneric ca în iad, nu puteam vedea
nimic; atunci crestez un arbore ca să
– 206 –
– Eugen Sue –
descopăr a doua zi locul.

— Foarte bine, băiete!
— Azi dimineaţă m-am înapoiat. La
zece paşi de copacul meu, am văzut o
străduţă închisă de o barieră în noroiul
străduţei, urme de paşi mici şi mari; la
capătul străduţei o casă… cuibul
lunganului şi al micuţei acolo trebuie să
fie.
— Mulţumesc, viteazule... Îmi faci,
fără să-ţi dai seama, un mare serviciu.
— Iartă-mă, stăpâne Rudolf,
bănuiam şi d-aia am făcut-o.
— Ştiu, dragul meu, şi aş dori să-ţi
răsplătesc serviciul pe care mi l-ai făcut
altfel decât numai mulţumindu-ţi; din
păcate, nu sunt decât un biet lucrător…
deşi se oferă două mii de franci ca să mi
se facă de petrecanie. Îţi voi lămuri toate
– 207 –
astea.
— Bine, dacă-ţi face plăcere; dacă
nu, mi-e totuna! Se urzeşte ceva
împotriva dumitale; eu mă pun contra…
restul, nu mă priveşte.
— Bănuiesc ce vor. Ascultă bine:
posed un secret: am născocit o maşină
pentru tăiatul fildeşului evantaielor, dar
acest secret nu-mi aparţine numai mie;
aştept pe asociatul meu să pună acest
procedeu în practică şi sigur că ei vor să
capete cu orice preţ modelul maşinii,
care e în păstrarea mea, pentru că cu
această descoperire se pot câştiga parale
multe.
— Deci, lunganul şi micuţa sunt…
— Fabricanţii la care am lucrat şi
cărora n-am vrut să le încredinţez
secretul.
– 208 –
– Eugen Sue –
Această lămurire păru să-l

mulţumească pe Cuţitar, a cărui
inteligenţă: nu era faimoasă.
El reluă:
— Acum înţeleg. Ai văzut, lichelele
n-au curaj să facă ele singure o ticăloşie.
Dar pentru a isprăvi, iată ce mi-am zis
azi dimineaţă: cunosc locul de întâlnire
al Cucuvelei şi al lunganului, alerg să-i
pândesc, am picioare bune; patronul
meu, hamalul, poate să mai rabde…
Sosesc până la vârful nasului şi o aştept
pe Cucuvaie. Când colo, aici, dau de
gaura asta, iau un braţ de paie, mă
acopăr ce să vezi, vă zăresc pe amândoi
în plin câmp şi această biată Guristă se
aşază chiar pe marginea parcului meu;
atunci, am vrut să vă sperii şi am strigat
ca ars, ieşind din culcuşul meu.
– 209 –
— Acum ce-ai de gând?

— O aştept pe Cucuvaie, care
desigur că vine ea mai întâi, să încerc să
aud ce-i spune lunganului, pentru că
asta poate să vă folosească. În toată
întinderea şesului nu e decât trunchiul
ăsta de arbore; din locul ăsta vezi peste,
tot, pare pus dinadins aici ca să stai pe
el. Locul de întâlnire al Cucuvelei este la
patru paşi de aci, la răspântia
drumurilor; pun rămăşag că se vor aşeza
aici. Dacă nu vin aici şi dacă nu pot să
aud nimic, atunci, după ce se despart,
mă arunc pe Cucuvaie, e acelaşi lucru, îi
plătesc ce-i datorez pentru dintele
Guristei şi îi sucesc gâtul până-mi spune
numele părinţilor bietei fete… Ce zici de
planul meu meştere Rudolf?
— În general e bun, dragul meu,
– 210 –
– Eugen Sue –
numai că trebuie ceva corectat la el.

— O, înainte de toate, Cuţitare nu
intra în bucluc pentru mine. Dacă o baţi
pe Cucuvaie, Învăţătorul…
— Destul, fata mea, Cucuvaia mi-a
picat în gheare. Drace, tocmai pentru că-
l are pe Învăţător ca s-o apere, am să-i
dau o porţie dublă.
— Ascultă, tinere, am un mijloc mai
bun s-o răzbun pe Guristă pentru
fărădelegile Cucuvelei. Ţi-l spun eu mai
târziu. Dar până una-alta, urmă Rudolf
depărtându-se câţiva paşi de Guristă şi
vorbind în şoaptă, până una-alta, vrei să-
mi faci un mare serviciu?…
— Spune, stăpâne, Rudolf!
— Cucuvaia nu te cunoaşte?
— Am văzut-o ieri în tavernă pentru
prima oară.
– 211 –
— Iată ce trebuie să faci:

deocamdată te vei ascunde, dar când o
vei vedea apropiindu-se, vei ieşi din
gaura ta…
— Ca să-i sucesc gâtul?
— Nu… asta mai târziu! Azi trebuie
doar s-o împiedici, să vorbească cu
lunganul. Văzând pe cineva stând de
vorbă cu ea, lunganul nu va îndrăzni să
se apropie. Dacă se apropie, să n-o scapi
din mână nicio clipă… Lunganul nu-i
poate face propuneri în faţa ta.
— Dacă dumnealui mă găseşte de
prisos, îl aranjez eu, că doar nu e nici
Învăţătorul şi nici domnul Rudolf.
— Îmi cunosc eu omul, nu se va da
la tine!
— Bine. Mă ţin de Cucuvaie ca
umbra ei. Omul n-o să poată rosti nicio
– 212 –
– Eugen Sue –
vorbă pe care să n-o aud eu şi va sfârşi

prin a o şterge…
— Dacă vor lua înţelegere pentru o
altă întâlnire, o s-o afli, pentru că nu te
desparţi de ei. De altfel, prezenţa ta va fi
de-ajuns ca să-l îndepărteze pe domnul
acela.
— Bine, bine. După asta îi trag o
chelfăneală Cucuvelei? Ţin mult la
asta…
— Nu încă. Chioara te crede hoţ, sau
nu?
— Nu; afară numai dacă Învăţătorul
nu i-a spus că hoţia nu intră în
obiceiurile mele.
— Dacă i-a spus, prefă-te că ţi-ai
schimbat principiile.
— Eu?
— Tu!
– 213 –
— Drace! Domnule Rudolf, ia

ascultă, hm! hm! O asemenea glumă nu
mi se prea potriveşte.
— O să faci cum o să vrei. O să vezi
dacă sunt în stare să-ţi propun o
ticăloşie…
— O, dinspre partea asta sunt
liniştit.
— Şi să ştii că ai dreptate!
— Vorbeşte, stăpâne… te voi
asculta.
— O dată omul plecat, vei încerca să
te dai pe lângă Cucuvaie.
— Eu? Cu ticăloasa asta bătrână…
Prefer să mă bat cu Învăţătorul. Mă
întreb cum mă voi stăpâni să nu-i sar
îndată în spinare.
— Atunci, vei pierde totul!
— Dar ce trebuie să fac?
– 214 –
– Eugen Sue –
— Cucuvaia va fi furioasă că a
scăpat afacerea din mână; vei încerca s-o
potoleşti, spunându-i că ştii un pont
bun, că e de dat o lovitură, că eşti acolo
ca să-l aştepţi pe complicele tău, şi că
dacă şi Învăţătorul vrea să intre în
combinaţie, va fi de câştigat mult aur.
— Ia te uită… ia te uită…
— După un ceas de aşteptare, vei
spune: „Tovarăşul meu nu vine, trebuie
să amânăm lovitura“… şi vei stabili o
întâlnire pentru mâine, devreme, cu
Cucuvaia şi cu Învăţătorul… ai înţeles?
— Înţeleg.
— Şi diseară te vei afla la ora zece în
colţul lui Champs Elysées cu aleea
Văduvelor; te voi întâlni acolo şi-ţi voi
spune restul.
— Dacă-i întinzi o cursă, să iei
– 215 –
seama! Învăţătorul e dibaci… L-ai bătut,

la cea mai mică bănuială, e în stare să te
ucidă.
— Fii pe pace.
— Măi să fie! E caraghios… dar
dumneata faci din mine ce vrei. Nu că
m-aş codi, dar ceva îmi spune că o să
iasă prost pentru Învăţător şi pentru
Cucuvaie. Totuşi… Totuşi… încă un
cuvânt, domnule Rudolf…
— Vorbeşte.
— Nu că te cred capabil să întinzi o
cursă Învăţătorului ca să fie agăţat de
poliţie. E un ticălos fără pereche, care
merită de o sută de ori ştreangul, dar să
ajut să fie arestat… asta nu intră în
vederile mele.
— Nici în ale mele, băiatule. Dar am
o socoteală de încheiat cu el şi cu
– 216 –
– Eugen Sue –
Cucuvaia, pentru că ei urzesc ceva cu

nişte oameni care-mi vor răul, şi noi doi
le vom veni de hac, dacă mă ajuţi.
— Ei bine, fie! Fiindcă bărbatul nu
preţuieşte mai mult decât muierea, sunt
gata.
— Şi dacă izbândim, adăugă Rudolf,
pe un ton grav, aproape solemn, ceea ce
îl zgudui pe Cuţitar, vei fi la fel de
mândru ca şi când ai fi scăpat de la foc şi
de la înec pe omul şi pe femeia care îţi
datorează viaţa.
— Că frumos le mai spui, stăpâne
Rudolf! Niciodată nu ţi-am văzut
privirea asta… Dar repede, repede,
strigă Cuţitarul, zăresc departe un punct
alb; trebuie să fie scufa Cucuvaiei.
Plecaţi, eu mă vâr iar în gaură.
— Şi diseară la zece…
– 217 –
— În aleea Văduvelor, colţ cu

Champs-Elysées.
— Ne-am înţeles.
Floarea-Mariei nu auzise ultima
parte a convorbirii dintre Cuţitar şi
Rudolf. Se urcă în trăsură împreună cu
tovarăşul ei de drum.
– 218 –
– Eugen Sue –
Capitolul 10
FERMA
După convorbirea cu Cuţitarul,

Rudolf râmase câteva clipe preocupat,
gânditor.
Fata, neîndrăznind să tulbure
tăcerea, îl privea tristă.
Rudolf, ridicându-şi capul, îi spuse,
surâzând cu blândeţe:
— La ce te gândeşti copila mea?
întâlnirea cu Cuţitarul ţi-a fost
neplăcută, nu-i aşa? Eram atât de veseli
amândoi!
— Dimpotrivă, – e o împrejurare
fericită pentru noi, domnule Rudolf,
Cuţitarul vă va putea fi de folos..
— Oare omul ăsta nu trecea drept
unul dintre obişnuiţii tavernei, ca să mai
– 219 –
putem crede că ar avea oarecare

simţăminte omeneşti?
— Nu ştiu, domnule Rudolf…
înaintea scenei de ieri, îl vedeam adesea,
dar de-abia îi vorbeam… îl socoteam la
fel de rău ca şi ceilalţi…
— Să nu ne mai gândim la asta, mica
mea Floare-a-Mariei. Mi-ar părea rău
dacă te-aş întrista, eu care voiam să te
fac să petreci o zi bună.
— Oh, sunt foarte fericită. E atât de
multă vreme de când n-am mai ieşit din
Paris!
— De când cu escapadele în
cabrioletă cu Rigolette…
— Doamne, da, domnule Rudolf.
Atunci era primăvară… dar acum. Deşi
e aproape iarnă, plimbarea îmi face tot
atâta plăcere. Ce soare minunat… Uitaţi-
– 220 –
– Eugen Sue –
vă la micii nori trandafirii de colo…

colo… şi această colină!… şi casele
acelea drăgălaşe, albe, în mijlocul
arborilor… Şi mai au încă frunze! E de
mirare, în luna noiembrie, nu o aşa,
domnule Rudolf? Dar la Paris frunzele
cad atât de devreme… Şi colo… cârdul
ăla de porumbei… iată-i că se așează pe
acoperişul unei mori… La ţară, să tot
priveşti, totul este atât de înveselitor!
— E o plăcere, Floare-a-Mariei, să
vadă omul cât eşti de simţitoare la aceste
nimicuri care fac farmecul priveliştilor
câmpeneşti.
Într-adevăr, pe măsură ce privea
peisajul liniştitor, plin de frumuseţe, ce
se desfăşura în jurul ei, faţa i se lumina
din nou.
— Şi colo, focul ăla de paie, în
– 221 –
câmpul arat, învăluitorul fum alburiu ce

urcă spre cer… şi plugul cu cei doi cai
blânzi, voinici, cenuşii… Dacă aş fi
bărbat, cât de mult mi-ar plăcea să fiu
plugar! Să fii în mijlocul unui ogor atât
de paşnic, să calci pe urmele plugului…
adâncindu-ţi privirea departe, înspre
pădurile bătrâne, pe o vreme ca asta de
azi, de pildă… cum ţi-ar mai veni să
cânţi unul din cântecele acelea atât de
duioase care-ţi storc lacrimi… ca cel al
Genovevei de Brabant, nu-i aşa,
domnule Rudolf?
— Nu, fata mea, dar dacă vrei să fii
drăguţă, apoi să mi-l cânţi de îndată ce
ajungem la fermă.
— Ce fericire! Mergem la o fermă,
domnule Rudolf?
— Da, la o fermă ţinută de doica
– 222 –
– Eugen Sue –
mea, o femeie bună şi cinstită care m-a

crescut.
— Şi o să bem lapte? exclamă
Gurista, bătând din palme.
— Ei, ce lapte… smântână
delicioasă, dacă doreşti, şi unt pe care
gospodina o să-l bată în faţa noastră, şi
ouă proaspete de tot.
— Pe care o să le luăm chiar noi din
coteţ?
— Desigur!
— Şi o să mergem să vedem vacile
în staul?
— Te cred!
— Şi la mulgătorie?
— Şi la mulgătorie!
— Şi la porumbar?
— Şi la porumbar!
— Ah, domnule Rudolf, nu-mi vine
– 223 –
să cred! Ce-o să mă mai bucur! Ce zi

minunată… ce zi minunată! bătu din
palme fata cuprinsă de veselie.
Apoi, printr-o cotitură bruscă a
gândurilor, nenorocita, amintindu-și că
după aceste ceasuri petrecute în
libertate, la ţară, avea să se înapoieze în
odăiţa ei mohorâtă, îşi ascunse faţa în
palme şi izbucni în plâns.
Rudolf, surprins, o întrebă:
— Ce ai, Floare-a-Mariei, ce te-a
îndurerat?
— Nimic… nimic, domnule Rudolf.
Şi îşi şterse ochii, încercând să surâdă.
Iertaţi-mă că m-am întristat, n-o luaţi în
seamă… n-am nimic, vă jur… e ceva
trecător… vreau să fiu veselă.
— Dar adineauri erai atât de
voioasă!
– 224 –
– Eugen Sue –
— Tocmai de aceea, răspunse cu

naivitate fata, ridicându-şi spre Rudolf
ochii încă umezi de lacrimi.
Aceste cuvinte îl lămuriră pe Rudolf;
înţelese totul.
Dorind să risipească gândurile
întunecate ale fetei, îi spuse zâmbind:
— Mă prind că te gândeai la
trandafirul acela! Îţi pare rău, sunt sigur,
că nu ne poate însoţi la fermă. Bietul
trandafir! Ai fi fost în stare să-i dai şi lui
să mănânce un pic de smântână!
Gurista se folosi de pretextul acestei
glume ca să surâdă; treptat, norul de
tristeţe dispăru de pe chipul ei; nu se
mai gândi decât să se bucure de prezent
şi să uite viitorul.
Trăsura se apropie de Saint-Denis,
săgeata înaltă a bisericii se şi zărea în
– 225 –
depărtare.
— Oh! ce turlă frumoasă! strigă
Gurista.
— E turla de la Saint-Denis, o
biserică minunată… Vrei s-o vezi? Să
oprim trăsura.
Gurista plecă ochii.
— De când sunt la Ţaţa, n-am mai
intrat în nicio biserică, n-am cutezat! În
închisoare, dimpotrivă, îmi plăcea atât
de mult să cânt în timpul slujbei! Şi de
Joia-Verde împleteam jerbe atât de
frumoase pentru altar!
— Dar Dumnezeu e bun şi iertător;
de ce ţi-e teamă să te rogi, să intri într-o
biserică?
— Oh, nu, nu… domnule Rudolf…
ar fi ca o nelegiuire… Destul că-l
necinstim pe Dumnezeu în altfel…
– 226 –
– Eugen Sue –
După o clipă de tăcere, Rudolf o

întrebă:
— Până azi ai iubit pe cineva?
— Niciodată, domnule Rudolf.
— De ce?
— Aţi văzut doar ce fel de oameni
vin la tavernă… şi ca să iubeşti trebuie
să fii cinstit.
— Cum aşa?
— Să nu depinzi decât de tine… să
poţi… Dar, ştiţi, dacă n-aveţi nimic
împotrivă, domnule Rudolf, vă rog să nu
mai vorbim de asta…
— Fie, copila mea, să vorbim despre
altceva… Dar ce ai de mă priveşti astfel?
Iată iarăşi frumoşii dumitale ochi. Înecaţi
în lacrimi! Te-am mâhnit?
— O! dimpotrivă, dar sunteţi atât de
bun cu mine că-mi vine să plâng… şi
– 227 –
apoi dumneavoastră nu mă tutuiţi… în

sfârşit, s-ar zice că m-aţi luat la plimbare
numai de dragul meu, atât de mulţumit
păreţi că mă vedeţi fericită. N-a fost de-
ajuns că m-aţi apărat ieri… acum îmi
daţi prilejul să petrec cu dumneavoastră
o zi ca asta…
— Adevărat? Eşti fericită?
— O să treacă multă vreme până să
pot uita această fericire.
— Fericirea e atât de rară!
— Da, foarte rară!
— Pe legea mea, în lipsa bucuriilor
pe care nu le am, îmi face câteodată
plăcere să visez la ce-aş dori să am şi-mi
zic: „Iată ce-aş vrea să fiu… iată bogăţia
la care aş râvni…“ Dumneata, Floarea-
Mariei, nu ai câteodată vise de felul ăsta,
cum se zice, castele în Spania?
– 228 –
– Eugen Sue –
— Odinioară da, în închisoare;

înainte de a fi căzut pe mâna Ţaţei, îmi
petreceam viaţa visând şi cântând; dar
de atunci asta mi se întâmplă mai rar…
Dar dumneavoastră, domnule Rudolf.
La ce năzuiţi?
— Eu? Aş vrea să fiu bogat, foarte
bogat… să am slugi, trăsuri, o casă, să
frecventez lumea bună, să mă duc în
toate zilele la teatru. Dar dumneata?
— O, eu nu am pretenţii atât de
mari; aş vrea să am bani să-i plătesc
Ţaţei datoria şi să mai am o mică sumă
până găsesc de lucru, apoi o cameră
drăguţă, curăţică, din care să pot vedea
arborii. În timp ce lucrez.
— Multe flori la ferestre…
— O, desigur… Să locuiesc la ţară,
dacă s-ar putea, şi cam asta-i tot…
– 229 –
— O odăiţă, să ai de lucru, fără asta

nu se poate, dar când e vorba numai de
dorinţi, îţi poţi îngădui şi mai mult… N-
ai vrea să ai trăsuri, diamante şi rochii
frumoase?
— N-aş vrea chiar atât de mult…
Vreau libertate, să trăiesc la ţară, şi să fiu
sigură că nu mor la spital… O! asta mai
ales… să nu mor acolo!… Iată, domnule
Rudolf, gândul ăsta mă frământă cel mai
des şi… e groaznic.
— Deh, noi ăştia, oamenii săraci…
— Nu. E vorba de sărăcie… Dar
când eşti moartă…
— Ei?
— Mai ştii ce se întâmplă cu tine pe
urmă, domnule Rudolf?
— Nu…
— Era o fată pe care o cunoscusem
– 230 –
– Eugen Sue –
la închisoare… a murit la spital… I-au

dat trupul pe mâna ălora ce despică
morţii… murmură nenorocita,
cutremurându-se.
— Vai! ce groaznic! Dar cum îţi vin
în minte, nefericită copilă, asemenea
gânduri sinistre?…
— Vă miraţi, nu-i aşa domnule
Rudolf, că mi-e ruşine… după moartea
mea, vai, Doamne… dar nu mi-a mai
rămas decât asta…
Aceste cuvinte amare şi dureroase îl
zguduiră pe Rudolf.
Îşi ascunse faţa în mâini, cutremurat;
se gândea la fatalitatea care se abătuse
asupra Floarei-Maria, se gândea la
mama acestei biete făpturi… Mama ei…
poate era fericită, bogată, respectată…
Respectată, bogată, fericită şi copilul
– 231 –
ei pe care fără îndoială că l-a jertfit

ruşinii, părăsise podul Cucuvelei ca să
intre în închisoare, iar închisoarea
pentru văgăuna codoaşei; din această
văgăună putea să ajungă să moară pe
mindirul unui spital… şi după moartea
ei…
Era îngrozitor!
Biata Guristă, văzând figura
întunecată a însoţitorului ei, îi spuse cu
tristeţe:
— Iertaţi-mă, domnule Rudolf, n-ar
trebui să am asemenea gânduri… M-aţi
luat cu dumneavoastră ca să fiu veselă şi
eu vă spun lucruri atât de triste, atât de
triste. Doamne, nu ştiu cum se face, dar
e fără voia mea… Niciodată n-am fost
mai fericită ca azi şi, totuşi, în fiece clipă
îmi vine să plâng. Nu sunteţi supărat pe
– 232 –
– Eugen Sue –
mine, nu-i aşa, domnule Rudolf? De

altminteri, vedeţi, mi-a trecut tristeţea, s-
a dus aşa cum a venit, repede de tot.
Iată, acum nici nu mă mai gândesc la
toate acestea… Voi fi înţeleaptă… Uitaţi-
vă la mine, domnule Rudolf, priviţi-mă
în ochi…
Şi fata, după ce clipi de două-trei ori
pentru a goni o lacrimă întârziată, îi
deschise mari de tot… cât se putea de
mari şi îl privi pe Rudolf cu o
fermecătoare nevinovăţie.
— Te rog, copila mea, să nu te simţi
stânjenită… Fii veselă dacă îţi vine să fii
veselă… tristă dacă-ţi place să fii tristă.
Doamne, eu, care-ţi vorbesc, am
câteodată, ca şi dumneata, gânduri
negre… Aş fi foarte nenorocit dacă ar
trebui să mă prefac vesel fără să fiu cu
– 233 –
adevărat…
— Cum, domnule Rudolf, sunteţi şi
dumneavoastră trist uneori?
— Fără îndoială, viitorul meu nu e
de loc mai frumos ca al dumitale… N-
am tată, nici mamă… dacă mă
îmbolnăvesc, din ce-am să trăiesc!
Cheltuiesc tot ce câştig…
— Faceţi o greşeală, vedeţi… o mare
greşeală, domnule Rudolf, răspunse
Gurista pe un ton de dojană serioasă
care îl făcu pe Rudolf să surâdă, ar
trebui să depuneţi la casa de economii…
Mie, toată nenorocirea, mi s-a tras de
acolo că n-am pus banii mei de-o parte…
Cu două sute de franci în pungă, un
lucrător nu e niciodată la cheremul
cuiva, niciodată în încurcătură şi
adeseori strâmtoarea e un sfetnic prost.
– 234 –
– Eugen Sue –
— Asta e foarte cuminte spus, foarte

bine gândit, mica mea gospodină. Dar
două sute de franci… de unde să strâng
eu două sute de franci?
— Păi, domnule Rudolf, e foarte
uşor: să facem puţină socoteală: veţi
vedea… Câştigaţi, nu-i aşa, câteodată
până la cinci franci pe zi?
— Da, când lucrez.
— Trebuie să lucraţi zilnic. Sunteţi
oare de plâns? O meserie frumoasă ca a
dumneavoastră… pictor de evantaie…
dar munca asta ar trebui să fie pentru
dumneavoastră o plăcere. Vedeţi, nu
sunteţi cuminte, domnule Rudolf, urmă
Gurista pe un ton sever. Un lucrător
poate trăi bine, chiar foarte bine, cu trei
franci; vă rămân, aşadar, doi franci, la
sfârşitul lunii şaizeci de franci
– 235 –
economisiţi… şaizeci de franci pe lună…

asta-i o sumă!
— Da, dar e atât, de plăcut să
hoinăreşti, să nu faci nimic!
— Domnule Rudolf, v-o spun încă o
dată, n-aveţi mai multă judecată decât
un copil.
— Ei bine, voi fi cuminte, mică
moralistă ce eşti; îmi dai idei bune… Nu
m-am gândit la asta.
— Adevărat? spuse fata, bătând din
palme de bucurie. Dacă aţi şti câtă
plăcere îmi faceţi!… Veţi pune de-o
parte doi franci pe zi! Nu-i aşa?
— Da… voi economisi doi franci pe
zi, spuse Rudolf, surâzând fără voie.
— Adevărat? Adevărat?
— Îţi făgăduiesc…
— Să vedeţi ce mândru veţi fi când
– 236 –
– Eugen Sue –
veţi avea primele economii… Şi nu e de-

ajuns… dacă îmi făgăduiţi că nu vă
supăraţi…
— Îţi par oare atât de supărăcios
— Nu, desigur… dar nu ştiu dacă se
cuvine…
— Se cuvine să-mi spui orice, Floare-
a-Mariei…
— Ei bine! În sfârşit, dumneavoastră
care… se vede ca de fapt sunteţi mai
mult decât arătaţi, cum de puteţi veni în
taverne ca aceea a Ţaţei?
— Dacă nu veneam acolo, Floare-a-
Mariei, n-aş fi avut plăcerea să merg azi
la ţară cu dumneata.
— E foarte adevărat, dar asta nu
schimbă nimic, domnule Rudolf… Iată,
sunt cât se poate de fericită de ziua asta.
Ei bine, aş renunţa cu dragă inimă la una
– 237 –
asemănătoare, daca aş şti că vă căşunez

vreo supărare…
— Dimpotrivă, căci mi-ai dat sfaturi
atât de cuminţi.
— Şi le veţi urma?
— Ţi-am făgăduit pe cuvânt de
cinste. Voi pune de o parte cel puţin doi
franci pe zi…
Capitolul 11
DORINŢELE
După care, Rudolf îi spuse vizitiului

ce trecuse de satul Sorcelles:
— Ia-o pe primul drum la dreapta,
treci prin Villiers-le-Bel şi apoi la stânga,
şi ţine-o mereu drept înainte.
Apoi, adresându-i-se fetei:
— Acum, că eşti mulţumită cu mine,
– 238 –
– Eugen Sue –
putem să ne distrăm, cum spuneam

adineauri, clădind castele în Spania.
Asta costă puţin şi nu mă vei ţine de rău
că sunt risipitor.
— Nu… Atunci să înălţăm castelul
dumneavoastră în Spania.
— Întâi pe al dumitale, Floare-a-
Mariei!
— Să vedem dacă îmi veţi ghici
dorinţa, domnule Rudolf.
— Să încercăm… Să zicem că
drumul ăsta – vorbesc de el pentru că ne
aflam aici…
— E drept, să nu mergem prea
departe.
— Să zicem, deci, că drumul acesta
ne duce într-un sat fermecător, foarte
depărtat de şoseaua principală...
— Da… e mai multă linişte.
– 239 –
— E situat la jumătatea coastei şi e

presărat de mulţi arbori.
— Şi foarte aproape e un mic râuleţ.
— Exact… un râuleţ. La capătul
satului se vede o fermă frumoasă; de o
parte a casei e o livadă, de cealaltă o
minunată grădină plină de flori.
— Parcă le văd, domnule Rudolf!
— La parter o bucătărie mare pentru
oamenii fermei şi o sufragerie pentru
rândăşoaică.
— Casa are perdele verzi… e atât de
vesel, nu-i aşa, domnule Rudolf?
— Perdele verzi… sunt cu totul de
părerea dumitale… nimic nu înveseleşte
mai mult decât nişte perdele verzi…
Desigur fermiera va fi mătuşa dumitale.
— Bineînţeles… şi va fi o femeie
foarte bună.
– 240 –
– Eugen Sue –
— Excelentă; şi te va iubi ca o
mamă…
— Draga de ea! Trebuie să fie atât de
plăcut să fii iubită de cineva!
— Şi ai iubi-o mult şi dumneata?
— O! exclamă Floarea-Mariei,
împreunându-şi mâinile şi ridicându-şi
ochii cu o expresie de nespusă fericire,
oh! da, o voi iubi şi apoi o voi ajuta la
lucru, la cusut, la rânduitul rufelor, la
spălat, la strângerea fructelor pentru
iarnă, cu un cuvânt, la toată
gospodăria… Nu va avea să se plângă
de trândăvia mea, vă asigur.
Dimineaţa…
— Aşteaptă puţin, fetiţo, ce
nerăbdătoare eşti!… Să termin întâi cu
descrierea casei.
— Haide, haide, domnule, pictor, se
– 241 –
vede că aveţi deprinderea de a zugrăvi

peisaje frumoase pe evantaiele
dumneavoastră, răspunse, râzând,
Gurista.
— Vorbăreaţă mică… lasă-mă o dată
să isprăvesc cu casa.
— E adevărat, trăncănesc, dar e atât
de plăcut! Domnule Rudolf, vă ascult,
terminaţi cu casa fermierei.
— Odaia dumitale e la catul întâi.
— O, odaia mea! Ce fericire! Să
vedem odaia mea, s-o vedem.
Şi fata, cu ochii mari deschişi, plini
de curiozitate; se strânse mai aproape de
Rudolf.
— Odaia dumitale are două ferestre
care răspund spre grădina cu flori şi spre
o pajişte la capătul căreia curge râuleţul;
de cealaltă parte a râuleţului se ridică o
– 242 –
– Eugen Sue –
colină cu castani bătrâni, în mijlocul

cărora se zăreşte clopotniţa bisericii.
— Cât e de frumos!… Cât e de
frumos, domnule Rudolf. Asta te îmbie
să stai mereu acolo!
— Trei sau patru vaci frumoase pasc
pe pajiştea care e despărţită de grădină
printr-un gard de măceş.
— Şi de la fereastra mea pot vedea
vacile?
— Desigur.
— Va fi una pe care o voi iubi mai
mult, nu-i aşa, domnule Rudolf? Şi o să-i
fac o legătură frumoasă la gât, cu o
falangă şi o s-o deprind să mănânce din
mâna mea.
— E albă toată, e tânără şi o cheamă
Musette.
— Oh! Ce nume frumos! Săraca
– 243 –
Musette, cât mi-e de dragă!

— Să terminăm cu odaia dumitale,
Floare-a-Mariei! Pereţii sunt acoperiţi cu
o frumoasă pânză colorată, cu perdele la
fel; un copăcel de trandafir şi un imens
curpen alb acoperă zidurile fermei de
partea aceea şi înconjoară ferestrele
dumitale, aşa că în fiece dimineaţă n-ai
decât să întinzi mâna ca să culegi un
mănunchi frumos de trandafiri sau un
fir de caprifoi.
— Ah, domnule Rudolf, ce pictor
iscusit sunteţi!
— Acum, iată cum îţi vei petrece
ziua.
— Să vedem cum.
— Mai întâi, buna dumitale mătuşă
te va deştepta sărutându-te drăgăstos pe
frunte; îţi va aduce o ceaşcă mare cu
– 244 –
– Eugen Sue –
lapte cald, pentru că eşti, biată copilă,

cam slabă la piept. Te îmbraci, dai o raită
prin fermă, o vezi pe Musette, vezi puii,
prietenii dumitale porumbeii, florile din
grădină. La ora nouă soseşte pedagogul
dumitale care te învaţă carte.
— Pedagogul meu?
— Înţelegi doar că trebuie să înveţi
să citeşti, să scrii şi să socoteşti, ca s-o
poţi ajuta pe mătuşa dumitale la
treburile fermei.
— E adevărat, domnule Rudolf, nu
m-am gândit la asta… trebuie să învăţ să
scriu ca să-mi pot ajuta mătuşica,
răspunse cu seriozitate biata fată, atât
era de cucerită de fermecătoarea imagine
a acestei vieţi liniştite, pe care o şi
confunda cu realitatea.
— După lecţii, vei îngriji de rufăria
– 245 –
casei sau îţi vei broda o frumoasă bonetă

ţărănească… Vreo două ceasuri, vei
lucra la temele date de învăţător şi apoi
vei pleca cu mătuşa să faci o plimbare
frumoasă, vara să vezi cosaşii, iar
toamna lucrătorii de pe arături; vei fi
ostenită de-a binelea şi te vei întoarce cu
un braţ de ierburi proaspete de câmp,
culese de dumneata pentru scumpa
dumitale Musette.
— Fiindcă ne vom înapoia pe pajişte,
nu-i aşa, domnule Rudolf?
— Fără îndoială; se află acolo, peste
râuleţ, un podeţ de lemn. La înapoiere s-
au făcut orele şase sau şapte; în acest
răstimp, un foc bine încins arde în
brutăria mare a fermei; te vei încălzi un
pic şi vei schimba câteva vorbe cu
oamenii vrednici care, întorşi de la
– 246 –
– Eugen Sue –
câmp, îşi iau cina. După care iei şi

dumneata masa cu mătuşa dumitale.
Câteodată, preotul sau vreunul din
vechii prieteni ai casei, se așează cu voi
la masă. După asta, citeşti sau lucrezi, în
timp ce mătuşa dumitale joacă o partidă
de cărţi. La zece, ea te sărută pe frunte,
te urci la dumneata, iar a doua zi de
dimineaţă viaţa reîncepe de la capăt…
— Aş putea trăi aşa o sută de ani,
domnule Rudolf, fără să mă plictisesc o
singură clipă…
— Asta încă nu-i nimic. Rămân
duminicile şi sărbătorile!
— Şi în zilele acelea, domnule
Rudolf?
— Te faci frumoasă, te îmbraci în
mândrul port ţărănesc, cu
fermecătoarele bonete rotunde care-ţi
– 247 –
vin atât de bine, te urci în gabrioleta de

nuiele împreună cu mătuşa dumitale şi
cu Jacques, argatul fermei, ca să mergi la
slujba mare din sat, apoi, vara, nu vei
lipsi, cu mătuşa dumitale, de la toate
serbările din parohiile vecine. Eşti atât
de drăguţă, de blândă şi de bună
gospodină. Mătuşa dumitale te iubeşte
atât de mult, parohul are o părere atât de
bună despre dumneata, încât toţi tinerii
gospodari din împrejurimi vor să te
poftească la joc, căci aşa încep
întotdeauna căsătoriile… Astfel, treptat-
treptat, o să-ţi placă unul… şi…
Rudolf, mirat de tăcerea Guristei, se
uită la ea.
Nenorocita îşi înăbuşea cu greutate
suspinele.
Pentru o clipă, răpită de spusele lui
– 248 –
– Eugen Sue –
Rudolf, uitase prezentul şi contrastul

dintre realitate şi viziunea unei existenţe
cinstite şi luminoase. Dar imediat îşi
reaminti oribila ei situaţie de acum.
— Ce ai, Floare-a-Mariei?
— Ah. Domnule Rudolf, fără să vreţi
m-aţi mâhnit adânc… am crezut o clipă
în acest rai..
— Dar, dragă copilă, acest rai
există… iată, priveşte… Stai, birjar!
Trăsura se opri.
Fata îşi ridică mecanic capul. Se
găsea pe culmea unei mici coline.
Care nu-i fu supriza, uluirea!
Minunatul sat situat la jumătatea
coastei, ferma, pajiştea, vacile frumoase,
râuleţul, deluşorul cu castani, biserica în
depărtare, tabloul era aievea sub ochii
ei… nimic nu lipsea, până şi Musette,
– 249 –
frumoasa juncă albă, viitoarea ei

favorită.
Acest fermecător peisaj era luminat
de un strălucitor soare de noiembrie…
Frunzele galbene şi purpurii ale
castanilor mai împodobeau încă arborii
ce se desluşeau pe albastrul cerului.
— Ei bine. Floare-a-Mariei, ce mai
zici? Sunt un bun pictor sau nu? o
întrebă Rudolf, zâmbind.
Gurista îl privea cu o mirare
amestecată cu nelinişte. Totul i se părea
fantastic.
— Cum se face, domnule Rudolf?
Dar, Doamne… trăiesc aievea sau e un
vis? Aproape că mi-e teamă… Cum
adică? Ceea ce mi-aţi spus…
— Nimic mai simplu, copila mea…
Fermiera e doica mea, aici am fost
– 250 –
– Eugen Sue –
crescut… I-am scris dis-de-dimineaţă că

voi veni s-o văd: am pictat după natură.
— Ah! prin urmare e adevărat,
domnule Rudolf! rosti Gurista cu un
suspin adânc…
Capitolul 12
FERMA
Ferma la care Rudolf o adusese pe

Guristă era situată la marginea satului
Bouqueval, o mică parohie singuratică,
neştiută, înfundată în plaiuri şi la o
depărtare de vreo două leghe de Écouen.
Trăsura, după indicaţiile lui Rudolf,
coborî pe un drum povârnit şi intră pe o
lungă alee străjuită de cireşi şi de meri.
Trăsura înainta fără zgomot pe un covor
ţesut din acel gazon fin şi tuns care de
– 251 –
obicei acoperă cele mai multe din

drumurile vicinale.
Fata, tăcută, tristă, era stăpânită de
un dureros simţământ pe care cu greu şi-
l ascundea, iar Rudolf îşi făcea o vină
din faptul că i l-a pricinuit.
După câteva clipe, trăsura trecu prin
faţa porţii principale a fermei, îşi
continuă drumul de-a lungul unui
cărpiniş şi se opri înaintea unui mic
portic de lemn rudimentar acoperit pe
jumătate de o viţă de vie vârtoasă, cu
foile împurpurate de toamnă.
— Iată-ne ajunşi, Floare-a-Mariei,
spuse Rudolf, acum eşti mulţumită?
— Da, domnule Rudolf… Totuşi
cred că-mi va fi ruşine de fermieră, nu
mă voi încumeta niciodată s-o privesc…
— Şi de ce, copila mea.?
– 252 –
– Eugen Sue –
— Aveţi dreptate, domnule Rudolf,

ea doar nu ştie cine sunt…
Şi Gurista îşi înăbuşi un suspin.
Sosirea trăsurii lui Rudolf era, fără
îndoială, aşteptată.
Birjarul deschise portiera, când o
femeie de vreo cincizeci de ani,
îmbrăcată ca fermierele bogate din
împrejurimile Parisului, cu o expresie
tristă şi în acelaşi timp blândă, apăru în
tindă şi înaintă către Rudolf, ca o grabă
respectuoasă.
Fata se îmbujora toată şi coborî din
trăsură, după ce pregetă o clipă…
— Bună ziua, scumpă doamnă
Georges… zise Rudolf către fermieră;
după cum vezi sunt punctual…
Apoi, întorcându-se către birjar şi
punându-i banii în mână:
– 253 –
— Poţi să te înapoiezi la Paris.

Birjarul, un ins scund, îndesat, avea
pălăria trasă pe ochi şi faţa aproape în
întregime ascunsă de gulerul îmblănit al
paltonului cu pelerină; băgă banii în
buzunar, nu răspunse nimic, se urcă pe
capră, dete bici calului şi dispăru în
grabă pe aleea verde.
„După un drum atât de lung, acest
birjar posac e foarte grăbit să plece…
gândi mai întâi Rudolf. N-are
importanţă! E abia două! vrea să fie
destul de devreme la Paris, să folosească
răstimpul din zi ce i-a mai rămas.“
Şi Rudolf nu mai dădu nicio
importanţă primei sale nedumeriri.
Fata se apropie de el, neliniştită şi
tulburată, aproape îngrijorată şi îi spuse
încet, ca să nu fie auzită de doamna
– 254 –
– Eugen Sue –
Georges:
— Doamne, domnule Rudolf, iertaţi-
mă… aţi dat drumul trăsurii… Dar Ţaţa,
vai!… Trebuie sa mă înapoiez la ea încă
în astă seară… Dacă nu… mă va socoti o
hoaţă… Hainele de pe mine sunt ale ei…
şi îi sunt datoare…
— Fii pe pace, copila mea, eu trebuie
să-ţi cer iertare.
— Iertare? Şi de ce?
— Că nu ţi-am spus mai devreme:
nu-i datorezi nimic Ţaţei şi vei putea
schimba această mârşavă îmbrăcăminte
pe o alta pe care buna doamnă Georges
ţi-o va da. Are straie pe măsura dumitale
şi ţi le va împrumuta bucuros, să ai cu ce
să te îmbraci. După cum vezi, şi-a şi
început rolul de mătuşă.
Floarea-Mariei credea că visează; se
– 255 –
uita când la fermieră, când la Rudolf,

neputându-şi crede auzului.
— Cum, exclamă ea cu vocea
tremurătoare, nu mă voi mai întoarce la
Paris? Voi putea rămâne aici? Doamna
mi-o va îngădui?… E cu putinţă!… Acest
castel din Spania e aievea?
— Era ferma asta… Iată-ţi visul
împlinit.
— Nu, nu, prea ar fi frumos, prea
mare fericirea!
— Niciodată o fericire nu poate fi
prea mare, Floare-a-Mariei!
— Ah! Fie-vă milă, domnule Rudolf,
şi nu mă amăgiţi. Prea m-ar durea dacă
aţi face-o!
— Draga mea copilă, crede-mă,
răspunse Rudolf, cu o voce tot mai
afectuoasă, dar cu un accent de
– 256 –
– Eugen Sue –
demnitate pe care fata nu i-l cunoscuse

încă; da, vei putea, dacă-ţi convine, să
duci chiar de azi, lângă doamna
Georges, viaţa liniştită al cărei tablou te-
a fermecat atâta mai adineauri. Cu toate
că doamna Georges nu ţi-e mătuşă, ea va
avea pentru dumneata, după ce te va
cunoaşte, cea mai duioasă afecţiune; vei
trece drept nepoata ei în faţa oamenilor
de la fermă; această minciună
nevinovată îţi va crea o situaţie mai
avantajoasă. Încă o dată, dacă-ţi place,
copila mea, îţi vei putea împlini visul de
adineauri. Îndată ce vei fi îmbrăcată ca o
mică fermieră, adaugă el cu un surâs, ne
vom duce s-o vedem pe viitoarea
dumitale favorită, Musette, frumoasa
juncă albă care nu aşteaptă decât
legătura de gât pe care i-ai făgăduit-o. O
– 257 –
să dăm o raită şi pe la prietenii dumitale,

porumbeii, apoi la mulgătorie; vom
cutreiera, în sfârşit, toată ferma; vreau
să-mi ţin făgăduiala.
Floarea-Mariei îşi împreună mâinile.
Surpriza, bucuria, recunoştinţa,
respectul, toate acestea se zugrăveau pe
faţa ei fermecătoare; ochii i se înecară în
lacrimi când exclamă:
— Domnule Rudolf, sunteţi oare un
înger al lui Dumnezeu că faceţi atâta
bine nenorociţilor, fără să-i cunoaşteţi
măcar, salvându-i de ruşine şi de
mizerie?
— Draga mea copilă, răspunse
Rudolf, cu un surâs de adâncă
înduioşare şi nemăsurată bunătate, deşi
foarte tânăr, am suferit destul în viaţă;
asta o să-ţi explice sentimentele mele de
– 258 –
– Eugen Sue –
milă pentru cei în suferinţă. Floare-a-

Mariei, sau, mai bine zis, Maria; du-te cu
doamna Georges. Da, Maria, să-ţi
păstrezi de-aci înainte numele acesta
blând şi frumos ca însăşi chipul
dumitale. Înainte de a pleca, vom mai
vorbi şi te voi părăsi încântat că te ştiu
fericită.
Fata nu răspunse nimic, se apropie
de Rudolf, îngenunchie pe jumătate şi,
luându-i mâna, o duse respectuos la
buze cu o mişcare graţioasă şi plină de
cuviinţă.
Apoi o urmă pe doamna Georges,
care o privea cu un profund interes.
Capitolul 13
MURPH ŞI RUDOLF
– 259 –
Rudolf se îndreptă către curtea

fermei şi-l găsi acolo pe omul cu statura
înaltă care, în ajun, travestit în cărbunar,
venise să-l prevină de sosirea lui Tom şi
a lui Sarah.
Murph, acesta era numele
personajului, avea aproape cincizeci de
ani; câteva şuviţe albe poleiau cu argint
două smocuri de un blond deschis care
se încârlionţau pe cele două laturi ale
capului său aproape în întregime chel;
faţa lui lată, roşcovană, era complet rasă,
afară de nişte favoriţi foarte scurţi, de un
blond aprins, care nu depăşeau nivelul
urechii, şi care se arcuiau pe obrajii lui
bucălaţi. Cu toată vârsta şi trupeşia lui,
Murph era vioi şi puternic. Deşi rece din
fire, fizionomia lui era binevoitoare, şi
totodată hotărâtă; purta o cravată albă, o
– 260 –
– Eugen Sue –
vestă largă şi o redingotă neagră cu

pulpane mari; pantalonii, de un cenuşiu
verzui, din acelaşi postav cu ghetrele cu
nasturi de sidef, îi ajungeau până la
jartiere. Ele lăsau să se vadă ciorapii de
călătorie, de lână neînălbită.
Îmbrăcămintea şi înfăţişarea lui
bărbătească, aminteau tipul desăvârşit al
aceluia pe care englezii îl numesc un
gentilom-fermier. Ne grăbim să
adăugăm că Murph era într-adevăr un
gentilom englez (squire), dar nu fermier.
În clipa în care Rudolf intra în curte,
Murph repunea în taşca unei mici caleşti
de călătorie o pereche de pistoale pe care
apucase tocmai să le cureţe cu grijă.
— Cui dracu i-ai pus tu gând rău cu
pistoalele tale? îl întrebă Rudolf.
— Asta mă priveşte, monseniore, îi
– 261 –
răspunse Murph. Coborând de pe

treapta trăsurii. Vedeţi-vă de treburile
dumneavoastră, după cum eu îmi văd
de ale mele.
— La ce oră ai spus să vină caii?
— După cum mi-aţi poruncit: când
s-o lăsa noaptea.
— Ai sosit azi dimineaţă?
— La orele opt. Doamna Georges a
avut vreme să pregătească totul.
— Pari cam fără chef… Oare nu eşti
mulţumit de mine?
— Ba sunt şi încă mult de tot,
monseniore, foarte mult. Într-o zi sau
alta… în sfârşit, primejdia… viaţa
dumneavoastră care e în joc…
— Ţi-e uşor să vorbeşti! Dacă te-aş
lăsa de capul tău. Primejdia n-ar fi decât
pentru tine şi…
– 262 –
– Eugen Sue –
— Şi dacă aţi face binele fără să vă

riscaţi viaţa, ce ar fi rău într-asta,
monseniore?
— Dar atunci, unde ar fi marea
satisfacţie, meştere Murph?
— Dumneavoastră, spuse
gentilomul ridicând din umori,
dumneavoastră în asemenea taverne!
— Oh! iată-vă pe voi ăştia, alde John
Bull, cu scrupulele voastre aristocratice,
socotindu-i pe marii seniori de o esenţă
superioară obârşiei voastre, biete oi,
mândre de măcelarii voştri!
— Dacă aţi fi englez, monseniore, aţi
înţelege asta… cinsteşti pe cel ce te
cinsteşte. De altfel, chiar de aş fi turc,
chinez sau american, tot aş socoti că
faceţi rău expunându-vă în aşa chip. Ieri,
în acea groaznică stradă de cartier,
– 263 –
însoţindu-va ca să-l descoperim pe Braţ-

Roşu, înghiţi-l-ar iadul! Numai teama de
a nu vă îndârji, nedându-vă ascultare,
m-a împiedicat să vă ajut în lupta cu
banditul de care v-aţi lovit în aleea
magherniţei aceleia…
— Asta înseamnă, domnule Murph,
că te îndoieşti de puterea şi de curajul
meu!
— Din nefericire, mi-aţi dat o sută
de ori prilejul să nu mă îndoiesc nici de
una, nici de altul. Mulţumită Celui de
Sus, Crabb de Ramsgate va învăţat să
boxaţi; Lacour, de la Paris, va arătat cum
să mânuiţi bastonul, cum să vă folosiţi
de picioare şi, din simplă curiozitate,
argot-ul: faimosul Bertrand va învăţat
scrima şi, în multe din exerciţiile ce le
făceaţi cu aceşti profesori, îi întreceaţi
– 264 –
– Eugen Sue –
adeseori. Nimeriţi rândunelele în zbor

cu un pistol de rând, aveţi muşchi de
oţel; deşi sunteţi mlădios şi subţire, m-
aţi bate tot atât de uşor ca un cal de
curse pe unul de berar… asta-i adevărat.
Rudolf ascultase îngăduitor această
enumerare a calităţilor sale de bătăuş şi
reluă, surâzând:
— Ei, atunci de ce ţi-e teamă?
— Rămân, monseniore, la părerea
mea că nu se cuvine să luaţi de guler pe
primul golan întâlnit în cale. Şi nu vă
spun asta din pricina neplăcerii ce o
resimt când un gentilom onorabil ca
mine îşi înnegreşte faţa cu cărbune ca să
arate ca dracu; cu toţi perii mei albi, cu
tot pântecul şi cu toată seriozitatea mea,
m-aş travesti şi în dansator pe sârmă,
dacă v-aş putea fi de folos, dar rămân la
– 265 –
părerea mea.
— O, ştiu prea bine, bătrâne Murph;
o idee o dată intrată în capul tău tare ca
fierul şi o dată ce devotamentul a prins
rădăcini în inima ta hotărâtă şi
curajoasă, nici diavolul nu şi-ar toci
zadarnic dinţii şi ghearele ca să le scoată
de acolo.
— Mă măguliţi, monseniore,
plănuiţi ceva…
— Nu te sfii, dă-i înainte!
— Vreo nebunie, monseniore.
— Bietul Murph, îţi pierzi vremea
dojenindu-mă.
— De ce?
— Mă simt întruna din cele mai
frumoase clipe de mândrie şi de
fericire… mă simt aici…
— Într-un loc unde aţi făcut bine?
– 266 –
– Eugen Sue –
— E un loc de refugiu împotriva

predicilor tale, este sanctuarul meu…
— Dacă este aşa. De unde dracu să
vă iau, monseniore?
— Meştere Murph, mă lauzi, vrei să
mă împiedici să fac vreo nebunie.
— Monseniore, sunt unele nebunii
faţă de care mă arăt îngăduitor.
— Nebuniile de ordin bănesc?
— Da, fiindcă la urma urmei, cu cele
aproape două milioane venit…
— Câteodată sunt destul de
strâmtorat, dragul meu Murph.
— Mie-mi spuneţi, monseniore?
— Şi totuşi există plăceri atât de
intense, de rurale, de adânci, care costă
atât de puţin! Cu ce se poate asemui ceea
ce am simţit adineauri, când această
nefericită fiinţă s-a pomenit aici în
– 267 –
siguranţă şi când, cuprinsă de

recunoştinţă, mi-a sărutat mâna? Dar
asta nu e totul; fericirea mea are un
viitor mai trainic; mâine, poimâine, şi
multe zile apoi voi putea visa cu extaz la
ceea ce va resimţi biata copilă,
deşteptându-se în, acest refugiu liniştit,
lângă această excelentă doamnă Georges
care o va iubi din inimă, fiindcă
nefericitele se împacă între ele.
— O! Cât despre doamna Georges,
niciodată o binefacere n-a fost mai bine
plasată. Nobilă şi curajoasă femeie!… un
înger de virtute, un înger! Mă înduioşez
rar, dar am fost mişcat de nenorocirile
doamnei Georges… Iar în ce-o priveşte
pe noua dumneavoastră protejată! mai
bine să nu vorbim despre asta,
monseniore.
– 268 –
– Eugen Sue –
— De ce, Murph?
— Monseniore, faceţi cum credeţi!
— Fac ce este drept, spuse Rudolf,
cu o umbră de nerăbdare.
— Şi ce e drept, după
dumneavoastră?
— Tot ce e drept în faţa lui
Dumnezeu şi a conştiinţei mele, reluă pe
un ton aspru Rudolf.
— Fie, monseniore, văd că nu ne mai
înţelegem. Vă repet, să nu mai vorbim
de asta!
— Şi eu îţi ordon să vorbeşti! strigă
pe un ton poruncitor Rudolf.
— Niciodată n-am dat prilej
monseniorului să-mi ordone să tac;
nădăjduiesc că nici acum nu-mi va
porunci să vorbesc, răspunse cu mândrie
Murph.
– 269 –
— Domnule Murph! strigă Rudolf

pe un ton ridicat.
— Monseniore!
— Ştii, domnule, că nu-mi plac
reticenţele.
— Şi eu înţeleg să am reticenţe,
răspunse cu bruscheţe Murph.
— Află, domnule, că dacă mă cobor
cu dumneata până la familiaritate, e cu
condiţia ca dumneata să te ridici până la
nivelul sincerităţii absolute.
E, greu de redat măreţia regească a
fizionomiei lui Rudolf rostind aceste
ultime cuvinte.
— Monseniore, am cincizeci de ani,
sunt gentilom.
— Să taci!
— Monseniore!
— Să taci!
– 270 –
– Eugen Sue –
— Monseniore, e nedemn să
constrângi pe un om de inimă să-şi
amintească de serviciile pe care le-a
făcut cuiva.
— Serviciile tale? Dar nu le plătesc
oare din toate punctele de vedere?
Trebuie s-o spunem, Rudolf nu
dăduse acestor vorbe aspre un înţeles
umilitor care l-ar fi pus pe Murph în
situaţia unui mercenar; din nefericire, el
le tălmăci tocmai în acest fel. Se făcu
roşu de ruşine şi îşi duse pumnii strânşi
la fruntea dezgolită, cu o expresie de
indignare dureroasă; apoi, deodată,
revenindu-şi pe loc, aruncându-şi
privirea asupra lui Rudolf, a cărui faţă
nobilă era crispată şi schimonosită,
datorită furiei şi a unui dispreţ fără
margini, Murph îşi înăbuşi un suspin, îl
– 271 –
privi pe tânăr cu un fel de compătimire

plină de duioşie şi îi spuse cu emoţie în
glas:
— Monseniore, veniţi-vă în fire, nu
sunteţi de loc rezonabil…
Aceste cuvinte avură un efect magic
asupra lui Rudolf. Privirea lui scânteie
de o lucire sălbatecă, buzele i se înălbiră
şi, înaintând ameninţător către Murph, îi
strigă:
— Cum îndrăzneşti?
Murph se dădu un pas înapoi şi, fără
voia lui, exclamă:
— Monseniore, monseniore, aduceţi-
vă aminte de 13 ianuarie.
Aceste vorbe avură din nou un efect
miraculos asupra lui Rudolf. Faţa lui
crispată de furie se destinse.
Se uită stăruitor la Murph, îşi lăsă
– 272 –
– Eugen Sue –
capul în jos, apoi, după o clipă de tăcere,

murmură cu vocea schimbată:
— Ah, domnule, cât eşti de crud…
credeam totuşi… şi tocmai dumneata…
dumneata…
Rudolf nu putu termina, vocea i se
stinse, căzu pe o bancă de piatră şi îşi
ascunse faţa în palme.
— Monseniore, strigă Murph
deznădăjduit, bunul meu stăpân, iertaţi-
mă, iertaţi-l pe bătrânul şi credinciosul
dumneavoastră Murph. Numai pentru
că mi-am ieşit din fire, şi temându-mă,
vai! de urmările furiei dumneavoastră,
nu pentru mine, ci pentru
dumneavoastră, am spus ce-am spus…
şi am spus-o fără mânie, fără dojană, am
spus-o fără voia mea, cu compătimire.
Monseniore, îmi recunosc vina de a mă
– 273 –
fi simţit jignit… Doamne! cine altul mai

bine decât mine poate cunoaşte
caracterul dumneavoastră dacă nu eu,
care nu v-am părăsit de când eraţi copil?
Vă rog, spuneţi-mi că mă iertaţi că v-am
amintit de acea zi fatală… Vai! câte
ispăşiri nu aţi…
Rudolf îşi înălţă capul; era foarte
palid. Cu glas blând şi trist spuse
tovarăşului său:
— Destul, destul, bătrâne prieten, îţi
mulţumesc că ai înlăturat cu o vorbă
pornirea mea de adineauri; nu-ţi cer
scuze pentru vorbele aspre ce ţi-am
spus; ştii bine că e drum de la inimă
până la buze, cum spun oamenii de
treabă de la noi. Am fost nebun, să nu
mai vorbim de asta…
— Din păcate, acum veţi fi din nou
– 274 –
– Eugen Sue –
mâhnit pentru multă vreme… Cât sunt

de nenorocit!… Nu doresc nimic mai
mult decât să vă văd ieşit din starea de
amărăciune în care v-am transpus prin
stupida mea susceptibilitate. La dracu! la
ce-ţi slujeşte faptul că eşti cinstit, că ai
părul alb, dacă nu ştii să înduri, cu
răbdare, dojenile pe care nu le meriţi!
Dar, dimpotrivă – reluă Murph cu o
exaltare aproape ridicolă, deoarece nu se
potrivea cu firea lui de obicei potolită –
dar, dimpotrivă, trebuie să fiu lăudat
toată ziua, să mi se spună: domnule
Murph, eşti un model de slujbaş,
domnule Murph, nu există devotament
ca al dumitale, domnule Murph, eşti un
om minunat, domnule Murph, la dracu,
o, o, cât e de frumos acest domn Murph.
Bravul de Murph! Haide, papagal
– 275 –
bătrân, pune pe cineva să-ţi mai

scarmene părul cărunt!
Apoi, amintindu-şi de vorbele
afectuoase pe care Rudolf i le spusese la
începutul convorbirii, exclamă cu o
violenţă îndoit de grotescă:
— Dar mi-a spus: bunul, bătrânul,
credinciosul lui Murph… şi eu, ca un
bădăran, pentru o toană nelalocul ei la
vârsta mea… la dracu… îţi vine să-ţi
smulgi părul din cap.
Şi domnul gentilom îşi ridică
mâinile la tâmple.
Aceste cuvinte şi gesturi erau
semnele unei deznădejdi ajunse la
culme. Din nefericire, sau spre norocul
lui, Murph era aproape cu desăvârşire
chel, ceea ce făcea ca pornirea lui să fie
fără scop, şi asta spre marea, şi sincera sa
– 276 –
– Eugen Sue –
părere de rău; căci astfel, dacă gestul ar

fi urmat îndemnului, degetele crispate
neîntâlnind decât craniul lucitor şi
lustruit ca marmura, domnul gentilom
ar fi fost încurcat şi ruşinat de
prezumţiozitatea lui, dovedindu-se
flecar şi lăudăros. Ne vom grăbi să
spunem, pentru a-l absolvi pe Murph de
orice bănuială de lăudăroşenie, că
avusese pe vremuri părul cel mai des şi
mai blond care împodobise vreodată
capul unui gentilom din Yorkshire.
De obicei disperarea lui Murph cu
privire la părul său, îl înveselea pe
Rudolf, dar gândurile lui erau acum
grave şi dureroase. Totuşi nevrând să
sporească regretele bătrânului, îi spuse,
surâzând cu blândeţe:
— Ascultă, dragă Murph, îmi pare
– 277 –
că ai lăudat prea mult binele ce l-am

făcut doamnei Georges…
— Monseniore…
— Şi te mai miri de grija ce-i port
acestei nefericite copile pierdute?
— Monseniore, fie-vă milă… Am
greşit… am greşit…
— Nu, te înţeleg, aparenţele te-au
putut înşela… Numai că, aşa cum îmi
cunoşti tu viaţa… cum mă ajuţi cu atâta
credinţă şi curaj în sarcina ce mi-am
luat-o. E de datoria mea sau, dacă
preferi, din gratitudine, să te conving că
nu o fac din uşurinţă.
— O ştiu, monseniore.
— Cunoşti ideile mele cu privire la
binele pe care omul îl poate face. E bine
să ajuţi nefericirile nedrepte care
apelează la tine. Să iei partea celor ce
– 278 –
– Eugen Sue –
luptă cu cinste, cu energie şi să le vii în

ajutor, câteodată chiar fără ştirea lor, să
preîntâmpini la timp mizeria sau ispita
care îndeamnă la crimă, asta e şi mai
bine. Să le redai încrederea în ei înşişi,
să-i faci buni şi cu totul cinstiţi pe cei ce
au mai păstrat unele simţăminte
generoase în mijlocul dispreţului care îi
înjoseşte, mizeriei care-i roade, corupţiei
care-i înconjoară şi pentru asta să
înfrunţi contactul cu această mizerie, cu
această promiscuitate, cu această
mocirlă… asta e şi mai bine. Să
urmăreşti cu o ură îndârjită, cu o
răzbunare necruţătoare, viciul, infamia,
crima, fie că le găseşti târându-se în
noroi, fie că se lăfăiesc în mătase, – asta
se cheamă dreptate… Dar să ajuţi
orbeşte o mizerie meritată, să necinsteşti
– 279 –
dărnicia şi mila, să terfeleşti aceste

curate şi pioase mângâieri ale sufletului
rănit… să le oferi în schimb fiinţelor
nedemne, infame, – aceasta ar fi oribil,
nelegiuit, o pângărire. Ar însemna să te
îndoieşti de existenţa lui Dumnezeu.
— Monseniore, nu am vrut să spun
că v-aţi risipit binefacerile cui nu le
merită…
— Încă un cuvânt, bătrânul meu
prieten. Doamna Georges şi biata fată pe
care i-am încredinţat-o. Au pornit din
două puncte extreme pentru a cădea
într-un abis comun, în nenorocire. Una,
cinstită, bogată, iubită, respectată,
împodobită cu toate virtuţile, şi-a văzut
existenţa terfelită, distrusă de un scelerat
ipocrit cu care au măritat-o nişte părinţi
orbi… O recunosc cu bucurie, fără mine
– 280 –
– Eugen Sue –
nefericita femeie ar fi pierit de mizerie şi

de foame, pentru că ruşinea o împiedica
să ceară ceva cuiva.
— Ah, monseniore, când am ajuns în
mansarda aceea, ce cumplită sărăcie! Era
groaznic, groaznic!… Şi când, după
lunga ei boală, s-a trezit, cum s-ar spune,
aici, în această casă atât de liniştită, ce
surpriză, câtă recunoştinţă! Aveţi
dreptate, monseniore, să vezi pe cineva
făcând bine unor asemenea nenorociţi,
asta te face să crezi în Dumnezeu.
— Şi înseamnă că cinsteşti pe
Dumnezeu, venindu-le în ajutor;
recunosc că nimic nu e mai ceresc ca
virtutea senină şi chibzuită, nimeni nu e
mai demn de respect ca o persoană de
felul doamnei Georges care crescută de o
mamă credincioasă şi bună, şi
– 281 –
împlinindu-şi cu judecată toate

îndatoririle, n-a păcătuit niciodată,
niciodată, trecând cu fermitate prin cele
mai cumplite încercări. Dar oare nu
înseamnă să cinsteşti pe Dumnezeu în
ceea ce are el mai divin, scoţând din
mocirlă una din acele fiinţe rare, pe care
el s-a îndurat să le înzestreze cu însuşiri
alese? Nu merită, oare, şi ea, milă, grijă
şi respect, da, respect, nenorocita copilă,
lăsată doar în voia propriului ei instinct,
care, chinuită, întemniţată, înjosită,
pângărită, a păstrat cu sfinţenie în
adâncul inimii ei, germenele nobleţei pe
care Dumnezeu i l-a sădit? Dacă ai fi
văzut-o pe această biată fiinţă… la
primul cuvânt mai cald ce i l-am adresat,
la prima vorbă cinstită şi prietenească pe
care a auzit-o, cele mai gingaşe instincte,
– 282 –
– Eugen Sue –
înclinările cele mai pure, gândurile cele

mai alese, cele mai poetice s-au trezit
năvalnic în sufletul ei nevinovat, o aşa
cum primăvara miile de flori sălbatice de
pe pajişti îmbobocesc la cea mai slabă
rază de soare, fără a-şi da seama!
Floarea-Mariei stând de vorbă timp de o
oră cu mine, biet lucrător, am putut
descoperi în această copilă comori de
bunătate, de gingăşie, de cuminţenie,
bătrâne Murph. Mi s-a ivit un surâs pe
buze şi o lacrimă pe gene când, în
sporovăială ei drăgălaşă, plină de
înţelepciune, m-a sfătuit să pun de o
parte doi franci pe zi, ca să fiu la adăpost
de nevoi şi de ispită! Biată micuţă,
spunea astea cu un aer atât de serios şi
de convins! Resimţea o asemenea
mulţumire, dându-mi un sfat cuminte şi
– 283 –
o bucurie atât de adâncă auzindu-mă că

îi voi urma sfatul! Eram mişcat – o,
mişcat până la lacrimi, ţi-am mai spus-o;
şi sunt învinuit că aş fi blazat,
neîndurător, de neclintit… ah nu, nu,
mulţumită Domnului! Câteodată îmi
mai simt inima bătând caldă şi darnică…
Dar tu însuţi eşti înduioşat, tu, bătrâne
prieten… Haide, fata nu va fi geloasă pe
doamna Georges şi te vei interesa şi de
soarta ei.
— E adevărat, monseniore… această
sugestie de a pune de o parte doi franci
pe zi, crezându-vă lucrător, în loc să vă
ceară să faceţi cheltuieli pentru ea… da,
această pornire mă mişcă mai mult decât
poate s-ar cuveni.
— Şi când mă gândesc că biata
copilă are o mamă bogată, după cum se
– 284 –
– Eugen Sue –
spune, cu situaţie onorabilă, care a

părăsit-o în mod nedemn… O! dacă e
aşa. Vai… vai de această femeie! Va avea
să sufere o cumplită ispăşire… Murph,
Murph… niciodată n-am simţit o ură
mai neînduplecată ca acum, gândindu-
mă la această femeie pe care nici n-o
cunosc. Tu ştii. Murph… ştii… sunt
unele răzbunări la care ţin foarte mult…
unele suferinţe pe care le preţuiesc… mi-
e sete de anumite lacrimi!
— Din păcate, monseniore, răspunse
Murph îngrijorat de expresia de
diabolică răutate care se zugrăvea pe
faţa lui Rudolf, în timp ce vorbea astfel,
ştiu că cei ce merită grijă şi compătimire
au spus adesea despre dumneavoastră:
„E un înger bun!” Cei ce merită
dispreţul şi ura au strigat, blestemându-
– 285 –
vă, în deznădejdea lor: „Ăsta e

diavolul!“
— Taci, te rog, iată-le pe doamna
Georges şi pe Maria… Pregăteşte totul
pentru plecarea noastră; trebuie să
ajungem la timp la Paris.
Capitolul 14
DESPĂRŢIREA
Maria (aşa o vom numi de aci încolo

pe Guristă), mulţumită îngrijirilor
doamnei Georges, nu mai era de
recunoscut.
O scufiţă drăguţă, rotundă,
ţărănească şi două cosiţe de păr bălai îi
încadrau obrazul feciorelnic. O bogată
broboadă de muselină albă i se încrucișa
pe sân, acoperită pe jumătate de pătratul
– 286 –
– Eugen Sue –
unui şorţ de tafta; lumini albastre şi

trandafirii se reflectau pe fondul
întunecat ale unei rochii de un cafeniu
palid, părând croită special pentru ea.
Fizionomia ei exprima o adâncă
reculegere; anumite stări de fericire
senină transpun sufletul într-o nespusă
tristeţe, într-o cuvioasă melancolie.
Rudolf nu fu surprins de gravitatea
înfăţişării Mariei; se aştepta s-o găsească
aşa. Voioasă şi vorbăreaţă, şi-ar fi făcut
despre ea o idee mai puţin bună.
Cu un tact desăvârşit, nu făcu nicio
aluzie la frumuseţea ei, deşi era plină de
puritate şi strălucire.
Rudolf simţea că s-a săvârşit ceva
solemn, măreţ, în această izbăvire a unui
suflet smuls viciului.
Pe trăsăturile serioase şi resemnate
– 287 –
ale doamnei Georges. Se vedeau urmele

unei lungi suferinţe, ale unor profunde
dureri; o privea pe Maria cu o duioşie şi
cu o compătimire aproape maternă, într-
atât de atrăgătoare erau gingăşia şi
blândeţea acestei fete.
— Iată pe copila mea… Vine să vă
mulţumească pentru bunătatea
dumneavoastră, domnule Rudolf, spuse
doamna Georges înfăţişându-i-o pe
Maria.
La cuvintele „copila mea“ Gurista îşi
întoarse încet ochii mari către
protectoarea ei şi o privi câteva clipe cu
o expresie de nespusă recunoştinţă.
— Mulţumesc pentru Maria, iubită
doamnă Georges, merită această duioasă
grijă şi o va merita întotdeauna, zise
Rudolf.
– 288 –
– Eugen Sue –
— Domnule Rudolf, interveni Maria

cu o voce tremurătoare, mă înţelegeţi…
nu-i aşa, că nu găsesc cuvintele
potrivite?
— Emoţia dumitale ţine loc de orice
răspuns, Maria.
— O! îşi dă seama că fericirea ce i-a
fost dată ţine de providenţă, spuse
doamna Georges, înduioşată. Prima ei
pornire, intrând în camera mea, a fost să
se lase în genunchi în faţa crucifixului
meu.
— Pentru că mulţumită
dumneavoastră, domnule Rudolf, pot
acum îndrăzni să mă rog… rosti Maria,
privindu-şi prietenul.
Murph se întoarse brusc cu spatele,
răceala lui britanică, demnitatea lui de
gentilom englez nu-i îngăduiau să arate
– 289 –
cât de mult îl mişcaseră cuvintele simple

ale Mariei.
Rudolf se adresă Mariei:
— Copila mea, am ceva de vorbit cu
doamna Georges… Prietenul meu
Murph o să te întovărăşească prin fermă,
şi-ţi va face cunoştinţă cu viitorii
dumitale protejaţi… Venim şi noi,
curând… Eh, Murph, Murph… nu mă
auzi?
Bunul gentilom se întoarse cu
spatele, prefăcându-se că-şi suflă nasul
cu zgomot; îşi puse batista în buzunar,
îşi trase pălăria pe ochi şi, întorcându-se
pe jumătate, oferi braţul Mariei.
Murph se ferise cu atâta dibăcie să-şi
arate simţămintele, încât nici Rudolf, nici
doamna Georges nu-i putură vedea
emoţia de pe chipul său. Luând braţul
– 290 –
– Eugen Sue –
fetei, se îndreptă grăbit către clădirile

fermei; umbla atât de repede, încât
pentru a-i ţine pasul, Maria fu nevoită să
alerge, cum alerga în copilărie după
Cucuvaie.
— Ei bine, doamnă Georges. Ce
părere ai despre Maria? O întrebă
Rudolf.
— Domnule Rudolf, v-am spus-o;
cum a intrat în camera mea, văzând
crucifixul, a alergat spre el şi a
îngenunchiat. Mi-e peste putinţă să
redau cât era de firesc şi de adânc cuvios
acest imbold. Am înţeles pe loc că
sufletul ei era neîntinat. Şi apoi,
domnule Rudolf, mărturia recunoştinţei
ei faţă de dumneavoastră nu are nimic
exagerat, nimic prefăcut; e cu atât mai
sinceră. Încă un amănunt care vă va
– 291 –
dovedi cât de puternic este într-însa

instinctul religios: i-am spus: „Ai fost
desigur foarte mirată, foarte fericită,
când domnul Rudolf ţi-a spus că de-
acum înainte vei rămâne aici?… Cât
trebuie să te fi impresionat!“... „Oh! Da,
mi-a răspuns, când domnul Rudolf mi-a
dat această veste, nu ştiu ce s-a petrecut
deodată în mine; am încercat un fel de
fericire pioasă, de sfânt respect, ca de
câte ori intram într-o biserică… atunci
când puteam să intru, adăugă ea, pentru
că ştiţi, doamnă…“ N-am lăsat-o să
termine, văzându-i faţa aprinsă de
ruşine. „Ştiu copila mea… şi-ţi voi spune
totdeauna copila mea… dacă vei vrea…
ştiu că ai suferit destul, dar Dumnezeu
binecuvântează pe cei ce-L iubesc şi pe
cei care se tem de El… pe cei care au fost
– 292 –
– Eugen Sue –
nenorociţi şi pe cei ce se căiesc…”

— Lasă, doamnă Georges, sunt de
două ori mulţumit de ceea ce am făcut.
Pe această biată fată o vei îndrăgi… Nu
vei avea decât să semeni, ca să culegi: ai
ghicit bine, pornirile ei sunt excelente.
— Ceea ce de asemeni m-a mişcat,
domnule Rudolf. Este că nu şi-a îngăduit
cea mai neînsemnată întrebare despre
dumneavoastră, deşi curiozitatea ei
trebuia să fi fost stârnită de-a binelea.
Surprinsă de această reţinere, plină de
măsură, am vrut să ştiu dacă se gândea
la asta. I-am spus: „Trebuie să fii foarte
curioasă să ştii cine este tainicul
dumitale ocrotitor!“ „Ştiu… mi-a
răspuns ea cu o nevinovăţie plină de
farmec, se numeşte binefăcătorul meu.“
— Aşadar, o vei iubi, femeie
– 293 –
minunată, tovărăşia ei îţi va fi plăcută…

Ea îţi va umple cel puţin inima…
— Da, mă voi ocupa de dânsa cum
m-aş fi ocupat de el, spuse doamna
Georges, cu o voce sfâşietoare.
Rudolf îi luă mâna:
— Haide, haide, nu pierde încă
nădejdea… Dacă cercetările noastre au
fost zadarnice până acum, poate că, într-
o bună zi…
Doamna Georges dădu tristă din
cap. Şi răspunse cu amărăciune:
— Bietul meu fiu ar avea acum
douăzeci de ani!…
— Spuneţi că are această vârstă.
— Dumnezeu să vă audă şi să vă
împlinească gândurile. Domnule Rudolf.
— Mi le va împlini. Am multă
nădejde. Ieri mă dusesem să caut dar în
– 294 –
– Eugen Sue –
zadar – pe o oarecare secătură,

supranumit Braţ-Roşu, care ar fi putut,
cum mi se spusese, să-mi dea eventual
veşti despre fiul dumitale. Coborând
dinspre locuinţa lui, am dat, în urma
unei încăierări, de această nefericită
copilă.
— Păcat, dar cu atât mai bine!… cel
puţin bunele dumneavoastră intenţii faţă
de mine v-au pus pe urma unei alte
nefericiri, domnule Rudolf.
— De altfel; de mult voiam să
cunosc mediul acestor mizerabile
pături… fiind sigur că voi mai găsi şi
acolo câteva suflete pe care să le răpesc
bătrânului Satan, căruia îmi face plăcere
să-i pun adesea beţe în roate, adăugă
Rudolf surâzând, şi căruia îi fur
câteodată cele mai bune capturi ale lui.
– 295 –
Apoi reluă pe un ton mai serios: Nu mai

e nicio veste de la Rochefort?
— Niciuna, rosti încet doamna
Georges, tresărind.
— Cu atât mai bine, probabil că
monstrul acela şi-a găsit moartea în
straturile de nămol, încercând să
evadeze. Semnalmentele lui sunt destul
de răspândite, e un scelerat de temut,
aşa că se întreprinde tot ce e cu putinţă
ca individul să fie descoperit; şi cum a
ieşit din temniţă de aproape şase luni…
Rudolf se opri o clipă când fu să
pronunţe acest cuvânt îngrozitor:
— Din ocnă! O! Puteţi s-o spuneţi…
din ocnă! strigă îngrozită nefericita
femeie şi cu vocea schimbată: Tatăl fiului
meu! Ah! dacă acest nenorocit copil mai
trăieşte… dacă nu şi-a schimbat numele
– 296 –
– Eugen Sue –
cum am făcut eu, ce ruşine! Ce ruşine! Şi

asta încă nu-i nimic… Tatăl lui poate că
şi-a împlinit cumplita făgăduială. Ah!
domnule Rudolf, iertaţi-mă, dar în
pofida binefacerilor dumneavoastră,
sunt încă foarte nenorocită!
— Biată femeie, linişteşte-te!
— Câteodată mă cuprinde o groază
fără seamăn. Îmi închipui că soţul meu a
scăpat teafăr de la Rochefort, ca să mă
caute spre a mă ucide, aşa cum poate l-a
ucis şi pe copilul nostru. Pentru că, la
urma urmei, ce a făcut cu el?
— Această taină constituie bezna
minţii mele, răspunse Rudolf dus pe
gânduri. Cu ce scop acest mizerabil a
luat copilul vostru cu el, când acum
cincisprezece ani, după cum mi-ai spus,
a încercat să fugă în străinătate? Un copil
– 297 –
de vârsta lui nu putea decât să-i

stânjenească fuga.
— Vai, domnule Rudolf, când soţul
meu (şi nenorocita se cutremură rostind
acest cuvânt), arestat la frontieră, a fost
adus la Paris şi aruncat în închisoarea în
care mi s-a îngăduit să pătrund, nu mi-a
spus oare aceste cuvinte: „Ţi-am răpit
copilul pentru că îl iubeşti şi pentru că e
un mijloc de a te constrânge să-mi trimiţi
banii de care se va folosi, sau nu se va
folosi… asta mă priveşte. Că va trăi sau
nu, n-are importanţă, dar dacă va trăi va
fi în mâini bune: vei suferi ruşinea fiului,
cum ai suferit-o pe a tatălui.“ Vai! după
o lună, soţul meu era osândit pe viaţă.
De atunci, toate străduinţele,
rugăminţile care umpleau scrisorile
mele, totul a fost zadarnic, nu am putut
– 298 –
– Eugen Sue –
afla nimic de soarta acestui copil… Ah,

domnule Rudolf, unde e acum copilul
meu? Aceste cumplite vorbe îmi revin
mereu în minte: „Vei suferi ruşinea
fiului tău, cum ai suferit-o pe a tatălui!”
— Dar ar fi o cruzime de neînţeles,
de ce să ticăloşească, să corupi acest
copil? De ce, mai ales, să ţi-l răpească?
— V-am spus-o, domnule Rudolf, ca
să mă constrângă să-i trimit bani; cu
toate că mă ruinase, îmi mai rămăseseră
ultimele resurse, care se irosiră şi ele în
felul acesta. Cu toată nenorocirea lui, nu
puteam crede că n-ar întrebuinţa cel
puţin o parte din aceşti bani pentru
creşterea acestui nenorocit copil.
— Dar fiul dumitale nu avea niciun
semn, niciun indiciu care să fi ajutat la
identificarea lui?
– 299 –
— Niciun altul decât acela de care v-

am mai vorbit, domnule Rudolf; un mic
Duh-Sfânt sculptat în lapis-lazuli, legat
de gâtul lui cu un lănţişor de argint.
Această relicvă, binecuvântată de
Sfântul Părinte, o aveam de la mama
mea: ea o purtase de când era mică şi îi
închinase o profundă veneraţie. Şi eu o
purtasem, apoi o pusesem la gâtul
copilului meu! Vai! acest talisman şi-a
pierdut puterea.
— Cine poate şti, doamnă dragă?
Dumnezeu e atotputernic.
— Nu providenţa m-a îndreptat,
oare, în calea dumneavoastră, domnule
Rudolf?
— Prea târziu, dragă doamnă
Georges, prea tâziu. Ţi-aş fi cruţat poate
mulţi ani de suferinţă.
– 300 –
– Eugen Sue –
— Ah! domnule Rudolf. Dar nu m-ai

copleşit, oare, cu atâta bunătate?
— Cu ce? Am cumpărat această
fermă. Cât timp erai bogată – o făceai
din plăcere – te-ai priceput să-i pui în
valoare bunurile; ai consimţit să-mi
slujeşti ca administratoare; mulţumită
grijii şi muncii dumitale pricepute,
această fermă produce…
— Ce produce, domnule? se miră
doamna Georges tăindu-i vorba, nu
plătesc eu, oare, arenda bunului nostru
abate Laporte? Şi această sumă, din
ordinul dumneavoastră, nu este
împărţită de el la săraci?.
— Ei. Bine, şi ăsta nu-i un venit
excelent? Sper că l-ai prevenit pe
scumpul nostru abate de sosirea mea,
nu-i aşa? Ţin să-i recomand pe protejata
– 301 –
mea. A primit scrisoarea ce i-am trimis-

o?
— Domnul Murph i-a dus-o azi
dimineaţa, de cum a sosit.
— În acea scrisoare relatam, în
puţine cuvinte, bunului nostru preot,
povestea bietei copile. Nu eram sigur că
voi putea veni astăzi; în acest caz,
Murph ţi-ar fi adus-o pe Maria.
Un argat al fermei întrerupse această
convorbire care avea loc în grădină.
— Doamnă, vă aşteaptă domnul
părinte.
— Caii de poştă au sosit, băiete? îl
întrebă Rudolf.
— Da, domnule Rudolf, îi înhamă.
Zicând acestea, argatul părăsi
grădina.
Doamna Georges, preotul şi
– 302 –
– Eugen Sue –
locuitorii fermei nu-l cunoşteau pe

protectorul Mariei decât sub numele de
domnul Rudolf.
Discreţia lui Murph era de
nepătruns; pe cât era de ceremonios în a-
i spune „monseniore“ când erau singuri,
pe atât avea grijă, când erau şi străini de
faţă, să nu-i spună niciodată altfel decât
domnul Rudolf.
— Uitasem să te previn, scumpa
mea doamnă Georges, spuse Rudolf
intrând în casă, că Maria are, mi se pare,
plămânii cam şubrezi; lipsurile, mizeria
i-au slăbit sănătatea. Azi de dimineaţă,
în plină zi, am fost izbit de paloarea ci,
deşi obrajii i se coloraseră într-un roz
ceva mai, aprins; şi ochii mi s-au părut
că au o strălucire ca de febră. Să ai mare
grijă de ea.
– 303 –
— Bizuiţi-vă pe mine, domnule

Rudolf. Dar, slavă Domnului, nu e nimic
serios. La vârsta asta, la ţară, în aer
curat, bucurându-se de linişte şi
mulţumire, se reface ea repede.
— Totuşi n-am încredere în medicii
voştri de ţară… Voi spune lui Murph să
cheme un doctor priceput care îi va
prescrie cel mai indicat tratament. Să-mi
dai cât de des veşti despre Maria. După
câtăva vreme, după ce se va odihni bine
şi se va linişti, ne vom gândi la viitorul
ei. Poate că ar fi mai bine pentru dânsa
să rămână totdeauna lângă dumneata…
dacă firea şi purtarea ei îţi vor conveni.
— Ar fi şi dorinţa mea, domnule
Rudolf, ar ţine locul copilului meu după
care jinduiesc în fiecare zi.
— În sfârşit, să nădăjduim pentru
– 304 –
– Eugen Sue –
dumneata, să nădăjduim pentru ea.

În clipa când Rudolf şi doamna
Georges se apropiară de fermă, sosiră şi
Murph cu Maria.
Maria era îmbujorată datorită
plimbării pe care o făcuse. Rudolf atrase
atenţia doamnei Georges asupra
obrajilor împurpuraţi ai Mariei, care
contrastau puternic cu albul delicat al
feţei.
Demnul gentilom părăsi braţul
Mariei şi şopti la urechea lui Rudolf, cu
un aer cam încurcat:
— Această copilă m-a vrăjit: nu ştiu
cine mă interesează mai mult acum, ea
sau doamna Georges. Eram o fiară
sălbatică şi fioroasă.
— Nu-ţi smulge părul din pricina
asta, bătrâne Murph,îi spuse Rudolf
– 305 –
surâzând şi strângându-i mâna.

Doamna Georges, sprijinindu-se de
braţul Mariei, intră cu ea în mica
încăpere de la parter, unde aştepta
preotul Laporte.
Murph se duse să supravegheze
pregătirile de plecare.
Doamna Georges, Maria, Rudolf şi
preotul rămaseră între ei.
Simplu, dar foarte confortabil, acest
salonaş avea pereţii ca şi mobila,
acoperiţi de pânză colorată, la fel cu
restul casei, aşa cum i-o descrisese
Rudolf Mariei.
Un covor gros acoperea podeaua, un
foc bun ardea în cămin, şi două mari
mănunchiuri de bănuţei învolţi de toate
culorile, aşezaţi în două vase de cristal,
răspândeau în odaie parfumul lor
– 306 –
– Eugen Sue –
discret.
Prin perdelele verzi, coborâte pe
jumătate, se vedeau pajiştea, râuleţul şi
mai departe coasta acoperită de castani.
Preotul Laporte, care şedea lângă
cămin, era un bătrân de peste optzeci de
ani; slujea în această săracă parohie din
ultimele zile ale revoluţiei.
Nu se putea închipui ceva mai
venerabil, mai blând şi mai impunător,
ca obrazul lui îmbătrânit, supt şi puţin
suferind, încadrat de un păr lung, alb,
care îi cădea pe gulerul anteriului negru,
cârpit în mai multe locuri; preotul fiind
mai bucuros, după cum spunea el, să
îmbrace doi sau trei copii sărmani cu
haine de stofă groasă şi caldă, decât s-o
facă pe filfizonul, adică să poarte
anteriele mai puţin de doi sau trei ani.
– 307 –
Bunul preot era atât de bătrân, atât

de bătrân, că mâinile îi tremurau într-
una; era ceva înduioşător în această
mişcare: ridicându-le câteodată când
vorbea, ai fi zis că binecuvântează.
Rudolf o examina pe Maria cu
atenţie.
Dacă n-ar fi cunoscut-o sau n-ar fi
ghicit ce se petrece în ea, s-ar fi mirat
poate văzând-o apropiindu-se de preot
cu un fel de seninătate pioasă.
Minunatul instinct al Mariei îi
şoptea că ruşinea încetează acolo unde
începe pocăinţa şi ispăşirea.
— Domnule abate, i se adresă în
chip respectuos Rudolf, doamna
Georges va fi atât de bună să aibă în
grija ei pe această fată, căreia te rog şi pe
dumneata să-i acorzi tot sprijinul.
– 308 –
– Eugen Sue –
— Are drept la asta, domnule, ca toţi

acei care vin la noi. Mila lui Dumnezeu
este fără margini, scumpa mea copilă…
Ţi-a dovedit-o, pentru că nu te-a părăsit
în clipe de foarte dureroase încercări…
Ştiu tot – şi luă mâna Mariei în mâinile
sale tremurânde şi venerabile. Omul
mărinimos care te-a salvat, continuă el, a
împlinit aceste vorbe ale Sfintei Scripturi:
„Dumnezeu e aproape de cei care îl
cheamă; El va împlini dorinţele acelora
ce se tem de El; le va asculta plângerile şi
îi va mântui“. Acum să cauţi ca prin
purtările tale să meriţi binefacerile lui;
voi fi totdeauna gata să te îmbrăţişez şi
să te susţin pe calea cea bună spre care te
îndrepţi. Vei avea în doamna Georges o
pildă de fiecare clipă şi în mine un
sfătuitor sincer. Domnul îşi va desăvârşi
– 309 –
opera.
— Şi eu mă voi ruga pentru cei ce au
milă de mine şi m-au readus la El,
părinte, spuse Maria.
Printr-o pornire aproape involuntară
căzu în genunchi în faţa preotului.
Emoţia era prea mare şi o înăbuşiră
suspinele.
Doamna Georges, Rudolf, abatele
erau cu toţii adânc mişcaţi:
— Ridică-te, scumpa mea copilă,
spuse preotul, vei merita curând iertarea
marilor greşeli cărora le-ai căzut, mai
degrabă victimă decât ai fost vinovată;
căci ca să vorbesc ca profetul:
„Dumnezeu susţine pe cei ce sunt pe
cale de a se prăbuşi şi ridică pe cei
năpăstuiţi“.
— Adio, Maria, îi spuse Rudolf,
– 310 –
– Eugen Sue –
dându-i o cruciuliţă de aur, numită

Jeanette (o poartă tărăncile la gât), legată
cu o panglică de catifea neagră. Şi
adăugă: Păstrează această cruciuliţă
drept amintire de la mine. Am pus să se
graveze azi dimineaţă pe ea data zilei
mântuirii dumitale, a izbăvirii. Curând
voi veni să te văd.
Maria duse crucea la buze.
În clipa aceea, Murph deschise uşa
salonului,
— Domnule Rudolf, îi spuse, caii
sunt gata de drum.
— Adio. Părinte, adio bună doamnă
Georges… Îţi încredinţez dumitale
copila. Încă o dată, adio Maria!
Venerabilul preot, sprijinit de
doamna Georges şi de Maria, care îi
susţineau paşii şovăitori, ieşi să-l vadă
– 311 –
plecând pe Rudolf. Ultimele raze de

soare colorau puternic acest grup atât de
trist şi demn de interes:
un preot bătrân, simbolul
milosteniei, iertării şi speranţei eterne;
o femeie încercată de toate durerile,
care pot copleşi o soţie, o mamă;
o fată abia trecută de vârsta
copilăriei, zvârlită odinioară de mizerie
în prăpastia viciului apăsată de cumplita
obsesie a păcatului.
Rudolf se urcă în trăsură. Murph luă
loc lângă el.
Caii porniră în galop.
Capitolul 15
ÎNTÂLNIREA
În dimineaţa zilei următoare în care

– 312 –
– Eugen Sue –
o dăduse pe Maria în grija doamnei

Georges, Rudolf, îmbrăcat tot ca
lucrător, se afla la douăsprezece fix în
uşa cârciumii „La coşul cu flori“, nu
departe de bariera Bercy.
În ajun, la zece seara, Cuţitarul
venise punctual la locul întâlnirii ce-i
fusese hotărât de Rudolf. Vom povesti
mai departe rezultatul acestei întâlniri.
Era; deci, douăsprezece. Ploua cu
găleata; Sena umflată de ploaia ce nu
mai contenea, atinsese o mare înălţime şi
inundase o parte a cheiului.
Rudolf se uita. Din când în când, cu
nerăbdare, către barieră; în sfârşit;
zărind în depărtare un om şi o femeie
„care înaintau adăpostiţi de o umbrelă,
recunoscu pe Cucuvaia şi pe Învăţător.
Aceste două personaje arătau acum
– 313 –
cu totul altfel: banditul îşi lepădase

hainele proaste şi aerul lui de brutalitate
fioroasă; purta o redingotă lungă de
castor, verde şi o pălărie tare; cravata şi
cămaşa îi erau de o albeaţă desăvârşită.
Dacă am trece peste urâciunea groaznică
a trăsăturilor obrazului şi sălbatica lucire
a privirii mereu aprinsă şi neliniştită, l-
am putea socoti pe acest om, după
mersul potolit şi sigur de sine, drept un
paşnic cetăţean.
Chioara, gătită şi ea, purta o bonetă
albă, un şal mare de borangic, şi ţinea în
mână o coşniţă mare.
Ploaia încetase pentru o clipă.
Rudolf îşi stăpâni dezgustul şi se
îndreptă spre îngrozitoarea pereche.
În locul argoului de tavernă,
Învăţătorul folosea acum un limbaj
– 314 –
– Eugen Sue –
aproape ales, care părea cu atât mai

cumplit cu cât dovedea un spirit
cultivat, contrastând cu sângeroasele
isprăvi ale acestui bandit.
Când Rudolf se apropie de ei,
Învăţătorul îi salută respectuos;
Cucuvaia făcu o reverenţă.
— Domnule… sluga
dumneavoastră… spuse Învăţătorul. Vă
prezint respectele mele, încântat să fac
sau mai bine zis să vă fac cunoştinţa, căci
alaltăieri mi-aţi tras doi pumni buni să
doboare un rinocer. Dar acum să nu mai
vorbim de asta, a fost o glumă din partea
dumneavoastră, sunt sigur, o simplă
glumă. S-o dăm uitării; avem grave
interese comune. Am văzut, aseară, la
orele unsprezece; pe Cuţitar la tavernă şi
i-am dat întâlnire aici, pentru dimineaţa
– 315 –
asta în caz că ar vrea să lucreze cu noi...

dar pare că e hotărât să nu primească.
— Dumneata primeşti?
— Dacă doriţi, domnule… numele
dumneavoastră.
— Rudolf.
— Domnule Rudolf, să intrăm la
„Coşul cu flori“, nici eu nici doamna n-
am prânzit… Vom vorbi de micile
noastre afaceri, îmbucând câte ceva.
— Cu plăcere!
— Putem vorbi şi pe drum.
Dumneavoastră şi Cuţitarul aveţi, fără
îndoială, o obligaţie să ne despăgubiţi pe
soţia mea şi pe mine… Ne-aţi făcut să
pierdem mai mult de douăzeci de franci.
Cucuvaia a avut o întâlnire, lângă Saint
Ouen, cu un domn înalt, în doliu, care
venise să întrebe de dumneavoastră ieri
– 316 –
– Eugen Sue –
seara la tavernă, şi ne propusese

douăzeci de franci ca să vă facem nu ştiu
ce… Cuţitarul mi-a explicat oarecum
despre ce era vorba… Dar mă gândesc…
Isteaţo, se adresă banditul femeii, du-te
şi rezervă un cabinet particular la „Coşul
cu flori” şi comandă prânzul: cotlete, o
friptură de viţel, salată şi două sticle de
Beaune prima; venim şi noi îndată.
Cucuvaia nu-l pierduse din ochi pe
Rudolf nicio clipă; plecă, după ce
schimbase o privire cu Învăţătorul.
Acesta continuă:
— Vă spuneam, aşadar, domnule
Rudolf, că Cuţitarul mă informase
asupra acelei propuneri de douăzeci de
franci.
— Ce înseamnă aia că te informase?
— E drept, expresia… e puţin cam
– 317 –
prezumţioasă pentru dumneavoastră,

voiam să zic că mi-a cam spus Cuţitarul,
ce voia de la dumneavoastră acel domn
înalt în doliu, cu cei douăzeci de franci ai
lui.
— Bine, bine…
— Bine şi nu prea, tinere; căci
Cuţitarul, întâlnind-o ieri dimineaţă pe
Cucuvaie lângă Saint Ouen, de cum l-a
văzut venind pe domnul în doliu, s-a
ţinut scai de femeie, aşa că dumnealui n-
a mai cutezat să se apropie. Trebuie deci
să mă faceţi să recâştig cei douăzeci de
franci, fără a socoti cei cinci sute de
franci pentru un portofel pe care trebuia
să-l înapoiem, dar pe care de altfel nu l-
am fi restituit, pentru că, cercetând
actele aflate înăuntru, mi s-a părut că ele
preţuiesc mai mult.
– 318 –
– Eugen Sue –
— Conţine oare valori atât de

însemnate?
— Conţine nişte acte care mi s-au
părut foarte ciudate, deşi cele mai multe
erau scrise în englezeşte şi le păstrez aici,
spuse banditul, lovindu-şi cu palma
buzunarul de la piept al redingotei.
Aflând că Învăţătorul avea încă la
dânsul actele pe care le furase în ajun de
la Tom, Rudolf fu foarte mulţumit; actele
prezentau o mare însemnătate pentru el.
Instrucţiunile ce le dase Cuţitarului, n-
avuseseră alt scop decât să-l împiedice
pe Tom să se apropie de Cucuvaie;
aceasta păstra, deci, mai departe
portvizitul şi Rudolf spera să pună mâna
pe el.
— Păstrez deci aceste acte, ca pe
nişte bani albi pentru zile negre, spuse
– 319 –
banditul; căci am aflat adresa domnului

în doliu şi, într-un fel sau altul, dau eu
de el.
— Dacă vrei am putea face afacerea;
de-o fi ca lovitura noastră să
izbândească, îţi voi cumpăra acele acte,
eu cunoscând omul, îmi va fi mai uşor
mie decât dumitale...
— Vom vedea… Dar mai întâi să ne
întoarcem la ale noastre.
— Ei bine! Aşadar propusesem
Cuţitarului o afacere minunată; la
început a primit, apoi s-a răzgândit.
— Totdeauna a avut idei ciudate…
— Dar, răzgândindu-se, mi-a
observat…
— Adică te-a făcut să observi, îl
întrerupse banditul pe Rudolf.
— Drace, eşti tare în gramatică.
– 320 –
– Eugen Sue –
— Sunt învăţător de meserie.

— M-a făcut deci să înţeleg că, dacă
el nu vrea să-şi mânjească mâinile cu
sânge, nu înţelege să oprească pe alţii şi
că dumneata m-ai putea ajuta.
— Mi-ai putea spune, fără
indiscreţie, de ce aţi dat întâlnire
Cuţitarului ieri dimineață la Saint Ouen?
Asta i-a dat prilejul s-o vadă pe
Cucuvaie? A fost cam încurcat când l-am
iscodit în legătură cu asta…
Rudolf îşi muşcă în ascuns buzele şi
răspunse, ridicând din umeri:
— Te cred, nu-i dezvăluisem planul
meu decât pe jumătate… înţelegi…
neştiind dacă era hotărât sau nu…
— Era mai prudent.
— Cu atât mai prudent cu cât nu
aveam de gând să mă las cu una, cu
– 321 –
două.
— Haida de!
— Desigur!
— Eşti un om prevăzător… Deci,
dădurăţi întâlnire Cuţitarului la Saint
Ouen pentru…
Rudolf, după o clipă de şovăire, avu
norocul să născocească o poveste, pentru
a acoperi cât de cât stângăcia Cuţitarului
şi reluă:
— Iată afacerea… Lovitura care o
propun e foarte bună, deoarece stăpânul
casei cu pricina e plecat la ţară… toată
teama mea era să nu se înapoieze. Ca să
fiu liniştit, mi-am zis: „Nu e de făcut
decât un lucru…“
— Să te asiguri că stăpânul era cu
adevărat la ţară, zise învăţătorul.
— Precum spui… Plec dar la
– 322 –
– Eugen Sue –
Pierrefitte, unde e conacul lui… am pe

vara mea servitoare acolo… înţelegi!
— Foarte bine, voinice. Ei, ş-apoi?
— Vară-mea mi-a spus că stăpânul
ei nu se înapoiază la Paris decât
poimâine…
— Poimâine?
— Da!
— Foarte bine. Dar revin la
întrebarea mea… de ce i-aţi dat întâlnire
Cuţitarului la Saint Ouen?
— Nu era prea deştept... Cât e de la
Pierrefitte până la Saint Ouen?
— Cam o leghe.
— Şi de la Saint Ouen la Paris?
— Tot atât.
— Ei bine, dacă n-aş fi găsit pe
nimeni la Pierrefitte, adică să fi fost casa
goală… puteam da o lovitură bună şi
– 323 –
acolo – mai puţin bună ca aceea de la

Paris, dar totuşi mulţumitoare… Aş fi
revenit la Saint Ouen să-l iau pe Cuţitar,
care mă aştepta. Ne-am fi reîntors la
Pierrefitte, pe un drum mai scurt pe care
îl cunosc şi…
— Înţeleg. Dar dacă, dimpotrivă,
lovitura trebuia dată la Paris?…
— O luam pe bariera Stelei, pe
drumul Revoltei şi de acolo pe aleea
Văduvelor…
— Nu e decât un pas… e foarte
simplu. La Saint Ouen eraţi călare pe
ambele operaţii… asta era o idee foarte
deşteaptă. Acum îmi explic prezenţa
Cuţitarului la Saint Ouen… Spuneai,
deci, că până poimâine casa din aleea
văduvelor e nelocuită.
— Nelocuită… afară de portar.
– 324 –
– Eugen Sue –
— Bineînţeles… Şi operaţia merită

încercată?
— Vara mea mi-a vorbit de şaizeci
de mii de franci în aur, aflaţi în biroul
stăpânului ei.
— Şi cunoşti interiorul acestei case?
— Cum îmi cunosc buzunarul…
Vara mea a acolo de un an… şi, tot
auzind-o vorbind de sumele pe care
stăpânul şi le scotea de la bancă spre a le
plasa aiurea, mi-a venit ideea…
Deoarece portarul e puternic, vorbisem
cu Cuţitarul… consimţise după multe
mofturi… dar apoi s-a dezis… De altfel,
nu e în stare să vândă un prieten.
— Nu, asta e partea lui bună… Dar
iată-ne ajunşi. Nu ştiu dacă eşti ca mine,
dar aerul dimineţii mi-a făcut foame…
Cucuvaia se afla pe pragul
– 325 –
cârciumii.
— Pe aici, spuse ea, pe aici! am
comandat prânzul nostru.
Rudolf vru să-l lase pe bandit să
treacă înainte; avea el motivele lui… dar
Învăţătorul stăruise atât de mult să
refuze această politeţe, încât Rudolf intră
cel dintâi.
Până a se aşeza la masă, Învăţătorul
ciocăni pe rând pereţii ca să se asigure
de grosimea şi sonoritatea lor.
— Nu va fi nevoie să vorbim prea
încet, spuse el. Pereţii nu sunt prea
subţiri. Ne vor servi toate felurile
deodată, aşa că nu vom mai fi stânjeniţi
în discuţia noastră.
Una din servitoarele cârciumii aduse
dejunul.
Înainte ca uşa să se închidă, Rudolf îl
– 326 –
– Eugen Sue –
zări pe cărbunarul Murph stând,

îngândurat, la o masă, dintr-o încăpere
vecină.
Odaia în care se petrecea scena pe
care o descriem, era lungă, strâmtă şi
luminată de o fereastră care dădea în
stradă de partea opusă uşii.
Cucuvaia şedea cu spatele la
fereastră, Învăţătorul ocupa o parte a
mesei şi Rudolf cealaltă.
După ce servitoarea ieşi, banditul se
ridică, îşi luă tacâmul şi se aşeză lângă
Rudolf, dar în aşa fel ca să-i mascheze
uşa.
— Ne vom întreţine mai bine aşa.
Spuse el şi nu vom fi nevoiţi să vorbim
prea tare…
— Şi-apoi vrei să te aşezi între uşă şi
mine ca să mă împiedici să ies…
– 327 –
răspunse calm Rudolf.

Învăţătorul făcu un gest afirmativ;
apoi scoase numai pe jumătate, dintr-un
buzunar al redingotei, un stilet rotund şi
gros ca o pană de gâscă, prins într-un
mâner de lemn, care dispărea sub
degetele lui păroase…
— Vezi asta?
— Da.
— Aviz amatorilor.
Şi, încruntându-şi sprâncenele
printr-o mişcare ce-i încreţi fruntea largă
şi teşită ca aceea a unui tigru, făcu un
gest plin de înţeles.
— Şi las’ pe mine. Am ascuţit şişul
omului meu, adăugă Cucuvaia.
Rudolf, cu un calm desăvârşit, băgă
mâna sub bluză şi scoase de-acolo un
pistol cu două ţevi, îl arătă învăţătorului
– 328 –
– Eugen Sue –
şi îl puse apoi la loc.

— Suntem făcuţi să ne înţelegem,
spuse banditul, dar nu vrei să asculţi ce
spun?… Să presupunem imposibilul…
Dacă vor veni să mă aresteze, fie că mi-ai
întins sau nu o cursă… eu te curăţ!
Şi aruncă o privire fioroasă lui
Rudolf.
— În timp ce eu mă arunc pe el ca să
te ajut, Învaţătorule! strigă Cucuvaia.
Rudolf nu răspunse nimic, ridică din
umeri, îşi turnă un pahar de vin şi-l bău.
Acest sânge rece îi impuse
Învăţătorului.
— Ţineam numai să te previn.
— Bine, bine! bagă ţepuşa în
buzunar, aici n-avem niciun pui de pus
la frigare. Sunt un cocoş bătrân şi am
pinteni buni, omule, îl asigură Rudolf.
– 329 –
Acum să vorbim de treburile noastre…

— Să vorbim de ele… Dar să nu spui
nimic rău de frigăruia mea. Nu face
zgomot şi nu tulbură pe nimeni…
— Şi face treabă bună, nu-i aşa,
Învăţătorule, adăugă Cucuvaia.
— Dar ia spune-mi, o întrebă Rudolf
pe Cucuvaie, e adevărat că ştii cine sunt
părinţii Guristei?
— Omul meu a pus în portofelul
coconaşului ăluia înaltul, îmbrăcat în
negru., două scrisori în care e vorba
despre asta… dar n-o să le vadă târfa aia
mică… i-aş scoate mai bine ochii cu
mâna mea… Ah! mă socotesc eu cu
dânsa când oi întâlni-o în tavernă…
— Măsluitoare bătrână, vorbim,
vorbim şi afacerea nu merge.
— Putem discuta în faţa ei? întrebă
– 330 –
– Eugen Sue –
Rudolf.
— Cu toată încrederea: e încercată şi
ne poate fi de mare ajutor, să stea la
pândă, să culeagă informaţii, să tăinuie,
să vândă, are toate calităţile unei bune
menajere… Drăguţa de ea,
şmecheroaica! adăugă tâlharul,
întinzând mâna oribilei bătrâne, n-ai
idee câte servicii mi-a făcut… Dar ce-ar
fi să scoţi şalul, isteaţo, poate să-ţi fie
frig, când ieşim… pune-l pe scaun
împreună cu coşniţa…
Cucuvaia îşi scoase şalul.
Cu toată prezenţa de spirit şi
stăpânirea de sine ce-o avea, Rudolf nu-
şi putu opri un gest de surprindere,
văzând atârnat de un inel de argint pe
un lanţ gros de dublé pe care bătrâna îl
avea la gât, un mic Duh-Sfânt de lapis-
– 331 –
lazuli, la fel cu cel pe care fiul doamnei

Georges îl purta la gât, în ziua dispariţiei
sale.
Această descoperire stârni în mintea
lui Rudolf o idee neaşteptată. După
spusele Cuţitarului, Învăţătorul evadat
de şase luni din ocnă înşelase toate
cercetările poliţiei, desfigurându-se şi tot
de şase luni soţul doamnei Georges
dispăruse de la ocnă, fără să se ştie ce se
alesese de el.
Ciudata coincidenţă îl făcu pe
Rudolf să-şi spună că Învăţătorul putea
fi foarte bine soţul acelei nenorocite.
Mizerabilul aparţinuse clasei
înstărite a societăţii… şi Învăţătorul avea
un vocabular ales.
O amintire trezeşte pe alta; lui
Rudolf îi veni în minte faptul că doamna
– 332 –
– Eugen Sue –
Georges, povestindu-i într-o zi,

cutremurându-se, arestarea soţului ei, a
pomenit de rezistenţa desperată a acelui
monstru, care era pe punctul să scape,
mulţumită forţei sale herculeene.
Dacă acest bandit era soţul doamnei
Georges, trebuia să ştie ceva de soarta
fiului său. Mai mult, învăţătorul păstra
în portofelul furat de el străinului
cunoscut sub numele de Tom, câteva
acte privitoare la naşterea Guristei.
Rudolf avea aşa dar noi şi puternice
motive să persevereze în planurile sale.
Din fericire, tulburarea lui Rudolf n-
a fost observată de tâlhar care era foarte
atent faţă de Cucuvaie.
Rudolf se adresă Chioarei:
— Drace!… frumos lanţ mai ai…
— Frumos… şi nu scump… îi
– 333 –
răspunse, râzând, bătrâna. E o imitaţie,

aşteptând ca omul meu să-mi dea unul
veritabil…
— Asta depinde de dumnealui,
isteaţo… dacă facem o treabă bună, fii
liniştită.
— E curios cât de bine e imitat, reluă
Rudolf… Şi la capătul lui… Ce e lucrul
acela mic, albastru?
— E un dar al omului meu, până să-
mi dea ceva mai de soi… nu-i aşa,
Învăţătorule?
Rudolf constată că bănuielile îi sunt
pe jumătate confirmate. Aştepta cu
nelinişte replica Învăţătorului. Acesta îi
răspunse cu gura plină:
— Şi va trebui să-l păstrezi şi pe
ăsta, cu toate că nu e de preţ,
Cucuvaie… E un talisman… aduce
– 334 –
– Eugen Sue –
noroc.
— Un talisman? întrebă cu aparentă
nepăsare Rudolf. Crezi în talismane,
dumneata? Şi unde dracu l-ai găsit?…
Dă-mi adresa fabricii.
— Nu se mai fac, scumpul meu
domn, prăvălia s-a închis… Aşa cum o
vezi, această podoabă e aproape o
antichitate… de trei generaţii… Ţin mult
la ea, e o tradiţie de familie, adăugă el cu
un rânjet hidos. De aceea i-am dat ei
lanţul… ca să-i poarte noroc în afacerile
în care mă ajută cu multă îndemânare…
O s-o vezi la treabă, o s-o vezi… dacă
vom face împreună vreo operaţie
comercială… Dar ca să revenim la ale
noastre… spuneai, deci, că în aleea
Văduvelor…
— La numărul 17, e o casă locuită de
– 335 –
un bogătaş… îl cheamă… domnul…

— Nu comit indiscreţia de aţi cere
nume. Spui că se află şaizeci de mii de
franci aur, în biroul lui?
— Şaizeci de mii de franci aur!
exclamă Cucuvaia.
Rudolf făcu un gest afirmativ cu
capul.
— Şi cunoşti interiorul acestei case?
întrebă Învăţătorul.
— Foarte bine.
— Intrarea e anevoioasă?
— Un zid de şapte picioare dinspre
aleea Văduvelor, o grădină, ferestre la
nivelul pământului, casa n-are decât un
parter.
— Şi numai un portar păzeşte
această comoară?
— Da.
– 336 –
– Eugen Sue –
— Şi care ar fi planul dumitale de

bătaie, tinere? Întrebă la întâmplare
Învăţătorul.
— E foarte simplu… te urci pe zid,
descui cu şperaclul uşa casei, sau forţezi
obloanele.
— Şi dacă portarul se trezeşte?
întrebă Învăţătorul, privind stăruitor pe
tânăr.
— Va fi din vina lui… făcu acesta cu
un gest care spunea mult. Ei bine, îţi
surâde?
— Înţelegi că nu-ţi pot răspunde
înainte de a fi cercetat eu însumi, adică
cu ajutorul femeii mele; dar dacă ceea
ce-mi spui este adevărat, mi se pare că ar
fi bine să lucrăm repede, chiar astă-
seară.
Şi tâlharul privi ţintă în ochii lui
– 337 –
Rudolf.
— Astă seară, cu neputinţă,
răspunse acesta cu răceală.
— De ce, dacă cetăţeanul nu se
înapoiază decât poimâine?
— Da, dar nu pot eu în astă-seară…
— Adevărat? Ei bine, eu nu pot
mâine.
— Care-i motivul?
— Acelaşi care te împiedică pe
dumneata să lucrezi astă-seară… spuse
banditul rânjind.
După-o clipă de gândire, Rudolf
reluă:
— Ei bine! E-n regulă… fie şi astă-
seară. Unde ne întâlnim?
— Să ne întâlnim? Dar nici nu ne
vom mai despărţi, spuse Învăţătorul.
— Cum?
– 338 –
– Eugen Sue –
— De ce să ne mai despărţim? Dacă

vremea se mai luminează puţin, vom
merge, plimbându-ne, să aruncăm o
ochire până în aleea Văduvelor, vei
vedea cum ştie să lucreze femeia mea.
După asta ne întoarcem, jucăm un pichet
şi gustăm ceva într-o pivniţă de pe
Champs Elysées, pe care o ştiu eu,
aproape de râu, şi cum aleea Văduvelor
e pustie devreme, ne vom îndrepta într-
acolo pe la ora zece.
— Eu la nouă vă ajung.
— Vrei sau nu să lucrăm împreună?
— Vreau.
— Ei bine, nu ne despărţim până
diseară… că de nu...
— Că de nu?
— Aş crede că ai de gând să mă tragi
pe sfoară, şi că de aceea vrei s-o ştergi…
– 339 –
— Dacă aş vrea să-ţi întind o cursă…

ce m-ar împiedica s-o fac astă-seară?
— Totul… Nu te-ai aşteptat să-ţi
propun să începem treaba atât de
repede. Aşa că, rămânând mereu
împreună, nu vei putea preveni pe
nimeni…
— N-ai încredere în mine?…
— De loc… dar cum s-ar putea să fie
ceva adevărat în ceea ce-mi propui şi
cum jumătate din şaizeci de mii de franci
merită osteneala… sunt dispus să încerc,
dar ori astă-seară, ori niciodată… Dacă e
niciodată, ştiu la ce mă aştept din partea
dumitale, şi-ţi voi arăta la rândul meu,
într-o zi sau alta, de ce sunt eu în stare.
— Nici eu nu-ţi voi rămâne dator, fii
sigur!
— Toate astea sunt prostii, spuse
– 340 –
– Eugen Sue –
Cucuvaia. Sunt de părerea omului meu:

diseară ori niciodată.
Rudolf era pradă unei nelinişti
cumplite: dacă lasă să-i scape acest prilej
de a pune mâna pe Învăţător, cu o
asemenea împrejurare nu se mai
întâlneşte niciodată; tâlharul de-acum
încolo prevenit şi poate recunoscut,
arestat şi trimis din nou la ocnă, ar lua
cu el tainele pe care Rudolf era atât de
dornic să le afle.
Bizuindu-se pe noroc, pe
îndemânarea şi curajul lui, spuse
învăţătorului:
— Consimt, nu ne vom mai despărţi
până diseară.
— Atunci sunt omul dumitale… Dar
iată că e aproape două… De aici până la
aleea Văduvelor e departe, plouă cu
– 341 –
găleata; să plătim consumaţia şi să luăm

o trăsură.
— Dacă luăm o trăsură, aş putea
până atunci să fumez un trabuc.
— Fără îndoială, pe dumneaei n-o
supără fumul de tutun.
— Ei, atunci mă duc să cumpăr
ţigări, spuse Rudolf ridicându-se.
— Nu te osteni pentru asta, îl opri
Învăţătorul, se duce Şmechera…
Rudolf se aşeză din nou.
Învăţătorul îi ghicise gândurile.
— Bună menajeră mai am, ce zici?
întrebă sceleratul, şi cât de îndatoritoare!
S-ar arunca în foc pentru mine.
— Fiindcă veni vorba de foc, drace,
nu prea e cald aici, spuse Rudolf
ascunzându-şi amândouă mâinile sub
bluză.
– 342 –
– Eugen Sue –
Apoi, tot continuând discuţia cu

Învăţătorul, luă un creion şi o bucată de
hârtie din buzunarul vestei şi fără să
poată fi observat, aşternu în grabă câteva
cuvinte, având grijă să rărească literele,
ca să nu le încurce, pentru că scria fără
să vadă, pe sub bluză.
Acest bilet, scăpat, de sub
supravegherea Învăţătorului, trebuia să
ajungă la destinaţie.
Rudolf se ridică, se apropie de
fereastră şi începu să fredoneze între
dinţi un cântec, ciocănind ritmul pe
geam. Învăţătorul veni şi el să se uite pe
geam şi-l întrebă pe un ton nepăsător:
— Ce arie cânţi?
— Cânt „Nu-ţi voi da trandafirul“.
— E un cântec frumos… Voiam să
văd dacă-i va impresiona în aşa măsură
– 343 –
pe trecători. Încât să le atragă atenţia şi

să-şi întoarcă spre noi capul.
— Nu am această pretenţie.
— Ba da, tinere, pentru că baţi toba
destul de tare pe geam… Dar mă
gândesc… poate că portarul casei de pe
aleea Văduvelor e gata la orice. Dacă
face urât… n-ai decât un pistol şi ăsta
face zgomot, pe când o sculă ca asta (şi-i
arătă lui Rudolf mânerul stiletului), nu
face tărăboi şi nu tulbură liniştea
nimănui.
— Ce, ai de gând să-l asasinezi? se
împotrivi Rudolf. Dacă umbli cu
gânduri de astea… să nu mai vorbim, nu
e nimic de făcut… să nu te bizui pe
mine.
— Dar dacă se trezeşte?
— O ştergem…
– 344 –
– Eugen Sue –
— E în regulă, te-am priceput greşit;

mai bine să stabilim totul de la început…
Aşadar e vorba de un furt simplu cu
escaladare şi spargere.
— Nimic mai mult…
— Fie cum spui…
„Şi cum nu te voi scăpa din ochi
nicio clipă, gândi Rudolf, te voi
împiedica să faci vărsare de sânge.“
Capitolul 16
PREGĂTIRILE
Cucuvaia se înapoie, aducând

ţigările.
— Pare că nu mai plouă, spuse
Rudolf, aprinzându-şi trabucul, ce-ar fi
să mergem să luăm o trăsură? Asta ne-ar
mai dezmorţi picioarele.
– 345 –
— Cum nu mai plouă? glăsui

Învăţătorul. Ce, eşti orb? Crezi că am s-o
expun pe dumneaei să capete un
guturai? Să primejduiesc o viaţă atât de
preţioasă… şi să-i stric frumosul ei şal
nou?
— Aşa e, bărbate, afară e o vreme
câinească!
— Ei bine, o să vie servitoarea… şi
când plătim, îi spunem să ne aducă o
trăsură, reluă Rudolf.
— Iată că ai rostit ceva foarte
înţelept, tinere. Vom putea hoinări în
jurul aleii Văduvelor.
Servitoarea intră. Rudolf îi dete cinci
franci.
— Vai domnule… exagerezi… nu
îngădui… exclamă învăţătorul.
— Lasă, te rog!… Fiecare la rândul
– 346 –
– Eugen Sue –
lui.
— Atunci mă supun… dar cu
condiţia să-ţi ofer acum ceva într-o
cârciumioară – pe care o cunosc – pe
Champs-Elysées, un local excelent.
— Bine… Bine… primesc.
Socoteala o dată plătită, se ridicară
să plece. Rudolf vru să iasă ultimul, din
politeţe faţă de Cucuvaie. Învăţătorul
însă, nu-l lăsă şi-l urmă foarte de
aproape, pândindu-i cele mai mici
mişcări.
Negustorul avea şi o tarabă de
vinuri. Printre ceilalţi clienţi, un
cărbunar cu faţa înnegrită, cu pălăria
mare trasă pe ochi, îşi plătea consumaţia
la tejghea, când apărură cele trei
personaje. Cu toată atenta supraveghere
a Învăţătorului şi a Chioarei, Rudolf,
– 347 –
care mergea înaintea hidoasei perechi,

schimbă o privire rapidă şi
imperceptibilă cu Murph…
Portiera trăsurii era deschisă. Rudolf
se opri, hotărât de astă dată să urce cel
din urmă, căci, pe nesimţite, cărbunarul
se apropiase de el. Într-adevăr, Cucuvaia
urcă cea dintâi, dar asta după multe
mofturi; Rudolf fu nevoit s-o urmeze,
pentru că Învăţătorul îi şopti la ureche:
— Vrei cu orice preţ să-mi pierd
încrederea în dumneata?
Rudolf, o dată urcat în trăsură,
cărbunarul înaintă fluierând şi, din
pragul uşii îl privea cu un aer surprins şi
neliniştit.
— Unde mergem, cetăţene? întrebă
birjarul.
Rudolf răspunse cu glas tare:
– 348 –
– Eugen Sue –
— În aleea…
— Des Acacias, la Bois de Boulogne,
strigă Învăţătorul, întrerupându-l, apoi
strigă: Şi vei fi bine plătit, birjar!
Portiera se închise.
— Cum dracu spui unde mergem,
faţă de haimanalele astea! reluă
Învăţătorul. Dacă se descoperă mâine
isprava, o asemenea indicaţie ne poate
veni de hac! Ah, tinere, tinere, eşti foarte
neprevăzător!
Trăsura o luase din loc; Rudolf
răspunse:
— E drept că nu m-am gândit la
asta. Dar cu ţigara mea vă voi afuma ca
pe nişte scrumbii; dacă am lăsa în jos
una din ferestre?
Şi Rudolf, unindu-şi gestul cu vorba,
lăsă cu îndemânare să-i cadă micul răvaş
– 349 –
împăturit foarte strâns, pe care avusese

vreme să-l scrie, în grabă, cu creionul,
sub bluză.
Privirea Învăţătorului era atât de
ascuţită, încât, în pofida aparenţei calme
a lui Rudolf, banditul fără îndoială că
desluşise pe chipul lui o fugară expresie
de îzbândă, pentru că, scoţând capul pe
portieră, strigă birjarului:
— Dă cu biciul… dă cu biciul! E
cineva agăţat în spatele trăsurii.
Rudolf se cutremură, dar îşi însoţi şi
el strigătele cu cele ale însoţitorului său.
Trăsura se opri. Vizitiul urcat pe
capră, privi şi spuse:
— Nu, nu, cetăţene, nu e nimeni.
— La dracu, vreau să mă conving şi
eu, răspunse Învăţătorul, sărind în
stradă.
– 350 –
– Eugen Sue –
Nu văzu pe nimeni, nu surprinse

nimic. De când Rudolf aruncase biletul
prin portieră, trăsura făcuse numai
câţiva paşi.
Învăţătorul crezu că se înşelase.
— Vei râde de mine, poate, zise el,
urcându-se în trăsură, dar mi s-a părut
că ne urmărea cineva.
Birjarul o luă acum pe o stradă
transversală.
O dată trăsura dispărută, Murph,
care nu o pierduse din ochi, şi care
observase manevra lui Rudolf, alergă şi
ridică de jos bileţelul ascuns în spaţiul
dintre două pietre de pavaj.
După un sfert de ceas, Învăţătorul
spuse birjarului:
— Vizitiule, am schimbat destinaţia:
ia-o către piaţa Madeleine.
– 351 –
Rudolf îl privi mirat.

— Fără îndoială, tinere, din piaţa aia
poţi să te îndrepţi în o mie de direcţii.
Dacă am fi cercetaţi, depoziţia birjarului
n-ar mai avea nicio valoare.
În clipa în care se apropiau de
barieră, un om înalt, îmbrăcat într-o
redingotă cenuşie, cu pălăria trasă pe
ochi şi părând foarte brun la faţă, trecu
repede pe lângă ei, aplecat pe gâtul unui
splendid cal de vânătoare. Care alerga în
trap cu o iuţeală extraordinară.
— La aşa cal, aşa călăreţ! observă
Rudolf, aplecându-se în afara portierei şi
urmărindu-l cu ochii pe Murph. Cât de
bine călăreşte acest om trupeş… L-ai
văzut?
— Nu prea! A trecut aşa de repede
că n-am băgat de seamă.
– 352 –
– Eugen Sue –
Rudolf îşi ascundea foarte bine

bucuria: Murph descifrase semnele
aproape hieroglifice ale bileţelului.
Învăţătorul, fiind sigur că trăsura nu e
urmărită, se linişti şi, vrând s-o imite pe
Cucuvaie care moţăia sau se prefăcea că
dormitează, îi spuse lui Rudolf:
— Să mă ierţi tinere, dar legănatul
trăsurii are totdeauna un efect curios
asupra mea: mă adoarme ca pe un
copil…
Banditul, la adăpostul acestui somn
prefăcut, voia să vadă dacă fizionomia
tovarăşului său nu trăda vreo emoţie.
Rudolf simţi această şiretenie şi
răspunse:
— M-am trezit devreme azi, mi-e
somn, o să fac şi eu ca voi…
Şi închise ochii.
– 353 –
Curând respiraţia zgomotoasă a

Învăţătorului şi a Cucuvelei, care
sforăiau la unison, înşelară în aşa
măsură pe Rudolf, încât, crezând că
tovarăşii lui dorm adânc, întredeschise
pleoapele. Învăţătorul şi Cucuvaia, cu
toate sforăielile lor zgomotoase, ţineau
ochii deschişi şi schimbau semne
misterioase cu ajutorul degetelor aşezate
ciudat sau îndoite în palmă. Deodată,
acest limbaj al mâinilor încetă. Banditul,
băgând de seamă fără îndoială, după
vreun indiciu imperceptibil, că Rudolf
nu doarme, strigă, râzând:
— Ah! ah! amice, îţi pui deci la
încercare prietenii?
— Nu trebuie să te mire asta, pentru
că sforăiţi cu ochii deschişi.
— Cu mine e altceva, tinere, sunt
– 354 –
– Eugen Sue –
somnambul.
Trăsura se opri în piaţa Madeleine.
Ploaia încetase o clipă, dar norii
mânaţi de puterea vântului erau atât de
negri, de coborâţi, încât părea că se
lăsase noaptea. Rudolf, Cucuvaia şi
Învăţătorul se îndreptară către Cours-la-
Reine.
— Tinere, am o idee care nu e rea,
spuse tâlharul.
— Care?
— Să mă conving dacă tot ce ne-ai
spus cu privire la interiorul casei din
aleea Văduvelor este exact.
— Ai vrea să te duci acum acolo sub
un pretext oarecare? Aceasta ar da loc la
bănuieli.
— Nu sunt atât de naiv ca să fac una
ca asta, tinere, dar de ce am o femeie
– 355 –
căreia i se zice „Şmechera”?

Cucuvaia ciuli urechile.
— O vezi, tinere? S-ar zice că e un
cal de cavalerie care aude sunând atacul!
— Vrei s-o trimiţi ca iscoadă?
— Precum spui.
— Numărul 17, aleea Văduvelor, nu-
i aşa dragă? exclamă nerăbdătoare
Cucuvaia. Fii liniştit, n-am decât un ochi,
dar e bun.
— O vezi, tinere, o vezi? Arde de
nerăbdare să ajungă acolo.
— Dacă procedează cu îndemânare
ca să intre, ideea dumitale nu e de loc
rea.
— Ţine-mi umbrela, bărbate… Într-o
jumătate de ceas sunt înapoi şi o să vezi
de ce sunt eu în stare, strigă Cucuvaia.
— O clipă, Şmecheroaico, coborâm
– 356 –
– Eugen Sue –
la „Inima sângerândă“, e la doi paşi de-

aici. Dacă micul şchiop e acolo, îl iei cu
tine; va sta la pândă afară, lângă poartă,
în timp ce tu vei intra.
— Ai dreptate; e şiret ca o vulpe.
Şchiopul ăla mic n-a împlinit nici zece
ani, şi deunăzi el fu acela care…
Un semn al Învăţătorului o
întrerupse.
— Ce e aia „Inima sângerândă“?
Ciudată firmă pentru o cârciumă, se
miră Rudolf.
— N-ai decât să-i ceri socoteală
cârciumarului.
— Cum îl cheamă?
— Pe cârciumarul „Inimii
sângerânde“? El nu întreabă de numele
clienţilor.
— Dar totuşi…
– 357 –
— Zi-i cum vrei, Pierre, Tom,

Cristofor sau Barnabas, îţi va răspunde
neapărat. Dar iată-ne ajunşi şi tocmai la
vreme, că răpăiala a reînceput şi auzi
fluviul cum urlă! S-ar zice că-i un
potop… Ia te uită! Încă două zile de
ploaie şi apa trece de arcadele podului.
— Zici că am ajuns… Dar unde
dracu e cârciuma? Nu văd pe aici nicio
casă.
— Dacă te uiţi împrejur, sigur că nu
e.
— Dar unde vrei să mă uit?
— La picioarele dumitale.
— La picioarele mele?
— Da.
— Unde?
— Uite aici – vezi acoperişul?… Ia
seama să nu calci pe el.
– 358 –
– Eugen Sue –
Rudolf, într-adevăr, nu observase

una din acele cârciumi subterane, care
încă mai existau acum câţiva ani în unele
străzi ale Champs-Elysées-ului, şi mai
ales lângă la Cours-la-Reine.
O scară săpată în pământul umed şi
gras ducea în fundul unui fel de şanţ
larg; de una din laturi, tăiate vertical, se
rezema o clădire joasă, murdară,
scorojită; acoperişul ei de olane năpădite
de muşchi, abia depăşea nivelul
terenului pe care se găsea Rudolf; două
sau trei şoproane din scânduri putrede,
slujind de pivniţă, de magazie, de coteţ
pentru iepuri, prelungeau această
mizerabilă magherniţă.
O potecă foarte strâmtă, traversând
şanţul, ducea de la scară la uşa casei;
restul spaţiului dispărea sub un umbrar
– 359 –
de nuiele, care adăpostea două rânduri

de mese înfipte grosolan în pământ.
Vântul făcea să scârţâie dureros, din
ţâţâni, o firmă ordinară de tinichea; sub
rugina ce o acoperea, se mai putea
desluşi o inimă roşie străpunsă de o
săgeată. Firma se clătină pe un par
ridicat deasupra acestei hrube, veritabilă
vizuină de tâlhari.
O ceaţă deasă, umedă însoţea ploaia;
se apropia noaptea.
— Ce zici de casa asta boierească,
tinere? reluă Învăţătorul.
— Mulţumită ploilor care cad cu
găleata de cincisprezece zile… nu e prea
umedă pentru un eleşteu. Trebuie să fie
rost aici şi de un pescuit bogat… Fie, să
intrăm!
— O clipă, să văd dacă e
– 360 –
– Eugen Sue –
cârciumarul acolo. Atenţie!

Şi banditul, pocnindu-şi cu putere
limba de cerul gurii, scoase un strigăt
ciudat, un fel de gâlgâit sonor şi prelung,
care s-ar putea reproduce cam aşa:
— Prrr!
Un zgomot identic se auzi din
adâncul cocioabei.
— E aici, spuse Învăţătorul. Scuză-
mă, tinere… Respect doamnelor, lasă să
treacă mai întâi Cucuvaia, te urmez! Ia
seama să nu cazi, că scara e alunecoasă.
Capitolul 17
„INIMA SÂNGERÂNDĂ“
Patronul „Inimii sângerânde“, după

ce răspunsese la semnalul Învăţătorului,
înaintă politicos până în pragul uşii.
– 361 –
Acest personaj, pe care Rudolf îl

căutase în cartier, şi pe care nu avea să-l
cunoască încă sub numele lui adevărat,
sau mai bine zis sub porecla obişnuită,
era Braţ-Roşu.
Mic şi slab, pirpiriu şi debil, acest
om putea să tot aibă cincizeci de ani.
Înfăţişarea lui aducea cu a unui dihor şi
în acelaşi timp cu a unui şobolan; nasul
lui ascuţit, bărbia teşită, pomeţii osoşi,
ochii negri, mici, mobili, pătrunzători,
dădeau trăsăturilor lui o nemaipomenită
expresie de şiretenie, de rafinament şi de
inteligenţă. O veche perucă blondă sau
mai mult decolorată, aidoma feţii lui
gălbejite, perucă aşezată pe creştetul
capului lăsa să i se vadă ceafa căruntă.
Purta o vestă scurtă şi unul din acele
şorţuri negricioase de care se servesc
– 362 –
– Eugen Sue –
chelnerii din cârciumi.

Cele trei personaje ale noastre nu
coborâseră bine ultima treaptă a scării,
că un copil de cel mult zece ani, însă
foarte mic de statură, cu aerul inteligent,
dar bolnăvicios, şchiop şi cam diform,
veni lângă Braţ-Roşu cu care semăna atât
de bine, încât nu te puteai îndoi că n-ar fi
propriu-i fiu.
Avea aceeaşi privire pătrunzătoare
şi vicleană: fruntea copilului dispăruse
pe jumătate sub o pădure de peri gălbui,
tari şi aspri, ca părul de porc. Un
pantalon cafeniu şi o bluză cenuşie
strânsă cu o curea de piele, constituiau
costumul „Şontorogului“, poreclit astfel
din cauza beteşugului său; stătea lângă
tatăl lui, în picioare, sprijinindu-se pe
piciorul sănătos, ca un bâtlan pe malul
– 363 –
unui lac.
Rudolf trebui să se aplece ca să
treacă pe uşa cârciumii împărţite în două
săli. Într-una se vedea o tejghea şi un
biliard uzat, în cealaltă mese şi scaune
de grădină, pe vremuri vopsite în verde.
Două ferestre înguste se zăreau între
pereţii verzui, mucezi de umezeală.
Rudolf rămase singur doar un
minut; Braţ-Roşu şi Învăţătorul avură
astfel răgazul să schimbe repede între ei
câteva vorbe şi câteva semne tainice.
— Bei un pahar de bere sau un ţoi
de rachiu, până vine Isteaţa? întrebă
Învăţătorul.
— Nu, nu mi-e sete.
— Fiecare cu gustul lui. Eu aş bea un
pahar de rachiu, reluă banditul. Şi se
aşeză la una din micile mese verzi, din
– 364 –
– Eugen Sue –
cealaltă odaie.
Întunericul pătrundea în aşa fel în
acea vizuină, încât era peste putinţă să
vezi până într-unul din colţurile celei de
a doua odăi, unde se afla deschizătura
căscată a unei pivniţe în care se cobora
printr-un chepeng cu două canaturi,
primul rămânând mereu deschis pentru
uşurinţa serviciului.
Masa la care se aşezase Învăţătorul,
era foarte aproape de această gaură
neagră şi adâncă; banditul, cu spatele la
pivniţă, o ascundea cu totul privirilor lui
Rudolf.
Acesta se uita pe geam, ca să-şi ţină
firea şi să-şi ascundă îngrijorarea.
Imaginea lui Murph, îndreptându-se
grăbit spre aleea Văduvelor, nu-l liniştea
pe deplin: se temea că demnul „squire“
– 365 –
n-a înţeles tâlcul bileţelului pe care îl

scrisese în grabă atât de laconic şi care
nu conţinea decât aceste cuvinte: „Astă
seară la ora zece”.
Hotărât să nu meargă în aleea
Văduvelor înainte de acea oră şi până
atunci să nu-l părăsească pe Învăţător, se
temea, totuşi, să nu piardă unicul prilej
ce i se oferea de a pătrunde tainele pe
care dorea atât de mult să le deslege. Cu
toate că era foarte viguros şi bine
înarmat, trebuia să lupte cu şiretenia
unui asasin temut şi în stare de orice.
Trebuie s-o mai spunem? Energia
acestui caracter bizar, însetat de emoţii
tari şi violente, era călită în aşa măsură,
încât Rudolf găsea un fel de farmec
cumplit în îngrijorările şi dificultăţile ce
stinghereau executarea planului urzit în
– 366 –
– Eugen Sue –
ajun cu credinciosul Murph şi cu

Cuţitarul.
Totuşi, nevrând să se trădeze, se
aşeză la masa Învăţătorului şi ceru un
pahar pentru a-şi ţine firea.
Braţ-Roşu, după ce schimbase cele
câteva vorbe, pe şoptite, cu banditul, se
uită la Rudolf cu curiozitate, sarcasm şi
neîncredere.
— Sunt de părere, tinere, glăsui
Învăţătorul, – dacă muierea mea ne
aduce vestea că persoanele pe care
dorim să le vedem sunt acasă, – că
putem să le vizităm pe la ceasul opt.
— Ar fi mai devreme cu două ore,
răspunse Rudolf – asta le-ar stingheri.
— Crezi?
— Sunt sigur.
— Ei! dar între prieteni nu te ţii de
– 367 –
etichetă.
— Îi cunosc şi îţi repet că nu trebuie
să mergem acolo înainte de ora zece.
— Pe mine nu mă stânjeniţi, nu
închid niciodată prăvălia înainte de
miezul nopţii, spuse Braţ-Roşu cu glasul
lui piţigăiat. E ora când sosesc cei mai
buni clienţi ai mei şi vecinii nu se plâng
de larma de aici.
— Trebuie să accept tot ce-mi
propui, tinere, reluă Învăţătorul. Fie, nu
vom pleca să-i vizităm decât la zece.
— Uite Cucuvaia! spuse Braţ-Roşu
auzind şi răspunzând chemării ce
semăna aidoma cu aceea de care
Învăţătorul se folosise spre a coborî în
mizerul lăcaş subteran.
După o clipă Cucuvaia îşi făcu
apariţia în odaia cu biliard.
– 368 –
– Eugen Sue –
— Gata, bărbate, afacerea e în mâna

noastră! strigă Chioara de cum intră.
Braţ-Roşu se retrase discret, fără a
întreba ce se făcuse cu micul infirm pe
care poate că nici nu-l aştepta să se
înapoieze curând.
Cu hainele leoarcă, bătrâna se aşeză
în faţa lui Rudolf şi a banditului.
— Ei bine? întrebă Învăţătorul.
— Până acum băiatul ăsta a spus
adevărul.
— Ei, vedeţi? exclamă Rudolf.
— Lasă pe Cucuvaie să ne
lămurească, tinere. Aide, dă-i drumul,
Isteaţo.
— Am ajuns la numărul 17 lăsându-l
pe şchiop ghemuit într-o groapă, la
pândă. Era încă ziuă. Am tras de clopot
la o mică poartă cu ţâţânile în afară, în
– 369 –
fine, nimic. Sun, păzitorul îmi deschide,

unul înalt, gras, cam de cincizeci de ani,
cu aspect somnoros şi cu mutra unui om
de treabă, favoriţi roşcaţi în chip de
semilună pe obraz, capul chel… Înainte
de a suna, îmi pusesem boneta în
buzunar ca să pară că sunt vreo vecină.
De îndată ce-l văd pe paznic, încep să
mă smiorcăi din toate puterile strigând
că l-am pierdut pe Coco, un papagal mic
pe care îl iubesc mult. Îi spun că locuiesc
în strada Marboeuf şi că din grădină în
grădină, umblu după Coco. În fine, îl rog
călduros pe domnul să-mi îngăduie să
caut pasărea.
— Ei… ce zici? rosti Învăţătorul cu
un aer de mândrie şi de satisfacţie,
arătând-o pe Chioară, ai văzut ce
femeie?
– 370 –
– Eugen Sue –
— Foarte dibace, aprobă Rudolf; şi

apoi?
— Paznicul îmi îngădui să-mi caut
pasărea şi iată-mă umblând prin grădină
şi strigând: Coco! Coco! uitându-mă pe
sus şi pretutindeni ca să văd tot…
Înăuntrul gardului de zid, reluă bătrâna,
continuând să descrie amănunţit
locuinţa, pretutindeni parmaclâcuri, să
te tot caţeri pe ele; la colţul zidului, în
stânga, un pin în formă de scară; până şi
o lăuză ar putea coborî pe acolo. Casa
are şase ferestre la parter, niciun cat,
patru răsuflători în pivniţă, fără gratii.
Ferestrele de la parter sunt închise cu
obloane; zăvor jos, clanţă sus, apeşi pe
prichiciul ferestrei, tragi de sârmă…
— Tranc… spuse Învăţătorul şi s-a
deschis…
– 371 –
Cucuvaia continuă:
— Uşa de la intrare cu geamuri,
două jaluzele în afară.
— De luat aminte, spuse banditul.
— Aşa e, ca şi cum am fi fost acolo,
întări Rudolf.
— În stânga, reluă Cucuvaia, lângă
curte, un puţ; frânghia lui ne poate servi,
pentru că acolo nu sunt zăbrele lângă
zid, în cazul că retragerea ar fi tăiată pe
poartă… Intrând în casă…
— Ai intrat în casă? A intrat în casă,
tinere! spuse Învăţătorul cu mândrie. Ce
zici d-asta?
— Desigur c-am intrat. Negăsindu-l
pe Coco, atât m-am văitat, încât era ca şi
cum mi s-ar fi tăiat răsuflarea; l-am rugat
pe paznic să mă lase să mă aşed pe
pragul uşii; bietul om mi-a spus să intru
– 372 –
– Eugen Sue –
şi mi-a oferit un pahar cu apă sau cu vin,

la alegere. „Un simplu pahar cu apa, am
spus eu, un simplu pahar cu apă, bunul
meu domn.“ Atunci m-a poftit în
anticameră… covoare peste tot, bună-
măsură de prevedere, nu se aude când
umbli, nu se aude nici căderea cioburilor
de sticlă dacă ar trebui să spargi vreun
ochi de geam: în dreapta şi în stânga, uşi
şi broaşte cu mânere încovoiate. Ajunge
să sufli pe ele, că se şi deschid… În fund,
o uşă solidă, încuiată cu cheia, aducea cu
o casă de bani… mirosea a biştari!…
aveam ceara mea în coşniţă…
— Avea ceara ei, tinere… nu pleacă
niciodată fără ceară! se entuziasmă
banditul.
Cucuvaia continuă:
— Trebuia să mă apropii de uşa care
– 373 –
mirosea a bani. Atunci m-am prefăcut că

m-apucă un acces de tuse atât de
puternic, că am simţit nevoia să mă
reazim de zid. Auzindu-mă tuşind,
paznicul îmi spuse: „Să-ţi aduc un pic de
zahăr“. A căutat o lingură, pentru că am
auzit zdrăngănind argintăria…
argintăria din odaia din dreapta… să nu
uiţi asta, zăpăcitule. În fine, tuşind şi
gemând, mă apropiam de uşa din
fund… aveam ceara în palmă… m-am
sprijinit de broască ca şi cum nimic nu s-
ar fi întâmplat. Iată tiparul. Dacă nu ne
va folosi azi, ne va servi el în altă zi.
Şi Cucuvaia dădu tâlharului o
bucată de ceară galbenă în care se vedea
perfect tiparul.
— Acuma trebuie să ne spui, îl
întrebă Cucuvaia pe Rudolf, dacă aia
– 374 –
– Eugen Sue –
este uşa casei de bani.

— Desigur, acolo sunt banii, preciză
Rudolf.
Şi-şi spuse în sinea lui: „Să se fi lăsat
oare Murph păcălit de această bătrână
mizerabilă? E posibil, el nu se aşteaptă
să fie atacat decât la zece… la ora aceea
va fi luat toate măsurile“.
— Dar nu toţi banii sunt acolo, reluă
Cucuvaia, al cărui ochi verde scânteia.
Apropiindu-mă de fereastră, pentru a-
mi căuta chipurile, papagalul, am văzut
într-una din odăi, în stânga uşii, săculeţe
cu monezi pe o masă de scris… Le-am
văzut aşa cum te văd, bărbate… Erau cel
puţin o duzină.
— Unde a rămas şchiopul? întrebă
deodată învăţătorul.
— E tot în groapa lui… la doi paşi
– 375 –
de poarta grădinii… Vede în întuneric ca

o mâţă. Nu e decât o intrare la numărul
17; când vom ajunge, ne va spune dacă a
venit cineva.
— Bine.
De cum auzise aceste vorbe
Învăţătorul se repezi pe neaşteptate
asupra lui Rudolf, îl apucă de gât şi-l
arunca în pivniţa deschisă în spatele
mesei.
Atacul a fost atât de rapid, atât de
neaşteptat, atât de puternic, încât Rudolf
n-avusese vreme nici să-l prevadă, nici
să-l evite.
Cucuvaia, speriată, scoase un ţipăt
puternic, pentru că la început nu văzuse
rezultatul acestei lupte de o clipă.
Când zgomotul produs de căderea
trupului lui Rudolf pe trepte încetă,
– 376 –
– Eugen Sue –
Învăţătorul, care cunoştea perfect

vizuinile subterane ale acestei case,
coborî încet în pivniţă, trăgând cu
urechea atent.
— Învăţătorule… fereşte-te… strigă
Cucuvaia, plecându-se peste
deschizătura chepengului. Pregăteşte-ţi
stiletul!…
Tâlharul nu răspunse şi dispăru.
La început nu se auzi nimic, dar
după câteva clipe, zgomotul îndepărtat
al unei porţi ruginite care scârţâia în
balamale răsună înăbuşit în adâncul
pivniţei – după care se făcu din nou
linişte.
Era o întunecime desăvârşită.
Cucuvaia cotrobăi în coşniţa ei, făcu
să scapere un chibrit şi aprinse o
lumânărică al cărei pâlpâit răspândi o
– 377 –
lumină slabă în acea sală lugubră.

În acea clipă, faţa monstruoasă a
Învăţătorului apăru la deschizătura
chepengului.
Cucuvaia nu-şi putu stăpâni o
exclamaţie de groază la vederea acelei
feţe palide, cârpite, mutilate, oribile, cu
ochii aproape fosforescenţi, care părea că
se târăşte pe pământ, printre neguri… şi
pe care raza lumânării cu greu o risipea.
Revenindu-şi din emoţia prin care
trecuse, bătrâna strigă cu un fel de
înspăimântătoare admiraţie:
— Cât poţi fi de groaznic, fiorosule!
Mi-a fost până şi mie frică de tine… mie!
— Repede, repede, în aleea
Văduvelor, spuse tâlharul, închizând
cele două canate ale chepengului cu un
drug de fier, peste un ceas poate fi prea
– 378 –
– Eugen Sue –
târziu! Dacă e vorba de capcană, n-a fost

încă timp să ne fie întinsă – şi dacă nu e
– dăm lovitura numai noi amândoi.
Capitolul 18
CAVOUL
De pe urma cumplitei căderi, Rudolf

rămase leşinat, în nemişcare, pe ultimele
trepte ale pivniţei.
Învăţătorul, târându-l până la
intrarea unui al doilea, cavou, cu mult
mai adânc, îl închisese printr-o poartă
masivă încercuită cu fier, apoi se
înapoiase la Cucuvaie, să comită un furt,
dacă nu şi un asasinat, în aleea
Văduvelor.
După vreun ceas, Rudolf îşi reveni
treptat în simţiri.
– 379 –
Era culcat la pământ, în mijlocul

unei bezne de nepătruns; întinse braţele
în juru-i şi dădu de trepte de piatră.
Simţind la picioare o puternică senzaţie
de umezeală, îşi duse mâna într-acolo…
Era o baltă de apă.
Cu o sforţare, izbuti să se aşeze pe
ultima treaptă a scării; buimăceala i se
risipea încet, încet, şi începu să facă vreo
câteva mişcări. Din fericire, niciun
mădular nu-i era frânt. Trase cu
urechea… n-auzi nimic… nimic decât un
fel de uşoară clipoceală, surdă, slabă, dar
continuă.
La început nu bănuia de unde
venea.
Pe măsură ce mintea i se limpezea,
împrejurările atacului a cărui victimă
fusese, îi reveneau în gând, dar în chip
– 380 –
– Eugen Sue –
vag şi cu încetineală… Era gata să-şi

adune toate amintirile, când simţi la
picioare, o nouă senzaţie de umezeală: se
aplecă, pipăi, apa îi ajunsese până la
glezne.
Şi, în mijlocul acelei tăceri
apăsătoare, auzea şi mai lămurit,
persistent, clipocitul acela surd, slab,
necontenit.
De data asta înţelese; apa inunda
cavoul… Creşterea apelor Senei era
formidabilă, şi acest loc subteran se
găsea la nivelul fluviului…
Această primejdie îl făcu pe Rudolf
să-şi revină cu totul; iute ca fulgerul,
urcă scara umedă. Ajuns sus, se lovi de o
poartă; zadarnic încercă s-o clintească, ea
rămase nemişcată în balamalele ei de
fier.
– 381 –
În această situaţie disperată primul

lui gând fu la Murph!
— Dacă nu se apără, acest monstru îl
va ucide… şi eu, strigă el, eu voi fi fost
acela care a provocat moartea lui…
Sărmane Murph!
Acest gând cumplit îi întări puterile.
Proptindu-se pe picioare şi arcuindu-şi
umerii, se istovi în încercări
nemaipomenite împotriva porţii, dar nu
izbuti nici măcar să o urnească din loc.
Nădăjduind să găsească în cavou
vreo pârghie, coborî puţin. La penultima
treaptă dădu de nişte trupuri moi care se
rostogoleau şi fugeau de sub picioarele
sale; erau şobolani pe care apa îi gonea
din culcuşurile lor.
Rudolf dădu ocol pivniţei, orbecăind
în toate direcţiile, apa ajungându-i până
– 382 –
– Eugen Sue –
la genunchi; nu găsi nimic. Urcă încet

scara, într-o deznădejde amară.
Numără treptele, erau treisprezece;
trei fuseseră acoperite de apă.
Treisprezece! Cifră fatală!… În
anumite situaţii, minţile cele mai lucide
nu sunt la adăpost de idei superstiţioase;
Rudolf vedea în această cifră o
prevestire rea. Se gândi la ce i se putea
întâmpla lui Murph. Căută zadarnic
vreo spărtură între pământ şi poartă – a
cărei umezeală umfla, desigur, lemnul,
deoarece se lipea ermetic de lutul umed
şi gras.
Rudolf începu să scoată strigăte
puternice, crezând că poate vor fi auzite
de muşterii cârciumii şi apoi trase cu
urechea.
Nu auzi nimic, nimic, decât micul
– 383 –
clipocit surd, slab şi continu al apei care

creştea mereu, creştea întruna.
Rudolf se aşeză zdrobit, cu spatele
rezemat de poartă şi îl plânse pe amicul
său care se zbătea poate sub cuţitul
asasinului.
Încercând un simţământ de
amărăciune, îi părea acum rău de
îndrăzneţele şi necugetatele sale planuri,
deşi motivul care le determinase era
nobil. Cu durerea-n suflet îşi aminti de
miile de dovezi de devotament din
partea lui Murph, care, bogat, onorat,
părăsise o soţie şi un copil iubit, lăsase
deoparte interesele şi sentimentele sale
cele mai scumpe, pentru a-l însoţi şi
ajuta pe Rudolf într-o curajoasă, dar
ciudată ispăşire, pe care el şi-o impusese.
Apa creştea mereu… numai cinci
– 384 –
– Eugen Sue –
trepte rămăseseră încă neinundate.

Ridicându-se în picioare, lângă poartă,
Rudolf atinse bolta cu fruntea. Putea
calcula timpul cât ar ţine agonia lui. Era
o moarte lentă, mută şi cumplită.
Îşi aminti de pistolul pe care-l avea
la el. Cu riscul de a se răni, trăgând în
poartă de foarte aproape, poate ar izbuti
s-o deschidă… Fatalitate!… Fatalitate!…
în căderea lui, arma fusese pierdută sau
furată de învăţător.
De nu l-ar fi îngrijorat soarta lui
Murph, Rudolf ar fi aşteptat cu
seninătate… Trăise destul… Fusese iubit
cu patimă… Făcuse mult bine şi ar fi voit
să facă şi mai mult. Dumnezeu o ştia!
Nu cârtea împotriva sentinţei care îl
lovea; vedea în destinul său o pedeapsă
dreaptă pentru o faptă funestă,
– 385 –
neispăşită încă; gândurile îl copleşeau şi

se intensificau o dată cu primejdia.
Un nou chin avea să-i pună la
încercare resemnarea. Şobolanii goniţi
de apă, se urcau din treaptă în treaptă,
negăsind nicio ieşire, neputându-se
căţăra pe o uşă sau pe un perete vertical,
se urcară pe hainele lui. Când începu să-
i simtă mişunând pe trup, scârba şi
oroarea lui deveniră de nedescris; vru
să-i alunge; muşcături ascuţite şi reci îi
însângerară mâinile; în căderea lui,
bluza şi vesta i se desfăcură, aşa că
simţea pe pieptu-i gol contactul labelor
reci şi al trupurilor păroase. Azvârlea cât
de departe putea aceste animale
scârboase, după ce şi le smulgea de pe
haine, dar ele reveneau înot.
Rudolf reîncepu să strige, dar
– 386 –
– Eugen Sue –
nimeni nu-l auzea… Curând nu va mai

putea striga, apa îi ajunsese până la gât,
de aici i se va urca peste puţin până la
gură.
Aerul începu să se împuţineze în
acest spaţiu îngust. Primele semne de
asfixiere îl copleşiră şi arterele tâmplelor
îi zvâcneau cu violenţă, era ameţit, avea
să moară. Avu un ultim gând pentru
Murph şi îşi îndreptă sufletul către
Dumnezeu… Nu ca să-l salveze din
primejdie, ci doar ca să-i primească
ispăşirea.
În aceste clipe supreme, când era
gata să părăsească nu numai ceea ce
alcătuise existenţa lui fericită, strălucită,
invidiată, dar şi un titlu aproape regal, o
putere suverană, constrâns să renunţe la
o acţiune care, împlinind cele două
– 387 –
postulate de care era însufleţit:

dragostea de bine şi ura contra celor răi,
puteau să-i fie socotite cândva ca o
expiere a păcatelor sale, – în aceste clipe,
pregătit să piară de o moarte
îngrozitoare, – Rudolf n-avea acea
pornire de furie, de neputincioasă ură
datorită căreia sufletele slabe acuză sau
blestemă, rând pe rând, pe oameni,
destinul şi pe Dumnezeu.
Nu; cât timp mintea îi rămase
limpede, Rudolf îşi suportă soarta supus
şi cu smerenie. Când agonia începu să-i
întunece judecata, pradă cu totul
instinctului vital, Rudolf se zbătu
împotriva morţii, dacă se poate spune,
trupeşte şi nu sufleteşte.
O ameţeală îi cuprinsese mintea într-
un vârtej rapid şi clocotitor, apa îi
– 388 –
– Eugen Sue –
năvălea în urechi, i se părea că se

învârteşte pe loc în jurul lui; ultima
licărire a judecăţii era pe cale să se
stingă, când paşi grăbiţi şi un zgomot de
glasuri se auziră lângă uşa pivniței.
Nădejdea reînsufleţi ultimele sale
puteri; printr-o supremă încordare a
spiritului putu prinde aceste vorbe,
ultimele pe care le-a auzit şi pe care le-a
înţeles:
— Vezi bine că nu e nimeni.
— Drace, e adevărat… răspunse trist
vocea Cuţitarului. Şi paşii se depărtară.
Rudolf, istovit, nu mai avu putere să
stea în picioare şi alunecă de-a lungul
scării.
În chip fulgerător uşa pivniței se
deschise deodată, apa din subterană
ţâşni afară ca prin deschizătura unui
– 389 –
stăvilar… Şi Cuţitarul putu prinde cele

două braţe ale lui Rudolf, care, pe
jumătate înecat, se agăţa de pragul uşii
printr-o mişcare convulsivă.
Capitolul 19
INFIRMIERUL
Smuls de la o moarte sigură de către

Cuţitar şi transportat în casa din aleea
Văduvelor, cercetată de către Cucuvaie
înainte ca Învăţătorul să încerce o
lovitură, Rudolf fu culcat într-o cameră
frumos mobilată; un foc bine încins
ardea în cămin, o lampă aşezată pe un
scrin răspândea o lumină vie în
cuprinsul încăperii; patul lui Rudolf,
înconjurat de pologuri groase de damasc
verde, rămăsese în întuneric.
– 390 –
– Eugen Sue –
Un negru, de statură mijlocie, cu

părul şi sprâncenele albe, îmbrăcat cu
îngrijire, şi cu o panglicuţă verde-
portocalie la butoniera fracului său
albastru, ţinea în mâna stângă un ceas de
aur cu secundar la care se uita.
Numărând pulsaţiile stăpânului.
Acest negru era trist şi gânditor; se
uita la Rudolf care dormea, cu expresia
celei mai afectuoase griji.
Cuţitarul, îmbrăcat în zdrenţe,
murdar de noroi, stătea rezemat de
piciorul patului; braţele îi atârnau şi îşi
ţinea mâinile împreunate; barba lui roşie
îi crescuse; părul des, ca un caier era
zbârlit şi plin de apă; trăsăturile feţei
arămii, aspre; totuşi sub acest înveliş
urât şi necioplit, mijea o nespusă
expresie de îngrijorare şi milă… Abia
– 391 –
îndrăznind parcă să respire, îşi apăsa

pieptul larg, neliniştit de atitudinea
gânditoare a doctorului negru temându-
se de vrun diagnostic grav. Riscă, totuşi,
cu glas scăzut, această reflexie filosofică,
uitându-se la Rudolf:
— Cine ar putea spune, totuşi,
văzându-l atât de slab, că el a fost acela
care mi-a ars loviturile alea de pumni de
la urmă!… Nu-i va trebui mult timp ca
să-şi recâştige puterile… nu e aşa,
domnule doctor? Pe cinstea mea, cu
dragă inimă i-aş mai oferi o dată
spinarea. Asta l-ar înviora cu
siguranţă… nu-i aşa, domnule doctor?
Negrul, fără a-i răspunde, făcu un
semn uşor cu mâna.
Cuţitarul amuţi.
— Doctoria, ceru negrul.
– 392 –
– Eugen Sue –
Pe loc, Cuţitarul care-şi lăsase la uşă

bocancii ţintuiţi, se duse către scrin,
umblând în vârful degetelor cât mai
uşor cu putinţă, dar cu astfel de
strâmbături şi bălăbănindu-şi braţele, de
parcă ar fi purtat nişte poveri pe spate şi
pe umeri, care ar fi stârnit râsul în orice
altă împrejurare.
Bietul de el, s-ar fi zis că vrea să-şi
lase toată greutatea în acea parte a
trupului care nu atingea pământul, ceea
ce, cu toată grosimea covorului, nu
împiedica duşumeaua să scârţâie sub
masiva statură a Cuţitarului. Din
nefericire, în dorinţa lui de a face bine şi
de teamă să nu scape din mână sticluţa
subţire, îi strânse gâtul în mâna lui
puternică cu atâta putere încât flaconul
se sparse şi doctoria se vărsă pe covor.
– 393 –
La vederea acestei isprăvi, Cuţitarul

rămase nemişcat, cu unul din picioarele
lui mari în aer, cu degetele zgârcite
nervos, uitându-se încurcat când la
doctor, când la gâtul sticlei care-i
rămăsese în mână.
— Stângaci afurisit! strigă negrul
contrariat.
— Lua-m-ar dracu de nătâng! strigă
Cuţitarul, dojenindu-se singur.
— Ah! adăugă Esculapul, uitându-se
la scrin, noroc că ai greşit sticluţa, o
voiam pe cealaltă…
— Aia mică roşiatică? întrebă încet
nepriceputul infirmier.
— Fără îndoială… aia îmi trebuie.
Cuţitarul, învârtindu-se repede pe
călcâie, după o veche deprindere
militară, merse pe cioburile de sticlă; alte
– 394 –
– Eugen Sue –
picioare mai gingaşe s-ar fi rănit, dar

fostul hamal, datorită specificului
meseriei sale, avea o pereche de sandale
naturale, tari ca nişte copite de cal.
— Ia seama, te vei răni! îi strigă
medicul.
Cuţitarul nu ţinu de loc seama de
această recomandare.
Preocupat cu totul de noua lui
însărcinare, în care voia să exceleze
pentru ca să i se uite prima
neîndemânare, merita să priveşti cu câtă
gingăşie, cu câtă uşurinţă, cu câtă grijă
îşi desfăcu cele două degete groase şi
prinse între ele sticla de cristal subţire…
Un fluture n-ar fi putut lăsa un fir din
pulberea aurită a aripilor lui între
degetul mare şi arătătorul Cuţitarului.
Doctorul negru se cutremură la
– 395 –
gândul că ar putea interveni un nou

accident de astă dată dintr-o exagerată
grijă a Cuţitarului. Din fericire, doctoria
scăpă de primejdie. Cuţitarul
apropiindu-se de pat, zdrobi sub
picioarele lui ce mai rămăsese din
vechea sticlă.
— Dar bine, nenorocitule, vrei cu
orice preţ să te schilodeşti? întrebă
doctorul cu vocea înăbuşită.
Cuţitarul se uită curios la el.
— Eh! cum să mă schilodesc,
domnule doctor?
— De două ori ai călcat pe sticlă.
— Dacă nu e decât asta, nu o lua în
seamă, am labele ca încălţate în galenţi.
— O lingură mică! ceru doctorul.
Cuţitarul reluă mersul lui „graţios“
şi aduse ce îi ceruse doctorul.
– 396 –
– Eugen Sue –
După ce înghiţi câteva linguriţe din

acea doctorie, Rudolf făcu o mişcare şi
agită uşor mâinile.
— E bine, bine! iese din toropeală,
spuse doctorul. Luarea de sânge l-a
uşurat, curând o să fie în afară de orice
primejdie.
— Salvat! Bravo! Trăiască
Constituţia! strigă Cuţitarul, în explozia
lui de bucurie.
— Ci stai liniştit o dată!
— Da, domnule doctor.
— Pulsul devine regulat… De
minune! De minune!
— Şi bietul prieten al domnului
Rudolf, domnule doctor? Drace! Când o
să afle! Bine că…
— Tăcere!
— Da, domnule doctor.
– 397 –
— Stai jos!
— Dar, domnule doctor…
— Ci stai jos o dată, mă tulburi tot
învârtindu-te în jurul meu, asta mă
distrage. Haide, stai jos!
— Domnule doctor, sunt murdar ca
un trunchi de lemn când îl dai jos de pe
plută, o să murdăresc mobilele.
— Atunci aşează-te pe jos.
— Murdăresc covorul.
— Fă ce vrei, dar, pentru
Dumnezeu, stai liniştit, spuse doctorul
plictisit şi, afundându-se într-un fotoliu,
îşi prinse fruntea în palme.
După un moment de chibzuială,
Cuţitarul, mai mult pentru a asculta de
doctor decât din nevoia de a se odihni,
luă un scaun cu mare grijă şi, foarte
satisfăcut, îl întoarse cu speteaza pe
– 398 –
– Eugen Sue –
covor, cu intenţia să se aşeze uşurel şi

cuviincios pe picioarele din faţă, pentru
a nu murdări nimic… ceea ce şi făcu cu
tot felul de menajamente.
Din păcate, Cuţitarul nu cunoştea
legea pârghiei şi a gravităţii corpurilor:
scaunul se răsturnă, nenorocitul printr-o
mişcare nesocotită întinse braţele,
răsturnă o mescioară pe care era o tavă,
o ceaşcă şi un ceainic.
La acest formidabil tărăboi, doctorul
negru ridică ochii şi sări de pe fotoliu.
Rudolf, trezit brusc, se ridică în
capul oaselor, se uită în juru-i cu teamă,
îşi adună gândurile şi strigă:
— Murph! unde e Murph?
— Alteţa-voastră să fie liniştită. Îi
răspunse respectuos negrul, avem bune
nădejdi.
– 399 –
— E rănit? strigă Rudolf.

— Vai! da, monseniore.
— Unde e?… Vreau să-l văd. Şi
Rudolf încercă să se ridice, dar recăzu pe
pat, covârşit de durerea provocată de
contuziile ale căror urmări le simţea de-
abia acum. Să fiu dus numaidecât lângă
Murph, pentru că nu pot să umblu!
strigă el.
— Monseniore, domnul Murph se
odihneşte… Ar fi primejdios să-i
provocăm acum o emoţie puternică…
— Ah! Mă minţiţi! Murph e mort…
E mort, asasinat!… Şi din vina mea!
strigă Rudolf cu un glas sfâşietor,
ridicându-şi mâinile la cer.
— Monseniore, ştiţi că nu sunt în
stare să mint… Vă afirm pe cuvânt de
onoare că domnul Murph trăieşte… E
– 400 –
– Eugen Sue –
rănit destul de grav, e adevărat, dar sunt

semne aproape sigure că se va vindeca.
— Îmi spuneţi asta ca să mă pregătiţi
pentru cine ştie ce veste îngrozitoare. E
desigur într-o stare disperată.
— Monseniore!
— Sunt sigur că mă păcăliţi! Vreau
să fiu imediat transportat lângă el…
Vederea unui prieten e totdeauna
salvatoare…
— Încă o dată, monseniore, vă afirm
pe cuvânt de onoare, că în afară de
ivirea unei complicaţii, ceea ce e puţin
probabil, domnul Murph poate intra
curând în convalescenţă.
— Adevărat, chiar adevărat, dragul
meu David?
— Chiar adevărat, monseniore.
— Ascultă-mă, ştii câtă consideraţie
– 401 –
am pentru dumneata, de când aparţii

casei mele, am avut totdeauna încredere
în dumneata… Niciodată nu m-am
îndoit de ştiinţa dumitale… Dar pentru
Dumnezeu, dacă e necesar vreun
consult…
— A fost primul meu gând,
monseniore. Dar acum orice consult este
cu totul inutil, puteţi să mă credeţi. De
altfel, n-am vrut să bag în casă pe cineva
înainte de a şti dacă ordinele
dumneavoastră de ieri…
— Dar cum s-au petrecut toate
astea? întrebă Rudolf, tăind vorba
negrului; cine m-a scos din pivniţa aceea
în care eram gata să mă înec?… În
mintea mea tulbure mi-a făcut impresia
că l-aş fi auzit pe Cuţitar; oare să mă fi
înşelat?
– 402 –
– Eugen Sue –
— Nu, nu, acest om de treabă vă va

spune adevărul, monseniore, căci el a
făcut totul!
— Dar unde e? Unde e?
Doctorul căută din ochi pe
infirmierul improvizat, care, încurcat de
isprava lui, se ascunsese în dosul
pologului.
— Iată-l, spuse doctorul, se pare că-i
foarte ruşinat.
— Haide, înaintează, viteazule! îl
îndemnă Rudolf, întinzând mâna
salvatorului său.
Capitolul 20
POVESTEA CUŢITARULUI
– 403 –
Emoţia Cuţitarului era cu atât mai

mare, cu cât îl auzise pe doctorul negru
adresându-se, în mai multe rânduri, lui
Rudolf cu titlul de „monseniore“.
— Dar apropie-te o dată… Dă-mi
mâna! îl îndemna Rudolf.
— Iertaţi-mă, domnule… adică nu...
voiam să spun monseniore… dar…
— Spune-mi „domnule Rudolf“, ca
întotdeauna… Prefer.
— Şi eu aş fi mai puţin stânjenit…
dar cât priveşte mâna… iertaţi-mă… am
făcut atâta treabă până mai adineauri…
Şi-i întinse, timid, mâna lui neagră şi
bătătorită. Rudolf i-o strânse cu
afecţiune.
— Haide, stai jos şi povesteşte-mi
tot… cum ai descoperit pivniţa?… Dar ia
spune: Învăţătorul unde-i?
– 404 –
– Eugen Sue –
— E bine păzit, spuse doctorul

negru.
— Legat fedeleş… şi el şi
Cucuvaia… Ce mutră trebuie să-şi facă
unul altuia când se privesc. Acum cred
că nu se mai pot suferi.
— Şi bietul meu Murph, Doamne,
de-abia acum mă gândesc la el! David,
unde e rănit?
— În partea dreaptă, monseniore…
Din fericire între ultimele două coaste…
— O! trebuie să mă răzbun în chip
cumplit, cumplit de tot… David! Mă
bizui pe dumneata.
— Monseniore, ştiţi că vă sunt
devotat cu trup şi suflet, răspunse calm
negrul.
— Dar cum de ai ajuns la timp,
bravul meu prieten? îl întrebă Rudolf pe
– 405 –
Cuţitar.
— Dacă vreţi, monse… pardon,
domnule Rudolf… voi începe cu
începutul…
— Ai dreptate; te ascult.
— Vă amintiţi că aseară mi-aţi spus,
când ne înapoiam de la ţară, unde v-aţi
dus cu biata Guristă: „Caută să dai de
Învăţător în cartier, îi vei spune că ai de
dat o lovitură straşnică; dar că tu nu te
bagi, însă dacă vrea să-ţi ia locul, n-are
decât să vie a doua zi la bariera Bercy, la
«Coşul cu flori» şi acolo va întâlni pe cel
ce-i va vinde pontul“.
— Foarte bine.
— Părăsindu-vă, dau fuga în
mahala… mă duc la hoaşcă – nici urmă
de Învăţător; trec prin strada Saint Éloi,
strada Bobului, strada Vieille Draperie…
– 406 –
– Eugen Sue –
nimeni. În sfârşit, îl întâlnesc cu acea

râmă de Cucuvaie în piaţa Notre-Dame,
la un mic croitor, vânzător de haine
vechi, tăinuitor şi hoţ; puneau la cale o
învârteală cu nişte bani furaţi de la
domnul ăla înalt, în doliu, care avea de
gând să vă facă nu ştiu ce; cumpărau
haine de ocazie. Cucuvaia se tocmea
pentru un şal roşu… Dihanie bătrână!...
Îi spun Învăţătorului totul de-a fir a păr;
el zice că-i place afacerea şi că vine la
întâlnire. Azi dimineaţă, potrivit
ordinului pe care mi l-aţi dat ieri, alerg
să vă dau răspunsul… Mi-aţi spus:
„Băiete, vino mâine dimineaţă, înainte
de se face zi, o să stai tot timpul în casă,
iar pe seară… o să vezi ceva care merită
să fie văzut“. Doar atât mi-aţi spus, dar
eu am înţeles mai mult. Ce mi-am zis? E
– 407 –
o capcană pregătită, să pună mâna pe

Învăţător, d-aia i s-a propus lovitura.
Mare ticălos şi Învăţătorul ăsta… A ucis
pe negustorul de vite… O ştiu…
— Şi greşeala mea a fost că nu ţi-am
spus totul, băiete. Această cumplită
nenorocire poate că nu s-ar fi întâmplat.
— Vă privea pe dumneavoastră,
domnule Rudolf: cât despre mine, eu
eram dator să vă servesc, pentru că, la
urma urmei… nu ştiu cum se face, v-am
mai spus-o, mă simt aidoma câinelui
dumneavoastră mops… În sfârşit,
destul, îmi zic; mâine e tămbălău, azi
sunt liber. Domnul Rudolf mi-a plătit
două zile pe care le pierdusem şi alte
două zile înainte, pentru că iată că de
trei zile n-am mai dat pe la şeful meu, al
hamalilor, şi nefiind milionar, munca…
– 408 –
– Eugen Sue –
e pâinea mea. Mai adaug: de fapt,

domnul Rudolf îmi plăteşte timpul
irosit, deci timpul meu îi aparţine, îl pun
în slujba lui. Şi trebuie să-i fie teamă că i
se întinde o cursă. Domnul Rudolf îi
propunea afacerea pentru mâine, e
adevărat, dar haimanaua e în stare să
vină în timpul zilei pe aici să recunoască
vecinătăţile şi, dacă se îndoieşte de
domnul Rudolf, să ia cu el alt hoţ, sau
poate să zică: „Mâine“ şi să dea lovitura
numai pentru el azi.
— Ai ghicit adevărul… aşa s-a şi
întâmplat şi Providenţa a vrut să-ţi
datorez viaţa!
— E de mirare, domnule Rudolf,
cum, de când vă cunosc, se petrec nişte
întâmplări care s-ar zice că se pun la cale
acolo sus! Şi apoi îmi vin nişte idei acum
– 409 –
care nu-mi trecuseră niciodată prin cap.

Asta de când mi-aţi spus: „Băiete, eşti un
om de inimă şi de onoare“. Inimă!
Onoare! Drace, vorbele astea parcă îţi
răscolesc măruntaiele. Vedeţi, domnule
Rudolf, când eşti obişnuit să auzi cum ţi
se strigă: „păzea, lupul; păzea câinele
turbat“; când încerci doar să te apropii
de oameni cinstiţi…
— Aşa că de câteva zile ai alte
gânduri?
— Desigur, domnule Rudolf. Iată,
îmi ziceam, acum, dacă aş întâlni pe
unul care ar fi făcut vreo ticăloşie, o
beţie, o ispravă la mânie, mă rog, orice, i-
aş spune; „Omule, ai făcut o prostie,
bine… Dar asta nu-i tot. Dumnezeu n-a
făcut de florile mărului pe oamenii care
se îneacă, ard sau crapă de foame; îmi
– 410 –
– Eugen Sue –
vei face deci plăcerea, când câştigi doi

franci pe zi, să dai un franc bătrânilor
sau copiilor neajutoraţi, în sfârşit, unora
care, mai nenorociţi ca tine, n-au nici
pâine, nici nu pot munci şi mai ales nu
pregeta omule, dacă e cineva care poate
fi salvat, să-ţi pui pielea în joc, – ăsta-i
acum rostul tău în viaţă!!! Ţinând seama
de asta şi cu condiţia să nu reîncepi să
faci prostii, mă vei găsi întotdeauna…“
Dar iertaţi-mă, domnule Rudolf, eu
trăncănesc… şi dumneavoastră sunteţi
curios…
— Nu, îmi place să te ascult vorbind
astfel. Şi-apoi am destul timp să aflu
cum s-a întâmplat nenorocirea a cărei
victimă a fost bietul Murph… Credeam
că nu-mi va scăpa din mână Învăţătorul,
niciun pas, niciun minut, în timpul
– 411 –
acestei primejdioase încercări… Atunci

m-ar fi ucis de o mie de ori, înainte de a
se fi atins de Murph. Dar vai! Soarta a
vrut altfel… Continuă, dragul meu.
— Dorind, dar, să folosesc timpul în
slujba dumneavoastră, domnule Rudolf,
ce mi-am zis? Trebuie să mă cuibăresc
undeva de unde să pot vedea zidurile,
poarta grădinii – nu e decât o singură
intrare – dacă găsesc un adăpost bun…
plouă, stau toată ziua, toată noaptea,
chiar şi a doua zi dimineaţa aş fi fost
gata… Mi-am spus toate astea pe la
două, la Batignolles, unde mă dusesem
să îmbuc ceva, după ce m-am despărţit
de dumneavoastră, domnule Rudolf…
Mă înapoiez la Champs-Elysées… caut
să mă cuibăresc… Şi ce văd? O
cârciumioară la nici zece paşi de poarta
– 412 –
– Eugen Sue –
dumneavoastră… Ploua cu găleata, nu

trecea nimeni, noaptea se lăsa…
— Dar, îl întrerupse Rudolf, de ce nu
te-ai dus la mine?
— Mi-aţi spus să viu a doua zi
dimineaţa, domnule Rudolf… N-am
îndrăznit să viu înainte. Aţi fi zis că o fac
pe zelosul, că vă perii, cum se spunea în
armată.
La urma urmei, ştiu că nu sunt decât
un condamnat liberat, şi când cineva se
poartă cu mine cum vă purtaţi
dumneavoastră, domnule Rudolf… nu
te duci la el decât când îţi spune: „Vino“!
În schimb, dacă aş vedea un păianjen pe
gulerul hainei dumneavoastră, l-aş lua şi
l-aş strivi fără să cer voie… Aţi
înţeles?… Aşadar, iată-mă la fereastra
cârciumioarei, spărgând nuci şi bând din
– 413 –
poşirca aia, când o văd, prin ceaţă, pe

Cucuvaia venind cu puştiul lui Braţ-
Roşu, şchiopul ăla mic…
— Braţ-Roşu! Aşadar el e patronul
cârciumioarei din Champs-Elysées?
exclamă Rudolf.
— Da, domnule Rudolf, nu ştiaţi?
— Nu, credeam că locuieşte în
cartier.
— Stă şi acolo… stă peste tot acest
Braţ-Roşu… E o puşlama şireată şi
pricepută, cu peruca lui galbenă şi cu
nasul lui ascuţit! Până la urmă, când am
văzut-o venind pe Cucuvaie însoţită de
şchiop, mi-am zis: „Hai, se îngroaşă
gluma!“ Într-adevăr, şchiopul se ghemui
într-un şanţ al aleii drept în faţa porţii,
ca şi cum s-ar fi adăpostit de ploaie,
făcând-o pe cârtiţa… Cucuvaia îşi scoate
– 414 –
– Eugen Sue –
scufia, o pune în buzunar şi sună la

poartă. Bietul domnul Murph, amicul
dumneavoastră, deschide Chioarei şi iat-
o desfăcându-şi braţele şi alergând prin
grădină. Îmi dădeam cu pumnii-n cap
fiindcă nu înţelegeam ce avea Cucuvaia
de gând… În sfârşit iese, îşi pune scufia,
şopteşte două vorbe şchiopului care
reintră în ascunzişul lui şi ea o şterge…
Îmi zic: o clipă!… să nu ne pierdem
capul. Ologul a venit cu Cucuvaia,
Învăţătorul şi domnul Rudolf sunt deci
la Braţ-Roşu, Cucuvaia venise înainte să
adulmece locul şi rosturile casei, deci
vor să dea lovitura încă în astă seară.
Dacă vor să dea lovitura în astă seară,
domnul Rudolf, care crede că e vorba de
mâine este băgat în cofă. Dacă domnul
Rudolf e băgat în cofă, trebuie să mă duc
– 415 –
la Braţ-Roşu să văd ce coace el; da, dar

dacă în vremea asta soseşte
Învăţătorul… Ei, atunci cu atât mai rău,
o să intru în casă să-i spun: domnule
Murph, fereşte-te. Da, dar râia aia mică
de olog e lângă poartă, o să mă audă
sunând, o să mă vadă, o să dea alarma
Cucuvelei; dacă revine… se strică toată
treaba… cu atât mai mult cu cât poate că
domnul Rudolf are alt plan pentru astă
seară… Drace! Dă-i cu da şi dă-i cu nu,
uite aşa mi se răsucea creierul… Mă
tâmpisem de-a binelea, vedeam stele
verzi… nu mai ştiam ce să fac; îmi zic:
ies de aici, aerul proaspăt poate să mă
liniştească. Ies… mă linişteşte: îmi scot
bluza şi cravata, mă duc la şanţul
ologului, îl iau pe puşti de ceafă,
zadarnic se zbate, mă zgârie, ţipă… îl
– 416 –
– Eugen Sue –
înfăşor în bluza mea ca într-un sac, fac la

un cap un nod cu mânecile, la celălalt cu
cravata, putea răsufla; iau bocceaua sub
braţ, văd pe aproape o grădină de
zarzavat înconjurată de un zid mic, îl
arunc pe şchiop în mijlocul unei
răsadniţe de morcovi; puştanul guiţă
înfundat ca un purcel de lapte, dar
glasul nu se auzea nici la doi paşi… O
şterg, era şi timpul! Mă urc pe unul din
arborii mari din alee drept în faţa porţii
dumneavoastră, deasupra gropii unde
zăcuse ologul. După zece minute aud
paşi… ploua mereu. Era atât de
întuneric… atât de întuneric… că până şi
dracul şi-ar fi călcat pe coadă… Trag cu
urechea, era Cucuvaia. „Şchiopule!
Şchiopule!“ chema ea încet. „Da, caută-l
pe şchiop! Plouă şi puştiul s-o fi plictisit
– 417 –
tot aşteptând“, observă Învăţătorul,

înjurând. „Dacă pun mâna pe el, îl
jupoi!!!“ „Hoţule, ia seama, zise
Cucuvaia, poate că a plecat ca să ne dea
de veste cine ştie ce… Dacă ni se întinde
vreo capcană!… Ăla nu voia să dea
lovitura decât la zece“. „Asta aşa e,
răspundea Învăţătorul, acum nu e decât
ora şapte. Tu zici că ai văzut banii… cine
nu riscă, nu câştigă; dă-mi cleştele şi
dalta“.
— Şi sculele alea? întrebă Rudolf.
— Le luase de la Braţ-Roşu; o, are o
casă cu de toate. Cu un fleac şi uşa se
deschide. „Stai aici, îi spuse Învăţătorul
Cucuvelei, stai aşa, ia seama şi fluieră ca
sturzul dacă auzi ceva“. „Trece-ţi
pumnalul printr-o cheotoare a vestei, să-
l ai la îndemână“, îl sfătuieşte Chioara.
– 418 –
– Eugen Sue –
Şi Învăţătorul intră în grădină. Mi-am

spus numaidecât: domnul Rudolf nu e
acolo; e mort sau trăieşte, – acum, nu pot
face nimic, dar prietenii prietenilor
noştri sunt… O! nu, iertaţi-mă,
Monseniore!
— Lasă, lasă! Ei bine?
— Mi-am spus: Învăţătorul îi poate
ucide pe domnul Murph, amicul
domnului Rudolf, care nu bănuieşte
nimic. Acolo o să înceapă balamucul. Sar
de pe arborele meu, cad peste Cucuvaie,
o buimăcesc cu doi pumni zdraveni…
dânsa se-ntinde fără să sufle… Intru în
grădină... Drace, domnule Rudolf… era
prea târziu.
— Bietul Murph!
— Auzind zgomot la uşă, desigur că
a ieşit din vestibul şi se rostogolea cu
– 419 –
Învăţătorul pe micul peron; deşi rănit,

rezista fără să ceară ajutor. Bravul de el!
E cum sunt câinii buni, care mârâie, dar
nu muşcă, mi-am zis eu… şi mă arunc ca
la rişcă peste amândoi şi-l apuc pe
Învăţător de un crac, – mi-era
deocamdată singura parte a trupului său
la îndemână. „Trăiască Constituţia! Sunt
eu, Cuţitarul! Să-l împărţim pe din două,
domnule Murph.“ „Ah! Tâlharule, da’
de unde ai mai ieşit şi tu?“ îmi strigă
Învăţătorul, ameţit de atacul neaşteptat.
„Curiosule!“ îi răspund, încleştându-i o
pulpă între genunchii mei şi prinzându-i
o mână, aceea în care ţinea pumnalul;
era mâna lui cea zdravănă. „Şi domnul
Rudolf îmi strigă domnul Murph, unde-
i?“.
— Ce om devotat şi cinstit!
– 420 –
– Eugen Sue –
murmură Rudolf, îndurerat.

— Nu ştiu nimic de el, i-am răspuns.
Poate că l-a omorât tâlharul ăsta! Şi dau
mai tare în Învăţător, care încerca să mă
înjunghie cu pumnalul, numai că eram
culcat cu pieptul pe braţul lui, n-avea
decât încheietura mâinii liberă. „Eşti
oare singur, domnule Murph?“ îl
întrebai, în timp ce ne luptam cu
Învăţătorul.
„E lume pe aproape, dar dacă strig
nu voi fi auzit.“ „E departe?“ Cam la
vreo zece minute de aici.“ „Să strigăm
după ajutor, dacă sunt trecători, vor veni
să ne ajute.“ „Nu căci deocamdată îl
stăpânim noi, trebuie să-l ţinem aici…
Dar mă simt slăbit… sunt rănit“, îmi
spuse domnul Murph. „Drace, atunci
aleargă după ajutor dacă ai când. Voi
– 421 –
încerca să-l ţin pe loc, ia-i cuţitul, ajută-

mă numai să mă aşez peste el; măcar că
e de două ori mai tare ca mine, mă
însărcinez să am eu grijă de el, o data ce
l-am încopcit.“ Învăţătorul nu zicea
nimic, îl auzeam numai suflând ca un
bou, dar, drace, câte sforţări! Domnul
Murph nu reuşise să-i smulgă pumnalul,
mâna individului era ca o menghină. În
sfârşit, lăsându-mă mereu, cu tot trupul
peste braţul lui drept, îmi trec ambele
mâini în dosul cefei lui şi le împreună…
ca şi cum aş fi vrut să-l îmbrăţişez. Era
mândria mea să-l mardesc aşa! Atunci îi
zic lui Murph: „Grăbeşte-te… te aştept.
Dacă ai un om de prisos, pune-l s-o
înşface, s-o culeagă din spatele grădinii
pe Cucuvaia pe care am năucit-o.“
Rămân singur cu Învăţătorul. Ştia ce-l
– 422 –
– Eugen Sue –
aşteaptă.
— Nu ştia… nici tu, dragul meu,
spuse Rudolf întunecat, cu trăsăturile
contractate de acea expresie dură,
aproape fioroasă, despre care am mai
vorbit. Cuţitarul, mirat, îi răspunse lui
Rudolf:
— Credeam că Învăţătorul bănuia
ce-l aşteaptă, pentru că, drace, nu ca să
mă laud, dar a fost o clipă când mi-am
dat seama că nu-i de glumit. Eram pe
jumătate la pământ, jumătate pe ultima
treaptă a peronului… aveam braţele în
jurul gâtului lui… obraz lângă obraz, îl
auzeam scrâşnind din dinţi. Era
întuneric… şi ploua mereu, şi lampa
rămasă în vestibul ne lumina puţin.
Trecusem unul din picioarele lui între
ale mele. Cu toate astea, avea şale atât de
– 423 –
puternice, încât ne-am ridicat amândoi

la o înălţime ca de un picior de la
pământ. Voia să mă muşte, dar nu
izbutea. Niciodată nu m-am simţit atât
de puternic. Inima îmi bătea al dracului,
dar se afla la locul ei. Îmi spuneam:
„Sunt ca unul care ar stăpâni un câine
turbat, ca nu cumva să se dea la om“.
„Dă-mi drumul să scap şi nu-ţi voi face
nimic“, îmi spuse Învăţătorul. „Ah!
laşule, i-am răspuns, curajul tău nu stă
decât în forţă? N-ai fi îndrăznit să-l ucizi
pe negustorul de vite din Poissy, ca să-l
jefuiești, dacă ar fi fost tot atât de
puternic ca mine! Nu-i aşa?“ Nu, dar te
voi ucide tot ca pe el.“ Şi spunând asta,
făcu un salt atât de violent, încordându-
şi în acelaşi timp picioarele, că mă
aruncă într-o parte, noroc că aveam încă
– 424 –
– Eugen Sue –
mâinile încleştate pe după capul lui şi

braţul său drept sub mine. De îndată ce
avu ambele picioare libere, se pricepu să
se slujească bine de ele. Asta i-a dat
avânt. M-a răsturnat pe jumătate. Dacă
nu i-aş fi ţinut braţul în care avea
pumnalul, s-ar fi zis cu mine. În clipa
aceea, încheietura mâinii stângi mi-a
slăbit, am fost nevoit să-mi descleştez
degetele. Situaţia începea să fie proastă.
Îmi spuneam: „Sunt dedesubt, el e
deasupra mea, mă va ucide. Mi-e tot
una, îmi convine mai bine locul meu
decât al lui. Domnul Rudolf mi-a spus că
am inimă şi onoare. Simt că e adevărat.“
Asta îmi venea în minte când o văd pe
Cucuvaie în picioare, pe peron, cu ochiul
ei rotund şi cu şalul ei roşu. Drace! Am
crezut că-i un vis rău. „Isteaţo!“, îi strigă
– 425 –
Învăţătorul, am lăsat să-mi scape cuţitul,

ridicându-l… e acolo… sub el… şi
înfige-i-l în spate, între umeri.“ „O clipă,
bărbate, să-mi dau seama cum stă toată
treaba… “
Şi iat-o pe Cucuvaie învârtindu-se în
jurul nostru şi croncănind ca o pasăre
aducătoare de ghinion ce era. În fine,
zăreşte pumnalul… vrea să se arunce pe
el. Eu, lungit pe burtă, îi dau o lovitură
de picior în stomac, o răstorn, dar ea se
ridică şi se îndârjeşte. Nu mai puteam,
mă mai ţineam încleştat de Învăţător,
dar el îmi dădea de jos în sus, în falcă,
lovituri atât de puternice încât eram pe
cale să cedez… începeam să ameţesc…
când văd trei sau patru oameni
zdraveni, înarmaţi, care coborau pe
peron… şi domnul Murph, foarte palid,
– 426 –
– Eugen Sue –
de-abia ţinându-se pe picioare susţinut

de domnul doctor. Învăţătorul şi
Cucuvaia sunt înhăţaţi şi legaţi. Dar asta
nu era destul. Trebuia să ştiu unde e
domnul Rudolf. Sar pe Cucuvaie şi-mi
amintesc cum îi scosese dintele bietei
Guriste, îi apuc braţul, i-l răsucesc şi-o
întreb: „Unde e domnul Rudolf?“ Ea se
ţine bine. La a doua răsuceală, îmi strigă:
„La Braţ-Roşu, în pivniţa cârciumii
«Inima sângerândă» “. Bine! În trecere
vreau să-l iau pe olog din răsadul lui de
morcovi, era în drumul meu. Mă uit…
nu mai era acolo decât bluza mea. O
rosese cu dinţii. Sosesc la „Inima
sângerândă“ şi-l iau de gât pe Braţ-Roşu.
„Unde e tânărul care a venit astă seară
aici cu Învăţătorul?“ „Nu mă strânge aşa
tare, zice, că-ţi spun, au vrut să facă o
– 427 –
glumă cu el, l-au închis în pivniţă mea, îl

scoteam noi de-acolo“. Coborâm…
nimeni.
„O fi ieşit când eram noi cu spatele,
spune Braţ-Roşu, vezi că nu e nimeni.“
Plec foarte trist, când, la lumina
felinarului, văd o altă uşă. Alerg, o trag
spre mine, şi primesc cum s-ar zice o
găleată zdravănă cu apă în obraz. Văd
sărmanele dumneavoastră braţe în aer.
Vă pescuiesc şi vă duc în spate până aici,
negăsindu-se nimeni prin apropiere care
să cheme o trăsură. Asta-i, domnule
Rudolf, şi o pot spune, fără să mă laud,
că sunt foarte mulţumit…
— Dragul meu, îţi datoresc viaţa; e o
datorie pe care o voi plăti, fii sigur, şi în
orice caz… ai atâta inimă, că vei
împărtăşi simţământul care mă
– 428 –
– Eugen Sue –
însufleţeşte în ceasul acesta… Sunt

stăpânit pe de o parte de o cumplită
îngrijorare pentru prietenul pe care l-ai
salvat cu atâta curaj şi pe de altă parte de
nevoia unei crunte răzbunări împotriva
aceluia care era gata, gata să vă ucidă pe
amândoi.
— Înţeleg toate astea, domnule
Rudolf… S-a aruncat asupra
dumneavoastră ca un laş, v-a azvârlit
într-o pivniţă şi v-a lăsat acolo leşinat ca
să vă înece; Învăţătorul va avea ce
merită… Mi-a mărturisit că el îl
asasinase pe negustorul de vite… Nu
sunt un mişel, dar, drace! de data asta
m-aş duce cu inima împăcată să chem
garda să-l înhaţe, tâlharul!
— David, vrei să te duci să vezi ce
face Murph? glăsui Rudolf, fără a-i
– 429 –
răspunde Cuţitarului. Să te înapoiezi.

Negrul plecă.
— Ştii unde e Învăţătorul, băiete
dragă?
— Într-o sală de jos, cu Cucuvaia.
Veţi trimite după gardă, domnule
Rudolf?
— Nu…
— Nu cumva vreţi să-i daţi drumul?
Ah! Să nu faceţi asemenea gesturi de
mărinimie. Revin la ce-am spus: e un
câine turbat. Să ţinem seamă de cei de pe
stradă.
— Fii liniştit… nu va mai muşca pe
nimeni.
— Deci o să-l închideţi undeva?
— Nu, într-o jumătate de oră va
pleca de aici.
— Învăţătorul?
– 430 –
– Eugen Sue –
— Da…
— Fără jandarmi?
— Fără...
— Cum, va pleca de aici liber?
— Liber…
— Şi singur?
— Da, singur…
— Şi unde să se ducă?
— Unde o să vrea, spuse Rudolf
tăind vorba Cuţitarului. Cu un surâs
care-l îngrozi…
Negrul se înapoie.
— Ei bine, David… Ce-i cu Murph?
— Dormitează, monseniore, spuse
întristat doctorul. Dar tot mai respiră
greu.
— Mai e în primejdie?
— Situaţia… e destul de gravă,
monseniore… Totuşi, trebuie să
– 431 –
sperăm…
— Oh! Murph! Răzbunare!…
Răzbunare!… strigă Rudolf cu o furie
rece şi reţinută. Apoi adăugă:
— David… o vorbă…
Şi şopti ceva la urechea negrului.
Acesta tresări.
— Pregeţi? îl întrebă Rudolf. Totuşi
ţi-am împărtăşit deseori această idee…
Momentul de a o aplica a sosit…
— Nu preget, monseniore… aprob
această idee… ea cuprinde o întreagă
reformă penală, demnă de cercetarea
marilor criminalişti, pentru că această
pedeapsă este în acelaşi timp simplă…
cumplită… şi dreaptă. În cazul de faţă,
se poate aplica. Fără să mai numărăm
crimele pentru care acest tâlhar a fost
condamnat la ocnă pe viaţă… dar a mai
– 432 –
– Eugen Sue –
comis acum trei crime… negustorul de

vite… Murph… şi dumneavoastră,
monseniore. Se va face dreptate.
— Va avea în faţa lui orizontul fără
hotar al căinţei… adăugă Rudolf. Bine,
David… mă înţelegi…
— Colaborăm la aceeaşi operă…
monseniore.
După o clipă de tăcere, Rudolf
adăugă: după aceea crezi că cinci mii de
franci îi vor ajunge, David?
— Desigur, monseniore.
— Băiete, se adresă Rudolf
Cuţitarului uluit, vreau să-i spun două
vorbe domnului. Între timp, du-te în
camera alăturată… o să găseşti pe un
birou un portvizit mare, roşu, scoate
cinci hârtii a câte o mie de franci şi adu-
mi-le…
– 433 –
— Şi pentru cine sunt aceşti bani?

strigă fără să vrea Cuţitarul.
— Pentru Învăţător… Şi vei spune
totodată să-l aducă aici…
Capitolul 21
PEDEAPSA
Scena se petrecea într-un salon

tapetat în roşu, puternic luminat.
Rudolf, îmbrăcat într-un halat de
catifea neagră, care-i măreşte şi mai mult
paloarea obrazului, şade în faţa unei
mese mari acoperită de un covor. Pe
această masă se văd două portofele: cel
furat lui Tom de către Învăţător în
mahala şi cel aparţinând tâlharului;
lănţugul de dublé al Cucuvelei, de care
era prins micul Duh-Sfânt de lapis-
– 434 –
– Eugen Sue –
lazuli, pumnalul încă plin de sânge cu

care fusese lovit Murph, cleştele de fier
care slujise la spargerea uşii şi, în sfârşit,
cele cinci hârtii a o mie de franci pe care
Cuţitarul le adusese din odaia
învecinată.
Doctorul negru şade, într-o parte a
mesei, iar Cuţitarul în cealaltă.
Învăţătorul, legat cobză, în neputinţă
de a face vreo mişcare, este aşezat pe un
mare fotoliu cu rotile, în mijlocul
salonului.
Oamenii care îl aduseseră se retrag.
Rudolf, doctorul, Cuţitarul şi ucigaşul
sunt singuri.
Rudolf nu mai e furios; rămâne
calm, mâhnit, dus pe gânduri; va
îndeplini o sarcină solemnă şi cumplită.
Doctorul e preocupat.
– 435 –
Cuţitarul resimte o teamă

nedesluşită: nu-şi poate deslipi privirea
din ochii lui Rudolf.
Învăţătorul e livid… îi e frică.
O arestare legală i-ar fi părut poate
mai puţin de temut, îndrăzneala nu l-ar
fi părăsit în faţa unui tribunal obişnuit;
dar tot ce-l înconjoară îl surprinde, îl
îngrozeşte; e în mâinile lui Rudolf pe
care-l credea un meseriaş în stare să-l
trădeze sau să şovăie în ceasul crimei.
Din pricina acestor bănuieli şi în
nădejdea că va profita singur de pe
urma furtului, a vrut să-l suprime…
Şi, în acest ceas, Rudolf îi părea
neîndurător şi măreţ ca Justiţia însăşi.
Afară domneşte cea mai adâncă
tăcere. Nu se aude decât răpăitul ploii
spre cade… cade de pe acoperiş pe
– 436 –
– Eugen Sue –
caldarâm.
Rudolf se adresă Învăţătorului:
— Evadat de la închisoarea
Rochefort unde ai fost condamnat pe
viaţă pentru crimă de fals, furt şi de
omucidere, eşti Anselmo Duresne!
— Nu e adevărat, să mi se
dovedească! strigă Învăţătorul cu glasul
schimbat, aruncând în juru-i o privire
sălbatică şi în acelaşi timp neliniştită.
— Cum? se indignă Cuţitarul. Nu
am fost împreună la Rochefort?
Rudolf făcu un semn Cuţitarului să
tacă.
După care continuă:
— Eşti Anselme Duresnel… o vei
recunoaşte mai târziu… ai asasinat şi ai
jefuit un negustor de vite pe drumul
care duce la Poissy.
– 437 –
— Nu e adevărat.
— O vei recunoaşte mai târziu.
Tâlharul se uită surprins la Rudolf.
— Noaptea asta te-ai introdus aici ca
să furi; ai înjunghiat pe stăpânul acestei
case…
— Dumneata mi-ai propus să comit
acest furt, răspunse Învăţătorul,
recâştigând un pic de încredere în sine;
am fost atacat… m-am apărat.
— Omul pe care l-ai lovit, nu te-a
atacat… nu era înarmat… Ţi-am propus
acest furt… e adevărat… îţi voi spune de
îndată în ce scop. În ajun, după ce
jefuiseşi în cartier un om şi o femeie,
după ce le-ai furat portofelul pe care-l
vezi, te-ai oferit, pentru o mie de franci,
să mă ucizi.
— Am auzit asta şi eu! strigă
– 438 –
– Eugen Sue –
Cuţitarul:
Învăţătorul îi aruncă o privire de ură
înfiorătoare.
Rudolf reluă:
— Vezi, nu era nevoie să fii
îndemnat de mine pentru a face rău!…
— Nu eşti judecător de instrucţie şi
nu-ţi voi mai răspunde…
— Iată de ce ţi-am propus furtul
acela. Te ştiam fugit din temniţă…
Cunoşteai numele părinţilor unei
nefericite copile căreia Cucuvaia,
complicea dumitale, i-a provocat
aproape toate nenorocirile… Voiam să te
atrag aici, cu momeala unui furt, singura
în stare să te ispitească. O dată în
puterea mea, te puneam să alegi: fie să te
dau pe mâinile justiţiei care te-ar fi pus
să ispăşeşti uciderea negustorului de
– 439 –
vite…
— Nu e adevărat! N-am făcut eu
asta!
— … fie să fii scos din Franţa, prin
grija mea, într-un loc de detenţie pe
viaţă, dar cu condiţia să-mi dai
informaţiile pe care voiam să le am.
Fuseseşi condamnat pe viaţă; ţi-ai călcat
osânda. Prinzându-te şi punându-te de
aci înainte în neputinţă de a mai face
vreun rău, slujeam societatea şi, prin
mărturisirile pe care mi le-ai fi făcut,
găseam poate mijlocul de a reda o
familie unei biete fiinţe mai mult
nenorocită decât vinovată. Acesta a fost
la început planul meu: nu era legal; dar,
prin evadarea dumitale şi datorită noilor
crime pe care le-ai comis, eşti în afara
legii... Ieri, o mărturisire providenţială
– 440 –
– Eugen Sue –
mi-a dezvăluit adevăratul dumitale

nume.
— Nu e adevărat! Nu mă cheamă
Duresnel!
Rudolf luă de pe masă lănţucul
Cucuvelei şi arătând Învăţătorului micul
sfânt de lapis-lazuli:
— Nelegiuire! strigă el eu glas
ameninţător. Ai pângărit, dând unei
fiinţe infame, acest talisman… de trei ori
sfânt! Deoarece copilul dumitale avea
acest dar de la mama şi de la bunica lui!
Învăţătorul, înmărmurit de această
descoperire, îşi înclină capul fără să
răspundă.
— Ieri am aflat că acum
cincisprezece ani ţi-ai răpit copilul de la
maică-sa şi că numai dumneata cunoşti
taina existenţei lui; această nouă ticăloşie
– 441 –
mi-a oferit un motiv în plus să pun mâna

pe dumneata, fără să mai vorbim de
problemele care mă privesc personal;
dar nu acesta este mobilul principal al
răzbunării mele… Noaptea asta ai făcut
o nouă vărsare de sânge fără să fi
provocat. Omul pe care l-ai asasinat te-a
întâmpinat cu încredere, nebănuind
pofta dumitale de sânge. Te-a întrebat
doar ce doreşti. „Banii şi viaţa“… şi l-ai
lovit cu pumnalul.
— Aşa mi-a povestit domnul
Murph. Când i-am dat primele îngrijiri,
spuse doctorul.
— Nu e adevărat, a minţit.
— Murph nu minte niciodată,
răspunse cu răceală Rudolf. Crimele
dumitale cer o răzbunare exemplară. Te-
ai introdus, înarmat, în grădina asta, ai
– 442 –
– Eugen Sue –
înjunghiat un om ca să-l jefuieşti. Ai mai

făcut o crimă… Vei muri aici… Din
îndurare pentru soţia şi fiul dumitale, te
vom cruţa de ruşinea eşafodului… Se va
spune că ai fost omorât într-un atac de
către nişte oameni înarmaţi…
Pregăteşte-te… armele sunt încărcate.
Înfăţişarea lui Rudolf era aceea a
unui om neînduplecat.
Învăţătorul văzuse în camera
cealaltă doi oameni înarmaţi cu
carabine… Numele lui era cunoscut; se
gândea, că voiau să scape de el într-
adevăr, pentru a face să se uite ultimele
lui crime şi a-i cruţa familia de această
nouă ruşine.
Ca toţi cei de teapa lui, acest om era
pe cât de fioros, pe atât de laş. Socotind
că i-a sunat ceasul din urmă, tremura
– 443 –
spasmodic; buzele i se albiseră: cu vocea

gâtuită. Strigă:
— Îndurare!
— Nu există îndurare pentru
dumneata, îi răspunse Rudolf. Dacă nu
ţi se zboară creierii aici, te aşteaptă
eşafodul.
— Prefer eşafodul… Voi mai trăi cel
puţin două trei luni… Ce importanţă are
pentru dumneavoastră. Ce vă
stinghereşte, dacă până la urmă tot voi fi
pedepsit! Îndurare!… Îndurare!
— Dar soţia dumitale… fiul
dumitale… ei îţi poartă numele…
— Numele meu e atât de terfelit…
chiar de-ar fi să nu mai trăiesc decât opt
zile, îndurare!…
— N-ai nici măcar acel dispreţ faţă
de viaţă, pe care îl întâlneşti câteodată la
– 444 –
– Eugen Sue –
marii criminali? observă Rudolf cu

dezgust.
— De altfel, legea nu îngăduie să-ţi
faci singur dreptate, adăugă cu
îndrăzneală Învăţătorul.
— Legea! exclamă Rudolf, legea!…
îndrăzneşti să invoci legea, dumneata,
care de douăzeci de ani trăieşti în
continuă răzvrătire împotriva legii?
Tâlharul îşi plecă fruntea fără a
răspunde, apoi spuse cu glas umil:
— Cel puţin, din milă, îngăduiţi-mi
să trăiesc!
— Îmi vei spune unde e fiul
dumitale?
— Da, da… vă voi spune tot ce ştiu.
— Îmi vei spune cine sunt părinţii
acelei fete a cărei copilărie a fost chinuită
de Cucuvaie?
– 445 –
— În portofelul meu sunt acte care

vă vor pune pe urma lor. Pare că mama
ei este o mare doamnă.
— Unde e băiatul dumitale?
— Mă veţi lăsa să trăiesc?
— Mărturiseşte mai întâi tot…
— Dar când veţi afla… rosti
Învăţătorul.
— L-ai omorât!
— Nu, nu, l-am încredinţat unuia
din complicii mei care, în clipa când am
fost arestat, a izbutit să evadeze. L-a
crescut, i-a dat cultura necesară ca să
intre în comerţ, ca să ne servească nouă
şi… Dar nu mai spun restul, decât dacă-
mi făgăduiţi că nu mă omorâţi.
— Mai pui şi condiţii, mizerabile?
— Ei bine! nu, nu; dar fie-vă milă;
lăsaţi să fiu arestat ca vinovat numai
– 446 –
– Eugen Sue –
pentru crima de azi; să nu vorbiţi de

cealaltă. Lăsaţi-mi şansa de a-mi salva
capul.
— Vrei aşadar să trăieşti?
— Oh! da, da; cine ştie?… Nu poţi
prevedea ce se poate întâmpla, spuse
fără voia lui tâlharul.
Se şi gândea la eventualitatea unei
noi evadări.
— Vrei să trăieşti cu orice preţ… să
trăieşti.
— Da, să trăiesc… chiar în lanţuri!
Măcar o lună, opt zile… Oh! să nu mor
acum, în clipa asta…
— Mărturiseşte-ţi toate crimele şi vei
trăi.
— Voi trăi, oh! adevărat, oare? Voi
trăi?
— Din milă pentru soţia ta şi pentru
– 447 –
fiul tău, îţi dau un sfat înţelept: să mori

mai bine acum, să mori…
— Oh! nu vă luaţi cuvântul înapoi,
lăsaţi-mă să trăiesc; viaţa cea mai
îngrozitoare, cea mai cumplită, nu
înseamnă nimic, pe lângă moarte.
— Vrei tu asta?
— Oh, da, da…
— Ţii cu tot dinadinsul?
— Oh! Nu mă voi plânge niciodată!
— Ce-ai făcut cu copilul tău?
— Prietenul despre care v-am vorbit,
îl pusese să înveţe contabilitatea ca să-l
plaseze într-o bancă; asta ca să ne
informeze în unele privinţe. Aşa era
înţelegerea dintre noi. Deşi mă aflam la
Rochefort, în aşteptarea evadării, eu
conduceam planul acestei lovituri şi
corespondam între noi prin alfabet
– 448 –
– Eugen Sue –
cifrat.
— Acest om mă îngrozeşte! exclamă
Rudolf cutremurându-se; există crime pe
care nici nu le bănuiam. Mărturiseşte…
mărturiseşte… pentru ce voiai ca fiul tău
să intre în slujbă la un bancher?
— Pentru că… pricepeţi… el fiind
înţeles cu noi… fără să pară… să inspire
încrederea bancherului… să ne ajute şi…
— Oh! Doamne, Dumnezeule, fiul
lui, fiul lui! strigă Rudolf cu o groază
crescândă, ascunzându-şi faţa în palme.
— Dar nu era vorba decât de falsuri!
replică tâlharul; numai că fiul meu
aflând despre ce e vorba, s-a indignat la
culme… După o ceartă aprinsă cu omul
care îl crescuse pentru planurile noastre,
băiatul a dispărut… iată, se împlinesc
optsprezece luni… De atunci nu se mai
– 449 –
ştie ce e cu el… Veţi găsi în portofelul

meu lista demersurilor pe care persoana
în chestie le-a întreprins ca să-l
regăsească, de teamă să nu dea pe faţă
tovărăşia cu noi, dar i s-au pierdut
urmele la Paris. A locuit ultima oară în
strada Templului numărul 17, sub
numele de François Germain; adresa e şi
ea în portofelul meu. După cum vedeţi,
am spus tot… tot… Ţineţi-vă făgăduiala,
puneţi să mă aresteze numai pentru
hoţia de aseară.
— Şi negustorul de vite de la Poissy?
— Nu se poate descoperi făptaşul,
nu există dovezi. Vi-o mărturisesc
dumneavoastră ca să vă dovedesc buna
mea credinţă, dar în faţa judecătorului
voi nega…
— Deci, mărturiseşti?
– 450 –
– Eugen Sue –
— Eram în mizerie, nu aveam din ce

să trăiesc… Cucuvaia m-a îndemnat…
Acum mă căiesc… după cum vedeţi,
deoarece mărturisesc… Ah! dacă aţi fi
atât de mărinimos şi să nu mă daţi pe
mâna justiţiei, v-aş da cuvântul de
onoare că n-aş mai reîncepe.
— Vei trăi şi… nu te voi da pe mâna
justiţiei.
— Mă iertaţi? strigă Învăţătorul,
nevrând să-şi creadă auzului, mă iertaţi?
— Te judec… şi te pedepsesc! rosti
Rudolf cu voce tunătoare. Nu te voi
preda justiţiei pentru că vei fi trimis la
ocnă sau la eşafod, şi asta nu trebuie să
se întâmple… nu trebuie… La ocnă! Ca
să te bucuri de stimă printre bandiţi
pentru puterea şi ticăloşia ta, ca să-ţi
îndestulezi şi mai mult instinctul de
– 451 –
dominaţie brutală, ca să fii urât şi temut

de toţi, căci crima îşi are orgoliul ei, şi tu
te bucuri de el în monstruozitatea ta!…
La ocnă! nu, nu: trupul tău de fier
înfruntă munca de ocnaş şi bâta
gardienilor. Şi-apoi lanţurile se rup,
zidurile se străpung, meterezele se
escaladează; şi într-o zi vei evada iar ca
să te arunci din nou asupra societăţii,
aidoma unei fiare sălbatice şi turbate,
lăsând în urma ta jaful şi crima… căci
nimic nu rezistă puterii tale de Hercule
şi cuţitului tău; şi asta nu trebuie să se
mai întâmple… nu, nu trebuie! fiindcă la
ocnă îţi vei rupe iar lanţurile… Ce-i de
făcut ca să punem societatea la adăpost
de turbarea ta? Să te dăm călăului?
— Vreţi aşadar moartea mea? strigă
banditul, vreţi moartea mea?
– 452 –
– Eugen Sue –
— Moartea? Să n-o nădăjduieşti…

Eşti atât de laş, ţi-e atâta teamă de ea,
încât niciodată nu vei crede că e
aproape! În îndărătnicia ta de a trăi, în
speranţa ta nesăbuită! Oricum, ea îţi va
atenua oroarea supliciului, nu te vei
convinge de moarte decât sub gheara
călăului! Şi atunci, îndobitocit de groază,
nu vei fi decât o masă inertă,
nesimţitoare, oferită ca jertfă victimelor
tale… Asta nu se poate… ai crede că vei
fi salvat în ultimul minut. Tu, monstrule,
să speri? Cum! Speranţa să vie să-şi
fluture mirajele dulci şi alinătoare pe
zidurile celulei tale… până când moartea
ţi-ar fi întunecat lumina ochilor… Haida
de! bătrânul Satan prea ar face haz!…
Dacă nu te căieşti… eu nu mai vreau ca
tu să speri în această viaţă, eu…
– 453 –
— Dar ce-am făcut oare acestui

om?… Cine e? Ce vrea de la mine? Unde
mă aflu? strigă Învăţătorul, aproape
delirând.
Rudolf urmă:
— Dacă, dimpotrivă, ai înfrunta cu
îndrăzneală moartea, nici în acest caz n-
ar trebui să fii dat supliciului… Pentru
tine eşafodul ar fi o capră de lemn,
însângerată, unde, ca atâţia alţii, te-ai făli
cu ferocitatea ta, unde, nepăsător faţă de
o viaţă mizerabilă, ţi-ai afurisi sufletul
într-un blestem final!… Nici aşa nu
trebuie să fie… Nu e bine ca poporul să
vadă pe osândit glumind cu tăişul
ghilotinei, bătându-şi joc de călău şi
stingând cu un rânjet divina scânteie pe
care Creatorul a iscat-o în noi… Salvarea
unui suflet e o acţiune sfântă. Orice
– 454 –
– Eugen Sue –
crimă se ispăşeşte sau se răscumpără, a

spus Mântuitorul, dar numai pentru cel
ce doreşte cinstit ispăşire şi căinţă. De la
tribunal la eşafod, drumul, e prea scurt.
Nu trebuie să mori astfel…
Învăţătorul era distrus… Pentru
prima oară în viaţa lui încerca un
simţământ de care se temea mai mult
decât de moarte… Această teamă
nedesluşită era oribilă…
Doctorul negru şi Cuţitarul se uitau
la Rudolf cu spaimă, ascultau zguduiţi
acest accent al vocii sale, sonor, tăios,
neînduplecat ca tăişul unei securi;
simţeau cum li se strânge inima de
teamă.
Rudolf continuă:
— Anselme Duresnel, nu vei merge
la ocnă, deci nu vei muri…
– 455 –
— Atunci ce vreţi de la mine? Oare

iadul vă trimite?
— Ascultă… rosti Rudolf, ridicându-
se cu solemnitate şi dând gestului său o
autoritate ameninţătoare: ai abuzat în
mod criminal de puterea ta, o voi
paraliza… Cei mai tari tremurau în faţa
ta; vei tremura tu în faţa celor mai
slabi… Asasin, ai scufundat făpturile lui
Dumnezeu în noaptea veşnică; beznele
veşniciei vor începe să te cuprindă încă
în această viaţă, chiar azi, chiar acum…
Pedeapsa ta va fi pe măsura crimelor
tale… Dar, adăugă Rudolf cu un fel de
milă dureroasă, această groaznică
pedeapsă îţi va lăsa cel puţin orizontul
fără hotare al ispăşirii. Aş fi tot atât de
criminal pe cât eşti şi tu dacă,
pedepsindu-te, n-aş săvârşi decât o
– 456 –
– Eugen Sue –
răzbunare, oricât de dreaptă ar fi ea…

Departe de a fi stearpă ca moartea,
pedeapsa ta trebuie să fie rodnică;
departe de a te stigmatiza, ea te poate
mântui… Dacă, pentru a te împiedica să
mai faci rău, te lipsesc pentru totdeauna
de splendoarea creaţiunii, dacă te afund
într-o noapte de nepătruns, singur, cu
amintirea fărădelegilor tale, este ca să le
poţi măsura mereu enormitatea… Da,
izolat pentru totdeauna de lumea din
afară, vei fi nevoit să priveşti mereu în
tine însuţi… şi atunci nădăjduiesc că
fruntea ta înnegrită de infamie, va roşi
de ruşine… sufletul tău împietrit de
sălbăticie, ros de crimă, se va muia prin
milă; fiecare din vorbele tale e un
blestem, fiecare din vorbele tale va fi o
rugă, eşti îndrăzneţ şi crud pentru că eşti
– 457 –
puternic… Vei fi blând şi umil pentru că

vei fi slab… Remuşcarea nu-şi află loc în
inima ta… Va veni o zi când îţi vei
plânge victimele. Ai terfelit inteligenţa
pe care Dumnezeu ţi-a dăruit-o, ai
redus-o la instincte de jaf şi de omor, din
om te-ai transformai într-o fiară
sălbatică. Într-o zi inteligenţa ta va
renaşte prin remuşcare, se va înălţa prin
ispăşire… N-ai respectat măcar ceea ce
respectă animalele sălbatice – femelele şi
puii lor… După o viaţă lungă închinată
izbăvirii crimelor tale, cea din urmă
rugăciune a ta va fi pentru a-l implora
pe Dumnezeu, să-ţi acorde fericirea
nevisată de a muri lângă soţia şi lângă
fiul tău.
Rostind aceste cuvinte, vocea lui
Rudolf trăda o tristă emoţie.
– 458 –
– Eugen Sue –
Învăţătorului aproape că nu-i mai

era frică… Crezuse că Rudolf vroise
doar să-l sperie înainte de a-i face
această morală. Aproape liniştit, datorită
blândeţii glasului judecătorului său,
banditul, cu atât mai obraznic cu cât era
mai puţin speriat, răspunse cu un râs
grosolan:
— Ah! dezlegăm oare ghicitori acum
sau ascultăm o predică religioasă, hai?
Negrul se uită la Rudolf cu nelinişte;
se aştepta la o izbucnire de furie din
partea lui.
Dar nu… tânărul îşi scutură capul cu
o expresie de nespusă tristeţe şi se
adresă doctorului:
— Fă ce se cuvine, David!…
Dumnezeu să mă pedepsească numai pe
mine dacă greşesc cumva!
– 459 –
Şi Rudolf îşi ascunse faţa în palme…

La rostirea acestor cuvinte: „Fă ce se
cuvine, David“, negrul sună din
clopoţel.
Doi oameni îmbrăcaţi în negru
intrară în încăpere. Cu un semn,
doctorul le arătă uşa unui cabinet lateral.
Cei doi oameni împinseră fotoliul de
care era legat Învăţătorul în aşa fel încât
tâlharul să nu poate face nicio mişcare.
Capul îi era fixat de speteaza fotoliului
printr-o legătură care-i prindea gâtul şi
umerii.
— Fixaţi-i fruntea de fotoliu cu o
basma şi cu alta puneţi-i un căluş în
gură, le spuse David, fără a intra în
cabinet.
— Vreţi să-mi tăiaţi gâtul acum?…
înduraţi-vă! se rugă Învăţătorul,
– 460 –
– Eugen Sue –
înduraţi-vă… şi…
Apoi nu se mai auzi nimic decât un
murmur nedesluşit. Cei doi oameni
reveniră… Doctorul le făcu un semn şi ei
părăsiră odaia.
— Monseniore?… se adresă pentru
ultima oară negrul către Rudolf, cu un
aer întrebător.
— Fă ce se cuvine, răspunse Rudolf
fără a se clinti din loc.
David intră încet în cabinet.
— Domnule Rudolf, mi-e frică,
spuse Cuţitarul, palid şi cu o voce
tremurătoare. Domnule Rudolf, vorbiţi o
dată., mi-e frică… oare visez? Ce-i face
negrul Învăţătorului? Domnule Rudolf,
nu se aude nimic… Asta mă înfricoşează
şi mai mult.
David ieşi din cabinet; avea paloarea
– 461 –
negrilor. Buzele îi erau albe.

Sună.
Cei doi oameni reapărură.
— Aduceţi fotoliu!
Fu adus Învăţătorul.
— Scoateţi-i căluşul.
Căluşul fu scos.
— Vreţi dar, să mă puneţi la
tortură?… strigă Învăţătorul mai mult de
furie decât de durere. Ce plăcere aţi avut
să-mi înţepaţi ochii în felul ăsta?… M-a
durut… Aţi vrut să mă chinuiţi pe
întuneric, de-aţi stins luminile şi de aici
ca şi de alături?
— Eşti orb… spuse într-un târziu
David, cu o voce gâtuită de emoţie.
— Nu e adevărat! Nu e cu putinţă!
Aţi făcut intenţionat întuneric!.. Strigă
tâlharul, străduindu-se în chip sălbatic
– 462 –
– Eugen Sue –
să se ridice de pe fotoliul său.

— Scoateţi-i legăturile, să se ridice,
să umble, spuse Rudolf.
Cei doi oameni desfăcură legăturile.
Învăţătorul se ridică dintr-o dată,
făcu un pas întinzându-şi mâinile, apoi
recăzu în fotoliu, ridicând braţele la cer.
— David, dă-i portofelul acesta.
Negrul puse în mâinile tremurătoare
ale învăţătorului un mic portofel.
— În acest portofel sunt destui bani
ca să-ţi asiguri un adăpost şi pâine, până
la sfârşitul zilelor tale, într-o singurătate
deplină. Acum eşti liber, pleacă şi
pocăieşte-te. Dumnezeu e îndurător.
— Orb! repetă Învăţătorul, ţinând în
neştire portofelul în mână.
— Deschideţi-i uşile să plece! decise
Rudolf.
– 463 –
Uşile fură deschise cu zgomot.

— Orb! orb! orb! repetă tâlharul,
zdrobit. Doamne! Aşadar e adevărat!
— Eşti liber, ai bani, pleacă!
— Dar nu pot pleca singur! Cum
vreţi să fac? Nu mai văd! strigă el,
deznădăjduit. Dar e o crimă groaznică să
te foloseşti astfel de forţa ta pentru…
— E o crimă groaznică să te foloseşti
de forţa ta pentru… repetă Rudolf,
tăindu-i cu o voce solemnă vorba. Dar tu
ce-ai făcut cu puterea ta?
— Oh, moartea… Da, aş fi preferat
moartea! strigă Învăţătorul. Să fiu la
cheremul oricui, să-ţi fie teamă de orice!
Şi un copil m-ar putea bate acum! Ce să
fac? Doamne, Doamne, ce să mă fac?
— Ai bani…
— Îmi vor fi furaţi! spuse banditul.
– 464 –
– Eugen Sue –
— Îţi vor fi furaţi? auzi ce vorbe

rostite cu frică, de tine care ai furat!
Pleacă!
— Pentru numele lui Dumnezeu,
spuse Învăţătorul pe un ton umil, să mă
conducă cineva! Cum să mă descurc pe
străzi?… Ah! Omorâţi-mă, omorâţi-mă!
Vă rog, fie-vă milă… omorâţi-mă!
— Nu, într-o zi te vei pocăi.
— Niciodată, niciodată nu mă voi
pocăi! strigă Învăţătorul înfuriat. Ah! o
să mă răzbun! Da… o să mă răzbun!…
Şi, scrâşnind din dinţi, se avântă cu
furie din fotoliu, cu pumnii închişi şi
ameninţători.
Dar la primul pas pe care îl făcu, se
împiedică.
— Nu, nu, nu voi putea! Şi totuşi să
fii atât de puternic! Ah! cât sunt de
– 465 –
plâns… Nimănui nu-i e milă de mine,

nimănui!
Şi începu să plângă.
Nu este cu putinţă să descriem
spaima, înmărmurirea Cuţitarului, în
timpul acestei teribile scene; faţa lui
aspră şi sălbatică exprima compătimirea.
Se apropie de Rudolf şi îi spuse cu glas
scăzut:
— Domnule Rudolf, poate că n-are
decât ceea ce merită… e un bandit
faimos! Şi pe mine a vrut să mă omoare
adineauri; dar acum e orb, plânge. Să mă
ia dracu dacă nu mi-e milă de el… nu
ştie cum să se descurce. Poate fi strivit
de trăsuri pe stradă. Vreţi să-l duc
undeva, unde ar putea fi cel puţin la
adăpost?
— Bine… spuse Rudolf, mişcat de
– 466 –
– Eugen Sue –
această generozitate şi strângând mâna

Cuţitarului, bine, du-te…
Cuţitarul se apropie de Învăţător şi îi
puse mâna pe umăr. Tâlharul tresări.
— Cine mă atinge? întrebă el cu
voce înăbuşită.
— Eu…
— Care eşti tu?
— Cuţitarul.
— Vii şi tu să te răzbuni, nu-i aşa?
— Nu ştii cum să ieşi de-aici!… Ia-
mi braţul, te voi însoţi.
— Tu! Tu!
— Da, acum mi-e milă de tine, vino!
— Vrei aşadar să-mi întinzi o cursă?
— Ştii prea bine că nu sunt laş, nu
voi profita de pe urma nenorocirii tale.
Să mergem, s-a făcut ziuă.
— S-a făcut ziuă!!! Vai, nu voi mai
– 467 –
vedea niciodată când se face ziuă! strigă

Învăţătorul.
Rudolf nu mai putu suporta această
scenă; ieşi repede din cameră, urmat de
David, făcând semn celor doi servitori să
se depărteze.
Cuţitarul şi Învăţătorul rămaseră
singuri.
— E oare adevărat că în portofelul ce
mi s-a dai sunt bani? întrebă banditul
după o lungă tăcere.
— Da. Eu însumi am pus într-însul
cinci mii de franci. Cu banii ăştia te poţi
duce într-o pensiune, undeva, într-o
localitate mică, la ţară, pentru tot restul
vieţii… sau mai bine vrei să te duc la
Pezevenghe?
— Nu, că mă va jefui.
— La Braţ-Roşu?
– 468 –
– Eugen Sue –
— M-ar otrăvi, ca să mă fure!

— Atunci unde vrei să te duc?
— Nu ştiu. Tu nu eşti hoţ, tu,
Cuţitare. Ţine, ascunde bine portofelul
în surtucul meu, să nu-l vadă Cucuvaia,
că m-ar fura.
— Cucuvaia? A fost dusă la spitalul
Beujon. Zbătându-mă între voi doi, i-am
cam schilodit un picior.
— Atunci, ce să mă fac? Doamne! Ce
să mă fac, mereu cu perdeaua asta
neagră în faţa ochilor! Şi dacă pe
perdeaua asta neagră aş vedea feţele
palide şi moarte ale celor…
Tresări, şi, cu glas înăbuşit, îl întrebă
pe Cuţitar:
— Omul ăla de astă-noapte, a murit
oare?
— Nu.
– 469 –
— Cu atât mai bine!

Şi banditul rămase câtăva vreme
tăcut: apoi. Deodată strigă, plin de furie:
— Şi totuşi din pricina ta, Cuţitare,
am ajuns în halul ăsta! Banditule… dacă
n-ai fi fost tu. L-aş fi curăţat pe omul ăla
şi i-aş fi luat banii. Dacă sunt orb, tu eşti
vinovat! da, tu eşti vinovat!
— Nu te mai gândi la asta, îţi faci
mai mult rău. Halde, vii sau nu?… Sunt
ostenit şi vreau să dorm. Am vegheat şi
aşa destul. Mâine mă înapoiez la plutele
mele. Te conduc unde vrei şi apoi mă
duc să mă culc.
— Dar eu nu ştiu unde să mă duc. În
camera mea mobilată, nu îndrăznesc; ar
trebui să spui…
— Ei bine, ascultă-mă, vrei să vii
pentru o zi sau două în coteţul meu? O
– 470 –
– Eugen Sue –
să-ţi găsesc, poate, nişte oameni de

treabă care, neştiind cine eşti, să te ia în
grija lor ca pe-un infirm. Iată… am un
om din portul Saint-Nicolas! îl cunosc;
mama lui stă la Saint-Mondé, e o femeie
cumsecade şi nu prea fericită. Poate că
ea s-ar însărcina să vadă de tine… Vii
sau nu?
— Am încredere în tine, Cuţitarule.
Nu mi-e teamă să merg la tine cu banii
mei. Tu n-ai furat niciodată, tu… tu nu
eşti rău, eşti mărinimos.
— Haide, bine, destul cu atâtea
osanale!
— Ce vrei, îţi sunt recunoscător
pentru ceea ce vrei să faci pentru mine,
Cuţitare. Tu nu porţi ură şi nu eşti
răzbunător, tu… spuse brigandul cu
umilinţă, eşti mai bun decât mine.
– 471 –
— Drace, cred şi eu; domnul Rudolf

mi-a spus că am inimă.
— Dar cine este acest om? Nu e om,
strigă Învăţătorul, cu desperare şi furie
crescândă, e un călău, un monstru!
— Plecăm?
Învăţătorul ridică din umeri şi-i zise:
— Mergem la tine, nu-i aşa,
Cuţitare?
— Da.
— Nu-mi porţi pică pentru cele ce s-
au petrecut azi noapte, mi-o juri, nu-i
aşa?
— Ţi-o jur.
— Şi eşti sigur că n-a murit… omul
acela?
— Sunt sigur,
— Ar fi în orice caz unul mai puţin,
spuse banditul cu voce scăzută.
– 472 –
– Eugen Sue –
Şi, rezemându-se de braţul

Cuţitarului, părăsi casa din aleea
Văduvelor.
– 473 –
Partea a doua
Capitolul 1
ÎN ORĂŞELUL L’ÎLE-ADAM
Trecuse o lună de la întâmplările

despre care am vorbit. Îl vom conduce
pe cititor în micul oraş l’Île-Adam,
Aşezat într-un loc fermecător, pe malul
râului Oise, la poalele unei păduri.
Cele mai mici întâmplări devin, în
provincie, evenimente. Astfel, oamenii
fără treabă, care se plimbau în dimineaţa
aceea prin piaţa bisericii, erau foarte
curioşi să afle când va sosi cumpărătorul
celei mai frumoase măcelării din oraş,
– 474 –
– Eugen Sue –
vândută de curând de către proprietara

ei, văduva Dumont.
De bună seamă, cumpărătorul era
bogat, pentru că pusese să se
zugrăvească şi să se împodobească luxos
prăvălia. Timp de trei săptămâni
meşterii lucraseră ziua şi noaptea. De-a
lungul faţadei măcelăriei se întindeau
nişte obloane de bronz poleite cu aur,
care se puteau închide, lăsând totuşi să
intre aerul. De ambele părţi ale
obloanelor se ridicau doi stâlpi, în vârf
cu câte o căpăţână mare de taur cu
coarnele aurite; susţineau rama largă în
care urma să fie atârnată firma. Restul
casei, care avea un singur cat, fusese
vopsit în culoarea pietrei, iar obloanele
în cenuşiu deschis. Lucrările erau
terminate, afară de fixarea firmei,
– 475 –
operaţie aşteptată cu nerăbdare de cei

fără treabă, foarte dornici să afle numele
succesorului văduvei.
În sfârşit, lucrătorii aduseră o firmă
mare şi curioşii putură citi, în litere
aurite, pe un fond negru: „Francoeur,
măcelar“.
Curiozitatea acestor gură-cască din
l’Île-Adam nu fu satisfăcută decât în
parte prin acest amănunt. Cine era acest
domn Francoeur? Unul dintre cei mai
nerăbdători, se duse să întrebe pe
ucenicul măcelarului care, sprinten şi cu
faţa jovială, făcea sârguincios ultimele
pregătiri în vitrină.
Băiatul, întrebat cine îi e stăpânul,
acest domn Francoeur, răspunse că nu-l
cunoaşte încă, fondul de comerţ fiind
cumpărat prin procură; dar flăcăul nu se
– 476 –
– Eugen Sue –
îndoia că noul lui stăpân îşi va da toată

silinţa să câştige simpatia viitorilor săi
clienţi, onorabilii cetăţeni ai târgului
l’Île-Adam.
Acest mic compliment, rostit pe un
ton curtenitor şi cordial, adăugat la
frumoasa înfăţişare a prăvăliei, dispuse
pe curioşi în favoarea domnului
Francoeur; unii făgăduiră ucenicului
chiar pe dată că vor deveni clienţii
domnului Francoeur.
Casa avea o poartă pe unde puteau
intra şi ieşi căruţele; ea dădea în strada
de l’Eglise.
Cam la două ore după deschiderea
prăvăliei, o gabrioletă nouă de tot, la
care era înhămat un cal bun şi puternic
din regiunea Perche, intră în curtea
măcelarului: doi domni coborâră din
– 477 –
trăsură.
Unul era Murph, pe deplin vindecat
de rana lui, cu toate că era încă palid la
faţă; celălalt, Cuţitarul.
Cu riscul de a repeta o banalitate,
vom spune că prestigiul hainelor e atât
de puternic, încât muşteriul tavernelor
din vechiul cartier rău famat, era
aproape de nerecunoscut în noua sa
îmbrăcăminte. Fizionomia se schimbase
şi ea: lepădase, o dată cu zdrenţele, acel
aer sălbatic, brutal şi agresiv; văzându-l
cum mergea ţinându-şi mâinile în
buzunarele redingotei sale lungi şi
călduroase de castorină în culoarea
alunei, cu bărbia proaspăt rasă
înfăşurată într-o cravată albă cu colţuri
brodate, l-ai fi luat drept un cetăţean din
cei mai paşnici.
– 478 –
– Eugen Sue –
Murph priponi căpăstrul calului de

un belciug de fier înfipt în zid şi făcu
semn Cuţitarului să-l urmeze; intrară
într-o sală frumoasă şi joasă, cu mobile
de nuc; era odaia din spatele prăvăliei,
cele două ferestre dând în curtea unde
calul tropăia de nerăbdare. Murph părea
să fie la el acasă, căci deschise un dulap,
luă o sticlă de rachiu, un pahar şi îi
spuse Cuţitarului:
— A fost cam frig azi-dimineaţă,
tinere, poate vei bea cu plăcere un pahar
de rachiu.
— Dacă nu te superi, domnule
Murph… nu beau.
— Mă refuzi?
— Da, sunt prea mulţumit, şi
bucuria încălzeşte. Şi-apoi, dacă spun
mulţumit, poate…
– 479 –
— Cum aşa?
— Ieri m-ai găsit în portul Saint-
Nicolas, unde descărcăm de zor butuci
grei, să mă mai încălzesc. Nu te mai
văzusem din noaptea aceea… în care
negrul cu părul alb îl orbise pe Învăţător.
Era primul lucru pe care Învăţătorul nu-l
furase: vederea – e adevărat, dar totuşi,
drace, asta m-a tulburat. Şi domnul
Rudolf cum arăta! El care are o faţă atât
de blajină: în clipa aceea mi-a fost frică
de el.
— Bine, bine… Apoi?
— Mi-ai spus, deci: „Bună ziua,
Cuţitare“. „Bună ziua, domnule Murph.
Iată-te dar pe picioare? Cu atât mai bine,
ei, drace! Cu atât mai bine! Şi domnul
Rudolf?“ „A fost nevoit să plece pentru
câteva zile după afacerea din aleea
– 480 –
– Eugen Sue –
Văduvelor, şi te-a uitat, dragul meu.“

„Ei bine, domnule Murph, ţi-am răspuns
eu, dacă domnul Rudolf m-a uitat, îţi
spun drept că-mi pare rău.“ „Voiam să
zic, dragul meu, că deocamdată a uitat
să-ţi răsplătească serviciile, dar că nu te
va uita niciodată.“ Aşa că domnule
Murph, vorbele alea m-au înviorat pe
loc… Doamne! Eu nu-l voi uita
niciodată, să ştii… Mi-a spus că am
inimă şi că sunt un om cinstit; asta mi-
ajunge!
— Din nefericire, băiete,
monseniorul a plecat fără să lase nicio
dispoziţie pentru dumneata; eu nu am
nimic în afară de ceea ce-mi dă
monseniorul, nu te pot răsplăti cum aş
vrea, pentru tot ce-ţi datorez din partea
mea.
– 481 –
— Haida de! Domnule Murph,

glumeşti!
— Dar de ce dracu n-ai mai revenit
în aleea Văduvelor după noaptea aceea
fatală? Monseniorul n-ar fi plecat fără să
se gândească la dumneata.
— Ei, Doamne, domnul Rudolf nu
m-a mai chemat. Am crezut că nu mai
are nevoie de mine.
— Dar trebuia să te gândeşti că avea
cel puţin nevoie să-ţi dovedească
recunoştinţa sa.
— Mi-ai spus doar, domnule Murph,
că domnul Rudolf nu m-a uitat.
— Bine, bine, să nu mai vorbim de
asta. Să ştii, însă, că mi-a fost greu să te
găsesc… Oare nu te mai duci pe la
tavernă?
— Nu.
– 482 –
– Eugen Sue –
— De ce?
— Am ideile mele… prostii.
— Foarte bine, dar să revenim la ce-
mi spuneai.
— La ce, domnule Murph?
— Îmi spuneai: „Sunt mulţumit că
te-am întâlnit; şi apoi, dacă spun
mulţumit, poate…“
— Atunci să urmez, domnule
Murph. Ieri, venind de la plutele mele
mi-ai spus: „Băiete, nu sunt bogat, dar
pot să-ţi găsesc un loc unde vei trudi
mai puţin ca în port, şi unde vei câştiga
patru franci pe zi“. Patru franci pe zi…
trăiască Constituţia! Nu-mi venea să
cred; leafă de plutonier-major. Răspund:
„Îmi convine, domnule Murph“. Dar îmi
spui că nu pot arăta ca un golan, asta ar
speria pe cetăţeanul la care mă duc. Îţi
– 483 –
răspund: „Dar n-am cu ce să mă îmbrac

ca să arăt altfel“. Îmi zici: „Hai la
Temple“. Te urmez; aleg ce e mai arătos
la telăliţa Hubart, îmi dai bani să plătesc
şi într-un sfert de oră sunt înţolit ca un
proprietar sau ca un dentist. Îmi dai
întâlnire pentru azi dimineaţă la poarta
Saint-Denis, când se face ziuă; dau de
dumneata, cu brişca dumitale şi iată-ne
aici.
— Ei bine, ce te face să-ţi pară rău de
toate astea?
— Faptul că... vezi dumneata, gătit
aşa, domnule Murph, te înveţi rău şi
când va fi să-mi iau iar bluza veche şi
boarfele mele, de, n-o să mai îmi placă.
Şi apoi, să câştigi patru franci pe zi, eu
care nu câştigam decât doi, şi asta încă
aşa, dintr-o dată, mi se pare prea
– 484 –
– Eugen Sue –
frumos, ca să fie de durată; şi mi-ar

plăcea mai bine să dorm toată viaţa pe
păcătosul meu mindir de paie din
camera mobilată, decât să mă culc doar
cinci sau-şase nopţi într-un pat ca lumea.
Iată felul meu de a fi!
— Nu e lipsit de sens ce spui. Dar
tot e mai bine să dormi totdeauna într-
un pat bun.
— E adevărat că e mai bine să ai
pâine pe săturate decât să crăpi de
foame. Ah! Dar asta nu-i oare o
măcelărie? întrebă Cuţitarul, trăgând cu
urechea la loviturile de satâr ale
ucenicului. Şi zărind prin obloane
sferturile de vită.
— Da, dragul meu, e proprietatea
unui prieten. Până mai răsuflă calul, n-ai
vrea s-o vizitezi?
– 485 –
— Sigur că da, asta mi-aduce aminte

de tinereţea mea… numai că atunci
aveam Montfaucon-ul ca abator şi
gloabe bătrâne drept vite. E curios! dacă
aş fi avut cu ce, dintre meserii aceea de
măcelar mi-ar fi plăcut cel mai mult. S-o
porneşti pe un căluţ bun, să cumperi vite
de la bâlciuri, şi să vii acasă, la gura
vetrei, să te încălzeşti dacă ţi-e frig, să-ţi
usuci hainele dacă te-a plouat, şi s-o
găseşti acolo pe nevastă-ta, o femeie
zdravănă, bună, harnică şi voioasă, cu o
droaie de copii care te caută prin
buzunare să vadă dacă le-ai adus ceva.
Şi-apoi dimineaţa, în abator să apuci
boul de coarne, mai ales când e
îndărătnic, Dumnezeul mă-si, trebuie să
fie îndărătnic, să-l legi de belciug, să-l
înjunghii, să-l spinteci, să pregăteşti
– 486 –
– Eugen Sue –
carnea… Drace, asta ar fi fost ambiţia

mea, cum a fost a Guristei să mănânce
acadele când era mică… Dar pentru că,
domnule Murph, veni vorba de biata
fată… Nemaivăzând-o pe la tavernă, am
bănuit că domnul Rudolf a scos-o de-
acolo. Vezi, asta e o faptă bună, domnule
Murph… Săraca de ea! Nu dorea să facă
ce făcea... Era atât de tânără! Şi mai
târziu, obişnuinţa… în sfârşit, domnul
Rudolf a făcut bine ce-a făcut.
— Sunt şi eu de părerea dumitale.
Dar nu vrei să vedem prăvălia, în timp
ce aşteptăm să-şi mai vină calul în fire?
Cuţitarul şi Murph intrară în
prăvălie, apoi se duseră la staul unde
erau închişi trei boi minunaţi şi vreo
zece oi. Apoi la grajd, la magazie, la
abator, la hambare şi la dependinţele
– 487 –
acelei case, întreţinută cu grijă şi de o

curăţenie care trădau ordinea şi
belşugul.
După ce văzură totul, afară de catul
de sus, Murph zise?
— Recunoaşte că prietenul meu este
un om cât se poate de fericit. Această
casă şi tot ce-ai văzut sunt ale lui, fără să
mai vorbim de cei o mie de taleri pe care
îi are pentru mânuirea negustoriei sale.
Pe lângă asta, e în vârstă de treizeci şi
opt de ani, puternic ca un taur, sănătate
de fier, şi o dragoste grozavă pentru
meseria lui. Ucenicul vrednic şi cinstit
pe care l-ai văzut jos, îl înlocuieşte cu
multă pricepere când stăpânul pleacă la
târg ca să cumpere vite. Repet, nu e oare
fericit prietenul meu?
— Ah! Doamne, da, domnule
– 488 –
– Eugen Sue –
Murph. Dar ce vrei, există oameni fericiţi

şi oameni nefericiţi; când mă gândesc că
voi câştiga patru franci pe zi în timp ce
alţii nu câştigă decât jumătate sau chiar
mai puţin…
— Vrei să ne urcăm să vezi şi restul
casei?
— Cu plăcere, domnule Murph.
— Cetăţeanul care vrea să te
angajeze e acuma sus.
— Cetăţeanul care urmează să mă
angajeze?
— Da.
— Dar de ce oare nu mi-ai spus asta
mai din timp?
— Te lămuresc eu mai târziu.
— O clipă, zise Cuţitarul trist şi
încurcat, reţinându-l pe Murph de braţ;
ascultă, trebuia să-ţi spun ceva, ceea ce
– 489 –
poate că domnul Rudolf nu ţi-a spus

încă, dar pe care nu trebuie să o ascund
cetăţeanului care vrea să mă angajeze,
pentru că dacă nu-i convine, mai bine să
o ştiu de pe acum decât mai târziu.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun…
— Ei bine?
— Că sunt un osândit… că am fost
la ocnă… rosti Cuţitarul cu voce
înăbuşită.
— Aha! făcu domnul Murph.
— Dar n-am căşunat niciun rău
nimănui, strigă Cuţitarul şi mai bine aş
crăpa de foame decât să fur… Am făcut
ceva mai rău decât să fur, adăugă
Cuţitarul cu ochii în pământ: am ucis…
din furie. În sfârşit, nu e numai asta! Şi
după o clipă de tăcere urmă: patronii nu
– 490 –
– Eugen Sue –
vor nicio dată să aibă în slujba lor un fost

ocnaş; au dreptate, – nu în puşcărie se
încununează feţele mari cu premii de
virtute. Asta m-a împiedicat mereu să
găsesc buşteni, pentru că am mărturisit
totdeauna când mă înfăţişam ca să
lucrez: „Iată aşa şi aşa… mă vrei sau nu
mă vrei?“ Prefer să fiu respins imediat
decât să fiu descoperit mai târziu… îţi
spun asta ca să ştii că voi mărturisi totul
patronului. Dumneata îl cunoşti, dacă
crezi că mă refuză, cruţă-mă, spunându-
mi-o dumneata, şi îmi voi lua tălpăşiţa…
— Totuşi vino, stărui Murph.
Cuţitarul îl urmă pe Murph; suiră o
scară; se deschise o uşă şi… amândoi se
pomeniră în faţa lui Rudolf.
— Dragul meu Murph… lasă-ne
singuri, spuse Rudolf.
– 491 –
Capitolul 2
RĂSPLATA
— Trăiască Constituţia! sunt foarte

mulţumit că v-am regăsit, domnule
Rudolf, sau mai bine monseniore,
exclamă Cuţitarul.
Simţea o reală bucurie revăzându-l
pe Rudolf, căci inimile generoase se
apropie atât prin serviciile pe cave le
aduc cât şi prin cele ce li se fac.
— Bună ziua, băiete, sunt şi eu
mulţumit că te văd.
— Păcăliciul de domnul Murph! Îmi
spunea că aţi plecat. Dar, iată,
monseniore…
— Spune-mi „domnule Rudolf“, îmi
place mai mult.
– 492 –
– Eugen Sue –
— Ei bine, domnule Rudolf, iertaţi-

mă că n-am venit să vă văd după
noaptea aceea cu Învăţătorul… Îmi dau
seama că am făcut o necuviinţă: dar,
cred că nu sunteţi supărat pe mine, nu-i
aşa?
— Te iert, spuse Rudolf, surâzând.
Apoi adăugă:
— Murph, ţi-a arătat casa?
— Da, domnule Rudolf, frumoasă
locuinţă, frumoasă prăvălie; totul e din
plin şi bine îngrijit. Pentru că veni vorba
„din plin“; eu voi fi cel îndestulat,
domnule Rudolf, patru franci pe zi pe
care domnul Murph mă face să-i
câştig… patru franci!
— Îţi voi propune ceva şi mai bun:
casa asta, cu tot ce e în ea, prăvălia şi o
mie de taleri care se află în portofelul
– 493 –
acesta, toate sunt ale dumitale.

Cuţitarul surâse cu un aer prostesc,
îşi turti între genunchii care se strângeau
convulsiv, pălăria lui groasă de castor,
fără să înţeleagă spusele lui Rudolf, deşi
cuvintele rostite erau destul de clare.
Acesta continuă cu blândeţe:
— Îmi dau seama de mirarea
dumitale, dar, ţi-o repet, această casă şi
aceşti bani sunt ai dumitale, sunt
proprietatea dumitale.
Cuţitarul se făcu roşu, îşi trecu mâna
bătătorită pe fruntea scăldată de sudoare
şi îngăimă cu o voce schimbată:
— O! adică… adică… proprietatea
mea…
— Da! proprietatea dumitale, pentru
că-ţi datorez toate astea. Înţelegi! Ţi le
dau dumitale…
– 494 –
– Eugen Sue –
Cuţitarul se foia pe scaun, se

scarpină în cap, tuşi, lăsă ochii în jos, dar
nu răspunse. Nu-şi mai putea stăpâni
gândurile. Înţelegea perfect ce-i spunea
Rudolf şi tocmai de aceea nu putea crede
în ceea ce auzea. Între mizeria cumplită,
între starea de degradare în care trăise
totdeauna şi situaţia pe care i-o asigura
Rudolf, era o prăpastie care nu se putea
umple cu serviciul făcut binefăcătorului
său. Negrăbind clipa în care protejatul
lui urma să-şi deschidă, în sfârşit, ochii
spre a privi realitatea în faţă, Rudolf se
desfăta copios de această stupoare, de
această buimăceală pe care ţi-o dă o
fericire neaşteptată.
Constata cu un amestec de bucurie
şi de nespusă amărăciune că, la unii
oameni, deprinderea cu suferinţa şi
– 495 –
nenorocirea este atât de înrădăcinată,

încât judecata lor refuză să admită
posibilitatea unui viitor care, pentru un
număr însemnat dintre ei, ar constitui o
existenţă demnă de invidiat.
„Desigur, se gândea el, dacă omul,
după exemplul lui Prometeu, răpeşte
divinităţii vreo rază, în clipele acelea el
realizează (să mi se ierte acest
sacrilegiu), ceea ce Providenţa ar fi
trebuit să împlinească din timp în timp
pentru înlăturarea sufletească a
omenirii: să dovedească astfel atât celor
buni cât şi celor păcătoşi că există o
răsplată pentru unii şi o pedeapsă
pentru alţii“.
După ce se mai înveseli un timp pe
seama zăpăcelii fericitului Cuţitar,
Rudolf continuă:
– 496 –
– Eugen Sue –
— Ceea ce îţi dau depăşeşte aşadar

atât de mult ceea ce nădăjduiai?
— Monseniore, spuse Cuţitarul,
ridicându-se brusc, îmi propuneţi
această casă şi bani mulţi ca să mă
ispitiţi; dar nu pot…
— Ce nu poţi? întrebă mirat Rudolf.
Faţa Cuţitarului se însufleţi, nu mai
era ruşinat şi zise cu glas hotărât:
— Ştiu bine că nu pentru a mă tocmi
să fur îmi oferiţi atât de mulţi bani. De
altfel n-am furat niciodată în viaţa mea.
Poate însă pentru a ucide pe cineva…
Dar sunt sătul de visul cu sergentul!
adăugă posomorât Cuţitarul.
— Ah! Nenorociţii! exclamă Rudolf
cu amărăciune. Compătimirea sau
recunoştinţa ce le-o arăţi sunt oare
însuşiri atât de rare, încât nu-şi pot
– 497 –
explica dărnicia decât prin îndemnul la

crimă?
Apoi către Cuţitar cu un glas plin de
blândeţe:
— Mă judeci rău… te înşeli, nu-ţi voi
cere nimic altceva decât un lucru cinstit.
Ceea ce îţi dau, îţi dau pentru că o
meriţi.
— Eu! strigă Cuţitarul, cuprins din
nou. De mirare, o merit, şi cum?
— Îţi voi spune: fără să ai conştiinţa
binelui şi a răului, lăsat pradă
instinctelor dumitale sălbatice, închis
timp de cincisprezece ani în ocnă laolaltă
cu cei mai cumpliţi răufăcători,
constrâns de mizerie şi foame, silit prin
degradarea dumitale şi prin dispreţul
oamenilor cinstiţi să continui legăturile
cu drojdia tâlharilor, nu numai că ai
– 498 –
– Eugen Sue –
rămas cinstit, dar remuşcarea de pe

urma crimei dumitale a întrecut
ispăşirea pe care justiţia omenească ţi-a
impus-o.
Acest limbaj simplu şi nobil stârni
un nou val de mirare pentru Cuţitar. Se
uită la Rudolf cu un respect amestecat cu
teamă şi gratitudine. Dar încă nu-şi
putea crede ochilor.
— Cum, domnule Rudolf, pentru că
m-aţi bătut, pentru că am presupus că
sunteţi lucrător ca şi mine, pentru că
vorbeaţi pe limba mea, ca tata şi ca
mama, pentru că v-am povestit viaţa
mea la un pahar de vin şi-apoi v-am
scăpat de la înec… Dumneavoastră…
cum? În sfârşit, eu… o casă… bani… eu
să fiu un cetăţean onorabil… Ascultaţi-
mă, încă o dată, domnule Rudolf, asta
– 499 –
nu e cu putinţă!
— Crezând că sunt de-ai voştri, mi-
ai povestit viaţa dumitale în chip firesc şi
fără prefăcătorie, fără să ascunzi ce era
urât într-însa şi nici ce era mărinimie.
Te-am cântărit… te-am judecat bine şi-
mi face plăcere să te răsplătesc.
— Dar, domnule Rudolf, asta nu se
poate. Nu, la urma urmei sunt destui
lucrători săraci, care toată viaţa au fost
cinstiţi şi care…
— O ştiu, şi poate că am făcut
pentru unii dintre ei mai mult chiar
decât fac pentru dumneata. Dar dacă cel
ce trăieşte cinstit în mijlocul semenilor
săi cinstiţi, încurajat de stima lor, merită
interes şi sprijin, cel ce, ocolit de oamenii
de treabă rămâne totuşi cinstit în
mijlocul celor mai mârşavi sceleraţi de
– 500 –
– Eugen Sue –
pe pământ, merită cu atât mai mult

interes şi sprijin. De altfel, asta nu e tot;
mi-ai scăpat viaţa, ai scăpat-o şi pe a lui
Murph, prietenul meu cel drag. Ceea ce
fac pentru dumneata, îmi este impus atât
de recunoştinţa personală cât şi de
dorinţa de a scoate din mocirlă o fiinţă
inimoasă şi vitează care s-a rătăcit, dar
nu s-a pierdut… Şi asta încă nu e tot…
— Dar ce am mai făcut oare,
domnule Rudolf?
Rudolf îi strânse călduros mâna şi îi
spuse:
— Cuprins de milă pentru
nenorocirea unui individ care înainte a
vrut să te ucidă, i-ai oferit ajutorul
dumitale, i-ai dat chiar găzduire în
sărăcăcioasa dumitale locuinţă din
fundătura Notre-Dame numărul 19.
– 501 –
— Ştiaţi unde locuiesc, domnule

Rudolf?
— Dacă dumneata uiţi serviciile pe
care mi le-ai făcut, nu le uit eu. Când ai
părăsit locuinţa mea, ai fost urmărit şi ai
fost văzut intrând la dumneata
împreună cu Învăţătorul.
— Dar domnul Murph mi-a spus că
nu ştiaţi unde locuiesc, domnule Rudolf.
— Voiam să te supun la o ultimă
încercare, voiam sa ştiu dacă erai
dezinteresat în generozitatea dumitale.
Într-adevăr, după o astfel de faptă
mărinimoasă, te-ai înapoiat la munca
grea de toate zilele, necerând nimic
nenădăjduind nimic, nerostind niciun
cuvânt de amărăciune pentru a critica
aparenta ingratitudine cu care ai fi
nesocotit tot ce-ai făcut pentru mine, şi
– 502 –
– Eugen Sue –
când domnul Murph ţi-a propus ieri o

slujbă mai bine plătită decât munca
dumitale obişnuită, ai acceptat cu
bucurie şi recunoştinţă!
— Ascultaţi dar, domnule Rudolf, în
privinţa asta, patru franci pe zi sunt
totuşi patru franci pe zi. Cât despre
serviciul ce v-am făcut, eu sunt acela
care trebuie să vă mulţumesc.
— Cum aşa?
— Da, da, domnule Rudolf, adăugă
el cu gravitate, mi-au revenit în minte
anumite lucruri… pentru că, de când vă
cunosc şi mi-aţi spus aceste vorbe:
„Totuşi, tu ai inimă şi cinste“, e uimitor
cum mă muncesc gândurile. E însă
ciudat cum două vorbe, doar două
vorbe, să mă frământe atât. De altfel,
încearcă de seamănă două biete boabe
– 503 –
de grâu în pământ, şi vor răsări spice

bogate.
Această justă comparaţie, aproape
poetică, îl impresionă pe Rudolf. Într-
adevăr, două vorbe, dar două vorbe
cuprinzătoare şi magice pentru cei ce le
înţeleg, scoaseră dintr-o dată la iveală, în
această fire energică, porniri bune şi
generoase care mocneau acolo în
germene.
— Vedeţi, monseniore, reluă
Cuţitarul, v-am salvat pe
dumneavoastră şi, în oarecare măsură,
pe domnul Murph, e adevărat, dar chiar
de aş salva sute şi mii de oameni, asta nu
va readuce la viaţă pe cei…
Şi Cuţitarul îşi înclină capul cu un
aer întunecat.
— Această remuşcare e salutară, dar
– 504 –
– Eugen Sue –
o faptă bună e totdeauna luată în seamă.

— Şi apoi ceea ce i-aţi spus
Învăţătorului, despre ucigaşi, domnule
Rudolf, mi s-ar potrivi şi mie, în bine ca
şi în rău.
Voind să curme şirul gândurilor
Cuţitarului, Rudolf îi zise:
— Dumneata l-ai instalat pe
Învăţător la Saint-Mandé?
— Da, domnule Rudolf… M-a pus
să-i schimb bancnotele în monezi de aur
şi să-i cumpăr un brâu cu care l-am
încins… Am cusut biştarii înăuntru, şi,
drum bun! E în gazdă cu un franc
cincizeci pe zi la nişte oameni
cumsecade, care cu banii ăştia se mai
ajută şi ei.
— Va trebui, băiete, să-mi mai faci o
treabă.
– 505 –
— Spuneţi, domnul Rudolf.

— Te vei duce peste câteva zile la
el… cu hârtia asta: este aprobarea pentru
un loc pe viaţă la azilul „Bons Pauvres“.
Va plăti patru mii cinci sute de franci şi
va fi acceptat să rămână acolo toată
viaţa, prezentând această aprobare.
Totul este aranjat. M-am gândit că aşa ar
fi mai bine. I-am asigurat astfel un
adăpost şi pâinea pentru toată viaţa, şi
nu va avea nimic de făcut decât să
cugete la pocăinţă. Îmi pare rău că n-am
făcut asta de la început, în loc să-i dau o
sumă care poate fi cheltuită sau furată,
dar prezenţa lui îmi producea atâta
oroare, încât voiam să scap de el cât mai
curând. Îi vei face deci această
propunere şi îl vei conduce la azil. Dacă,
din întâmplare, refuză, vom vedea ce-i
– 506 –
– Eugen Sue –
de făcut. Deci, ne-am înţeles: te duci la

el?
— Vă fac cu plăcere acest serviciu,
precum spuneţi, dar nu ştiu dacă voi fi
liber. Domnul Murph mi-a găsit un loc
la un cetăţean cu patru franci pe zi.
Rudolf se uită mirat la Cuţitar:
— Cum, dar prăvălia? Dar casa
dumitale?
— Domnule Rudolf, nu vă mai
bateţi joc de un biet nenorocit! Destul v-
aţi făcut cheful punându-mă la
încercare, cum aţi zis. „Casa dumitale“ şi
„prăvălia dumitale“ sunt cântece pe
aceeaşi strună. Ce v-aţi gândit! să vedem
dacă dobitocul de Cuţitar se va umfla în
pene ca un curcan şi îşi va închipui că…
Destul, destul, domnul Rudolf. Sunteţi
un hâtru… Asta-i!
– 507 –
— Cum aşa, adineauri te-am lămurit

doar…
— Ca să înfrumuseţaţi lucrurile… le
ştiu eu astea… şi pe cinstea mea că
începusem să cred puţin. Cum de-am
putut fi atât de nătărău!
— Dar, dragul meu, eşti nebun!
— Nu, nu, monseniore. Iată, vorbiţi-
mi de domnul Murph. Cu toate că faptul
este şi aşa destul de surprinzător, la
nevoie însă, poţi să crezi că patru franci
pe zi e cu putinţă să ţi se dea, – dar o
casă, o prăvălie, bani din belşug, ce
păcăleală! Doamne, ce păcăleală!
Şi începu să râdă în hohote şi din
toată inima.
— Dar încă o dată…
— Ascultaţi, monseniore, sincer
vorbind, la început m-aţi cam dus cu
– 508 –
– Eugen Sue –
preşul; mi-am zis atunci: domnul Rudolf

e un mucalit cum nu se află mulţi; are de
bună seamă ceva de împărţit cu dracu,
îmi dă însărcinarea şi vrea să mă ungă,
să nu-mi fie teamă de arsură. Dar după
asta mi-am zis că greşeam judecându-vă
aşa, şi atunci mi-am dat cu ideea că vreţi
să-mi faceţi o şotie; căci dacă aş fi fost
destul de neghiob să cred că-mi daţi o
avere, aşa pe degeaba, dumneavoastră,
monseniore, aţi fi zis: „Biete Cuţitar, mi-
e milă de tine dar… eşti oare ţicnit?“.
Rudolf era destul de plictisit că nu-l
putea convinge pe Cuţitar. Îi spuse pe
un ton serios şi poruncitor, aproape
aspru:
— Niciodată nu glumesc cu
recunoştinţa şi cu simpatia ce-mi inspiră
o purtare onestă… Ţi-am spus, casa asta
– 509 –
şi banii sunt ai dumitale, eu ţi-i dăruiesc!

Şi pentru că nu vrei să mă crezi, pentru
că mă sileşti să prestez un jurământ, îţi
jur pe cinstea mea că toate astea sunt ale
dumitale şi că ţi le dăruiesc pentru
motivele pe care ţi le-am împărtăşit.
Faţă de tonul hotărât, demn, şi faţă
de expresia gravă a feţei lui Rudolf,
Cuţitarul nu se mai îndoi de adevărul
celor auzite. Îl privi câteva clipe în
tăcere, apoi îi răspunse pe un ton firesc
şi cu o voce adânc mişcată:
— Vă cred, monseniore, şi vă
mulţumesc mult. Un biet om ca mine nu
ştie să mânuiască vorbele. Încă o dată,
deci, vă mulţumesc mult. Tot ce pot să
vă spun, vedeţi, este că nu voi pregeta
niciodată să ajut pe nenorociţi, pentru că
foamea şi mizeria sunt căpcăuni de
– 510 –
– Eugen Sue –
teapa acelora care au prins-o în gheare

pe biata Guristă şi, o dată în mocirlă, nu
toată lumea are puterea de a ieşi din ea.
— Nu-mi puteai mulţumi într-un
chip mai frumos, băiatule… mă înţelegi,
nu-i aşa? Vei găsi în acest birou titlurile
proprietăţii cumpărate pentru
dumneata, pe numele de domnul
Francoeur.
— Domnul Francoeur?
— Nu ai nume şi ţi-l dau pe acesta.
Îţi va purta noroc. Îl vei cinsti, sunt
sigur.
— Monseniore, o făgăduiesc.
— Curaj, băiete! Mă vei putea ajuta
într-o acţiune bună.
— Eu, monseniore?
— Da; în faţa lumii vei fi o pildă vie
şi demnă de urmat. Situaţia fericită în
– 511 –
care Providenţa te-a plasat, va dovedi că

oamenii, oricât de decăzuţi, se pot înălţa
şi nădăjdui, dacă se căiesc şi mai
păstrează neîntinate câteva însuşiri
alese. Văzându-te fericit, fiindcă după ce
ai săvârşit o faptă criminală, ispăşită
printr-o pedeapsă groaznică, ai rămas
totuşi cinstit, curajos şi dezinteresat, cei
ce au căzut în păcat se vor strădui să
devină mai buni. Vreau ca lumea să-ţi
cunoască tot trecutul. Mai curând sau
mai târziu tot îl vor fi aflat; e mai bine să
preîntâmpini o dezvăluire neaşteptată.
Voi merge chiar acum la primarul şi la
parohul acestei comune; am luat
informaţii în privinţa lor; sunt oameni
care merită să contribuie la acţiunea ce
am întreprins-o. Voi arăta cine sunt eu şi
mă voi pune chezaş pentru dumneata;
– 512 –
– Eugen Sue –
şi, pentru a stabili de la început relaţii

onorabile dintre dumneata şi cele două
persoane care reprezintă moralmente
populaţia acestei comune, voi afecta, pe
timp de doi ani, o sumă de o mie de
franci lunar pentru săraci; în fiecare lună
îţi voi trimite această sumă, a cărei
destinaţie o vei hotărî dumneata
împreună cu primarul şi cu parohul
comunei. Dacă vreunul din ei ar ezita
oarecum să aibă legături cu dumneata,
această şovăială se va risipi în faţa
cerinţelor carităţii. Asemenea raporturi o
dată asigurate, nu va depinde decât de
dumneata să meriţi stima acestor oameni
de ispravă şi sunt sigur că o vei câştiga.
— Monseniore, înţeleg. Nu mie,
Cuţitarului, îi faceţi acest mare bine, ci
nefericiţilor de teapa mea care s-au aflat
– 513 –
cândva în nevoie, în vârtejul crimelor, şi

care au ieşit din ele, cum spuneţi, cu
inimă şi cinste. Să fiu iertat, dar e ca în
armată; când un batalion întreg şi-a
expus viaţa, nu poate fi toată lumea
decorată; nu sunt decât patru medalii
pentru cinci sute de viteji; dar cei care n-
au obţinut-o, îşi zic: „Bine, o s-o obţin
rândul viitor“, şi rândul viitor pornesc la
atac cu acelaşi eroism.
Rudolf îl asculta fericit pe protejatul
său. Redând acestui om încrederea în
sine, ridicându-l în faţa propriilor săi
ochi, dându-i, cum am zice, conştiinţa
virtuţilor sale, declanşase aproape
fulgerător în inima şi în sufletul
Cuţitarului gânduri pline de bun simţ,
de onorabilitate, am zice de gingăşie
chiar.
– 514 –
– Eugen Sue –
— Ceea ce-mi spui, Francoeur, reluă

Rudolf, e un nou fel de a-mi dovedi
recunoştinţa, şi pentru asta îţi
mulţumesc.
— Cu atât mai bine, monseniore,
pentru că altminteri aş fi foarte încurcat,
neştiind cum să vi-o dovedesc.
— Acum hai să-ţi vedem casa;
bătrânul Murph a avut această plăcere şi
vreau să o am şi eu.
Rudolf împreună cu Cuţitarul
coborâră.
În clipa când păşiră în, curte,
ucenicul, adresându-se Cuţitarului, îi
spuse respectuos:
— Pentru că dumneata eşti patronul,
domnule Francoeur, trebuie să-ţi spun
că treaba merge. Dar nu mai sunt cotlete,
nici băuturi, o să trebuie să tăiem unul
– 515 –
sau doi berbeci.

— Perfect! spuse Rudolf către
Cuţitar, iată un bun prilej să-ţi arăţi
îndemânarea… şi vreau să-ţi fac
safteaua… aerul curat mi-a stârnit pofta
de mâncare şi aş gusta bucuros din
cotletele dumitale, dar mă tem că vor fi
cam tari.
Rudolf, spuse înveselit Cuţitarul, mă
măguliţi, voi face cum mă pricep mai
bine.
— Să duc doi berbeci la tăiat,
jupâne? întrebă ucenicul.
— Da, şi să-mi aduci un cuţit bine
ascuţit, cu tăişul nu prea subţire, dar cu
muchea tare.
— Am tot ce-ţi trebuie, jupâne, fii
liniştit… poţi să te bărbiereşti cu acest
– 516 –
– Eugen Sue –
cuţit. Poftim!
— Drace, domnule Rudolf, spuse
Cuţitarul, scoţându-şi redingota în grabă
şi, suflecându-şi mânecile cămăşii, dădu
la iveală braţele lui de atlet. Asta mi-
aduce aminte de tinereţe şi de abator: o
să vedeţi cum mă pricep la tăiat…
Dumnezeul mă-si, aş vrea să mă văd şi
la treabă! Cuţitul, băiete, cuţitul! Aşa…
văd că te pricepi. Phiu, ce tăiş! Cine are
ceva de zis? Drace, cu un cuţit ca ăsta
vin de hac şi unui taur furios.
Şi începu a roti cuţitul. Ochii i se
injectară; bestia ieşea la iveală; instinctul,
pofta de sânge, reapărură în toată forţa
lor înspăimântătoare.
Abatorul se afla în curte.
Era o încăpere. Boltită, întunecată,
podită cu pietre şi luminată de sus
– 517 –
printr-o deschizătură îngustă.

Ucenicul împinse unul din berbeci
până la uşe.
— Să-l leg de belciug, jupâne?
— Să-l legi, ptiu, drace! cu genunchii
ăştia ai mei? Fii liniştit, o să-l strâng ca
într-o menghină. Dă-mi berbecul şi du-te
în prăvălie.
Ucenicul plecă.
Rudolf rămase singur cu Cuţitarul;
se uita la el cu îngrijorare, aproape cu
teamă.
— Haide! la treabă! îi spuse.
— N-o să dureze decât o clipă! O să
vedeţi dacă ştiu să mânuiesc cuţitul. Îmi
ard mâinile, îmi vâjâie urechile…
Tâmplele îmi bat ca şi când aş vedea
roşu… Vino-ncoa tu, berbecuţule, să-ţi
arăt eu!
– 518 –
– Eugen Sue –
Şi, cu ochii arzând de o lucire

sălbatică, nemaiţinând seama de
prezenţa lui Rudolf, ridică, fără greutate
animalul şi, dintr-o săritură, intră cu el
în abator, cu o plăcere sălbatică.
S-ar fi zis că e un lup care fuge cu
prada în vizuina lui.
Rudolf îl urmă; se rezemă de un
stâlp al uşii pe care o închise.
Abatorul era întunecat, dar o rază
strălucitoare cădea de sus, luminând ca
în pânzele lui Rembrandt figura aspră a
Cuţitarului, părul lui blond deschis şi
favoriţii săi roşii. Încovoiat, ţinând între
dinţi un cuţit lung care lucea în
penumbră, trăgea animalul între
genunchi. După ce pusese stăpânire pe
dobitoc, îl luă de cap, îi întinse gâtul şi i-l
tăie.
– 519 –
În clipa când animalul simţi, tăişul

scoase un mic behăit blând, plângăreţ, îşi
întoarse privirea stinsă către Cuţitar şi
două ţâşnituri de sânge stropiră faţa
celui ce-l ucisese.
Acest, behăit, acea privire, sângele
care picura de pe faţa lui, produseră o
groaznică impresie asupra bietului om.
Cuţitul îi căzu din mâini, faţa îi deveni
lividă, crispată, înspaimântătoare sub
sângele care i-o inundase, ochii i se
holbară, părul i se zbârli, apoi, dându-se
înapoi cu oroare, strigă cu glas înăbuşit:
— Oh! Sergentul, sergentul!
Rudolf alergă la el.
— Vino-ţi în fire, băiatule!
— Acolo… acolo… sergentul…
repetă Cuţitarul retrăgându-se pas cu
pas, cu privirea fixă, rătăcind şi arătând
– 520 –
– Eugen Sue –
cu degetul o fantomă invizibilă. Apoi,

scoţând un ţipăt cumplit, ca şi cum
arătarea l-ar îi atins, se repezi în fundul
abatorului, în colţul cel mai întunecat,
unde proptindu-şi pieptul de zid, cu
braţele întinse ca şi cum ar fi vrut să-l
dărâme pentru a izgoni groaznica
vedenie, repeta mereu cu voce răguşită
şi întretăiată:
— Oh! sergentul… sergentul…
sergentul…
Capitolul 3
PLECAREA
Graţie îngrijirilor lui Murph şi ale lui

Rudolf care i-au potolit cu multă
greutate zbuciumul, Cuţitarul îşi reveni
cu totul după o criză îndelungată.
– 521 –
Era singur cu Rudolf într-una din

odăile catului de sus al măcelăriei.
— Monseniore, spuse el abătut, aţi
fost foarte bun cu mine… dar… vedeţi,
aş prefera să fiu de o mie de ori mai
nenorocit de cum am fost, decât să
primesc situaţia pe care mi-o
propuneţi…
— Gândeşte-te bine… totuşi.
— Iată, monseniore… când am auzit
behăitul jalnic al acestui biet animal care
nu se putea apăra, când i-am simţit
sângele stropindu-mi obrazul, un sânge
cald care părea că trăieşte… Oh! Nu ştiţi
ce înseamnă asta… atunci, am retrăit
visul cu sergentul şi cu acei bieţi soldaţi
tineri pe care îi spintecam… care nu se
puteau apăra şi care, murind, mă
priveau cu un aer atât de blând, atât de
– 522 –
– Eugen Sue –
blând, încât păreau că mă plâng ei pe

mine… Oh! monseniore, mă
înnebuneşte, nu altceva!
Şi nenorocitul îşi ascunse faţa în
palme cu o mişcare convulsivă.
— Haide, linişteşte-te.
— Scuzaţi-mă, monseniore, acum,
vederea sângelui, a cuţitului… nu le-aş
mai putea suporta… În fiecare clipă mi
s-ar redeştepta visurile pe care
începusem să le uit… Să ai toată ziua
mâinile şi picioarele în sânge, să ucizi
biete animale, care nu se pot apăra…
Oh! nu, nu, n-aş mai putea… Mai
degrabă aş dori să fiu orb ca Învăţătorul
decât să fiu silit a face meseria asta.
E cu neputinţă de descris energia
gestului, expresia feţei Cuţitarului şi
pasiunea cu care rostise aceste vorbe.
– 523 –
Rudolf se simţea profund mişcat.

Era satisfăcut de groaznica impresie pe
care vederea sângelui o pricinuise
protejatului său.
Pentru o clipă, fiara sălbatică,
instinctul sângeros învinsese pe omul
din el, dar remuşcarea înfrânsese
instinctul. Aceasta constituia o mare şi
frumoasă izbândă.
Trebuie s-o spunem, spre lauda lui
Rudolf, că nu-şi pierduse nădejdea în
acest reviriment. Voinţa lui şi nu
întâmplarea dezlănţuise scena din
abator.
— Iertaţi-mă, monseniore, continuă
sfios Cuţitarul, răsplătesc foarte prost
bunătatea pe care o aveţi faţă de mine…
dar…
— Departe de mine gândul acesta…
– 524 –
– Eugen Sue –
Dumneata îmi depăşeşti toate

aşteptările… Totuşi, mărturisesc, nu
credeam să descopăr la dumneata
această sfântă exaltare a remuşcării.
— Cum, monseniore?
— Ascultă, spuse Rudolf, iată care
era părerea mea: alesesem pentru
dumneata meseria de măcelar, pentru că
înclinările, instinctele dumitale o
indicau…
— Vai! monseniore, e adevărat…
Dar dacă nu s-ar fi petrecut ceea ce ştiţi,
asta ar fi fost fericirea mea… o spuneam
chiar mai adineauri domnului Murph.
— O ştiam şi eu, bietul meu
Francoeur3, nume atât de potrivit, dacă
ai fi primit oferta ce-ţi făceam… şi o
puteai face fără să pierzi stima mea, tot,
3 Inimă sinceră
– 525 –
ce este aici ar fi fost al dumitale; îmi

plăteam astfel o datorie sfântă… Te
scoteam dintr-o situaţie groaznică şi
dădeam, prin dumneata, o pildă bună,
convingătoare şi utilă… şi aş fi continuat
să am grijă de viitorul dumitale. Dacă
dimpotrivă, vederea sângelui pe care
erai obligat să-l verşi fără voie, ţi-ar fi
amintit de crima dumitale, dacă o silă
involuntară pe care ai fi încercat-o mi-ar
fi dovedit că remuşcarea veghează
mereu în străfundul sufletului dumitale,
planurile mele în ceea ce te privea, s-ar fi
schimbat, pentru că meseria pe care ţi-o
ofeream ar fi devenit un chin zilnic.
— Oh! e foarte adevărat, domnule
Rudolf, un chin groaznic.
— Acum, iată ce-ţi propun; cred că
vei accepta, căci voi proceda potrivit
– 526 –
– Eugen Sue –
acestei certitudini. O persoană care are

multe proprietăţi în Algeria, mi-a
vândut, pentru dumneata, (nu mai
trebuie decât semnat actul,) o mare
fermă destinată crescătoriei de vite.
Pământul pe care se află e foarte rodnic
şi în plină exploatare; dar nu ţi-o ascund,
cunoscând curajul dumitale şi nevoia pe
care o simţi de a te folosi de el, am
cumpărat aceste terenuri cu anumite
condiţii, cu toate că se află pe alt
continent… Trebuie să fii acolo cel puţin
în aceeaşi măsură soldat ca şi agricultor;
e o redută şi o moşie totodată. Omul
care, în lipsa proprietarului, pune în
valoare această fermă, o să te îndrumeze
şi o să te informeze, despre toate. Se
spune că e cinstit şi credincios; îl vei
păstra pe lângă dumneata câtă vreme îţi
– 527 –
va fi util. O dată stabilită acolo, nu

numai că îţi vei putea spori bunăstarea
prin muncă şi pricepere, dar vei aduce şi
reale servicii ţării prin curajul dumitale.
Coloniştii sunt organizaţi în miliţii.
Întinderea proprietăţii dumitale,
numărul arendaşilor care depind de
dumneata, vor face să fii numit în
fruntea unei trupe armate, destul de
numeroasă. Disciplinată, însufleţită prin
vitejia dumitale, va putea fi de mare
folos pentru apărarea proprietăţilor
risipite în câmp deschis. Repet că am
ales asta, cu toată primejdia de acolo,
sau poate tocmai din pricina ei, voind, să
folosesc neclintitul dumitale curaj; căci,
deşi ai ispăşit, aproape răscumpărat o
crimă, reabilitarea îţi va fi mai nobilă,
mai totală, mai eroică dacă se desfăşoară
– 528 –
– Eugen Sue –
în mijlocul primejdiilor dintr-o ţară

nesupusă, decât în mijlocul vieţii tihnite
a unui orăşel. Dacă nu ţi-am oferit dintru
început această situaţie, este că socoteam
mai mult ca sigur că cealaltă te va
satisface; şi-apoi astălaltă e atât de
aventuroasă încât nu voiam să te expui
fără aţi lăsa alegerea… Ai încă timp,
dacă această propunere nu ţi-e pe plac,
spunemi-o deschis, vom căuta altceva…
dacă da, mâine totul va fi semnat, îţi voi
preda titlurile proprietăţii dumitale,
după care vei pleca în Alger, însoţit de o
persoană indicată de vechiul proprietar
al moşiei, ca să te pună în posesia
bunurilor… Ţi se va cuveni arenda pe
doi ani; când vei sosi acolo, o vei primi.
Moşia are un venit de 3.000 de franci;
munceşte, îmbunătăţeşte-o, fii vrednic şi
– 529 –
cu ochii în patru şi vei izbuti uşor să faci

să sporească atât bunăstarea dumitale
cât şi a coloniştilor pe care trebuie să-i
ajuţi, căci nu mă îndoiesc că te vei arăta
totdeauna milostiv şi darnic; îţi vei
aminti că a fi bogat îţi incumbă obligaţia
de a da mult… Deşi departe de
dumneata, nu te voi pierde din ochi. Nu
voi uita niciodată că eu şi cel mai bun
amic al meu îţi datorăm viaţa. Singura
dovadă de afecţiune şi de devotament
ce-ţi cer, este să înveţi repede să citeşti şi
să scrii, ca să mă poţi informa regulat, o
dată pe săptămână, despre tot ce faci, şi
ca să mi te poţi adresa personal ori de
câte ori vei avea nevoie de vreun sfat sau
de vreun sprijin.
E greu de descris izbucnirile de
bucurie ale Cuţitarului. Caracterul şi
– 530 –
– Eugen Sue –
înclinările lui sunt destul de cunoscute

cititorului, ca să se înţeleagă că nicio altă
propunere nu i s-ar fi potrivit mai bine.
Într-adevăr, a doua zi, Cuţitarul
plecă în Alger.
Capitolul 4
CERCETĂRI
Casa pe care o stăpânea Rudolf în

aleea Văduvelor nu era reşedinţa lui
obişnuită. Locuia într-unul din cele mai
mari palate din cartierul Saint-Germain,
la capătul străzii Plumet.
Ca să scape de onorurile datorite
rangului său princiar adoptase, de când
sosise la Paris un incognito. Însărcinatul
său cu afaceri de pe lângă Curtea
Franţei, anunţase că stăpânul lui va face
– 531 –
vizitele oficiale necesare sub numele şi

titlul de conte de Duren.
Mulţumită acestei procedeu,
obişnuit la Curţile statelor nordice, un
principe putea călători nestingherit,
scăpând astfel de plictiselile legate de o
reprezentare supărătoare.
Cu tot acest transparent incognito,
Rudolf ţinea, cum se şi cuvenea, o casă
pe picior mare. Vom introduce pe cititor
în palatul său din strada Plumet, a doua
zi după plecarea Cuţitarului în Algeria.
Tocmai sunase ceasul zece
dimineaţa.
În mijlocul unui salon mare, la
parter, care dădea în cabinetul de lucru
al lui Rudolf, Murph, în faţa unui birou,
sigila nişte misive. Un fecior îmbrăcat în
negru cu un lanţ de argint atârnat la gât,
– 532 –
– Eugen Sue –
deschise ambele canaturi ale uşii

salonului de aşteptare şi anunţă:
— Excelenţa sa baronul de Graün!
Murph, fără a se opri din ocupaţia
lui, salută, pe baron cu un gest cordial şi
totodată familiar.
— Domnule însărcinat cu afaceri,
spuse el surâzând, fii bun şi încălzeşte-te
niţel, sunt al dumitale în câteva clipe,
— Sir Walter Murph, secretar
particular al alteţei-sale serenisime… voi
aştepta ordinele dumneavoastră,
răspunse pe un ton jovial domnul de
Graün, şi făcu în glumă o plecăciune
adâncă şi respectuoasă demnului
gentilom.
Baronul să tot fi numărat vreo 50 de
ani, avea părul cărunt, rărit, uşor pudrat
şi creţ. Bărbia, puţin ieşită în afară, îi era
– 533 –
acoperită pe jumătate de o cravată de

muselină, foarte scrobită şi de o albeaţă
strălucitoare. Fizionomia îi era plină de
fineţe, ţinuta distinsă; sub sticlele
ochelarilor cu rama de aur, lucea o
privire pe cât de şireată pe atât de
pătrunzătoare. Deşi erau orele zece
dimineaţă, domnul de Graün purta un
frac negru; aşa cerea eticheta: o panglică
dungată în mai multe culori ţipătoare
era înnodată la cheutoarea reverului. Îşi
puse pălăria pe un fotoliu şi se apropie
de cămin, în timp ce Murph îşi continua
lucrul.
— Alteţa-sa desigur că a lucrat o
parte din noapte, dragul meu Murph,
căci corespondenţa mi se pare
voluminoasă.
— Monseniorul s-a culcat la şase
– 534 –
– Eugen Sue –
dimineaţa. A scris între altele o scrisoare

de opt pagini către Marele mareşal, şi
mi-a dictat una tot atât de mare către
şeful Consiliului suprem.
— Trebuie să aştept să se trezească
alteţa-sa ca să-i comunic informaţiile ce i
le aduc?
— Nu, dragă baroane…
Monseniorul a poruncit să nu fie trezit
înainte de orele două sau trei după
amiază, doreşte să expediezi acum de
dimineaţă, printr-un curier special,
aceste scrisori, în loc să aştepţi până luni.
Îmi vei comunica mie informaţiile culese
şi le voi transmite monseniorului când
se va deştepta. Acestea sunt dispoziţiile
lui.
— Perfect! Alteţa-sa cred că va fi
mulţumită de cele ce îi voi comunica.
– 535 –
Dar, dragul meu Murph, sper că

expedierea acestui curier nu e un semn
rău. Ultimele scrisori pe care am avut
cinstea să le transmit alteţei-sale…
— Vesteau că totul merge bine acolo
şi tocmai pentru că monseniorul ţine să-
şi exprime cât mai curând aprobarea faţă
de şeful Consiliului suprem şi faţă de
Marele mareşal, vrea ca dumneata să
expediezi curierul chiar azi.
— Aici o recunosc pe alteţa-sa…
Dacă ar fi fost vorba de o mustrare, nu s-
ar fi grăbit aşa; de altfel nu e decât un
singur glas care hotărăşte în sigura şi
priceputa administrare interimară a
guvernanţilor noştri. E foarte simplu,
adăugă baronul surâzând; ceasul era
bun şi potrivit perfect de stăpânul
nostru, nu trebuia decât întors la timp
– 536 –
– Eugen Sue –
pentru ca mersul lui neschimbat şi sigur

să continue a arăta zilnic întrebuinţarea
fiecărei ore şi sarcina fiecăruia. Ordinea
în guvernare asigură încrederea şi
liniştea poporului: iată cum se explică
veştile bune pe care mi le dai.
— Şi aici nimic nou, scumpe
baroane? Nu s-a aflat nimic de
aventurile noastre misterioase?
— Nu ştie nimeni de ele. De când
monseniorul a venit la Paris, lumea s-a
deprins să nu-l vadă decât foarte rar, la
puţinele persoane care, cu îngăduinţa
lui, i-au fost prezentate; se crede că îi
place mult singurătatea, că face dese
plimbări în împrejurimile Parisului.
Alteţa-sa, din prudenţă, s-a lipsit pentru
câtăva vreme de şambelanul şi
aghiotantul pe care îi adusese în
– 537 –
Germania.
— Şi care ne-ar fi fost nişte martori
foarte incomozi.
— Aşa că în afară de contesa Sarah
Mac-Grégor, de fratele ei, Tom Seyton
de Halsbury şi de Karl, fie sufletul lor
blestemat, nimeni nu ştie de travestirile
alteţei-sale; de altfel nici contesa, nici
fratele ei, nici Karl n-au interese să
trădeze această taină.
— Ah! scumpe baroane, spuse
Murph surâzând, ce nenorocire că
această blestemată de contesă e acum
văduvă!
— Oare nu se recăsătorise în 1827
sau 1828?
— În 1827, puţină vreme după
moartea acelei nenorocite fetiţe care ar fi
avut acum şaisprezece sau şaptesprezece
– 538 –
– Eugen Sue –
ani şi pe care monseniorul o plânge încă

şi acum, dar de care nu vorbeşte
niciodată…
— Păreri de rău cu atât mai înţelese
cu cât alteţa-sa n-a avut alţi copii din
căsătoria lui.
— Aşa că iată, dragă baroane, am
ghicit bine că, în afară de mila ce i-o
inspiră biata Guristă, interesul pe care
monseniorul îl poartă acestei nenorocite
făpturi vine mai ales de acolo, că fiica
atât de amar regretată (detestând totuşi
pe contesă, mama ei), ar fi avut aceeaşi
vârstă.
— E cu adevărat o fatalitate că
această Sarah, de care ne-am crezut
scăpaţi pentru totdeauna, să fie liberă
tocmai acum, la optsprezece luni de
când alteţa-sa a pierdut un model de
– 539 –
soţie, după numai câţiva ani de

căsătorie. Contesa se crede, sunt sigur,
favorizată de noroc prin această dublă
văduvie.
— Şi nădejdile ei nesăbuite renasc
mai arzătoare ca oricând; totuşi ea ştie că
monseniorul are pentru dânsa
aversiunea cea mai adâncă, cea mai
meritată. N-a fost oare ea cauza a… Ah!
baroane, spuse Murph, fără a sfârşi
fraza, această femeie e o piază rea... Să
dea domnul să nu ne aducă şi alte
nenorociri.
— Dar la ce ne-am mai putea aştepta
din partea ei, dragul meu Murph?
Odinioară a avut asupra monseniorului
influenţa pe care o exercită totdeauna o
femeie abilă şi intrigantă asupra unui
tânăr care iubeşte pentru prima oară şi
– 540 –
– Eugen Sue –
care se află în împrejurările pe care le

ştii, dar această influenţă a fost
înlăturată prin descoperirea manevrelor
nedemne ale acestei creaturi şi mai ales
prin amintirea groaznicei întâmplări pe
care a provocat-o.
— Mai încet, scumpul meu Graün,
mai încet, spuse Murph! Vai! Ne aflăm
în luna asta sinistră şi ne apropiem de
acea dată, nu mai puţin sinistră, de 13
ianuarie; mereu mi-e teamă pentru
monsenior de această teribilă aniversare.
— Totuşi, dacă un mare păcat poate
fi iertat prin ispăşire, alteţa-sa nu poate
fi oare izbăvit?
— Ai milă, iubitul meu Graün, să nu
mai vorbim de asta; voi fi îndurerat
toată ziua.
— Îţi spusesem doar că la ora asta
– 541 –
planurile contesei Sarah sunt absurde,

moartea acelei biete fetiţe de care
vorbeai adineauri a rupt şi ultimul lanţ
care îl mai putea lega pe monsenior de
această femeie; e o nebună dacă stăruie
în speranţele ei.
— Da, dar e o nebună primejdioasă.
Fratele ei, o ştii, îi împărtăşeşte ambiţiile
şi obsesiile ei absurde, cu toate că
această demnă pereche are tot atâtea
motive să dispere astăzi cât avea de
nădăjduit acum optsprezece ani.
— Ah! câte nenorociri n-a provocat
în timpul acela diabolicul abate Polidori,
prin criminala sa îngăduinţă.
— Dar fiindcă veni vorba de acest
mizerabil, mi s-a spus că s-ar afla aici de
un an, doi, fără îndoială într-o cumplită
mizerie sau dedându-se cine ştie cărei
– 542 –
– Eugen Sue –
îndeletniciri tenebroase.
— Ce decădere pentru un om atât de
cult, cu atâta spirit, cu atâta inteligenţă!
— Dar şi de o atât de respingătoare
perversitate… Facă cerul să nu se
întâlnească niciodată cu contesa.
Asociaţia acestor două spirite rele ar fi
foarte primejdioasă, încă o dată,
scumpul meu Murph, chiar interesul
contesei, oricât de nesăbuită i-ar fi
ambiţia, o va împiedica să profite de
pasiunea pentru aventuri a
monseniorului şi să mai încerce vreo
acţiune duşmănoasă.
— O sper şi eu ca şi dumneata;
totuşi, hazardul a dejucat, nu ştiu ce
propunere, reprobabilă, fără îndoială, pe
care femeia asta voia s-o facă
învăţătorului, acest cumplit scelerat, care
– 543 –
astăzi, nemaiputând face rău nimănui,

trăieşte uitat, poate pocăit, la nişte ţărani
cinstiţi din satul Saint-Mandé. Vai! Sunt
convins că numai pentru a mă răzbuna
pe mine de fapta acestui criminal,
monseniorul, osândindu-l la o pedeapsă
cumplită, riscă să se pună într-o situaţie
foarte gravă.
— Gravă? Nu, nu, dragă Murph.
Pentru că iată cum se pune chestiunea:
un puşcăriaş evadat, un ucigaş înveterat,
îţi intră în casă şi te loveşte cu un
pumnal; îl poţi omorî, întrucât eşti în
legitimă apărare sau să-l trimiţi la
eşafod: în ambele cazuri ticălosul e sortit
morţii; acum, în loc de a-l ucide sau de
a-l trimite la eşafod, printr-o pedeapsă
grea, dar meritată, îl împiedici pe acest
monstru să mai constituie o primejdie
– 544 –
– Eugen Sue –
pentru societate. Cine te-ar putea acuza?

Crezi oare că justiţia s-ar constitui parte
civilă, luând apărarea acestui bandit? Ai
fi oare condamnabil, pentru că făcând
mai puţin chiar decât dădea legea
dreptul, ai răpit vederea aceluia pe care
legalmente puteai să-l ucizi? Cum adică,
pentru a-mi apăra viaţa sau pentru a mă
răzbuna de un flagrant adulter,
societatea îmi recunoaşte dreptul de
viaţă şi de moarte, asupra semenului
meu, drept cumplit, drept fără control,
fără apel, care face din mine judecător şi
călău, şi totuşi n-aş putea modifica după
plac pedeapsa capitală pe care aş fi
putut-o aplica fără vreo răspundere? Şi
mai ales, mai ales când e vorba de
tâlharul despre care discutăm? Căci asta
e problema. Las deoparte situaţia
– 545 –
noastră de prinţ suveran al

Confederaţiei germanice. Ştiu că în drept
asta nu înseamnă mare lucru; dar în fapt
sunt imunităţi impuse; dar ia să
admitem că un atare proces s-ar putea
intenta monseniorului, câte fapte de
generozitate ar pleda pentru el! Câtă
dărnicie, câte binefaceri ar ieşi la iveală!
Încă o dată, să presupunem că, în
condiţiile în care se înfăţişează, acest caz
ar veni în faţa unui tribunal, ce crezi că
s-ar întâmpla?
— Monseniorul mi-a spus-o mereu;
îşi va recunoaşte vinovăţia şi nu s-ar
folosi în niciun fel de imunitatea pe care
i-o conferă rangul său. Dar cine, oare, ar
denunţa această nenorocită întâmplare?
Cunoşti discreţia neclintită a lui David şi
a celor patru servitori maghiari din casa
– 546 –
– Eugen Sue –
de pe aleea Văduvelor. Cuţitarul, pe care

monseniorul l-a copleşit de binefaceri, n-
a suflat un cuvânt despre pedepsirea
Învăţătorului, de teamă să nu fie şi el
compromis. Înainte de a pleca în Alger,
mi-a jurat că nu va destăinui nimănui
nimic despre această întâmplare, în ce-l
priveşte pe tâlhar, el ştie că dacă ar
reclama, ar însemna să-şi pună capul pe
butuc.
— În sfârşit, nici monseniorul, nici
dumneata, nici eu n-o să vorbim despre
asta, nu-i aşa? Iubite Murph, această
taină, deşi cunoscută de mai multe
persoane, va fi foarte bine păstrată. În
cazul cel mai rău, trebuie să ne temem
numai de unele neplăceri, dar şi atunci,
cu prilejul unui astfel de ciudat proces,
vor apărea la lumina zilei fapte atât de
– 547 –
mari şi de nobile, încât o atare învinuire,

o repet, va fi pentru alteţa-sa un triumf.
— M-ai liniştit cu desăvârşire. Dar
îmi aduci, după cum spui, informaţii
culese din scrisorile aflate la Învăţător şi
din declaraţiile făcute de Cucuvaie, în
timp ce era la spital, de unde a ieşit
acum câteva zile, complet vindecată de
fractura de la picior.
— Iată aceste informaţii, spuse
baronul scoţând din buzunar o hârtie.
Sunt privitoare la cercetările făcute
asupra naşterii fetei aceleia numită
Gurista, şi despre locuinţa actuală a lui
François Germain, fiul Învăţătorului.
— Vrei să-mi citeşti aceste note,
dragă de Graün? Cunosc intenţiile
monseniorului; voi vedea dacă aceste
informaţii sunt suficiente. Continui să fii
– 548 –
– Eugen Sue –
mulţumit de agentul dumitale?

— E un om preţios, plin de
inteligenţă, de îndemânare şi discreţie.
Sunt chiar nevoit câteodată să-i potolesc
zelul, pentru că ştii că monseniorul îşi
rezervă sieşi lămurirea unor anumite
detalii.
— Şi el nu ştie nimic despre partea
pe care alteţa-sa o are în toate astea?
— Nimic. Situaţia mea diplomatică
constituie un minunat pretext pentru
cercetările pe care le întreprind Domnul
Badinot (acesta e numele omului
nostru), are mult tact şi întreţine legături
pe faţă sau pe ascuns cu aproape toate
clasele societăţii; pe vremuri avocat, silit
să renunţe la profesie pentru grave
abuzuri de încredere, a păstrat totuşi
informaţii foarte exacte asupra averii şi
– 549 –
situaţiei foştilor lui clienţi; cunoaşte

anumite taine pe care se laudă cu cinism
că le-a exploatat; de două-trei ori a făcut
avere şi a sărăcit apoi în afaceri; prea
cunoscut ca să mai încerce noi speculaţii,
redus să trăiască de azi pe mâine prin
mijloace mai mult sau mai puţin ilicite; e
un fel de Figaro, destul de pasionat când
îl asculţi. Atâta vreme cât are pentru ce,
se dă trup şi suflet aceluia care îl
plăteşte; n-are deci niciun interes să ne
înşele; de altfel, îl ţin sub supraveghere
fără ca el să simtă; n-avem aşadar niciun
motiv să ne îndoim de el.
— De altfel, informaţiile pe care ni
le-a furnizat sunt foarte exacte.
— Are oarecare probitate în felul lui
de a lucra, dragă Murph, şi te asigur că
domnul Badinot este una din acele figuri
– 550 –
– Eugen Sue –
foarte originale, cu o existenţă

misterioasă, pe care nu le întâlnim des şi
a căror prezenţă nu e posibilă decât, la
Paris. Alteţa-sa ar face mare haz de un
asemenea tip, dacă n-ar fi necesar să n-
aibă niciun fel de raporturi cu el.
— Am putea spori onorariul
domnului Badinot; crezi că o gratificaţie
e indicată?
— Cinci sute de franci pe lună şi
micile cheltuieli, care se urcă aproape la
aceeaşi sumă, cred că ajung; pare
mulţumit; vom vedea mai târziu…
— Şi nu se ruşinează de meseria pe
care o face?
— El? Dimpotrivă i se pare o cinste
deosebită: totdeauna când mi-aduce
rapoartele, îşi ia un anumit aer plin de
importanţă, nu cutez să spun
– 551 –
diplomatic, deoarece caraghiosul se

preface a crede că e vorba de afaceri de
stat, şi se minunează de raporturile
tăinuite care pot exista între interesele
cele mai deosebite şi destinele
imperiilor. Da, are neobrăzarea să-mi
spună câteodată: „Câte complicaţii
necunoscute vulgului sunt în
guvernarea unui stat! Cine ar crede
totuşi că notele pe care vi le prezint,
domnule baron, au, fără îndoială,
importanţa lor în treburile Europei!“
— Aşa e, ticăloşii caută să-şi
ascundă josnicia pentru a face plăcere
oamenilor cinstiţi. Dar acele note, dragă
baroane?
— Iată-le redactate aproape în
întregime după raportul domnului
Badinot:
– 552 –
– Eugen Sue –
NOTĂ PRIVITOARE LA
FLOAREA-MARIEI
Domnul de Graün citi cele ce

urmează:
„Pe la începutul anului 1827 un anume

Pierre Tournemine, actualmente deţinut în
temniţa de la Rochefort pentru crimă de fals,
a propus femeii Gervais zisă Cucuvaia, să ia
în îngrijirea ei, pentru totdeauna, o copiliţă
de cinci sau şase ani şi să primească drept
plată o sumă de 1.000 de franci, o dată
pentru totdeauna…
— Vai, dragă baroane, spuse Murph,

întrerupându-l pe domnul de Graün…
1827… este chiar anul în care
– 553 –
monseniorul a aflat de moartea

nefericitei copile pe care o plânge în chip
atât de inconsolabil… Din pricina asta şi
din altele, anul acela a fost funest pentru
stăpânul nostru.
— Anii fericiţi sunt rari, bietul meu
Murph, Dar merg mai departe.
„Târgul o dată încheiat copilul a rămas

la femeia aceea timp de doi ani, după care,
voind să scape de viaţa grea pe care o ducea
acolo, fetiţa a dispărut. Cucuvaia n-a mai
auzit vorbindu-se de ea câţiva ani în şir,
când a revăzut-o pentru prima oară într-o
tavernă de cartier, acum. vreo şase
săptămâni. Copila crescuse mare şi i se
dăduse porecla de Gurista.
Puţine zile după această întâlnire,
numitul Tournemine pe care Învăţătorul îl
– 554 –
– Eugen Sue –
cunoscuse la puşcăria Rochefort, dăduse lui

Braţ-Roşu (un tăinuitor obişnuit al ocnaşilor
închişi sau liberaţi), o scrisoare amănunţită
privitoare la copilul încredinţat odinioară
femeii Gervais, zisă Cucuvaia.
Din această scrisoare şi din declaraţiile
Cucuvelei, reieşea că o doamnă Séraphine,
menajera unui notar pe nume Jacques
Ferrand, însărcinase prin 1827 pe
Tournemine să-i găsească o femeie care, în
schimbul sumei de 1.000 de franci, ar fi
primit să ia în îngrijirea ei un copil de cinci-
şase ani, pe care părinţii voiau să-l
abandoneze, după cum s-a spus mai sus.
Cucuvaia primi propunerea.
Scopul lui Tournemine, când dăduse
aceste informaţii lui Braţ-Roşu, era să-l
determine s-o şantajeze pe doamna Séraphine
cu ajutorul unui terţ, ameninţând-o că va da
– 555 –
în vileag această întâmplare de multă vreme

uitată: Tournemine afirma că această
doamnă Séraphine nu era decât mandatara
unor persoane cunoscute.
Braţ-Roşu încredinţase această scrisoare
Cucuvelei, de câtva timp complice a
delictelor Învăţătorului; în felul acesta se
lămureşte cum aceste ştiri se găseau în
posesia tâlharului şi cum, cu prilejul
întâlnirii cu Gurista, la cârciuma «Iepurele
alb», Cucuvaia, ca s-o chinuiască pe Floarea-
Mariei, i-a spus: «S-a aflat cine sunt părinţii
tăi, dar tu nu îi vei cunoaşte».
Chestiunea era de a se şti dacă scrisoarea
lui Tournemine privitoare la copilul
încredinţat odinioară Cucuvelei cuprindea
adevărul.
A fost căutată doamna Séraphine; de
asemenea şi notarul Jacques Ferrand.
– 556 –
– Eugen Sue –
Amândoi trăiesc.
Notarul stă în strada du Sentier nr. 41,
trece drept un solitar şi un evlavios; în orice
caz se duce foarte des la biserică; în afaceri
este de o corectitudine excesivă, considerată
ca o dovadă de seriozitate; biroul lui de
notariat este excelent, trăieşte cu o economie
vecină cu zgârcenia; doamna Séraphine
continuă să-i fie menajeră.
Domnul Ferrand, care era foarte sărac,
şi-a cumpărat biroul de notariat cu suma de
350.000 franci, sumă ce i-a fost
împrumutată cu garanţii serioase de către
domnul Charles Robert, ofiţer superior de
Stat-Major în garda naţională a Parisului,
un tânăr foarte frumos, mult solicitat într-o
anumită societate. Împarte cu Jacques
Ferrand veniturile notariatului, apreciate
cam la 50.000 de franci anual dar,
– 557 –
bineînţeles că el nu se amestecă de loc în

afacerile acestuia. Unele guri rele afirmă că
de pe urma unor speculaţii norocoase sau
lovituri de bursă, întreprinse în înţelegeri cu
domnul Charles Robert, notarul ar fi, în
clipa de faţă, în măsură să restituie costul
notariatului; dar reputaţia domnului Jacques
Ferrand e atât de solidă, încât toată lumea e
de acord că aceste zvonuri sunt pure
calomnii. Pare deci sigur că doamna
Séraphine, menajera acestui om de ispravă ar
putea da lămuriri preţioase despre naşterea
Guristei”.
— De minune, scumpe baroane,

spuse Murph, declaraţiile lui
Tournemine au o oarecare aparenţă de
adevăr. Poate vom găsi, prin notar,
mijlocul de a descoperi pe părinţii
– 558 –
– Eugen Sue –
acestei nefericite copile. Acum, despre

fiul învăţătorului, ai informaţii tot atât
de precise?
— Poate nu chiar atât, dar totuşi
destul de mulţumitoare.
— Într-adevăr, Badinot al dumitale e
o comoară.
— După cum vezi, Braţ-Roşu este
sufletul acestei afaceri. Domnul Badinot,
care pare să aibă oarecari relaţii cu
poliţia, ni-l descrisese ca pe
intermediarul mai multor ocnaşi; asta cu
prilejul primelor demersuri pe care
monseniorul le întreprinsese pentru a
găsi pe fiul doamnei Georges Duresnel,
soţia nefericită a acelui monstru de
Învăţător.
— Fără îndoială, şi, ducându-se să
dea de Braţ-Roşu în cocioaba lui din
– 559 –
cartier, strada Bobului nr. 13,

monseniorul l-a întâlnit pe Cuţitar şi pe
Guristă. Alteţa-sa a vrut cu orice preţ să
se folosească de acest prilej ca să vadă cu
ochii lui acele groaznice cuiburi de hoţi,
socotind că poate va da de vreun
nenorocit pe care să-l scoată din mocirlă.
Presimţirile sale nu l-au înşelat, dar cu
preţul căror primejdii, Doamne mare!
— Primejdii pe care le-ai împărţit cu
el, bărbăteşte, dragul meu Murph…
— Nu sunt oare în acest scop
Cărbunarul titular al alteţei-sale?
răspunse surâzând gentilomul.
— Spune mai bine viteazul
aghiotant, bravul meu prieten. Dar ce să
mai vorbesc de curajul şi de
devotamentul dumitale? Ar fi să mă
repet… Îmi voi continua deci raportul…
– 560 –
– Eugen Sue –
Iată nota privitoare la François Germain,

fiul doamnei Georges şi al Învăţătorului,
zis şi Duresnel.
INFORMAŢII ASUPRA LUI

FRANÇOIS GERMAIN
Domnul de Graün continuă:
„Să tot fie vreo optsprezece luni de când

un tânăr numit François Germain a sosit la
Paris, venind de la Nantes, unde era
funcţionar în biroul casei de bancă «Noël &
Co».
Din mărturiile Învăţătorului şi din mai
multe scrisori găsite la el, rezulta că
mizerabilul, căruia Învăţătorul îi
încredinţase propriu-i fiu spre a-l ticăloşi şi
a-l folosi cândva în scopuri criminale, a
– 561 –
dezvăluit acestui tânăr acea groaznică

uneltire, propunându-i să înlesnească o
încercare de furt şi fals ce se plănuia în
paguba casei «Noël & Co.» unde lucra
François Germain.
Tânărul respinse, cu indignare,
propunerea, dar nevrând să-l denunţe pe
omul care-l crescuse, a trimis o scrisoare
anonimă patronului său informându-l de
complotul ce se urzea împotriva lui şi părăsi
în taină oraşul Nantes, pentru a se pune la
adăpost de cei ce încercaseră să-l facă
instrumentul şi complicele crimelor lor.
Aceşti mizerabili, aflând de plecarea lui
Germain, au venit la Paris, s-au pus în
legătură cu Braţ-Roşu şi au pornit în
urmărirea fiului Învăţătorului, fără îndoială
cu intenţii criminale, pentru că tânărul le
cunoştea planurile.
– 562 –
– Eugen Sue –
După îndelungi şi numeroase cercetări,

au izbutit să-i afle adresa, dar era prea
târziu: Germain, întâlnind cu câteva zile
înainte pe cel ce încercase să-l corupă, a
schimbat pe dată locuinţa, bănuind motivul
care-l adusese pe omul acela la Paris. Fiul
Învăţătorului scăpă astfel încă o dată de
prigonitorii lui.
Acum vreo şase săptămâni, însă, aceştia
au aflat că tânărul locuia în strada
Templului, numărul 17. Într-o seară,
înapoindu-se acasă, era cât pe-aci să fie
victima unei capcane. (Învăţătorul ascunsese
această întâmplare monseniorului.)
Germain bănui de îndată de unde venea
lovitura, părăsi strada Templului şi din nou
i se pierdu urma. Cercetările ajunseseră aici,
când Învăţătorul fu pedepsit pentru faptele
lui.“
– 563 –
De la această dată – spuse baronul –

cercetările au fost reluate din ordinul
monseniorului.
Şi iată rezultatul: François Germain
a locuit timp de vreo trei luni în casa din
strada Templului, numărul 17, casă de
altfel destul de ciudată, având în vedere
moravurile şi îndeletnicirile celor mai
mulţi dintre locatarii ei. Germain era
foarte iubit, pentru firea lui veselă,
îndatoritoare şi sinceră. Cu toate că
părea să trăiască din venituri
neînsemnate sau din vreo leafă foarte
modestă, arătase o grijă afectuoasă unei
familii de nevoiaşi care locuia în
mansarda acelei case. Zadarnic s-au
cerut informaţii în strada Templului
asupra noii sale locuinţe şi a profesiei
– 564 –
– Eugen Sue –
lui; se bănuieşte că era funcţionar în

vreun birou sau în vreo casă de comerţ,
pentru că pleca dimineaţa şi se înapoia
pe la zece ceasuri.
Singura persoană care desigur ştie
unde locuieşte acest tânăr, este o chiriaşă
a casei din strada Templului; această
fată, care părea să aibă legături mai
strânse cu Germain, e o foarte frumoasă
şi tânără lucrătoare, numită domnişoara
Rigolette. Stă într-o cameră, vecină cu
aceea în care locuise Germain. Această
odaie, nelocuită de când acesta plecase,
este acum liberă. Sub pretextul că vrem
s-o închiriem, ne-am putut procura
informaţiile ulterioare.
— Rigolette? exclamă deodată
Murph, care de câtva timp părea adâncit
în gânduri, Rigolette? Dar acest nume
– 565 –
mi-e cunoscut!
— Cum, sir Walter Murph, reluă
baronul, râzând, cum, o persoană demnă
şi respectabilă, tată de familie, cunoaşte
lucrătoare tinere şi uşuratice? Cum,
numele unei domnişoare Rigolette nu e
nou pentru dumneata? Ah! Ce ruşine!
— Doamne, monseniorul m-a silit să
fac cunoştinţe atât de bizare, încât nu ai
de loc dreptul să te miri de asta,
baroane. Dar, stai niţel… Da, acum mi-
amintesc foarte bine: monseniorul,
relatându-mi povestea Guristei, nu s-a
putut opri să facă haz de acest nume
caraghios, Rigolette. Din câte îmi
amintesc:, era numele unei prietene de
închisoare a acelei nefericite Floare-a-
Mariei.
— Ei bine, acum, domnişoara
– 566 –
– Eugen Sue –
Rigolette ne-ar putea fi de mare folos. Să

termin raportul meu:
„Poate că ar fi indicat să se închirieze

camera liberă din casa de pe strada
Templului. Nu primisem dispoziţia să merg
mai departe cu investigaţiile; dar, din nişte
vorbe ce i-au scăpat portăresei, avem toate
motivele să credem nu numai că vom căpăta
informaţii precise asupra fiului
Învăţătorului, dar monseniorul va putea face
acolo studii asupra moravurilor, uneltirilor
şi mai ales asupra mizeriei, a căror existenţă
nici măcar n-o bănuieşte.“
Capitolul 5
MARCHIZUL D’HARVILLE
— Precum vezi, iubite Murph,

– 567 –
spuse domnul de Graün, terminând

lectura acestui raport, pe care îl
înmânase gentilomului, după
informaţiile noastre, urma părinţilor
Guristei trebuie căutată la notarul
Jacques Ferrand, iar adresa la care
locuieşte acum François Germain trebuie
aflată la domnişoara Rigolette. Cred că e
destul, după cât îmi pare, să ştii unde să
cauţi… ceea ce cauţi.
— Fără îndoială, baroane; cu atât
mai mult cu cât monseniorul va avea –
sunt sigur – o recoltă bogată de
observaţii în casa de care vorbim. Dar n-
am terminat; te-ai informat cu privire la
marchizul d’Harville?
— Da, şi, cel puţin în ceea ce
priveşte problema bănească, temerile
alteţei-sale nu sunt întemeiate. Domnul
– 568 –
– Eugen Sue –
Badinot afirmă – şi-l socotesc bine

informat – că averea marchizului n-a
fost niciodată mai consolidată şi cu mai
multă chibzuinţă administrată ca acum.
— După ce-am căutat să aflu pricina
acestei mari îndurerări de care e copleşit
domnul d’Harville, monseniorul îşi
închipuise că e vorba de vreo jenă
financiară; i-ar fi venit în ajutor cu
discreta delicateţe pe care i-o cunoşti,
dar pentru că s-a înşelat în
presupunerile lui, va trebui să renunţe a
dezlega această enigmă, cu atât mai
mare părere de rău cu cât are o sinceră
afecţiune pentru domnul d’Harville.
— E foarte simplu. Alteţa-sa n-a
uitat niciodată ceea ce părintele lui
datorează tatălui marchizului. Ştii, dragă
Murph, că în 1815, când cu remanierea
– 569 –
Statelor Confederaţiei germanice, tatăl

alteţei-sale era în primejdie de a fi
eliminat, din pricina devotamentului său
notoriu faţă de Napoleon în această
împrejurare, răposatul marchiz, bătrânul
d’Harville, a făcut mari servicii tatălui
stăpânului nostru; mulţumită prieteniei
cu care îl cinstea împăratul Alexandru,
prietenie care data de când marchizul
imigrase în Rusia şi care, invocată de el,
a avut o înrâurire hotărâtoare asupra
deliberărilor congresului unde se
dezbăteau interesele principilor
Confederaţiei germanice.
— Şi iată, baroane, cum se înlănţuie
acţiunile nobile: în ’92, tatăl marchizului
e proscris; el găseşte în Germania, la
tatăl monseniorului, cea mai generoasă
ospitalitate; după o şedere de trei ani la
– 570 –
– Eugen Sue –
curtea noastră, pleacă în Rusia, se

bucură de favoarea ţarului şi, mulţumită
acesteia, e la rândul lui foarte folositor
principelui care l-a primit odinioară cu
atâta prietenie.
— Oare nu din 1815, în timpul
stabilirii bătrânului marchiz d’Harville
pe lângă marele duce care domnea
atunci, s-a legat prietenia dintre
monsenior şi tânărul d’Harville?
— Da, ei au păstrat cele mai duioase
amintiri din acele fericite vremuri ale
tinereţii lor. Dar asta nu e tot;
monseniorul poartă o recunoştinţă atât
de adâncă memoriei omului a cărui,
prietenie a fost atât de folositoare tatălui
său, încât toţi cei ce aparţin familiei
d’Harville au dreptul la bunăvoinţa
alteţei-sale. Aşa că nu numai
– 571 –
nenorocirilor şi virtuţii ei, ci şi înrudirii

cu familia d’Harville datoreşte doamna
Georges neîncetatele atenţii ale alteţei-
sale.
— Doamna Georges! Soţia lui
Duresnel, ocnaşul supranumit
Învăţătorul? exclamă baronul,
— Da, mama acestui François
Germain pe care îl căutăm şi pe care
nădăjduim că-l vom găsi…
— E rudă cu domnul d’Harville?
— Era vară cu mama lui şi prietena
ei intimă. Bătrânul marchiz avea pentru
doamna Georges o afecţiune plină de
devotament.
— Dar cum se face că familia
d’Harville a lăsat-o să se mărite cu
monstrul acela de Duresnel, dragă
Murph?
– 572 –
– Eugen Sue –
— Tatăl acestei nenorocite, domnul

de Lagny, intendent4 al Languedoc-ului,
poseda înainte de Revoluţie o mare
avere; şi a scăpat de surghiunire. În
primele zile de linişte care au urmat
acelei cumplite epoci, s-a gândit la
măritişul fetei. S-a înfăţişat Duresnel;
aparţinea unei foarte bune familii de
parlamentari, era bogat, ascundea cu
ipocrizie sub aparenţe oneste înclinările
lui perverse; s-a căsătorit cu domnişoara
de Lagny. Câtva timp ascunse, viciile
acestui om ieşiră curând la iveală:
risipitor, jucător de cărţi pătimaş,
desfrânat, josnic, o făcea pe soţia lui să
se simtă foarte nenorocită. Nu se
plângea, îşi ascundea suferinţele şi, după
4 Inspector al provinciilor, care avea sarcina să aprovizioneze cu cele necesare

armata.
– 573 –
moartea tatălui ei, s-a retras la o moşie

pe care a pus-o în valoare, ca să-şi mai
aline durerea. În foarte scurtă vreme
bărbatul ei risipi la cărţi şi în desfrâu
toată averea lor comună: proprietatea a
fost vândută. Atunci femeia şi-a luat
băiatul şi s-a dus la ruda ei, marchiza
d’Harville, pe care o iubea ca pe o soră.
Duresnel, după ce şi-a mâncat averea şi
pe aceea a soţiei, s-a văzut nevoit, să
trăiască din expediente, recurgând chiar
şi la crimă în căutarea de noi resurse de
existenţă; deveni falsificator, hoţ, asasin
şi fu condamnat pe viaţă; răpi copilul de
la soţia sa şi îl încredinţă unui ticălos de
teapa lui. Restul îl ştii…
— Dar cum a descoperit-o
monseniorul pe doamna Duresnel?
— Când Duresnel a fost aruncat în
– 574 –
– Eugen Sue –
temniţă, soţia lui, ajunsă în cea mai

neagră mizerie, şi-a luat numele de
doamna Georges.
— În această cumplită situaţie, de ce
oare nu s-a adresat marchizei d’Harville,
ruda şi cea mai bună prietenă a ei?
— Marchiza murise înainte de
condamnarea lui Duresnel şi de-atunci,
dintr-o sfială de neînfrânt, doamnei
Georges i-a fost imposibil să se mai arate
familiei ei, care desigur că ar fi avut
pentru ea compasiunea şi ajutorul
îndreptăţite de atâtea nenorociri. Totuşi,
o singură dată, constrânsă de mizerie şi
de boală, se hotărî să implore ajutorul
domnului d’Harville, fiul celei mai bune
prietene a ei… Aşa s-a făcut că a întâlnit-
o monseniorul.
— Dar cum?
– 575 –
— Într-o zi se dusese să-l vadă pe

domnul d’Harville; la câţiva paşi
înaintea lui, păşea o biată femeie, prost
îmbrăcată, palidă, suferindă, abătută.
Ajunsă în faţa porţii casei d’Harville, în
clipa când, după o lungă ezitare, era gata
să sune, făcu o mişcare bruscă şi se
întoarse din drum, ca şi cum ar fi
părăsit-o curajul. Foarte intrigat,
monseniorul o urmări, profund mişcat
de expresia ei de blândeţe şi de durere.
Femeia pătrunse într-o locuinţă cu
aspect trist şi mohorât. Monseniorul
culese câteva informaţii asupra ei: ele
erau cât se poate de onorabile. Ca să aibă
din ce trăi, muncea, dar sănătatea îi era
şubredă şi nici de lucru nu prea găsea;
era redusă la cea mai neagră mizerie. A
doua zi m-am dus la ea cu monseniorul.
– 576 –
– Eugen Sue –
Am ajuns la timp pentru a o împiedica

să moară de foame.
După o boală lungă, în care timp i s-
au dat toate îngrijirile, doamna Georges,
în elanul ei de recunoştinţă, şi-a povestit
viaţa monseniorului, al cărui nume şi
rang îi erau necunoscute; i-a povestit,
după cum am spus, viaţa ei,
condamnarea lui Duresnel şi răpirea
copilului.
— Aşa deci a aflat alteţa-sa că
doamna Georges aparţinea familiei
d’Harville?
— Da, şi după aceste lămuriri,
monseniorul, care preţuia din ce în ce
mai mult însuşirile doamnei Georges, a
scos-o din Paris şi a instalat-o la ferma
de la Bouqueval, unde se află acum
împreună cu Gurista. A găsit în acest
– 577 –
paşnic refugiu, dacă nu fericirea, dar cel

puţin liniştea, putând să-şi mai uite
suferinţele, administrând acea
moşioară… Şi pentru a cruţa dureroasa
sensibilitate a doamnei Georges, cât şi
pentru că nu-i place să se vorbească de
binefacerile sale, monseniorul a tăinuit
domnului d’Harville că-i scosese ruda
dintr-o cumplită mizerie.
— Înţeleg acum îndoitul interes ce-l
are monseniorul de a descoperi urmele
fiului acestei nefericite femei.
— Se explică, de asemenea, scumpe
baroane, şi afecţiunea pe care alteţa-sa o
are pentru această întreagă familie şi cât
de mare îi e durerea când îl vede pe
tânărul marchiz atât de abătut, când ar
avea toate motivele să fie fericit.
— Într-adevăr, ce-i lipseşte
– 578 –
– Eugen Sue –
domnului d’Harville? Posedă totul,

origine aleasă, avere, inteligenţă,
tinereţe, soţia lui e fermecătoare, pe cât
de inteligentă pe atât de frumoasă…
— E adevărat, şi monseniorul nu s-a
gândit la informaţiile de care am vorbit
decât după ce încercase zadarnic să
descopere cauzele negrei melancolii a
domnului d’Harville; acesta s-a arătat
adânc mişcat de atenţiile alteţei-sale, dar
s-a ţinut într-o totală rezervă cu privire
la motivele tristeţii lui. Să fie oare o
chestiune de inimă?
— Se spune că e foarte îndrăgostit
de soţia lui care nu-i dă niciun prilej de
gelozie. O întâlnesc adesea în societate; e
obiectul atenţiei tuturor, cum se
întâmplă întotdeauna cu o femeie tânără
şi fermecătoare, dar reputaţia ei n-a
– 579 –
suferit niciodată o cât de mică ştirbire.

Dar, marchizul e totdeauna foarte
mândru de soţia lui… N-a avut cu ea
decât o neînsemnată discuţie cu privire
la contesa Sarah Mac-Grégor!
— Aşadar, se întâlneşte cu ea?
— Printr-o împrejurare din cele mai
nenorocite, tatăl marchizului d’Harville
a cunoscut-o acum şaptesprezece sau
optsprezece ani pe Sarah Seyton de
Halsbury şi pe fratele ei, Tom, în timpul
şederii lor la Paris, unde se aflau sub
protecţia doamnei ambasadoare a
Angliei. Aflând că fratele şi sora plecau
în Germania, bătrânul marchiz le-a dat
scrisori de recomandare către tatăl
monseniorului cu care întreţinea o
corespondenţă continuă. Vai! dragă
Graün, poate că dacă n-ar fi existat
– 580 –
– Eugen Sue –
aceste scrisori de recomandare, multe

nenorociri ar fi fost evitate, căci fără
îndoială că, altminteri, monseniorul n-ar
fi avut prilejul s-o cunoască pe această
femeie. În sfârşit, când contesa Sarah s-a
reîntors, cunoscând prietenia pe care
alteţa-sa o avea pentru marchiz, a căutat
să fie introdusă în casa d’Harville, în
nădejdea că-l va întâlni acolo pe
monsenior, deoarece pune tot atâta
dârzenie să-l întâlnească, pe cât stăruie
el să fugă de ea.
— Să se travestească în bărbat
pentru a-l urmări pe alteţa-sa până în
cartiere rău famate… Numai ea poate să
aibă asemenea idei.
— Spera probabil în modul acesta
să-l înduplece pe monsenior şi să-l
constrângă la o întrevedere pe care el a
– 581 –
refuzat-o şi a evitat-o totdeauna. Dar să

revenim la doamna d’Harville. Soţul ei,
căruia monseniorul îi vorbise de Sarah,
aşa cum merita, şi-a sfătuit soţia s-o
vadă cât mai puţin posibil; dar tânăra
marchiză, sedusă de măgulirile ipocrite
ale contesei, s-a cam revoltat de sfaturile
domnului d’Harville. De aici, mici
neînţelegeri, care de altfel nu pot
justifica starea de profundă descurajare
a marchizului.
— Ah! femeile… femeile!… dragă
Murph; îmi pare foarte rău că doamna
d’Harville o frecventează pe această
Sarah. Tânăra şi seducătoarea marchiză
nu poate decât să piardă din contactul
cu această creatură diabolică.
— Fiindcă veni vorba de fiinţe
diabolice, adăugă Murph, iată o
– 582 –
– Eugen Sue –
scrisoare privitoare la Cecily, nedemna

soţie a cinstitului David.
— Între noi fie zis, dragă Murph,
acestei neobrăzate corcituri i s-ar fi
cuvenit cumplita pedeapsă pe care soţul
ei, scumpul nostru doctor negru, a
aplicat-o Învăţătorului din ordinul
monseniorului. Ea a făcut de asemenea
să curgă sânge, şi depravarea ei e
înspăimântătoare.
— Şi totuşi e atât de frumoasă, atât
de fermecătoare! Un suflet pervers sub
un aspect atrăgător îmi provoacă
totdeauna o dublă oroare.
— Sub acest raport Cecily e de două
ori odioasă; dar sper că această misivă
revocă ultimele dispoziţii date de
monsenior cu privire la această
mizerabilă.
– 583 –
— Dimpotrivă, baroane.
— Monseniorul tot mai doreşte s-o
ajutăm să evadeze din fortăreaţa unde a
fost închisă pe viaţă?
— Da.
— Şi ca pretinsul ei seducător s-o
aducă în Franţa, la Paris?
— Da, şi mai mult chiar, această
scrisoare ne ordonă să grăbim, pe cât cu
putinţă, evadarea Cecily-ei şi să-i
înlesnim o călătorie cât mai rapidă ca să
ajungă aici în cel mult cincisprezece zile.
— Nu mai înţeleg nimic…
Monseniorul manifestase totdeauna
atâta aversiune faţă de ea!
— Şi-o manifestă şi acum într-o şi
mai mare măsură, dacă ar mai fi cu
putinţă!
— Şi, totuşi, o aduce încoace! De
– 584 –
– Eugen Sue –
altfel, după cum e convins alteţa-sa, îi va

fi totdeauna uşor să obţină extrădarea
Cecily-ei, dacă nu execută ceea ce
aşteaptă el de la dânsa. Se va porunci
fiului temnicerului fortăreţei Gerolstein
s-o răpească pe această femeie,
prefăcându-se înamorat de ea, şi i se vor
da toate înlesnirile necesare pentru
executarea acestui proiect. În culmea
fericirii că i se dă prilejul de a evada,
metisa îl urmează pe presupusul
seducător şi ajunge la Paris; fie, dar ea se
află mereu sub povara osândei, rămâne
mereu o prizonieră evadata şi sunt
oricând în măsură să afirm că, de îndată
ce monseniorul va dori, voi putea cere şi
obţine extrădarea ei.
— Vom trăi şi vom vedea, dragă
Graün; o să te mai rog, din ordinul
– 585 –
monseniorului, să scrii cancelariei

noastre să-mi trimită prin acelaşi curier
o copie legalizată de pe actul de
căsătorie al lui David; căci s-a căsătorit la
palatul ducal în calitatea lui de ofiţer al
casei monseniorului.
— Trimiţând misiva prin curierul de
azi, vom avea actul acesta în cel mult opt
zile.
— Când David a aflat de la
monsenior apropiata sosire a Cecily-ei, a
rămas înmărmurit, apoi a strigat: „Sper
că alteţa-voastră nu mă va obliga să văd
acest monstru?“ „Fii liniştit, a răspuns
monseniorul, n-ai s-o vezi… dar am
nevoie de ea pentru anumite planuri“.
David s-a văzut liberat de o mare
povară. Totuşi, sunt convins că s-au
deşteptat în el amintiri foarte dureroase.
– 586 –
– Eugen Sue –
— Bietul negru!… e în stare s-o

iubească şi azi, se spune că e încă atât de
frumoasă!
— Fermecătoare… prea
fermecătoare… Numai ochiul neîndurat
al unui creol ar putea deosebi „sângele
amestecat“, în uşor perceptibila nuanţă
cafenie de la coroana unghiilor roze ale
acestei corcituri: strălucitoarele noastre
frumuseţi nordice n-au o piele mai
transparentă, un ten mai alb şi un păr de
un castaniu cu reflexe mai aurii.
— Eram în Franţa când monseniorul
s-a reîntors din America, aducând cu
sine pe David şi pe Cecily; ştiu că, de
atunci, acest om este legat de alteţa-sa
prin cea mai caldă recunoştinţă, dar
niciodată n-am aflat în urma cărei
aventuri se devotase cu trup şi suflet
– 587 –
stăpânului meu şi în ce împrejurare s-a

însurat cu Cecily pe care am văzut-o
pentru prima oară cam la un an după
căsătorie; şi Dumnezeu ştie cât scandal
iscase ea încă de pe atunci.
— Sunt în măsură să-ţi povestesc tot
ce doreşti să ştii, dragă baroane. Eu l-am
întovărăşit pe monsenior în călătoria
aceea în America, unde i-a scăpat pe
David şi pe metisă de la o soartă din cele
mai cumplite…
— Eşti prea bun, dragă Murph, te
ascult, spuse baronul.
Capitolul 6
POVESTEA LUI DAVID ŞI A
CECILYEI
— Domnul Willis, un bogat

– 588 –
– Eugen Sue –
plantator din Florida, începu Murph,

descoperise printre sclavii săi, tinerii
negri, la un anume David, ataşat
infirmeriei coloniei, o inteligenţă
deosebită, o milă profundă şi atentă faţă
de bieţii bolnavi, cărora le aducea cu
dragoste îngrijirile prescrise de medici
şi, în sfârşit, o vocaţie atât de
neobişnuită pentru studiul botanicii
aplicate medicinii că, fără nicio
pregătire, alcătuise şi clasase un fel de
ierbar al plantelor din aşezarea unde se
afla, ca şi al celor din împrejurimi.
Exploatarea domnului Willis era situată
pe malul mării, la o depărtare de
cincisprezece-douăzeci de leghe de
oraşul cel mai apropiat; medicii localnici,
destul de ignoranţi, se deplasau cu greu
atât din cauza distanţelor mari cât şi a
– 589 –
stării proaste a drumurilor. Vrând să

remedieze aceste grave inconveniente
într-o ţară bântuită de molime
primejdioase şi pentru a avea mereu la
îndemână un practician îndemânatec,
Willis s-a gândit să-l trimită pe David în
Franţa să studieze chirurgia şi medicina.
Încântat de această propunere, tânărul
negru plecă la Paris; plantatorul plăti
cheltuielile studiilor şi, după opt ani de
muncă stăruitoare, David căpătă, cu cea
mai mare distincţie, diploma de doctor
în medicină şi reveni în America pentru
a pune la dispoziţia stăpânului său
ştiinţa dobândită.
— Dar David ar fi trebuit să se
socotească liber, de fapt şi de drept,
aflându-se pe teritoriul Franţei.
— Vezi că David este de o rară
– 590 –
– Eugen Sue –
lealitate; făgăduise domnului Willis că se

înapoiază şi s-a înapoiat. Şi apoi socotea
că învăţătura ce şi-o însuşise cu banii
stăpânului, nu constituia – ca să zic aşa –
un bun al lui. Şi, mai spera să poată
îndulci moral şi fizic suferinţele
sclavilor, foştii lui tovarăşi. Îşi propunea
să fie nu numai medicul lor, dar şi
susţinătorul, apărătorul lor pe lângă
plantator.
— Într-adevăr, trebuie să fii înzestrat
cu un caracter extrem de cinstit şi cu o
dragoste pioasă pentru semenii tăi, ca să
te înapoiezi la un stăpân, după o şedere
de opt ani la Paris, în mijlocul tineretului
cel mai democrat din Europa.
— După această trăsătură de
caracter poţi judeca omul. Iată-l dar la
Florida şi, trebuie să o spunem, tratat de
– 591 –
domnul Willis cu consideraţie şi

bunătate, luând masa cu el şi locuind
sub acelaşi acoperiş. De altfel, acest
proprietar stupid, rău, muieratic, despot
cum sunt unii creoli, se considera foarte
darnic fixându-i lui David un salariu de
şase sute de franci. După câteva luni, un
tifos cumplit izbucni în rândurile
oamenilor exploatării; domnul Willis se
îmbolnăveşte şi el, dar este repede
vindecat, datorită excelentelor îngrijiri
ale lui David. Din treizeci de negri greu
bolnavi, nu mor decât doi. Domnul
Willis, încântat de serviciile lui David, îi
urcă leafa la o mie două sute de franci;
doctorul negru se putea socoti cel mai
fericit om din lume; fraţii lui îl
considerau o adevărată providenţă;
obţinuse, într-adevăr, cu mare greutate,
– 592 –
– Eugen Sue –
să le îmbunătăţească întrucâtva soarta,

dar nădăjduia mai mult pentru viitor; şi,
în aşteptare, îi reeduca, îi consola pe
aceşti bieţi oameni şi îi sfătuia să se
resemneze; le vorbea de Dumnezeu care
veghează asupra negrului ca şi asupra
albului; le pomenea de altă lume în care
nu mai sunt stăpâni şi sclavi, ci drepţi şi
răi; despre o altă viaţă… veşnică, aceea
în care unii nu mai sunt vite de povară
aparţinând altora, dar în care victimele
de pe pământ erau atât de fericite, încât
se rugau în cer pentru călăii lor… Ce să
mai spun? Aceşti nenorociţi care, spre
deosebire de alţi oameni, numără cu o
bucurie amară paşii ce îi apropie zilnic
de mormânt, acestor nenorociţi care nu
mai aşteptau altceva decât neantul,
David le dădu speranţa unei libertăţi
– 593 –
eterne; astfel că lanţurile le părură mai

puţin grele şi munca mai puţin
istovitoare. David era idolul lor. Trecu în
acest fel aproape un an. Printre cele mai
frumoase sclave ale acestei exploatări, se
distingea o metisă în vârstă de
cincisprezece ani, numită Cecily.
Domnul Willis resimţea un capriciu de
sultan faţă de această fată. Pentru prima
oară în viaţa lui, poate, se izbi de un
refuz, de o împotrivire dârză. Cecily
iubea… îl iubea pe David, care în timpul
ultimei epidemii, o îngrijise şi o salvase
cu un devotament admirabil; mai târziu,
o dragoste, cea mai neprihănită
dragoste, răsplătise această datorie de
recunoştinţă. David avea simţăminte
prea gingaşe ca să-şi dezvăluie fericirea
înainte de ziua când ar fi putut să se
– 594 –
– Eugen Sue –
însoare cu Cecily; aştepta ca fata să

împlinească şaisprezece ani. Domnul
Willis neavând cunoştinţă de această
dragoste împărtăşită, pusese ochii pe
frumoasa metisă. Fata, cu lacrimi în ochi,
povesti lui David încercările brutale ale
patronului, din care scăpase cu mare
greutate. Negrul o linişti şi se duse
imediat, la domnul Willis,. S-o ceară în
căsătorie pe Cecily
— Drace! Dragă Murph, tare mi-e
teamă că am ghicit răspunsul sultanului
american… A refuzat?
— A refuzat. Susţinea că îi place
această fată, că în toată viaţa lui nu se
izbise de dispreţul unei sclave, şi că o
vrea pe asta şi o va avea. David n-are
decât să-şi aleagă altă soţie sau o altă
ibovnică pe placul lui. Existau în colonie
– 595 –
zece mulatre sau alte metise tot atât de

frumoase ca Cecily. David îi vorbi de
dragostea lui pe care Cecily o împărtăşea
de multă vreme. Plantatorul ridică din
umeri. David stărui; dar totul fu în
zadar. Creolul avu neruşinarea să-i
spună că ar fi o pildă rea ca un stăpân să
cedeze unui sclav, şi această pildă n-o s-
o dea tocmai el pentru a satisface un
capriciu al lui David. Acesta îl imploră,
stăpânul îşi pierdu răbdarea; David,
fiindu-i ruşine să se umilească mai mult,
vorbi pe un ton mai hotărât despre
serviciile pe care i le adusese şi despre
dezinteresarea lui, mulţumindu-se cu cel
mai mic salariu. Domnul Willis, enervat,
îi răspunse cu dispreţ că era de o mie de
ori mai bine tratat ca un sclav. La aceste
vorbe, David nu-şi mai putu reţine
– 596 –
– Eugen Sue –
indignarea… Pentru prima oară vorbi ca

un om conştient de drepturile lui, după
o şedere de opt ani în Franţa. Domnul
Willis, furios, îl trată drept sclav
răzvrătit şi-l ameninţă că-l va pune în
lanţuri. David rosti câteva vorbe amare
şi violente… Două ore după acest
schimb de cuvinte, David era legat la
stâlp, cu trupul sfâşiat de curelele
gârbaciului, în timp ce, sub ochii lui,
Cecily era târâtă în haremul
plantatorului.
— Purtarea acestuia a fost idioată şi
îngrozitoare… Este absurditatea
cruzimii… La urma urmei, avea nevoie
de omul acesta…
— Atât de multă nevoie avea de el,
că, în aceeaşi zi chiar, accesul de furie
dinainte, unit cu beţia în care această
– 597 –
brută se afunda în fiecare seară, îi

provocă o boala inflamatorie din cele
mai grave, ale cărei simptome se arătară,
cu rapiditatea specifică acestor afecţiuni;
plantatorul se băgă în pat, cuprins de o
febră groaznică… Trimite un curier să
aducă un medic, dar medicul nu poate
ajunge la plantaţie decât după treizeci şi
şase de ore…
— Această întâmplare era cu
adevărat providenţială… Starea gravă a
acestui om era pe deplin meritată…
— Răul făcea progrese
înspăimântătoare… Numai David îl
putea salva pe proprietar; dar Willis,
bănuitor ca orice scelerat, era sigur că
negrul, pentru a se răzbuna, îi va pune
otravă într-o poţiune – căci, după ce îl
bătuseră cu nuiele, David fusese aruncat
– 598 –
– Eugen Sue –
într-o carceră… în sfârşit., îngrozit de

mersul bolii, zdrobit de suferinţă şi
judecând că-i era dat să moară, după
multe şovăieli, Willis ordonă
descătuşarea lui David.
— Şi David îl salvă pe plantator!
— Cinci zile şi cinci nopţi l-a
vegheat cum l-ar fi vegheat pe tatăl său,
luptând pas cu pas împotriva bolii, cu o
pricepere şi cu nespusă îndemânare;
până la urmă învinse, spre marea mirare
a medicului care fusese chemat, dar care
nu sosise decât a doua zi.
— Şi o dată însănătoşit… patronul?
— Nevrând să roşească în faţa
sclavului său care l-ar fi umilit în fiecare
clipă din înălţimea minunatei sale
generozităţi, cu enorme jertfe colonistul
a reuşit, să angajeze la exploatarea lui pe
– 599 –
medicul chemat şi David fu aruncat din

nou în carceră.
— Asta e groaznic! Dar nu mă miră:
David ar fi fost pentru acest om o
întrupare vie a remuşcării.
— Această purtare barbară nu era
determinată numai de răzbunare şi de
gelozie. Negrii domnului Willis îl iubeau
pe David cu toată ardoarea
recunoştinţei; el era pentru ei salvatorul
trupurilor şi sufletelor lor. Ştiau de
îngrijirile pe care le dăduse plantatorului
în timpul bolii acestuia… Aşa că, ieşind
ca prin minune din apatia abrutizantă în
care sclavia afundă de obicei fiinţa
omenească, aceşti nenorociţi îşi
manifestară în chip vădit indignarea sau
mai bine zis durerea lor, când îl văzură
pe David sfâşiat de loviturile
– 600 –
– Eugen Sue –
gârbaciului. Domnul Willis crezu că

descoperă în această manifestare
sâmburele unei răzmeriţe, datorită
ascendentului pe care David îl câştigase
asupra sclavilor. Îl crezu pe David gata
să se pună mai târziu în fruntea sclavilor
şi să se răzbune pe revoltătoarea
ingratitudine a stăpânului său… Această
teamă neîntemeiată fu pentru plantator
încă un motiv ca să-l copleşească pe
David cu fel de fel de prigoane, să nu
mai fie în stare să-şi îndeplinească
ţelurile sinistre pe care patronul i le
bănuia.
— Din acest punct de vedere – al
unei temeri sălbatice, – această purtare
ar părea mai puţin absurda, deşi tot atât
de barbară.
— Puţin după aceste întâmplări am
– 601 –
sosit şi noi în America. Monseniorul

închiriase un bric danez la Saint-
Thomas; urma să vizităm, ca simpli
particulari, toate aşezările litoralului
american pe lângă care navigam. Am
fost excepţional de bine primiţi de
domnul Willis. A doua zi după sosirea
noastră, seara, după ce băusem, domnul
Willis, excitat de vin cât şi plin de o
lăudăroşenie cinică, ne-a relatat, cu
glume josnice, povestea lui David şi a
Cecilyei, căci am uitat să-ţi spun că şi
această nenorocită fusese aruncată în
temniţă ca să fie pedepsită pentru
dispreţul ce-l arătase patronului. În
timpul acestei groaznice povestiri,
alteţa-sa crezu că Willis se laudă sau că
era beat… Da, era beat, dar nu se lăuda.
Pentru a fi crezut, plantatorul se ridică
– 602 –
– Eugen Sue –
de la masă şi porunci unui sclav să ia un

felinar şi să ne conducă la carcera lui
David.
— Ei bine?
— În toată viaţa mea n-am văzut un
spectacol mai sfâşietor. Istoviţi,
descărnaţi, pe jumătate despuiaţi,
acoperiţi de răni, David şi nenorocita
fată, cu lanţuri de mijloc, el la un capăt al
temniţei, ea la cel opus, păreau nişte
fantome. Felinarul care ne lumina
arunca asupra acestui tablou o culoare şi
mai lugubră. David, văzându-ne, n-a
scos niciun cuvânt: privirea lui era de o
groaznică fixitate. Plantatorul îi spuse pe
un ton de o crudă ironie: „Ei bine,
doctore, ce mai faci?!… Tu care eşti atât
de savant, salvează-te!“ Negrul răspunse
printr-o vorbă şi un gest sublim; îşi
– 603 –
ridică încet mâna dreaptă, cu arătătorul

îndreptat către tavan şi fără a privi pe
colonist, rosti cu un glas solemn:
„Dumnezeu!“ Şi tăcu. „Dumnezeu?
reluă plantatorul, izbucnind în râs;
Spune-i dar lui Dumnezeu să vie să te
smulgă din mâinile mele. Îl desfid!…“
După care Willis, orbit de furie şi de
beţie, arătă cerului pumnul şi strigă
blestemând: Da, înfrunt pe Dumnezeu
să-mi elibereze sclavii înainte de
moartea lor!… Dacă n-o face, îi
tăgăduiesc existenţa!…“
— Era un nebun stupid!
— Asta ne-a umplut, sufletul de
dezgust… Monseniorul n-a spus o
vorbă. Am ieşit din celulă… Această
văgăună era situată, ca şi conacul, la
marginea mării. Ne înapoiarăm la bricul
– 604 –
– Eugen Sue –
nostru, acostat la o foarte mică distanţă.

La unu noaptea, în timp ce întreaga
aşezare era cufundată în somnul cel mai
adânc, monseniorul coborî de pe vas pe
uscat, împreună cu opt oameni bine
înarmaţi, merse drept la celulă, o
deschise şi-i scoase pe David şi pe
Cecily. Cele două victime fură aduse pe
bord, fără ca cineva să fi simţit isprava
noastră, apoi monseniorul şi cu mine ne-
am dus la casa colonistului. Ciudată
mentalitate! aceşti oameni îşi torturează
sclavii dar nu iau împotriva lor nicio
măsură de precauţie: dorm cu ferestrele
şi uşile deschise. Ajunserăm foarte uşor
la odaia de dormit a plantatorului,
luminată de un opaiţ. Acesta se ridică în
capul oaselor, cu mintea încă îngreunată
de aburii beţiei.
– 605 –
„Astă seară l-ai înfruntat pe

Dumnezeu spunând că nu-ţi va putea
răpi cele două victime decât după ce vor
fi murit! Ei bine, ţi le-a răpit“, spuse
monseniorul. Apoi, luând un săculeţ pe
care-l adusesem cu mine şi în care se
aflau douăzeci şi cinci de mii de franci în
aur, îl aruncă pe patul acestui om
adăugând: „Iată ce te va despăgubi de
pierderea celor doi sclavi. Silniciei
dumitale care ucide, îi opun silnicia care
izbăveşte. Dumnezeu te va judeca!“ Şi
dispărurăm, lăsându-l pe domnul Willis
înmărmurit, nemişcat, crezându-se în
puterea unui vis. După câteva minute,
am ajuns la bricul nostru şi am ridicat
pânzele.
— Îmi pare, dragă Murph, că alteţa-
sa a despăgubit cu prea mare largheţe pe
– 606 –
– Eugen Sue –
acel mizerabil de pierderea sclavilor lui,

căci, la urma urmei, David nu-i mai
aparţinea.
— Am calculat aproximativ
cheltuielile făcute timp de opt ani cu
studiile lui David; apoi am întreit
valoarea lui şi aceea a Cecilyei ca simpli
sclavi. Ştiu că procedeul nostru era
contrar dreptului ginţilor, dar dacă ai fi
văzut starea groaznică în care se aflau
aceşti nenorociţi, aproape în agonie,
dacă ai fi asistat la sfidarea nelegiuită
aruncată lui Dumnezeu de către acest
om beat de vin şi de cruzime, ai fi înţeles
că monseniorul a vrut, cum s-a şi rostit
cu acest prilej: „Să joace întrucâtva rolul
Providenţei“.
— Este o convingere tot atât de
discutabilă şi de litigioasă ca şi
– 607 –
pedepsirea Învăţătorului, cinstite squire.

Şi această aventură n-a avut urmări?
— Nu putea să aibă niciuna. Bricul
era sub pavilion danez, anonimatul
nostru fusese păstrat cu grijă, treceam
drept nişte englezi bogaţi. Dacă ar fi
îndrăznit, cui ar fi putut să ne reclame
domnul Willis? De fapt, ne-a mărturisit-
o el însuşi şi medicul monseniorului a
consemnat-o într-un proces-verbal, că
cei doi sclavi n-ar fi putut trăi mai mult
de opt zile în acea cumplită celulă. A fost
nevoie de cele mai atente îngrijiri pentru
ca Cecily să fie smulsă unei morţi
aproape sigure. În sfârşit, au fost readuşi
la viaţă. De-atunci, David a rămas ataşat
pe lângă monsenior ca medic şi are faţă
de el un devotament nemărginit.
— David, ajungând în Europa, s-a
– 608 –
– Eugen Sue –
căsătorit, fără îndoială, cu Cecily?

— Această căsătorie, care părea că
va fi atât de fericită, s-a oficiat într-o
capelă a palatului monseniorului, dar
printr-o schimbare neaşteptată,
văzându-se beneficiara unei situaţii la
care nu s-ar fi aşteptat, uitând cât
suferise David pentru ea şi ea însăşi
pentru el, Cecily, fiindu-i ruşine, în
această lume nouă că e soţia unui negru,
sedusă de un om cumplit de depravat, a
comis prima ei greşeală. S-ar fi zis că
perversitatea înnăscută a acestei
nenorocite, până atunci în stare latentă,
n-a aşteptat decât acest ferment
primejdios pentru a lua asemenea
proporţii cumplite. Cunoşti restul,
scandalul provocat de aventurile ei.
După doi ani de căsătorie, David care
– 609 –
era tot atât de încrezător pe cât de

îndrăgostit, află toate aceste ticăloşii: ca
de un trăsnet fu trezit din încrederea sa
oarbă şi totală.
— Se spune că ar fi vrut să-şi
omoare nevasta?
— Da, dar mulţumită stăruinţelor
monseniorului, a consimţit ca această
femeie să fie închisă pe viaţă într-o
fortăreaţă. Şi aceasta e închisoarea căreia
monseniorul îi deschide acum porţile,
spre marea dumitale mirare şi a mea, de
altfel, ceea ce nu-ţi ascund, dragă
baroane.
— Sincer vorbind, hotărârea
monseniorului mă miră cu atât mai mult
cu cât guvernatorul fortăreţei a prevenit
de mai multe ori pe alteţa-sa că această
femeie nu poate fi îmblânzită, nimic nu
– 610 –
– Eugen Sue –
i-a putut înfrânge firea temerară şi

înecată în vicii şi, cu toate acestea,
monseniorul stăruie s-o aducă încoace.
În ce scop? Pentru care motiv?
— Iată, dragă baroane, ceea ce nu
ştiu nici eu. Dar e târziu. Alteţa-sa
doreşte să plece curierul dumitale cât
mai curând la Gerolstein.
— Până în două ceasuri va fi pe
drum. Aşadar, dragă Murph, pe diseară!
— Pe diseară!
Capitolul 7
O CASĂ DIN STRADA
TEMPLULUI
Pentru a se folosi de informaţiile pe

care baronul de Graün le culesese despre
Guristă şi despre Germain, fiul
– 611 –
Învăţătorului, Rudolf trebuia să se ducă

în strada Templului şi la notarul Jacques
Ferrand… Şi aceasta, pentru a încerca să
afle de la doamna Séraphine oarecari
indicii asupra familiei Floarei-Maria.
Apoi în casa din strada Templului,
unde locuise până nu demult Germain,
pentru a încerca să descopere, prin
domnişoara Rigolette, adăpostul acelui
tânăr; sarcină destul de grea, deoarece
lucrătoarea ştia poate că fiul
Învăţătorului avea cel mai mare interes
să nu fie cunoscută noua sa locuinţă.
Dacă ar lua acolo cu chirie camera
ocupată odinioară de Germain, Rudolf
şi-ar fi uşurat cercetările, pe lângă că era
în măsură să observe de aproape
diferitele categorii de oameni care
ocupau acea clădire.
– 612 –
– Eugen Sue –
Chiar în ziua în care avusese loc

convorbirea dintre baronul de Graün şi
Murph, Rudolf se duse, pe la orele trei,
în strada Templului, pe o vreme
mohorâtă de iarnă.
Situată într-un cartier de negustori şi
foarte aglomerată, casa nu trăda, prin
înfăţişarea ei, nimic deosebit; se
compunea dintr-un parter ocupat de un
cârciumar, din patru caturi şi din nişte
mansarde.
O alee întunecoasă, îngustă, dădea
într-o curticică, mai bine-zis într-un fel
de puţ pătrat de cinci sau şase picioare,
cu totul lipsit de aer, de lumină, o hazna
infectă a tuturor murdăriilor din casă,
aruncate de la caturile superioare, nişte
ochiuri fără geam, deschizându-se la
fiecare etaj.
– 613 –
La intrarea unei scări umede şi

negre, o lumină roşiatică indica odăiţa
portarului: o încăpere afumată din
pricina unei lămpi care trebuia să ardă
în plină zi ca să lumineze pe Rudolf, în
haine de gata, aidoma unui vânzător de
prăvălie.
Purta un palton de culoare
îndoielnică, o pălărie puţin cam
pleoştită, o cravată roşie, o umbrelă şi
nişte imenşi bocanci cu şireturi. Pentru
desăvârşirea iluziei personajului ce şi-l
compusese, Rudolf purta sub braţ un sul
mare de stofă, învelit cu grijă.
Intră la portar, ca să ceară să-i arate
camera ce se liberase.
O lampă cu ulei, aşezată în spatele
unui glob de sticlă umplut cu apă, care
slujea drept reflector, lumina odăiţa. În
– 614 –
– Eugen Sue –
fund, un pat acoperit cu un macat

pestriţ, combinat dintr-o mulţime de
petece de stofă de tot felul şi de toate
culorile; în stânga, pe un scrin de nuc, a
cărui marmură suporta drept podoabă:
un mic sfânt-Ion de ceară, cu mielul lui
alb şi peruca-i blondă, totul aşezat sub
un clopot de sticlă înstelat, ale cărui
plesnituri erau lipite cu dibăcie prin
nişte benzi de hârtie albastră; două
sfeşnice poleite, coclite, de vreme şi
purtând, în loc de lumânări, portocale
acoperite cu paiete, fără îndoială oferite
de curând portăresei ca dar de Anul
Nou; două cutii, una de paie în diferite
culori, alta acoperită de scoici mici;
aceste două cutii artistice miroseau de la
o poştă a vreo casă de detenţie sau a
ocnă. (Să sperăm, pentru buna reputaţie
– 615 –
a portarului din strada Templului, că

acest dar nu provenea din partea
creatorului cutiei). În sfârşit, între cele
două cutii şi sub un glob de pendulă, se
putea admira o pereche de cismuliţe de
marochin roşu, adevărată încălţăminte
de păpuşă, dar lucrate îngrijit şi cu
pricepere, fasonate şi brodate.
Aceasta capodoperă, cum ziceau
bătrânii noştri, în mijlocul unei duhori
cumplite de piele mucedă, de arabescuri
fantastice desenate de-a lungul pereţilor
ca şi mulţimii de ghete vechi, arăta că
portarul casei cu pricina lucrase pe
vremuri încălţăminte de comandă,
înainte de a ajunge cârpaci de ghete
vechi.
Când Rudolf se aventură în această
încăpere, domnul Pipelet, portarul,
– 616 –
– Eugen Sue –
deocamdată absent, era înlocuit de

doamna Pipelet. Femeia, aşezată lângă o
sobă de fontă aflată în mijlocul odăii,
părea să asculte, foarte serioasă, cum
„cânta“ oala care fierbea (expresia e
consacrată).
Hogart5-ul francez şi anume Henry
Monnier6 a prins atât de bine imaginea
stereotipă a portăresei, încât noi îl vom
ruga pe cititor, dacă vrea să şi-o
închipuie pe doamna Pipelet, să-şi aducă
aminte de cea mai urâtă, cea mai
zbârcită, cea mai plină de coşuri pe
obraz, cea mai murdară, cea mai
zdrenţăroasă, cea mai gâlcevitoare, cea
mai veninoasă dintre portăresele
imortalizate de acest mare artist.
5 William Hogarth (1697—1764), celebru gravor şi pictor englez.

6 Scriitor şi caricaturist francez care a trăit între anii 1805—1877.
– 617 –
Singura trăsătură pe care ne vom

îngădui s-o adăugăm acestui ideal, dar
care este o minunată realitate, va fi o
ciudată coafură compusă dintr-o perucă
a la Titus, perucă odinioară blondă, dar
tărcată de vreme cu o mulţime de
nuanţe roşietice şi gălbui, cafenii şi
arămii, smălţuind, ca să zicem aşa, o
încâlceală de nedescurcat de şuviţe
aspre, ţepoase, zbârlite, amestecate.
Doamna Pipelet nu părăsea niciodată
această podoabă unică şi eternă a
craniului ei de sexagenară.
Văzându-l pe Rudolf, portăreasa
pronunţă cu glas răguşit sacramentalele
cuvinte:
— Unde mergi mata?
— Doamnă, mi se pare că e de
închiriat o cameră şi un cabinet în
– 618 –
– Eugen Sue –
această casă? întrebă Rudolf, apăsând pe

cuvântul „doamnă“, ceea ce o măguli
simţitor pe portăreasă.
Răspunse cu mai puţină acreală:
— E o cameră de închiriat la al
patrulea, dar nu se poate vizita… Alfred
e plecat…
— Fiul dumitale, fără îndoială,
doamnă? Se înapoiază curând?
— Nu, domnule, nu e fiul meu, e
soţul meu!… De ce oare lui Pipelet să nu
i se zică Alfred?
— E dreptul lui, doamnă, dar, dacă
îmi îngădui, voi aştepta o clipă să se
înapoieze. Aş vrea să iau cu chirie
această cameră, cartierul şi strada îmi
convin; casa îmi place, fiindcă mi se pare
foarte bine îngrijită. Totuşi, înainte de a
vizita locuinţa pe care doresc s-o ocup,
– 619 –
aş vrea să ştiu, doamnă, dacă ţi-ai putea

lua obligaţia de a-mi face menajul? Am
obiceiul să nu mă folosesc decât de
portărese, numai, dacă, bineînţeles, sunt
şi ele de acord.
Această propunere, rostită în
cuvinte atât de amabile, o câştigă cu
totul pe doamna Pipelet.
— Dar bine-nţeles, domnule…
răspunse ea, mă voi ocupa de
gospodăria dumitale… sunt chiar
onorată de propunere, şi pentru şase
franci pe lună vei fi servit ca un prinţ.
— De acord cu şase franci,
doamnă… Numele dumitale?
— Pomone-Fortunée-Anastasie
Pipelet.
— Ei bine, doamnă Pipelet, accept
să-ţi plătesc şase franci pe lună ca
– 620 –
– Eugen Sue –
salariu. Şi dacă îmi convine camera, ce

preţ are?
— Împreună cu cabinetul, 150 de
franci, domnule; nicio centime mai
puţin… Chiriaşul principal e un câine…
un cărpănos în stare să-şi mănânce de
sub unghii.
— Şi cum se numeşte?
— Domnul Braţ-Roşu.
Numele acesta şi aducerile aminte îl
făcură pe Rudolf să tresară.
— Spuneţi, doamnă Pipelet, că
principalul locatar se numeşte…
— Ei bine… domnul Braţ-Roşu.
— Şi locuieşte?
— În strada Bobului nr. 13; ţine o
cârciumă în gropile din Champs-Elysées.
Nu mai exista nicio îndoială… Era
acelaşi om... Această coincidenţă i se
– 621 –
păru lui Rudolf ciudată.

— Dacă domnul Braţ-Roşu este
principalul locatar, întrebă el, cine e
proprietarul casei?
— Domnul Bourdon, dar n-am avut
niciodată de-a face decât cu domnul
Braţ-Roşu.
Voind să câştige încrederea
portăresei, Rudolf reluă:
— Dragă doamnă Pipelet, sunt cam
obosit, frigul m-a răzbit… Fă-mi un
serviciu: du-te la cârciumarul care şade
în această casă şi adu o sticlă de cassis7 şi
două pahare… sau mai bine trei, pentru
că soţul dumitale se va înapoia şi el.
Şi-i dădu femeii o piesă de cinci
franci.
— Ah, domnule, dar dumneata vrei
7 Lichior de coacăze negre.
– 622 –
– Eugen Sue –
ca din prima clipă să te adore lumea,

exclamă portăreasa al cărui nas acoperit
de coşuri păru că se luminează de toate
focurile unei lăcomii bachice.
— Da, doamnă Pipelet, vreau să fiu
adorat.
— Asta îmi convine, îmi convine,
dar nu voi aduce decât două păhărele,
pentru că Alfred şi cu mine bem
totdeauna dintr-un singur pahar. Dragul
de el, e atât de pofticios în tot ceea ce se
referă la femei!!!
— Du-te, doamnă Pipelet, o să-l
aşteptăm pe Alfred.
— Da, dar dacă vine cineva… vei
rămâne dumneata aici?
— Fii liniştită.
Bătrâna ieşi.
Rămas singur, Rudolf se gândi la
– 623 –
această bizară împrejurare care îl

apropia de Braţ-Roşu; se miră numai că
François Germain a putut să stea trei
luni în această casă fără să fie descoperit
de complicii Învăţătorului care erau în
legătură cu Braţ-Roşu.
În clipa aceea, factorul ciocăni în
geamul odăiţei, îşi trecu prin el braţul şi
întinse două scrisori, zicând:
— Cincisprezece centime.
— Treizeci de centime, căci sunt
două scrisori, spuse Rudolf.
— Una e francată, răspunse factorul.
După ce plăti, Rudolf se uită mai
întâi distrat la cele două scrisori, dar
imediat ele îi părură demne de un
examen mai atent.
Una, adresată doamnei Pipelet,
exala prin plicul de hârtie velină, un
– 624 –
– Eugen Sue –
puternic miros „L’eau d’Espagne“. Pe

sigiliul de ceară roşie se vedeau două
litere: C.R., deasupra un coif, aşezate pe
un suport împodobit cu crucea Legiunii
de onoare; adresa era scrisă de o mână
sigură. Pretenţiozitatea heraldică a
coifului şi a acelei cruci, îl făcură pe
Rudolf să surâdă, întărindu-l în
convingerea că acea scrisoare nu era
scrisă de o femeie.
Dar cine, oare, era corespondentul
parfumat, blazonat… al doamnei
Pipelet?
Cealaltă scrisoare, pe hârtie cenuşie,
ordinară, şi închisă cu un bulin perforat
de împunsături de ac, era pentru
domnul Cesar Bradamanti, dentist
chirurg.
Scrisul adresei, vizibil prefăcut, era
– 625 –
alcătuit numai din litere mari.

Să fi fost o presimţire, un joc al
închipuirii sau o realitate, dar această
scrisoare îi păru lui Rudolf aducătoarea
unor veşti triste. Observă câteva litere
ale adresei, pe jumătate şterse, într-un
loc unde hârtia era puţin boţită.
Acolo picurase o lacrimă.
Doamna Pipelet se înapoie, aducând
sticla de lichior şi două pahare.
— Am cam zăbovit, nu-i aşa,
domnule? Dar o dată intrat în prăvălia
lui moş Joseph, nu mai e chip să ieşi. Ah!
bătrânul ăsta aiurit!… Ai putea oare
crede când ţi-oi spune că unei femei de
vârsta mea îi mai povesteşte ghiujul
glume pipărate?
— Drace… dar dacă Alfred ar afla
asta?
– 626 –
– Eugen Sue –
— Nu mai vorbi, mi se urcă sângele

la cap doar când mă gândesc. Alfred e
gelos ca un beduin; şi, de altfel, când e
vorba de moş Joseph, totul e spus cu
gând bun.
— Iată două scrisori pe care le-a
adus factorul, spuse Rudolf.
— Ah, Doamne… scuză-mă,
domnule… Şi-ai plătit?
— Da.
— Eşti foarte bun. O să reţin asta din
restul pe care ţi l-am adus… Cât face?
— Cincisprezece centime, răspunse
Rudolf, surâzând de felul ciudat în care
doamna Pipelet înţelegea să-i restituie
banii.
— Cum, cincisprezece centime?…
Dar sunt treizeci de centime, sunt două
scrisori.
– 627 –
— Ar însemna să abuzez de
încrederea dumitale făcându-te să reţii
din banii mei treizeci de centime în loc
de cincisprezece, dar nu sunt în stare,
doamnă Pipelet… una din cele două
scrisori, ce ţi-a fost adresată, e francată.
Şi, fără să fiu indiscret, voi observa că ai
un corespondent ale cărui bileţele dulci
au un parfum al dracului de bun.
— Să vedem, spuse portăreasa luând
scrisoarea velină. E adevărat… are
aparenţa unei scrisori de dragoste. Ah,
Doamne, dar cine e dezmăţatul care ar
îndrăzni?
— Şi dacă Alfred ar fi fost de faţă,
doamnă Pipelet?
— Nu spune asta, că leşin în braţele
dumitale.
— N-o mai spun, doamnă Pipelet!
– 628 –
– Eugen Sue –
— Dar ce proastă sunt!… Ştiu ce

este, spuse portăreasa ridicând din
umeri, ştiu… ştiu… e de la comandant…
Ah, ce spaimă am tras… dar asta nu ne
împiedică să facem socoteala: Să vedem,
cincisprezece pentru cealaltă scrisoare,
nu-i aşa? Deci, să zicem şaptezeci şi cinci
de centime lichiorul şi cincisprezece
centime marca scrisorii, pe care le reţin,
fac nouăzeci de centime şi zece pe care le
am, sunt un franc plus patru, fac cu totul
cinci franci: socotelile încurcate strică
prietenia.
— Şi iată un franc pentru dumneata,
doamnă Pipelet, posezi un fel atât de
minunat de a restitui avansurile că ţin să
te încurajez.
— Un franc ! Îmi dai un franc! şi
pentru ce, mă rog? strigă doamna
– 629 –
Pipelet pe un ton de îngrijorare şi

surpriză faţă de această nemaipomenită
dărnicie.
— Va fi o arvună, dacă iau camera,
sau chiria pe douăzeci şi patru de ore.
— Aşa primesc, dar îi voi spune lui
Alfred.
— Desigur, dar iată şi cealaltă
scrisoare, e adresată domnului Cesar
Bradamanti.
— Ah, da… dentistul de la al
treilea… O s-o pun în cizma cu scrisori.
Rudolf crezu că nu auzise bine, dar
o văzu pe doamna Pipelet aruncând,
foarte serioasă, scrisoarea într-o cizmă
veche cu carâmbii răsfrânţi, atârnată de
perete.
Rudolf o privea cu surprindere.
— Cum, spuse el, pui scrisoarea
– 630 –
– Eugen Sue –
asta…
— Da, doamnule, o pun în cizma cu
scrisori… În felul acesta nu se pierde
nimic; când locatarii vin acasă, Alfred
sau eu scuturăm cizma, facem triajul şi
fiecare are scrisoarea lui.
— Casa dumitale e atât de bine
organizată că mă face să doresc din ce în
ce mai mult să locuiesc aici. Mai ales
această cizmă pentru scrisori mă încântă.
— Doamne, e doar atât de simplu,
reluă modestă doamna Pipelet. Alfred
avea cizma asta desperecheată, aşa că
ne-am hotărât s-o folosim ca să-i servim
pe chiriaşi.
Spunând aceste cuvinte, portăreasa
deschise scrisoarea care îi era adresată; o
întoarse pe toate feţele şi, după câteva
clipe de ezitare, îi spuse lui Rudolf:
– 631 –
— De obicei, Alfred se ocupă cu

cititul, fiindcă eu nu ştiu carte. N-ai vrea
dumneata, domnule, să fii acum pentru
mine ceea ce este de obicei Alfred?
— Să citesc Scrisoarea aceasta? Cu
plăcere, spuse Rudolf, foarte curios să-l
cunoască pe corespondentul, doamnei
Pipelet.
Citi cele ce urmează de pe hârtia
velină, în colţul căreia se afla coiful,
literele C.R., suportul heraldic şi crucea
de onoare:
„Mâine, vineri, la 11 ore, se vor încălzi

cele două odăi; se vor spăla cu grijă
oglinzile, se vor scoate husele de pe toate
mobilele se va băga de seamă să nu se jupoaie
poleiala de pe mobile când vor fi scuturate.
Dacă din întâmplare nu voi fi sosit când
– 632 –
– Eugen Sue –
o doamnă, plimbându-se pe acolo, către ora

1, va veni să întrebe de domnul Charles, să
fie condusă în apartament, luându-se cheia
înapoi ca să mi se dea când voi sosi.“
Cu toate că redactarea biletului nu

era prea academică, Rudolf înţelese bine
despre ce era vorba şi spuse portăresei:
— Cine locuieşte la primul etaj?
Bătrâna apropie degetul ei galben şi
zbârcit de buza care îi atârna şi răspunse
cu un rânjet răutăcios:
— Nicio vorbă… Sunt încurcături
femeieşti.
— Te întreb asta, scumpă doamnă
Pipelet, pentru că înainte de a te muta
într-o casă… doreşti să ştii…
— E foarte simplu… spune-mi cu
cine te aduni… ca să-ţi spun cine eşti,
– 633 –
nu-i aşa?
— Vorba dumitale!
— De altminteri, pot să-ţi comunic
ceea ce ştiu, şi nu va fi o poveste lungă…
Să tot fie şase săptămâni de când un
tapiţer a venit aici, a cercetat primul etaj
care era de închiriat, a întrebat preţul şi a
doua zi a sosit cu un om tânăr, blond,
frumos, cu mustaţă mică, cruce de
onoare, cămaşă frumoasă. Tapiţerul îi
spunea… comandant.
— Deci era un militar?
— Militar? reluă doamna Pipelet
ridicând din umeri, da de unde! Este ca
şi cum Alfred şi-ar spune că e intendent.
— Cum aşa?
— E pur şi simplu din garda
naţională, în statul major, tapiţerul îi
spune comandant ca să-l măgulească…
– 634 –
– Eugen Sue –
după cum se simte măgulit Alfred când i

se spune intendent, în sfârşit, când
comandantul (noi nu-l cunoaştem decât
sub numele ăsta), a văzut totul, a spus
tapiţerului: „E-n regulă, îmi convine,
aranjează asta şi vezi-l pe proprietar“.
„Da, domnule comandant!“ a răspuns
celălalt… Şi a doua zi tapiţerul a semnat,
pe numele lui, contractul de închiriere
cu Braţ-Roşu, i-a plătit chiria pe şase luni
înainte, pare-se pentru că tânărul nu
vrea să fie cunoscut. Îndată după aceea
au venit lucrătorii care au schimbat totul
la primul etaj, au adus sofale, perdele de
mătase, oglinzi cu rame aurite, mobile
minunate, aşa că acum e frumos ca într-o
cafenea de pe bulevarde! Fără a mai
socoti covoarele de peste tot, şi atât de
groase şi de plăcute, de parcă ai călca pe
– 635 –
blănuri de animale… Când totul a fost

gata, comandantul a revenit ca să vadă
camerele şi i-a spus lui Alfred. „Te poţi
însărcina cu întreţinerea acestui
apartament, în care nu voi veni prea des,
să faci focul din când în când şi să
pregăteşti totul ca să mă primeşti când
îţi voi scrie prin poşta mică?“ „Da,
domnule comandant“, i-a răspuns
linguşitorul de Alfred. „Şi cât o să-mi iei
pentru asta?“ „Douăzeci de franci pe
lună, domnule comandant“. „Douăzeci
de franci! Haida de, glumeşti,
portarule.“ Şi iată pe acest frumos
domnişor tocmindu-se ca un calic, să
exploateze lumea săracă. Ce ziceţi de
asta, pentru o piesă sau două de cinci
franci, când a făcut cheltuieli atât de
mari cu un apartament în care nu
– 636 –
– Eugen Sue –
locuieşte! În sfârşit, după multe

ciorovăieli, am obţinut doisprezece
franci. Doisprezece franci! Spuneţi, să
nu-ţi ieşi din sărite?… Comandant de
trei parale! Ce diferenţă între el şi
dumneavoastră, domnule! adăugă
portăreasa, adresându-se lui Rudolf şi
făcându-i ochi dulci. Nu-ţi spui
comandant, nu-ţi dai aere şi te-ai înţeles
cu mine pentru şase franci de la primele
vorbe.
— Şi de-atunci tânărul a mai dat pe
aici?
— Staţi să vedeţi nostimadă, pare că
e tras bine pe sfoară comandantul. A
scris de trei ori, ca şi acum, să se facă
focul, să se pregătească totul, că va veni
o cucoană. Ei bine, da, du-te şi-o
aşteaptă!
– 637 –
— N-a venit nimeni?

— Stai niţel! Prima dată din cele trei,
comandantul a venit foarte grăbit,
fredonând încet şi dându-şi ifose; a
aşteptat timp de două ceasuri
încheiate… nimeni; când a trecut prin
faţa odăiţei în care pândeam noi, cei doi
Pipelet, ca să-i vedem mutra şi să-l
stârnim, spunându-i: „Domnule
comandant, n-a venit de loc, dar de loc
acea mică doamnă care să întrebe de
dumneata“, „Bine, bine!“ îmi răspunde
cu un aer ruşinat şi furios, şi o şterge
repede rozându-şi unghiile de necaz. A
doua oară, înainte să vină el, un
comisionar aduce o scrisorică pentru
domnul Charles; îmi dau eu cu gândul
că s-a ars şi de rândul ăsta, râdeam cu
poftă împreună cu Pipelet, când, iată-l
– 638 –
– Eugen Sue –
pe comandant. „Domnule comandant, îi

spun ducând mâna stângă la perucă
întocmai ca un adevărat ostaş, iată o
scrisoare, pare că şi de data asta e un
contra-ordin!“ Mă priveşte mândru,
deschide scrisoarea, o citeşte, se face
roşu ca un rac fiert, apoi ne spune,
prefăcându-se că nu e contrariat: „Ştiam
că n-o să vină; am trecut pe-aici numai
să vă recomand să luaţi seama la toate“.
Nu era adevărat, a zis aşa numai ca să ne
ascundă că era dus cu preşul; şi după
asta a plecat făhâindu-se şi fredonând,
dar te asigur că era foarte jignit. Aşa-i
trebuie, îmi pare bine, comandant de trei
parale! Să te înveţi minte altă dată, să nu
dai doisprezece franci pe lună pentru
gospodăria ta!
— Şi a treia oară?
– 639 –
— Ah! A treia oară am crezut că

totul era în regula. Comandantul sosi
spilcuit, ochii îi ieşeau din cap, atât
părea de mulţumit şi de sigur de sine.
Era frumos băiat, totuşi… bine îmbrăcat
şi mirosind a mosc… De abia atingea
pământul, atât era de fudul… Ia cheia şi
ne spune, urcându-se la el, cu un aer
împăunat ca şi cum ar fi vrut să se
racebune pentru celelalte dăţi: „Veţi
spune acestei doamne că uşa e
descuiată…“Bine! Noi, cei doi Pipele,
eram atât de curioşi s-o vedem pe
cuconiţă, deşi nu eram siguri că vine,
încât am ieşit din odăiţa noastră să ne
punem la pândă pe pragul unei uşi din
gang. De data asta o trăsură mică,
albastră, cu perdelele lăsate, se opreşte
în faţa noastră. „Ei bine, ea e, îi spun eu
– 640 –
– Eugen Sue –
lui Alfred… Să ne retragem puţin ca să

n-o speriem.“ Birjarul deschide portiera.
Atunci vedem o doamnă mărunţică cu
un manşon pe genunchi şi un văl negru
pe faţă, fără să mai socotim batista pe
care o ţinea la gură, încât s-ar fi zis că
plânge; dar ce să vezi, o dată scara
trăsurii lăsată, în loc să coboare, doamna
spune câteva cuvinte birjarului care,
foarte mirat, închide portiera la loc.
— Femeia n-a coborât?
— Nu, domnule, s-a aruncat în
fundul trăsurii şi şi-a acoperit ochii cu
mâinile. Eu mă reped şi, înainte ca
birjarul să se fi urcat pe capră îi spun:
„Ei bine, voinice, o iei înapoi?“ „Da“, îmi
spune el. „Şi umde?“ îl întreb. „Acolo de
unde vin?“ „Şi de unde vii, mă rog?“
„Din strada Saint-Dominique, colţ cu
– 641 –
strada Belle-chasse.“
La aceste vorbe Rudolf tresări.
Marchizul d’Harville, unul din cei mai
buni prieteni ai săi, care era pradă de
câtăva vreme unei adânci melancolii,
după cum am mai spus, locuia în strada
Saint-Dominique, colţ cu strada Belle-
Chasse.
Să fie oare marchiza d’Harville cea
care se îndrepta spre prăpastie? Nu
cumva soţul ei are unele bănuieli cu
privire la purtarea ei?… Singura cauză,
poate, a durerii care îl macină.
Aceste îndoieli se învălmăşeau
tumultuoase în mintea lui Rudolf.
Cunoştea totuşi anturajul marchizei şi
nu-şi amintea să fi văzut vreodată pe
cineva asemănător comandantului.
Tânăra femeie în chestiune putea, la
– 642 –
– Eugen Sue –
urma-urmei, să fi luat o trăsură din locul

acela, fără să locuiască neapărat pe
strada aceea; nimic nu-i dovedea lui
Rudolf că femeia cu pricina era
marchiza. Păstrase totuşi vagi şi penibile
bănuieli. Aerul îngrijorat şi preocupat.
Nu-i scăpase portăresei.
— Ei bine, domnule, la ce te tot
gândeşti? îl întrebă ea.
— Mă gândesc ce motiv avea această
femeie, care venise până la uşa asta… să-
şi schimbe deodată intenţia...
— Ce vrei, domnule, o idee, o teamă,
o superstiţie. Noi astea, biete femei,
suntem atât de slabe, atât de fricoase!
spuse groaznica portăreasă cu un aer
timid şi înfricoşat. Îmi pare că dacă eu i-
aş fi jucat, pe ascuns, asemenea feste lui
Alfred, aş fi fost nevoită să-mi iau valea
– 643 –
de nu ştiu câte ori. Dar asta nu,

niciodată! Dragul de el! Nu există fiinţă
pe pământ care s-ar putea lăuda că…
— Te cred, doamnă Pipelet… Dar
acea tânăra femeie...
— Nn ştiu dacă era tânără, că nu i se
vedea nici vârful nasului. Fapt este că
plecase aşa cum venise, fără surle şi
tobe. De ni s-ar fi dat zece franci nouă,
mie şi lui Alfred, n-am fi fost mai
mulţumiţi.
— De ce?
— Gândindu-ne la mutra care avea
s-o facă domnul comandant, fără
îndoială că aveai de ce să te strici de râs.
În loc să-i spunem numaidecât, de la
început, că doamna plecase, îl lăsăm să
aştepte mult şi bine şi să bombănească
un ceas întreg. După asta, urc la etaj, n-
– 644 –
– Eugen Sue –
aveam decât călţuni de casă în bietele

mele picioare, ajung la uşa care e tocmai
la capătul coridorului. O împing, ea
scârţie; pe scară e întuneric ca într-un
cuptor, ca şi la intrarea apartamentului.
Dar iată că, în clipa când dau să intru,
comandantul mă ia în braţe şi-mi spune
cu un glas dezmierdător: „Doamne,
îngerul meu, ce târziu vii!…“
În pofida gândurilor grave care îl
frământau, Rudolf nu putu să nu râdă,
privind mai ales peruca grotescă şi
figura cumplit de zbârcită, buburoasă a
eroinei acestei caraghioase încurcături.
Doamna Pipelet reluă, strâmbându-
se în chip atât de caraghios încât deveni
şi mai hidoasă.
— Ha, ha, ha, ce mai boroboaţă! Dar
stai să vezi mai departe. Eu nu răspund
– 645 –
nimic, îmi ţin răsuflarea şi mă las în

braţele comandantului, dar deodată îl
văd că, respingându-mă, strigă,
grosolanul, cu un aer atât de scârbit de
parcă ar fi atins un păianjen: „Dar cine
dracu eşti?“ „Eu, domnule comandant,
doamna Pipelet, portăreasa, şi de aceea
te rog să-ţi ţii mâinile acasă, să nu mă iei
de mijloc, să nu-mi spui «îngerul meu»
şi nici să-mi spui că vin prea târziu. Ce
făceai dacă ar fi fost de faţă Alfred?“ „Ce
vrei?“ îmi spuse el furios. „Comandante,
coniţa cea mică a venit cu trăsura.“ „Ei
bine, zi-i să urce; eşti o proastă, nu ţi-am
spus s-o conduci până la mine?“ îl las să
vorbească, îl las să vorbească. „Da,
domnule comandant, e adevărat, mi-ai
spus s-o conduc sus.“ „Ei bine?“ „Dar
mica doamnă…“ „Ci vorbeşte o dată!“
– 646 –
– Eugen Sue –
„Vezi că mica doamnă a plecat“,

„Desigur că ai spus sau ai făcut vreo
prostie!“ strigă el şi mai furios. „Nu,
domnule comandant, coniţa nici nu s-a
dat jos din trăsură; când vizitiul a
deschis portiera, i-a spus s-o ducă de
unde a luat-o“. „Trăsura nu poate să fie
departe“, strigă comandantul fugind
spre uşă. „Ba da, e mai mult de o oră de
când a plecat“ i-am răspuns. „O oră! o
oră! Şi de ce-ai întârziat atâta ca să mă
previi?“ strigă el tremurând de furie.
„De, pentru că ne temeam că
întâmplarea te va supăra foarte, pentru
că nu ţi-ai scos nici de astă dată
cheltuielile.“ Înghite-o, mi-am zis eu,
fandositule, asta te va învăţa minte s-o
mai faci pe scârbitul ca atunci când m-ai
luat în braţe. „Ieşi afară, nu faci şi nu
– 647 –
spui decât prostii!“ strigă el furios,

desfăcându-și halatul tătăresc şi dând de
pământ cu scufia grecească de catifea
brodată cu aur… Frumoasă scufie,
totuşi… şi halatul, îţi luau ochii.
Comandantul semăna cu un licurici…
— Şi de-atunci, nici el nici doamna,
n-au mai revenit?
— Nu, dar aşteaptă sfârşitul
tărăşeniei, zise doamna Pipelet.
Capitolul 8
CELE TREI ETAJE
— Iată sfârşitul povestirii, continuă

doamna Pipelet. Cobor apoi să dau de
Alfred. Se afla tocmai atunci în odăiţa
noastră portăreasa de la numărul 19 şi
precupeaţa care vinde stridii – aia care
– 648 –
– Eugen Sue –
îşi face negustoria în faţa uşii

cârciumarului; le povestesc cum
comandantul m-a numit îngerul lui şi m-
a luat de mijloc. Să te ţii râsete! Şi Alfred,
cu toate că e foarte melan… da,
melancolic, cum spune el, cu toate că e
foarte melancolic de când cu isprăvile
monstrului de Cabrion…
Rudolf o privi mirat.
— Într-o zi, când ne vom mai
împrieteni, o s-o ştii şi p-asta. În sfârşit,
ce mai, tura-vura, Alfred cu toată
melancolia, se porneşte să-mi zică
„îngerul lui“. În clipa aceea,
comandantul iese de la dânsul şi închide
uşa ca să plece, dar pentru că ne auzea
râzând, nu mai cutează să coboare, de
teamă să nu ne batem joc de el, silit fiind
să treacă prin faţa odăiţei noastre. Noi
– 649 –
înţelegem manevra şi iată că precupeaţa,

cu vocea ei groasă, începe să strige:
„Pipelet, de ce vii atât de târziu, îngerul
meu?“ După care comandantul reintră
în camera lui, trânteşte uşa cu un
zgomot îngrozitor, ca un turbat ce e,
pentru că omul ăsta trebuie să fie turbat
ca un tigru… are şi vârful nasului alb…
Pe urmă, a deschis poate de zece ori uşa
ca să asculte dacă mai e lume la noi. Mai
era, şi nu ne mişcam de-acolo. Până ce,
văzând că nu plecăm, şi-a luat inima în
dinţi şi a coborât scara, sărind câte patru
trepte deodată; mi-a aruncat cheia fără
să spună un cuvânt şi a şters-o furios în
mijlocul hohotelor noastre de râs, în
timp ce precupeaţa de stridii o ţinea
întruna: „De ce vii atât de târziu, îngerul
meu?“
– 650 –
– Eugen Sue –
— Dar riscai ca acest comandant să

renunţe la serviciile dumitale.
— Ei bine, da, dar n-ar fi îndrăznit. Îl
aveam la mână. Ştiam unde stă coţofana
lui, şi dacă ne spunea ceva, îl ameninţam
că-l dăm de gol. Şi apoi, pentru
nenorociţii ăia de doisprezece franci,
cine s-ar găsi să-i facă gospodăria! O
femeie din afară? I-am face viaţa grea.
Cârpănos nesuferit! În sfârşit, domnule,
o să mă crezi că a avut meschinăria să se
uite la lemnele lui, să socotească
numărul buturugilor pe care a trebuit să
le ardem, aşteptându-l? E vreun
parvenit, desigur, un om de nimic,
îmbogăţit. Are un chip de senior, şi
apucături de golan, risipeşte într-o parte
şi se caliceşte în alta. Nu-i doresc niciun
rău, dar mă înveselesc la gândul că
– 651 –
dama l-a tras pe sfoară. Pun rămăşag că

mâine tot aşa se va întâmpla. O să-i dau
de veste şi precupeţei care a fost rândul
trecut aici; să mai petrecem şi noi niţel.
Dacă vine coniţa, o să vedem dacă e
brună sau blondă şi dacă e drăguţă. Şi
când te gândeşti, spune şi dumneata, că
în toată afacerea asta se mai află şi un
nătăfleţ de soţ! Ce mai păcăleală, nu-i
aşa? Dar asta îl priveşte, bietul om! Ce
mai, mâine o vom vedea pe coconiţa
care, cu tot voalul ei, va trebui să-şi plece
nasul mult prea jos ca să nu-i vedem
culoarea ochilor. Iată, aşadar, încă o
mironosiţă şi jumătate, cum se spune la
noi la ţară; vine la un bărbat şi se preface
că-i e frică. Dar, pardon, te rog iartă-mă
că trebuie să iau oala de pe foc, a fiert
destul. Tocana trebuie mâncată. E o
– 652 –
– Eugen Sue –
mâncare din mezeluri grase, asta îl va

bucura oarecum pe Alfred care are o
vorbă: „Pentru o tocană grasă aş trăda şi
Franţa“, frumoasa lui Franţă!… Scumpul
meu bătrânel…
În timp ce doamna Pipelet se ocupa
de aceste detalii gospodăreşti, Rudolf
căzu pradă unor gânduri triste.
Femeia despre care era vorba (fie că
fusese sau nu marchiza d’Harville), a
pregetat şi a rezistat fără îndoială mult,
înainte de a consimţi să vină la o primă,
la o a doua întâlnire, apoi, speriată de
urmările imprudentei ei, o remuşcare
binevenită a împiedicat-o, de bună
seamă, să-şi împlinească această
uşuratică făgăduială.
În sfârşit, cedând unei porniri
irezistibile, soseşte, plânsă, zbuciumată
– 653 –
de mii de temeri până în pragul acestei

case; dar în clipa când trebuia să se
dedea pierzării pentru totdeauna, aude
glasul datoriei şi scapă încă o dată de
dezonoare.
Şi pentru cine, oare, înfruntă ea atâta
ruşine, atâta primejdie?
Rudolf cunoştea lumea şi inima
omenească; intuia aproape, fără greş,
caracterul comandantului după cele
câteva trăsături schiţate de portăreasă cu
o grosolană nevinovăţie.
Nu era, oare, un om prosteşte
orgolios, împăunându-se cu apelativul
unui grad absolut neînsemnat din punct
de vedere militar; un om destul de lipsit
de tact, ca să nu caute să se ascundă sub
cel mai riguros anonimat, ca să acopere
cu un mister de nepătruns purtările
– 654 –
– Eugen Sue –
vinovate ale unei femei care risca totul

pentru el; un om, în sfârşit, atât de prost
şi de zgârcit, care nu înţelegea că, pentru
a economisi câţiva poli îşi expunea
amanta la glumele obraznice şi
neruşinate ale indivizilor din casa aceea?
Aşa că, a doua zi, împinsă de un
îndemn fatal, dar având conştiinţa
imensităţii păcatului ei, neavând alt
sprijin în mijlocul acestor groaznice
torturi sufleteşti decât credinţa oarbă în
discreţia, în onoarea omului căruia îi
dădea mai mult decât viaţa, această
tânără, dar nefericită femeie dacă ar veni
totuşi la întâlnire, palpitând, pierdută, i-
ar fi dat să înfrunte privirile iscoditoare
şi îndrăzneţe ale unor mizerabili şi chiar
să audă glumele lor deşănţate.
Ce ruşine! Ce lecţie! Ce deşteptare
– 655 –
pentru o femeie rătăcită, care până

atunci nu se legănase decât în iluziile
fermecătoare şi poetice ale dragostei!
Şi oare omul pentru care înfrunta ea
atâta oprobriu, se expunea la atâtea
primejdii, fi-va conştient de sfâşietoarele
temeri ce le-a prilejuit?
Nu…
Biata femeie! Patima o orbeşte şi o
împinge pentru cea din urmă oară până
la marginea prăpastiei. Un curajos efort
de virtute o salvează din nou. Ce va
simţi acest om la gândul unei lupte
dureroase şi sfinte?
Va resimţi necaz, furie, turbare,
gândind că a aşteptat degeaba de trei ori
şi că stupida lui îngâmfare e grav
compromisă în ochii portarului său…
În sfârşit, o ultimă stângăcie de
– 656 –
– Eugen Sue –
caracter: acest om vorbeşte şi se îmbracă

pentru această primă întâlnire în aşa fel,
încât ar face să moară de ruşine şi
decepţie o femeie şi aşa zdrobită sub
povara stingherelii, a indecenţei!
O! gândea Rudolf, ce cumplită
decepţie pentru această femeie (care sper
că mi-e necunoscută), dacă ar fi putut,
auzi în ce termeni odioşi se vorbea de o
purtare, vinovată fără îndoială, dar care
se săvârşise cu atâta dragoste, cu atâtea
lacrimi, cu atâtea spaime, cu atâtea
remuşcări!
Şi apoi, gândindu-se că trista eroină
a acestei aventuri ar putea fi marchiza
d’Harville, Rudolf se întreba prin ce
aberaţie, prin ce fatalitate domnul
d’Harville, tânăr, spiritual, devotat,
generos şi mai ales atât, de îndrăgostit
– 657 –
de soţia lui, putea fi jertfit altuia, desigur

nătâng, zgârcit, egoist şi ridicul. Oare
marchiza să se fi înamorat numai de
chipul acelui om care se spunea că e
foarte frumos?
Rudolf o cunoştea totuşi pe doamna
d’Harville ca pe o femeie de inimă, de
spirit şi de bun gust, cu un caracter plin
de nobleţe; niciodată reputaţia ei nu
fusese mânjită de cea mai neînsemnată
clevetire. Unde l-a cunoscut ea pe omul
acesta? Rudolf o întâlnea destul de des şi
nu-şi amintea să fi văzut vreodată pe
cineva, în casa d’Harville, care să
semene cu comandantul. După mature
reflecţii, sfârşi prin a fi convins că nu era
vorba de marchiză.
Doamna Pipelet, desăvârşindu-şi
îndatoririle culinare, reluă convorbirea
– 658 –
– Eugen Sue –
cu Rudolf.
— Cine locuieşte la al doilea? o
întrebă el pe portăreasă.
— Mama Burette, o femeie pricepută
în datul în cărţi. Îţi citeşte în palmă ca
într-o carte. Vin la ea persoane foarte
cumsecade, să li se ghicească viitorul…
şi câştigă mulţi bani, tot atât de grei pe
cât e ea de grasă. Şi totuşi asta nu-i decât
una din îndeletnicirile ei.
— Dar cu ce se mai ocupă?
— Are, cum s-ar zice, un mic Munte
de pietate particular.
— Cum?
— Îţi spun asta pentru că eşti tânăr
şi faptul nu poate decât să te întărească
în dorinţa de a fi chiriaşul nostru.
— De ce, oare?
— O presupunere: iată-ne aproape
– 659 –
de zilele carnavalului, sezonul când

răsar din pământ feţele costumate şi
vesele, turcii şi sălbaticii, în perioada
aceea chiar şi cei bine situaţi sunt
câteodată stingheriţi. Ei, nu strică
niciodată să găseşti un ajutor chiar la
tine acasă, în loc să fii nevoit să recurgi
la „mătuşa-mea“, ceea ce e mai uluitor,
pentru că te văd şi te ştiu până şi
autorităţile.
— La mătuşa dumitale? Oare ea
împrumută pe amanet?
— Ce, nu ştii! Haida de,
glumeţule!… O faci pe nevinovatul la
vârsta dumitale?
— Fac pe nevinovatul! Cu ce,
doamnă Pipelet?
— Păi da, când mă întrebi dacă
„mătuşa mea“, dă ea împrumut pe
– 660 –
– Eugen Sue –
amanet…
— Fiindcă…
— Fiindcă tinerii când ajung la
vârsta dumitale la care judecă, ştiu că
atunci când depui ceva la Muntele de
pietate, spui „că te duci la mătuşa-mea“.
— Ah! înţeleg… chiriaşa de la al
doilea împrumută şi pe amanet?
— Haida-de, domnule prefăcut,
sigur că împrumută pe amanet şi încă
mai ieftin decât la Muntele cel mare…
Şi-apoi nu e nicio încurcătură, nu eşti
sâcâit cu un maldăr de hârtii, de
adeverinţe, de cifre… de nimic, de
nimic. Să zicem că vii la mama Burette
cu o cămaşe care face trei franci; ea îţi dă
cincizeci de centime, după opt zile îi
aduci un franc, dacă nu, cămaşa e a ei. E
foarte simplu, nu-i aşa? Totdeauna
– 661 –
socoteli rotunde! Şi un copil le-ar

pricepe.
— Într-adevăr, e foarte lămurit, dar
credeam că e interzis să dai bani cu
împrumut pe amanet.
— Ha! Ha! Ha! râse cu hohote
doamna Pipelet, dar de unde vii tinere,
de la ţară? Iartă-mă, îţi vorbesc ca şi cum
aş fi mama dumitale şi ai fi copilul meu.
— Eşti foarte bună.
— Fireşte că nu e voie să dai cu
împrumut pe amanet, dar dacă ai face
numai ceea ce este îngăduit, nu-i aşa? ai
rămâne adeseori de căruţă. Mama
Burette nu scrie, nu dă chitanţe, nu sunt
dovezi împotriva ei şi-şi bate joc de
poliţie. E foarte comic să vezi ce
catrafuse i se aduc. Nu-ţi dai seama pe
ce fel de lucruri dă ea uneori bani cu
– 662 –
– Eugen Sue –
împrumut. Am văzut-o o dată cum a

primit drept amanet un papagal cenuşiu
care înjura ca un apucat, ticălosul.
— Un papagal? Dar ce valoare are?
— Stai niţel… era cunoscut, era
papagalul văduvei unui factor care stă
pe aici, pe-aproape, pe strada Sainte-
Avoye, doamna d’Herbelot; se ştia că
ţine la papagal ca la viaţa ei. Mama
Burette i-a spus: „Te împrumut cu zece
franci, dar îmi dai în gaj animalul
dumitale. Dacă în opt zile, la amiază, nu
am în mână cei douăzeci de franci ai
mei…“
— Cei zece franci.
— Cu dobânda face exact douăzeci
de franci, totdeauna socoteli rotunde.
„Dacă nu-mi dai cei douăzeci de franci
ai mei şi cheltuielile cu seminţele, îi dau
– 663 –
lui Jacquot o mică salată de pătrunjel,

preparată cu arsenic.“ Îşi cunoştea
meseria, ce mai încoa-ncolo! Cu această
ameninţare, mama Burette a avut în
şapte zile cei douăzeci de franci şi
doamna d’Herbelot şi-a reluat urâcioasa
ei pasăre, care înşira toată ziua nişte
măscări, de-l făcea pe Alfred să roşească
– el care e atât de virtuos. Şi e firesc, tatăl
lui a fost doar preot, ştii, au fost preoţi
care s-au însurat cu călugăriţe.
— Şi mama Burette bănuiesc că nu
mai are altă meserie?
— N-are alta, dacă vrei. Totuşi, nu
prea ştiu ce unelteşte ea câteodată într-o
cameră mică în care nu intră nimeni
afară de Braţ-Roşu şi de o chioară
bătrână căreia i se spune Cucuveaua.
Rudolf se uită la portăreasă, mirat.
– 664 –
– Eugen Sue –
Aceasta, tălmăcind în felul ei

uimirea viitorului ei chiriaş, zise;
— E un nume curios, Cucuveaua,
nu-i aşa?
— Da… şi femeia asta vine des pe
aici?
— N-a mai apărut de şase
săptămâni, dar alaltăieri am văzut-o,
şchiopăta puţin.
— Şi ce caută la această
cărturăreasă?
— Iată ceva ce nu ştiu; cât despre
ceea ce se petrece în camera mică, de
care-ţi vorbeam, în care Cucuveaua intră
singură cu domnul Braţ-Roşu şi cu
mama Burette, am băgat de seamă că, în
zilele acelea, chioara aduce întotdeauna
un pachet în taşca ei şi domnul Braţ-
Roşu un pachet sub palton, iar când
– 665 –
pleacă nu mai duc nimic cu ei.

— Şi pachetele acelea ce conţin?
— Nu ştiu nimic, nimic, decât că fac
o fiertură drăcească, pentru că se simte
până jos un miros ca de pucioasă, de
cărbune şi de cositor topit şi apoi îi auzi
suflând, suflând, suflând… ca nişte foaie
de fierari. Fără îndoială că mama Burette
unelteşte ceva în legătură cu ghicitul sau
cu magia. Aşa cel puţin mi-a spus
domnul Cezar Bradamanti, chiriaşul de
la al treilea. Şi ăsta, ce individ ciudat,
acest domn Cezar! Când zic ciudat,
înţeleg că e italian, deşi vorbeşte
franţuzeşte tot atât de bine ca dumneata
şi ca mine, numai că are un accent străin,
şi-ţi scoate măselele, nu pentru bani, ci
pentru glorie. Da, domnule, pentru
glorie şi pentru nimic altceva. Dacă ai
– 666 –
– Eugen Sue –
şase măsele stricate, şi o spune chiar el

cui vrea să-l creadă, scoate cinci din ele
pe gratis şi nu te pune s-o plăteşti decât
pe a şasea.
— E generos din partea lui!
— Pe lângă asta mai vinde o apă
foarte bună care opreşte căderea părului,
vindecă bolile de ochi, bătăturile de la
picioare, slăbiciunile stomacului, şi
omoară şobolanii fără arsenic.
— Aceeaşi apă vindecă şi
slăbiciunile stomacului?
— Da, aceeaşi apă.
— Omoară şi Şobolanii?
— Fără să scape unul, pentru că ceea
ce prieşte omului, este foarte nesănătos
pentru animale.
— E adevărat, doamnă Pipelet, nu
m-am gândit la asta.
– 667 –
— Şi dovadă că e o apă foarte bună,

e că e făcută din buruieni culese de
domnul Cezar în munţii Libanului,
dinspre partea unde se află un neam de
americani şi de unde şi-a adus şi calul
care seamănă cu un tigru; e alb de tot,
stropit cu pete cafenii. Când domnul
Cezar Bradamanti iese călare, cu fracul
lui roşu cu revere galbene şi eu pălăria
cu pene, merită să-l vezi, căci, cu voia
dumitale, seamănă, cu barba lui mare,
roşie, cu Iuda lscariotul. E o lună de
când şi-a luat în serviciul lui pe fiul
domnului Braţ-Roşu, pe şontorogul ăla
mic pe care l-a îmbrăcat ca pe un
trubadur, cu comanac negru, guleraş şi
surtuc de culoarea caisei; băiatul bate
toba în faţa locuinţei domnului Cezar, ca
să atragă muşterii, fără să mai socotim că
– 668 –
– Eugen Sue –
îngrijeşte şi de calul tărcat al dentistului.

— S-ar zice că fiul locatarului
dumitale principal are o slujbă foarte
modestă.
— Tată-su spune că o să-l cam
muştruluiască pe ţâncul ăsta, fiindcă
altminteri va sfârşi pe eşafod. De altfel,
un poznaş şi jumătate şi rău de n-are
pereche. Face fel de fel de şotii bietului
domn Cezar Bradamanti, care e floarea
oamenilor cinstiţi. Deoarece l-a vindecat
pe Alfred de reumatism, ne este drag
tuturor. Ei bine, domnule, există unii
oameni îndeajuns de ticăloşi care… dar
nu, asta ţi-ar face părul măciucă. Alfred
spune că dacă ar fi adevărată povestea
asta, s-ar termina cu munca silnică pe
viaţă.
— Dar despre ce-i vorba?
– 669 –
— Ah! Nu cutez, nu voi cuteza

niciodată.
— Atunci să nu mai vorbim,
— E că… în sfârşit, pe cuvântul meu
de femeie cinstită, nu prea face să
vorbeşti despre asemenea lucruri cu un
tânăr…
— Să nu mai vorbim de asta,
doamnă Pipelet.
— La urma urmei, pentru că tot vei
fi locatarul nostru, e mai bine să ştii
dinainte că sunt minciuni. Dumneata
eşti, nu-i aşa, în situaţia de a te
împrieteni şi de a avea de-a face cu
domnul Bradamanti; dar dacă dai
crezare unor astfel de zvonuri, poate ţi-
ar fi silă să-l cunoşti.
— Se spune că… dacă o fată mare
face o prostie… înţelegi… nu-i aşa? şi-i
– 670 –
– Eugen Sue –
este teamă de urmări…

— Ei bine?
— Iată că nu mai cutez.
— Şi apoi?
— Nu, că sunt prostii…
— Spune totuşi…
— Minciuni.
— Spune totuşi…
— Guri rele!
— Da, şi…?
— Oameni care-l invidiază pe
domnul Cezar pentru calul lui tărcat.
— Foarte bine, dar la urma urmei ce
spun ei?
— Mi-e ruşine.
— Dar ce legătură poate fi între o
fetiţă care a făcut o greşeală şi un
şarlatan?
— Nu spun că-i adevărat!
– 671 –
— Dar pentru Dumnezeu! Despre ce

e vorba? strigă Rudolf scos din răbdări
de ciudatele şovăieli ale doamnei
Pipelet.
— Ascultă, tinere, reluă portăreasa
pe un ton solemn, îmi juri, pe onoare, că
n-o să repeţi asta nimănui?
— Când voi şti despre ce-i vorba, voi
face sau nu acest jurământ.
— Dacă îţi spun asta, nu e pentru cei
şase franci pe care mi i-ai făgăduit, nici
pentru cassis-ul…
— Bine, bine!
— E pentru că îmi inspiri încredere.
— Fie.
— Şi ca să-l servesc pe bietul domn
Cezar Bradamanti, dezvinovăţindu-l.
— Intenţia dumitale e de lăudat, de
asta nu mă îndoiesc. Ei bine?
– 672 –
– Eugen Sue –
— Se spune… dar taina asta să nu

mai iasă din odăiţa mea!
— Desigur, deci spune…
— Iată că iar nu cutez… Dar o să-ţi
spun asta la ureche, o să-mi vină mai
puţin greu… Ce zici, ce copilă sunt, nu?
Şi bătrâna murmură foarte încet
câteva vorbe la urechea lui Rudolf, care
tresări de spaimă.
— Oh, dar o ceva oribil, strigă el,
ridicându-se printr-o mişcare bruscă şi
uitându-se aproape îngrozit în jur. Ca şi
cum s-ar fi aflat într-o casă blestemată.
Doamne! Doamne! murmură el cu vocea
sugrumată de o dureroasă indignare,
oare asemenea crime abdominale să fie
posibile? Şi această hidoasă bătrână care
este aproape nesimţitoare faţă de
groaznica destăinuire ce mi-a făcut!
– 673 –
Portăreasa nu-l auzise pe Rudolf, şi

reluă, continuând să-şi vadă de
gospodărie:
— Nu-i aşa că există o mulţime de
guri rele? Cum se poate, un om care l-a
vindecat pe Alfred de reumatism, un om
care a adus un cal tărcat din Liban, un
om care-ţi propune să-ţi scoată gratis
cinci măsele din şase, un om care a
căpătat certificate din toată Europa şi
care îşi plăteşte chiria până la o
centimă… Asta-i bună! Păi… mai bine
moartea decât să crezi una ca asta!
În timp ce doamna Pipelet dădea
curs liber indignării ei împotriva
bârfitorilor, Rudolf îşi aduse aminte de
scrisoarea adresată acestui şarlatan,
ticluită pe hârtie ordinară cu un scris
prefăcut şi pe jumătate şters de urma
– 674 –
– Eugen Sue –
unei lacrimi.
În această lacrimă, în această
scrisoare misterioasă adresată omului
acela, Rudolf întrezări o dramă.
O groaznică dramă.
Fără să vrea, o presimţire îi spunea
că zvonurile cumplite care circulau pe
seama italianului erau întemeiate.
— Iată-l pe Alfred, strigă portăreasa,
îţi va confirma şi el că nu sunt decât
guri-rele acelea care-l învinovăţesc de
asemenea grozăvii pe bietul domn Cezar
Bradamanti, pe omul care l-a vindecat
pe Alfred de reumatism.
Capitolul 9
DOMNUL PIPELET
Reamintim cititorului că aceste fapte

– 675 –
se petreceau în 1838…
Domnul Pipelet intră în odăiţă cu un
aer grav, marţial; avea vreo şaizeci de
ani, un nas enorm, o burtă respectabilă şi
o faţă brăzdată şi colorată, în felul
moşneagului cu bărbia în formă de
cleşte, spărgătorul de alune de la
Nürenberg. Această mască stranie purta
pe cap un „tromblon“, adică un joben cu
boruri mari şi cu fundul lărgit, decolorat
de vreme. Alfred, care nu se lipsea de
pălăria asta, după cum soţia sa nu se
despărţea de peruca ei fantastică, se
lăfăia într-un frac vechi, verde, cu
pulpane imense, cu reverele, ca să zic
aşa, grele de pete, de un cenuşiu lucios
ce se iveau ici şi colo. Cu tot jobenul şi
fracul lui verde care îi dădeau un anume
aer ceremonios, domnul Pipelet nu
– 676 –
– Eugen Sue –
lepădase simbolul modest al meseriei

sale: un şorţ de piele îşi arăta triunghiul
galben peste o vestă lungă şi tărcată în
tot atâtea culori cât şi macatul bălţat al
doamnei Pipelet.
Salutul pe care portarul i-l făcu lui
Rudolf era neprietenos. Dar vai! surâsul
omului acestuia era destul de acru.
Citeai în el expresia unei adânci
melancolii, după cum îi spusese doamna
Pipelet lui Rudolf.
— Alfred, domnul este un chiriaş
pentru camera şi cabinetul de la al
patrulea, spuse doamna Pipelet,
recomandându-l pe Rudolf, şi te
aşteptam ca să bem un pahar de lichior
pe care ni l-a oferit dumnealui.
Această delicată atenţie îl făcu pe
domnul Pipelet să acorde pe loc
– 677 –
încredere lui Rudolf. Portarul duse mâna

la marginea pălăriei şi spuse cu un glas
gros, demn de un cantor de catedrală:
— Te vom satisface, domnule, ca
portari, după cum dumneata ne vei
satisface ca chiriaş; cine se aseamănă se
adună.
Apoi, făcând o pauză, domnul
Pipelet spuse lui Rudolf cu teamă:
— Afară de cazul când dumneata ai
fi pictor.
— Nu, sunt funcţionar comercial.
— Atunci, domnule, respectele mele.
Felicit natura că nu te-a născut semenul
acelor monştri de artişti!
— Artiştii… monştri? întrebă
Rudolf.
Domnul Pipelet, în loc de răspuns,
îşi ridică ambele mâini către tavanul
– 678 –
– Eugen Sue –
odăiţei şi scoase un fel de geamăt

mânios.
— Pictorii i-au otrăvit viaţa lui
Alfred; de pe urma lor a căpătat
melancolia de care-ţi vorbeam, spuse cu
vocea scăzută doamna Pipelet
adresându-se lui Rudolf. Apoi, cu glas
tare, continuă pe un ton alintător:
— Haide, Alfred, fii cuminte, nu te
mai gândi la haimanaua ceea… o să-ţi
facă rău, n-o să poţi prânzi.
— Nu, voi fi curajos şi rezonabil,
răspunse domnul Pipelet cu o demnitate
tristă şi resemnată. Mi-a făcui mult rău, a
fost prigonitorul meu, călăul meu, timp
îndelungat, dar acum îl dispreţuiesc.
Pictorii, adăugă el, întorcându-se către
Rudolf, ah, domnule, sunt ciuma unei
case, dezmăţul şi ruina ei.
– 679 –
— Aţi avut chiriaş un pictor?

— Vai! da, domnule, am avut unul!
spuse domnul Pipelet cu amărăciune, un
pictor pe care, pe deasupra, îl mai chema
şi Cabrion.
La această evocare, cu toată aparenta
lui stăpânire de sine, portarul strânse
convulsiv pumnii.
— Nu, nu, ultimul chiriaş era un
tânăr cumsecade şi demn, cu numele de
Germain, dar înaintea lui camera o
ocupa Cabrion. Ah! domnule, până să
plece, acest Cabrion era pe cale să mă
înnebunească, să mă năucească.
— Nu cumva îţi pare rău după el?
— Să-mi pară rău după Cabrion?
reluă portarul mirat, să-mi pară rău de
Cabrion! Dar, închipuieşte-ţi, domnule,
că domnul Braţ-Roşu i-a plătit două rate
– 680 –
– Eugen Sue –
din chirie ca să-l poată goni de aici,

pentru că a avut ghinionul să-i facem un
contract. Ce ticălos! N-ai idee, domnule,
ce feste groaznice ne-a jucat nouă şi
locatarilor. Ca să nu vorbesc decât de
una din ele: nu există niciun instrument
de suflat din care el să nu-şi fi făcut un
ruşinos complice pentru a-i demoraliza
pe chiriaşi! A abuzat de toate împingând
josnicia până la a cânta fals şi dinadins
aceeaşi notă ceasuri întregi. Să
înnebuneşti, nu altceva. Am adresat cu
toţii mai mult de douăzeci de plângeri
chiriaşului pricipal, domnului Braţ-
Roşu, ca să-l dea afară pe golanul acela.
În sfârşit, domnule, s-a reuşit, plătindu-
se două rate din chirie… E curios, nu-i
aşa? Un chiriaş căruia îi plăteşti două
rate, numai că i s-ar fi plătit şi trei ca să
– 681 –
scăpăm de el. În sfârşit, dă Dumnezeu şi

pleacă!... Credeţi că s-a isprăvit cu
Cabrion? Stai să vezi! A doua zi, pe la 11
noaptea, mă culcasem. Toc! Toc! Toc!
Trag cordonul. Cineva apare la fereastra
odăiţei. „Bună seara, portare, auzii un
glas, dacă eşti bun, vrei să-mi dai o
şuviţă din părul dumitale?“ Soţia îmi
spuse: „Dă-l încolo, a greşit adresa“ şi
răspund necunoscutului: „Nu aici, vezi
alături.“. „Nu-i aici numărul 17? Pe
portar nu-l cheamă Pipelet?“ reluă
vocea. „Da, îi spun, eu sunt şi mă
cheamă Pipelet“. „Ei bine, amice Pipelet,
din partea lui Cabrion vin să-ţi cer o
şuviţă de păr, e o ideea a lui, ţine la ea, şi
vrea cu orice preţ şuviţa!“
Domnul Pipelet se uită la Rudolf
dând din cap şi încrucişându-şi braţele,
– 682 –
– Eugen Sue –
într-o atitudine statuară. Înţelegi,

domnule, mie, duşmanul lui de moarte,
mie, care fusesem copleşit de insulte,
mie venea să-mi ceară, cu neruşinare, o
şuviţă din părul meu, favoare pe care
femeile o refuză câteodată chiar şi
iubitului lor.
— Şi măcar dacă acest Cabrion ar fi
fost un chiriaş bun, ca domnul Germain,
de pildă! reluă Rudolf cu un calm
desăvârşit.
— Chiar dacă ar fi fost un chiriaş
bun, încă nu i-aş fi dat şuviţa, spuse în
chip maiestuos omul cu jobenul-
tromblon; nu intră în principiile, nici în
deprinderile mele, dar mi-aş fi făcut o
datorie, o lege, din a i-o refuza cu
politeţe.
— Dar asta nu e tot, reluă
– 683 –
portăreasa: închipuieşte-ţi, domnule, că

din ziua aceea, dimineaţa, seara, noaptea
la orice oră, acest groaznic Cabrion
aţâţase o haită de zugravi care veneau
unul după altul să-i ceară lui Alfred o
şuviţă din părul lui, mereu pentru
Cabrion.
— Şi credeţi că am cedat? spuse
domnul Pipelet cu un aer hotărât. Mai
curând m-aş fi lăsat târât la eşafod,
domnule! După trei sau patru luni de
încăpăţânare din partea lor şi de
rezistenţă din partea mea, energia mea a
triumfat faţă de îndârjirea acestor
mizerabili. Au văzut că se loveau de o
voinţă de fier şi au fost nevoiţi să
renunţe la pretenţiile lor impertinente.
Dar, mi-e tot una, domnule, am fost lovit
aici. (Şi Alfred duse mâna la inimă.)
– 684 –
– Eugen Sue –
Dacă aş fi săvârşit crimele cele mai

groaznice, tot n-aş fi avut un somn mai
chinuit. În fiecare clipă tresăream,
crezând că aud glasul acestui blestemat
Cabrion. Mă feream de toată lumea, în
fiecare bănuiam un duşman, îmi
pierdeam blândeţea mea obişnuită. Nu
mai puteam să văd o figură străină
prezentându-se în faţa geamului odăiţei
mele fără să mă cutremur la gândul că ar
putea să fie cineva din banda lui
Cabrion. Şi până şi acum, domnule, sunt
bănuitor, îmbufnat, întunecat, cusurgiu
ca un răufăcător… Mi-e teamă să-mi
deschid inima la cea mai neînsemnată
cunoştinţă nouă, de frică să nu văd
ivindu-se vreunul din banda lui
Cabrion; nu mai am poftă de nimic.
Aici doamna Pipelet duse arătătorul
– 685 –
la ochiul ei stâng ca şi cum şi-ar şterge o

lacrimă şi făcu un semn de aprobare cu
capul.
Alfred continuă pe un ton din ce în
ce mai plângăreţ:
— În sfârşit, m-am închis în mine
însumi şi aşa viaţa îşi urmează cursul.
N-am avut oare dreptate, domnule, când
v-am spus că acest infernal Cabrion mi-a
otrăvit existenţa?
Şi domnul Pipelet, cu un suspin
adânc, îşi scoase pentru o clipă jobenul-
tromblon, sub povara acestei mari
nefericiri.
— Înţeleg acum de ce nu iubeşti
pictorii, spuse Rudolf; dar cel puţin acel
domn Germain de care vorbeai, te-a
consolat în ceea ce-l priveşte pe Cabrion!
— Oh! da, domnule; iată un tânăr
– 686 –
– Eugen Sue –
bun şi demn, pur ca aurul, îndatoritor,

modest şi vesel, dar de o veselie sinceră
care nu jignea pe nimeni, în loc să fie
obraznic şi batjocoritor ca acel Cabrion,
lua-l-ar dracu!
— Hai, linişteşte-te, dragă domnule
Pipelet, şi nu rosti numele ăsta. Şi acum
cine este acel proprietar atât de fericit să-
l aibă locatar pe domnul Germain.
Această perlă a chiriaşilor?
— Nu ştiu, n-am văzut… Nimeni nu
ştie şi nu va ști unde stă la ora asta
domnul Germain. Când zic nimeni…
înţeleg pe toată lumea afară de
domnişoara Rigolette.
— Dar cine e domnişoara Rigolette?
întrebă Rudolf.
— O mică lucrătoare, cealaltă
chiriaşă de la al patrulea, răspunse
– 687 –
doamna Pipelet. Iată o altă perlă, îşi

plăteşte chiria înainte, odăiţa o ţine tare
curăţică, e amabilă cu toată lumea şi atât
de veselă… o adevărată pasăre a lui
Dumnezeu, drăgălaşă şi bine dispusă –
şi pe lângă asta muncitoare ca o albină,
câştigând până la doi franci pe zi, dar
vezi bine, cu câtă trudă!
— Cum se face că domnişoara
Rigolette e singura care cunoaşte
locuinţa domnului Germain?
— Când domnul Germain a plecat,
din casă, – interveni doamna Pipelet –
ne-a spus: „Nu aştept scrisori, dar dacă
din întâmplare mi-ar sosi, le veţi da
domnişoarei Rigolette“. Şi deci fata asta
merită încrederea lui, chiar dacă
scrisoarea ar fi recomandată, nu-i aşa,
Alfred?
– 688 –
– Eugen Sue –
— Fapt este că nu e nimic de spus pe

socoteala domnişoarei Rigolette, zise pe
un ton aspru portarul, dacă n-ar fi avut
slăbiciunea să se lase curtată de acel
infam Cabrion.
— În privinţa asta, Alfred, adăugă
portăreasa, ştii prea bine că nu e vina
domnişoarei Rigolette, asta ţine de casă,
pentru că tot aşa a fost şi cu comis-
voiajorul care ocupase camera înaintea
lui Cabrion, după cum acelui pictor
infam i-a urmat Germain care-i făcea
curte; încă o dată, asta ţine de
moravurile casei.
— Aşadar, zise Rudolf, chiriaşii
camerei pe care vreau s-o iau sunt
obligaţi să fie drăguţi cu domnişoara
Rigolette?
— Desigur, domnule Rudolf, trebuie
– 689 –
să înţelegi asta. Eşti vecin cu domnişoara

Rigolette, cele două odăi sunt alăturate;
ei bine, între tineri… ba ai o lampă de
aprins, ba ceri puţin jăratic de
împrumut, sau apă. Oh! cât despre apă,
eşti sigur că găseşti la domnişoara
Rigolette, nu-i lipseşte niciodată: e luxul
ei, e o adevărată răţuşcă. Îndată ce are o
clipă liberă, e gata să spele pardoseala,
să-şi deretice căminul. Aşa că la dânsa e
totdeauna atât de curat… Ce mai, o să
vezi dumneata!
— Astfel, domnul Germain, având
în vedere obiceiul casei, a făcut, cum
spui, bună vecinătate cu domnişoara
Rigolette?
— Da, domnule, şi aş putea spune că
erau făcuţi unul pentru altul. Atât de
drăguţi, atât de tineri, îţi făcea plăcere
– 690 –
– Eugen Sue –
să-i vezi coborând scările duminica,

singura zi de odihnă a acestor bieţi copii!
Ea, gătită frumos, cu o bonetă curată şi o
rochie de un frac şi douăzeci şi cinci
cotul, cusută de dânsa, dar care îi venea
ca unei regine, şi el îmbrăcat ca un
veritabil „muscadin“.8
— Şi domnul Germain n-a mai
revăzut-o pe domnişoara Rigolette de
când a plecat din casă?
— Nu, domnule, afară numai dacă
nu se întâlnesc duminica, fiindcă în
celelalte zile domnişoara Rigolette n-are
vreme să se gândească la amorezi. Vezi
bine! Ea se scoală la cinci sau la şase
dimineaţa şi lucrează până la zece,
câteodată până la unsprezece noaptea;
nu iese de loc din odaie, afară de
8 Tânăr regalist elegant, de pe la 1800.
– 691 –
dimineaţa când se duce să târguiască de

mâncare pentru ea şi pentru cei doi
canari, şi ei trei la un loc nu prea
mănâncă mare lucru. Asta e. Ce le
trebuie? De zece centime lapte, puţină
pâine, scânteioară pentru păsărele,
salată, mei şi apă chioară; asta nu-i
împiedică să sporovăiască şi să
ciripească toţi trei, fata şi cele două
păsărele, că ţi-e mai mare dragul!… Şi pe
lângă asta, bună şi darnică din puţinul
ei, adică furând din timpul ei de somn şi
din cel al ocupaţiilor, căci, deşi lucrează
câteodată mai mult de douăsprezece ore
pe zi, abia dacă are din ce să trăiască…
Iată, de pildă, cazul nenorociţilor de la
mansardă, pe care domnul Braţ-Roşu îi
aruncă în stradă peste trei sau patru zile.
Domnişoara Rigolette şi domnul
– 692 –
– Eugen Sue –
Germain au avut grijă de copiii lor mai

multe nopţi în şir.
— Aşadar, e şi o familie nenorocită
aici?
— Nenorocită, domnule! Doamne,
Doamne, cred şi eu! Cinci copii mici,
mama la pat, aproape muribundă,
bunica prostită de vârstă şi, ca să-i
hrănească pe toţi, doar un singur om
care nu mănâncă nici pâine pe săturate,
deşi trudeşte ca un negru; căci e un
lucrător iscusit. Trei ore de somn din
douăzeci şi patru, iată cât timp doarme,
şi încă ce fel de somn, când eşti trezit de
copiii care strigă: „Pâine!“, de o femeie
bolnavă care geme pe mindirul ei, sau
de bătrâna idioată care începe câteodată
să urle ca o lupoaică… şi ea tot de
foame, fiindcă n-are mai multă minte
– 693 –
decât un animal. Când îi e tare foame, o

auzi de pe scări cum urlă.
— Ah! e groaznic! strigă Rudolf; şi
nu e nimeni să-i ajute?
— Păi de, facem ce putem, ca între
oameni săraci. De când comandantul îmi
dă doisprezece franci pe lună pentru a-i
face menajul, gătesc un rasol o dată pe
săptămână, să aibă şi nenorociţii de sus
o supă. Domnişoara Rigolette îşi mai
sacrifică uneori câte o noapte şi, vezi
bine, asta o costă totdeauna luminatul,
ca să facă din resturi de stofă pieptare şi
scufiţe pentru ăia mici… Acest, domn
Germain, care nici el nu stătea prea bine,
zicând că primeşte din când în când
câteva sticle de vin bun de la el de acasă,
îi dădea lui Morel (aşa îl cheamă pe
lucrător), să golească unul sau două
– 694 –
– Eugen Sue –
pahare care îl încălzeau şi îi dădeau

puţin curaj.
— Şi şarlatanul nu făcea nimic
pentru aceşti bieţi oameni?
— Domnul Bradamanti? răspunse
portarul. M-a vindecat de reumatism,
adevărat, şi-l venerez, dar din cauza
aceasta i-am spus soţiei mele:
„Anastasio, domnul Bradamanti…“ Hm,
hm, nu ţi-am spus, Anastasio?
— E adevărat că mi-ai spus, dar
omului îi place să râdă, cel puţin în felul
lui, căci nici nu-şi descleştează fălcile.
— Dar ce-a făcut?
— Iată, domnule, ce-a făcut; când i-
am vorbit, despre mizeria lui Morel,
fiindcă ni s-a plâns că bătrâna urlase de
foame toată noaptea şi îl împiedecase să
doarmă, mi-a spus: „Deoarece sunt atât
– 695 –
de nenorociţi, dacă au măsele de scos,

nu le voi lua bani nici pe a şasea, şi le voi
da o sticlă din apa mea cu jumătate de
preţ“.
— Ei bine, strigă domnul Pipelet, cu
toate că m-a vindecat de reumatism,
susţin că gluma asta e cam neruşinată.
Dar ăsta e felul lui de a fi şi apoi, dacă
glumele sale ar fi numai neruşinate…
— Dar, gândeşte-te, Alfred, că e
italian şi poate că ăsta e felul lor de a
glumi.
— Hotărât, doamnă Pipelet,
interveni Rudolf, mi-am făcut o părere
proastă despre omul acesta şi nu voi
face, după cum spui dumneata, nici
prietenie, nici societate cu el… Dar, oare
cămătăriţa pe amanet nu a fost mai
miloasă?
– 696 –
– Eugen Sue –
— Hm, punându-l pe domnul

Bradamanti, spuse portăreasa, să facă pe
preţuitorul, ea le-a dat cu împrumut
nişte bani pe bietele lor zdrenţe… le-a
luat totul, până şi ultima saltea… Dar nu
aveau ce alege, căci n-au avut niciodată
mai mult de două.
— Şi acum nu-i mai ajută?
— Mama Burette? Ei bine, e tot atât
de zgârcită ca şi amantul, deoarece, vezi
dumneata, domnul Braţ-Roşu şi mama
Burette… adăugă portăreasa, făcând cu
ochiul şi dând din cap cu maliţiozitate.
— Nu mai spune! răspunse Rudolf.
— Cred şi eu… la cataramă!… Ei, ce
vrei, verile sfântului Martin9 sunt tot atât
de fierbinţi ca şi celelalte, nu-i aşa, dragă
9 Aluzie la dragostea dintre bătrâni – vara sfântului Martin e către iarnă, adică la
bătrâneţe.
– 697 –
bătrânelule?
Domnul Pipelet, drept răspuns, îşi
clătină melancolic tromblonul.
De când doamna Pipelet dăduse
dovadă de sentimente de caritate pentru
nenorociţii de la mansardă, i se părea lui
Rudolf mai puţin respingătoare.
— Şi ce meserie are lucrătorul?
— Lucrează pietre false de podoabă,
cu bucata, şi atât de mult munceşte,
încât meseria asta l-a cocoşat; o să-l
vezi… La urma urmei, un om nu-i decât
un om, şi nu poate face mai mult decât
poate, nu-i aşa? Şi când trebuie să dai de
mâncare unei familii de şapte persoane,
fără a te mai socoti şi pe tine, e cam greu.
Şi unde mai pui că fata lui cea mare îl
ajută pe cât poate, dar tot degeaba.
— Şi ce vârstă are fata?
– 698 –
– Eugen Sue –
— Şaptesprezece ani, şi frumoasă,

frumoasă… ca ziua; e servitoare la un
bătrân calic şi bogat, de-ar putea
cumpăra tot Parisul, un notar, pe nume
Jacques Ferrand.
— Domnul Jacques Ferrand!
exclamă Rudolf surprins de o asemenea
coincidenţă, pentru că de la acest notar
sau de la menajera lui trebuia să ia el
informaţii asupra Guristei. Domnul
Jacques Ferrand care stă pe strada
Sentier? o întrebă el.
— Chiar el… îl cunoşti?
— E notarul casei de comerţ la care
lucrez.
— Ei bine, atunci trebuie să ştii că e
un adevărat zgârie-brânză, dar, ca să fim
drepţi, e cinstit şi evlavios… în toate
duminicile e la biserică şi la vecernii, de
– 699 –
Paşti merge la spovedanie; ospăţul lui e

numai cu preoţi bând aghiazmă şi
mâncând prescură… Un om sfânt, nimic
de zis, e casa de economii a oamenilor
simpli care îi încredinţează o parte din
agonisita lor! Dar vai, zgârcit şi
neîndurător cu toţi ceilalţi, ca şi cu sine
însuşi. Iată, sunt optsprezece luni de
când biata Luiza, fata lui Morel,
slugăreşte la dânsul. E blândă ca o
mieluşea, fata şi în acelaşi timp, ca un cal
de povară. Face totul în casă, şi, ca leafă,
optsprezece franci, nici mai mult nici
mai puţin păstrează pentru ea şase franci
pe lună ca să mănânce şi restul îl dă
familiei; e şi asta ceva, dar când trebuie
să-i împărţi la şapte guri…
— Dar munca tatălui, dacă e
vrednic?
– 700 –
– Eugen Sue –
— Dacă e vrednic? E un om care nu

s-a îmbătat niciodată, e aşezat, blând ca
Isus, n-ar cere lui Dumnezeu decât ca
ziua să ţină patruzeci şi opt de ore, ca să
poată câştiga ceva mai multă pâine
pentru spuza lui de copii.
— Câştigă oare atât de puţin cu
munca sa?
— A zăcut trei luni şi asta l-a
descumpănit grozav; soţia lui s-a
îmbolnăvit îngrijindu-l, şi acu e ea pe
moarte; în aceste trei luni au fost nevoiţi
să trăiască din cei doisprezece franci ai
Luizei, cu ce le-a mai dat pe amanet
mama Burette şi cu alţi câţiva bani luaţi
cu împrumut de la misita de pietre false,
pentru care lucrează. Dar opt persoane!
Mă gândesc mereu la ei, iar dacă le-ai
vedea cămăruţa… Dar să nu mai vorbim
– 701 –
de asta, domnule; vezi că mâncarea-i

gata şi numai amintindu-mi de
mansarda lor, mi se întoarce stomacul pe
dos. Noroc că domnul Braţ-Roşu va
scăpa casa de ei. Când spun noroc, n-o
fac din răutate, câtuşi de puţin. Dar
pentru că trebuie să fie nenorociţi, aceşti
bieţi Morel, iar noi nu-i putem ajuta cu
nimic, să plece şi să fie nenorociţi aiurea.
E pentru noi o mâhnire mai puţin.
— Dar dacă sunt alungaţi de aici
unde se vor duce?
— Păi de, ştiu eu?
— Şi cât poate câştiga pe zi acest biet
lucrător
— Dacă n-ar fi obligat să vadă de
soacra lui, de soţie şi de copii, ar câştiga
patru până la cinci franci, fiindcă
munceşte din răsputeri; dar cum pierde
– 702 –
– Eugen Sue –
trei sferturi din timp cu gospodăria,

câştigă cel mult doi franci.
— Într-adevăr, e cam puţin. Bieţii
oameni!
— Da, bieţii oameni, bine ai spus!
Cum însă atâta lume este săracă iar noi
nu putem face nimic, trebuie să ne
consolăm, nu-i aşa, Alfred? Dar fiindcă
veni vorba de consolare, băuturii de
cassis nu-i dăm nicio atenţie?
— Sincer vorbind, doamnă Pipelet,
ceea ce mi-ai povestit m-a întristat
adânc; vei bea dumneata cu domnul
Pipelet, în sănătatea mea.
— Eşti foarte inimos, domnule,
spuse portarul, dar totuşi nu vrei să vezi
camera de sus?
— Cu plăcere, şi, dacă îmi convine,
îţi dau arvună.
– 703 –
Portarul ieşi din vizuina lor. Rudolf

îl urmă.
Capitolul 10
CELE PATRU CATURI
Scara întunecată, umedă, părea şi

mai sumbră în această tristă zi de iarnă.
Intrarea în fiecare apartament al casei,
oferea ochiului observatorului o
înfăţişare mereu alta.
Astfel, mica uşă care ducea la mica
locuinţă a comandantului era vopsită de
curând într-o culoare cafenie cu dungi,
imitând palisandrul; un mâner rotund
de aramă aurită strălucea deasupra
broaştei şi un frumos şnur de clopoţei,
cu un ciucure de mătase roşie, contrasta
cu murdăria învechită a pereţilor.
– 704 –
– Eugen Sue –
Uşa catului al doilea, locuit de

cărturăreasa care dădea împrumut pe
amaneturi, oferea un aspect mai ciudat:
o bufniţă împăiată, pasăre simbolică şi
cabalistică, era ţintuită de gheare şi aripi
deasupra pervazului; o mică ferestruică,
zăbrelită cu sârmă de fier, îngăduia celui
din casă să-l cerceteze pe vizitator
înainte de a-i deschide uşa.
Locuinţa şarlatanului italian, care
era bănuit că practica o meserie infamă,
se distingea şi ea printr-o intrare bizară.
Numele lui era scris din dinţi de cal
încrustaţi într-un fel de tăblie de lemn
negru fixată pe uşă. La capătul şnurului
de clopoţel, în loc să fie, după moda
clasică, o labă de iepure sau un picior de
căprioară, atârna o jumătate de braţ şi o
mână mumificată de maimuţă.
– 705 –
Acest braţ uscat, această mână mică

cu cinci degete articulate în falange şi
terminate cu unghii, erau oribile la
vedere.
S-ar fi zis că-i mâna unui copil.
În clipa când Rudolf trecea prin faţa
acestei uşi, care îi părea sinistră, crezu că
aude nişte suspine înăbuşite; apoi
deodată un ţipăt dureros, convulsiv,
groaznic, un ţipăt părând să iasă din
adâncul măruntaielor cuiva, răsună în
liniştea acelei case.
Rudolf tresări.
Printr-o mişcare mai spontană decât
gândul, se repezi la uşă şi trase cu putere
de clopoţel,
— Dar ce ai, domnule? spuse
portarul surprins.
— Acest țipăt, spuse Rudolf, nu l-ai
– 706 –
– Eugen Sue –
auzit?
— Ba da, domnule. E desigur vreun
client căruia domnul Cezar Bradamanti
îi scoate un dinte, poate doi.
Această explicaţie era verosimilă,
dar ea totuşi nu-l mulţumi pe Rudolf.
Ţipătul teribil pe care îl auzise nu
părea să fie numai al unei dureri fizice,
ci parcă totodată şi al unei dureri
morale.
Rudolf sunase extrem de violent.
La început nu răspunse nimeni.
Mai multe uşi se închiseră, una după
alta; apoi, în dosul unei ferestruici
rotunde, aşezată lângă uşă şi pe care
Rudolf îşi aţintise mecanic privirea, văzu
apărând, ca prin ceaţă, o faţă descărnată
de o paloare cadaverică: o pădure de păr
roşu şi cărunt încadra acest obraz hidos
– 707 –
care se sfârşea printr-o barbă lungă de

aceeaşi culoare cu părul de pe cap.
Această arătare dispăru după o
clipă.
Rudolf rămase împietrit.
În puţinul timp cât durase apariţia,
el crezu că recunoaşte anumite trăsături
foarte caracteristice ale acelui om.
Ochii lui verzi şi lucitori ca
smaraldul, sub sprâncenele groase,
galbene şi zbârlite, paloarea lividă, nasul
subţire, proeminent, adus ca un cioc de
vultur şi ale cărui nări, depărtate şi
scobite în chip ciudat, lăsând să se vadă
o parte din membrana sa despărţitoare,
îi amintea în mod izbitor pe un abate al
cărui nume fusese blestemat de Murph
în timpul convorbirii sale cu baronul de
Graün.
– 708 –
– Eugen Sue –
Cu toate că Rudolf nu-l mai văzuse

pe abatele Polidori de şaisprezece sau
şaptesprezece ani, avea o mie de motive
să nu-l uite; dar ceea ce se învălmăşea în
amintirea lui, ceea ce îl făcea să se
îndoiască de identitatea acestor două
personaje, era că preotul pe care credea
că-l regăseşte sub numele acestui
şarlatan cu barbă şi păr roşu, era foarte
brun.
Dacă Rudolf (admiţând că bănuielile
lui ar fi fost întemeiate), nu se mira să
vadă un om investit cu o misiune sacră,
un om a cărui inteligenţă deosebită,
înaltă ştiinţă şi pătrundere rară, i le
cunoştea destul de bine, să-l vadă, zic,
ajuns într-un aşa hal de decădere, poate
chiar de infamie, este fiindcă ştia că acest
spirit rar, că această mare inteligenţă, că
– 709 –
această vastă ştiinţă se înfrăţeau cu o

perversitate atât de profundă, cu o
purtare atât de dezmăţată, cu înclinări
atât de mârşave şi mai ales cu
lăudăroşenia unui om necruţător şi lipsit
de scrupule faţă de oameni şi de lucruri;
ca acest individ, redus la o mizerie
binemeritată, să fi putut, mai bine-zis să
fi fost silit să caute mijloacele cele mai
puţin onorabile de trai şi să găsească în
ele o satisfacţie cinică şi nelegiuită,
văzându-se, el, cu adevărat însemnat
prin darurile minţii, el, învestit cu o
misiune sacră, obligat să practice această
urâtă meserie de şnapan fără ruşine.
Dar, repetăm, cu toate că se despărţise
de abatele Polidori pe când acesta se afla
în puterea vârstei, şi că astăzi ar fi
trebuit să aibă etatea coţcarului văzut în
– 710 –
– Eugen Sue –
dosul uşii, erau între aceste două

personaje unele deosebiri atât de
însemnate, încât Rudolf avea serioase
îndoieli cu privire la identitatea lor; îl
întrebă totuşi pe domnul Pipelet:
— Locuieşte de multă vreme
domnul Bradamanti în această casă?
— Cam de un an, domnule. Da, aşa
e. A venit să achite chiria pe ianuarie. E
un chiriaş punctual; m-a vindecat de un
reumatism teribil. Dar, cum îţi spuneam
adineauri, are un cusur: e prea zeflemist,
nu respectă nimic când vorbeşte.
— Cum aşa?
— Mă rog, domnule, spuse pe un
ton grav domnul Pipelet, nu sunt nici eu
uşă de biserică, dar există glume şi
glume.
— E, deci, foarte vesel?
– 711 –
— Nu că ar fi vesel, dimpotrivă,
arată ca un mort, dar nu râde niciodată
ca orice om, ci numai cu vorba, pentru el
nu există nici tată, nici mamă, nici
Dumnezeu, nici dracu, râde de toate,
chiar de sudoarea lui, domnule, ba chiar
şi de urina lui. Dar nu-ţi voi ascunde că
glumele astea câteodată mă îngrozesc şi
mi se încreţeşte pielea când le aud. Când
stă câte un sfert de ceas la taifas,
trăncănind fără ruşine în odăiţa mea
despre femeile aproape despuiate din
diferitele ţări sălbatice pe unde a fost şi
rămân singur cu Anastasia, ei bine,
domnule, eu, care de treizeci şi şapte de
ani m-am obişnuit, mi-am făcut din
dragostea mea pentru ea o lege…
Anastasia… ei bine, atunci îmi pare că o
iubesc mai puţin. O să râzi, dar
– 712 –
– Eugen Sue –
câteodată, după ce pleacă domnul Cezar,

după ce-mi vorbeşte despre ospeţele
prinţilor la care a luat parte, ca să vadă
cum le stă cu dinţii puşi de el, drept să-ţi
spun, mi se pare că mâncarea e amară şi-
mi piere foamea. În sfârşit, îmi place
meseria mea, domnule, şi sunt mândru
de ea. Aş fi putut fi pantofar, ca o seamă
de ambiţioşi dar cred că servesc tot atât
de bine lumea, tălpuind şi ghete vechi.
Ei bine, domnule, sunt zile când acest
afurisit de domn Cezar, cu ironiile lui,
mă face să regret că nu sunt pantofar, pe
cinstea mea şi apoi, are un fel de a vorbi
despre femeile sălbatice pe care le-a
cunoscut… Vezi dumneata, ţi-am mai
spus, nu sunt uşă de biserică, dar
câteodată, drace, mi se urcă sângele la
cap! adăugă domnul Pipelet, afectând o
– 713 –
castitate revoltată.
— Şi doamna Pipelet îngăduie toate
astea?
— Anastasia preţuieşte oamenii de
duh şi domnul Cezar, cu toată vorbăria
lui ordinară, are foarte mult spirit, aşa că
ea îi trece multe cu vederea.
— Mi-a vorbit şi mie despre unele
zvonuri groaznice care circulă pe
socoteala lui.
— Ţi-a vorbit?
— Fii liniştit, sunt discret.
— Ei bine, domnule, zvonul acesta
nu-l cred şi nu-l voi crede niciodată, şi
totuşi nu mă pot opri de a mă gândi la
el, şi asta măreşte efectul ciudat pe care
mi-l produc glumele domnului
Bradamanti. În sfârşit, domnule, ca să
nu-ţi ascund nimic, desigur că-l urăsc pe
– 714 –
– Eugen Sue –
domnul Cabrion… e o ură pe care o voi

duce în mormânt. Ei bine, câteodată mi
se pare că aş prefera farsele idioate pe
care avea îndrăzneala să mi le facă,
glumelor pe care le debitează domnul
Cezar păstrând totuşi o mină de om
serios, strângându-şi buzele printr-o
strâmbătură urâtă care-mi aminteşte
mereu de agonia unchiului meu,
Rousselot, care, trăgând să moară, îşi
strângea buzele ca domnul Bradamanti.
Cele câteva cuvinte rostite de
domnul Pipelet despre ironia cu care
şarlatanul vorbea de toate şi de toţi şi
terfelea bucuriile cele mai umile prin
zeflemelile lui amare, confirmau primele
bănuieli ale lui Rudolf; pentru că
abatele, când îşi lepăda masca de
ipocrizie, manifesta totdeauna
– 715 –
scepticismul cel mai îndrăzneţ şi mai

revoltător.
Hotărât să lămurească aceste
îndoieli, prezenţa acestui preot în casă
putând să-l stânjenească, şi fiind din ce
în ce mai pornit să interpreteze ca o
chemare lugubră ţipătul teribil care îl
impresionase atât, Rudolf îl urmă pe
portar la catul superior unde se află
camera pe care voia s-o închirieze.
Locuinţa domnişoarei Rigolette,
vecină cu odaia aceea, era uşor de
recunoscut, mulţumită unei gingaşe
atenţii a pictorului, duşmanul de moarte
al domnului Pipelet.
O jumătate de duzină de amoraşi,
bucălaţi, pictaţi în gustul facil şi foarte
spiritual al lui Watteau10, se grupau în
10 Jean Watteau (1684—1721), pictor si gravor francez.

– 716 –
– Eugen Sue –
jurul unui fel de sul, şi aveau în mâini, în

chip alegoric, care un degetar, care un
foarfece, unul un fier de călcat, altul o
mică oglindă de toaletă; în mijlocul
sulului, pe un fond albastru deschis, se
citea, în caractere trandafirii:
„Domnişoara Rigolette, cusătoreasă“.
Totul era încadrat de o ghirlandă de flori
care se reliefa de minune pe fondul
verzui al uşii.
Această mică firmă era foarte
frumoasă şi contrasta violent cu
urâciunea scării.
Cu riscul de a zgândări rănile
sângerânde ale lui Alfred, Rudolf îi
spuse, arătând uşa domnişoarei
Rigolette:
— Asta este, desigur, opera
domnului Cabrion?
– 717 –
— Da, domnule, şi-a îngăduit să

strice vopseaua acestei uşi mâzgălind cu
neruşinare copii goi pe care îi numeşte
amoraşi. Numai rugăminţile
domnişoarei Rigolette şi slăbiciunea
domnului Braţ-Roşu, m-au împiedicat să
râcâi toate astea ca şi paleta aia, pe care
acelaşi monstru a zugrăvit-o pe uşa
camerei dumitale.
Într-adevăr, o paletă încărcată cu
vopsele, părând atârnată în cui, era
pictată pe uşe, dând iluzia că e
adevărată.
Rudolf urmă pe portar în camera
aceea destul de mare, precedată de un
mic vestibul şi luminată de două ferestre
care dădeau pe strada Templului; câteva
schiţe fantastice pictate pe a doua uşă de
către domnul Cabrion, fuseseră
– 718 –
– Eugen Sue –
respectate cu stricteţe de domnul

Germain.
Rudolf avea prea multe motive să
locuiască în casa aceea şi ca să nu scape
prilejul de a închiria locuinţa, dădu
imediat doi franci portarului zicându-i:
— Această cameră îmi place, iată
arvuna, mâine trimit mobilele. Nu e
necesar să văd, nu e aşa, pe locatarul
principal, pe domnul Braţ-Roşu.
— Nu, domnule, el vine rar pe aici,
numai pentru tertipurile lui cu mama
Burette… Totdeauna se tratează cu mine
direct şi aş cere numai numele dumitale.
— Rudolf.
— Rudolf şi mai cum?
— Rudolf, numai atât domnule
Pipelet.
— Asta-i altceva; nu insist fiindcă aş
– 719 –
fi curios; numele şi voinţa clientului sunt

slobode.
— Spune-mi, domnule Pipelet, oare
mâine, ca nou vecin, n-ar trebui să-l
întreb pe alde Morel dacă nu-l pot ajuta
cu ceva, pentru că predecesorul meu,
domnul Germain, îi ajuta după puterile
sale?
— Desigur că se poate. E adevărat că
nu le-ar fi de prea mare folos căci vor fi
daţi afară, dar se vor bucura totuşi.
Apoi, ca fulgerat de o idee subită,
domnul Pipelet strigă privindu-şi
chiriaşul, cu o expresie de mândrie şi
totodată de viclenie:
— Înţeleg, înţeleg, vrei s-o faci până
la urmă pe vecinul serviabil şi faţă de
mica locatară de alături.
— Desigur că aşa voi face.
– 720 –
– Eugen Sue –
— Nu e nimic rău în asta, domnule,

aşa e obiceiul, mai ales că sunt sigur că
domnişoara Rigolette a auzit că vizităm
camera şi stă la pândă ca să ne vadă
coborând. O să fac intenţionat zgomot,
întorcând cheia în broască; şi, în trecere,
uită-te bine pe ferestruică.
Într-adevăr, Rudolf băgă de seamă
că uşa, atât de graţios împodobită cu
amoraşii lui Watteau, era întredeschisă,
şi desluşi, nelămurit, prin deschizătura
îngustă, vârful unui năsuc de culoare
trandafirie şi un ochi mare, negru şi
iscoditor, dar cum încetinise pasul, uşa
se închise dintr-o dată.
— Când îţi spuneam eu că ne
pândea! reluă portalul, apoi adăugă:
Scuză-mă domnule, mă duc în micul
meu observator.
– 721 –
— Ce e aia?
— La capătul acestei scări este o
tindă a cărei uşă dă spre mansarda lui
Morel, şi, în dosul uneia dintre scânduri,
se află o mică încăpere întunecoasă în
care arunc vechiturile. Zidul fiind foarte
crăpat, când sunt în încăperea mea, îi
văd şi îi aud ca şi cum aş fi acolo. Nu că
i-aş spiona, ferit-a Sfântul, dar mă duc
câteodată să-i văd, cum te duci la o piesă
tare tristă. Şi, coborând în odăiţa mea,
mă simt ca într-un palat. Dar,
bineînţeles, dacă te îndeamnă inima,
înainte ca ei să plece… E trist, dar ciudat,
când te văd se poartă toţi ca sălbaticii,
căci se simt foarte stingheriţi.
— Eşti bun, domnule Pipelet, într-
altă zi, mâine poate, îţi voi urma sfatul.
— Cum doreşti, domnule, dar
– 722 –
– Eugen Sue –
trebuie să mă urc în observatorul meu,

pentru că am nevoie de o bucată de
meşină. Dacă vrei să cobori, domnule, te
ajung din urmă.
Pipelet începu un urcuş destul de
primejdios la vârsta lui, pe scara care
ducea spre mansarde.
Rudolf aruncă o privire spre uşa
domnişoarei Rigolette, gândind că
această fată, vechea cunoştinţă a bietei
Guriste, cunoştea fără îndoială
adăpostul fiului Învăţătorului – când
auzi la catul de jos pe cineva ieşind de la
şarlatan; recunoscu pasul uşor al unei
femei şi desluşi foşnetul unei rochii de
mătase. Rudolf, din discreţie, se opri o
clipă.
Când nu mai auzi nimic coborî.
Ajuns la catul al doilea, zări şi ridică
– 723 –
de pe ultimele trepte o batistă;

aparţinuse, fără îndoială, persoanei care
ieşise din locuinţa şarlatanului.
Rudolf se apropie de una din
ferestrele înguste care lumina tinda
scării şi cercetă batista bogat împodobită
cu dantele: avea brodate la unul din
colţuri un L şi un N cu o coroană ducală.
Această batistă era muiată de
lacrimi.
Primul gând al lui Rudolf fu să se
grăbească şi să înapoieze batista
persoanei care o pierduse, dar chibzuind
că, în această împrejurare, un asemenea
gest ar fi însemnat un act de curiozitate,
o păstră, aflându-se astfel, fără să vrea,
pe urmele unei tainice şi, fără îndoială,
sinistre aventuri.
Ajungând la portăreasă îi spuse:
– 724 –
– Eugen Sue –
— Oare n-a coborât acum o femeie?

— Da, domnule, o doamnă
frumoasă, înaltă şi zveltă, cu un văl
negru. Iese de la domnul Cezar.
Şchiopul cel mic s-a dus să-i aducă o
trăsură în care s-a urcat. Ceea ce mă
miră, e că golanul ăsta mic s-a agăţat de
spatele trăsurii, poate ca să afle unde se
duce dumneaei, căci e curios ca o
coţofană şi iute ca o nevăstuică, măcar că
şchioapătă.
„Aşa că, gândi Rudolf, numele şi
adresa acestei femei vor fi cunoscute de
şarlatan, dacă el poruncise şontorogului
s-o urmărească pe necunoscută“.
— Ei bine, domnule, îţi place
camera? întrebă portăreasa.
— Îmi place foarte mult, am
închiriat-o şi mâine voi trimite mobilele.
– 725 –
— Dumnezeu să te binecuvânteze că
ai trecut prin faţa uşii noastre, domnule?
Vom avea un chiriaş de soi în plus. Pari
un om cumsecade şi Pipelet te va îndrăgi
grozav. Îl vei face să râdă cum făcea
domnul Germain, care avea întotdeauna
o glumă de spus; fiindcă acest biet om
nu doreşte altceva decât să râdă; aşa că
socot că, în cel mult o lună veţi fi
prieteni.
— Lasă, lasă, doamnă Pipelet, mă
măguleşti!
— De loc, e ca şi cum mi-aş deschide
inima. Şi dacă o să te porţi drăguţ cu
Alfred, o să-ţi fiu recunoscătoare: o să
vezi cum o să meargă micul dumitale
menaj, sunt ca o leoaică în privinţa
curăţeniei; şi dacă vrei să prânzeşti
duminica acasă, o să-ţi gătesc nişte
– 726 –
– Eugen Sue –
bucate de-o să-ţi lingi degetele.

— Ne-am înţeles, doamnă Pipelet,
îmi vei face gospodăria, mâine mi-aduc
mobilele şi voi veni să-mi supraveghez
instalarea.
Rudolf ieşi.
Rezultatele vizitei lui la casa din
strada Templului erau destul de
importante, atât pentru dezlegarea tainei
care îl preocupa, cât şi pentru nobila
pasiune cu care căuta prilejul de a face
bine şi de a împiedica răul.
Acestea erau rezultatele:
Domnişoara Rigolette cunoştea,
desigur, noua locuinţă a lui François
Germain, fiul Învăţătorului.
O femeie tânără, care după oarecare
aparenţe putea, din nenorocire, să fie
marchiza d’Harville, dăduse
– 727 –
comandantului pentru a doua zi,

întâlnire, faptă care avea s-o piardă
pentru totdeauna.
Şi, pentru o mie de motive, Rudolf
purta cea mai mare grijă domnului
d’Harville, a cărui linişte şi mai ales
onoare păreau să fie atât de grav
compromise.
Un meşteşugar cinstit şi sârguincios,
zdrobit de cea mai cumplită mizerie,
urma să fie aruncat în stradă, el şi
familia lui, datorită lui Braţ-Roşu.
În sfârşit, Rudolf descoperise, fără să
vrea, urmele unei drame în care
şarlatanul Cezar Bradamanti (poate
abatele Polidori) şi o femeie aparţinând
desigur clasei suprapuse, erau
principalii eroi.
În plus, Cucuvaia, de curând ieşită
– 728 –
– Eugen Sue –
din spitalul unde intrase după cele

petrecute în aleea Văduvelor, avea
raporturi suspecte cu mama Burette,
ghicitoare şi cămătăreasă pe amanet,
care ocupa catul al doilea al casei.
După ce culesese aceste diverse
informaţii, se-ntoarse acasă, în strada
Plumet, amânând pe a doua zi vizita lui
la notarul Jacques Ferrand.
Chiar în seara aceea, după cum ştim,
Rudolf trebuia să se ducă la un mare bal,
la ambasada x…
Înainte de a-l urmări pe eroul nostru
în această nouă etapă, să aruncăm o
privire înapoi asupra lui Tom şi Sarah,
personaje însemnate ale acestei
povestiri.
– 729 –
Capitolul 11
TOM ŞI SARAH
Sarah Seyton, în vârstă de treizeci şi

şapte-treizeci şi opt de ani, pe vremea
aceea văduva contelui Mac-Grégor,
aparţinea unei foarte bune familii
scoţiene, fiind fiica unui baronet,
gentilom de ţară.
De o frumuseţe desăvârşită, orfană
la şaptesprezece ani, Sarah părăsise
Scoţia împreună cu fratele ei, Tom
Seyton de Halsbury. Prezicerile
nesăbuite ale unei bătrâne scoţiene,
doica ei, exaltaseră până la nebunie,
două vicii de căpetenie ale Sarei: trufia şi
ambiţia, susţinând, cu o putere
neobişnuită de convingere, că o aşteaptă
cel mai înalt destin… de ce nu l-am
– 730 –
– Eugen Sue –
numi destin de suverană?

Tânăra scoţiană fusese convinsă de
prezicerile doicii şi îşi spunea mereu,
pentru a-şi întări credinţa în ambiţia ei,
că tot o ghicitoare prezisese o coroană
frumoasei şi albei creole care s-a urcat
într-o zi pe tronul Franţei şi care a fost
regină prin graţia şi bunătatea ei,
precum altele au fost prin măreţie şi
nobleţe.
Lucru ciudat: Tom Seyton, tot atât
de superstiţios ca şi sora lui, încuraja
aceste nădejdi nebune şi se hotărâse să-şi
închine viaţa împlinirii visului Sarei,
acestui vis pe cât de strălucit, pe atât de
absurd.
Totuşi, fratele şi sora nu erau chiar
atât de orbi ca sa creadă pe de-a-ntregul
în prezicerea doicii şi să ţintească
– 731 –
neapărat la un tron de rangul întâi, în

dispreţul lor suveran pentru regalităţile
secundare sau pentru principatele
domnitoare. Nu, totul era ca frumoasa
scoţiană să-şi pună într-o zi, pe fruntea
ei obstinată, o coroană domnitoare; aşa
că perechea de ambiţioşi ar fi închis ochii
faţă de întinderea posesiunilor acelei
coroane.
Cu ajutorul almanahului de Gotha
din anul de graţie 1819, Tom Seyton
întocmise, în clipa când părăsea Scoţia,
un fel de tablou sinoptic, pe ranguri şi
data naşterii, al tuturor regilor şi
principilor de vârsta însurătorii din
Europa.
Cu toate că foarte absurdă, ambiţia
fratelui şi a surorii era lipsită de orice
procedeu ruşinos; Tom urma să o ajute
– 732 –
– Eugen Sue –
pe Sarah să uneltească un complot

matrimonial în care spera să-l încurce pe
vreun purtător de coroană oarecare.
Tom avea să activeze pe jumătate în
toate aceste şiretenii, în toate intrigile
care puteau duce la rezultatul dorit, dar
ar fi preferat s-o ucidă pe sora lui decât
să o lase să devină amanta vreunui prinţ,
chiar dacă ar fi existat siguranţa unei
căsătorii reparatoare.
Tipul de inventar matrimonial care
rezulta din cercetările lui Tom şi ale
Sarei în almanahul Gotha, fu
satisfăcător. Confederaţia germanică
îndeosebi, dădea un contingent de tineri
suverani prezumtivi. Sarah era
protestantă; Tom cunoştea uşurinţa cu
care se contractau căsătoriile
morganatice germane, căsătorii legitime
– 733 –
de altfel, cu care, la extrem, s-ar fi

resemnat pentru sora lui. S-au hotărât
deci amândoi să se ducă întâi în
Germania pentru a-şi întinde acolo
capcanele.
Vom adăuga că Sarah pe lângă că
era de o excepţională frumuseţe, avea şi
aptitudini deosebite pentru talentele mai
variate, şi o putere de seducţie cu atât
mai primejdioasă cu cât, având o inimă
uscată şi necruţătoare, un spirit abil şi
rău, o prefăcătorie rafinată, un caracter
încăpăţânat şi rezolut, se ascundea în
dosul aparenţelor unei firi generoase,
înflăcărate şi pătimaşe.
Fizicul însă minţea tot atât de perfid
ca şi moralul ei.
Ochii-i mari şi negri,
transformându-se după împrejurări:
– 734 –
– Eugen Sue –
scânteietori sau languroşi sub

sprâncenele de abanos, puteau simula
înflăcărarea voluptăţii; şi totuşi,
niciodată învăpăiatele porniri ale
dragostei nu făceau să palpite sânul ei
de gheaţă; niciun imbold al inimii sau al
simţurilor nu aveau să strice socotelile
necruţătoare ale acestei femei şirete,
egoiste şi ambiţioase.
Ajungând pe continent, Sarah, după
sfaturile fratelui ei, nu voise să
pornească acţiunea înainte de a fi stat
câtăva vreme la Paris, unde dorea să-şi
poleiască educaţia, să-şi modereze
rigiditatea ei britanică în contactul cu o
societate admisă în lumea mare, plină de
eleganţă, şi să profite de unele
amuzamente şi libertăţi.
Sarah fu introdusă în cea mai aleasă
– 735 –
societate, mulţumită câtorva scrisori de

recomandaţie şi binevoitorului patronaj
al doamnei ambasadoare a Angliei,
precum şi al bătrânului marchiz
d’Harville, care cunoscuse în Anglia pe
tatăl lui Tom şi al Sarei.
După şase luni de şedere la Paris,
Sarah se putea lua la întrecere cu
pariziana cea mai pariziană din lume,
prin graţia îmbietoare a spiritului ei,
prin farmecul voioşiei, prin ingenuitatea
cochetăriei şi naivitatea aţâţătoare a
privirii ei caste şi totodată pătimaşe.
Socotindu-şi sora îndeajuns de
pregătită, Tom plecă cu ea în Germania
prevăzut cu excelente scrisori de
recomandare.
Primul stat din Confederaţia
Germană care se afla pe itinerariul Sarei,
– 736 –
– Eugen Sue –
era marele ducat de Gerolstein, trecut

astfel în diplomaticul şi infailibilul
Almanah Gotha pe anul 1819:
GENEALOGIA SUVERANILOR
EUROPEI ŞI A
FAMILLIILOR LOR
GEROLSTEIN
MARE-DUCE: MAXIMILIAN-
RUDOLF NĂSCUT
LA 10 DECEMBRIE 1761. SUCCEDE
TATĂLUI
SĂU, CAROL-FREDERIK-RUDOLF,
LA 21
APRILIE 1799 VĂDUV, DIN
IANUARIE 1808
PRIN DECESUL LUISEI, FIICA
PRINCIPELUI
IOAN-AUGUST DE BURGLEN.
– 737 –
FII: GUSTAV-RUDOLF, NĂSCUT

LA 17 APRILIE 1803.
MAMA: MAREA DUCESĂ JUDITH,
MOSTENITOAREA
ŞI VĂDUVA MARELUI DUCE
CAROL-FREDERIK-RUDOLF
LA 21 APRI LIE 1785.
Tom, cu destul bun simţ, îşi

înscrisese întâi pe listă principii cei mai
tineri pe care îi dorea de cumnaţi,
socotind că o primă tinereţe poate fi mai
uşor sedusă decât o vârstă mai coaptă.
De altfel, am spus-o, Tom şi Sarah
fuseseră recomandaţi în mod deosebit
marelui duce-domnitor de Gerolstein, de
către bătrânul marchiz d’Harville,
fermecat ca toată lumea de Sarah, a cărei
frumuseţe, graţie şi farmec înnăscut, nu
– 738 –
– Eugen Sue –
le putea admira îndeajuns.

E inutil să mai spunem că
moştenitorul prezumtiv al marelui ducat
de Gerolstein era Gustav-Rudolf; avea
numai optsprezece ani când Tom şi
Sarah fură prezentaţi tatălui său. Sosirea
tinerei scoţiene constitui un eveniment la
această mică Curte germană, liniştită,
simplă, serioasă şi, ca să spunem aşa,
patriarhală. Marele duce, cel mai bun
dintre oameni, îşi guverna statele cu o
fermitate înţeleaptă şi cu o bunătate
părintească; nu putea fi nicăieri aflat un
principat mai fericit materialmente şi
moralmente ca acesta; populaţia,
sârguincioasă şi sobră, cumpătată şi
pioasă, era întruparea ideală a
caracterului german.
Aceşti oameni cinstiţi se bucurau de
– 739 –
o fericire atât de completă, erau atât de

mulţumiţi de starea lor, încât grija
luminată a marelui duce n-a avut mult
de lucru pentru a-i feri de mania
inovaţiilor constituţionale.
Cât despre descoperirile moderne,
cât despre ideile practice care ar fi putut
avea o înrâurire pozitivă asupra
buneistări a poporului, marele duce era
informat şi le punea în practică imediat,
reprezentanţii lui pe lângă diferitele
puteri ale Europei neavând de fapt altă
misiune decât pe aceea de a ţine la
curent pe stăpânul lor cu toate
progresele ştiinţei din punct de vedere al
utilităţii ei publice şi practice.
Am mai spus că marele duce avea
tot atâta dragoste cât şi recunoştinţă faţă
de bătrânul marchiz d’Harville, care, în
– 740 –
– Eugen Sue –
1815, îi făcuse mari servicii; astfel,

mulţumită recomandărilor acestuia,
Tom şi Sarah Seyton de Halsbury au fost
primiţi, la curtea Gerolstein, cu o atenţie
şi o bunăvoinţă deosebite,
Cincisprezece zile după sosirea ei,
Sarah, înzestrată cu un dezvoltat simţ de
observaţie, pătrunsese cu uşurinţă
caracterul hotărât, cinstit şi sincer, al
marelui duce; înainte de a seduce pe fiu,
obiectivul principal, ea a vrut, cu multă
abilitate, să se asigure de sentimentele
tatălui. Acesta părea, să-şi iubească atât
de nebuneşte fiul, pe Rudolf, încât la un
moment dat Sarah l-a crezut în stare să
consimtă mai degrabă la o mezalianţă
decât să vadă nenorocit pentru
totdeauna pe acest copil iubit. Dar
curând, scoţiana se convinse că acest
– 741 –
părinte atât de duios, nu s-ar fi depărtat

niciodată de la anumite principii şi de la
anumite idei privitoare la îndatoririle
principilor.
În ceea ce-l privea, asta nu însemna
trufie, ci conştiinţă, raţiune, demnitate.
Dar un om, cu atât mai afectuos şi mai
bun, cu cât e mai puternic şi mai
intransigent, nu îngăduie nicio concesie
făcută conştiinţei, raţiunii sau demnităţii
sale.
Sarah fu cât p-aci să renunţe la
planurile ei în faţa acestor oprelişti
aproape de netrecut, dar ţinând seamă
că, în schimb, Rudolf era foarte tânăr, că
lumea îi lăuda blândeţea. Bunătatea,
caracterul timid şi în acelaşi timp visător
socoti pe tânărul prinţ slab şi nehotărât,
aşa că stărui în proiectul şi în speranţele
– 742 –
– Eugen Sue –
ei.
În această împrejurare, purtarea ei şi
a fratelui ei au fost un monument de
abilitate.
Fata ştiu să se pună bine cu toată
lumea şi mai ales cu persoanele care ar fi
putut fi geloase sau invidioase de
calităţile sale; ea făcu să nu fie luate în
seamă frumuseţea şi farmecele ei,
învăluindu-le în simplitate şi modestie.
Curând, ajunse un fel de idol, nu numai
al marelui duce, dar şi al mamei sale,
marea ducesă Judith, căreia, cu toate că,
sau poate tocmai că avea nouăzeci de
ani, îi plăcea la nebunie tot ce era tânăr
şi încântător.
De mai multe ori, Tom şi Sarah
vorbiră de plecarea lor. Suveranul de
Gerolstein nu vru cu niciun preţ să audă
– 743 –
de aşa ceva şi, pentru a şi-i apropia cu

totul pe frate şi pe soră, rugă pe
baronetul Tom Seyton de Halsbury să
primească funcţia de prim mare
intendent al grajdurilor şi o imploră pe
Sarah să n-o părăsească pe marea ducesă
Judith. Care nu se mai putea lipsi de ea.
După multe ezitări de o parte şi
după multe stăruinţe de alta, Tom şi
Sarah acceptară aceste propuneri
strălucite şi se stabiliră la Curtea
Gerolstein, unde sosiseră cu două luni în
urmă.
Sarah, foarte bună muziciană,
cunoscând preferinţele marii ducese
pentru vechii maeştri şi, între alţii,
pentru Gluck, a pus să i se aducă opera
acestui om ilustru şi a fermecat-o pe
bătrâna principesă prin nesecata ei
– 744 –
– Eugen Sue –
amabilitate şi prin talentul deosebit cu

care cânta vechile arii, de o frumuseţe
atât de simplă, atât de expresivă.
Tom, la rândul lui, ştiu să se facă
foarte preţuit în exercitarea însărcinării
pe carp marele duce i-o încredinţase.
Scoţianul se pricepea foarte bine la cai,
avea multă rânduială şi energie; în
scurtă vreme, transformă aproape cu
totul serviciul grajdurilor marelui duce,
serviciu pe care nepăsarea şi rutina îl
dezorganizase aproape complet.
Fratele şi sora deveniră curând la fel
de iubiţi, sărbătoriţi, răsplătiţi la această
Curte. Preferinţele stăpânului hotărăsc
preferinţele subalternilor. De altfel,
Sarah avea nevoie pentru planurile ei
viitoare de prea multe puncte de sprijin
ca să nu folosească puterea ei de
– 745 –
seducţie spre a-şi face aliaţi. Prefăcătoria

ei, îmbrăcată în formele cele mai
atrăgătoare, înşelă uşor pe cele mai
multe din aceste cinstite femei germane
şi afecţiunea generală confirmă curând
excesiva bunăvoinţă a marelui duce.
Iată dar perechea noastră stabilită la
Curtea Gerolstein, instalată foarte bine şi
onorabil, fără a fi fost vorba nicio clipă
de Rudolf. Printr-o împrejurare fericită,
la câteva zile după sosirea Sarei, prinţul
plecase într-o inspecţie a trupelor,
împreună cu aghiotantul şi credinciosul
său Murph.
Această absenţă, de două ori
priincioasă vederilor Sarei, îi îngădui să
aşeze, după plac, firele principale ale
urzelii, fără a fi stânjenită de prezenţa
tânărului principe, a cărui admiraţie
– 746 –
– Eugen Sue –
pentru ea ar fi deşteptat poate temerile

marelui duce.
Dimpotrivă, în lipsa fiului său, el nu
s-a gândit, din nefericire, că introdusese
în intimitatea vieţii lui o fată de o rară
frumuseţe, cu o fire fermecătoare, care
urma să se vadă cu Rudolf în orice clipă
a zilei.
Sarah, în sinea ei, rămase indiferentă
faţă de această primire atât de caldă, atât
de generoasă, faţă de această nobilă
încredere cu care fusese introdusă în
inima acestei familii suverane.
Nici fata, nici fratele ei nu părăsiseră
o clipă perfidele lor planuri; urmăreau
cu premeditare să aducă tulburare şi
suferinţă la această curte paşnică şi
fericită. Socoteau la rece rezultatele
probabile ale cruntelor disensiuni ce
– 747 –
aveau să se işte între un tată şi un fiu,

până atunci uniţi de o mare afecţiune.
Capitolul 12
SIR WALTER MURPH ŞI
ABATELE POLIDORI
Rudolf fusese din copilărie de o

constituţie foarte plăpândă. Tatăl său
făcuse următorul raţionament, bizar în
aparenţă, dar în realitate foarte logic:
este cunoscut că gentilomii englezi de la
ţară au, în genere, o sănătate robustă.
Aceasta datorită în mare parte educaţiei
lor fizice: simplă, aspră, dură, care le
dezvoltă vigoarea. Rudolf va scăpa de
mâinile femeilor; firea lui este gingaşă;
– 748 –
– Eugen Sue –
poate că, obişnuindu-l să trăiască ca un

fiu de fermier englez (cu oarecari
menajamente), îi voi întări sănătatea.
Marele duce puse să fie căutat în
Anglia un om corect şi capabil să
conducă acest fel de educaţie fizică: sir
Walter Murph, prototip atletic al
gentilomului de la ţară, originar din
Yorkshire, fu însărcinat cu acest rol
important. Directivele pe care acesta le
prescrise tânărului prinţ, corespundeau
întrutotul vederilor marelui duce.
Murph şi elevul său locuiră câţiva
ani într-o fermecătoare fermă în mijlocul
câmpiilor şi al pădurilor, la câteva leghe
de oraşul Gerolstein, într-o poziţie din
cele mai pitoreşti şi mai sănătoase.
Rudolf, eliberat de orice etichetă,
ocupându-se împreună cu Murph de
– 749 –
muncile agricole potrivite vârstei lui,

dusese viaţa cumpătată, bărbătească şi
ordonată a lumii de la ţară, având ca
plăceri şi distracţii exerciţii fizice dificile,
lupte, boxul, călătoria, vânătoarea.
În mijlocul aerului curat, al
păşunilor, pădurilor şi munţilor, tânărul
principe începu să se transforme, crescu
viguros, ca un tânăr stejar;
strălucitoarele culori ale sănătăţii luară
locul palorii sale cam bolnăvicioase.
Deoarece rămăsese zvelt şi sprinten,
învingea cele mai mari oboseli;
îndemânarea, energia, curajul,
desăvârşeau ceea ce îi lipsise până atunci
ca vigoare muşchiulară; curând se putu
lua la trântă cu tineri mai în vârstă decât
el şi să-i învingă; avea atunci
cincisprezece sau şaisprezece ani.
– 750 –
– Eugen Sue –
Educaţia lui sub raportul cultural

rămăsese în urmă, cum era şi de aşteptat
prin preferinţa dată educaţiei fizice;
Rudolf învăţase prea puţin; dar marele
duce socotea cu temei că, pentru a cere
minţii să dea mai mult, e necesar ca ea să
fie susţinută de o constituţie fizică
robustă, în care caz, facultăţile
intelectuale, deşi cultivate tardiv, se
dezvoltă mai deplin.
Bravul Walter Murph nu era un
savant; nu-i putea da lui Rudolf decât
unele cunoştinţe elementare, dar nimeni
mai bine ca el nu putea inspira elevului
său conştiinţa a tot ce e drept, leal,
generos, şi oroarea a tot ce e josnic, laş şi
mârşav.
Aceste porniri, aceste preferinţe
sănătoase şi pozitive aveau să prindă
– 751 –
totdeauna rădăcini în sufletul lui Rudolf;

mai târziu, aceste principii fură mult
zdruncinate de furtuna patimilor, dar
niciodată n-au fost smulse din inima lui.
Trăznetul loveşte, spintecă şi rupe un
arbore, deşi adânc şi puternic vârât în
pământ, dar seva clocoteşte mereu în
rădăcinile lui şi mii de mlădiţe verzi
răsar curând din trunchiul ce părea
uscat.
Murph dădu astfel lui Rudolf, am
putea spune, sănătatea trupului şi a
sufletului; îl făcu robust, vioi şi
îndrăzneţ, iubind ce era bun şi corect,
urând tot ce era rău şi vicios.
Împlinindu-şi atât de bine menirea,
gentilomul, chemat în Anglia de grave
interese, părăsi Germania pentru câtăva
vreme, spre marea mâhnire a lui Rudolf
– 752 –
– Eugen Sue –
care-l îndrăgise mult.

Murph urma să revină şi să se
stabilească definitiv, împreună cu
familia lui, la Gerolstein, după ce îşi va fi
terminat unele afaceri importante în
patrie. Spera ca absenţa lui să nu dureze
mai mult de un an.
Liniştit în privinţa sănătăţii fiului
său, marele duce se gândi serios la
cultura acestui copil iubit.
Un oarecare abate, Cezar Polidori,
filolog renumit, medic distins, istoric
erudit, savant competent în studiul
ştiinţelor exacte şi fizice, fu însărcinat să
cultive solul bogat, dar virgin al lui
Rudolf, atât de bine pregătit de Murph.
De rândul acesta, alegerea marelui
duce fu destul de nefericită sau, mai bine
zis, buna lui credinţă fu crud înşelată de
– 753 –
persoana care i l-a prezentat pe abate şi

l-a făcut să accepte un cleric catolic, ca
preceptor al unui principe protestant.
Această inovaţie păru multora o
enormitate şi, în genere, o prevestire
funestă pentru educaţia lui Rudolf.
Hazardul, sau mai degrabă
caracterul abominabil al abatelui,
împlini în parte aceste prevestiri.
Necredincios, viclean, ipocrit,
defăimător nelegiuit a tot ce e mai sfânt,
plin de şiretenie şi îndemânare
ascunzând cea mai primejdioasă
imoralitate, cel mai cumplit scepticism
sub mantia unei aparenţe austere şi
pioase, afectând o falsă umilinţă creştină
spre a masca labilitatea lui insinuantă,
simulând o bunăvoinţă fără margini, un
optimism candid care să acopere
– 754 –
– Eugen Sue –
linguşirile lui perfide, adânc cunoscător

de oameni, sau, mai bine zis, exploatând
numai părţile rele, ruşinoasele lor
patimi, abatele Polidori era cel mai
detestabil îndrumător ce i s-ar fi putut
da vreodată unui tânăr.
Rudolf, părăsind cu mare părere de
rău viaţa independentă, însufleţită, pe
care o dusese până atunci alături de
Murph, pentru a-şi obosi ochii pe cărţi şi
a se supune etichetei ceremonioase a
Curţii tatălui său, prinsese dintru
început ură pe abate.
Era inevitabil.
Părăsindu-şi elevul, bietul „squire“
îl comparase, nu pe nedrept, cu un mânz
sălbatic, plin de graţie şi de foc, care
fusese răpit de pe frumoasele pajişti
unde zburda liber, şi voios, pentru a fi
– 755 –
supus frâului, pintenului, urmând să fie

învăţat să-şi potolească, să-şi cruţe
forţele care până atunci nu fuseseră
întrebuinţate decât ca să alerge şi să
zburde după toanele lui.
Rudolf începu prin a-i mărturisi
abatelui că nu avea nicio chemare pentru
studiu, că simţea nevoia, înainte de
toate, să-şi antreneze braţele şi
picioarele, să respire aerul câmpiilor, să
alerge prin păduri şi prin munţi şi că o
puşcă bună şi un cal bun i se păreau
preferabile celor mai frumoase cărţi din
lume.
Preotul răspunse elevului său că,
într-adevăr, nimic nu era mai plictisitor
decât învăţătura, dar şi că nimic nu era
mai de rând decât plăcerile pe care el le
prefera cărţii, plăceri foarte potrivite
– 756 –
– Eugen Sue –
unui stupid fermier german. Şi abatele i-

a înfăţişat un tablou atât de caraghios,
atât de batjocoritor al acelei existenţe
simple şi rustice, încât pentru prima oară
lui Rudolf îi fu ruşine că se simţise
înainte atât de fericit; atunci întrebă cu
nevinovăţie pe preot, cum şi-ar putea
folosi timpul dacă nu i-ar plăcea nici
cartea, nici vânătoarea, nici viaţa liberă
de la ţară?
Abatele îi răspunse enigmatic că-l va
lămuri mai târziu.
Dintr-un alt. Punct de vedere,
speranţele acestui preot erau tot atât de
ambiţioase ca şi acele ale Sarei.
Cu toate că marele ducat de
Gerolstein nu era decât un stat de a doua
mână, abatele îşi închipuise că va ajunge
într-o zi un Richelieu şi că-l va educa pe
– 757 –
Rudolf în spiritul unui prinţ trândav.

Începu dar, prin a încerca să se facă
plăcut elevului său, să-l facă să-l uite pe
Murph, prin îngăduinţă şi slugărnicie.
Rudolf continuând să se împotrivească
învățăturii, abatele ascunse marelui duce
aversiunea tânărului prinţ pentru studiu
şi-i lăudă dimpotrivă silinţa şi
surprinzătoarele lui progrese; câteva
chestionări, convenite în prealabil între
el şi Rudolf, dar care păreau cu totul
spontane, îl menţinură pe marele duce
(trebuie s-o spunem că el însuşi era prea
puţin cult), în orbirea şi în încrederea sa.
Treptat, antipatia pe care la început
preotul i-o inspirase lui Rudolf, se
schimbă din partea tânărului prinţ, într-
o familiaritate cavalerească, foarte
diferită însă de profunda afecţiune pe
– 758 –
– Eugen Sue –
care o avea pentru Murph.

Totuşi, puţin câte puţin, Rudolf se
simţi ataşat de preot (deşi pentru pricini
foarte inocente), printr-un fel de
solidaritate care uneşte doi complici.
Mai curând sau mai târziu, avea să
dispreţuiască pe un om cu caracterul şi
de vârsta acestui preot, care minţea în
mod nedemn pentru a acoperi lenea
elevului său.
Preotul ştia asta.
Dar mai ştia că, dacă nu te depărtezi
de la început cu dezgust de fiinţele
corupte, te obişnuieşti, chiar fără voie,
pe încetul, cu spiritul lor, deseori
atrăgător şi, pe nesimţite, începi să
asculţi fără revoltă şi fără ruşine, cum se
batjocoreşte şi se vestejeşte ceea ce ai
venerat odinioară.
– 759 –
Abatele era de altfel destul de abil ca

să atace pe faţă anumite convingeri
nobile ale lui Rudolf, roadele educaţiei
lui Murph. După ce stăruise cu
sarcasmele lui asupra chipului grosolan
în care îşi petrecuse primii ani tânărul
său elev, preotul, lepădându-şi pe
jumătate masca de austeritate, îi stârnise
curiozitatea prin dezvăluiri insinuante
despre viaţa încântătoare a unor anumiţi
principi din alte vremuri; în sfârşit,
cedând stăruinţelor lui Rudolf, după
ezitări nesfârşite şi glume destul de
maliţioase cu privire la stilul grav-
ceremonios al Curţii marelui duce,
preotul înflăcărase închipuirea tânărului
principe cu descrieri exagerate şi viu
colorate ale plăcerilor şi galanteriilor
care ilustrează domniile lui Ludovic al
– 760 –
– Eugen Sue –
XIV-a, al Regentului şi mai ales a lui

Ludovic al XV-lea, eroul lui Cezar
Polidori.
Susţinea faţă de acest nefericit copil,
care îl asculta cu o lăcomie funestă, că
voluptăţile, chiar excesive, departe de a
demoraliza pe un prinţ cu însuşiri alese,
îl făceau deseori dimpotrivă, mai
îngăduitor şi mai generos, sufletele
deosebite nefiind nicicând mai
predispuse la bunăvoinţă şi iubire a
aproapelui decât când sunt fericite.
Ludovic al XV-lea, cel mult iubit,
constituia o dovada necontestată a
acestei aserţiuni.
Şi apoi, spunea abatele, câţi oameni
mari din timpurile vechi şi moderne nu
s-au dedat din plin epicurianismului
celui mai rafinat, de la Alcibiade până la
– 761 –
Mauriciu de Saxa, de la Antoniu până la

marele Condé, de la Cezar până la
Vendôme!
Asemenea discuţii aveau să
căşuneze cumplite ravagii într-un suflet
tânăr, înflăcărat şi neîntinat; mai mult
decât atât, abatele traducea cu meşteşug
elevului său odele lui Horaţiu în care
acest geniu exalta, cu un farmec
neasemuit, molaticele plăceri ale unei
vieţi închinate toată dragostei şi celor
mai rafinate voluptăţi. Totuşi ici şi colo,
pentru a masca primejdia acestor teorii
şi pentru a satisface tot ce era cu
desăvârşire generos în caracterul lui
Rudolf, preotul îl legăna în utopiile cele
mai atrăgătoare. Ascultându-l, un
principe sensual şi inteligent putea să-i
facă pe oameni mai buni prin plăceri, să-
– 762 –
– Eugen Sue –
i îndrepte prin fericire şi să readucă pe

cei mai necredincioşi la simţământul
religios, exaltând recunoştinţa lor către
Creator, care, în ordine materială,
copleşea cu o inepuizabilă dărnicie pe
om cu nespuse desfătări.
Să te bucuri de toate şi oricând,
însemna, după opinia abatelui, să
proslăveşti pe Dumnezeu în măreţia sa
şi în veşnicia harurilor sale.
Aceste teorii îşi dădură roadele.
În mijlocul acelei Curţi virtuoase şi
ordonate, obişnuită, după pilda
stăpânului, cu plăceri oneste, cu
distracţii nevinovate, Rudolf, îndemnat
de abate, visa la nopţile nebunatice de la
Versailles, la orgiile de la Choisy, la
violentele voluptăţi din Parc aux Cerfs,
iar prin contrast, din când în când, la
– 763 –
câte o dragoste romantică.

De asemeni, abatele nu omisese să-i
demonstreze lui Rudolf că un principe
din Confederaţia germanică nu putea
avea altă pretenţie militară decât aceea
de a trimite contingentul lui de soldaţi la
Dietă.
De altfel, spiritul timpului nu mai
concepea războiul.
Să laşi să treacă zilele în desfătări şi
trândăvie, în mijlocul, femeilor şi în
rafinamentele luxului, să te odihneşti
din când în când de beţia plăcerilor
senzuale prin destinderea aleasă pe care
ţi-o oferă artele, să cauţi câteodată în
vânătoare, nu ca un sălbatic Nemrod, ci
ca un inteligent epicurian, acele oboseli
trecătoare ce măresc farmecul indolenţei
şi al lenevirii, asta era, după părerile
– 764 –
– Eugen Sue –
preotului, singura viaţă posibilă pentru

un prinţ care (culmea fericirii), găsea un
prim ministru destoinic să se consacre,
cu curaj, obositoarei şi grelei sarcini a
afacerilor de stat.
Rudolf, dând frâu liber unor
presupuneri care n-aveau nimic criminal
în ele. Pentru că nu depăşeau cercul
probabilităţilor inevitabile, îşi propunea,
când Dumnezeu va chema la el pe
marele duce, tatăl lui, să se dedice
acestei vieţi pe care abatele Polidori i-o
zugrăvea în culori atât de vii şi de
încântătoare, numindu-l pe acest preot
prim-ministru.
Repetăm că Rudolf îşi iubea în chip
afectuos tatăl şi l-ar fi regretat foarte
mult, cu toate că moartea lui i-ar fi
îngăduit să facă pe Sardanapal în
– 765 –
miniatură. Nu e nevoie s-o spunem că

tânărul prinţ, păstra în cea mai mare
taină nefastele speranţe care mocneau
într-însul.
Ştiind că eroii preferaţi ai marelui
duce erau Gustav-Adolf, Carol al XII-lea
şi marele Frederic (Maximilian-Rudolf
avea cinstea să se înrudească foarte de
aproape cu casa regală de Brandenburg),
Rudolf se gândea pe bună dreptate că
tatăl lui, care avea o mare admiraţie
pentru aceşti regi-căpitani, mereu
încălţaţi în cizme cu pinteni, călărind şi
făcând război, l-ar privi pe fiul lui ca pe
un copil pierdut, dacă l-ar crede în stare
să instituie la Curtea sa, în locul
gravităţii nemţeşti, moravurile uşuratice
şi destrăbălate ale Regenţei. Un an, apoi
optsprezece luni trecură astfel; Murph
– 766 –
– Eugen Sue –
nu se înapoiase încă, deşi vestise

apropiata lui sosire.
O dată aversiunea iniţială învinsă de
slugărnicia abatelui, Rudolf profită de
învăţăturile ştiinţifice ale preceptorului
său şi îşi însuşi, dacă nu o cultură foarte
vastă, cel puţin unele cunoştinţe care,
întregite de o inteligenţă înnăscută,
ageră şi ponderală, îngăduiau să pară
mult mai instruit decât era în realitate,
făcând astfel cea mai mare cinste
eforturilor abatelui.
Murph reveni din Anglia cu familia
şi plânse de bucurie îmbrățișându-și
fostul elev.
După câteva zile, fără a putea
pătrunde pricina unei schimbări care îl
îndurera profund, demnul „squire“ îl
găsi pe Rudolf rece, reticent faţă de el şi
– 767 –
aproape ironic, când îi amintea de viaţa

lor aspră şi rustică.
Convins de bunătatea naturală a
inimii tânărului prinţ şi avertizat de o
tainică presimţire, Murph îl socoti
deocamdată pervertit prin funesta
influenţă a abatelui Polidori, pe care îl
ura din instinct, făgăduindu-şi să-l
observe de aproape.
Din partea lui, preotul, foarte
contrariat de înapoierea lui Murph, de a
cărui sinceritate, bun-simţ şi
perspicacitate se temea, nu avu decât un
singur gând; acela de a compromite pe
gentilom în fata lui Rudolf.
Tot în vremea aceea, Tom şi Sarah
fură prezentaţi şi primiţi la Curtea de la
Gerolstein cu cea mai mare cinste.
Puţină vreme înaintea sosirii lor,
– 768 –
– Eugen Sue –
Rudolf plecase cu aghiotantul lui şi cu

Murph să inspecteze trupele unor
garnizoane. Această călătorie, având un
caracter pur militar, marele duce
socotise că abatele n-avea de ce să ia şi el
parte. Spre marea lui părere de rău,
preotul îl văzu pe Murph reluându-şi,
pentru câteva zile, vechile lui atribuţii pe
lângă tânărul principe.
Gentilomul se bizuia mult pe acest
prilej ca să se lămurească definitiv
asupra cauzelor care determinaseră
răceala lui Rudolf. Din nefericire, acesta,
de pe acum savant în arta simulării, şi
socotind primejdios să lase pe vechiul
său mentor să pătrundă în planurile lui
de viitor, fu faţă de el de o fermecătoare
cordialitate, se prefăcu a regreta mult că
au trecut vremurile primei lui tinereţi şi
– 769 –
plăcerile ei rustice şi-l linişti aproape cu

desăvârşire.
Spuneam „aproape“, pentru că
anumite devotamente sunt înzestrate cu
un admirabil instinct. Cu toate dovezile
de dragoste pe care i le manifesta
tânărul prinţ, Murph presimţea vag că
Rudolf îi tăinuia ceva; zadarnic vru să
lămurească aceste bănuieli, încercările
eşuară faţă de precocea prefăcătorie a lui
Rudolf.
În timpul acestei călătorii, abatele nu
stătuse inactiv.
Intriganţii se ghicesc sau se recunosc
după unele semne misterioase, care le
îngăduie să se observe până când
interesul le dictează o alianţă sau o
duşmănie făţişă.
Câteva zile după instalarea Sarei şi a
– 770 –
– Eugen Sue –
fratelui ei la Curtea marelui duce, Tom

se şi ataşase mult de abatele Polidori.
Acest preot îşi mărturisea sieşi, cu
un cinism odios, că avea o afinitate
naturală, aproape involuntară, cu mişeii
şi răii; astfel, spunea el, fără a ghici bine
ţelul către care tindeau Tom şi Sarah, se
simţise atras către ei printr-o simpatie
prea vie ca să nu le atribuie vreun plan
diabolic.
Câteva întrebări puse de Tom
Seyton cu privire la caracterul şi
antecedentele lui Rudolf, întrebări fără
însemnătate pentru un om mai puţin
atent ca abatele, au luminat dintr-o dată
asupra intențiilor celor doi; numai că nu
atribuia tinerei scoţiene scopuri atât de
funeste şi totodată atât de ambiţioase.
Sosirea acestei fete fermecătoare îi
– 771 –
păru abatelui o întâmplare fericită.

Rudolf avea imaginaţia înflăcărată de
himere amoroase; Sarah trebuia să fie
realitatea fermecătoare care să
înlocuiască atâtea visuri minunate: căci,
gândea abatele, înainte de a şti să-ţi alegi
plăcerea şi o variaţie în voluptate, începi
mai totdeauna cu o afecţiune unică şi
romantică. Ludovic al XIV-lea şi
Ludovic al XV-lea n-au fost fideli poate
decât Mariei Mansini şi Rosettei d’Arey.
După părerea abatelui, ar putea fi
tot astfel între Rudolf şi frumoasa
scoţiană. Aceasta va dobândi, fără
îndoială, o mare influenţă asupra inimii
supuse farmecului încântător al primei
iubiri. Planul preotului fu să îndure, să
exploateze această înrâurire şi să se
folosească de ea pentru a da pierzării pe
– 772 –
– Eugen Sue –
Murph pentru totdeauna.

Abil cum era, îi făcu pe cei doi
ambiţioşi să înţeleagă bine că au nevoie
de el, fiind singurul responsabil faţă de
marele duce de viaţa particulară a
tânărului prinţ.
Dar mai era ceva: trebuia să se
ferească de un fost preceptor al acestuia,
care acum îl întovărăşea într-o inspecţie
militară; omul acela aspru, grosolan, plin
de prejudecăţi absurde avusese altădată
o mare autoritate asupra minţii lui
Rudolf şi putea deveni un observator
periculos; pe lângă asta, departe de a
justifica sau de a îngădui greşeli
nebuneşti şi fermecătoare ale tinereţii, s-
ar fi simţit obligat să le denunţe moralei
severe a marelui duce.
Tom şi Sarah au înţeles de îndată
– 773 –
despre ce e vorba, deşi n-au comunicat

abatelui nimic din planurile lor secrete.
La înapoierea lui Rudolf şi a „squire“-
ului, toţi trei, uniţi printr-un interes
comun, se asociaseră tacit împotriva lui
Murph, cel mai de temut duşman al lor.
Capitolul 13
PRIMA DRAGOSTE
Ce trebuia să se întâmple s-a

întâmplat.
La înapoiere, Rudolf, văzând-o în
fiecare zi pe Sarah, se îndrăgosti
nebuneşte de ea. Curând, Sarah îi
mărturisi că-i împărtăşea dragostea,
deşi, după cum prevedea ea, asta le va
pricinui mari supărări. Nu aveau să fie
niciodată fericiţi; o prea mare distanţă îi
– 774 –
– Eugen Sue –
separa. Aşa că recomandă lui Rudolf cea

mai totală discreţie, de teamă să nu
trezească bănuielile marelui duce, care s-
ar arăta neîndurător şi i-ar lipsi de
singura lor fericire, aceea de a se vedea
zilnic.
Rudolf făgădui să fie precaut şi să-şi
ascundă dragostea. Scoţiana era prea
ambiţioasă, prea stăpână pe ea, ca să se
compromită şi să se trădeze în faţa
Curţii. Tânărul prinţ simţi şi el nevoia
prefăcătoriei; îşi însuşi prudenţa Sarei.
Această taină a dragostei lor fu foarte
bine păstrată câtăva vreme.
Când fratele şi sora văzură patima
neînfrânată a lui Rudolf ajunsă la culme
şi exaltarea lui crescândă, din zi în zi mai
greu de stăpânit, pe punctul de a izbucni
şi de a strica totul, dădură marea
– 775 –
lovitură.
Tom făcu primele demersuri pe
lângă abate – caracterul acestuia,
îngăduind această mărturisire, de altfel
foarte morală, stăruind asupra necesităţii
căsătoriei lui Rudolf cu Sarah; altminteri,
adăugă el foarte sincer, el şi sora lui vor
părăsi imediat Gerolsteinul. Sarah era şi
ea îndrăgostită de prinţ, dar ar prefera
moartea dezonoarei, şi nu putea fi decât
soţia alteţei-sale.
Aceste pretenţii îl înspăimântară pe
preot; n-ar fi crezut-o niciodată pe Sarah
capabilă de o asemenea nesăbuită
ambiţie. O astfel de căsătorie, expusă
unor greutăţi fără număr, unor primejdii
de tot felul, păru abatelui cu neputinţă; îi
arătă fără înconjur lui Tom motivele
pentru care marele duce nu şi-ar da
– 776 –
– Eugen Sue –
niciodată consimţământul la o asemenea

alianţă.
Tom înţelese motivele, înţelese
importanţa lor, dar propuse ca soluţie
intermediară, care ar putea împăca
toarte părţile, o căsătorie secretă, făcută
însă cu toate formele legale şi declarată
numai după moartea marelui duce
domnitor.
Sarah era dintr-un neam vechi şi
nobil, astfel de căsătorii mai avuseseră
loc. Tom dădea abatelui, şi deci şi
prinţului, un termen de opt zile pentru a
se hotărî: sora lui n-ar mai putea suferi
multă vreme chinurile cumplite ale
nesiguranţei. Dacă trebuia să renunţe la
dragostea lui Rudolf, ar lua o asemenea
dureroasă hotărâre cât mai curând
posibil.
– 777 –
Pentru a motiva această plecare

neaşteptată care s-ar fi produs, Tom
susţinea că trimisese, pentru orice
eventualitate, o scrisoare unuia din
prietenii lui din Anglia, scrisoare care
urma să fie pusă la poştă la Londrei şi
expediată în Germania; aceasta ar fi
conţinut motive destul de puternice
pentru ca Tom şi Sarah să fie nevoiţi să
părăsească pentru câtăva vreme curtea
marelui duce.
De rândul acesta, cel puţin, abatele,
ajutat de proasta lui părere despre
oameni, ghici adevărul. Căutând
totdeauna un gând ascuns în
sentimentele cele mai oneste, când ştiu
că Sarah voia să-şi legitimeze dragostea
printr-o căsătorie, nu văzu în asta o
dovadă de virtute, ci de ambiţie; ar fi
– 778 –
– Eugen Sue –
crezut totuşi că fata era dezinteresată,

dacă ea şi-ar fi jertfit cinstea, aşa cum o
crezuse în stare, bănuind că avea cel
mult intenţia să fie amanta elevului său.
După principiile abatelui, să te
târguieşti, să ai în vedere avantajele, asta
ar însemna să nu iubeşti. Dragostea
superficială şi rece, spunea el, este aceea
care ţine seama şi de cer şi de pământ!
Convins că nu se înşela asupra
intenţiilor Sarei, abatele se simţea foarte
încurcat. La urma urmei, dorinţa pe care
şi-o manifestase Tom, în numele surorii
sale, era din cele mai onorabile. Ce cerea
el? Sau o despărţire sau o unire legitimă.
Cu tot cinismul lui, preotul n-ar fi
cutezat să-şi exprime mirarea în faţa lui
Tom de temeiurile cinstite care păreau
că dictaseră purtarea acestuia din urmă,
– 779 –
şi să-i spună ritos că el şi sora lui au

manevrat cu dibăcie ca să-l determine pe
prinţ să facă o căsătorie nepotrivită.
Abatele avea de ales una din cele trei
atitudini: să-l vestească pe marele duce
de acest complot matrimonial; să
deschidă ochii lui Rudolf asupra
uneltirilor lui Tom şi ale Sarei; să sprijine
realizarea acestei căsătorii.
Dacă prevenea pe marele duce,
însemna să-şi înstrăineze pentru
totdeauna pe moştenitorul prezumtiv al
coroanei.
Dacă-i dezvăluia lui Rudolf
intenţiile interesate ale Sarei se expunea
să fie rău privit, cum se întâmplă
totdeauna cu un îndrăgostit când cauţi
să depreciezi în ochii lui persoana iubită:
şi apoi, ce cumplită lovitură pentru
– 780 –
– Eugen Sue –
mândria şi inima prinţului, să-i arăţi că

se urmărea de fapt căsătoria cu situaţia
lui de suveran; şi apoi, lucru ciudat! el,
preot, să dezaprobe purtarea unei fete
care voia să rămână pură şi să nu acorde
decât soţului ei drepturile de amant?
Pretându-se însă acestei căsătorii,
abatele şi-i apropia pe prinţ, şi pe Sarah
printr-o datorie de recunoştinţă adânca,
sau cel puţin prin complicitatea lor la un
act periculos.
Fără îndoială că se putea întâmplă ca
totul să se descopere; se expunea astfel
la furia marelui duce, dar căsătoria ar fi
încheiată, uniunea valabilă, furtuna ar
trece şi viitorul suveran de Gerolstein s-
ar fi simţit cu atât mai obligat faţă de
abate, cu cât acesta ar fi înfruntat mai
multe primejdii în serviciul său.
– 781 –
După o matură chibzuinţă, abatele

se hotărî s-o ajute pe Sarah; totuşi, cu o
anumită rezervă despre care vom vorbi
mai târziu.
Pasiunea lui Rudolf ajunsese în
stadiul final; exasperat de constrângerea
şi de foarte meşteşugitele seducţiuni ale
Sarei, care se prefăcea că suferă mai mult
ca el de piedicile de netrecut pe care
onoarea şi datoria le puneau în calea
fericirii lor, ar mai fi trecut doar câteva
zile şi principele s-ar fi trădat.
Să ţinem seamă de acest lucru: era
prima dragoste, o dragoste pe cât de
înflăcărată pe atât de naivă, pe cât de
încrezătoare, pe atât de pătimaşă; pentru
a-l scoate din fire, Sarah desfăşurase
mijloacele diabolice ale celei mai rafinate
cochetării. Nu, nicicând emoțiile
– 782 –
– Eugen Sue –
virginale ale unui tânăr plin de simţire,

de imaginaţie şi de înflăcărare, nu
fuseseră stârnite mai mult şi cu atâta
meşteşug; nicicând o femeie nu fusese
de un farmec mai primejdios ca Sarah.
Rând pe rând, când nebunatecă şi când
tristă, castă şi pasionată, pudică şi
aţâţătoare: ochii aceia mari şi negri,
languroşi şi arzători, au aprins în
sufletul clocotitor al lui Rudolf un foc
nestins.
Când abatele Polidori îi propuse să
n-o mai vadă niciodată pe acea
tulburătoare fată, sau să fie a lui printr-o
căsătorie secretă, Rudolf sări de gâtul
preotului, salvatorul lui, prietenul lui,
părintele lui. Dacă ar fi fost pe aproape
un templu şi un pastor, tânărul prinţ s-ar
fi căsătorit imediat.
– 783 –
Abatele s-a însărcinat, nu fără motiv,

să pregătească totul.
A găsit un pastor, martori, şi
căsătoria, (ale cărei formalităţi au fost
supravegheate cu grijă şi verificate de
Tom), fu celebrată în secret, în timpul
unei scurte absenţe a marelui duce,
chemat la o conferinţă a Dietei
germanice.
Prezicerile ghicitoarei scoţiene se
împliniseră: Sarah se căsătorise cu
moştenitorul unei coroane.
Fără a-i potoli focul dragostei,
posesiunea femeii îl făcu pe Rudolf mai
prevăzător şi diminuă acea impulsiune
care îi putea compromite secretul
pasiunii pentru Sarah. Tânăra pereche,
ocrotită de Tom şi de abate, se stăpânea
atât de bine, punea atâta prudenţă în
– 784 –
– Eugen Sue –
comportări, încât totul trecu nebăgat în

scamă.
În timpul primelor trei luni ale
căsătoriei, Rudolf fu cel mai fericit dintre
oameni; dar când raţiunea luă locul
entuziasmului şi îşi privi situaţia cu
sânge rece, nu-i păru rău că s-a unit cu
Sarah printr-o legătură de nedesfăcut ;
renunţă fără niciun regret la viitorul
acelei vieţi galante, voluptoase şi
trândave pe care o visase la început cu
atâta ardoare, şi ţesea cu Sarah cele mai
frumoase visuri din lume pentru
viitoarea lor domnie.
În aceste ipoteze depărtate, rolul de
prim-ministru pe care şi-l rezervase în
sinea lui abatele, nu mai avea mare
însemnătate: Sarah păstrase pentru ea
aceste demnităţi guvernamentale, fiind
– 785 –
prea autoritară pentru a nu aspira la

putere şi dominaţie: spera să guverneze
în locul lui Rudolf.
Un eveniment aşteptat cu nerăbdare
de Sarah, schimbă curând această linişte
în furtună.
Rămase însărcinată.
Atunci ieşiră la iveală noile şi
înfricoşătoarele pretenţii ale acestei
femei; îi declară, izbucnind în lacrimi
prefăcute, că nu mai putea trăi în
constrângerea în care se afla şi care
devenea şi mai penibilă acum când va
deveni mamă.
În această situaţie extremă, ea îi
cerea în chip hotărât să mărturisească
totul marelui duce care, ca şi marea
ducesă, nutreau o afecţiune din ce în ce
mai adâncă pentru Sarah. Fără îndoială
– 786 –
– Eugen Sue –
adăugă ea, la început marele duce se va

indigna, se va înfuria, dar avea o
dragoste atât de nemărginită pentru fiul
său, iar pe Sarah o îndrăgise atât, încât
mânia părintească se va potoli încetul cu
încetul şi, în cele din urmă, ea îşi va lua,
la Curtea de Gerolstein, rolul ce i se
cuvenea, s-ar putea spune, cu atât mai
mult cu cât avea să dea un copil
moştenitorului prezumţii al marelui
duce.
Această pretenţie îl înspăimântă pe
Rudolf. El cunoştea marea iubire ce i-o
purta tatăl său, dar cunoştea şi
intransigenţa principiilor marelui duce
cu privire la îndatoririle de prinţ
moştenitor ale fiului său.
La toate aceste obiecţii, Sarah
rămânea neînduplecată: „Sunt soţia
– 787 –
voastră în faţa lui Dumnezeu şi a

oamenilor. Curând nu-mi voi mai putea
ascunde sarcina; nu vreau să mai roşesc
de o situaţie de care, dimpotrivă, sunt
atât de mândră şi cu care nu mă pot
lăuda cu glas tare“.
Paternitatea dublase dragostea lui
Rudolf pentru Sarah. Între îndemnul de-
ai îndeplini dorinţele, şi teama de furia
tatălui său, el încerca sfâşieri lăuntrice
cumplite. Tom ţinea parte surorii sale.
„Căsătoria este de neînlăturat,
spunea el serenissimului său cumnat.
Marele duce vă poate exila de la Curte,
pe dumneata şi pe soţia dumitale – atât
şi nimic mai mult. Dar vă iubeşte prea
mult ca să ia o asemenea măsură; va
prefera să tolereze ceea ce nu mai poate
împiedica.“
– 788 –
– Eugen Sue –
Aceste raţionamente, foarte bune de

altfel, nu potoleau temerile lui Rudolf;
între timp, Tom fu însărcinat de marele
duce să inspecteze mai multe herghelii
din Austria. Această misiune, pe care nu
o putea refuza, urma să-l reţină acolo cel
mult cincisprezece zile; pleca spre
marele său regret, într-un moment
hotărâtor pentru destinul surorii lui.
Plecarea fratelui o îndureră, dar, în
acelaşi timp, era mulţumită de absenţa
lui; pierdea sprijinul bunelor sale sfaturi,
dar, în cazul când totul ar ieşi la iveală,
Tom ar fi la adăpost de mânia marelui
duce.
Sarah urma să-l informeze pe Tom zi
de zi asupra diferitelor faze ale unei
probleme atât de însemnate pentru
amândoi. Ca să poată coresponda mai
– 789 –
sigur şi mai discret, stabiliseră un alfabet

cifrat.
Această precauţiune dovedea
îndeajuns că Sarah avea să-l informeze
pe fratele său de cu totul altceva decât
de dragostea ei pentru Rudolf. Într-
adevăr, această femeie egoistă, rece,
ambiţioasă, nu simţise topindu-se gheaţa
din inima ei la vâlvătaia amorului
pătimaş pe care ea îl aprinsese.
Maternitatea n-a fost pentru ea decât
un mijloc în plus de constrângere
împotriva lui Rudolf, şi nici măcar n-a
înduioşat această inimă de piatră.
Tinereţea, dragostea nebună,
nepriceperea acestui principe aproape
copil atât de perfid atras într-o situaţie
din care nu mai putea ieşi, de-abia dacă
îi stârneau vreun interes: în confidenţele
– 790 –
– Eugen Sue –
ei intime către Tom, Sarah se plângea cu

dispreţ şi durere de slăbiciunea acestui
adolescent tremurând în faţa celui mai
patriarhal dintre principii germani, „care
trăia prea mult!“
Într-un cuvânt, această
corespondenţă dintre frate şi soră punea
în lumină egoismul lor interesat,
socotelile lor ambiţioase, nerăbdarea lor
aproape criminală, vădind, în toată
goliciunea lor, resorturile acestei
tenebroase urzeli, încununate prin
căsătoria lui Rudolf.
La câteva zile după plecarea lui
Tom, Sarah se găsea în societatea marei
ducese.
Mai multe doamne se uitau la ea cu
mirare şi şuşoteau între ele.
Marea ducesă Judith, cu toţi cei
– 791 –
nouăzeci de ani ai ei, avea auzul ascuţit

şi vederea bună: această mică manevră
nu-i scăpă. Făcu deci semn uneia din
doamnele aflate în suita ei, să vină lângă
dânsa şi află astfel că domnişoara Sarah
Seyton de Halsbury le părea mai puţin
mlădioasă, mai puţin zveltă ca de obicei.
Bătrâna principesă o adora pe tânăra
ei protejată; ar fi răspuns în faţa lui
Dumnezeu de virtutea ei. Indignată de
răutatea acestor observaţii, ridică din
umeri şi spuse cu glas tare, din capătul
salonului unde se găsea:
— Draga mea Sarah, ascultă!
Sarah se ridică.
Trebuia să treacă pe lângă grupul
doamnelor pentru a ajunge lângă
principesă care dorea, în intenţia ei
binevoitoare şi numai prin această
– 792 –
– Eugen Sue –
mişcare, să închidă guta

calomniatoarelor şi să le dea dovadă că
mijlocul protejatei sale nu-şi pierduse
nimic din supleţe şi graţie.
Vai! duşmana cea mai perfidă n-ar fi
putut scorni ceva mai rău decât ceea ce
imaginase buna ducesă, în dorinţa ei de
a-şi apăra protejata.
Sarah se apropie de ea. Numai
datorită respectului pe care toată lumea
îl avea pentru marea ducesă, doamnele
îşi putură înăbuşi un murmur de
surprindere şi de indignare, când fata
traversă salonul. Persoanele, oricât de
puţin clarvăzătoare, îşi dădură seama de
ceea ce Sarah nu mai voia să ascundă de-
aci încolo căci sarcina ei s-ar mai fi putut
tăinui; dar ambiţioasa femeie potrivise
în aşa fel lucrurile ca să-l convingă pe
– 793 –
Rudolf să dea pe faţă căsătoria lor.

Marea ducesă, neînclinându-se încă
în faţa evidenţei, îi spuse încet Sarahei:
— Draga mea copilă, azi te-ai
îmbrăcat oribil. Dumneata care ai un
mijloc să-l cuprinzi între cele zece
degete, eşti acum de nerecunoscut..
Vom povesti mai târziu urmările
acestei descoperiri, care a atras după
sine evenimente mari şi teribile. Dar
vom spune de pe acum ceea ce cititorul,
fără îndoială, a ghicit de mult, că
Floarea-Mariei, zisă Gurista, era rodul
acestei nefericite căsătorii, adică fiica
Sarei şi a lui Rudolf, pe care amândoi o
credeau moartă.
N-aţi uitat că Rudolf, după ce
vizitase locuinţa din strada Templului,
se înapoiase acasă. Trebuia chiar în seara
– 794 –
– Eugen Sue –
aceea să se ducă la un bal dat de doamna

ambasadoare X.
Vom urmări la această petrecere pe
alteţa-sa, marele duce domnitor de
Gerolstein, Gustav-Rudolf, care
călătorea în Franţa sub numele de
contele de Duren.
Capitolul 14
BALUL
La unsprezece seara, un portar în

mare ţinută deschidea porţile unei
impunătoare case boiereşti din strada
Plumet spre a îngădui trecerea unei
minunate căleşti albastre, la care erau
înhămaţi doi splendizi cai cenuşii din cei
mai trupeşi, cu coamele înfoiate; pe
capra acoperită cu o cuvertură bogată,
– 795 –
împodobită de ciucuri de mătase, trona

un vizitiu uriaş, părând şi mai uriaş din
pricina mantalei sale albastre îmblănite,
cu guler-pelerină de jder, tivită cu argint
pe toate cusăturile şi tărcată cu
brandenburguri; în spatele caleştei şedea
un valet înalt şi pudrat, îmbrăcat într-o
livrea albastră, liliachie şi argintie,
întovărăşit de un alt valet în costum de
vânătoare; avea nişte mustăţi
formidabile, era galonat ca un tambur-
major şi pălăria, cu boruri largi, era pe
jumătate acoperită de un mănunchi de
pene galbene şi albastre.
Felinarele aruncau o lumină
puternică în interiorul acestei trăsuri
căptuşite cu mătase. Înăuntru putea fi
văzut Rudolf pe locul din dreapta,
având în stânga sa pe baronul de Graün
– 796 –
– Eugen Sue –
şi, în faţă, pe credinciosul Murph.

Din consideraţie pentru suveran,
reprezentat prin ambasadorul la al cărui
bal se ducea, Rudolf purta pe fracul lui
numai placa în diamante a ordinului de
X.
Panglica portocalie a crucii de email,
de mare comandor al Vulturului de Aur
de Gerolstein, atârna de gâtul lui Sir
Walter Murph; baronul de Graün era
decorat cu acelaşi ordin. Nu vom vorbi,
decât pentru a aminti, de nenumăratele
cruci aparţinând tuturor ţărilor, care se
bălăbăneau pe un lanţ de aur prins între
primele butoniere ale fracului său.
Rudolf, scufundat în gânduri triste,
tăcu până în clipa când trăsura intră în
curtea ambasadei.
Toate ferestrele casei mari
– 797 –
străluceau, luminate în noaptea neagră;

un şir de lachei în livrele de gală se
întindea de la peristil şi anticamere până
în saloanele de aşteptare unde se găseau
feciorii de casă: totul era impunător şi
regesc.
Domnul conte de X şi doamna
contesă de X avuseseră grijă să aştepte în
primul salon de primire sosirea lui
Rudolf. Acesta sosi curând, urmat de
Murph şi de domnul de Graün.
Rudolf avea pe atunci treizeci şi şase
de ani, dar cu toate că se apropia de
maturitate, trăsăturile lui regulate şi
distinse, politeţea afabilă pe care o
răspândea persoana lui, ar fi atras
întotdeauna atenţia, chiar dacă aceste
însuşiri n-ar fi fost scoase în relief de
augusta strălucire a rangului său.
– 798 –
– Eugen Sue –
Când păşi în primul salon al

ambasadei, părea transformat, nu mai
avea fizionomia zvăpăiată, mersul vioi şi
îndrăzneţ al pictorului de evantaie care-l
învinsese pe Cuţitar, nu mai era
funcţionarul glumeţ care împărtăşea în
chip atât de vesel nenorocirile doamnei
Pipelet…
Era un principe în toată accepţia
poetică a cuvântului.
Un ataşat, însărcinat să aştepte
sosirea lui, se duse îndată s-o vestească
pe contesa X; aceasta înaintă împreună
cu soţul ei către Rudolf, spunându-i:
— Nu ştiu cum să exprim alteţei-
voastre recunoştinţa mea pentru
favoarea cu care binevoieşte să ne
cinstească azi.
— Ştiţi, doamnă ambasadoare, că
– 799 –
sunt totdeauna bucuros să mă aflu în

societatea dumneavoastră şi foarte fericit
de a spune domnului ambasador cât îl
preţuiesc; căci doar suntem vechi
cunoştinţe, domnule conte.
— Alteţa-voastră e prea amabilă că-
şi aminteşte de mine şi pentru că-mi
oferă un nou prilej de a nu uita atenţiile
care le-a avut faţă de persoana mea.
— Pot să vă asigur, domnule conte,
că nu din vina mea anumite amintiri îmi
sunt totdeauna vii în minte; am norocul
să nu păstrez în memorie decât ce mi-a
fost agreabil.
— Dar alteţa-voastră e minunat
înzestrată, spuse surâzând contesa de X.
— Nu e aşa, doamnă? Astfel încât
mulţi ani de-aci încolo voi avea, după
cum sper, plăcerea să-mi amintesc ziua
– 800 –
– Eugen Sue –
de azi, bunul gust şi extrema eleganţă

care patronează acel bal… Fiindcă,
sincer vorbind, vă pot spune asta discret,
numai dumneavoastră ştiţi să organizaţi
asemenea recepţii.
— Monseniore!…
— Şi asta încă nu e totul; spuneţi-mi,
domnule ambasador, de ce femeile mi se
par totdeauna mai frumoase aici decât în
altă parte?
— Fiindcă alteţa-voastră le acordă şi
lor bunăvoinţa cu care ne onorează,
— Daţi-mi voie să nu fiu de părerea
dumneavoastră, domnule conte, cred că
lucrul se datoreşte numai doamnei
ambasadoare.
— Alteţa-voastră ar vrea să aibă
bunătatea de a-mi explica acest miracol?
spuse surâzând contesa.
– 801 –
— Dar e foarte simplu, ştiţi să

primiţi toate aceste frumoase doamne cu
atâta politeţe, cu o graţie atât de aleasă,
adresaţi fiecăreia din ele un cuvânt atât
de amabil şi de măgulitor, încât chiar
cele care nu merită întru totul… aceste
laude atât de plăcute, adăugă Rudolf
surâzând cu maliţiozitate, sunt cu atât
mai fericite de a fi fost remarcate de
dumneavoastră, pe când cele care le
merită sunt de asemeni fericite de a fi
fost preţuite de dumneavoastră. Aceste
nevinovate satisfacţii înfrumuseţează
toate fizionomiile; bucuria le face
atrăgătoare şi pe cele mai puţin
frumoase, şi iată de ce, doamnă contesă,
femeile par totdeauna mai frumoase aici,
la dumneavoastră, decât în orice altă
parte. Sunt sigur că domnul ambasador
– 802 –
– Eugen Sue –
va fi de părerea mea.
— Alteţa-voastră îmi dă argumente
prea convingătoare ca să nu judec la fel
ca dânsul şi să nu mă dau bătut.
— Iar eu, monseniore, zise contesa
de X, cu riscul de a deveni tot atât de
seducătoare ca acele frumoase doamne
care nu merită întru totul laudele care li
se aduc, primesc explicaţia măgulitoare
a alteţii-voastre cu tot atâta recunoştinţă
şi plăcere de parcă ar fi adevărată.
— Ca să te conving, doamnă, că
nimic nu este mai adevărat, să facem
câteva consideraţii cu privire la efectul
pe care lauda o are asupra fizionomiei.
— Ah! monseniore, ar fi o momeală
cumplită, spuse râzând contesa de X.
— Atunci, doamnă ambasadoare,
renunţ la propunerea mea, dar cu o
– 803 –
condiţie: să-mi îngăduiţi să vă ofer o

clipă braţul. Mi s-a vorbit de o grădină
de flori, cu adevărat feerică în luna
ianuarie… Oare veţi fi atât de amabilă să
mă conduceţi la această minune din O
mie şi una de nopţi?
— Cu cea mai mare plăcere,
monseniore, dar vi s-a făcut o descriere
cam exagerată. O veţi judeca, de altfel
singur, afară de cazul în care obişnuita
îngăduinţă a alteţii-voastre nu-i va
exagera frumuseţea.
Rudolf oferi braţul ambasadoarei şi
intră cu ea în celelalte saloane, pe când
contele de X se întreţinea cu baronul de
Graün şi cu Murph pe care îi cunoştea
de multă vreme.
– 804 –
– Eugen Sue –
Capitolul 15
GRĂDINA DE IARNĂ
Într-adevăr, nimic mai feeric, mai

demn de O mie şi una de nopţi decât sera
de care pomenise Rudolf contesei de X.
Închipuiţi-vă la capătul unui
splendid coridor de o neobişnuită
lungime, un spaţiu de vreo optzeci de
metri pe treizeci: o boltă de sticlă
acoperă, cam la cincizeci de picioare
înălţime, acest paralelogram; pereţii de o
profuziune de oglinzi deasupra cărora se
încrucişează mici romburi verzi alcătuite
din împletituri de trestie strâns legate,
seamănă cu un umbrar străluminat de
reflexul oglinzilor: o palisadă de
portocali, la fel de groşi ca cei din
– 805 –
grădina Tuileries şi camelii învoalte,

pomi încărcaţi de fructe strălucitoare ca
nişte mere de aur, flori zmălţuite de
petale purpurii, albe şi roze, tapetează
întreaga întindere a pereţilor.
E cu neputinţă de descris impresia
ce o făcea în plină iarnă, şi încă în
mijlocul unui bal, această luxuriantă şi
strălucitoare vegetaţie exotică.
Lampioane chinezeşti de mătase
străvezie, unele albastre, altele de un
trandafiriu palid, luminau grădina.
Sunetele orchestrei, estompate de
distanţă, se pierdeau în crengile bogate
ale marilor arbori exotici. Fără voie, se
vorbea aici cu glas coborât, zgomotul
uşor al paşilor şi foşnetul rochiilor de
mătase, abia se auzeau.
— Într-adevăr, doamnă, n-aş fi
– 806 –
– Eugen Sue –
crezut posibilă o astfel de măreţie. Aţi

creat ceea ce nici cel mai inspirat poet,
cel mai genial pictor n-ar fi putut nici
măcar visa, exclamă Rudolf.
— Laudele pe care indulgenţa le
insuflă alteţii-voastre sunt cu atât mai
primejdioase cu cât nu mă pot sustrage
farmecului lor. Dar ia uitaţi-vă,
monseniore, ce tânără încântătoare!
Alteţa-voastră va recunoaşte, desigur, că
marchiza d’Harville este o splendidă
apariţie. Nu e oare plină de graţie? Şi nu
iese şi mai mult în evidenţă prin contrast
cu severa frumuseţe a doamnei care o
însoţeşte?
Contesa Sarah Mac-Grégor şi
marchiza d’Harville coborau în acel
moment cele câteva trepte ce duceau din
galerie în grădina de iarnă.
– 807 –
Marchiza şi Sarah îl observaseră pe

Rudolf în clipa în care sosiseră; dar
prinţul părea să nu le fi văzut, căci se
afla în clipa aceea la cotitura unei alei.
— Prinţul e atât de absorbit de
conversaţia cu ambasadoarea încât nu
ne-a dat nicio atenţie… zise marchiza.
— Să nu crezi asta, scumpa mea
Clémence, răspunse contesa care se
strecurase cu dibăcie în intimitatea
doamnei d’Harville; dimpotrivă, ne-a
văzut bine: dar îi e frică de mine…
Continuă să fie îmbufnat.
— Niciodată n-am înţeles
îndărătnicia lui; i-am reproşat adeseori
ciudăţenia purtării sale faţă de
dumneata, vechea lui prietenă. „Contesa
Sarah şi cu mine, mi-a răspuns el
glumind ne duşmănim de moarte; am
– 808 –
– Eugen Sue –
jurat să nu vorbesc cu ea cât voi trăi; şi, a

adăugat el, se vede că acest jurământ
trebuie să fie prea sacru ca să mă
lipsească de o societate atât de plăcută.“
— Te asigur că pricina acestei certe,
jumătate serioasă, jumătate în glumă, e
din cele mai nevinovate; dacă n-ar fi o a
treia persoană în joc, ţi-aş fi destăinuit
demult secretul… Dar ce ai, drăguţa
mea? Îmi pari preocupată.
— Nu-i nimic… mi s-a făcut deodată
prea cald şi am simţit un început de
migrenă; să ne aşezăm o clipă… o să-mi
treacă… sper.
Luară loc pe un divan.
— Ştiu o persoană pe care absenţa
dumitale o va dezola, Clémence… Nu-
mi eşti recunoscătoare pentru discreţia
mea?
– 809 –
Tânăra marchiză se îmbujoră uşor,

plecă fruntea şi nu răspunse.
— Hai să vorbim de el, reluă Sarah.
Ai oare de gând să-l aduci la disperare?
Să-l împingi la sinucidere?
— Ah! exclamă înspăimântată
doamna d’Harville. Ce tot spui?
— Nu-l cunoşti, biata mea copilă… E
un om de o energie rece pentru care
viaţa nu înseamnă mare lucru. A fost
totdeauna atât de nenorocit… Şi s-ar
spune că-ţi face plăcere să-l chinuieşti şi
mai mult! Ştii că adineauri l-am văzut
cum îi curgeau lacrimile pe obraz?
— Să fie adevărat?
— Cum îţi spun… Şi asta în mijlocul
unui bal, riscând să fie observat şi să se
facă de râs. Trebuie să fii foarte
îndrăgostit ca să suferi atât…
– 810 –
– Eugen Sue –
— Fie-ţi milă de mine! replică

doamna d’Harville cu vocea sugrumată
de emoţie. Vai! Compasiunea ce mi-o
inspiră e ceea ce m-a pierdut… adăugă
marchiza fără să vrea.
— Ce exagerare! se prefăcu Sarah a
nu fi înţeles importanţa acestor cuvinte.
Pentru o simplă cochetărie cu un bărbat
care a mers cu discreţia şi rezerva până
la a refuza să fie prezentat soţului
dumitale ca să nu te compromită! Oare
domnul Charles Robert nu e un om de
onoare, delicat şi sincer cum sunt puţini?
— Nu m-am îndoit niciodată de
nobilele sale însuşiri… Ştii, de altfel, că
mai presus de toate, nefericirea lui m-a
făcut să-mi pară interesant.
— Şi cât de mult merită să-i porţi
acest interes! Cu frumoasa şi zvelta lui
– 811 –
talie, îmi aminteşte de vitejii cavaleri de

odinioară. L-am văzut o dată în
uniformă; era nespus de impunător.
Desigur, dacă titlul de nobleţe s-ar
acorda meritului şi înfăţişării, domnul
Charles ar fi duce sau pair.
— Ştii desigur, răspunse surâzând
doamna d’Harville, că puţin îmi pasă de
titlurile de nobleţe.
— Bineînţeles, şi eu sunt de părere
că domnul Charles Robert nu are nevoie
de asta pentru a merita să fie iubit; şi
apoi ce talent! Ce voce fermecătoare! Cât
de mult ne-a ajutat în intimele noastre
concerte matinale! Îţi mai aminteşti?
Câtă expresie punea în duetul vostru!
Câtă emoţie!…
Domnul Charles Robert se
apropiase; statura lui perfect
– 812 –
– Eugen Sue –
proporţională, trăsăturile sale de-o

puritate fără cusur, ţinuta de-o supremă
eleganţă; totuşi expresia feţei şi toată
înfăţişarea lui erau lipsite de atracţie;
mersul îi era ţeapăn şi greoi, mâinile şi
picioarele groase şi vulgare.
Zărind-o pe doamna d’Harville,
platitudinea regularităţii trăsăturilor lui
şterse dispăru, făcând loc unei expresii
de adâncă melancolie, mult prea subită
ca să nu fi fost simulată. Domnul Robert
părea atât de nenorocit, atât de firesc
dezolat, încât marchiza d’Harville nu
putu să nu se gândească la sinistrele
cuvinte ale Sarei, cu privire la
deznodământul spre care-ar fi împins
disperarea lui.
Deodată Clémence, cuprinsă de un
irezistibil sentiment de milă, se ridică
– 813 –
brusc, luă braţul contesei, se apropie de

domnul Charles Robert şi îi şopti
trecând pe lângă dânsul.
— Mâine la ora unu… Voi veni.
Apoi străbătu galeria şi însoţită de
contesă, părăsi balul.
Capitolul 16
ÎNTÂLNIREA
Venind la această recepţie pentru a

îndeplini o datorie de bunăcuviinţă,
Rudolf voia totodată să descopere dacă
temerile lui cu privire la doamna
d’Harville sunt sau nu întemeiate şi dacă
ea era cu adevărat eroina povestirii
doamnei Pipelet.
Rudolf, după ce o căutase zadarnic
pe marchiză, se reîntoarse la seră, când
– 814 –
– Eugen Sue –
oprindu-se pe prima treaptă, fu martorul

celor petrecute între doamna d’Harville
şi domnul Charles Robert. Rudolf
surprinsese un schimb de priviri
semnificative şi citi pe buzele Clémencei
cuvintele şoptite de dânsa. O tainică
presimţire îi spunea că acest bărbat înalt
şi frumos era comandantul.
Rudolf o plângea pe marchiză
pentru greşeala pe care era gata s-o
comită, cu atât mai mult cu cât ghicea că
Sarah îi era complice sau confidentă.
Această descoperire îi dădu o lovitură în
inimă. Înţelese, în sfârşit, cauzele
mâhnirii domnului d’Harville pe care-l
iubea mult.
Dus pe gânduri, Rudolf luă loc pe o
banchetă şi se adăposti în dosul unui
paravan de verdeaţă. Şedea astfel
– 815 –
cufundat într-o adâncă visare, când

tresări auzindu-şi numele rostit de o
voce binecunoscută.
Sarah, aşezată de partea cealaltă a
plantelor care-l ascundeau pe Rudolf,
vorbea englezeşte cu fratele ei, Tom.
Rudolf ascultă cu atenţie următoarea
convorbire:
— Marchiza s-a dus să facă act de
prezenţă la balul baronului de Nerval;
din fericire, s-a putut retrage înainte de a
vorbi cu Rudolf care o căuta, căci mă
tem şi acum de influenţa pe care o are
asupra ei. În sfârşit, această rivală a mea
şi care, mai târziu, mi-ar putea zădărnici
proiectele, această rivală mâine va fi
pierdută…
— Te-nşeli, o întrerupse Tom,
Rudolf nu s-a gândit niciodată la
– 816 –
– Eugen Sue –
marchiză.
— Ba nu mă-nşel de loc. Înainte de
a-l fi întâlnit pe Rudolf, femeia nu iubise
niciodată… Nu ştiu din ce motiv s-a
răcit de soţul ei care o adoră. Prezenţa
lui Rudolf a stârnit în inima ei nevoia de
dragoste; întâlnindu-l la mine pe acest
Charles Robert, a fost izbită de
frumuseţea lui ca la vederea unui tablou;
din păcate, omul ăsta e pe atât de nătâng
pe cât e de frumos, dar are în privire un
nu-ştiu-ce înduioşător. I l-am lăudat
marchizei, am exaltat nobleţea inimii lui,
măreţia caracterului său. Cunoşteam
bunătatea doamnei d’Harville; i-am
deşteptat compasiunea pentru
nefericirea domnului Robert, iar pe el l-
am sfătuit să se arate mereu abătut, să
nu-şi exprime decât prin suspine
– 817 –
sfâşietoare dragostea şi, înainte de toate,

să vorbească pe cât mai puţin posibil.
Înţelegi acum?
— Perfect! Urmează!
— Robert şi doamna d’Harville nu
se vedeau îndeaproape decât la mine;
făceam de două ori pe săptămână
muzică. Frumosul disperat suspina,
şoptea câteva cuvinte tandre şi îi
strecura biletele. Mă temeam mai mult
de proza lui scrisă decât de cea vorbită;
dar o femeie este totdeauna indulgentă
cu primele declaraţii de dragoste pe care
le primeşte. Lucrurile au continuat
astfel, până ce dânsa a consimţit să se
ducă la el. L-am pus pe Karl să-l
urmărească pe Robert ca să afle unde-şi
dăduseră întâlnire. A aflat că
îndrăgostitul nostru se ducea într-un
– 818 –
– Eugen Sue –
cartier izolat, în strada Templului…

Coborâse acolo dintr-o birjă, în faţa unei
case cu aspect urât. Karl a aşteptat afară
o oră şi jumătate până să-l vadă pe
Robert reapărând. Nicio femeie nu
intrase şi nu ieşise după el. Marchiza nu
se ţinuse de cuvânt. L-am văzut a doua
zi pe îndrăgostit, pe cât de mânios pe
atât de dezamăgit. L-am sfătuit să se
arate şi mai disperat. Clémencei i se făcu
şi mai multă milă de el. A urmat o a
doua întâlnire, ratată ca şi prima. Vezi
deci cât luptă femeia asta cu ea însăşi. Şi
de ce? Fiindcă, sunt sigură de asta, îl
păstrează în inima ei, fără să ştie, pe
Rudolf care o protejează. În sfârşit, în
seara asta, aici, în toiul balului, marchiza
i-a şoptit lui Robert că mâine la ora unu
vine sigur.
– 819 –
— Şi ce proiecte ai?
— Femeia aceasta ascultă mai mult
de un sentiment de caritate decât de
unul de dragoste. Charles Robert e atât
de puţin făcut să înţeleagă delicateţea
unui impuls care i-a dictat marchizei
hotărârea de a veni la întâlnire, încât va
încerca mâine să profite de vizita ei şi să
forţeze lucrurile, ceea ce-l va
compromite definitiv în ochii femeii. O
dată străină de orice sentiment pentru
Robert, iluzia distrusă, va recădea în
pasiunea ei nemărturisită pentru Rudolf.
— Da, şi?
— După câte mi-a spus Clémence,
soţul ei nutreşte vagi bănuieli cu privire
la fidelitatea ei.
— Vrei aşadar să-l previi pe bărbatul
său?
– 820 –
– Eugen Sue –
— Da, şi chiar în seara asta. E miezul

nopţii, să părăsim balul; vei intra în
prima cafenea şi îi vei scrie domnului
d’Harville că soţia lui se duce mâine la
ora unu în strada Templului 17, la o
întâlnire amoroasă.
— Dar e o faptă abominabilă,
observă gentilomul.
— Nu cumva ai scrupule, Tom?
— Voi face chiar acum tot ce doreşti;
domnul d’Harville va afla chiar în seara
asta că soţia sa îl înşală. Da, dar… ia stai!
Mi se pare că am auzit mişcând cineva.
Tom se ridică, dădu ocol
paravanului de verdeaţă, dar nu văzu pe
nimeni. Rudolf dispăruse printr-o mică
uşiţă laterală.
— M-am înşelat, Tom, nu era
nimeni.
– 821 –
— Mi s-a părut şi mie. Şi acum, Tom,

marele nostru proiect…
— Prezintă obstacole, o întrerupse
fratele, dar poate să şi reuşească.
— Mărturiseşte că vom avea o şansă
în plus din momentul în care Rudolf va
fi covârşit de scandalul provocat de
purtarea doamnei d’Harville şi de
dispariţia acelei creaturi de care se
interesează atât.
— Cred şi eu… dar dacă şi această
ultimă speranţă ne scapă… voi fi liber?
întrebă Tom aruncând Sarei o privire
întunecată.
— Vei fi liber!
Arătând cu degetul crepul negru de
la pălărie, Tom adăugă cu glas tenebros:
— De două ori ai făcut să-mi ratez
răzbunarea. Eu tot mai aştept. De
– 822 –
– Eugen Sue –
şaisprezece ani port acest doliu şi nu-l

voi părăsi decât atunci când…
Sarah, cu o expresie involuntară de
teamă, îl întrerupse:
— Vei fi liber, ţi-o repet. Tom… Dar
oare eu am fost menajată?
Sarah ridicase vocea fără să vrea. Se
stăpâni şi reluă:
— Tăcere! Lumea se întoarce de la
supeu. Să plecăm cât mai repede.
Mesajul pe care-l va primi marchizul la
ora asta târzie, va face asupra sa o
impresie şi mai puternică.
Tom şi Sarah părăsiră balul
ambasadoarei X.
Vrând s-o prevină cu orice preţ pe

doamna d’Harville de primejdia ce o
pândea, Rudolf plecase de la ambasadă
– 823 –
fără să mai aştepte sfârşitul convorbirii

dintre Sarah şi Tom, neştiind astfel nimic
de complotul urzit de cei doi împotriva
Floarei-Maria.
Cu tot zelul său, Rudolf n-o putu
salva pe marchiză cum spera. Femeia,
copleşită, de emoţie se dusese acasă,
renunţând la această a doua petrecere
din seara aceea, aşa că Rudolf n-o mai
găsi.
Prinţul era disperat. Era prea
târziu… Infama scrisoare ajunsese în
mâinile marchizului la ora unu după
miezul nopţii.
În dimineaţa următoare, domnul
d’Harville se plimba agitat prin camera
sa de dormit. Patul rămăsese nedesfăcut,
dar cuvertura era mototolită; un scaun şi
o măsuţă zăceau răsturnate lângă cămin;
– 824 –
– Eugen Sue –
pe covor se vedeau cioburile unui pahar

de cristal, lumânările pe jumătate arse şi
sfeşnicul cu două braţe fusese trântit cât
colo. Această dezordine părea pricinuită
de o luptă violentă.
Domnul d’Harville împlinise treizeci
de ani, avea o înfăţişare bărbătească,
caracterizată printr-un obraz cu trăsături
de obicei plăcute şi blânde, dar de astă
dată contractate de furie; purta
îmbrăcămintea din ajun, fără guler însă
şi vesta îi era descheiată, iar părul
răvăşit.
După ce umblase de la un capăt la
altul al încăperii şi înapoi, cu braţele
încrucişate, cu capul plecat şi ochii
injectaţi de sânge, se opri, luă de pe
marmura căminului acea scrisoare şi o
reciti pentru a mia oară la lumina palidă
– 825 –
a dimineţii de iarnă:
„Mâine la ora unu după-amiază, soţia

dumitale se va duce în strada Templului 17,
la o întâlnire amoroasă. Urmăreşte-o şi ai să
ştii totul… Fericit soţ!“
În clipa aceea, uşa se deschise şi

apăru un bătrân servitor. Marchizul îşi
întoarse brusc capul.
— Ce vrei? îl întrebă cu asprime pe
valet.
Acesta, în loc de a răspunde, se uită
consternat la dezordinea din odaie, apoi,
examinându-şi cu atenţie stăpânul,
exclamă:
— Sânge pe cămaşa
dumneavoastră… Doamne, dar sunteţi
rănit! Aţi fost singur, de ce nu m-aţi
– 826 –
– Eugen Sue –
sunat când aţi simţit că…

— Pleacă!
— Dar, domnule marchiz, reluă
tremurând bătrânul, focul s-a stins, e un
frig cumplit şi…
— Ci taci o dată! Lasă-mă!
Servitorul rămase locului, în timp ce
marchizul se mai linişti.
Joseph, valetul, se apucă să aranjeze
în încăpere, îi ajută stăpânului său să se
îmbrace, apoi ieşi. Domnul d’Harville se
prăbuşi într-un fotoliu. Îşi luă capul în
palme şi, pentru prima oară de când
primise funesta anonimă, începu să
plângă. Apoi se ridică, scrâşni convulsiv
din dinţi şi strigă cu voce surdă:
— Nu, nu! Sânge, sânge! Teribilul te
salvează de ridicol! Ah, mizerabila!
Acum îmi explic cauza aversiunii ei faţă
– 827 –
de mine!
Gândul acesta îi mări furia. Ridică
pumnii strânşi spre cer; apoi, frecându-şi
ochii înfierbântaţi şi, simţind nevoia de a
rămâne calm, îl sună pe Joseph.
— Soţia mea s-a sculat? îl întrebă pe
servitor.
— Nu ştiu, domnule marchiz.
— Du-te şi vezi!
Domnul d’Harville se duse la
panoplie, luă două pistoale, le încărcă şi
le băgă în buzunarele largi ale
redingotei.
Joseph reveni după câteva minute.
— Doamna marchiză vă aşteaptă.
— A poruncit să i se pregătească
trăsura?
— Nu, domnule marchiz, a spus că
va ieşi în oraş pe jos… dacă va ieşi.
– 828 –
– Eugen Sue –
— Oare nu e o staţie de birjari prin

apropiere?
— Ba da, domnule marchiz, aici, colţ
cu strada Lille.
— Spune-i doamnei marchize că
doream să-i vorbesc, dar că sunt silit să
plec în oraş; dacă vrea să ia dejunul cu
mine, mă întorc până la prânz; dacă nu,
să nu se ocupe de mine.
„Ştiind că mă înapoiez aici, îşi zise
domnul d’Harville, se va crede mult mai
liberă.“
Se duse drept la staţia de trăsuri.
— Birjar, te iau cu ora.
— Foarte bine, cetăţene, e
unsprezece jumătate. Încotro mergem?
— În strada Belle-Chasse, colţ cu
Sfântul-Dominic, vei aştepta lângă zidul
grădinii de acolo…
– 829 –
— Da, cetăţene.
Domnul d’Harville coborî perdelele
cupeului. Trăsura porni şi ajunse curând
în faţa palatului său. Nimeni nu putea
ieşi fără să fie văzut.
Cu privirea ţintită spre intrarea
clădirii, marchizul aştepta. Gîndurile îl
asaltau şi i se învălmăşeau cu atâta
rapiditate, încât timpul trecu pe
nesimţite. Orologiul din turnul Saint-
Thomas d’Aquin sună de douăsprezece
ori.
În acel moment, uşa palatului
d’Harville se deschise şi marchiza apăru.
„Iat-o!… Câtă atenţie! Se teme să nu-
l lase s-o aştepte prea mult!“, îşi zise cu
ironie amară, marchizul.
Gerul era ascuţit, pavajul uscat.
Clémence purta o pălărie neagră, un văl
– 830 –
– Eugen Sue –
des de aceeaşi culoare şi o mantilă de

mătase violetă; imensul ei şal de caşmir
albastru-deschis, cădea în falduri până la
tivul fustei pe care o ridicase puţin ca să
traverseze strada. Piciorul ei graţios se
ivi până la glezne, frumos încălţat într-o
botină de satin.
Lucru ciudat, în pofida gândurilor
ce-l frământau, domnul d’Harville
admiră acel picioruş care nu i se păruse
nicicând mai cochet şi mai ispititor.
Aceasta făcu să-i crească furia, ghimpii
geloziei pătrunzându-i şi mai adânc în
inimă. Şi-l închipui pe celălalt
sărutându-i cu pasiune piciorul…
— O vezi pe doamna aceea cu şalul
albastru şi pălăria neagră care trece de-a
lungul zidului? îl întrebă pe birjar.
— Da.
– 831 –
— Ia-te după dânsa… Dacă se duce

în staţia de trăsuri, te ţii pe urmele celei
în care se va urca.
— Da, cetăţene… Ia te uită, ştii că
are haz?
Doamna d’Harville se duse într-
adevăr într-acolo şi se urcă într-un
cupeu.
Ambele trăsuri porniră în acelaşi
timp. După un timp, spre marea mirare
a marchizului, birjarul o luă pe drumul
bisericii Saint-Thomas d’Aquin. Şi opri.
— Ei bine, ce s-a întâmplat?
— Păi, cetăţene, dama a coborât la
biserică… La naiba! Mamă, ce picioruş
frumos! Să ştii că are haz!
O clipă, domnul d’Harville avu o
scânteie de speranţă, atât de mare era
contrastul dintre aparenţa de pietate şi
– 832 –
– Eugen Sue –
pasul pe care bănuia că are de gând să-l

facă soţia sa. Dar această consolantă
iluzie nu dură mult. Birjarul se aplecă
spre el şi-i zise:
— Cetăţene, dama s-a urcat din nou
în trăsură.
— Ia-te după dânsa…
— Da, cetăţene! Are haz povestea…
are mult haz!…
Cupeul ajunse la chei, trecu pe lângă
primărie, străbătu strada Saint-Avoye şi
ajunse în sfârşit în strada Templului.
— Cetăţene, se adresă birjarul
domnului d’Harville, camaradul meu a
oprit la numărul 17. Noi suntem la 13, să
oprim?
— Da!…
— Cetăţene, damicela a intrat în
aleea cu numărul 17.
– 833 –
— Deschide-mi.
— Da, cetăţene…
După câteva secunde domnul
d’Harville intră în alee pe urmele soţiei
sale.
Capitolul 17
UN ÎNGER
Doamna d’Harville pătrunse în casă.

Atraşi de curiozitate, madam
Pipelet, Alfred şi vânzătoarea de stridii
se postaseră în uşa odăiţei portarului.
Scara era atât de întunecoasă, încât,
venind de afară, nu putea fi observată.
Marchiza, obligată să se adreseze
portăresei, o întrebă cu voce schimbată,
aproape stinsă:
– 834 –
– Eugen Sue –
— Domnul Charles… doamnă?

— Domnul… cum? se prefăcu
bătrâna a nu fi auzit, ca să dea timp
celorlalţi doi să vadă mai bine trăsăturile
nenorocitei femei.
— Întreb de… domnul Charles…
doamnă, repetă Clémence cu glas
tremurător, plecând capul spre a-şi
ascunde de privirile celor ce o cercetau
cu o curiozitate insolentă, ochiul aprins
de ruşine.
— A, domnul Charles! Cu plăcere…
Vorbiţi atât de încet încât n-am auzit ce-
aţi spus… Ei bine, drăguţă doamnă,
dacă vă duceţi la domnul Charles,
frumos bărbat, ce să spun, urcaţi drept
înainte, uşa din faţă.
Marchiza, stânjenită la culme, puse
piciorul pe prima treaptă.
– 835 –
— Ha, ha, ha! râse bătrâna. Se pare

că de astă dată e în regulă! Trăiască
viaţa! Şi daţi-i drumul!
Dacă n-ar fi trebuit să treacă din nou
prin faţa acestor creaturi, doamna
d’Harville, moartă de ruşine şi de frică,
s-ar fi înapoiat în stradă. Făcu o ultimă
sforţare şi ajunse pe palier.
Cât de mare-i fu surprinderea!… Se
pomeni faţă-n faţă cu Rudolf care,
punându-i în mână o pungă cu bani. Îi
şopti grăbit:
— Soţul dumitale ştie tot, te
urmăreşte…
În acel moment, se auzi vocea lui
madam Pipelet strigând:
— Hei, domnule, încotro?
— El e, zise Rudolf şi, împingând-o
pe doamna d’Harville spre etajul doi,
– 836 –
– Eugen Sue –
adăugă precipitat;
— Urcă la al cincilea; ai venit să
aduci un ajutor unei familii nenorocite.
Le zice Morel…
— Ia ascultă, domnule, vei trece
peste trupul meu înainte de a-mi spune
pe cine cauţi! strigă madam Pipelet,
barând domnului d’Harville drumul.
Zărind din capătul aleii pe soţia sa
adresându-se portăresei, se oprise şi el o
clipă.
— Sunt cu doamna… Care a intrat
acum, zise marchizul.
— Asta-i altceva. Poftim, treci!
Auzind un zgomot neobişnuit,
domnul Charles Robert căscă uşa;
Rudolf intră brusc la comandant şi se
închise cu el în clipa în care domnul
d’Harville ajunsese pe palier. Temându-
– 837 –
se, cu toată obscuritatea ce domnea, să

nu fie recunoscut de marchiz, Rudolf
profitase de ocazie ca să se pună la
adăpost.
Domnul Charles Robert, măreţ în
halatul său de brocart şi cu scufia greacă
de catifea brodată, rămase încremenit
văzându-l pe Rudolf pe care-l observase
în ajun la ambasadă, acum îmbrăcat mai
mult decât modest.
— Ce înseamnă asta, domnule? se
răsti comandantul.
— Tăcere! îi şopti Rudolf cu o
asemenea expresie de panică încât
celălalt amuţi.
Un zgomot violent ca al unui trup
omenesc rostogolindu-se pe mai multe
trepte, răsună în tăcerea scării.
— Nenorocitul de el! A ucis-o! strigă
– 838 –
– Eugen Sue –
Rudolf.
— A ucis-o?… Pe cine? Ce se petrece
aici? întrebă livid la faţă şi cu glas
înăbuşit domnul Charles Robert.
Fără să-i răspundă, Rudolf
întredeschise uşa.
Îl zări pe şontorog coborând grăbit şi
şchiopătând scările; ţinea în mână punga
de mătase roşie pe care Rudolf i-o
dăduse doamnei d’Harville.
Micul şchiop dispăru.
Nu se mai auzeau decât pasul uşor
al marchizei şi cel mai apăsat al
bărbatului care continua să o
urmărească spre etajele superioare.
Neînţelegând cum ajunsese
şontorogul în posesia pungii, dar niţel
mai liniştit, Rudolf se adresă
comandantului:
– 839 –
— Nu cumva să ieşi de-aici, erai gata

să compromiţi totul…
— Dar, în sfârşit, domnul meu, se
răţoi domnul Robert pe un ton
nerăbdător şi mânios, îmi spui sau nu ce
înseamnă toate astea? Şi, la urma urmei,
dumneata cine eşti şi cu ce drept?…
— Asta înseamnă, răspunse calm
Rudolf, că domnul d’Harville ştie totul,
că şi-a urmărit soţia până la uşa
dumitale şi că a urcat după dânsa, mai
sus!
— Ah, Dumnezeule mare! exclamă
Charles Robert împreunându-şi mâinile
a groază. Dar ce caută ea acolo sus?
— Asta nu te priveşte; rămâi aici, la
dumneata, şi să nu ieşi până nu-ţi dă
portăreasa de veste.
Lăsându-l pe domnul Robert pe cât
– 840 –
– Eugen Sue –
de speriat pe atât de înmărmurit, Rudolf

coborî spre odăiţa portarului.
— Ei, ia spune, strigă radioasă
doamna Pipelet, se-ngroaşă gluma, nu-i
aşa? E un domn care o urmăreşte pe
cucoana aia tânără şi elegantă. Trebuie
să fie bărbatul ei, fraierul. Am ghicit asta
de îndată şi l-am lăsat să urce. O să se
căsăpească cu comandantul, o să fiarbă
tot cartierul, o să fie o coadă cum a fost
la casa de la numărul 36 unde se
comisese un asasinat.
— Scumpă doamnă Pipelet, vrei să-
mi faci un mare serviciu? îi spuse
Rudolf, băgându-i cinci ludovici în
palmă. Când doamna va coborî, întreab-
o ce mai fac alde Morel, sărmanii, de ei.
Spune-i că a făcut o operă caritabilă
ajutându-i aşa cum făgăduise când
– 841 –
venise să ia informaţii despre ei.

Doamna Pipelet se uită mirată când
la Rudolf, când la bani.
— Cum… domnule, tot aurul ăsta…
e pentru mine?… Cuconiţa… nu e deci
la comandant?
— Domnul care o urmăreşte e soţul
ei. Prevenită din vreme biata femeie a
putut urca până la Morel, prefăcându-se
că le aduce ajutoare. Înţelegi acum?
— Iha!… Trebuie să-l păcălim pe
bărbat… Asta-i o treabă care-mi place, e
pe măsura mea!… Ha, ha, ha! S-ar zice
că numai de-alde astea am făcut toată
viaţa…
Deodată se ivi, ridicându-se brusc
din penumbra încăperii, pălăria-
tromblon a domnului Pipelet.
— Anastasio, rosti grav Alfred, nici
– 842 –
– Eugen Sue –
tu nu mai respecţi nimic pe lumea asta,

ca domnul Cezar Bradamanti. Există
lucruri pe care nu trebuie niciodată să le
faci mecanic, nici chiar în vraja
intimităţii…
— Lasă, lasă, scumpul meu, n-o mai
face pe modestul şi nu mai holba ochii
cât cepele, vezi doar că glumesc. Oare
nu ştii că nu e om pe lume să se poată
lăuda că… În sfârşit, las-o încurcată…
Dacă sar în ajutorul cuconiţei e fiindcă
noul nostru chiriaş e atât de bun şi vreau
cu orice preţ să-l servesc.
Apoi, întorcându-se către Rudolf:
— O să mă vezi la treabă! urmă
portăreasa. Vrei să te ascunzi după
perdea?… Iată că-i aud venind.
Rudolf se grăbi să se ascundă.
Domnul şi doamna d’Harville
– 843 –
coborau. Marchizul dăduse braţul soţiei

sale.
Când ajunseră în faţa ferestruicii
portarului, trăsăturile domnului
d’Harville exprimau o fericire fără
margini, amestecată cu surprindere şi
jenă.
Clémence era calmă şi palidă.
— Ei bine, scumpă cuconiţă,
exclamă portăreasa ieşind din odăiţă, i-
aţi văzut pe sărmanii Morel? Mi se
topeşte inima nu altceva! Ah! bunule
Dumnezeu, cât de frumos e ceea ce
faceţi! V-am spus doar că sunt cum nu se
poate mai de plâns alde Morel când aţi
venit deunăzi să vă informaţi! Fiţi pe
pace, aţi făcut o faptă bună pentru nişte
oameni atât de cumsecade… Nu-i aşa,
Alfred?
– 844 –
– Eugen Sue –
Alfred, care cu ipocrizia şi cu bunul

său simţ natural, se revolta la ideea de a
participa la acest complot anti-conjugal,
răspunse printr-un fel de mormăit
neinteligibil
Portăreasa reluă:
— Alfred are iar un acces de crampe
la stomac, de aia nu se aude ce spune;
altminteri ar zice ca şi mine că sărmanii
de ei se roagă pentru dumneavoastră,
buna mea doamnă!
Domnul d’Harville îşi privea cu
admiraţie soţia şi nu înceta să repete:
— Un înger! Da, un înger! O, ce
calomnie odioasă!
— Un înger? Aveţi dreptate,
domnule; un înger cum rar se întâlneşte!
— Să plecăm, dragul meu, se rugă
doamna d’Harville care nu mai putea
– 845 –
suporta atmosfera din casa aceea şi se

afla la capătul puterilor.
— Să plecăm! încuviinţă şi
marchizul.
În momentul când ieşeau din alee,
acesta adăugă:
— Clémence, am nevoie de iertare şi
de milă!
— Cine n-are nevoie? răspunse ea cu
un oftat adânc.
Rudolf, adânc mişcat de această
scenă de panică amestecată cu ridicol şi
grosolănie, deznodământ bizar al unei
drame misterioase care stârnise pasiuni
atât de diferite, ieşi din ascunzătoarea sa.
— Ei, ce zici? întrebă doamna
Pipelet. Sper că l-am dus pe dumnealui,
fraierul, aşa cum se cuvenea. O să-şi
poarte de-acum încolo nevasta ca pe
– 846 –
– Eugen Sue –
palme… Bietul bărbat!… Dar cu

mobilele dumitale, domnule Rudolf,
cum rămâne? Încă nu ne-au fost aduse.
— Mă ocup eu de ele… Acum te poţi
duce să-i spui comandantului că poate
coborî…
— Că bine zici… Dar să ştii că s-a ars
de-a binelea!… Se pare că a închiriat
apartamentul de florile mărului… Aşa-i
trebuie, cu cei doisprezece franci ai lui
pe săptămână…
Rudolf ieşi.
— Ei, ce zici, Alfred, urmă
portăreasa, e rândul comandantului…
Ce-o să mai râd!
Şi urcă spre apartamentul domnului
Charles Robert; sună şi i se deschise.
— Domnule comandant, rosti cu
glas milităros Anastasia ducând în chip
– 847 –
de salut mâna la perucă, vin să vă dau

drumul… Au plecat amândoi braţ la
braţ, soţ şi soţie, sub nasul dumitale. Ai
scăpat cu obraz curat, mulţumită
domnului Rudolf; să dai acatiste!…
— Domnul acela zvelt, cu
mustăcioară? Dumnealui e Rudolf?
— Chiar el.
— Ce e cu omul ăsta?
— Omul ăsta!… se indignă doamna
Pipelet. Merită cât mulţi alţii la un loc! E
un comis-voiajor, locatar al casei; n-are
decât o cameră şi nu se caliceşte… Mi-a
dat şase franci să-i fac menajul; şase
franci de la un bun început… şi fără
tocmeală!
— Bine, bine… iată cheia!
— Să fac mâine focul, domnule
comandant?
– 848 –
– Eugen Sue –
— Nu! răcni furios Robert.

— Nici poimâine?
— Nu! Nu!
— Păi vezi, domnule comandant, îţi
aminteşti? Ţi-am spus doar că n-ai să-ţi
scoţi cheltuielile.
Domnul Charles Robert, îi aruncă o
privire dispreţuitoare şi plecă, neputând
înţelege cum un comis-voiajor ştia de
întâlnirea lui cu marchiza d’Harville.
În clipa în care comandantul părăsea
aleea, micul şontorog îi ieşi şchiopătând
în cale.
— Iată-te, soi rău! îl apostrofă
portăreasa.
— Nu m-a căutat Chioara? întrebă
copilul.
— Cine, Cucuvaia? Nu, pocitanie. La
ce să te fi căutat?
– 849 –
— Păi ca să mă ia la ţară, răspunse

micul infirm, legănându-se când pe un
picior, când pe celălalt, în faţa portăresei.
— Dar stăpânu-tu?
— Tata l-a rugat pe domnul
Bradamanti să mă învoiască, pentru
astăzi… ca să plec la ţară… la ţară… la
ţară… începu să psalmodieze feciorul lui
Braţ-Roşu, fredonând şi bătând cu
degetele toba în geam.
— N-ai să isprăveşti o dată,
stricatule?… Ai să-mi spargi geamul!
Dar uite o birjă!
— Păi da! E Cucuveaua, zise copilul.
Ce fericire să mergi cu trăsura!
Într-adevăr, pe fereastra cupeului şi
pe storul roşu opus, se desena profilul
uscăţiv al Chioarei, îi făcu un semn
şchiopului, care dădu fuga spre ea.
– 850 –
– Eugen Sue –
Birjarul deschise portiera şi băiatul intră

în cupeu.
Cucuvaia nu era singură. În celălalt
colţ al trăsurii, înfăşurat într-o manta
veche cu guler de blană, cu trăsăturile pe
jumătate ascunse sub o tichie de mătase
neagră ce-i cădea până peste sprâncene,
şedea Învăţătorul.
Pleoapele lui roşii lăsau să se vadă
doi ochi albi, nemişcaţi, fără pupile,
imprimând feţei sale brăzdate de
cicatrice vineţii şi livide din cauza
frigului, o expresie şi mai înfricoşătoare.
— Hai, puştiule, culcă-te la
picioarele omului meu, să-i ţii de cald! îl
îndemnă Chioara pe Şontorog; acesta se
ghemuise ca un căţel între genunchii
Învăţătorului şi ai Cucuvelei.
— Şi acum, zise birjarul, la ferma de
– 851 –
la Bouqueval! Nu-i aşa, Cucuvaie? O să

vezi că ştiu să mân o trăsură.
— Şi mai ales dezmorţindu-ţi calul,
zise Învăţătorul.
— Fii pe pace, tu ăsta fără ochi, o să
alerge ca vântul.
— Vrei să-ţi dau un sfat? întrebă
orbul.
— Şi care anume? se interesă
birjarul.
— Dă bici când treci pe lângă ăia de
la barieră, te-ar putea recunoaşte, căci ai
hoinărit multă vreme prin locurile astea!
— O să deschid bine ochii, răspunse
celălalt urcându-se pe capră.
Dacă am redat tot acest limbaj hidos,
este pentru a arăta că şi acest birjar
improvizat era un bandit demn de
Învăţător.
– 852 –
– Eugen Sue –
Trăsura părăsi strada, Templului.

După două ore, spre înserate, cupeul
în care se aflau Învăţătorul, Cucuvaia şi
Şontorogul, se opri în faţa unei cruci de
lemn marcând răspântia unui drum
desfundat şi pustiu, ducând spre ferma
din Bouqueval unde se afla Gurista sub
ocrotirea doamnei Georges.
– 853 –
Partea a treia
Capitolul 1
PÂNDA
Biserica şi locuinţa parohului din

Bouqueval se ridicau la jumătatea
costişei în mijlocul unei dumbrăvi de
castani, dominând satul. Floarea-Mariei
şi abatele Laporte pe care ea îl conducea
în fiece seară de la fermă la presbiteriu, o
luară pe o potecă întortochiată ce ducea
la casa parohială, străbătând un drum
desfundat care tăia în diagonal această
colină.
Cucuvaia, Învăţătorul şi Şontorogul,
– 854 –
– Eugen Sue –
pitiţi într-una din scobiturile acestui

drum, îl zăriră pe preot însoţit de
Floarea-Mariei coborând dâmbul şi
ieşind printr-un povârniş. Trăsăturile
fetei erau ascunse de gluga mantilei ce-o
purta, astfel încât Chioara n-o recunoscu
pe fosta ei victimă.
— Linişte, omule! se adresă
Învăţătorului bătrâna. Mititica şi popa
au străbătut drumul; ea e, de bună
seamă, după amănuntele ce ni le-a dat
omul ăla înalt, în doliu: îmbrăcată ca la
ţară, de talie mijlocie, fustă cafenie
vărgată, mantilă de lână cu tiv negru. Îl
însoţeşte astfel pe popă în fiecare zi la
cocioaba lui şi se întoarce singură. De
cum o zărim la înapoiere, acolo, la
jumătatea drumului, sărim pe ea şi o
ducem pe sus până la trăsură.
– 855 –
— Dar dacă strigă după ajutor?

întrebă Învăţătorul. O să audă ăia de la
fermă, clădirile se văd doar de aici;
fiindcă vezi, voi ăştia…
— Bineînţeles că se zăresc de-aicea
clădirile, confirmă Şontorogul. Acum o
clipă m-am cocoţat pe povârniş şi m-am
târât pe burtă. Am auzit din curtea aceea
cum un căruţaş vorbea cu caii lui…
— Atunci uite cum trebuie să faceţi,
reluă Învăţătorul după o mică pauză.
Şontorogul să stea de pândă la intrarea
pe drumeag. Când o vedea-o pe mititică
apropiindu-se, o să-i iasă în cale strigând
că e băiatul unei biete bătrâne care a
căzut într-un şanţ şi s-a rănit şi o roagă
fierbinte, pe fată, să-i vină în ajutor.
— Am înţeles, hoţule! se entuziasma
Chioara. „Biata bătrână“ va fi Cucuvaia
– 856 –
– Eugen Sue –
ta. Bine chibzuit! Măi omule, dar eşti

regele deştepţilor! Da, şi pe urmă ce fac?
— Pe urmă te afunzi în şanţul
drumului, în partea unde aşteaptă
Barbillon, birjarul, cu trăsura lui… Eu
mă tupilez aproape de tot. Când
Şontorogul vine cu fata până-n mijlocul
şanţului, tu te opreşti din gemut şi sari
asupra ei, cu o mână o iei de gât, cu
cealaltă îi astupi botul să n-aibă timp să
zică nici cârc.
— Se ştie, hoţomane… Cum am
făcut cu femeia aceea la canalul Saint-
Martin, când am înecat-o după ce i-am
şterpelit lădiţa învelită în muşama
neagră pe care-o ţinea sub braţ; acelaşi
joc, nu-i aşa?
— Da, la fel… în timp ce tu o ţii
strâns, Şontorogul vine să mă ia; tustrei
– 857 –
o înfăşurăm pe fată în mantaua mea, o

ducem la trăsura lui Barbillon şi la drum
spre câmpul Saint-Denis unde ne
aşteaptă omul în doliu.
— Bine gândit! Să ştii, măi bandit
bătrân, că n-ai pereche pe lumea asta.
De-aş avea cu ce, aş aprinde un foc de
artificii în jurul capului tău şi te-aş
lumina ca pe sfântul Charlot, patronul
damblagiilor. Auzi tu, băiete, dacă vrei
să ajungi un bandit desăvârşit, să te ţii
de mine şi o să fii un om şi jumătate! zise
cu trufie Cucuvaia către Şontorog.
Apoi se întoarse către Învăţător:
— Fiindcă veni vorba, tu habar n-ai:
lui Barbillon îi e frică de moarte, să nu i
se pună capul pe butuc.
— De ce oare?
— Nu de mult, într-o ceartă cu
– 858 –
– Eugen Sue –
bărbatul unei lăptărese care venea în

fiecare dimineaţă de la ţară, într-o căruţă
trasă de un măgar, să vândă lapte în
oraş, l-a răpus pe om în colţul străzii
Perdeaua-Veche, aproape de taverna la
„Iepurele alb“.
Feciorul lui Braţ-Roşu care nu prea
pricepea limbajul celor doi, o asculta pe
Cucuvaie cu un fel de curiozitate
nesatisfăcută.
— Tare ai mai vrea să ştii despre ce
vorbim, nu-i aşa, băieţaşule?
— Păi de! Sigur că vreau…
— Dacă o să fii cuminte, te-nvăţ şi
pe tine graiul nostru. Eşti la o vârstă
când îţi poate îi de folos. O să-ţi placă,
puştiule!
— Te cred! Şi-apoi mi-ar plăcea mai
mult să rămân cu voi decât cu bătrânul
– 859 –
meu şarlatan, să-i pisez prafurile şi să-i

ţesăl calul. Dacă aş şti unde-şi ţine
şoricioaica de otrăvit oameni, i-aş pune-
o în ciorbă, să nu mai trebuiască să
trudesc toată ziua lângă el.
Cucuvaia se porni pe râs, îl atrase pe
şchiop la dânsa şi-i zise:
— Vino să-i dai mămichii un pupic,
drăguţule… Ptiu, că tare nostim eşti!…
Dar de unde ştii tu că stăpân-tu are
şoricioaică pentru oameni?
— Păi cum? L-am auzit chiar pe
dânsul într-o zi când mă pitisem în
cabinetul negru de lângă odaia lui,
unde-şi ţine sticlele, uneltele de oţel şi-şi
amestecă alifiile…
— Şi ce spunea?… se interesă
Cucuvaia.
— L-am auzit spunând unui domn
– 860 –
– Eugen Sue –
în timp ce-i dădea un praf într-o hârtie:

„Cel ce-o să înghită asta de trei ori, se va
duce să doarmă pe lumea ailaltă, fără să
se ştie de ce şi cum, şi fără ca otrava să
lase vreo urmă…“
— Şi cine era domnul acela? întrebă
Învăţătorul.
— Un domn tânăr şi frumos cu
mustăţi negre şi cu faţa ca de
domnişoară… A mai venit şi altă dată,
dar când a plecat, domnul Bradamanti
mi-a poruncit să-l urmăresc şi să aflu
unde şade. L-am văzut intrând într-o
casă frumoasă din strada Chaillot. Că
stăpânul mi-a zis: „Oriunde se duce
dumnealui, ia-te după el şi aşteaptă-l la
intrare. Dacă iese de-acolo, ţine-te de el
până nu-l mai vezi ieşind din casă; va să
zică acolo stă. Atunci, măi strâmbule, nu
– 861 –
te lăsa până nu-i afli numele, că de nu îţi

răsucesc urechile de nu te vezi.“
— Da, şi?
— Ei bine, nu m-am lăsat până n-am
aflat cum îl cheamă.
— Şi cum ai făcut? întrebă curios
Învăţătorul.
— Păi să vezi, eu prost nu sunt, m-
am dus la portarul casei din strada
Chaillot, unul pudrat, cu un frac frumos
cafeniu şi guler galben cu galoane de
argint, şi i-am zis aşa: „Domnule, am
venit după cei cinci franci ce mi-a
făgăduit boierul de-aici, să-i găsesc
căţelul ce l-a pierdut, Trompette îi zice, ca
dovadă, vă spun că e un domn oacheş,
cu mustăţi negre, poartă o redingotă de
culoare deschisă şi un pantalon
albăstrui, mi-a zis că locuieşte în strada
– 862 –
– Eugen Sue –
Chaillot 11 şi că se numeşte Dupont.“

Dar portarul: „Domnul de care vorbeşti
e stăpânul meu şi se numeşte vicontele
de Saint-Rémy, iar pe-aici nu-i niciun
câine afară de tine, ştrengar afurisit ce
eşti, deci cară-te, că de nu, te-nvăţ eu
minte că ai încercat să-mi şterpeleşti
cinci franci!“ mi-a răspuns portarul şi
mi-a trântit un picior în spate… Dar mi-e
totuna, conchise filosofic şchiopul,
aflasem doar numele domnului acela
frumos, cu mustăţi negre, care venise la
stăpânul meu să caute şoricioaică pentru
oameni.
— Vino să te pupe mama,
broscoiule! zise entuziasmată Cucuvaia,
îmbrăţişându-l pe Şontorog. Zău că ai
merita să fii copilul meu, stricatule!
Aceste cuvinte făcură o impresie
– 863 –
neaşteptată asupra micului infirm;

fizionomia lui răutăcioasă, şireată şi
prefăcută, se întristă subit; băiatul păru
să ia în serios efuziunile materne ale
Cucuvelei şi răspunse:
— Şi eu te iubesc mult, fiindcă m-ai
îmbrăţişat de cum ai venit întâia oară să
mă cauţi la „Inima Sângerândă“, la tatăl
meu… De când a murit biată maică-mea,
ai fost singura care m-ai mângâiat,
fiindcă toată lumea mă bate şi mă
izgoneşte ca pe un câine râios, toată
lumea, până şi madam Pipelet,
portăreasa.
— Hoaşca aia bătrână! O sfătuiesc
eu să nu se mai fasolească atât! zise
Cucuvaia prefăcându-se revoltată. Auzi
dumneata, să dea într-un îngeraş de
copil ca ăsta!
– 864 –
– Eugen Sue –
Şi Chioara îl îmbrăţişă din nou cu o

afecţiune grotescă. Feciorul lui Braţ-
Roşu, înduioşat de această noua dovadă
de dragoste, strigă plin de recunoştinţă:
— Porunceşte-mi să fac orice, o să
vezi cum te ascult, cum am să-ţi fiu pe
plac! Vreau să rămân cu voi!
— Dacă o să fii cuminte, o să mai
vedem.
— Da, se învoi Învăţătorul, o să mă
îndrumi ca pe un biet orb, o să te dai
drept fiul meu, o să colindăm pe la
casele oamenilor şi, să mă ia dracu!
adăugă mânios ucigaşul, cu ajutorul
Cucuvelei, o să mai dăm câteva lovituri
O să-i arăt eu diavolului ăluia de Rudolf
care m-a orbit, că nu mi-am încheiat încă
socotelile! Mi-a răpit vederea, dar nu şi
gândul la rău; eu o să fiu capul,
– 865 –
Şontorogul ochii, iar tu, Cucuvaio,

mâna. O să mă ajuţi, nu-i aşa?
— Oare nu sunt a ta până la
spânzurătoare, hoţomane? Şi când am
ieşit din spital şi am aflat că ai întrebat
de mine la tavernă, oare n-am dat într-o
clipă fuga în satul tău, la nătărăii aceia
de la ţară, spunând că-s nevastă-ta?
— Da, răspunse întărâtat
Învăţătorul, în mintea căruia se trezise o
amintire urâtă, da, mă plictiseam acolo
singur, în mijlocul acelor oameni
cumsecade. După o lună nu mai
puteam… îmi era şi frică… Atunci m-am
gândit să te chem. Şi aşa mi-a trebuit!
adăugă el din ce în ce mai enervat. A
doua zi după ce sosiseşi, am fost
despuiat de toţi banii ce mi-i i-a dat
dracul ăla din aleea Văduvelor. Da… mi-
– 866 –
– Eugen Sue –
au furat chimirul plin de monezi de aur,

în timp ce dormeam… Numai tu ai
putut da lovitura: iată de ce sunt acum la
cheremul tău… Vezi tu, de câte ori mă
gândesc la asta, nu ştiu de ce nu te omor
pe loc, hoţoaică bătrână!
Şi se îndreptă ameninţător spre
Chioară.
— Bagă de seamă! îi strigă micul
şchiop. Nu cumva să te atingi de
Cucuvaie!
Tâlharul se ridică furios, dezlănţuit
ca un taur rănit; făcu câţiva paşi la
întâmplare, dar se poticni.,
— Frânge-ţi gâtul! strigă Cucuvaia
râzând cu lacrimi.
Cu toate legăturile criminale ce o
legau de acest monstru, dintr-un motiv
sau altul, resimţea o plăcere sadică să
– 867 –
vadă prăbuşirea acestui om, altădată atât

de temut şi acum atât de neputincios, cu
toată forţa sa atletică.
Hidosul copil cu părul galben şi
chipul de vulpe şireată împărtăşea cu
voluptate ilaritatea Chioarei. La un nou
pas în gol al Învăţătorului, exclamă:
— Ci deschide ochii, bătrâne,
deschide-i o dată! Calci într-aiurea,
umbli în bobote… Oare nu vezi bine?
Mai şterge-ţi sticlele de la ochelari!
Învăţătorul, în neputinţă de a face o
cât de mică mişcare, începu să se
văicărească:
— Cuţitarul, săracul, era bun cu
mine… nu m-a jefuit, fie-vă milă! Şi apoi
cine-mi garantează că ai să-mi dai şi mie
ceva după lovitură?
— Aş putea să nu-ţi dau nimic, e
– 868 –
– Eugen Sue –
drept, fiindcă eşti în mâna mea, ca

odinioară Gurista. Ei bine, bandit bătrân,
o să te supui de-aci încolo fără să
crâcneşti?
— Ai dreptate, răspunse el cu un
oftat de furie reţinută. Asta mi-e soarta.
Eu, eu la bunul plac al unui copil şi al
unei femei pe care altădată i-aş fi ucis
dintr-o suflare! Ah, de nu mi-ar fi frică
de moarte!
Deodată, şchiopul, ascultând cu
urechea la pământ, zise cu glas coborât:
— Sst! Aud pe cineva pe potecă. Să
ne ascundem!.. Nu e fata, fiindcă vine
din cealaltă parte.
Într-adevăr, o ţărancă voinică, în
puterea vârstei urmată de un câine
mare, ciobănesc, şi ducând pe cap un coş
acoperit, se ivi după câteva minute,
– 869 –
traversă râpa şi o luă pe drumul pe care

porniseră preotul şi Gurista.
Capitolul 2
ÎNTÂLNIREA
Noaptea se lăsase limpede şi rece.

Ascultând de sfatul Învăţătorului,
Cucuvaia alesese împreună cu acest
bandit un loc mai departe de potecă şi
mai aproape de drumul desfundat unde
aştepta Barbillon cu trăsura lui.
Şontorogul stătea de strajă pândind
întoarcerea Mariei pe care urma s-o
atragă în cursă, implorând-o să vină în
ajutorul unei biete bătrâne.
Feciorul lui Braţ-Roşu făcuse câţiva
paşi dincolo de dâmb, când, ciulindu-şi
urechea, o auzi, de departe, pe Gurista
vorbind cu ţăranca ce-o însoţea.
– 870 –
– Eugen Sue –
Floarea-Mariei nefiind singură, tot

planul fusese dat peste cap. Băiatul se
grăbi să coboare şi să alerge spre
Cucuvaie.
— E cineva cu fata, zise el în şoaptă,
abia trăgându-şi sufletul.
— Dare-ar dracu-n bafta ei de fată!
exclamă furioasă Cucuvaia.
— Cu cine e? întrebă Învăţătorul.
— Cu ţăranca aia pe semne, care a
trecut adineauri cu dulăul după ea. Am
auzit un glas de femeie. Ascultaţi: nu
auziţi zgomotul saboţilor lor?
Într-adevăr, în tăcerea nopţii tălpile
de lemn răsunau de departe pe
pământul întărit de ger.
— Gata! E prea târziu! se văicări
Cucuvaia după ce trăsese un răstimp cu
urechea. Am pierdut o mie de franci.
– 871 –
— Ba dimpotrivă, rosti autoritar

Învăţătorul. O mie, două, poate trei mii
de câştigat. Ascultă-ncoa, Cucuvaie; te
duci la Barbillon… plecaţi amândoi la
întâlnirea cu domnul acela în doliu, îi
spuneţi că azi nu s-a putut face, dar că
mâine…
— Dar tu? murmură Cucuvaia
mereu supărată.
— Ascultă mai departe: mititica îl
însoţeşte pe preot în fiecare seară. E o
simplă întâmplare că azi a întâlnit pe
cineva, desigur că mâine o să avem mai
mult noroc; deci mâine, la ora asta, te
întorci cu Barbillon aici, la răspântie.
— Bine, bine, dar tu?
— Şontorogul o să mă conducă la
ferma unde locuieşte fata aceea. O să
spună că ne-am rătăcit, că eu sunt tatăl
– 872 –
– Eugen Sue –
lui, biet muncitor orb prin accident, că

mergem la Louvres, la o rudă a mea care
mă poate ajuta şi că am rătăcit drumul
încercând să-l scurtăm, trecând peste
câmp. O să cerem să ne dea peste noapte
adăpost, fie şi într-un colţ de grajd. Asta
nu se refuză niciodată. Ţăranii or să ne
creadă şi or să ne lase să înnoptăm la
dânşii. Şontorogul o să cerceteze cu grijă
uşile, ferestrele şi ieşirile casei. Arendaşii
ăştia de la ferme sunt plini de bani. Eu,
care am avut pământ, adăugă cu
amărăciune Învăţătorul, ştiu toate astea.
Suntem în prima chenzină din ianuarie,
e timpul cel mai potrivit, când se
încasează câştigurile. Ferma, ziceţi voi, e
într-un loc pustiu. De cum vom cunoaşte
intrările şi ieşirile, ne vom putea
reîntoarce cu câţiva prieteni; e o treabă
– 873 –
de pregătit pe îndelete…
— Tiu! Ce savantlâcuri! se îmbună
Cucuvaia. Zi-i înainte, banditule!
— Mâine dimineaţă, în loc să
părăsesc ferma, o să mă plâng de nişte
dureri care mă împiedică să umblu.
Dacă n-or să mă creadă, o să le arăt
rănile pe care le am de când mi-am spart
cătuşele de la picioare, şi care nu mi s-au
închis nici astăzi. O să le spun că e vorba
de o arsură pricinuită de un drug de fier
înroşit de pe când eram mecanic. O să
rămân astfel o parte din zi la fermă ca să
aibă şchiopul timp să cerceteze bine
totul. Când s-o însera şi mititica o să iasă
ca de-obicei cu preotul, o să zic că mi-e
mai bine şi că sunt în stare să umblu.
Şontorogul şi cu mine ne luăm de
departe după fată, ne întoarcem s-o
– 874 –
– Eugen Sue –
aşteptăm aici, lângă potecă. Cum între

timp ne va fi văzut la fermă, n-o să se
ferească de noi revăzându-ne; ne
apropiem, Şontorogul şi cu mine şi, o
dată la un pas de noi, eu răspund: pun
mâna pe ea şi mia de franci e a noastră.
Dar asta nu e totul: după două sau trei
zile, putem preda afacerea de la fermă lui
Barbillon şi oamenilor lui şi să împărţim
cu ei o parte din pradă, căci pontul e
doar al nostru.
— Măi orbule, n-ai pereche-n lumea
asta! exclamă admirativ Cucuvaia
îmbrăţişându-l pe Învăţător. Planul tău e
faimos. Când o să fii cu totul
neputincios, să te faci sfetnic de hoţi, ai fi
mai bun decât orice clănţău. Haide, pup-
o pe Cucuvaia ta şi grăbeşte-te; ţăranii
ăştia se culcă o dată cu găinile. Eu mă
– 875 –
duc după Barbillon. Pe mâine!

— S-a făcut… Pe mâine. Cucuvaio!
— Stai niţel! Am uitat să-i dau
puştiului ceară să ia tiparul boaştelor de
la uşi. O să ştii cum se face, puişorule?
zise Chioara către şchiop.
— Ba bine că nu! Mi-a arătat o dată
tata. Am luat apoi tiparul încuietorii
casetei pe care Şarlatanul o ţine ascunsă
în cabinetul negru.
— În regulă. Atunci ne-am înţeles:
pe mâine!
— Pe mâine, repetă Învăţătorul.
Cucuvaia se duse la trăsură.
Învăţătorul şi Şontorogul părăsiră
drumul desfundat şi se îndreptară spre
fermă; lumina ce răzbătea prin ferestre îi
călăuzea.
Stranie fatalitate ce îi readucea
– 876 –
– Eugen Sue –
laolaltă pe Anselme Duresnel şi pe soţia

sa pe care nu o mai văzuse de când
fusese el osândit la muncă silnică.
Capitolul 3
CINA
Există oare privelişti mai

înviorătoare decât cea a bucătăriei unei
moşioare la ora cinei, mai ales iarna?
Există oare ceva care să evoce mai mult
calmul şi bunăstarea vieţii rustice?
Aşa arăta bucătăria fermei de la
Bouqueval. Vatra ei uriaşă, înaltă de şase
picioare şi lată de opt, semăna cu o
poartă mare, de piatră, la intrarea unui
imens cuptor în care ardea cu flacără o
adevărată stivă de buşteni, fag şi stejar.
Acest foc enorm dădea totodată căldură
– 877 –
şi lumină, făcând-o inutilă pe cea

răspândită de o lampă cu petrol agăţată
de grinda centrală ce traversa plafonul.
Tingiri şi tigăi mari de aramă,
strălucind de curăţenie, precum şi un
ciubăr antic din acelaşi metal, îţi luau
ochii aidoma unei oglinzi sclipitoare,
alături de un scrin de nuc lustruit, de
unde răzbătea un miros îmbietor de
pâine caldă. O masă lungă, solidă,
acoperită cu o pânză groasă de-o albeaţă
desăvârşită, trona în mijlocul bucătăriei.
Locul fiecăruia era marcat prin una din
acele farfurii de faianţă, cafenii pe
dinafară, albe înăuntru, şi printr-un
tacâm lucios ca argintul.
În mijlocul mesei, un castron
încăpător cu supă fierbinte de legume,
fumegând ca un crater în erupţie,
– 878 –
– Eugen Sue –
răspândea un abur savuros deasupra

unui platou formidabil cu varză călită şi
şuncă, iar, lângă el, o farfurie nu mai
mică, oferea vederii o tocană de berbec
cu cartofi; în sfârşit, o halcă de viţel
friptă împodobită cu salată, alături de
două coşuri cu fructe şi două bucăţi mari
de brânză, completau abundenta
simetrie a acestei cine. Trei sau patru
ulcioare de cidru scânteietor erau puse
la îndemâna plugarilor.
Un bătrân câine ciobănesc, aproape
ştirb, decan venerabil al gintei canine de
la fermă, datora vârstei lui înaintate şi
serviciilor prestate permisiunea de a sta
lângă foc. Făcând uz cu modestie de
acest privilegiu, cu botul sprijinit pe
labele din faţă, urmărea cu un ochi atent
îndeletnicirile culinare ce precedau cina.
– 879 –
Acest venerabil câine răspundea la

numele bucolic de Lisandru.
Poate că masa obişnuită a oamenilor
de la această fermă va părea oarecum
somptuoasă, dar doamna Georges (în
această privinţă credincioasă vederilor
lui Rudolf), îmbunătăţea pe cât posibil
viaţa argaţilor ei, aleşi dintre cei mai
cinstiţi şi mai sârguincioşi locuitori din
ţinut. Erau plătiţi cu atâta largheţe, încât
să intri în slujba fermei de la Bouqueval
era visul oricărui plugar de prin partea
locului.
Rudolf crease, astfel, la o scară foarte
mică, un soi de fermă-model destinată
nu numai îmbunătăţirii rasei animaliere
şi a procedeelor agriculturii, dar mai
presus de orice, a traiului oamenilor care
munceau acolo, făcându-i astfel mai
– 880 –
– Eugen Sue –
cinstiţi, mai activi şi mai pricepuţi.

După ce pregătirile pentru cină se
terminară şi masa fu încununată cu un
ulcior de vin vechi menit să stropească
desertul, bucătăreasa fermei agită
clopotul, apel înveselitor care făcu să
năvălească în bucătărie douăsprezece
până la cincisprezece persoane. Bărbaţii
erau viguroşi şi chipul lor exprima
sinceritate; femeile erau şi ele robuste şi
atrăgătoare. Întreaga lor fizionomie
respira voia bună, liniştea şi mulţumirea
de sine.
În capul mesei, luă loc un plugar
bătrân cu părul alb, cu chipul cinstit,
privirea deschisă şi cutezătoare şi un
surâs uşor ironic în colţul gurii. Taica
Châtelain (aşa se numea acest Nestor),
nu mai părăsise ferma încă din copilărie.
– 881 –
I-a fost recomandat lui Rudolf când

acesta cumpărase gospodăria. Bătrânul
avea asupra întregului personal multă
influenţă datorită atât vârstei, cât şi
cunoştinţelor şi experienţei sale.
În clipa în care ceilalţi se aşezară la
masă, câinii din curte începură să latre
cu putere; bătrânul Lisandru le răspunse
printr-un mârâit surd, ridică buza şi ivi
doi-trei colţi încă respectabili.
— E cineva în afara zidurilor curţii,
zise taica Châtelain.
Nu isprăvise bine vorba, că se şi auzi
clopotul de la poarta cea mare.
— Cine să fie la ora asta? se miră
bătrânul plugar. Doar s-a întors toată
lumea… Ia du-te de vezi. Jean-René!
Un tânăr argat de la fermă părăsi cu
regret lingura uriaşă de supă, pe care-o
– 882 –
– Eugen Sue –
ţinea în mână şi ieşi din bucătărie.

— Iată, e pentru prima oară că
doamna Georges şi domnişoara Maria
nu vin la gura sobei să stea cu noi până
mâncăm, zise taica Châtelain; mi-e o
foame de lup, dar fără ele n-am poftă de
mâncare.
— Doamna Georges s-a dus în odaia
domnişoarei Maria care, după ce l-a
însoţit pe abate, s-a înapoiat cam
bolnavă şi s-a culcat, răspunse Claudine,
fata aceea robustă care o dusese pe
Guristă acasă, răsturnând astfel
planurile sinistre ale Cucuvelei.
Jean-René se înapoie, suflându-şi în
degete cu aceeaşi putere cu care suflase
mai înainte în supă.
— Ce ger e-afară! Un ger de crapă
pietrele, zise el. E mai bine să stai la
– 883 –
căldură decât să ieşi pe un frig ca ăsta.

— Îngheţul care începe cu un vânt
de la răsărit, e aspru şi ţine mult, asta ar
trebui s-o ştii şi tu băiete. Dar cine a
sunat? întrebă decanul plugarilor.
— Un biet orb şi un copil ce-l duce
de mână, taică Châtelain.
— Şi ce vor?
— Sau rătăcit în drum spre Louvres
luând-o peste câmp. Cum afară e un ger
cumplit şi noaptea e neagră, iar cerul se
acoperă, orbul şi copilul ne roagă să-i
lăsăm să-şi petreacă noaptea la fermă, fie
şi într-un colţ de grajd.
— Doamna Georges e atât de bună
încât nu pregetă niciodată să dea
adăpost unui nenorocit; o să consimtă şi
de astă dată, dar trebuie s-o întrebăm.
Du-te tu, Claudine! Şi unde aşteaptă
– 884 –
– Eugen Sue –
sărmanul orb? întrebă taica Châtelain.

— În şura cea mică.
— Pentru ce l-ai dus acolo?
— Păi dacă-l lăsam în curte l-ar fi
sfâşiat câinii, şi pe el şi pe băiat,
răspunse Jean-René. Da, taică Châtelain,
că degeaba strigam: „Cuminte, Medor…
Vino-ncoa, Turcule… Jos, Sultan“. Nu i-
am văzut niciodată atât de dezlănţuiţi. Şi
unde mai pui că aici, la fermă, câinii nu
sunt dresaţi să-i muşte pe calici, ca în
alte părţi…
— Pe cinstea mea, copii, partea
săracului tot îşi aştepta omul…
Strângeţi-vă niţel… Bine! Pune încă
două tacâmuri, unul pentru orb, celălalt
pentru copil. De bună seamă că doamna
Georges n-o să aibă nimic împotrivă să-i
adăpostim peste noapte.
– 885 –
— E totuşi de mirare că dulăii sunt

atât de îndârjiţi. Reluă Jean-René. Mai
ales Turcu pe care Claudine îl luase cu
dânsa la presbiteriu. Era ca apucat.
Mângâindu-l ca să-l potolesc, i-am simţit
părul de pe spate zbârlit de-ai fi zis că-i
un porc ţepos. Ce zici de toate astea,
taică Châtelain, dumneata care ştii
atâtea?
— Ce să zic, băiete? Oi fi ştiind eu
multe, dar animalele ştiu şi mai multe.
Ei bine, Claudine, se adresă acum
bătrânul ţărăncii ce tocmai revenea cu
două cearşafuri albe răspândind un
miros suav de verbină. Nu-i aşa că
doamna Georges a poruncit să le dăm de
mâncare şi să-i culcăm? Du-te, Jean-René
şi adu-i. Iar tu, fata mea, pune două
scaune aproape de foc, să se mai
– 886 –
– Eugen Sue –
încălzească un pic, bieţii de ei, înainte de

a se aşeza la masă.
Se auzi din nou lătratul furios al
câinilor şi glasul lui Jean-René încercând
să-i potolească.
Uşa bucătăriei se deschise brusc:
Învăţătorul şi Şontorogul intrară grăbiţi
de parcă ar fi fost alungaţi din urmă.
— Luaţi seama la câinii voştri
exclamă Învăţătorul. Erau cât p-aci să ne
muşte.
— Mi-au smuls o fâşie din bluză, se
plânse Şontorogul încă livid de spaimă.
— Iartă-i, omule, zise Jean-René
închizând uşa, dar nu i-am văzut
niciodată atât de întărâtaţi… Se vede că
gerul îi face să fie astfel.
— Uite, acum şi ăsta! zise taica
Châtelain oprindu-l pe bătrânul
– 887 –
Lisandru în clipa în care, mârâind

ameninţător, era gata să se repeadă la
noii veniţi. I-a auzit pe ceilalţi lătrând
furioşi şi vrea să facă la fel. Hai, marş de-
aici, du-te şi te culcă, sălbaticule! se
adresă câinelui.
La aceste cuvinte, însoţite de o
lovitură de picior, Lisandru, se cuibări
mârâind în colţul lui preferat de lângă
vatră.
Învăţătorul şi Şontorogul mai
stăteau la uşă, neîndrăznind să
înainteze. Banditul îl ţinea de mână pe
băiat care se lipise strâns de Învăţător,
uitându-se cu neîncredere la ţărani.
Onestitatea acelor chipuri îl deruta şi
aproape că-l speria pe fiul lui Braţ-Roşu.
Firile înrăite au şi ele repulsiile şi
simpatiile lor.
– 888 –
– Eugen Sue –
— Apropiaţi-vă de foc, oameni buni,

să vă mai încălziţi, apoi să cinaţi cu noi,
căci aţi sosit tocmai când ne aşezam la
masă, îi îmbie taica Châtelain pe cei doi.
Uită-te, ia loc pe scaunul ăla! Dar unde
mi-e capul? Nu dumitale, ci copilului
trebuia să-i spun asta, fiindcă, din
păcate, eşti orb. Haide, băiatule, du-l pe
taică-tu lângă foc.
— Da, bunul meu domn, răspunse
Şontorogul cu glas miorlăit, şi prefăcut.
Domnul să vă răsplătească pentru
milostenie! Hai, tăticule, vino cu mine!
Şi amândoi se aşezară lângă foc.
La început, Lisandru se mulţumi să
mârâie în surdină; dar după ce-l
adulmecă o clipă pe Învăţător, scoase
deodată acel urlet lugubru care-i face pe
ţărani să spună despre câini că urlă a
– 889 –
pustiu.
„La naiba! îşi zise Învăţătorul. Oare
potăile astea blestemate simt mirosul
sângelui? Purtam pantalonii ăştia în
noaptea în care l-am asasinat pe
negustorul de vite…“
— Ia te uită! se miră Jean-René
coborând vocea. Lisandru urlă a mort,
adulmecându-l pe orb.
Deodată se petrecu un lucru straniu:
lătratul bătrânului câine se prefăcu într-
un chelălăit atât de pătrunzător, atât de
plângăreţ, încât îl auziră şi ceilalţi câini
(doar o fereastră despărţea bucătăria de
curtea fermei) şi, potrivit obiceiului rasei
canine, repetară toţi, pe întrecute, aceste
lamentabile scheunături.
Deşi nu prea superstiţioşi, argaţii se
priveau înfricoşaţi. Într-adevăr, ceea ce
– 890 –
– Eugen Sue –
se petrecea dădea de gândit. Un om cu

trăsături hidoase la care nu te puteai uita
fără a te îngrozi, a intrat în curtea fermei.
Atunci toate aceste animale, de obicei
atât de paşnice, au devenit furioase şi au
început să scoată acele urlete sinistre
care, după credinţa populară, prezic
apropierea morţii. Până şi banditul, cât
de călit era, tresări auzind aceste urlete
sinistre, macabre, izbucnite la sosirea
lui… a unui asasin.
Numai micul şchiop, sceptic,
obraznic ca un copil al Parisului, corupt
– ca să zicem aşa – de la ţâţa mamei,
rămăsese nepăsător la efectul moral al
acestei scene. Nemaitemându-se de a fi
muşcat, cinicul avorton îşi râdea în sinea
lui de înfricoşarea locuitorilor fermei şi
de ceea ce îl făcea pe Învăţător să se
– 891 –
înfioare.
Primul moment de stupoare o dată
trecut, Jean-René ieşi în curte şi, după
puţin, se auziră pocnetele biciului său
care risipiră lugubrele presimţiri ale lui
Medor, Turcu şi Sultan. Treptat argaţii
începură a se însenina. După câteva
minute, urâţenia îngrozitoare a
Învăţătorului nu le mai inspira decât
milă şi oroare; îl plângeau pe micul
şchiop pentru infirmitatea lui, îl găseau
chiar nostim şi se porniră să-l laude
pentru grija şi atenţia cu care-l înconjura
pe tatăl său…
Pofta de mâncare a plugarilor, uitată
o clipă, se redeşteptă cu şi mai multă
putere şi, un răstimp, nu se mai auzi
decât zgomotul furculiţelor. Aplecaţi
care mai de care asupra farfuriilor,
– 892 –
– Eugen Sue –
argaţii şi femeile lor urmăreau cu

înduioşare atenţiile copilului faţă de orb.
Aşezaţi unul lângă altul, Şontorogul îi
dădea să mănânce, îi tăia pâinea şi îi
turna să bea cu o dragoste de-a dreptul
filială.
Aceasta era faţa frumoasă a
medaliei. Dar iată reversul ei:
Atât din cruzime, cât şi din spirit de
imitaţie, normal la vârsta lui, Şontorogul
simţea o voluptate crudă să-l chinuiască
pe Învăţător după exemplul Cucuvelei
pe care o iubea şi era mândru că se poate
purta ca şi dânsa. Cum se face că acest
copil pervers simţea nevoia de dragoste
maternă? Cum se face că părea fericit de
afecţiunea ce i-o arăta Chioara? Şi, în
sfârşit, cum putea el să se simtă mişcat la
amintirea depărtată a alintărilor
– 893 –
răposatei lui mame? Era una din acele

frecvente anomalii care, din când în
când, se revoltă împotriva viciului.
Am mai spus-o, resimţea ca şi
Cucuvaia o plăcere sadică să poată
tortura un tigru puternic… La masa
ţăranilor, avu răutatea de a-l sili, cu
rafinament, pe Învăţător să-i suporte
brutalităţile fără să se clintească. Aşa că
şchiopul compensa fiecare din
aparentele sale atenţii, prin lovituri pe
picior pe sub masă în glezna dreaptă a
banditului, exact în locurile rănite de
lanţuri în timpul anilor de temniţă.
I-a trebuit netrebnicului un curaj cu
atât mai stoic ca să-şi ascundă durerea,
cu cât micul monstru îşi alegea
momentul de a-l lovi, fie în clipa în care
Învăţătorul voia să bea, fie să spună
– 894 –
– Eugen Sue –
ceva.
— Uite, tăticule, o nucă descojită,
zise Şontorogul punându-o în farfuria
orbului.
— Frumos din partea ta, copilul
meu, îl lăudă taica Châtelain. Apoi,
adresându-se tâlharului: Da, e drept, eşti
demn de plâns, dar ai un fiu atât de
bun… asta trebuie să te consoleze
întrucâtva.
— Da, desigur, nenorocirea mea e
mare şi fără dragostea acestui copil…
eu…
Învăţătorul nu-şi putu reţine un
ţipăt ascuţit de durere: feciorul lui Braţ-
Roşu atinsese de astă dată locul cel mai
sensibil al plăgii.
— Dumnezeule mare! Ce ai,
tăticule? strigă şchiopul cu voce
– 895 –
plângăreaţă şi, ridicându-se de pe scaun,

se aruncă de gâtul orbului. În prima lui
reacţie de mânie, banditul vru să-l
înăbuşe pe micul şchiop în braţele lui de
Hercule, şi-l strânse cu atâta putere încât
copilul, pierzându-şi răsuflarea, făcu să
se audă un geamăt surd. Dar amintindu-
şi că nu se poate lipsi de Şontorog, se
stăpâni şi-l împinse înapoi pe scaun.
În toate acestea, ţăranii nu văzură
decât un schimb de mângâieri între tată
şi fiu şi puseră paloare şi sufocarea
Şontorogului pe seama emoţiei acestui
copil afectuos.
— Dar ce ai, sărmane om? se alarmă
taica Châtelain. Ţipătul dumitale de
adineauri l-a speriat pe băiat… Bietul
copil!!… Abia mai răsuflă.
— Nu e nimic, îl linişti Învăţătorul
– 896 –
– Eugen Sue –
redobândindu-şi calmul. Sunt lăcătuş de

meserie şi, acum câtva timp, dând cu
barosul într-un drug de fier înroşit,
ranga mi-a căzut peste picioare şi mi-a
făcut o arsură atât de adâncă încât nici
până acum nu s-a vindecat… M-am lovit
de piciorul mesei şi nu mi-am putut opri
un ţipăt de durere.
— Bietul meu tătic! zise Şontorogul
aruncând o privire diabolică
Învăţătorului. Bietul meu tătic! E
adevărat, oameni buni, nu s-a putut
vindeca. O, de-aş suferi eu în locul lui!
Femeile îl mâncau din ochi pe micul
scelerat. Taica Châtelain reluă:
— Păcat că n-ai venit la fermă, acum
trei săptămâni. Am avut aici un doctor
negru din Paris care are un leac minunat
pentru durerile de picioare. O bătrână
– 897 –
din sat nu mai putea umbla de trei ani;

doctorul i-a uns rănile cu o alifie şi acum
femeia aleargă ca vântul şi a făgăduit să
meargă pe jos până la Paris, în aleea
Văduvelor, unde locuieşte medicul, să-i
mulţumească… Dar ce ai? Din nou
afurisita aia de rană?
Trăsăturile Învăţătorului erau atât
de brăzdate de cicatrice, încât nu i se
putea observa paloarea. Totuşi pălise
îngrozitor înţelegând că e vorba de
doctorul David, de negrul acela care, din
ordinul lui Rudolf, l-a supus unui
supliciu atât de crud, cu consecinţe atât
de teribile.
Fusese o zi funestă pentru Învăţător.
Dimineaţa, îndurase batjocura Cucuvelei
şi a fiului lui Braţ-Roşu; sosind la fermă
câinii urlaseră a mort datorită aspectului
– 898 –
– Eugen Sue –
său de ucigaş şi vruseră să-l sfâşie; în

sfârşit, întâmplarea îl adusese într-o casă
unde, cu câteva zile înainte, se aflase şi
călăul lui.
Taica Châtelain, neobservând
paloarea Învăţătorului, reluă:
— De altfel, când veţi pleca, îi vom
da fiului dumitale adresa medicului,
rugându-l totodată pe doctorul David să
te ajute. E un om atât de bun, atât de
bun! Păcat că e totdeauna abătut… Ei,
hai să bem în sănătatea viitorului
dumitale salvator.
— Mulţumesc, nu mai mi-e sete,
răspunse morocănos Învăţătorul.
— Bea, tăticule scump, o să-ţi facă
bine la stomac, stărui Şontorogul
punând cu de-a sila paharul în mâna
orbului.
– 899 –
— Nu, nu, numai vreau să beau, se

împotrivi acesta.
— Nu e cidru, ci vin vechi, zise
ţăranul. Nu sunt mulţi orăşeni care să
aibă parte de un asemenea vin. Ei, ce
vrei, asta nu-i o fermă ca atâtea altele.
Dar de cina noastră ce zici?
— E foarte bună, răspunse maşinal
Învăţătorul, din ce în ce mai absorbit de
sinistrele lui gânduri.
— Află că-i în fiecare zi la fel: muncă
bună, masă bună, conştiinţă liniştită,
somn liniştit, asta-i, în câteva cuvinte,
viaţa noastră. Şi suntem şi bine plătiţi,
încheie taica Châtelain.
— Stăpânul vostru nu cred că se-
mbogăţeşte de pe urma voastră.
— Stăpânul nostru? O, e un stăpân
cum nu-s mulţi alţii. Are el de unde se
– 900 –
– Eugen Sue –
îmbogăţi.
— Ce vrei să spui? întrebă orbul
pentru a-şi goni gândurile negre ce-l
urmăreau. Stăpânul vostru e chiar atât
de extraordinar?
— Cu totul extraordinar, prietene.
Întâmplarea te-a adus încoace, satul
fiind departe de drumul mare. Poate că
n-ai să mai revii niciodată; cel puţin să
nu ne părăseşti înainte de a şti ce a făcut
stăpânul nostru din ferma asta; să-ţi
spun în două vorbe cu condiţia să repeţi
şi altora ce-ai auzit.
— Te ascult, răspunse Învăţătorul.
Capitolul 4
O FERMĂ MODEL
— Şi n-o să-ţi pară rău că m-ai

– 901 –
ascultat, se adresă Învăţătorului taica

Châtelain. Închipuieşte-ţi că într-o zi
stăpânul îmi zise: „Sunt foarte bogat, e
adevărat, dar cum asta nu mă face să
prânzesc de două ori, ce-ar fi dacă aş da
de mâncare celor care nu prânzesc deloc
sau unor oameni cumsecade care nu
mănâncă niciodată pe săturate?“ Şi
stăpânul nostru se puse pe treabă.
Cumpără această fermă care pe vremea
aceea nu putea fi pusă în valoare şi nu
folosea decât două pluguri; ştiu asta
pentru că sunt născut aici. Stăpânul
nostru şi-a mărit proprietatea, o să ştii
curând şi pentru ce. A pus o femeie pe
cât de respectabilă, pe atât de
nenorocită, să conducă ferma; totdeauna
le alege aşa şi i-a spus: „Această casă va
fi un fel de casă a Domnului, deschisă
– 902 –
– Eugen Sue –
celor buni, închisă celor răi: cerşetorii

leneşi vor fi alungaţi, dar se va da
totdeauna de pomană celor ce vor arăta
că au tragere de inimă; e o milostenie
care nu umileşte pe cel ce o primeşte şi
foloseşte celui care dă; bogatul care nu
face asta, este un bogat rău“. Stăpânul
nostru vorbeşte aşa şi, pe cinstea mea,
are dreptate, dar face mai mult decât
spune, – el înfăptuieşte! Odinioară exista
un drum direct de aci la Écouen, care îl
scurta cu o leghe întreagă; dar vezi că
era atât de desfundat, încât nu se mai
putea folosi, era moartea cailor şi a
trăsurilor; cu puţine corvezi şi cu câţiva
bani strânşi de la fermierii din
împrejurimi, drumul s-ar fi putut repara;
dar oricât de mult dorea fiecare să vadă
drumul refăcut, tot atât de mult se codea
– 903 –
să dea bani sau să participe la corvoadă.

Stăpânul nostru văzând asta, a spus:
Drumul va fi făcut, dar pentru că cei
care ar fi trebuit să contribuie n-au vrut
s-o facă şi cum drumul este oarecum un
drum de lux, vor profita de el cei care au
cai şi trăsuri, va fi însă în primul rând
folosit de cei ce n-au decât două braţe,
de cei ce n-au decât vrednicie, dar n-au
de lucru. Aşa, de pildă, un flăcău voinic
bate la poarta fermei şi strigă: „Mi-e
foame şi n-am de lucru“, „Băiete, iată o
ciorbă bună, o sapă, o lopată; vei fi dus
pe drumul de la Écouen, fă patru metri
de pietriş pe zi şi în fiecare seară o să
capeţi doi franci; doi metri un franc, o
jumătate de metru cincizeci de centime,
dacă, nu, nimica. Eu, pe înserat, venind
de la câmp, voi inspecta drumul şi mă
– 904 –
– Eugen Sue –
voi convinge de cât a lucrat fiecare.“

— Şi când te gândeşti că au fost doi
ticăloşi destul de fără inimă care au
mâncat ciorba şi au furat sapa şi lopata,
interveni Jean-René, indignat; asta te
dezgustă să mai faci bine.
— E adevărat, ziseră câţiva lucrători.
— Se poate, copiii mei? reluă taica
Châtelain… Adică… să nu mai facem
plantaţii, nici semănături, fiindcă există
omizi, coropişniţe şi alte gângănii
stricătoare care rod frunzele şi mănâncă
seminţele? Nu, nu, stârpim paraziţii,
bunul Dumnezeu, care nu e zgârcit, face
să crească muguri noi, spice noi, paguba
e reparată şi nu-ţi mai dai seama că
vietăţi răufăcătoare au trecut pe acolo.
Nu-i aşa, prietene? se adresă
Învăţătorului bătrânul plugar.
– 905 –
— Fără îndoială, fără îndoială,

răspunse acesta, care de câteva clipe
părea adâncit în gânduri.
— Cât despre femei şi copii, e de
lucru pentru toată lumea pe măsura
puterilor fiecăruia, adăugă părintele
Châtelain.
— Şi totuşi, spuse lăptăreasa
Claudine, drumul nu prea înaintează.
— Asta înseamnă, fata mea, că la
noi, oamenii muncitori nu duc lipsă de
lucru.
— Dar unui infirm ca mine, de pildă,
spuse deodată Învăţătorul, i s-ar face
pomană de a i se da un colţ la fermă, o
bucată de pâine şi un adăpost pentru
puţina vreme cât o mai are de trăit? O!
dacă s-ar putea, oameni buni, voi
mulţumi stăpânului vostru tot restul
– 906 –
– Eugen Sue –
vieţii mele.
Banditul vorbea de astă dată sincer.
Nu se căia de crimele lui, dar viaţa
liniştită, fericită a plugarilor, îi aţâţa
pofta, cu atât mai mult cu cât se gândea
la viitorul groaznic ce i-l rezervase
Cucuvaia şi pe care era departe de a-l fi
prevăzut, ba îl făcea să regrete şi mai
mult că, trimiţând după complicea lui,
pierduse pentru totdeauna putinţa de a
trăi laolaltă cu oamenii cinstiţi la care îl
adusese Cuţitarul.
Taica Châtelain îl privi mirat pe
Învăţător.
— Dar, sărmane om, îi spuse el, nu
te credeam atât de sărac.
— Vai, Doamne, da… mi-am pierdut
vederea în urma unui accident de
muncă. Mă duc la Louvres să caut
– 907 –
sprijin la o rudă depărtată, dar, înţelegi,

câteodată oamenii sunt atât de zgârciţi,
atât de răi… spuse Învăţătorul,
— O! fie omul cât de zgârcit,
răspunse taica Châtelain, se îmbună în
faţa unui lucrător blajin şi cinstit ca
dumneata, nenorocit ca dumneata, cu un
copil atât de drăguţ şi de bun, asta mişcă
şi pietrele. Dar patronul la care lucrai
înaintea accidentului dumitale, cum de
nu face nimic pentru dumneata?
— A murit, spuse Învăţătorul după
o clipă de şovăire, şi era singurul meu
protector.
— Dar azilul orbilor?
— Nu am vârsta ca să fiu primit.
— Bietul om! Eşti cu adevărat de
plâns.
— Dar crezi oare că dacă nu găsesc
– 908 –
– Eugen Sue –
la Louvres sprijinul la care nădăjduiesc,

stăpânului dumitale, pe care îl respect
fără a-l cunoaşte, îi va fi milă de mine?
— Din păcate, vezi, ferma nu e azil.
De obicei se dă adăpost infirmilor, la
fermă, pentru o noapte sau o zi, li se dă
un ajutor şi apoi Dumnezeu să-i aibă în
paza lui!
— Aşadar n-am nicio nădejde ca
stăpânul dumitale să se intereseze de
trista mea soartă? întrebă tâlharul cu un
suspin de părere de rău.
— Ţi-am spus care-i regula, omule,
dar stăpânul nostru e atât de milos, atât
de darnic, încât e în stare de orice.
— Crezi? exclamă Învăţătorul. Ar fi
cu putinţă să mă lase să trăiesc aici în
vreun colţişor? M-aş mulţumi cu atât de
puţin!
– 909 –
— Ţi-am spus că stăpânul nostru e

în stare să facă orice. Dacă va primi să te
ţină la fermă, nu va fi nevoie să te
ascunzi într-un ungher; vei fi tratat la fel
cu noi… cum ai văzut astăzi. Se va găsi
de lucru şi pentru copilul dumitale,
după puterile lui; nu-i vor lipsi pildele şi
sfaturile bune. Venerabilul nostru preot
îl va învăţa carte alături de ceilalţi copii
din sat şi îl va creşte numai în bine, cum
se spune. Dar pentru asta, vezi
dumneata, trebuie ca mâine dimineaţa
să vorbeşti deschis cu Doamna-Noastră-
cea-Milostivă.
— Cum ai zis? întrebă Învăţătorul.
— Aşa o numim noi pe stăpâna
noastră. Dacă o să vrea să te ajute, treaba
e făcută. În ce priveşte binefacerea,
stăpânul nostru nu se împotriveşte
– 910 –
– Eugen Sue –
doamnei noastre.
— O! atunci îi voi vorbi, îi voi vorbi!
exclamă bucuros Învăţătorul, care se şi
vedea scăpat de tirania Cucuvelei.
Această nădejde nu găsi prea mult
răsunet în sufletul Şontorogului, care nu
se simţea de loc dispus să se folosească
de oferta bătrânului plugar şi să crească
sub oblăduirea unui preot veritabil. Fiul
lui Braţ-Roşu avea înclinări foarte puţin
rustice şi sufletul nu se simţea atras de o
existenţă bucolică: de altminteri,
credincios tradiţiilor Cucuvelei, n-ar fi
văzut cu ochi prea buni ca Învăţătorul să
scape de sub despotismul lor; voia deci
să readucă la realitate pe tâlhar care se
lăsa de pe acum în voia plăcutelor iluzii
despre o viaţă la ţară.
— O! da, repetă Învăţătorul, voi
– 911 –
vorbi cu Doamna- Noastră-cea-Molostivă…

Îi va fi milă de mine şi…
Şontorogul dădu Învăţătorului, pe
furiş, o lovitură puternică de picior şi îl
atinse bine.
Durerea întrerupse şi scurtă fraza
tâlharului, care, după o tresărire, repetă
cu glas tremurător:
— Da, nădăjduiesc că această
doamnă va avea milă de mine…
— Dar, bietul meu tătic, interveni
Şontorogul, nu te gândeşti de loc la buna
mea mătuşă, doamna Cucuvaia care te
iubeşte atât de mult? Sărmana mătuşă
Cucuvaie!… O, ea nu te va părăsi aşa cu
una, cu două. Ar fi în stare să te ceară de
aici prin vărul nostru, domnul Barbillon.
— Omul ăsta are rude printre peşti
şi păsări, spuse foarte încet şi cu un licăr
– 912 –
– Eugen Sue –
de maliţiozitate în privire Jean-René,

dând cu cotul Claudinei, vecina lui.
— Om fără milă! Să râzi de aceşti
nenorociţi, răspunse cu glas înăbuşit fata
de la fermă, dându-i la rândul ei o
lovitură atât de tare cu cotul, încât putea
să-i rupă trei coaste.
— Doamna Cucuvaia e vreo rudă
de-a dumitale? îl întrebă plugarul pe
Învăţător.
— Da, e una din rudele noastre,
răspunse el copleşit de o desnădeje
adâncă şi sumbră.
În cazul că ar fi găsit la fermă un
refugiu neaşteptat, se temea că, din
răutate, Chioara să nu-l denunţe; se
temea de asemenea ca numele ciudate
ale pretinselor rude, doamna Cucuvaie
şi domnul Barbillon, pomenite de
– 913 –
Şontorog, să nu trezească bănuieli; dar

în privinţa asta temerile lui erau
neîntemeiate: numai Jean-René găsise un
pretext de glumă făcută pe şoptite şi rău
primită de Claudine.
— Aceasta e ruda pe care vrei s-o
găseşti la Louvres? întrebă taica
Châtelain.
— Da, răspunse tâlharul, dar cred că
fiul meu se înșeală, bizuindu-se prea
mult pe ea.
— O, dragă tată, eu nu mă înşel… E
atât de bună mătuşa mea Cucuvaia!…
Ştii doar că ea ţi-a trimis apa cu care îţi
îmbăiez piciorul… şi tot ea m-a învăţat
cum trebuie folosită… Ea mi-a spus: „Fă
pentru bietul tău tată ce aş face eu
însămi şi Dumnezeu te va
binecuvânta…“ O! buna mea mătuşă
– 914 –
– Eugen Sue –
Cucuvaia… ea te iubeşte, te iubeşte atât

de mult, încât…
— Bine, bine, spuse Învăţătorul,
tăindu-i vorba. Asta în niciun caz nu mă
poate opri să vorbesc mâine dimineaţă
bunei doamne de aici şi să-i cer sprijinul
pe lângă respectabilul proprietar al
acestei ferme; dar, adăugă el pentru a
schimba discuţia şi a opri vorbăria
nesăbuită a Şontorogului, în legătură cu
proprietarul fermei mi s-a făgăduit să mi
se spună în ce fel este organizată.
— Doar eu ţi-am făgăduit asta,
spuse taica Châtelain, şi mă voi ţine de
cuvânt. Stăpânul nostru, după ce a
născocit ceea ce numeşte el „pomana
muncii“, şi-a zis: „Sunt aşezăminte unde
se dau premii pentru îmbunătăţirea rasei
cailor, a vitelor, premii pentru pluguri
– 915 –
mai bune şi pentru multe alte lucruri…

Pe cinstea mea!… Cred că e timpul să ne
gândim puţin şi la îmbunarea sufletului
oamenilor… Vite bune, desigur că e
bine, dar oameni buni ar fi şi mai bine,
deşi mai greu să-i faci. Ovăz, grâu din
belşug şi fâneţe bogate, apă proaspătă,
aer curat, îngrijiri zilnice după dorinţă
vă vor mulţumi pe deplin, dar pentru
oameni, vezi dumneata, e altceva; nu-l
poţi face pe un om să fie cinstit, aşa cum
îngraşi o vită. Păscutul foloseşte vitei,
fiindcă nutreţul fiind gustos, îi place şi o
îngraşă; ei bine, sunt de părere, pentru
ca sfaturile bune să folosească omului şi
să aibă un câştig, să facem aşa ca el să
vrea să le urmeze…“
— La fel cu vita căreia îi place să
pască iarbă bună, nu e aşa, taică
– 916 –
– Eugen Sue –
Châtelain?
— Întocmai, băiete.
— Dar, taică Châtelain, interveni un
alt plugar, se vorbea pe vremuri de un
fel de fermă, unde nişte tineri hoţi cu
purtare bună, învăţau plugăritul şi erau
îngrijiţi şi răsfăţaţi ca nişte prinţi…
— E adevărat, copiii mei; e ceva bun
în toate astea; e omenesc şi mărinimos să
nu-ţi pierzi nădejdea în cei răi; dar
trebuie să-i încurajezi şi pe cei buni.
Dacă un tânăr cinstit, voinic şi
sârguincios, dorind să muncească cu
râvnă şi să mai înveţe ceva, s-ar prezenta
la o fermă de tineri, foşti deţinuţi, şi i s-
ar spune: „Băiete, pe vremuri ai furat, ai
fost vagabond… Ei bine, aici nu e loc
pentru tine, “
— E foarte adevărat, taică Châtelain,
– 917 –
încuviinţă Jean-René. Se face pentru

ticăloşi ceea ce nu se face pentru oameni
cinstiţi; ne îngrijim de buna stare a
vitelor, dar nu şi a oamenilor.
— Pentru a da o pildă băiete, şi a
îndrepta acest rău, stăpânul nostru,
după cum l-am lămurit pe acest om, a
înfiinţat ferma asta… „Ştiu prea bine,
spunea el, că în cer oamenii cinstiţi sunt
răsplătiţi, dar acolo sus… vezi că e foarte
sus, e foarte departe şi unii (trebuie să-i
plângem, copiii mei), n-au vederea şi
suflul atât de bune ca să poată ajunge
până la cer; şi apoi, când oare ar avea
vreme să privească într-acolo? Toată
ziua, de la răsăritul soarelui şi până la
apus, aplecaţi peste pământ, îl sapă şi iar
îl sapă pentru un stăpân; noaptea dorm
istoviţi pe patul lor tare… Duminica se
– 918 –
– Eugen Sue –
îmbată la cârciumă ca să uite oboseala

de ieri şi cea de mâine. Dar toate aceste
osteneli sunt sterpe pentru ei, bieţii
oameni! După o muncă silită, oare
pâinea lor e mai puţin neagră, culcuşul
lor mai puţin tare, copilul mai puţin
slăbănog şi soţia lor mai puţin istovită ca
să-l poată hrăni?… Să-l poată hrăni… ea
care nu mănâncă niciodată pe
săturate!… Nu! Nu! Nu! Şi pe lângă asta
ştiu bine, copiii mei, că pâinea lor e
neagră, dar e pâine; tare e patul lor, dar
e totuşi pat; slăbănogi sunt copiii lor, dar
trăiesc. Nenorociţii şi-ar îndura poate
mai uşor soarta, dacă ar crede că şi
ceilalţi o duc tot aşa. Dar se duc la oraş
sau la târg când e zi de bâlci şi văd acolo
pâine albă, saltele groase şi calde, copiii
înfloriţi ca trandafirii în luna mai, şi atât
– 919 –
de ghiftuiţi, atât de ghiftuiţi, încât

aruncă prăjitura la câini… Doamne…
Când se înapoiază la bordeiul lor de
pământ, la pâinea lor neagră, la culcuşul
lor nenorocit, aceşti bieţi oameni,
văzându-şi copilaşul bolnăvicios,
slăbănog, înfometat, căruia ar fi vrut să-i
aducă una din prăjiturile acelea pe care
micii bogătaşi le aruncau la câini, se
întreabă: „Dacă trebuie să fie pe lume
bogaţi şi săraci, de ce oare nu ne-am
născut bogaţi?“ E nedrept… De ce nu-i
vine fiecăruia rândul? Fără îndoială,
copiii mei, că ceea ce spun ei e lipsit de
judecată… şi nu le uşurează povara
jugului, iar jugul acesta este apăsător şi
greu; câteodată te răneşte, te istoveşte,
dar trebuie să-l porţi fără răgaz şi fără
nădejde că vei avea vreodată parte de
– 920 –
– Eugen Sue –
mai bine şi că vei cunoaşte o zi, o

singură zi, fericirea pe care ţi-o dă
bunăstarea… Toată viaţa mereu aşa,
Doamne! timpul pare lung… lung ca o zi
de ploaie fără o singură rază de soare.
Atunci te duci la lucru trist şi dezgustat.
Până la urmă, cea mai mare parte dintre
simbriaşi îşi zic: „De ce să lucrez mai
bine şi mai mult! Mi-e totuna dacă spicul
e greu sau uşor! De ce să trudesc dându-
mi atâta osteneală? Să ne facem doar
datoria; răul e pedepsit, deci să nu facem
rău; fapta bună însă e fără răsplată, deci
să nu facem bine… Să avem însuşirile
bunelor vite de povară: răbdare, putere
şi supunere“… Aceste gânduri, copiii
mei, sunt nesănătoase; de la această
nepăsare la trândăvie, nu e mult, de la
trândăvie la viciu şi mai puţin… Din
– 921 –
nefericire, cei ce nu sunt nici buni nici

răi, nu fac nici bine nici rău, sunt cei mai
numeroşi. „Pe aceştia, a spus stăpânul
nostru, trebuie să-i îndreptăm, nici mai
mult nici mai puţin decât dacă ar avea
cinstea să fie cai sau vite cornute sau oi
care dau lână… Să facem aşa ca să fie
activi, chibzuiţi, sârguincioşi, pricepuţi şi
credincioşi îndatoririlor lor… Să le
dovedim că dacă vor deveni mai buni va
creşte şi bunăstarea lor… va fi în folosul
tuturora… Pentru ca sfaturile bune să-i
ajute, să le dăm aici, pe pământ, cum am
spune, să guste un pic din fericirea ce-i
aşteaptă în cer pe cei drepţi…“
O dată planul hotărât, stăpânul
nostru a dat de veste prin împrejurimi că
are nevoie de şase plugari şi de tot atâtea
femei sau fete pentru munca la fermă,
– 922 –
– Eugen Sue –
dar voia să-i aleagă pe cei mai buni

ţărani din regiune, după lămuririle ce
trebuie să-i fie date de primari, de preoţi
sau de alţii. Urmau să fie plătiţi ca noi,
adică cu simbrii cum au prinţii, hrăniţi
mai bine decât chiaburii, iar o cincime
din recoltă să se împartă între toţi
plugarii; să rămână doi ani la fermă,
apoi să facă loc altor plugari, angajaţi tot
în aceleaşi condiţii; după cinci ani
împliniţi, să se poată tocmi din nou
pentru alţi doi ani, dacă ar mai fi locuri
libere… Aşa că, de la înfiinţarea fermei,
plugarii şi zilierii vorbeau între ei: „Să
fim harnici, cinstiţi şi muncitori, să fim
preţuiţi pentru buna noastră purtare, şi
vom putea avea într-o zi un loc la ferma
de la Bouqueval: acolo vom trăi ca în rai
timp de doi ani; ne vom pricepe mai
– 923 –
bine în munca noastră, vom pune un ban

de o parte şi, pe lângă asta, plecând de
aici, ne va angaja oricine, fiindcă pentru
a fi primit, îţi trebuie o adeverinţă că eşti
un foarte bun muncitor.“
— Sunt de pe acum angajat să intru
în ferma de la Arnouville, la domnul
Dubreuil, spuse Jean-René.
— Şi eu sunt tocmit la Gonesse,
adăugă un alt plugar.
— Vezi, aşadar, prietene, că în felul
acesta, toată lumea are de câştigat;
fermierii din vecinătate au un dublu
folos: nu sunt decât douăsprezece locuri
pentru bărbaţi şi femei, dar se formează
peste cincizeci de lucrători destoinici în
regiune, buni pentru fermă; însă chiar
cei care nu vor găsi loc, vor rămâne
totuşi oameni vrednici, nu-i aşa? Şi, cum
– 924 –
– Eugen Sue –
se spune, locurile vor fi şi vor rămâne

mereu râvnite, fiindcă dacă n-ai noroc o
dată, nădăjduieşti să-l ai în viitor şi, în
felul acesta, va prisosi un număr mai
mare de oameni pricepuţi. Iată… să fiu
iertat, dar pentru un cal sau o vită care
câştigă un premiu de sprinteneală, de
putere sau de frumuseţe, sunt pregătiţi o
sută de concurenţi ca să ia parte la
întrecere. Ei bine, cei care n-au luat
premiul, sunt şi ei buni şi curajoşi… Hei,
prietene, nu ţi-am spus că ferma noastră
nu e o fermă obişnuită şi că stăpânul
nostru nu e un stăpân oarecare?
— O, nu! fără îndoială… strigă
Învăţătorul, şi cu cât bunătatea lui îmi
pare mai mare, cu atât nădăjduiesc mai
mult că se va îndura de soarta mea. Un
om care face bine cu atâta mărinimie şi
– 925 –
cu atâta înţelegere, nu va precupeţi încă

o binefacere, mai mare sau mai mică.
— Sigur că nu, dragul meu, spuse
taica Châtelain, şi, ca să se poată mândri
cu o nouă faptă bună, sunt sigur că ne
vom revedea la fermă, şi că nu şezi acum
pentru cea din urmă oară la această
fermă!
— Nu-i aşa? Iată, fără să vreau
nădăjduiesc. O! dacă ai şti cât sunt de
fericit şi recunoscător! strigă Învăţătorul.
— Nu mă îndoiesc, e atât de bun
stăpânul nostru!
— Dar să-i ştiu cel puţin numele, ca
şi al Doamnei-noastre-cea-Milostivă! spuse
cu înflăcărare Învăţătorul, ca să pot
binecuvânta din vreme aceste nume
nobile.
— Înţeleg nerăbdarea dumitale,
– 926 –
– Eugen Sue –
răspunse plugarul. Ah! Doamne, te

aştepţi poate la cine ştie ce nume
răsunătoare? Ei bine, nu, – sunt nume
obişnuite şi duioase ca ale Sfinţilor.
Doamna-Noastră-cea-Milostivă se numeşte
doamna Georges, iar pe stăpânul nostru
îl cheamă domnul Rudolf.
— Soţia mea!… Călăul meu!…
murmură brigandul, trăsnit de această
descoperire.
Capitolul 5
NOAPTEA
Rudolf! Doamna Georges!

Învăţătorului nu-i venea să creadă că e o
asemănare întâmplătoare de nume;
înainte de a-l fi condamnat la un
– 927 –
groaznic supliciu, Rudolf îi mărturisise

că are o deosebită grijă de doamna
Georges. Şi, în sfârşit, prezenţa recentă a
negrului David la această fermă, era o
dovadă în plus că ghicise adevărul.
Recunoscu aici mâna Providenţei,
ceva fatal în această ultima întâlnire
care-i spulbera toate speranţele pe care
le nutrise o clipă pe seama generozităţii
stăpânului fermei.
Primul lui impuls fu să fugă.
Rudolf îi inspira o groază de
nestăpânit, poate că în ceasul acela se
afla la fermă… Revenindu-şi din
stupoare, tâlharul se ridică de la masă,
luă mâna Şontorogului şi exclamă cu aer
rătăcit:
— Să plecăm… du-mă… să ieşim de
aici!
– 928 –
– Eugen Sue –
Plugarii se uitară surprinşi unul la

altul.
— Să pleci… acum! Nici să nu te
gândeşti la asta, sărmanul de tine, spuse
taica Châtelain. Ce-ţi trece prin cap? Eşti
nebun?
Şontorogul se folosi de aceste
cuvinte, scoase un suspin prelung şi,
ducându-şi arătătorul la frunte, dădu
plugarilor să înţeleagă că mintea
pretinsului său părinte nu e sănătoasă.
Bătrânul Châtelain îi răspunse
printr-un semn de înţelegere şi
compătimire.
— Vino, vino, să plecăm! repetă
Învăţătorul, căutând să-l târască pe copil
după el.
Şontorogul, hotărî să nu părăsească
un adăpost bun pentru a bate drumurile
– 929 –
pe un frig ca acela, spuse cu glas

plângăreţ:
— Dumnezeule! dragă tată, iar te-a
apucat boala, linişteşte-te, nu ieşi pe
frigul ăsta… O să-ţi facă rău… Aş vrea
mai degrabă, vezi tu, să-mi pară rău că
nu te ascult, decât să te scot afară de aici
la ora asta. Apoi, către plugari: Nu e aşa,
domnilor, că mă veţi ajuta să-l împiedic
pe bietul tata să plece pe gerul ăsta?
— Da, da, fii liniştit, fiule, spuse
taica Châtelain, nu deschide tatălui tău
uşa… O să-l silim să doarmă la fermă.
— Nu mă veţi putea sili să rămân
aici! strigă Învăţătorul şi, de altfel, îl voi
stingheri pe stăpânul vostru… pe
domnul Rudolf… Mi-aţi spus că forma
nu e un azil. Aşa că, încă o dată, lăsaţi-
mă să plec…
– 930 –
– Eugen Sue –
— Să-l stinghereşti pe stăpânul

nostru? Fii pe pace!… Din nefericire, nu
locuieşte la fermă, nu vine pe aici atât de
des pe cât am dori-o noi… Dar chiar de-
ar fi aici, nu l-ai stânjeni cu nimic…
Această casă nu e un azil, e adevărat, dar
ţi-am spus că infirmii care sunt de
compătimit, cum eşti dumneata, pot sta
aici o zi şi o noapte…
— Stăpânul vostru nu e astă seară
aici? întrebă Învăţătorul cu glas mai
puţin înfricoşat.
— Nu, trebuie să vină, după cum
obişnuieşte, peste cinci sau şase zile. Aşa
că vezi: temerile dumitale n-au niciun
temei. Nu cred că buna noastră stăpână
să coboare acum, căci ea te-ar fi liniştit.
Nu a dat ea oare poruncă să ţi se facă
patul aici? De altfel, dacă n-o vezi astă-
– 931 –
seară, o să-i vorbeşti mâine înainte de

plecare… O să-i adresezi mica dumitale
cerere, ca să-l convingă pe stăpânul
nostru să ţină seama de soarta dumitale
şi să-ţi îngăduie să rămâi la fermă…
— Nu! Nu! răspunse tâlharul
îngrozit, m-am răzgândit… fiul meu are
dreptate: rudei mele de la Louvres îi va
fi milă de mine… Mă voi duce s-o caut.
— Cum ţi-o fi voia, spuse politicos
taica Châtelain, crezând că are de-a face
cu un om al cărui creier nu e prea
zdravăn. O să pleci mâine dimineaţă;
dar nici să nu te gândeşti că poţi
continua drumul astă-seară cu acest biet
copil; avem noi grijă de asta.
Deşi Rudolf nu se afla la Bouqueval,
temerile Învăţătorului erau departe de a
se calma. Cu toate că era groaznic de
– 932 –
– Eugen Sue –
desfigurat, se temea să nu fie recunoscut

de soţia lui care putea coborî dintr-o
clipă în alta; în acest caz, era sigur că ea
îl va denunţa şi va face să-l aresteze,
convins fiind că Rudolf, aplicându-i o
pedeapsă atât de cumplită, a vrut, în
primul rând, să satisfacă simţămintele
de ură şi de răzbunare ale doamnei
Georges.
Dar tâlharul nu putea părăsi ferma,
era doar la cheremul Şontorogului. Se
resemnă deci; şi, pentru a evita să fie
surprins de soţia lui, spuse plugarului:
— Fiindcă mă încredinţezi că nu-i
voi stânjeni nici pe stăpânul vostru, nici
pe doamna voastră, primesc găzduirea
ce-mi oferiţi; dar cum sunt foarte obosit,
mă voi duce, dacă-mi îngăduiţi, să mă
culc; aş vrea să plec mâine dimineaţă în
– 933 –
zori.
— O! mâine dimineaţă, după pofta
inimii, toată lumea de aici se scoală
devreme şi, ca nu cumva să te rătăceşti
iar, ţi se va arăta drumul.
— Eu, dacă vreţi, îl voi conduce pe
acest biet om până la capătul şoselei,
vorbi Jean-René, fiindcă doamna mi-a
spus să iau mâine dimineaţa cariola şi să
aduc nişte săculeţi cu bani de la notarul
din Villiers-le-Bel.
— O să-i arăţi drumul acestui biet
orb, dar te vei duce pe jos, hotărî taica
Châtelain, doamna şi-a schimbat
părerea; s-a gândit, cu drept cuvânt, că
nu e bine să aibă la fermă o sumă atât de
mare; o să fie timp să se ducă cineva
lunea viitoare la Villiers-le-Bel; până
atunci, banii stau la notar tot atât de
– 934 –
– Eugen Sue –
sigur ca aici.
— Doamna ştie mai bine decât mine
ce are de făcut; dar ce e rău, dacă am
aduce banii aici, taică Châtelain?
— Nu e rău, băiatule, slavă
Domnului! Dar mie mi-ar plăcea mai
mult să am aici cinci sute de saci de grâu
decât zece saci cu taleri. Haideţi acum,
reluă taica Châtelain, adresându-se
hoţului şi Şontorogului. Vino, prietene,
iar tu urmează-mă, copilul meu, adăugă
el luând un sfeşnic.
Apoi, păşind înaintea celor doi
oaspeţi ai fermei, îi conduse într-o odăiţă
de la parter, unde ajunseră după ce-au
trecut printr-un coridor lung în care
răspundeau mai multe uşi.
Plugarul puse sfeşnicul pe o masă şi
se adresă Învăţătorului:
– 935 –
— Iată culcuşul vostru, bunul

Dumnezeu să-ţi dea o noapte liniştită.
Cât despre tine, băiete, o să dormi fără
vise, la vârsta ta.
Tâlharul, întunecat şi dus pe
gânduri, se aşeză pe marginea patului
unde îl condusese Şontorogul.
Şchiopul făcu plugarului un semn
cu tâlc şi, în clipa când acesta ieşi din
odaie, îl ajunse din urmă.
— Ce vrei, măi băiete? îl întrebă
taica Châtelain.
— Doamne, dragă domnule, cât sunt
de nenorocit! Câteodată, bietul tata are
crize în cursul nopţii, un fel de zvârcoliri
şi nu pot să-l liniştesc singur; dacă aş fi
nevoit să cer ajutor, m-ar auzi oare
cineva de aici?
— Biet copil! răspunse bătrânul cu
– 936 –
– Eugen Sue –
milă, fii liniştit… Vezi uşa aia de lângă

scară?
— Da, domnule, o văd.
— Ei bine, unul din argaţii noştri
doarme totdeauna acolo; n-ai decât să-l
trezeşti, cheia e în uşă, şi va veni să te
ajute să-l linişteşti pe tatăl tău.
— Vai, domnule, un singur argat şi
cu mine nu-l vom putea potoli pe bietul
tata, dacă îl apucă zvârcolirile… N-ai
putea veni şi dumneata, dumneata care
pari atât de bun?
— Eu, copile, dorm ca şi ceilalţi
plugari, într-o clădire din fundul curţii.
Dar fii fără grije, Jean-René e viguros, ar
răpune şi-un taur luându-l de coarne. De
altfel, dacă mai e nevoie de cineva ca să
vă ajute, o poate chema pe bătrâna
noastră bucătăreasă; doarme sus, la etaj,
– 937 –
lângă doamna şi domnişoara noastră…

şi, la nevoie, această femeie vă poate fi
de mare folos căci e foarte pricepută în
îngrijirea bolnavilor.
— O! mulţumesc, mulţumesc, bunul
meu domn, mă voi ruga lui Dumnezeu
pentru dumneata, căci eşti atât de
milostiv şi ai atâta grijă de bietul meu
tată.
— Bine, băiete… Atunci, noapte
bună, şi să nădăjduim că nu vei avea
nevoie de nimeni ca să-ţi liniştească
tatăl; intră în odaie, poate că te aşteaptă.
— Alerg. Noapte bună, domnule.
— Domnul să te aibă în pază, băiatul
meu.
Şi bătrânul plugar se depărtă.
De abia se întoarse cu spatele, că
şchiopul făcu acel gest atât de
– 938 –
– Eugen Sue –
batjocoritor şi de jignitor al ştrengarilor

din Paris; îşi lovi de câteva ori ceafa cu
palma mâinii stângi, întinzându-şi în
faţă mâna dreaptă deschisă.
Cu o şiretenie diabolică, acest copil
primejdios căpătase o parte din
informaţiile necesare pentru a sluji
planurilor sinistre ale Cucuvelei şi ale
Învăţătorului. Ştia astfel că, în corpul
clădirii unde avea să doarmă, locuiau
numai doamna Georges, Floarea-Mariei,
o bătrână bucătăreasă şi un argat.
Şontorogul intrând în odaia unde
avea să înnopteze cu Învăţătorul, se feri
să se apropie de el. Acesta din urmă îl
simţi şi-i spuse cu glas scăzut:
— De unde naiba vii, ticălosule?
— Eşti prea curios, tu, ăla fără ochi.
— O! o să mi-o plăteşti pentru cât m-
– 939 –
ai făcut; să sufăr şi să îndur în seara asta,

piază-rea ce eşti! strigă Învăţătorul. Se
ridică furios, orbecăind după Şontorog şi
rezemându-se de ziduri ca să-l
nimerească. Te voi sugruma, năpârcă
afurisită!
— Sărmane tată… Suntem, deci,
foarte veseli dacă ne-apucăm să ne
jucăm de-a baba-oarba, cu copilaşul
nostru scump? zise Şontorogul rânjind şi
scăpând fără greutate de urmărirea
Învăţătorului.
Acesta, furat la început de o furie
necugetată, fu în curând nevoit, ca de
obicei, să renunţe de a-l mai urmări pe
fiul lui Braţ-Roşu.
Silit să sufere din partea şchiopului
prigoana lui neruşinată până în clipa în
care se va putea răzbuna fără primejdie,
– 940 –
– Eugen Sue –
tâlharul, măcinându-şi mânia

neputincioasă, se aruncă pe pat,
blestemând.
— Bietul meu tată… Nu cumva te
dor măselele de înjuri astfel? Ce-ar
spune domnul părinte, dacă te-ar
auzi?… Te-ar pune la canoane…
— Bine! Bine! reluă tâlharul după o
lungă tăcere, cu un glas înăbuşit şi
sugrumat, râzi de mine, bate-ţi joc. De
nenorocirea mea… Laşule… Ce frumos!
Ce generos!
— O! ce mai gogoşi; tu şi generos!
Câtă îndrăzneală! exclamă Şontorogul,
izbucnind în râs, scuzaţi, vă rog… ai
uitat când trăgeai palme la toată lumea,
când pocneai în dreapta şi în stânga?
Hai?
— Dar ţie nu ţi-am făcut niciodată
– 941 –
niciun rău. Atunci de ce mă chinuieşti

aşa?
— Mai întâi pentru că i-ai spus
prostii Cucuvelei… Şi când mă gândesc
că „domnul“ spunea că ar vrea să
rămână aici, linguşindu-i pe ţărani…
„Domnul“ voia poate să facă o cură cu
lapte de măgăriţă?
— Ticălosule, chiar dacă aş fi avut o
şansă să rămân la ferma asta, lovi-o-ar
trăsnetul, tu, cu obrăzniciile tale, m-ai fi
împiedicat!
— Să rămâi aici! Asta-i bună! Şi cine-
ar mai fi atunci calul de bătaie al
Cucuvelei? Eu, poate? Mulţumesc, de-
abia am scăpat!
— Lepădătură păcătoasă!
— Lepădătură! Iată încă un motiv:
voi spune ca mătuşa mea Cucuvaia, că
– 942 –
– Eugen Sue –
nimic nu e mai plăcut decât să te facă

cineva să turbezi de furie… Tu, care m-
ai ucide cu o lovitură de pumn… Mamă,
şi ce caraghios erai astă-seară la masă…
Dumnezeule mare, ce-am mai petrecut!
Ca la teatru… La fiecare lovitură de
picior pe care ţi-o dădeam pe înfundate,
furia îţi urca sângele la cap şi ochişorii
tăi albi se înroşeau pe de margini, de
mai mare dragul; nu le mai lipsea decât
puţin albastru la mijloc, ca să devină
tricolori… două adevărate cocarde de
sergent de stradă, ce mai!
— Haide de, îţi place să râzi, eşti
vesel… nu-i nimic asta ţine de vârsta ta;
nu mă supăr, zise Învăţătorul pe un ton
afectuos şi firesc, sperând să-l
înduioşeze pe Şontorog; dar în loc să stai
aici să mă iei în râs, ai face mai bine să-ţi
– 943 –
aminteşti ce ţi-a spus Cucuvaia pe care o

iubeşti atât: trebuie să cercetezi totul, să
iei tipare. Ai auzit? Au vorbit de o sumă
mare de bani pe care o vor aduce luni
aici… Ne reîntoarcem cu ai noştri şi dăm
o lovitură bună. Vai, că prost am mai
fost vrând să rămân aici… După opt zile,
cu proştii ăştia de ţărani, m-aş fi săturat
până-n gât, nu-i aşa fiule? spuse
brigandul, pentru a-l măguli pe
Şontorog.
— Te-aş fi plâns, pe cinstea mea,
răspunse rânjind fiul lui Braţ-Roşu.
— Da, da, putem da o lovitură bună
aici… şi chiar dacă n-ar fi nimic de furat,
voi reveni în casa asta cu Chioara ca să
mă răzbun, rosti tâlharul cu o voce
alterată de furie şi de ură, fiindcă mai
mult ca sigur că soţia mea l-a pornit
– 944 –
– Eugen Sue –
împotrivă-mi pe acest infernal Rudolf:

orbindu-mă, nu m-a făcut el oare să fiu
la cheremul tuturor, al Cucuvelei, al
unui ştrengar ca tine? Ei bine, deoarece
nu mă pot răzbuna împotriva lui, mă voi
răzbuna împotriva nevestei mele! Da, va
plăti pentru toţi… chiar de-ar fi să dau
foc acestei case şi să mă îngrop eu
însumi sub dărâmăturile ei.. Ah! cum aş
mai vrea… aş vrea…
— Ai vrea grozav s-o ai în mână pe
soţia ta, nu-i aşa, bătrâne? Şi când te
gândeşti că e la zece paşi de tine. Dacă aş
vrea, te-aş conduce până la uşa odăii
ei… eu… căci ştiu unde îi e odaia… ştiu,
ştiu, ştiu, adăugă Şontorogul, fredonând
după cum îi era obiceiul.
— Ştii unde e odaia ei! strigă
Învăţătorul pe un ton de fioroasă veselie.
– 945 –
Ştii?…
— Aşa te vreau, spuse Şontorogul, te
voi pune să faci sluj pe labele dindărăt,
ca un câine căruia îi arăţi un os…
Atenţie, bătrâne Azor!
— Ştii unde e camera soţiei mele?
repetă tâlharul întrebarea, întorcându-se
înspre partea de unde venea vocea
Şontorogului.
— Da, ştiu, şi ce e mai nostim e că
doar un singur argat din fermă doarme
în aripa în care ne aflăm; ştiu unde e uşa
camerei lui, cheia e în broască, ţac!… o
învârtitură şi omul e încuiat pe
dinafară… Haide, drepţi, bătrâne Azor!
— Cine ţi-a spus asta? strigă
tâlharul, ridicându-se fără să vrea.
— Aşa, bine, Azor… Alături de
odaia soţiei tale doarme o bătrână
– 946 –
– Eugen Sue –
bucătăreasă… încă o învârtitură de cheie

şi suntem stăpânii casei, stăpânii soţiei
tale şi a fetei cu mantila cenuşie pe care
am venit s-o răpim… Acum, adu laba,
bătrâne Azor, fă frumos pentru stăpân-
tu! Numai decât!
— Minţi, minţi… Cum ai putut afla
toate astea?
— Oi fi eu şchiop, dar prost nu
sunt… Adineauri am ticluit acestui
bătrân plugar beţiv o poveste, precum că
noaptea ai câteodată zvârcoleli şi l-am
întrebat unde aş putea găsi un ajutor,
dacă-ţi vine criza… Atunci mi-a răspuns
că pot trezi pe argat şi pe bucătăreasă şi
mi-a spus unde dorm… unul jos şi
femeia sus, la etaj, alături de soţia ta,
soţia ta, soţia ta…
Şi Şontorogul îşi repetă cântecul
– 947 –
monoton.
După o lungă tăcere, Învăţătorul îi
spuse cu o voce calmă, cu o bruscă şi
teribilă hotărâre:
— Ascultă… M-am săturat de
viaţă… Adineauri, da, mărturisesc, am
avut un crâmpei de nădejde care mă face
să-mi pară acum soarta şi mai
cumplită… închisoarea, ocna, ghilotina,
sunt nimic faţă de ceea ce sufăr de azi
dimineaţă… şi suferinţa asta mă va
chinui mereu... Du-mă în odaia nevestei
mele; am aici, la mine, cuţitul… O voi
ucide… Mă voi omorî apoi şi pe mine,
mi-e totuna… ura mă înăbuşe… Voi fi
răzbunat… asta mă va linişti… Ceea ce
îndur e prea mult pentru mine, eu, în
faţa căruia toţi tremurau. Uite, vezi…
dacă ai şti cât sufăr… ţi-ar fi milă de
– 948 –
– Eugen Sue –
mine… De câteva clipe mi se pare că-mi

va plezni ţeasta… Vinele mi se zbat de
parcă mi s-ar sparge… mintea mi se
întunecă.
— Un guturai, bătrâne?…
Strănută… Asta uşurează, spuse
Şontorogul izbucnind în râs. Vrei o priză
de tabac?
Şi bătând zgomotos cu palma peste
pumnul lui stâng, de parcă ar fi lovit
capacul unei tabachere, îngână:
Vai, ce bun tabac, dar nu-ţi dau de loc.

Vai, ce bun tabac am în tabacheră.
— Oh, Doamne, Doamne, vrea să

mă înnebunească! strigă pierzându-şi
aproape cu desăvârşire judecata printr-
un fel de excitare a dorinţei de
– 949 –
răzbunare sângeroasă, arzătoare,

neînduplecată, pe care zadarnic căuta să
şi-o stăpânească.
Clocotul forţelor acestui monstru nu
era mai tare decât neputinţa lor de a se
manifesta.
Să ne închipuim un lup înfometat,
furios, aproape turbat, zgândărit o zi
întreagă prin gratiile cuştii de un copil,
şi simţind la doi paşi de el o pradă care i-
ar potoli totodată şi foamea şi furia.
La ultimul sarcasm al Şontorogului,
tâlharul aproape că-şi pierdu mintea.
În lipsa unei victime, vru în delirul
lui furios să-şi verse propriul lui sânge
care-l înăbuşea.
Se gândi o clipă să se omoare. Dacă
ar fi avut la îndemână un pistol încărcat,
n-ar fi pregetat s-o facă. Scotoci în
– 950 –
– Eugen Sue –
buzunar şi scoase un cuţit-pumnal lung,

îl deschise, şi-l ridică, hotărât să se
lovească… Dar pe cât de repezi îi fură
mişcările, judecata, teama, instinctul de
conservare le depăşiră.
Îi lipsea ucigaşului curajul, braţul
înarmat îi căzu pe genunchi.
Şontorogul îi urmărise cu un ochi
atent mişcările; când văzu
deznodământul fără urmări al acestei
tragice porniri, exclamă rânjind:
— Băiete, un duel!… Pregăteşte
braţele de tăiere…
Învăţătorul, temându-se că
înnebuneşte, într-o ultimă şi inutilă
explozie de furie, nu vru să mai audă
această nouă insultă a Şontorogului, care
îşi bătea joc cu atâta neobrăzare de
laşitatea sa, care dădea înapoi în faţa
– 951 –
sinuciderii. Pierzând nădejdea de a

scăpa de ceea ce numea el, printr-o
fatalitate care se răzbună, cruzimea
acestui copil blestemat, tâlharul vru să
facă o ultimă încercare, exploatând
lăcomia lui Braţ-Roşu.
— Of! făcu el cu un glas aproape
implorator, du-mă la uşa nevesti-mi,
poţi lua din camera ei tot ce vrei. Şi apoi
vei putea fugi, lăsându-mă singur… Vei
striga după ajutor, dacă vei voi! Voi fi
arestat, voi fi ucis pe loc… cu atât mai
bine, voi muri răzbunat, pentru că nu
am curajul să-mi iau singur viaţa… O!
du-mă… du-mă acolo! Are, desigur, la
ea, aur, bijuterii, îţi făgăduiesc că-ţi voi
da tot, numai ţie singur… înţelegi?... Nu-
ţi cer decât să mă duci la uşa ei, lângă ea.
— Da… înţeleg; vrei să te duc la uşa
– 952 –
– Eugen Sue –
ei, apoi la patul ei, apoi să-ţi spun unde

să loveşti, şi-apoi să-ţi îndrum mâna, nu-
i aşa? Vrei, deci, să mă faci mânerul
cuţitului tău! Monstru bătrân! reluă
Şontorogul cu o expresie de dispreţ, de
furie, de groază, care, pentru prima oară
în ziua aceea, dădu o înfăţişare serioasă
mutrei sale de dihor, până atunci
batjocoritoare şi sfidătoare. Mai bine m-
aş lăsa omorât… înţelegi… decât să te
duc la soţia ta.
— Aşadar, nu vrei?
Fiul lui Braţ-Roşu nu răspunse.
Se apropie, desculţ şi fără să fie
simţit de Învăţător, care şedea pe pat şi
ţinea mereu cuţitul lui mare în mână,
apoi cu o îndemânare şi cu o repeziciune
uimitoare, Şontorogul îi smulse arma şi
dintr-o săritură fu în cealaltă parte a
– 953 –
odăii.
— Cuţitul! Cuţitul meu! strigă
tâlharul, întinzându-şi braţele.
— Nu, fiindcă ai fi în stare mâine să
ceri să-i vorbeşti soţiei tale şi să te arunci
asupra ei ca s-o ucizi… Fiindcă eşti sătul
de viaţă, după cum spui, şi eşti destul de
fricos ca să îndrăzneşti să te omori.
— S-a dat acum de partea nevesti-mi
şi împotriva mea, strigă banditul a cărui
judecată începea să se întunece. Oare
acest mic monstru e un demon? Unde
mă aflu? De ce o apără?
— Ca să te fac să plezneşti de
ciudă… spuse Şontorogul, reluându-şi
înfăţişarea neruşinată şi batjocoritoare..
— Ah! Asta vrei? mormăi
Învăţătorul, pierzându-şi cu totul
raţiunea, ei bine! O să dăm foc casei!… O
– 954 –
– Eugen Sue –
să ardem cu toţii, cu toţii!… Prefer acest

pârjol, celuilalt… Lumânarea…
— Ha, ha! izbucni din nou în râs
Şontorogul dacă nu ţi s-ar fi stins
lumânarea ţie… şi pentru totdeauna… ai
vedea că a noastră e stinsă de un ceas…
Şi Şontorogul începu să fredoneze:
Lumânarea-i stinsă
Şi nu mai am foc…
Învăţătorul scoase un geamăt

înfundat, întinse braţele şi se prăvăli cât
era de lung pe podea, cu faţa în jos, lovit
de o congestie; rămase aşa, nemişcat.
— Cunosc figura, bătrâne, zise
Şontorogul, e o „fiţă“ ca să mă sileşti să
vin lângă tine şi să-mi croieşti una…
Când te-i plictisi să faci planşa pe podea,
– 955 –
o să te ridici.
Şi fiul lui Braţ-Roşu, hotărât să nu
doarmă de teamă să nu fie surprins, pe
pipăite, de Învăţător, rămase pe scaun,
cu ochii aţintiţi la tâlhar, convins că
acesta îi pregătea o capcană şi că se
prefăcea.
Ca să-i treacă timpul, Şontorogul
scoase în ascuns din buzunar o mică
pungă roşie de mătase şi, răsturnând-o
în palmă, numără, încet, cu priviri
lacome de triumf, şaptesprezece piese de
aur.
Iată origina acestei mici averi
dobândite prin furt de Şontorog:
Ne amintim că doamna d’Harville
era pe punctul de a fi prinsă de soţul ei,
cu prilejul nefastei întâlniri pe care o
acordase comandantului. Rudolf, dând o
– 956 –
– Eugen Sue –
pungă cu bani tinerei femei îi

recomandase să urce la etajul al cincilea,
la bieţii Morel, sub cuvânt că le aduce un
ajutor. Doamna d’Harville urca repede
scara, ţinând punga în mână, când
Şontorogul, coborând de la şarlatan,
ochii punga, simulă că se împiedică
trecând pe lângă marchiză, se ciocni
înadins de ea şi, în acelaşi timp, îi
smulse pe neaşteptate punga. Doamna
d’Harville, pierdută, auzind paşii soţului
ei, s-a grăbit să ajungă la al cincilea, fără
să se mai poată plânge de îndrăzneţul
furt comis de şchiop.
După ce şi-a numărat şi răsnumărat
aurul, Şontorogul, nemaiauzind niciun
zgomot în fermă, ieşi desculţ, cu urechile
ciulite, ascunzându-şi lumina în palmă,
ca să ia tiparul celor patru broaşte ce
– 957 –
dădeau pe coridor, gata să spună, dacă

ar fi fost surprins în afara odăii sale, că
se duce să caute ajutor pentru taică-su.
Înapoindu-se, Şontorogul îl găsi pe
Învăţător tot întins pe podea… Pentru o
clipă îngrijorat, puse urechea şi auzind
că tâlharul respira normal, crezu că-şi
continua farsa.
— Va să zică, nu te laşi, bătrâne! îi
spuse el. Întâmplarea îl salvase pe
Învăţător de o congestie cerebrală, fără
îndoială mortală. Căderea îi produsese o
hemoragie salvatoare şi abundentă pe
nas.
Căzu apoi într-un fel de toropeală
înfrigurată, între somn şi delir.
– 958 –
– Eugen Sue –
Capitolul 6
SCRISOAREA
Orologiul fermei din Bouqueval

bătea orele nouă dimineaţa, când
doamna Georges intră încet în odaia
Floarei-Maria.
Somnul îi era atât de uşor, încât fata
se trezi pe loc. Un strălucitor soare de
iarnă, trimiţându-şi razele prin
obloanele şi prin perdelele de creton
căptuşite cu o pânză trandafirie,
răspândea o lumină de purpură în odaia
Guristei şi dădea chipului ei palid şi
blând culori mai vii.
— Ei, fata mea, cum te simţi? întrebă
doamna Georges, aşezându-se pe pat şi
sărutând-o pe frunte.
— Mai bine, doamnă… vă
– 959 –
mulţumesc.
— Nu te-ai trezit în dimineaţa asta
prea devreme?
— Nu, doamnă.
— Cu atât mai bine. Acel orb
nenorocit şi fiul lui, pe care i-am găzduit
ieri, au ţinut să părăsească ferma în zorii
zilei; mă temeam că zgomotul iscat cu
deschisul porţilor să nu te fi trezit.
— Bieţii oameni! Dar de ce au plecat
atât de curând?
— Nu ştiu; ieri seară, lăsându-te mai
liniştită, am coborât la bucătărie să-i văd,
dar amândoi erau atât de obosiţi, încât
au cerut îngăduinţa să se retragă.
Bătrânul Châtelain mi-a spus că orbul
nu părea să fie în toate minţile şi
oamenii noştri au fost impresionaţi de
îngrijirile înduioşătoare pe care copilul i
– 960 –
– Eugen Sue –
le dădea acestui nenorocit. Dar, Maria,

văd că ai febră, nu vreau să te expui
frigului; astăzi nu vei ieşi din salon.
— Iertaţi-mă, doamnă, dar trebuie să
mă duc diseară la orele cinci la
presbiteriu. Părintele mă aşteaptă.
— Ar fi un lucru nesocotit, sunt
sigură că ai avut o noapte proastă. Ai
ochii roşii, ai dormit rău.
— E adevărat… am avut chiar vise
înspăimântătoare. Am revăzut în somn
pe femeia care m-a chinuit când eram
copilă. M-am deşteptat brusc, cum nu se
poate mai speriată. E o slăbiciune
ridicolă de care mi-e ruşine.
— Pe mine lucrul mă îndurerează,
fiindcă te face să suferi, mititica de tine!
spuse doamna Georges cu o grijă
afectuoasă, văzând cum ochii Guristei se
– 961 –
umplu de lacrimi.
Aceasta, aruncându-se de gâtul
mamei ei adoptive, îşi ascunse faţa la
sânul ei.
— Doamne, dar ce e cu dumneata,
Maria, mă sperii?
— Sunteţi atât de bună cu mine,
doamnă, încât mă simt vinovată că nu v-
am destăinuit ceea ce i-am încredinţat
părintelui; mâine o să vă spună el tot;
mi-ar fi foarte greu să repet această
mărturisire.
— Haide, haide, copilă, fii cuminte,
sunt sigură că ceea ce i-ai spus abatelui,
e mai curând lăudabil decât reprobabil.
Nu mai plânge aşa, îmi faci rău.
— Iertaţi-mă, doamnă, dar nu ştiu
de ce, de două zile, din când în când,
parcă mi se frânge inima… Fără să vreau
– 962 –
– Eugen Sue –
mă podidesc lacrimile… Am presimţiri

rele… Mi se pare că mă pândeşte o
nenorocire.
— Ah, Maria, Maria, o să te cert
dacă te laşi pradă unor astfel de spaime
închipuite. Oare nu sunt destule
necazurile adevărate care ne copleşesc?
— Aveţi dreptate, doamnă, greşesc,
voi căuta să-mi înfrâng această
slăbiciune… Dacă aţi şti, Doamne! cât
mă dojenesc că nu sunt totdeauna
veselă, surâzătoare, fericită… cum s-ar
cădea să fiu! Vai! Tristeţea mea poate să
vă pară o dovadă de nerecunoştinţă!
Doamna Georges era pe cale să o
liniştească pe Guristă, când Claudine
intră, după ce bătuse la uşă.
— Ce vrei, Claudine?
— Doamnă, Pierre a venit de la
– 963 –
Arnouville în gabrioleta doamnei

Dubreuil; aduce o scrisoare pentru
dumneavoastră. Spune că e foarte
urgentă.
Doamna Georges citi cu voce tare
cele ce urmează:
„Scumpă doamnă Georges, mi-ai face

un preţios serviciu şi m-ai scoate dintr-o
mare încurcătură dacă ai veni numaidecât la
ferma noastră; vei veni cu Pierre încoace şi
tot el te va conduce acasă după cină. Nu mai
ştiu unde mi-e capul. Domnul Dubreuil e la
Pontoise ca să-şi vândă lâna; nu-mi rămâne
decât să apelez la dumneata şi la Maria.
Clara o îmbrăţişează pe drăguţa şi buna ei
soră şi o aşteaptă cu nerăbdare. Caută să fii
pe la unsprezece, pentru prânz.
Sincera dumitale prietenă, doamna
– 964 –
– Eugen Sue –
Dubreuil.“
— Oare despre ce poate fi vorba?

întrebă doamna Georges, adresându-se
Mariei. Din fericire, tonul scrisorii
doamnei Dubreuil dovedeşte că nu e
nimic grav…
— Să vă însoţesc, doamnă? întrebă
Gurista.
— Nu cred că e prudent, căci e
foarte frig. Dar, la urma urmei, reluă
doamna Georges, asta te va distra. Dacă
te înfăşori bine, o mică plimbare nu-ţi va
face rău.
— Dar, doamnă Georges, spuse
preocupată Gurista, abatele mă aşteaptă
diseară la cinci, la presbiteriu.
— Ai dreptate… vom fi înapoi
înainte de orele cinci, ţi-o făgăduiesc.
– 965 –
— Oh! mulţumesc, doamnă. Cât mă

bucur s-o revăd pe domnişoara Clara!
— Iar! făcu doamna Georges, în glas
cu o uşoară dojana, „domnişoara“ Clara!
Oare ea îţi zice „domnişoara“ Maria
când vorbeşte de dumneata?
— Nu, doamnă… răspunse Gurista,
plecându-şi ochii. Dar eu… eu…
— Dumneata… dumneata eşti o fată
răutăcioasă care nu ştii cum să te
chinuieşti mai mult; uiţi făgăduiala pe
care abia mi-ai făcut-o. Îmbracă-te
repede şi cât mai călduros. Vom putea fi
înainte de unsprezece la Arnouville.
Apoi, ieşind cu Claudine, doamna
Georges îi spuse:
— Pierre să aştepte o clipă, suntem
gata în câteva minute.
– 966 –
– Eugen Sue –
Capitolul 7
RECUNOAŞTEREA
După o jumătate de ceas de la

această convorbire, doamna Georges şi
Floarea-Mariei se urcau întruna din
gabrioletele mari, de care se servesc
fermierii bogaţi din împrejurimile
Parisului. Peste puţin, trăsura, trasă de
un puternic cal de ham, minat de Pierre,
înainta repede pe drumul ierbos, care
duce de la Bouqueval la Arnouville.
Clădirile mari şi multele dependinţe
ale fermei exploatate de domnul
Dubreuil dovedeau însemnătatea acestei
minunate proprietăţi pe care
domnişoară Césarine de Noirmont o
adusese ca zestre domnului duce de
Lucenay.
– 967 –
Pocniturile puternice ale lui Pierre,

vestiră pe doamna Dubreuil de sosirea
Floarei-Maria şi a doamnei Georges.
Acestea, coborând din trăsură, fură
primite cu bucurie de fermieră şi de fiica
ei.
Doamna Dubreuil avea cam
cincizeci de ani, înfăţişarea îi era blândă
şi binevoitoare. Trăsăturile fiicei ei, o
brună frumoasă, cu ochi albaştri, cu
obraji proaspeţi şi îmbujoraţi, exprimau
nevinovăţie şi bunătate.
Spre marea ei mirare, când Clara îi
sări de gât, Gurista îşi văzu prietena
îmbrăcată întocmai ca ea, ţărăneşte, în
loc să poarte o rochie de domnişoară.
— Cum, şi dumneata, Clara, te-ai
travestit în ţărancă? întrebă doamna
Georges, îmbrăţişând-o pe tânăra fată.
– 968 –
– Eugen Sue –
— Oare nu trebuie s-o imite în toate

pe sora Maria? răspunse doamna
Dubreuil. Nu s-a lăsat până n-a avut şi
ea un corsaj de postav şi o fustă de
barchet, ca Maria dumitale… Capricii ale
unor tinere copile, dragă doamnă
Georges! spuse doamna Dubreuil,
suspinând; vino să-ţi încredinţez
necazurile mele.
Ajungând în salon cu mama ei şi cu
doamna Georges, Clara se aşeză lângă
Floarea-Mariei, îi dădu locul cel mai bun
lângă foc, o înconjură cu toate atenţiile, îi
luă mâinile într-ale ei să vadă dacă mai
sunt reci, o sărută încă o dată, numind-o
„surioară răutăcioasă“ şi imputându-i că
o vede aşa de rar.
Dacă ne amintim de întrevederea
dintre biata Guristă şi preot, vom
– 969 –
înţelege că ea primea aceste mângâieri

duioase şi nevinovate cu un amestec de
umilinţă, de fericire şi de teamă.
— Dar ce ţi s-a întâmplat, scumpă
doamnă Dubreuil, o întrebă doamna
Georges, şi cu ce-ţi pot fi de folos?
— Doamne, în multe lucruri. Te voi
lămuri. Probabil că nu ştii că această
fermă e proprietatea doamnei ducese de
Lucenay. Cu ea tratăm direct, fără a
trece prin inimile intendentului
domnului duce.
— Într-adevăr nu ştiam asta.
— Vei afla şi de ce ţi-o spun…
Plătim deci arenzile doamnei ducese sau
domnişoarei Simon, prima ei cameristă.
Doamna ducesă e atât de bună, atât de
bună, deşi cam iute din fire, că e o
adevărată plăcere să ai de-a face cu ea;
– 970 –
– Eugen Sue –
Dubreuil şi cu mine am intra şi în foc ca

să-i fim pe plac… Ce vrei, e foarte
simplu, am cunoscut-o de mică, de când
venea cu tatăl ei, răposatul principe de
Noirmont… Nu de mult ne-a cerut
arenda pe şase luni înainte: patruzeci de
mii de franci, o asemenea sumă n-o
găseşti pe toate drumurile, dar noi avem
banii ăştia puşi de-o parte, zestrea Clarei
noastre, aşa că de la o zi la alta, doamna
ducesă îşi poate primi arenda în ludovici
de aur. Doamnele astea suspuse au doar
atâta nevoie de lux! Totuşi, nu e decât un
an de când doamna ducesă vine exact la
termen să-şi primească arenda.
Odinioară părea să n-aibă niciodată
nevoie de bani… Dar acum lucrurile s-
au schimbat!
— Din cele ce mi-ai spus până acum,
– 971 –
dragă doamnă Dubreuil, nu văd cu ce ţi-

aş putea fi de folos.
— O să vezi, o să vezi; îţi spuneam
toate astea ca să ştii că doamna ducesă
are toată încrederea în noi. Ca să nu mai
amintesc că, la vârsta de doisprezece-
treisprezece ani, au fost, ea şi cu tatăl ei,
naşii Clarei, pe care au răsfăţat-o
mereu… Ieri seara, deci, primesc prin
curier această scrisoare a doamnei
ducese:
„Trebuie neapărat scumpa mea doamnă

Dubreuil, să faci în aşa fel ca micul pavilion
din livadă să poată fi, poimâine seară, locuit;
du acolo toate mobilele necesare, covoare,
perdele etc., etc. În sfârşit să nu lipsească
nimic şi mai ales totul să fie cât se poale de
«confortabil»…“
– 972 –
– Eugen Sue –
— Confortabil! înţelegi, doamnă

Georges, şi cuvântul e încă subliniat!
zise doamna Dubreuil, privindu-şi
prietena cu un aer gânditor şi totodată
încurcat; după care continuă să citească
„Fă focul zi şi noapte în pavilion ca să
alungi umezeala, căci e multă vreme de când
pavilionul n-a mai fost locuit. Vei trata
persoana, care va veni să se instaleze acolo,
ca pe mine însumi; o scrisoare pe care
această persoană ţi-o va da, te va lămuri
asupra celor ce aştept de la sârguinţa
dumitale, totdeauna atât de îndatoritoare.
Contez pe ea şi de rândul acesta, fără să-mi
fie teamă că depăşesc anumite limite; ştiu cât
eşti de bună şi de devotată. Adio, scumpă
doamnă Dubreuil. Sărută pe frumoasa mea
fină şi crede în simţămintele mele foarte
– 973 –
afectuoase.
Noirmont de Lucenay.
P.S. Persoana de care e vorba, soseşte

poimâine, spre seară. Nu uita, te rog, să faci
pavilionul cât mai «confortabil» cu
putinţă.“
— Observi, iar e subliniat acest

cuvânt blestemat spuse doamna
Dubreuil, băgând la loc în buzunar
scrisoarea ducesei de Lucenay.
— Dar bine, e tot ce poate fi mai
simplu, răspunse doamna Georges.
— Cum e tot ce poate fi mai simplu?
N-ai auzit? Doamna ducesă vrea, mai
ales, ca pavilionul să fie foarte confortabil;
de-aceea te-am rugat să vii. Noi două,
Clara şi cu mine, ne-am chinuit să
– 974 –
– Eugen Sue –
înţelegem ce înseamnă confortabil şi n-am

reuşit… Clara a fost totuşi în pension la
Villiers-le-Bel şi a dobândit nu ştiu câte
premii la istorie şi geografie… Ei bine,
degeaba, nu ştie nici ea mai mult decât
mine despre acest cuvânt… baroc;
trebuie să fie un termen folosit la Curte
sau în lumea mare… Dar înţelegi cât
sunt de încurcată; doamna ducesă vrea
ca pavilionul să fie mai ales confortabil şi
subliniază cuvântul, îl repetă de două
ori, şi noi nu ştim ce înseamnă!
— Slavă Domnului că pot dezlega
acest mister, spuse doamna Georges
surâzând; confortabil, în această
împrejurare înseamnă un apartament
comod, bine mobilat, bine închis, cald, o
locuinţă, în sfârşit, din care nu lipseşte
nimic din ce e necesar, ba chiar
– 975 –
prisoseşte...
— Ah, Doamne, înţeleg, dar sunt şi
mai încurcata.
— Cum aşa?
— Doamna ducesă vorbeşte de
covoare, de mobile şi de multe
„etcetera“, dar aici noi nu avem covoare,
mobilele noastre sunt din cele mai
simple, habar n-am dacă persoana pe
care trebuie să o aşteptăm este un domn
sau o doamnă şi totul trebuie să fie gata
poimâine seară… Ce să fac? Cum să fac?
Aici nu avem nicio posibilitate. Într-
adevăr, doamnă Georges, simt că-mi
pierd capul.
— Dar, mămică, interveni Clara,
dacă ai lua mobilele care sunt în odaia
mea, iar eu, până va fi remobilată să plec
trei-patru zile la Bouqueval, cu Maria?
– 976 –
– Eugen Sue –
— Odaia ta! Odaia ta! dar, fata mea,

sunt oare destul de frumoase mobilele
tale? se întrebă doamna Dubreuil,
ridicând din umeri. Sunt ele oare destul
de confortabile, cum cere doamna
ducesă?… Doamna, Doamne, unde a
găsit ea asemenea expresii?
— Acest pavilion este deci de obicei
nelocuit? întrebă doamna Georges.
— Desigur, e căsuţa aceea albă,
singuratică, de la capătul livezii. Prinţul
a construit-o pentru doamna ducesă,
când dumneaei era încă domnişoară. De
câte ori venea la moşie cu tatăl ei, acolo
locuiau. Sunt trei camere frumoase şi la
capătul grădinii o mulgătorie elveţiană,
în care domnişoara ducesă, copil fiind,
se juca de-a lăptăreasa; de când s-a
măritat, n-am văzut-o la fermă decât de
– 977 –
două ori, şi de fiecare dată petrecea

câteva ceasuri în micul pavilion. Prima
oară, sunt şase ani de atunci, a venit
călare, cu…
Apoi, pentru că prezenţa Floarei-
Maria şi a Clarei o împiedica să spună
mai mult, doamna Dubreuil schimbă
vorba:
— Dar eu trăncănesc, trăncănesc şi
asta nu mă scoate din încurcătură…
Ajută-mă, dragă doamnă Georges, vino-
mi într-ajutor!
— Spune-mi, la ceasul ăsta. Cum e
mobilat pavilionul?
— Abia de are în odaia principală o
rogojină pe podea, o canapea de trestie,
fotolii la fel, o masă, câteva scaune, asta-i
tot. De aici până la a fi confortabil e o
distanţă cam mare, după cum vezi.
– 978 –
– Eugen Sue –
— Ei bine, eu în locul dumitale, iată

ce aş face: e ora unsprezece, aş trimite la
Paris un om deştept.
— Poate pe Ia-seama-la-toate, n-am
altul mai vrednic.
— Perfect… cel mai târziu în două
ore e la Paris; se duce la un tapiţer de pe
Chaussée d’Antin, n-are importanţă
care, îi dă lista pe care ţi-o voi întocmi eu
după ce voi vedea ce lipseşte din
pavilion, şi îi spune că neapărat, cu orice
preţ…
— O, bineînţeles… Ca doamna
ducesă să fie mulţumită, nu mă uit la
bani…
— Îi va spune deci tapiţerului că,
oricât ar costa, tot ce e însemnat pe listă
trebuie să fie aici în astă seară sau cel
mai târziu la noapte, împreună cu trei-
– 979 –
patru calfe de tapiţer, care să aşeze toate

lucrurile la locul lor.
— Dânşii pot veni cu trăsura de la
Gonesse, care pleacă la opt seara din
Paris.
— Şi cum e vorba numai de
transportat mobile, de ţintuit tapetele şi
de pus perdelele, totul poate fi cu
uşurinţă gata până mâine seara.
— Ah, dragă doamnă Georges, din
ce încurcătură mă scoţi!… Nu m-aş fi
gândit niciodată la asta… Eşti
salvatoarea mea… Vei avea bunătatea
să-mi faci lista celor necesare, ca
pavilionul să fie…
— Confortabil?… Da, desigur..
— Ah, Doamne, acum altă
dificultate… Încă nu ştiu dacă aşteptăm
un domn sau doamnă. În scrisoarea ei,
– 980 –
– Eugen Sue –
doamna ducesă spune: o persoană, e

foarte neclar…
— Procedează ca şi cum ai aştepta o
femeie, scumpă doamnă Dubreuil, dacă
va îi bărbat, se va simţi cu atât mai bine.
— Ai dreptate, totdeauna ai
dreptate…
O servitoare veni să anunţe că masa
e gata.
— Vom prinzi îndată, spuse doamna
Georges, dar în timp ce voi întocmi lista
celor necesare, pune să se măsoare cele
trei încăperi ca înălţime şi suprafaţă, ca
să se poată şti dinainte cum să fie puse
perdelele şi tapetele.
— Bine, bine… mă duc să spun toate
astea lui Ia-seama-la-toate al meu.
— Doamnă, reluă servitoarea, mai e
şi lăptăreasa aia din Stains; toată
– 981 –
gospodăria ei se află într-un cărucior tras

de un măgar! Vezi că nu e prea
cuprinzătoare gospodăria ei!
— Biata femeie! o compătimi
îngrijorată doamna Dubreuil.
— Dar cine mai e şi lăptăreasa asta?
întrebă doamna Georges.
— O ţărancă din Stains care avea
patru vaci şi făcea un mic negoţ,
ducându-se în fiecare dimineaţă la Paris
să-şi vândă laptele. Bărbatul ei fusese
potcovar. Într-o zi, trebuind să cumpere
fier, îşi însoţeşte nevasta, înţelegându-se
cu ea să vină s-o ia din colţul străzii
unde de obicei îşi vindea laptele. Din
nefericire, lăptăreasa îl aştepta, după cât
se pare într-un cartier rău famat. Când
se înapoiază bărbatul ei, o găseşte în
harţă cu nişte haimanale bete care
– 982 –
– Eugen Sue –
avuseseră cruzimea să-i verse laptele în

râu. Fierarul încercă să-i potolească, ei
dau într-însul, el se apără şi, în
încăierare, capătă o lovitură de cuţit care
îl întinde mort la pământ.
— Ah! ce grozăvie… exclamă
doamna Georges. Şi l-au arestat pe
asasin?
— Din păcate nu; a scăpat în
învălmăşeală, dar biata văduvă pretinde
că l-ar recunoaşte, deoarece îl văzuse de
mai multe ori cu alţi complici de-ai lui,
obişnuiţi ai cartierului; dar până acum,
cu toate cercetările, n-au reuşit să-l
descopere. În sfârşit, după moartea
soţului ei, lăptăreasa, pentru a-şi plăti
datoriile, a fost nevoită să-şi vândă
vacile şi câteva petece de pământ pe care
le mai avea. Fermierul de la castelul
– 983 –
Stains mi-a recomandat această femeie

cumsecade ca pe o fiinţă admirabilă, pe
cât de cinstită, pe atât de nenorocită, căci
e mama a trei copii dintre care cel mare
abia a împlinit doisprezece ani. Aveam
tocmai un loc liber, am angajat-o şi acum
femeia a venit să se instaleze la fermă.
— Această faptă bună pe care ai
făcut-o, nu mă miră, scumpă doamnă
Dubreuil.
— Ia spune, Clara, reluă fermiera, n-
ai vrea să te duci s-o instalezi pe această
biată femeie în locuinţa ei, în timp ce eu
îl anunţ pe Ia-seama-la-toate să se
pregătească să plece la Paris?
— Da, mamă, Maria să vină cu mine.
— Bineînţeles, căci nu vă puteţi lipsi
una de alta, nu-i aşa? adăugă fermiera.
— Iar eu, reluă doamna Georges,
– 984 –
– Eugen Sue –
aşezându-se la una din mese, încep să

scriu lista, ca să nu mai pierdem vremea,
fiindcă trebuie să fim înapoi la
Bouqueval la orele patru.
— La orele patru… eşti deci atât de
grăbită? întrebă doamna Dubreuil.
— Da, Maria trebuie să fie la
presbiteriu la orele cinci.
— O! dacă e vorba de bunul abate
Laporte, e lucru sfânt, aprobă doamna
Dubreuil. O să dau ordinele necesare…
Aceşti doi copii au anumite lucruri să-şi
spună. Trebuie să le dăm răgazul să-şi
vorbească.
— Vom pleca deci la trei, scumpă
doamnă Dubreuil?
— Ne-am înţeles. Dar trebuie încă o
dată să-ţi mulţumesc… Ce bună idee am
avut să te rog să-mi vii în ajutor! zise
– 985 –
doamna Dubreuil. Haide, Clara, haide

Maria!
În timp ce doamna Georges scria,
doamna Dubreuil ieşi pe o uşă şi cele
două fete pe o alta, împreună cu
servitoarea care vestise sosirea lăptăresei
din Stains.
— Unde e sărmana femeie? întrebă
Clara.
— Aşteaptă, cu copiii şi cu
căruciorul ei tras de un măgar, în curtea
şurelor, domnişoară.
— O s-o vezi, Maria, spuse Clara
luând-o de braţ pe Guristă; cât e de
palidă şi ce înfăţişare tristă are în hainele
ei cernite, de văduvă! Ultima oară, când
venise s-o vadă pe mămica, m-a mâhnit
adânc; plângea cu lacrimi fierbinţi
vorbind de soţul ei, apoi deodată
– 986 –
– Eugen Sue –
lacrimile încetară şi o apucă un acces de

furie împotriva ucigaşului. M-a
înspăimântat, într-atât căpătase o
expresie de răutate; dar, de fapt, ura ei
era îndreptăţită… Nenorocita!… Câţi
oameni nu sunt nenorociţi, nu-i aşa,
Maria?
— O, da, da… fără îndoială…
răspunse Gurista, suspinând cu gândul
aiurea. Există mulţi nenorociţi pe lume,
ai dreptate, domnişoară…
— Te rog, exclamă Clara, bătând
contrariată din picior, uite că iar îmi spui
„dumneata“ şi „domnişoară.“ Nu
cumva eşti supărată pe mine, Maria?
— Eu! Dumnezeule mare!
— Ei bine, atunci, de ce-mi spui
„dumneata“?… Ştii doar că mama şi
doamna Georges te-au certat pentru
– 987 –
asta. Te previn, o să le pun din nou să te

certe: cu atât mai rău pentru tine…
— Iartă-mă, Clara, eram distrată…
— Distrată… când mă revezi după
mai bine de opt zile întregi de la ultima
noastră despărţire! replică întristată
Clara. Distrată… ar fi destul de rău…
dar nu, nu, nu e asta… vezi, Maria… voi
sfârşi prin a crede că eşti mândră!
Floarea-Mariei se făcu palidă ca o
moartă şi nu răspunse.
O femeie în doliu zărind-o, scoase
un ţipăt de furie şi de oroare. Era
lăptăreasa care în fiecare dimineaţă
vindea lapte Guristei, pe când aceasta
locuia la Pezevenghea din tavernă.
– 988 –
– Eugen Sue –
Capitolul 8
LĂPTĂREASA
Scena pe care o vom povesti în cele

ce urmează, se petrecea într-una din
curţile fermei, în prezenţa plugarilor şi a
femeilor de serviciu care se înapoiau de
la lucru pentru masa de prânz.
Sub un şopron deschis, se vedea o
căruţă mică, la care era înhămat un
măgar; în căruţă, mobila ţărănească şi
sărăcăcioasă a văduvei. Un băieţaş de
doisprezece ani, ajutat de doi copii mai
mici, începeau să descarce căruţa.
Lăptăreasa, îmbrăcată toată în
negru, era o femeie de vreo patruzeci de
ani; avea faţa aspră, bărbătească şi
hotărâtă; pleoapele îi erau înroşite de
lacrimile ce le vărsase de curând.
– 989 –
Văzând-o pe Floarea-Mariei, scoase mai

întâi un ţipăt de spaimă, dar, după
puţin, durerea, indignarea, furia îi
crispară trăsăturile; se repezi la Guristă,
o apucă cu brutalitate de braţ şi strigă,
arătând-o oamenilor din fermă:
— Iată o nenorocită care-l cunoaşte
pe asasinul bietului meu soţ… Am
văzut-o de douăzeci de ori vorbind cu
banditul ăla! Pe când vindeam lapte la
colţul străzii de la Vieille Draperie,
venea în toate dimineţile să cumpere de
cinci centime lapte; ea trebuie să ştie cine
e sceleratul care a dat lovitura; ca toate
alea de seama ei, e şi ea din banda
acestor tâlhari… O, nu-mi vei scăpa,
ticăloasă ce eşti!… strigă lăptăreasa
cuprinsă de furiile nedreptelor bănuieli;
şi apucă şi celălalt braţ al Floarei-Maria,
– 990 –
– Eugen Sue –
care, tremurând, pierdută, voia să fugă.

Clara, înmărmurită de această
neaşteptată agresiune, nu putuse până
atunci să scoată o vorbă, dar faţă de
violenţa tot mai dezlănţuită a femeii, îi
strigă:
— Dar eşti nebună!… Durerea ţi-a
rătăcit minţile!... Te înşeli!
— Mă înşel? răspunse cu o amară
ironie ţăranca, mă înşel! O! nu… nu mă
înşel… Uitaţi-vă cum a pălit mizerabila!
Cum îi clănţăne dinţii! Judecata te va sili
să vorbeşti, o să mergi cu mine la
domnul primar… auzi?… Nu încerca să
rezişti… am mână puternică… La nevoie
te duc pe sus…
— Obraznico! strigă Clara în culmea
indignării, pleacă de aici… Să
îndrăzneşti s-o jigneşti astfel pe prietena,
– 991 –
pe sora mea!
— Sora dumitale, domnişoară, haida
de!… Dumneata eşti nebună, răspunse
cu grosolănie văduva. Sora dumitale!…
O fată de stradă pe care am văzut-o timp
de şase luni făcând trotuarul în
mahalaua aceea!
La aceste vorbe, plugarii începură să
murmure împotriva Floarei-Maria; luau,
bineînţeles, partea lăptăresei, care era
din tagma lor, şi la a cărei nenorocire
luau parte.
Cei trei copii, auzind-o pe mama lor
ridicând glasul, alergară la ea şi o
înconjurară plângând, neştiind despre ce
era vorba. Înfăţişarea acestor bieţi
micuţi, îmbrăcaţi şi ei în doliu, făcu să
crească simpatia ce le-o inspira văduva
şi să înteţească indignarea plugarilor
– 992 –
– Eugen Sue –
împotriva Floarei-Maria. Clara, speriată

de aceste manifestări aproape
ameninţătoare, spuse cu voce gâtuită
oamenilor de la fermă:
— Daţi afară de aici pe această
femeie; vă repet că durerea a făcut-o să-
şi piardă minţile. Maria dragă, iartă-mă!
Doamne, această nebună nu ştie ce
spune…
Gurista, palidă, cu capul plecat
pentru a se sustrage tuturor privirilor,
rămase mută, zdrobită, nemişcată şi nu
făcea nimic să scape din puternica
strânsoare a zdravenei lăptărese. Clara,
punând această stare pe seama groazei
pe care o asemenea scenă trebuia să i-o fi
provocat prietenei ei, se adresă din nou
plugarilor:
— Nu m-auziţi?… Vă poruncesc s-o
– 993 –
alungaţi pe femeia asta… Deoarece

stăruie în insultele ei, pentru a-i pedepsi
îndrăzneala, nu va mai căpăta slujba pe
care mama i-a făgăduit-o şi, cât va trăi,
nu va mai pune piciorul la fermă.
Niciun plugar nu se clinti ca să
execute poruncile Clarei, ba unul
îndrăzni chiar să zică:
— Păi de, domnişoară, dacă e o fată
de stradă şi cunoaşte pe ucigaşul
bărbatului acestei biete văduve, trebuie
să meargă să dea lămuriri primarului…
— Îţi repet că nu vei intra niciodată
la fermă, o admonestă Clara pe
lăptăreasă, afară de cazul că o să ceri
imediat iertare domnişoarei Maria
pentru grosolăniile dumitale.
— Mă izgoneşti, domnişoară!…
Foarte bine, răspunse cu amărăciune
– 994 –
– Eugen Sue –
văduva. Haideţi, băieţii mei orfani,

adăugă ea, îmbrăţişându-şi copiii, puneţi
lucrurile la loc în căruţă, vom merge
aiurea să ne câştigăm pâinea, bunul
Dumnezeu va avea milă de noi; dar cel
puţin plecând de aici, vom lua cu noi, la
domnul primar, pe această nenorocită
care va fi nevoită să-l denunţe pe
ucigaşul sărmanului meu soţ, deoarece
ea cunoaşte toată banda!… Fiindcă eşti
bogată, domnişoară, reluă ea
înfruntând-o pe Clara, pentru că ai
prietene de soiul acestor creaturi, nu
trebuie să fii atât de neîndurătoare cu
oamenii săraci…
— E adevărat, interveni un argat,
lăptăreasa are dreptate.
— Biata femeie!…
— E în dreptul ei.
– 995 –
— Bărbatul ei a fost omorât… Cum

vreţi să fie mulţumită?
— Nimeni nu o poate împiedica să
facă tot ce-i stă în putinţă pentru a
descoperi pe tâlharii care au dat
lovitura.
— E nedrept să fie dată afară.
— E oare vina ei dacă prietena
domnişoarei Clara se dovedeşte a fi o
fată de stradă?
— Nu se aruncă pe drumuri o
femeie cinstită, mamă de familie, de
dragul unei astfel de nenorocite!
Şi murmurele deveneau tot mai
ameninţătoare, când Clara exclamă:
— Lăudat fie Domnul… iat-o pe
mama…
Într-adevăr, doamna Dubreuil
traversa curtea.
– 996 –
– Eugen Sue –
— Ei bine, Clara! Ei bine, Maria!

spuse fermiera, apropiindu-se de grup,
nu veniţi să prânzim? Haideţi copiii mei,
e târziu.
— Mamă, strigă Clara, apăr-o pe
sora mea de insultele acestei femei – şi
arătă spre văduvă – te implor, alung-o
de aici. Dacă ai şti ce obrăznicii a avut
curajul să-i spună Mariei…
— Cum? A îndrăznit?
— Da, mamă… Uită-te la biata
surioară, cum tremură, abia de se mai
ţine pe picioare…
— Dar ce înseamnă asta? întrebă
doamna Dubreuil, privind în jur, cu un
aer îngrijorat, după ce observase starea
de descurajare în care se afla Gurista.
— Doamna va fi dreaptă,
dumneaei… desigur… murmurară
– 997 –
plugarii.
— Iat-o pe doamna Dubreuil; acum
vei fi tu dată afara, se adresă văduva
către Floarea-Mariei.
— Deci e adevărat! strigă doamna
Dubreuil; către lăptăreasa care o ţinea
mereu de braţ pe Floarea-Mariei,
îndrăzneşti să vorbeşti în felul acesta
prietenei fiicei mele! Asta ţi-e
recunoştinţa pentru bunătatea mea? Te
rog să o laşi în pace pe această tânără!
— Vă respect, doamnă, şi vă sunt
recunoscătoare pentru bunătatea
dumneavoastră, răspunse văduva
lăsând braţul Floarei-Maria, dar înainte
de a mă învinovăţi şi de a mă alunga pe
mine şi pe copiii mei, întrebaţi-o mai
degrabă pe această nenorocită. Poate că
nu va avea curajul să nege că o cunosc şi
– 998 –
– Eugen Sue –
că mă cunoaşte.
— Doamne, Maria, auzi ce spune
această femeie? întrebă doamna
Dubreuil în culmea surprinderii.
— Te numeşti, da, ori nu, Gurista?
se adresă lăptăreasa Mariei.
— Da, spuse nenorocita cu glas
scăzut, fără să se uite la doamna
Dubreuil; da, aşa mi se zicea…
— Aha! vedeţi? strigară plugarii
îndârjiţi, mărturiseşte, mărturiseşte!…
— Mărturiseşte!… Dar ce? Ce să
mărturisească? strigă doamna Dubreuil.
Pe jumătate speriată de răspunsul fetii.
— Lăsaţi-o să vorbească, doamnă,
reluă văduva, o să declare chiar ea că
vorbea deseori, în faţa mea, cu asasinul
bietului meu bărbat… E adevărat? Ci
răspunde o dată, nenorocito! strigă
– 999 –
lăptăreasa.
— Probabil, că am vorbit cu asasinul
bărbatului dumitale, fiindcă, din păcate,
sunt mulţi asasini în cartierul acela,
recunoscu Floarea-Mariei, dar nu ştiu
despre cine vorbeşti!
— Cum?… Ce spune? exclamă
înspăimântată doamna Dubreuil. A
vorbit cu asasinii…
— Făpturi de teapa ei nu cunosc
decât de ăştia, răspunse văduva.
La început, încremenită de o atât de
stranie descoperire, întărită de ultimele
vorbe ale Floarei-Maria, doamna
Dubreuil, înţelegând acum totul, se
depărtă de fată cu dezgust şi groază;
atrase cu bruscheţe, la dânsa pe fiica ei,
Clara, care se apropiase de Guristă
pentru a o susţine, şi strigă:
– 1000 –
– Eugen Sue –
— Ah! ce grozăvie! Clara, ia seama!

Nu te apropia de această nenorocită…
Dar cum de a putut doamna Georges s-o
primească la ea? Cum a îndrăznit să mi-
o înfăţişeze şi să îngăduie ca fiica mea…
Doamne, Doamne, dar asta e ceva
cumplit! Nu-mi vine să cred că o am
înaintea ochilor! Dar nu, nu, doamna
Georges nu e capabilă de o asemenea
ticăloşie! A fost înşelată cum am fost şi
noi… Altminteri… o! ar fi infam din
partea ei!
Clara, dezolată, îngrozită de această
crudă scenă, credea că visează. În
candoarea ei, nu înţelegea cumplitele
învinuiri ce se aduceau prietenei ei;
inima i se frânse şi ochii i se umplură de
lacrimi văzând înmărmurirea Guristei,
mută, doborâtă, ca o ucigaşă în faţa
– 1001 –
judecătorilor ei.
— Vino, vino, fata mea, se adresă
doamna Dubreuil Clarei; apoi
întorcându-se către Floarea-Mariei: iar
pe dumneata, făptură nedemnă,
Dumnezeu te va pedepsi pentru infama
dumitale ipocrizie. Să cutezi a lăsa pe
fiica mea… un înger de virtute… să te
numească prietena ei, sora ei, pe
dumneata, lepădătură a tot ce e mai
murdar pe lume! Câtă neruşinare! Să ai
cutezanţa de a te strecura printre oameni
cinstiţi, când, fără îndoială, ai merita să
ţii tovărăşie, la închisoare, celor de-o
teapă cu dumneata!
— Da, da, strigară plugarii, să
meargă la închisoare, îl cunoaşte pe
ucigaş!
— Poate e şi complicea lui!
– 1002 –
– Eugen Sue –
— Vezi că e o dreptate în cer! se

încrâncenă văduva, ameninţând cu
pumnul pe Guristă.
— Cât despre dumneata, draga mea,
spuse doamna Dubreuil lăptăresei, nu
mă gândesc să te alung, ci îţi sunt chiar
recunoscătoare pentru serviciul pe care
mi l-ai făcut, demascând-o pe această
nenorocită.
— Foarte bine! Stăpâna noastră e
dreaptă… murmurară plugarii.
— Vino, Clara, reluă fermiera,
doamna Georges ne va explica purtarea
ei, sau de nu, nu mai vreau s-o văd în
viaţa mea, căci, dacă n-a fost şi ea
înşelată, a avut faţă de noi o purtare de
neiertat.
— Dar, mamă, uită-te la această
biată fată…
– 1003 –
— Să crape de ruşine, dacă vrea, cu

atât mai bine! Dispreţuind-o… Nu vreau
să mai rămâi nici o singură clipă lângă
ea. E una din acele creaturi cărora o fată
ca tine nu le poate vorbi fără să se
dezonoreze.
— Doamne, Doamne, mamă!
răspunse Clara, opunându-se doamnei
Dubreuil, care voia s-o ia cu dânsa, nu
înţeleg ce înseamnă toate astea… Maria
poate să fie vinovată, pentru că o spui
tu, dar uită-te la ea, leşină; fie-ţi milă cel
puţin!
— Oh, domnişoară Clara, eşti bună
şi mă ierţi, zise Floarea-Mariei. Te-am
înşelat fără să vreau. M-am dojenit
adesea, adăugă ea, aruncând o privire de
nespusă recunoştinţă prietenei ei.
— Dar bine, mamă, eşti oare atât de
– 1004 –
– Eugen Sue –
fără milă? strigă Clara cu o voce

sfâşietoare.
— Milă pentru ea? Haida de! Dacă
n-ar fi doamna Georges care ne va scăpa
de ea, aş da-o afară din fermă ca pe o
ciumată, răspunse cu asprime doamna
Dubreuil.
Şi o târî după ea pe Clara care,
întorcându-şi pentru ultima oară capul
către Guristă, îi strigă:
— Maria, sora mea! Nu ştiu ce ţi se
impută, dar sunt sigură că nu eşti
vinovată şi te voi iubi întotdeauna!
— Taci, taci, spuse doamna
Dubreuil, punându-i mâna la gură, taci!
Bine că toată lumea e martoră că, după o
asemenea oribilă demascare, nu ai rămas
nicio clipă singură cu această fată
pierdută. Nu-i aşa, prieteni?
– 1005 –
— Da, da, doamnă, spuse un plugar,

suntem martori că domnişoara Clara n-a
rămas singură nicio clipă cu această
stricată, care desigur că e o hoaţă,
deoarece are legături cu ucigaşii.
Doamna Dubreuil o luă cu ea pe
Clara.
Gurista rămase singură în mijlocul
grupului ameninţător ce se formase în
jurul ei.
Cu toate reproşurile doamnei
Dubreuil, prezenţa ei şi a Clarei o
liniştise oarecum pe Floarea-Mariei cu
privire la urmările acestei scene; dar,
după plecarea celor două femei,
văzându-se la discreţia ţăranilor,
puterile o părăsiră; fu nevoită să se
rezeme pe marginea adăpătoarei cailor.
Nu ne putem închipui ceva mai trist
– 1006 –
– Eugen Sue –
decât postura acestei nenorocite, nimic

mai ameninţător ca vorbele, ca
atitudinea ţăranilor care o înconjurau.
Mai mult stând decât şezând
rezemată de ghizdul de piatră, cu capul
plecat şi faţa ascunsă în palme, gâtul şi
pieptul acoperite de capetele basmalei
de indiană roşie, cu carouri, ce-i
înconjura mica ei bonetă rotundă,
Gurista, nemişcată, era întruchiparea
zguduitoare a durerii şi resemnării.
La câţiva paşi de ea, văduva celui
asasinat, triumfătoare şi încă îndârjită
împotriva ei, după imprecaţiile doamnei
Dubreuil, cu gesturi de ură şi de dispreţ
o arătă pe fată copiilor şi plugarilor.
Oamenii de la fermă, strânşi roată,
nu-şi ascundeau simţămintele ostile de
care erau însufleţiţi: chipurile aspre şi
– 1007 –
grosolane vădeau indignarea, mânia şi

un fel de batjocură brutală şi jignitoare;
femeile erau cele mai înverşunate, cele
mai răzvrătite. Frumuseţea
înduioşătoare a Guristei era încă una din
pricinile pornirii lor împotriva fetei.
Bărbaţii şi femeile nu-i puteau ierta
că fusese până atunci tratată ca de la egal
la egal de către stăpânii lor.
Şi în plus, câţiva plugari din
Arnouville, neputând aduce dovezi
satisfăcătoare pentru a obţine la ferma
de la Bouqueval unul din acele locuri
atât de râvnite, nutreau împotriva
doamnei Georges o nemulţumire
ascunsă, pe care protejata ei avea să o
resimtă acum.
Primele reacţii ale acestor inculţi,
sunt totdeauna excesive… Dar devin
– 1008 –
– Eugen Sue –
foarte primejdioase când o gloată crede

că brutalităţile ei sunt motivate de vinile
reale sau aparente ale celor urmăriţi de
ura şi mânia ei.
Deşi cei mai mulţi dintre plugarii
acelei ferme nu ar fi fost îndreptăţiţi să
manifeste o susceptibilitate atât de
sălbatecă faţă de Guristă, oamenii
păreau atinşi de o molimă numai prin
simpla ei prezenţă; pudoarea lor se
răzvrătea la gândul că această
nenorocită aparţinuse unei tagme de
oameni atât de decăzuţi şi care, pe
deasupra, mărturisise că vorbea adeseori
cu asasini. Mai era oare nevoie de
altceva pentru a aţâţa furia acestor
ţărani, şi mai îndârjiţi prin pilda
doamnei Dubreuil?
— Trebuie s-o ducem la primar,
– 1009 –
strigă unul.
— Da, da, şi dacă nu vrea să meargă
de bună voie, o s-o silim.
— Şi mai îndrăzneşte să se îmbrace
ca fetele noastre cinstite, de la ţară,
adăugă una din cele mai pocite cumetre
de la fermă.
— Cu aerul ei de mironosiţă, reluă
alta, i s-ar fi dat cuminecătura fără
spovedanie.
— Oare n-o avea curajul să meargă
şi la biserică?
— Neruşinata!… De ce nu-i dăm pe
loc împărtăşania?
— Şi se mai băga printre stăpâni!
— Ca şi cum noi am fi fost oameni
prea de jos pentru ea!
— Din fericire, fiecare la rândul lui!
— O! Până la urmă va trebui totuşi
– 1010 –
– Eugen Sue –
să vorbeşti şi să-l denunţi pe asasin!

strigă văduva. Toţi sunteţi din aceeaşi
bandă… Şi nu ştiu dacă nu te-am văzut
în ziua aceea cu el. Haide, haide, nu e
timp de zmiorcăit, acum când eşti dată
de gol. Arată-ţi faţa, e frumoasă la
vedere!
Şi văduva depărta cu brutalitate cele
două mâini ale fetei, în care îşi ascunsese
obrazul înecat în lacrimi.
Gurista, mai întâi zdrobită de ruşine,
începu să tremure de spaimă, văzându-
se singură la cheremul unor oameni
dezlănţuiţi. Îşi împreună mâinile, îşi
îndreptă privirile rugătoare şi speriate
către lăptăreasă şi îi spuse cu glasul ei
blând:
— Vai, doamnă, m-am retras de
două luni la ferma Bouqueval… Aşa că
– 1011 –
n-am putut fi martoră la nenorocirea de

care vorbiţi şi…
Vocea timidă a fetei fu acoperită de
strigăte îndârjite:
— S-o ducem la domnul primar… Să
se dezvinovăţească acolo.
— Să mergem! Hai, la drum,
frumoaso!
Şi grupul ameninţător se apropie din
ce în ce de Guristă. Aceasta,
încrucişându-şi braţele printr-o mişcare
involuntară, se uita cu spaimă într-o
parte şi într-alta şi părea să ceară ajutor.
— O! reluă lăptăreasa, poţi să cauţi
mult şi bine în jurul tău, domnişoara
Clara nu mai e aici să te apere, nu ne mai
scapi din mână.
— Vai, doamnă, spuse fata
tremurând, nu vreau să cap; nu cer decât
– 1012 –
– Eugen Sue –
să răspund la ce voi fi întrebată… Dacă

aceasta vă poate folosi… Dar ce rău
făcut-am oare, tuturor acestor oameni
care mă înconjoară şi mă ameninţă?
— Ne-ai făcut, că ai avut
îndrăzneala să te bagi printre stăpânii
noştri, pe care noi, care preţuim de o mie
de ori mai mult decât tine, nu am fi avut
acest curaj… Iată ce ne-ai făcut.
— Şi apoi de ce ai vrut ca această
biată văduvă cu copiii ei să fie alungată
de aici? spuse un altul.
— Nu eu am vrut, ci domnişoara
Clara…
— Lasă gura, reluă plugarul tăindu-i
vorba, nici n-ai cerut măcar să aibă milă
de ea, erai mulţumită că i se lua pâinea
de la gură.
— Nu, nu, n-a cerut iertare pentru
– 1013 –
lăptăreasă!
— E rea!
— O biată văduvă… Mamă a trei
copii!
— Dacă n-am cerut s-o ierte, e că nu
aveam putere să mai spun o vorbă…
— Dar cu asasinii aveai putere să
vorbeşti?
Aşa cum se întâmplă totdeauna
când se înfierbântă masele, aceşti ţărani,
mai mult proşti decât răi, se iritau, se
aţâţau, se îmbătau de propriile lor vorbe
şi de insultele şi ameninţările proferate
la adresa victimei lor.
Aşa ajunge gloata, câteodată, contra
voinţei ei, printr-o exaltare crescândă
când nu este bine îndrumată, la
săvârşirea celor mai nedrepte şi mai
fioroase fapte.
– 1014 –
– Eugen Sue –
Cercul ameninţător al argaţilor se

apropia din ce în ce mai mult de Floarea-
Mariei; toţi gesticulau, vorbind; văduva
fierarului nu se mai putea stăpâni.
Despărţită numai printr-o stănoagă
pe care se rezema de adăpătoarea
adâncă, Guristei îi fu teamă să nu fie
împinsă în apă şi strigă, întinzând către
ei mâini rugătoare:
— Dar, Doamne! Ce vreţi de la
mine? Fie-vă milă, nu-mi faceţi rău!…
Şi fiindcă lăptăreasa, vociferând, se
apropia tot mai tare de ea, băgându-i
pumnii în faţă, Floarea-Mariei strigă,
dându-se înapoi cu groază:
— Vă implor, doamnă, nu vă
apropiaţi atât de mine, o să mă faceţi să
cad în apă.
Aceste vorbe ale Floarei-Maria iscară
– 1015 –
în aceşti oameni brutali o idee cumplită.

Nevoind să facă decât una din acele
glume de ale ţăranilor, care adesea te
împing până în pragul morţii, unul din
cei mai turbaţi strigă:
— O baie!… Să-i facem o baie!
— Da… da… În apă!… în apă!…
repetară ţăranii în hohote de râs şi în
aplauze frenetice.
— Asta e, o baie bună!… N-o să
moară!
— Să înveţe minte să se mai vâre
printre oamenii de treabă!
— Da, da… S-o zvârlim în apă! În
apă!
— Numai bine i-am spart gheaţa azi
dimineaţă.
— Fata de stradă să-şi aducă aminte
de oamenii cinstiţi de la ferma din
– 1016 –
– Eugen Sue –
Arnouville!
Auzind aceste zbierete neomeneşti,
aceste batjocuri sălbatice, văzând
înverşunarea tuturor acelor feţe stupide
şi îndârjite care înaintau s-o înşface,
Floarea-Mariei se crezu moartă.
Teama de la început făcu loc unui fel
de mulţumire amară; întrezărea viitorul
în culori atât de negre, încât mulţumea
în gând cerului că-i scurta suferinţele; nu
rosti niciun cuvânt de protest, închise
ochii şi aşteptă, rugându-se.
Plugarii, dintr-o dată surprinşi de
înfăţişarea şi resemnarea mută a
Guristei, pregetară o clipă, dar dojeniţi
pentru slăbiciunea lor de către partea
femeiască a adunării, reîncepură să
vocifereze, ca să-şi dea curaj pentru
punerea în practică a intenţiilor lor
– 1017 –
crude. Doi din cei mai furioşi se

pregăteau să pună mâna pe Floarea-
Mariei, când o voce emoţionată,
răsunătoare, le strigă:
— Opriţi-vă!
În aceeaşi clipă, doamna Georges,
care-şi croise drum prin mijlocul acelei
gloate, ajunse lângă Guristă. Fata stătea
mereu îngenunchiată. Doamna Georges
o luă în braţe, o ridică, exclamând:
— Ridică-te, copila mea!… Ridică-te,
fiica mea iubită! Să nu îngenunchezi
decât în faţa lui Dumnezeu.
Vocea, atitudinea doamnei Georges,
erau atât de cutezătoare şi de
poruncitoare, că mulţimea se dădu
înapoi şi rămase mută.
Indignarea îmbujorase obrazul
doamnei Georges, de obicei palid.
– 1018 –
– Eugen Sue –
Aruncă plugarilor o privire aspră şi le

spuse cu glas ridicat şi ameninţător:
— Nenorociţilor!… Nu vă e ruşine
să folosiţi asemenea brutalităţi împotriva
acestei nefericite copile?
— E o…
— E fata mea! strigă doamna
Georges, tăind vorba acelui plugar.
Abatele Laporte, binecuvântat şi venerat
de toată lumea, o iubeşte şi o ocroteşte,
şi cei pe care el îi stimează trebuie să fie
respectaţi de toată lumea.
Aceste simple cuvinte reduseră pe
toţi plugarii la tăcere.
Preotul de la Bouqueval era privit în
toată regiunea ca un sfânt; cei mai mulţi
dintre ţărani cunoşteau grija pe care
abatele i-o purta Guristei. Totuşi, câteva
murmure înăbuşite se mai făcură auzite.
– 1019 –
Doamna Georges le prinse înţelesul şi

exclamă:
— Chiar dacă această nefericită fată
ar fi fost cea din urmă dintre făpturi, ar
fi fost părăsită de toţi, şi încă purtarea
voastră faţă de ea n-ar fi mai puţin
mârşavă. Pentru ce vină vreţi s-o
pedepsiţi? Şi cu ce drept, de altminteri?
Care e autoritatea voastră? Puterea? Nu
e oare o laşitate, o neruşinare, ca nişte
bărbaţi în toată firea să facă dintr-o fată
tânără, fără apărare, o victimă? Vino,
Maria, vino, copilul meu drag, să
mergem acasă; acolo, cel puţin, eşti
cunoscută şi preţuită…
Doamna Georges luă braţul fetei, în
timp ce plugarii, stânjeniţi şi
recunoscând sălbăticia purtării lor, le
făcură, respectuoşi, loc să treacă.
– 1020 –
– Eugen Sue –
Singură văduva înaintă şi spuse

doamnei Georges pe un ton hotărât:
— Fata asta nu va ieşi de aici înainte
de a depune mărturie la primar cu
privire la asasinarea bietului meu soţ.
— Scumpa mea, spuse doamna
Georges, stăpânindu-se. Fiica mea nu
are de depus nicio mărturie aici; mai
târziu, dacă justiţia va socoti că e nevoie
de mărturia ei, va fi chemată şi eu o voi
însoţi… Până atunci, nimeni n-are
dreptul să se amestece.
— Dar, doamnă… vă spun…
Doamna Georges o întrerupse pe
lăptăreasă şi îi răspunse cu asprime:
— Nefericirea a cărei victimă eşti,
abia dacă poate justifica purtarea
dumitale; într-o zi îţi va părea rău de
silniciile pe care le-ai prilejuit cu atâta
– 1021 –
imprudenţă. Domnişoara Maria

locuieşte cu mine la ferma Bouqueval,
comunică aceasta judecătorului care a
înregistrat prima dumitale declaraţie;
aşteptăm ordinele lui.
Văduva nu mai avu ce răspunde la
aceste vorbe pline de înţelepciune; se
aşeză pe parapetul adăpătoarei şi începu
să plângă amar, îmbrăţişându-şi copiii.
Câteva minute după scena asta,
Pierre veni cu gabrioleta; doamna
Georges şi Floarea-Mariei se urcară
pentru a se înapoia la Bouqueval.
Trecând prin faţa casei fermierei de
la Arnouville, Gurista o zări pe Clara;
plângea, pe jumătate ascunsă în spatele
unui oblon întredeschis şi făcu Floarei-
Maria un semn de adio cu batista.
– 1022 –
– Eugen Sue –
Capitolul 9
MÂNGÂIERI
— Ah! doamnă! ce ruşine pentru

mine şi câtă amărăciune pentru
dumneavoastră! se adresă Floarea-
Mariei mamei sale adoptive, când se
văzu singură cu ea în micul salon de la
Bouqueval. Desigur că v-aţi certat
pentru totdeauna cu doamna Dubreuil,
şi asta din pricina mea! O! presimţirile
mele!… M-a pedepsit Dumnezeu că am
înşelat-o astfel pe această doamnă şi pe
fiica ei… Eu sunt pricina învrăjbirii
dintre dumneavoastră şi doamna
Dubreuil…
— Doamna Dubreuil e o femeie
admirabilă, scumpa mea copilă, dar cam
mărginită la minte… De altfel, cum are o
– 1023 –
inimă foarte bună, mâine îi va părea rău,

sunt sigură, de pornirea ei nesăbuită de
azi…
— Vai, doamnă, să nu credeţi că
vreau s-o justific acuzându-vă pe
dumneavoastră. Doamne! Dar bunătatea
dumneavoastră faţă de mine poate că va
orbit… Puneţi-vă în locul doamnei
Dubreuil… Să afle că prietena fiicei ei
iubite era… Ce-am fost… Spuneţi?
Puteţi dezaproba indignarea ei maternă?
Din nefericire, doamna Georges nu
putu răspunde nimic la această întrebare
a Floarei-Maria, care continuă cu
ardoare:
— Această scenă îngrozitoare pe
care am îndurat-o în faţa tuturor, o va
afla mâine tot ţinutul! Nu pentru mine
mi-e teamă, dar cine ştie dacă reputaţia
– 1024 –
– Eugen Sue –
Clarei nu va fi pentru totdeauna pătată,

fiindcă mă numea prietena ei, sora ei! Ar
fi trebuit să mă supun primei mele
porniri, să rezist înclinării care mă
atrăgea către domnişoara Dubreuil şi, cu
riscul de a-i fi insuflat neîncredere, să
mă fi sustras prieteniei ce-mi oferea…
Dar am pierdut din vedere distanţa ce
mă despărţea de ea… Aşa că, după cum
vedeţi, am fost pedepsită, o! şi pedepsită
crud pentru faptul că am pricinuit,
poate, unei fiinţe, atât de cinstită şi atât
de bună, un rău ireparabil…
— Copila mea, răspunse doamna
Georges după câteva clipe de gândire,
nu ai dreptate să-ţi faci imputări atât de
aspre; trecutul dumitale e vinovat… da,
foarte vinovat… Dar oare e puţin lucru
să meriţi ocrotirea venerabilului nostru
– 1025 –
preot prin căinţa dumitale? Oare nu sub

protecţia lui şi a mea ai fost prezentată
doamnei Dubreuil? Oare nu calităţile
dumitale singure au inspirat afecţiunea
pe care, nesilită de nimeni, ţi-a acordat-
o?… Nu e oare ea aceea care te-a
îndemnat s-o numeşti pe Clara sora
dumitale? Şi, în sfârşit, după cum i-am
spus adineauri, pentru că nu voiam şi nu
trebuia să-i ascund nimic, puteam oare,
fiind sigură de căinţa dumitale, să-i
dezvălui trecutul şi să fac astfel
reabilitarea dumitale mai grea… poate
chiar imposibilă, deznădăjduindu-te şi
dându-te pradă dispreţului unor oameni
care, tot atât de nenorociţi şi de părăsiţi
pe cât ai fost, ar fi păstrat, ca dumneata,
acel tăinuit instinct al onoarei şi al
virtuţii? Destăinuirea acelei lăptărese e
– 1026 –
– Eugen Sue –
supărătoare, funestă; dar puteam oare,

prevenind-o pe doamna Dubreuil, să
jertfesc liniştea dumitale unei
eventualităţi de iertare puţin probabile?
— Ah, doamnă, asta dovedeşte că
situaţia mea e pentru totdeauna falsă şi
demnă de milă, că, din afecţiune pentru
mine, mi-aţi ascuns trecutul, şi că mama
Clarei are tot dreptul să mă
dispreţuiască în numele acelui trecut; să
mă dispreţuiască… după cum toată
lumea mă va dispreţui de acum înainte,
căci ştirea celor întâmplate la Arnouville
se va răspândi şi totul se va afla!… O!
Voi muri de ruşine… nu voi mai putea
înfrunta privirile nimănui…!
— Nici pe ale mele? Biată copilă!
rosti doamna Georges izbucnind în
lacrimi şi deschizând braţele Floarei-
– 1027 –
Mariei, vei afla totdeauna în inima mea

dragostea şi devotamentul unei mame…
Deci, fii curajoasă, Maria, fii convinsă de
sinceritatea căinţei dumitale. Aici eşti
înconjurată de prieteni. Această casă va
fi pentru dumneata întreaga lume…
Vom lua-o înaintea dezvăluirii de care te
temi; bunul nostru abate va strânge
oamenii de la fermă care te iubesc atât
de mult, şi le va spune adevărul asupra
trecutului dumitale. Crede-mă, copila
mea, cuvântul lui are atâta autoritate,
încât această dare pe faţă te va face şi
mai iubită.
— Vă cred, doamnă, şi mă voi
resemna; ieri, în timpul convorbirii
noastre, abatele mi-a prevestit ispăşiri
dureroase! ele au început şi nu trebuie să
mă mir. Mi-a mai spus că suferinţele
– 1028 –
– Eugen Sue –
mele vor fi luate în seamă…

Nădăjduiesc… Ajutată în aceste încercări
de dumneavoastră şi de dânsul, nu mă
voi mai plânge.
— Vei sta, de altfel, peste câteva
clipe de vorbă cu el şi niciodată sfaturile
lui nu-ţi vor fi mai preţioase ca acum.
Iată, s-a şi făcut patru jumătate,
pregăteşte-te să te duci la presbiteriu,
copila mea… Voi scrie domnului Rudolf
ca să-l informez de cele petrecute la
ferma Arnouville… Un curier îi va duce
scrisoarea, apoi voi veni să te iau de la
bunul nostru abate, deoarece trebuie să
ne grăbim să stăm toţi trei de vorbă.
Câteva clipe mai târziu, Gurista
pleca de la fermă ca să se ducă la
presbiteriu, pe drumul desfundat unde,
în ajun, Învăţătorul şi Şontorogul se
– 1029 –
înţeleseseră să se reîntâlnească cu
Chioara.
Capitolul 10
REFLECŢII
După cum s-a înţeles, desigur, din

convorbirile Guristei cu doamna
Georges şi cu părintele din Bouqueval,
Floarea-Mariei profitase cu atâta
însufleţire de sfaturile binefăcătorilor ei,
pusese atâta la inimă principiile lor,
încât, gândindu-se la ticăloşia trecutului
ei, era din ce în ce mai deznădăjduită.
Din nefericire, mintea ei se
dezvoltase pe măsură ce instinctele-i
minunate se împlineau în mijlocul
mediului de cinste şi puritate în care
trăia.
– 1030 –
– Eugen Sue –
Dacă ar fi avut o inteligenţă mai

puţin deosebită, o sensibilitate mai puţin
aleasă, o imaginaţie mai puţin
înflăcărată, Floarea-Mariei s-ar fi
consolat mai uşor!
Ea se pocăise, un preot venerabil îi
iertase greşelile şi, în mijlocul bucuriilor
unei vieţi rustice pe care o împărţea cu
doamna Georges, ar fi uitat ororile din
cartierul acela rău famat. S-ar fi lăsat,
fără teamă, în voia prieteniei pe care i-o
arăta doamna Dubreuil. Aceasta, fără să
uite greşelile pe care le săvârşise
Floarea-Mariei şi numai datorită
încrederii oarbe ce o avea în cuvintele
celor a căror superioritate o recunoştea,
i-ar fi vorbit în felul următor: „Acum
purtarea dumitale frumoasă te face egala
oamenilor cinstiţi“. N-ar fi văzut nicio
– 1031 –
deosebire între ea şi oamenii corecţi.

Întâmplarea dureroasă de la ferma
din Arnouville ar fi mâhnit-o adânc, dar
ea nu putuse prevedea această scenă şi
nici s-o fi evitat, vărsând lacrimi amare
în prada remuşcărilor, văzând-o pe
Clara, nevinovată şi pură, dormind în
aceeaşi odaie cu fosta chiriaşă a
proxenetei.
Biata copilă!… Oare nu se
năpăstuise ea, în sinea ei, în tăcerea
nesfârşitelor insomnii, de învinuiri şi
mai cumplite decât cele cu care o
împroşcară locuitorii fermei din
Arnouville?
Ceea ce o ucidea cu încetul pe
Floarea-Mariei, era analizarea, la
nesfârşit, a păcatelor de care se învinuia
singură; era mai ales perspectiva
– 1032 –
– Eugen Sue –
permanentă a viitorului pe care trecutul

ei neiertător i-o impunea şi pe care l-ar fi
visat altfel.
Spiritul de analiză, de cercetare şi de
comparaţie este totdeauna dovada unei
inteligenţe superioare. În sufletele
trufaşe şi tari, acest spirit sădeşte
îndoială şi răzvrătire împotriva altora.
În sufletele timide şi gingaşe, acesta
sădeşte îndoiala şi răzvrătirea împotriva
lor înseşi.
Pe cei dintâi îi condamni, dar se iartă
ei singuri.
Pe cei din a doua categorie îi ierţi,
dar se condamnă ei singuri.
Preotul de la Bouqueval, cu toată
voioşia lui, doamna Georges, cu toate
virtuţile ei, sau tocmai din pricina
virtuţilor şi cuvioşiei lor, nu-şi puteau
– 1033 –
închipui cât suferise Gurista de când

sufletul ei, scos din cloaca în care trăise,
putea măsura tot adâncul prăpastiei în
care fusese cufundată.
Ei nu-şi dădeau seama că
groaznicele amintiri ale Guristei aveau
aproape puterea şi intensitatea realităţii;
ei nu ştiau că această fată, de o
sensibilitate aleasă, cu o imaginaţie
înclinată spre visare şi poezie, cu o
delicateţe a impresiilor, dureroasă din
pricina susceptibilităţii ei, nu ştiau că
această fată îşi amintea în fiecare zi şi
resimţea, cu o suferinţă amestecată cu
dezgust şi spaimă, mizeriile ruşinoase
ale existenţei ei de altădată.
Să ne închipuim o copilă de
şaisprezece ani, nevinovată şi neîntinată,
având conştiinţa candoarei şi purităţii ei,
– 1034 –
– Eugen Sue –
aruncată de o putere infernală în infama

tavernă a unei proxenete şi supusă
puterii de neînfrânt a acestei canalii!…
Ne putem, oare, face înţeleşi, că un
fel de resentiment ulterior sau, mai bine
zis, o contralovitură morală de care
Gurista suferea atât de cumplit, o făcea
să-i pară rău, mai des decât îndrăznise
să mărturisească preotului, că n-a murit
în această mocirlă?
Dacă am chibzui cât de cât. Şi am
avea experienţa vieţii, n-ar părea un
paradox cele ce vom spune:
Ceea ce o făcea pe Floarea-Mariei să
fie demnă de interes şi de milă, este nu
numai faptul că nu iubise niciodată, dar
că simţurile ei rămăseseră adormite şi
reci. Dacă se întâmplă adesea ca femei
mai puţin sensibile ca Floarea-Mariei, să
– 1035 –
aibă repulsii caste mult timp după

căsătorie, ne vom mira, oare, că această
nenorocită, dominată de codoaşă şi
aruncată la şaisprezece ani în mijlocul
unei hoarde de fiare sălbatice şi fioroase
ce bântuiau în cartierul rău famat, să nu
fi încercat decât oroare şi groază şi să
iasă, sufleteşte, curată din acea
promiscuitate?…
Destăinuirile copilăreşti ale Clarei
Dubreuil cu privire la amorul ei curat
pentru un tânăr fermier cu care urma să
se căsătorească, întristaseră adânc pe
Floarea-Mariei; şi ea simţea că ar fi iubit
din toată inima, că ar fi trăit dragostea în
tot ce are ea ca devotament, nobleţe,
puritate şi măreţie; şi totuşi nu-i mai era
îngăduit să inspire sau să încerce acest
simţământ; fiindcă, dacă ar fi iubit… ar
– 1036 –
– Eugen Sue –
fi făcut o alegere pe măsura exigenţelor

ei sufleteşti şi, cu cât această alegere ar fi
fost mai demnă de ea, cu atât s-ar fi
socotit dânsa nedemnă.
Capitolul 11
DRUMUL DESFUNDAT
Soarele asfinţea la orizont; pe

câmpie nicio mişcare, niciun zgomot.
Floarea-Mariei se apropia de
începutul drumului desfundat pe care
trebuia să-l străbată pentru a merge la
presbiteriu, când văzu ieşind din şanţ un
băiat mic, şchiop, îmbrăcat într-o bluză
cenuşie şi cu o şapcă albastră. Părea că
plânge. De cum o zări de departe pe
Guristă, dădu fuga la ea.
— Oh! buna mea doamnă, fie-ţi milă
– 1037 –
de mine, strigă el, împreunându-şi

mâinile în chip implorator.
— Ce vrei, copile? îl întrebă fata,
îngrijorată.
— Vai, bună doamnă, biata mea
bunică e tare bătrână, bătrână de tot; a
căzut în şanţ pe când cobora acolo şi
cred că a păţit ceva, mi-e teamă să nu-şi
fi rupt piciorul… Sunt prea slab ca s-o
ajut să se ridice… Doamne, ce mă fac
dacă nu-mi vii în ajutor? Biata bunică, să
nu se prăpădească!
Gurista, înduioşată de durerea
micului şchiop, exclamă:
— Nu sunt nici eu prea puternică,
copile, dar am să te ajut să-ţi salvezi
bunica… Să mergem repede la dânsa…
Eu locuiesc la ferma de acolo, trimit pe
cineva s-o aducă.
– 1038 –
– Eugen Sue –
— Oh! buna mea doamnă,

Dumnezeu te va răsplăti, desigur. E
undeva pe aici… la doi paşi, pe drumul
desfundat, cum vă spuneam; a căzut pe
când cobora povârnişul…
— Deci nu eşti de pe aici? întrebă
Gurista, urmându-l pe Şontorog, pe care
desigur că cititorul l-a recunoscut.
— Nu, doamnă, venim de la Écouen.
— Şi unde vă duceţi?
— La un preot vrednic care locuieşte
pe colina de colo… zise fiul lui Braţ-
Roşu, ca să dobândească şi mai mult
încrederea Floarei-Mariei.
— La abatele Laporte, poate?
— Da, bună doamnă, la abatele
Laporte; biata mea bunică îl cunoaşte
bine, bine de tot…
— Tocmai la el mă duceam, ce
– 1039 –
potriveală! spuse Floarea-Mariei,

înaintând mereu pe drumul desfundat.
— Bunico, vin, vin!… Ai răbdare,
aduc ajutor! strigă Şontorogul, ca să dea
astfel de veste Învăţătorului şi
Cucuvelei, să fie pregătiţi pentru a pune
mâna pe victima lor.
— Deci bunica dumitale n-a căzut
prea departe de aici? întrebă Gurista.
— Nu, doamnă, în dosul copacului
acela gros de acolo, unde coteşte
drumul, la douăzeci de paşi de aici.
Deodată Şchiopul se opri. Tropăitul
unui galop de cal răsună în liniştea
câmpiei.
„S-a dus dracului tot“, îşi zise
Şontorogul.
Drumul cotea brusc la câteva prăjini
distanţă de locul unde fiul lui Braţ-Roşu
– 1040 –
– Eugen Sue –
se găsea cu Gurista.
Un călăreţ apăru la cotitura aceea;
când ajunse lângă fată, se opri.
Se auzi apoi tropăitul unui alt cal şi,
după câteva clipe apăru un servitor
îmbrăcat într-o livrea cafenie cu nasturi
de argint, cu pantaloni de piele albă şi cu
cizme cu carâmbi răsfrânţi. O curea
îngustă de piele galbenă îi ţinea strâns
legată la spate mantaua de ploaie a
stăpânului său.
Acesta, îmbrăcat simplu, cu o
redingotă arămie, groasă şi cu un
pantalon cenuşiu deschis, călărea cu o
graţie desăvârşită pe un cal murg, pur-
sânge, de o frumuseţe deosebită; cu tot
drumul lung pe care-l străbătuse, luciul
viu al vestonului cu reflexe aurii nu
arăta nicio urmă de transpiraţie. Calul
– 1041 –
valetului, care se oprise la câţiva paşi de

stăpânul lui, era de asemenea de rasă şi
plin de nobleţe. În acest călăreţ, cu faţa
brună şi fermecătoare, Şontorogul
recunoscu pe vicontele de Saint-Rémy,
bănuit a fi amantul ducesei de Lucenay.
— Frumoasă domnişoară, se adresă
vicontele Guristei, a cărei frumuseţe îl
impresionase, ai avea bunăvoinţa să-mi
arăți drumul care duce în satul
Arnouville?
Maria, lăsându-şi ochii în jos în faţa
privirii adânci şi cutezătoare a tânărului,
răspunse:
— După ce ieşiţi din drumul
desfundat, domnule, o luaţi pe prima
potecă la dreapta: această potecă duce la
o alee de cireşi care dă de-a dreptul în
Arnouville.
– 1042 –
– Eugen Sue –
— Mii de mulţumiri, frumoasă

copilă… M-ai lămurit mai bine decât o
bătrână pe care am văzut-o la doi paşi
de aici, zăcând la rădăcina unui arbore:
n-am putut scoate de la ea decât
gemete…
— Biata mea bunică!… murmură
Şontorogul, cu o voce îndurerată.
— Acum încă un cuvânt, reluă
domnul de Saint-Rémy, adresându-se
Guristei, ai putea să-mi spui dacă pot
găsi uşor ferma doamnei Dubreuil, la
Arnouville?
Gurista nu se putu stăpâni şi tresări
la aceste cuvinte care îi aminteau de
scena cumplită din dimineaţa aceea, dar
răspunse:
— Clădirile fermei se află de-a
lungul aleii pe care o veţi urma spre a
– 1043 –
ajunge la Arnouville, domnule.

— Încă o dată, mulţumesc, frumoasă
copilă! spuse domnul de Saint-Rémy.
Şi porni în galop, urmat de valet.
Fermecătoarele trăsături ale
vicontelui se destinseseră întrucâtva în
timp ce vorbea cu Floarea-Mariei; îndată
ce fu singur, redeveniră întunecate şi
crispate, părând frământat de o nelinişte
adâncă.
Floarea-Mariei, amintindu-şi de
persoana necunoscută pentru care, din
ordinul doamnei de Lucenay, se
pregătea în grabă pavilionul la ferma din
Arnouville, nu se mai îndoi că era vorba
de acest tânăr şi frumos cavaler.
Galopul cailor mai răscoli puţin
timp pământul întărit de îngheţ; se
pierdu treptat, în depărtare, apoi încetă
– 1044 –
– Eugen Sue –
cu totul…
Şontorogul răsuflă uşurat.
Vrând să-i liniştească şi să-i
vestească pe complicii lui, dintre care
unul, Învăţătorul, se ascunsese la sosirea
călăreţilor, fiul lui Braţ-Roşu strigă;
— Bunico!… iată-mă, sunt cu o
doamnă miloasă, care-ţi vine în ajutor!
— Repede, repede, copile, domnul
acela călare ne-a făcut să pierdem câteva
minute, zise Gurista, grăbind pasul ca să
ajungă mai curând la cotitura drumului
desfundat.
O dată acolo, Cucuvaia, care se ţinea
pitită, spuse pe şoptite:
— Acum, tâlhăroiule!
Apoi, aruncându-se asupra Guristei,
chioara o luă de gât cu mâna, iar cu
cealaltă îi astupă gura, în timp ce
– 1045 –
Şontorogul, aruncându-se la picioarele

fetei, se agăţă de ele ca s-o împiedice să
facă vreun pas.
Totul se petrecuse aşa de repede,
încât Cucuvaia n-avusese timpul să vadă
faţa Guristei; dar în puţinele clipe câte îi
trebuiră Învăţătorului ca să iasă din
şanţul în care se ascunsese şi să vină pe
dibuite cu mantaua lui, bătrâna îşi
recunoscu vechea ei victimă.
— Hoţoaico! strigă ea, la început
surprinsă; apoi adăugă cu o bucurie
feroce: Ia te uită! Se vede că însuşi dracu
te trimite… Pe semne că asta ţi-e soarta,
să-mi căzi mereu în gheare! Noroc că am
vitriolul în trăsură… I-a venit acum
rândul şi mutrii tale de madonă, că mult
m-am mai amărât cu chipul ăsta de
fecioară nevinovată… Bărbate, ia seama
– 1046 –
– Eugen Sue –
să nu te muşte şi ţine-o bine până când o

împachetăm…
Cu mâinile sale puternice,
Învăţătorul o înhăţă pe Guristă şi,
înainte ca fata să fi putut scoate un ţipăt,
Cucuvaia îi aruncă paltonul în cap şi-o
înfăşură strâns.
Într-o clipă, Floarea-Mariei, legată
fedeleş, cu un căluş în gură, nu mai fu în
stare să facă nicio mişcare, nici să strige
după ajutor.
— Acum vezi de pachet, orbule…
zise Cucuvaia. Hai, hai, că doară nu-i aşa
de grea ca trupul femeii înecate în
canalul Saint-Martin… Nu-i aşa,
bărbate?
Şi cum tâlharul tresări la aceste
vorbe care îi aminteau de cumplitul vis
din noaptea trecută, chioara reluă:
– 1047 –
— Ce-i banditule?… S-ar zice că

tremuri… de azi dimineaţă îţi tot
clănţăne dinţii ca şi cum ai avea friguri,
şi atunci te uiţi în gol de parcă ai tot
căuta ceva.
— Prefăcutul dracului… se uită cum
zboară muştele, rânji Şontorogul.
— Hai mai repede, s-o ştergem,
bărbate! Ia-o în primire pe hoaţa asta
păguboasă… Aşa! adaugă Cucuvaia,
văzându-l pe tâlhar cum o ia pe Floarea-
Mariei în braţe, ca pe un copil adormit.
La trăsură, repede!
— Dar cine mă va conduce pe
mine?... întrebă Învăţătorul, cu un glas
înăbuşit, strângând în braţele lui de
Hercule povara uşoară şi mlădie.
— Mormoloc bătrân! Se gândeşte la
toate, spuse Cucuvaia.
– 1048 –
– Eugen Sue –
Şi, desfăcându-şi broboada, desnodă

o basma roşie care îi acoperea gâtul
descărnat, o răsuci pe jumătate şi îi
strigă Învăţătorului:
— Deschide înghiţitoarea şi ia între
dinţi un capăt al basmalei. Şontorogul să
ia capătul celălalt în mână şi tu n-ai
altceva de făcut decât să te ţii după el…
La orb bun, câine bun! Ia-o pe aici,
piciule!
Micul şchiop făcu un salt, imită cu
voce prefăcută un lătrat caraghios, apucă
celălalt capăt al batistei şi îl trase după el
pe Învăţător, în timp ce Cucuvaia se
grăbea să-l vestească pe Barbillon.
Renunţăm să descriem groaza
Floarei-Maria, când se văzu în mâinile
Cucuvelei şi ale Învăţătorului. Simţea că
leşină şi nu putu opune nicio rezistenţă.
– 1049 –
După câteva clipe, Gurista era

transportată cu trăsura, mânată de
Barbillon. Deşi era noapte, perdelele
cupelei erau coborâte cu grijă şi cei trei
complici, cu victima lor, gata mai-mai
să-şi dea sufletul, se îndreptară către
câmpia de la Saint-Denis, unde îi aştepta
Tom.
Capitolul 12
CLÉMENCE D’HARVILLE
Ne amintim că în ajunul zilei când se

petreceau întâmplările pe care le
povestirăm (răpirea Guristei de către
Cucuvaie), Rudolf o salvase pe doamna
d’Harville dintr-o primejdie iminentă,
iscată de gelozia Sarei care-l prevenise
pe domnul d’Harville de întâlnirea pe
– 1050 –
– Eugen Sue –
care marchiza o făgăduise în chip atât de

nesocotit lui Charles Robert.
Rudolf, impresionat de acea scenă,
ieşind din casa de pe strada Templului,
se îndreptă spre locuinţa lor, amânând
pe a doua zi vizita pe care plănuia s-o
facă domnişoarei Rigolette şi familiei
nefericitului meşteşugar despre care am
vorbit, deoarece îi socotea la adăpost de
nevoi, mulţumită banilor pe care îi
trimisese prin marchiză; pretinsa ei
vizită de caritate păruse verosimilă
domnului d’Harville. Din păcate, Rudolf
nu aflase că Şontorogul îi înhăţase
punga şi ştim în ce fel micul şchiop
săvârşise acea îndrăzneaţă hoţie.
Pe la orele patru, Rudolf primi
scrisoarea următoare; i-o adusese o
femeie în vârstă şi plecase fără să aştepte
– 1051 –
răspuns.
„Monseniore,
Vă datorez mai mult decât viaţa; aş voi
să vă exprim astăzi adânca mea
recunoştinţă. Mâine, ruşinea poate că m-ar
amuţi… Dacă aţi vrea să-mi faceţi cinstea de
a veni la mine astă-seară, veţi încheia această
zi cum aţi început-o, printr-o faptă
generoasă.
D’Orbigny – D’Harville.“
Dacă Rudolf era fericit că făcuse un

mare serviciu doamnei d’Harville, nu-i
plăcea însă o astfel de intimitate impusă,
pe care această împrejurare o stabilea
aşa, deodată, între el şi marchiză.
Nedorind să trădeze prietenia ce o
nutrea pentru domnul d’Harville, dar
foarte impresionat de graţia spirituală şi
– 1052 –
– Eugen Sue –
de frumuseţea atrăgătoare a Clémencei,

Rudolf îşi dădea seama că o plăcea mult
şi, de aceea, nu mai voia, după o lună
întreagă de stăruinţi, s-o revadă.
Îşi amintea astfel, cu emoţie, de
convorbirea pe care o surprinsese la
ambasadă, între Tom şi Sarah. Aceasta,
din ură şi gelozie, afirmase, nu fără
temei, că doamna d’Harville, aproape
fără să-şi dea seama, nutrea o serioasă
afecţiune pentru Rudolf. Sarah era prea
isteaţă, prea perspicace, prea bună
cunoscătoare a inimii omeneşti ca să nu
fi înţeles că marchiza, socotindu-se
neluată în seamă, dispreţuită poate de
un om care făcuse asupra ei o adâncă
impresie, cedând în decepţia ei,
stăruinţelor unei prietene perfide, să se
intereseze aproape luată prin
– 1053 –
surprindere, de pretinsele nenorociri ale

domnului Charles Robert, fără ca, din
pricina asta, să-l uite cu totul pe Rudolf.
Alte femei, credincioase amintirii
omului către care înclinaseră mai întâi,
ar fi rămas indiferente la privirile
comandantului. Clémence d’Harville era
deci de două ori vinovată, deşi n-ar fi
cedat decât din mila ce i-o inspira
nenorocirea lui Charles Robert; de altfel,
un simţământ puternic al datoriei, unit
poate cu amintirea prinţului, gând
salvator care veghea în adâncul inimii ei,
ar fi ferit-o de o greşeală ireparabilă.
Rudolf, gândindu-se la întrevederea lui
cu doamna d’Harville, era pradă a mii
de contradicţii. Cu toate că era hotărât să
reziste sentimentului ce-l atrăgea către
ea, se socotea fericit că putea s-o
– 1054 –
– Eugen Sue –
desprindă de inima lui, fie învinuind-o

de alegerea nefericită ce o făcuse în
persoana lui Charles Robert, fie,
dimpotrivă, regretând că i se destrăma
prestigiul de care era înconjurată.
Clémence d’Harville aştepta şi ea
această întrevedere cu teamă; cele două
simţăminte care o stăpâneau, erau unul
dureros când se gândea la Rudolf,
celălalt, o puternica silă când se gândea
la Charles Robert.
Multe pricini motivau această
aversiune, această ură.
O femeie poate să-şi tulbure liniştea,
cinstea ei faţă de un bărbat, dar ea nu-i
va ierta niciodată că a pus-o într-o
situaţie umilitoare sau ridicolă.
Astfel, doamna d’Harville, pradă
ironiilor şi privirilor insultătoare ale
– 1055 –
doamnei Pipelet, era gata să moară de

ruşine.
Dar asta nu era totul.
Înştiinţată de Rudolf de primejdia
care o păştea, Clémence urcase repede la
al cincilea; scara era astfel construită,
încât urcând-o, l-a putut zări pe Charles
Robert îmbrăcat în strălucitorul lui halat,
în clipa în care, recunoscând pasul uşor
al femeii pe care o aştepta, între-
deschisese, surâzând, cuceritor, sigur de
sine, uşa camerei sale… Grotesca
înfumurare a costumului ţipător al
comandantului, o făcu pe marchiză să
înţeleagă cât de cumplit se înşelase în
privinţa omului acela. Îndemnată de
bunătatea inimii, de generozitatea firii ei
să facă un pas care putea s-o piardă, îi
acordase comandantului acea întâlnire,
– 1056 –
– Eugen Sue –
nu din dragoste, ci numai din milă…

Ne putem închipui deziluzia,
dezgustul doamnei d’Harville, când îl
zărise pe domnul Charles Robert, atât de
strident înveşmântat în chip de
cuceritor!
Pendula din micul salon unde şedea
de obicei doamna d’Harville sunase
orele nouă.
Modistele şi cârciumarii au abuzat
atât de mult de stilul Ludovic al XV-lea
şi de stilul Renaşterii, încât marchiza,
femeie cu mult bun gust, îndepărtase
din apartamentul ei felul acesta de lux,
devenit atât de vulgar, şi mutase
mobilele în partea destinată marilor
recepţii.
Rar se putea vedea ceva mai distins
şi mai elegant ca mobilierul salonului în
– 1057 –
care marchiza îl aştepta pe Rudolf.

Tapetul, perdelele fără ciucuri la
polog, fără draperii, erau lucrate dintr-o
stofă de India, în culoarea paiului; pe
acest fond luminos se desenau, brodate
cu mătase, imagini de aceeaşi culoare,
arabescuri de un gust ales şi capricios.
Perdele duble de dantelă ascundeau cu
totul ferestrele.
Uşile, din lemn de trandafir, erau
împodobite cu ornamente de argint
aurit, fin cizelate, care încadrau, în
fiecare tăblie, un medalion oval de
porţelan de Sèvres, măsurând în
diametru aproape treizeci de centimetri,
închipuind păsări şi flori de o minunată
precizie şi strălucire. Ramele oglinzilor
şi stinghiile tapetelor erau tot din lemn
de trandafir, poleite şi ele cu argint aurit.
– 1058 –
– Eugen Sue –
Friza căminului, de marmură albă şi

cele două cariatide de o frumuseţe antică
şi de o graţie aleasă, se datorau dălţii
magistrale a lui Marochetti,11 acest mare
artist care a consimţit să sculpteze o
asemenea capodoperă, amintindu-şi fără
îndoială de Benvenuto care nu se dădea
în lături de a cizela ibrice şi armuri.
Două candelabre şi două sfeşnice de
email, lucrate cu meşteşug de
Gouttière12, se alăturau pendulei; blocul
pătrat de lapis-lazuli era urcat pe un
soclu de jasp oriental, pe care odihnea o
splendidă cupă mare de aur, smălţuită,
împodobită cu mărgăritare şi rubine din
cea mai frumoasă epocă a Renaşterii
florentine.
11 Carlo Marochetti (1805-1868), sculptor de origine franco-italiană.

12 Pierre Gouttière (1740—1806), gravor francez de o mare delicateţe.
– 1059 –
Mai multe tablouri din şcoala

veneţiană, de mărime mijlocie,
completau această ambianţă de o înaltă
artă.
Mulţumită unei inovaţii
fermecătoare, frumosul salon era
luminat discret de o lampă al cărei glob
de cristal mat dispărea pe jumătate în
mijlocul unei tufe de flori naturale,
rânduite într-o mare vază de Japonia,
albastră, purpură şi aur, atârnată de
tavan, ca o lustră, prin trei lanţuri groase
de argint aurit, pe care se încolăceau
tulpini verzi de felurite plante
agăţătoare; ramuri mlădioase şi
încărcate cu flori, se revărsau din vaze,
atârnau graţios, ca nişte ciucuri de
verdeaţă proaspătă peste porţelanul
smălţuit cu aur, cu purpur a şi azur.
– 1060 –
– Eugen Sue –
Am stăruit asupra acestor

amănunte, fără îndoială puerile, ca să
dăm o idee de bunul gust înnăscut al
doamnei d’Harville (dovadă totdeauna
sigură de spirit ales), şi pentru că unele
dureri necunoscute, unele nenorociri
tăinuite, par şi mai zguduitoare când
sunt în contrast cu aparenţele a ceea ce
constituie în ochii tuturor, o viaţă fericită
şi pizmuită.
Aşezată într-un fotoliu acoperit, ca şi
celelalte mobile, cu o stofă de culoarea
paiului, Clémence d’Harville, cu capul
descoperit, purta pe ea o rochie de
catifea neagră, închisă până-n gât, pe
care se răsfăţa eleganţa gulerului larg şi
a mânecuţelor de dantelă englezească, ce
oprea ca negrul catifelei să distoneze
prea violent cu strălucitoarea albeaţă a
– 1061 –
mâinilor şi a gâtului.
Pe măsură ce se apropia clipa
întrevederii cu Rudolf, emoţia marchizei
creştea. Totuşi, nehotărârea ei dădu loc
unor gânduri mai ferme; după multă
chibzuire, decise să încredinţeze lui
Rudolf o mare, o crudă taină, sperând că
desăvârşita ei sinceritate îl va face să-i
redea poate o consideraţie de care era
atât de dornică.
Însufleţită de recunoştinţă, prima ei
înclinare pentru Rudolf se deşteptă cu o
nouă amploare. Unul din acele
presentimente care rareori înșeală
sufletele ce iubesc, îi spunea că nu
numai norocul i-l scosese la timp în cale
pe prinţ ca să o salveze, ci,
nemaivăzând-o de câteva luni, el cedase
unui simţământ cu totul altul decât cel al
– 1062 –
– Eugen Sue –
aversiunii. Un vag instinct deştepta în

mintea Clémencei îndoieli asupra
sincerităţii Sarei.
După câteva minute, un valet
ciocăni cu discreţie la uşă, intră şi se
adresă Clémencei:
— Doamna marchiză binevoieşte să
primească pe doamna Asthon şi pe
domnişoara?
— Dar fără îndoială, ca totdeauna…
răspunse doamna d’Harville.
Şi fiica ei intră încet în salon.
Era o copilă de patru ani, care ar fi
avut o faţă fermecătoare, dacă n-ar fi
vădit o paloare bolnăvicioasă şi o mare
slăbiciune.
Doamna Asthon, guvernanta, o ţinea
de mână; Clara (aşa o chema pe copilă),
cu toată slăbiciunea ei, se grăbi către
– 1063 –
mamă-sa întinzându-i braţele. Două

funde cireşii prindeau deasupra
tâmplelor părul ei brun, împletit şi
încârlionţat pe frunte; sănătatea copilei
era atât de şubredă, încât era îmbrăcată
cu o hăinuţă de mătase cafenie vătuită,
în loc să poarte una din acele rochii
frumoase de muselină albă, împodobită
cu panglici de aceeaşi culoare cu a
fundelor din păr, lăsând să se vadă acele
braţe trandafirii, acei umeri dulci şi
catifelaţi, atât de fermecători la copiii
sănătoşi.
Ochii mari, negri, ai acestei copile
păreau şi mai mari, atât îi erau obrajii de
traşi, în pofida acestei înfăţişări debile,
un surâs plin de drăgălăşenie şi de graţie
se ivi pe faţa Clarei când fu aşezată pe
genunchii mamei sale, care o îmbrăţişă
– 1064 –
– Eugen Sue –
cu un fel de duioşie tristă şi pătimaşă.

— Cum i-a mai fost în ultima vreme,
doamnă Asthon? întrebă doamna
d’Harville pe guvernantă.
— Destul de bine, doamnă
marchiză, deşi o dată m-am temut că…
— Iar? exclamă Clémence,
îmbrăţişându-şi fata cu o mişcare de
spaimă involuntară.
— Din fericire, doamnă, m-am
înşelat, spuse guvernanta, nu s-a produs
accesul, domnişoara Clara s-a liniştit şi
n-a fost decât o clipă de slăbiciune… A
dormit puţin după prânz, dar n-a vrut să
se culce înainte de a veni s-o îmbrăţişeze
pe doamna marchiză.
— Biet îngeraş iubit! spuse doamna
d’Harville, acoperindu-şi fata cu
sărutări.
– 1065 –
Aceasta îi răspundea la mângâieri cu

o copilărească bucurie, când valetul de
casă deschise cele două canaturi ale uşii
salonului şi anunţă:
— Alteţa-sa serenisimă, monseniorul
duce de Gerolstein!
Clara, urcată pe genunchii mamei, îi
încolăcise gâtul cu braţele şi o sărută cu
dragoste. La vederea lui Rudolf,
Clémence roşi, aşeză uşurel fetiţa pe
covor, făcu semn doamnei Asthon să ia
copilul şi se ridică.
— Veţi permite, doamnă, spuse
Rudolf surâzând, după ce o salutase
respectuos pe marchiză, să reînnoiesc
cunoştinţa cu vechea şi mica mea
prietenă, dacă nu m-o fi uitat.
Şi aplecându-se puţin, întinse mâna
Clarei.
– 1066 –
– Eugen Sue –
Aceasta îşi aţinti asupra lui, la

început curioasă, ochii mari şi negri,
apoi, recunoscându-l, făcu un semn
drăgălaş cu capul şi îi trimise o sărutare
din vârful degetelor subţiri.
— Îl recuonşti pe monseniorul,
copila mea? o întrebă Clémence.
Fata dădu din cap afirmativ şi
trimise o nouă sărutare lui Rudolf.
— Pare că i s-a îmbunătăţit sănătatea
de când n-am văzut-o, spuse Rudolf
prevenitor, adresându-se Clémencei.
— Monseniore, îi merge puţin mai
bine, deşi e mereu bolnavă.
Marchiza ca şi prinţul, deopotrivă
de încurcaţi, gândindu-se la viitoarea lor
convorbire, erau aproape mulţumiţi că
ea se amânase cu câteva minute, prin
prezenţa Clarei; dar guvernanta, luând
– 1067 –
discret cu ea copilul, Rudolf şi Clémence

se pomeniră singuri.
Capitolul 13
MĂRTURISIRILE
Fotoliul doamnei d’Harville se afla

la dreapta căminului de care Rudolf,
rămas în picioare, se rezema.
Niciodată Clémence nu fusese mai
impresionată de nobilul şi graţiosul
aspect al trăsăturilor prinţului; niciodată
vocea lui nu i se păruse mai dulce şi mai
vibrantă.
Simţind cât de greu îi venea
marchizei să înceapă această convorbire,
Rudolf îi zise:
— Aţi fost, doamnă, victima unei
trădări nedemne: denunţul laş al
– 1068 –
– Eugen Sue –
contesei Sarah Mac-Grégor era pe cale să

vă piardă.
— E oare adevărat, monseniore?
exclamă Clémence. Presimţirile mele
deci nu m-au înşelat… Şi cum de a putut
afla alteţa-voastră?
— Ieri, din întâmplare, la balul
contesei am descoperit taina acestei
infamii. Şedeam într-un colţ, mai
depărtat, al grădinii de iarnă. Neştiind
că un tufiş de plante mă despărţea de ei
şi-mi îngăduia să-i aud, contesa Sarah şi
fratele ei veniseră în apropierea mea să
stea de vorbă despre planurile lor şi
despre capcana ce v-o pregăteau. Vrând
să vă previn de primejdia care vă
ameninţa, m-am dus în grabă la balul
doamnei de Nerval, nădăjduind să vă
găsesc, dar nu eraţi acolo. Să vă fi scris
– 1069 –
azi de dimineaţă acasă, mă temeam ca

scrisoarea să nu cadă în mâinile
marchizului; bănuielile lui ar fi fost
astfel întărite. Am preferat să mă duc să
vă aştept în strada Templului, ca să
dejoc trădarea contesei Sarah. Mă veţi
ierta, nu-i aşa, că vă întreţin atât de mult
asupra unui subiect care vă e neplăcut?
Dacă nu era scrisoarea pe care aţi avut
bunătatea să mi-o trimiteţi, niciodată nu
v-aş fi vorbit de toate astea…
După o clipă de tăcere, doamna
d’Harville răspunse:
— Nu am decât un singur mijloc de
a vă dovedi recunoştinţa: acela de a vă
face o mărturisire pe care n-am făcut-o
nimănui. Această mărturisire nu mă va
justifica în ochii dumneavoastră, dar vă
va face poate să socotiţi purtarea mea
– 1070 –
– Eugen Sue –
mai puţin vinovată.

— Sincer vorbind, doamnă, spuse
Rudolf, surâzând, postura mea faţă de
dumneavoastră este foarte delicată.
Clémence, surprinsă de acest ton
aproape glumeţ, îl privi mirată:
— Cum adică, monseniore?
— Mulţumită unei împrejurări pe
care fără îndoială o ghiciţi, sunt nevoit să
joc puţin rolul de bunic cu privire la o
aventură care, devreme ce aţi scăpat de
capcana odioasă a contesei Sarah, nu
merită să fie luată în serios… Dar,
adaugă Rudolf, cu o nuanţă de gravitate
blândă şi afectuoasă, soţul
dumneavoastră este pentru mine
aproape ca un frate, părintele meu avea
pentru tatăl marchizului cea mai caldă
recunoştinţă. Deci mă bucur cât se poate
– 1071 –
de mult că i-aţi redat soţului

dumneavoastră liniştea şi încrederea.
— Şi tot pentru că-l cinstiţi pe
domnul d’Harville cu prietenia
dumneavoastră, monseniore, ţin să vă
spun tot adevărul… şi despre o
preferinţă care trebuie să pară tot atât de
nenorocită pe cât este în realitate, şi
despre purtarea mea care necinsteşte pe
acela pe care alteţa-voastră îl consideră
aproape ca pe un frate.
— Voi fi totdeauna, doamnă, fericit
şi mândru, de cea mai mică dovadă a
încrederii dumneavoastră. Totuşi, daţi-
mi voie să vă spun cu privire la
preferinţa de care vorbiţi; ştiu că aţi
cedat atât dintr-un sentiment de milă
sinceră cât şi datorită stăruinţei obsesive
a contesei Sarah Mac-Grégor care avea
– 1072 –
– Eugen Sue –
motivele ei sa vă piardă… Mai ştiu că aţi

ezitat multă vreme înainte de a vă hotărî
să faceţi pasul pe care îl regretaţi atât de
mult în ceasul acesta.
Clémence îl privi surprinsă pe prinţ.
— Vă miră? Vă voi dezvălui taina
mea în altă zi, ca să nu trec în ochii
dumneavoastră drept un vrăjitor, reluă
Rudolf, surâzând. Dar soţul
dumneavoastră e acum pe deplin
liniştit?
— Da, monseniore, răspunse
Clémence, plecându-şi stingherită
privirea şi vă mărturisesc că mi-e penibil
să-l aud cerându-mi iertare că m-a
bănuit, şi să se minuneze de discreţia
modestă cu care am tăinuit operele mele
de caritate.
— E fericit în iluzia lui, să nu vă
– 1073 –
faceţi nicio vină din cauza asta,

dimpotrivă, menţineţi-l mereu în plăcuta
lui închipuire… Dacă nu mi-ar fi interzis
să vorbesc cu superficialitate de această
aventură şi dacă n-ar fi vorba de
dumneavoastră, doamnă, aş spune că
niciodată o femeie nu e mai drăguţă cu
bărbatul ei decât atunci când are de
ascuns ceva. Nu vă daţi seama de
seducătoarele dezmierdări pe care a
conştiinţă încărcată le inspiră; nu ne
putem imagina toate florile
ademenitoare pe care perfidia le face să
răsară… Când eram tânăr, adaugă
surâzând Rudolf, încercam totdeauna,
împotriva voinţei mele, o nedesluşită
îndoială faţă de unele dovezi de
afecţiune exagerată şi, cum din parte-mi
nu mă simţeam niciodată mai bine decât
– 1074 –
– Eugen Sue –
când făcusem vreo faptă ce avea nevoie

de iertare, de îndată ce cineva se purta
cu mine atât de perfid, de amabil cum
încercam să par eu, eram pe deplin
încredinţat că această înţelegere perfectă,
ascundea o infidelitate mutuală.
Doamna d’Harville se mira din ce în
ce mai mult auzindu-l pe Rudolf
glumind pe seama unei aventuri care ar
fi putut avea pentru ea urmări atât de
cumplite dar ghicind pe loc că prinţul
neluând în serios lucrurile, încerca să
micşoreze însemnătatea serviciului ce-i
făcuse, îi replică adânc impresionată de
această delicateţe:
— Înţeleg generozitatea
dumneavoastră, monseniore... Vă este
acum uşor să glumiţi şi să uitaţi
primejdia din care m-aţi salvat. Dar ceea
– 1075 –
ce vreau să vă spun, este cum nu se

poate mai grav şi mai trist şi are o
strânsă legătură cu întâmplările de azi
dimineaţă; sfaturile dumneavoastră îmi
pot fi atât de folositoare, încât vă implor
să vă amintiţi că mi-aţi salvat onoarea şi
viaţa… da… monseniore, viaţa… Soţul
meu era înarmat, mi-a mărturisit-o, în
căinţa exagerată, că voia să mă
omoare!…
— Dumnezeu! strigă Rudolf cu o
adâncă îngrijorare.
— Era în dreptul lui, reluă cu
amărăciune doamna d’Harville.
— Vă conjur, doamnă, răspunse
Rudolf pe un ton cât se poate de serios
de data aceasta, credeţi-mă, nu pot
rămâne nepăsător la tot ce vă priveşte;
dacă am glumit adineauri, am făcut-o
– 1076 –
– Eugen Sue –
nevrând ca gândurile să vă fie atât de

împovărate de amintirea acelei dimineţi
care va prilejuit o atât de cumplită
tulburare. Acum, doamnă, vă ascult cu
evlavie, deoarece îmi faceţi favoarea de
a-mi spune că sfaturile mele vă pot folosi
la ceva.
— Oh! îmi sunt foarte utile,
monseniore! Dar înainte de a vi le cere,
îngăduiţi-mi să vă spun câteva cuvinte
despre un trecut pe care nu-l
cunoaşteţi… despre anii care au
precedat căsătoria mea cu domnul
d’Harville.
Rudolf se înclină şi Clémence
continuă:
— La şaisprezece ani mi-am pierdut
mama, zise ea, fără a-şi putea reţine o
lacrimă. Nu vă pot spune cât o iubeam;
– 1077 –
închipuiţi-vă, monseniore, idealul

bunătăţii pe pământ; dragostea ei pentru
mine era nemăsurată; găsea într-însa o
adâncă mângâiere a unor suferinţe
amare… Neplăcându-i relaţiile
mondene, ea având o sănătate şubredă,
plăcerea ei cea mai mare era să ia
asupra-i educaţia mea: cunoştinţele ei
temeinice şi foarte diverse, îi îngăduiau
să împlinească, mai bine ca oricine,
misiunea ce şi-o asumase. Judecaţi şi
dumneavoastră, monseniore, uimirea ei
şi a mea când, la şaisprezece ani, în
perioada când educaţia mi-era aproape
terminată, tatăl meu, motivând starea
sănătăţii mamei mele, mă anunţă că o
tânără văduvă, foarte distinsă, lovită de
mari nenorociri şi meritând o stimă
deosebită, se însărcinează să
– 1078 –
– Eugen Sue –
desăvârşească ceea ce mama mea

începuse… Dintru întâi, mama s-a opus
dorinţei tatălui meu. Eu însămi l-am
implorat să nu interpună între mama şi
mine o străină; a fost neînduplecat, cu
toate lacrimile noastre. Doamna Roland,
văduva unui colonel mort în Indii, aşa
susţinea ea, venise să locuiască la noi şi i
se încredinţase rolul de institutoare a
mea.
— Cum! este vorba de acea doamnă
Roland cu care tatăl dumneavoastră s-a
însurat îndată după căsătoria,
dumneavoastră?
— Da, monseniore.
— Era, deci, foarte frumoasă?
— Într-o oarecare măsură,
monseniore
— Dar atunci, foarte inteligentă?
– 1079 –
— Prefăcătorie, şiretenie, nimic

altceva. Avea vreo douăzeci şi cinci de
ani, părul blond foarte şters, gene
aproape albe, ochi foarte rotunzi de un
albastru deschis, înfăţişarea umilă şi
insinuantă, caracterul perfid până la
cruzime, aparent prevenitor, până la
josnicie.
— Şi cultura ei?
— Cu totul nulă, monseniore; şi nu
pot înţelege cum tatăl meu, până atunci
atât de supus convenienţelor, nu s-a
gândit că incapacitatea acelei femei ar
trăda în mod scandalos adevăratul
motiv al prezenţei ei în casa lui. Mama îi
obiecta că doamna Roland era de o
ignoranţă totală; pe un ton care nu
îngăduia replică, el îi răspunse că,
savantă sau nu, această tânără şi
– 1080 –
– Eugen Sue –
interesantă văduvă îşi va păstra la noi

poziţia pe care el i-o acordase. Am
înţeles-o abia mai târziu; însă biata mea
mamă a ghicit-o din primul moment; a
fost foarte jignită şi a deplâns, mă
gândesc, mai puţin infidelitatea tatii
decât tulburările pe care această legătură
urma să le producă şi al căror ecou putea
ajunge până la mine.
— Dar chiar din punctul de vedere
al acestei pasiuni nesăbuite, tatăl
dumneavoastră mi se pare că-şi făcea o
socoteală greşită, introducând pe această
femeie în casa dumneavoastră.
— Mirarea dumneavoastră, va creşte
însă, monseniore, când veţi afla că tatăl
meu avea un caracter extrem de
formalist şi de integru; pentru a ajunge
la o asemenea nesocotire a oricărei
– 1081 –
bunecuviinţe, a trebuit să sufere

influenţa excesivă a doamnei Roland,
influenţă cu atât mai perfidă, cu cât o
ascundea sub aparenţele unei năvalnice
pasiuni pentru el.
— Dar ce vârstă avea pe atunci
domnul, tatăl dumneavoastră?
— Vreo şaizeci de ani.
— Şi era convins de dragostea acelei
femei?
— Tatăl meu a fost unul din bărbaţii
cei mai la modă de pe vremea lui, iar
doamna Roland, dând urmare
instinctului ei sau unor sfaturi interesate.
— Sfaturi? Şi cine putea să i le dea?
— Vă voi spune imediat,
monseniore. Ştiind că un om cu succese,
când îl ajunge bătrâneţea este cu atât
mai sensibil, la elogiile ce se aduc
– 1082 –
– Eugen Sue –
înfăţişării sale exterioare, întrucât aceste

laude îi amintesc de cele mai frumoase
timpuri din viaţa lui, aceasta femeie, o
veţi crede oare, monseniore, începu să-l
măgulească pe tata cu privire la graţia şi
farmecul trăsăturilor sale, la eleganţa
fără egal a ţinutei sale; şi tata avea
şaizeci de ani!… Toată lumea aprecia
deosebita sa inteligenţă, şi totuşi a căzut
în acea capcană grosolană. Asta a fost şi
este încă, nu mă îndoiesc, explicaţia
influenţei acestei femei asupra lui. Iată
de ce, monseniore, cu toate tristele-mi
preocupări, nu-mi pot opri un surâs,
amintindu-mi că, înainte de căsătorie,
am auzit-o adesea pe doamna Roland
spunând că ceea ce numea ea
„maturitate adevărată“ e cea mai
frumoasă vârstă a vieţii. Această
– 1083 –
maturitate, e drept, nu începea, decât

către cincizeci şi cinci sau şaizeci de ani.
— Vârstă tatălui dumneavoastră?
— Da, monseniore. Numai atunci,
spunea doamna Roland, inteligenţa şi
experienţa ating completa lor
dezvoltare; numai atunci un om cu o
situaţie înaltă se bucură de toată
consideraţia la care are dreptul să aspire;
numai atunci totalitatea trăsăturilor lui,
eleganţa firească a purtării lui ating
desăvârşirea, fizionomia prezentând în
acea perioadă a vieţii, un rar şi divin
amestec de seninătate graţioasă şi de
blânda gravitate. În sfârşit, o uşoară
nuanţă de melancolie, pricinuită de
decepţiile ce totdeauna le aduce cu sine
experienţa, desăvârşesc farmecul
cuceritor al „maturităţii adevărate“,
– 1084 –
– Eugen Sue –
farmec preţuit, se grăbea să adauge

doamna Roland, numai de femeile
inteligente şi de inimă, care au bunul
gust să ridice din umeri la exploziile
smintite ale acelor mici zvăpăiaţi în
vârstă de patruzeci de ani; caracterul lor
nu oferă nicio siguranţă şi trăsăturile lor,
de o inexpresivă tinereţe, nu sunt încă
poetizate de acea măreaţă înfăţişare care
trădează ştiinţa adâncă a vieţii.
Rudolf nu se putu opri să zâmbească
la verva plină de ironie a doamnei
d’Harville în zugrăvirea portretului
mamei sale vitrege.
— E ceva ce nu iert niciodată
oamenilor ridicoli, spuse el marchizei.
— Şi ce anume, monseniore?
— Răutatea… asta te împiedică să
râzi de ei în voie.
– 1085 –
— E poate un calcul din partea lor,

spuse Clémence.
— Şi eu aş crede-o şi e păcat, căci, de
pildă, dacă aş putea uita că această
doamnă Roland va făcut atâta rău, aş
râde din plin de o asemenea născocire,
cum e „maturitatea adevărată“, opusă
tinereţii nebunatice a zvăpăiaţilor în
vârstă de patruzeci de ani, care, după
părerea ei, parcă abia au trecut de
„vârsta pajilor”, cum s-ar fi exprimat
bunicii noştri.
— Cel puţin tata cred că era fericit în
iluziile în care îl legăna mama mea
vitregă.
— Şi, fără îndoială, că încă de pe
acum, pedepsită pentru prefăcătoria ei,
femeia suferă urmările pretinsului ei
amor pasionat: tatăl dumneavoastră a
– 1086 –
– Eugen Sue –
luat-o drept bună şi o tratează cu

sinceritate şi dragoste. Dar, daţi-mi voie
sa vă spun, viaţa mamei dumneavoastră
vitrege cred că este tot atât de
insuportabilă pe cât este a soţului ei de
fericită: închipuiţi-vă bucuria trufaşă a
unui om de şaizeci de ani, obişnuit cu
succesele, care se crede încă iubit atât de
pătimaş de o femeie tânără, încât să-i
insufle ei dorinţa de a se închide cu
dânsul într-o izolare desăvârşită.
— Tocmai de aceea, monseniore,
pentru că tatăl meu e fericit, nu aş avea
poate dreptul să mă plâng de doamna
Roland; dar purtarea ei infamă faţă de
mama… şi, din nenorocire, partea prea
activă pe care a luat-o la căsătoria mea,
explică aversiunea ce-mi inspiră, adăuga
doamna d’Harville după o clipă de
– 1087 –
şovăire.
Rudolf o privi surprins.
— Domnul d’Harville e prietenul
dumneavoastră, monseniore, reluă
Clémence pe un ton hotărât. Îmi dau
seama de gravitatea vorbelor rostite. Îmi
veţi spune îndată dacă sunt drepte. Dar
revin la doamna Roland, instalată pe
lângă mine ca institutoare, cu toată
incapacitatea ei recunoscută. Mama a
avut în privinţa asta o explicaţie cu tatăl
meu şi i-a spus că, vrând cel puţin să
protesteze contra situaţiei intolerabile a
acestei femei, nu va mai veni la masă
dacă doamna Roland nu părăseşte
îndată casa. Mama era blândeţea,
bunătatea personificate; dar devenea de
o dârzenie de neînfrânt când era vorba
de demnitatea ei personală. Tatăl meu fu
– 1088 –
– Eugen Sue –
neînduplecat, mama îşi ţinu făgăduiala;

din acea clipă am trăit amândouă cu
totul retrase în apartamentul ei. Tatăl
meu îmi arăta de atunei o răceală ca şi
mamei, în timp ce doamna Roland făcea
în văzul tuturor onorurile casei, tot în
calitate de institutoare.
— La ce extreme duce o patimă
nebună, chiar când o încearcă minţile
cele mai alese! Şi ne îngâmfăm mult mai
mult dacă ni se laudă calităţile sau
meritele pe care nu le avem, sau nu le
mai avem, decât pe cele reale. Să
dovedeşti unui om de şaizeci de ani că
n-are decât treizeci, este a-b-c-ul
linguşirii şi, cu cât linguşirea e mai
grosolană, cu atât reuşeşte mai bine…
Vai, noi ăştia, suveranii, cunoaştem asta.
— Se fac în această privinţă atâtea
– 1089 –
experienţe cu dumneavoastră,
monsenior…
— Sub acest raport, tatăl
dumneavoastră a fost tratat ca un rege…
dar mama dumneavoastră a trebuit să
sufere cumplit.
— Mai mult pentru mine decât
pentru dânsa, monseniore, fiindcă se
gândea la viitor… Sănătatea ei, şi aşa
destul de şubredă, s-a înrăutăţit mai
mult; a căzut greu bolnavă; nenorocul a
vrut ca medicul casei, domnul Sorbier,
să moară; mama avea mare încredere în
el, l-a regretat foarte mult. Doamna
Roland avea ca medic şi prieten un
doctor italian, foarte bun, spunea ea;
tatăl meu, amăgit prin viclenii, l-a
consultat uneori, s-a simţit bine, l-a
recomandat mamei care l-a primit, vai! şi
– 1090 –
– Eugen Sue –
el a îngrijit-o în timpul ultimei ei boli…

La aceste cuvinte ochii doamnei
d’Harville se umplură de lacrimi.
— Mi-e ruşine să vă mărturisesc
această slăbiciune, monseniore, continuă
ea, dar numai pentru că fusese
recomandat tatălui meu de doamna
Roland îmi inspira (pe atunci fără niciun
motiv) o repulsie involuntară. Vedeam,
cu un fel de teamă, că mama îi acordă
încredere, totuşi, sub raportul ştiinţei,
doctorul Polidori…
— Cum aţi spus, doamnă? exclamă
Rudolf.
— Ce aveţi, monseniore? spuse
Clémence, tulburată de expresia feţei lui
Rudolf.
„Dar nu se poate, îşi spuse prinţul,
mă înşel, fără îndoială… sunt cinci sau
– 1091 –
şase ani numai, ascuns sub un nume

fals… e chiar el, pe care l-am văzut ieri…
acest şarlatan de Bradamanti… Totuşi,
doi medici cu acelaşi nume… ce curioasă
coincidenţă!” Apoi, cu voce tare:
— Doamnă, câteva cuvinte despre
acest doctor Polidori, îi ceru el doamnei
d’Harville care îl privea cu o surprindere
crescândă: ce vârstă avea acest italian?
— Vreo cincizeci de ani.
— Şi faţa lui… cum arăta?
— Sinistră. Nu voi uita niciodată
ochii lui de un verde deschis, nasul
coroiat ca ciocul unui vultur.
— El e!... El e sigur! exclamă Rudolf.
Şi credeţi, doamnă, că doctorul Polidori
mai locuiește la Paris? o întrebă Rudolf.
— Nu ştiu, monseniore. Cam la un
an după căsătoria tatălui meu, a plecat
– 1092 –
– Eugen Sue –
din Paris; o cameristă a unei prietene de

a mea, care pe vremea aceea îl avea şi ea
pe acest italian ca medic, doamna de
Lucenay…
— Ducesa de Lucenay! strigă
Rudolf.
— Da, monseniore… De ce vă
miraţi?
— Îngăduiţi-mi să nu vă spun
motivul… Dar în vremea aceea, cam ce
vă spunea doamna de Lucenay despre
acest om?
— Că îi scrie mereu, de când a plecat
din Paris, scrisori foarte spirituale
despre ţările pe care le cutreieră,
deoarece călătorea mult… Acum… îmi
amintesc că, în urmă cu vreo lună,
întrebând-o pe doamna de Lucenay dacă
mai primeşte veşti de la domnul
– 1093 –
Polidori, mi-a răspuns cu un aer

încurcat, că de multă vreme nu se mai
auzea vorbindu-se despre el, că nu se
ştia ce devenise, că unele persoane îl
credeau mort.
— E ciudat, spuse Rudolf, ştiind că
doamna de Lucenay, îl vizitase pe
şarlatanul Bradamanti.
— Cunoaşteţi, deci, pe omul acesta,
monseniore?
— Da, din nefericire pentru mine…
Dar, vă rog, continuaţi povestirea, mai
târziu vă voi spune cine este acest
Polidori…
— Cum? Acest medic…
— Spuneţi mai bine acest om pătat
de crimele cele mai oribile.
— Crime?… se îngrozi doamna
d’Harville, a făptuit crime omul
– 1094 –
– Eugen Sue –
acesta?… prietenul doamnei Roland şi

medicul mamei mele! Mama a murit în
mâinile lui după câteva zile de boală!…
Ah! monseniore, mă înspăimântaţi! îmi
spuneţi prea mult sau prea puţin.
— Fără să-l învinuiesc pe acest om
de încă o crimă, fără să acuz pe mama
dumneavoastră vitregă, de o cumplită
duplicitate, vă spun că puteţi să
mulţumiţi lui Dumnezeu că tatăl
dumneavoastră, după căsătoria lui cu
doamna Roland, n-a avut nevoie de
îngrijirile lui Polidori…
— O, Doamne! strigă marchiza cu o
expresie sfâşietoare, deci presimţirile
mele nu mă înşelau!
— Presimţirile dumneavoastră?
— Da… adineauri vă vorbeam de
repulsia ce-mi inspira acest medic
– 1095 –
pentru că fusese adus la noi de doamna

Roland, dar nu v-am spus totul,
monseniore…
— Şi ce anume?
— Mă temeam să nu acuz un
nevinovat, să dau prea mult glas
amărăciunii şi părerilor mele de rău. Dar
vă voi spune tot, monseniore. Boala
mamei mele ţinea de cinci zile; am
vegheat-o mereu. Într-o seară m-am dus
pe terasa casei noastre să respir aerul
proaspăt al grădinii. După un sfert de
ceas, m-am întors printr-un coridor
întunecos. La lumina difuză care
răzbătea prin uşa apartamentului
doamnei Roland, l-am văzut ieşind pe
domnul Polidori. Dânsa îl însoţea. Eram
în umbră, nu mă vedeau. Doamna
Roland îi spuse încet câteva vorbe pe
– 1096 –
– Eugen Sue –
care nu le-am putut auzi. Medicul rostise

cu un glas mai tare doar acest cuvânt:
„Poimâine“. Şi pentru că doamna
Roland continua să-i vorbească pe
şoptite, el îi răspunse pe un ton ciudat:
„Poimâine, îţi spun, poimâine“. Ce
puteau însemna aceste vorbe? Ce puteau
însemna, monseniore? Miercuri seara,
domnul Polidori spunea: „Poimâine“.
Vineri seara mama era moartă!
— Oh! ce groaznic!
— Când am putut să mă reculeg şi
să-mi amintesc de acest cuvânt
„Poimâine“, care părea să prevestească
data morţii mamei mele am crezut că
domnul Polidori, pe baza ştiinţei lui, şi-a
dat seama de scurta vreme cât mai avea
să trăiască mama, şi se grăbise s-o
vestească pe doamna Roland… Doamna
– 1097 –
Roland avea destule motive să se bucure

de această moarte. Lucrul m-a făcut să
am oroare de acest om şi de această
femeie… dar niciodată n-aş fi îndrăznit
să bănuiesc… Oh! nu, nu, nici acum nu
pot crede că s-a săvârşit o asemenea
crimă!
— Polidori a fost singurul medic
care a îngrijit-o pe nenorocita
dumneavoastră mamă?
— În ajunul zilei când am pierdut-o,
chemase în consult pe unul din confraţii
lui. Din câte mi-a spus tata, acest medic
a socotit că starea mamei e foarte
gravă… După acest funest eveniment,
am fost condusă la una din rudele
noastre. O iubea foarte mult pe mama.
Uitând discreţia pe care vârsta mea i-o
impunea, această rudă mi-a spus, fără
– 1098 –
– Eugen Sue –
ocol, cât de îndreptăţită eram s-o urăsc

pe doamna Roland. M-a lămurit asupra
planurilor ambiţioase pe care desigur că
această femeie le nutrea încă de pe
atunci. Această dezvăluire m-a copleşit;
am înţeles cât a trebuit să sufere mama.
Când l-am revăzut pe tata, mi s-a frânt
inima, venise să mă ia, ca să mă ducă în
Normandia. Acolo urma să petrecem
primele zile ale doliului nostru. În cursul
călătoriei, a plâns mult şi mi-a spus că
nu mă avea decât pe mine care-l puteam
ajuta să suporte această groaznică
lovitură, am răspuns cu sinceritate că şi
eu nu-l am decât pe el, de când s-a dus
cea mai iubită dintre mame. După câteva
cuvinte despre încurcătura în care se va
găsi, fiind nevoit să mă lase singură în
timpul deplasărilor la care afacerile lui îl
– 1099 –
sileau, îmi aduse la cunoştinţă, fără

ezitare şi ca pe lucrul cel mai firesc din
lume, că, din fericire pentru el şi pentru
mine, doamna Roland consimţea să
preia conducerea casei şi să-mi servească
de îndrumătoare şi de prietenă. Mirarea,
durerea, indignarea m-au amuţit,
plângeam în tăcere. Tata se interesă de
pricina lacrimilor mele. Am exclamat,
fără îndoială, cu prea multă amărăciune,
că niciodată nu voi locui în aceeaşi casă
cu doamna Roland, căci dispreţuiam pe
această femeie, pe cât o uram pentru
suferinţele ce le pricinuise mamei mele.
A rămas liniştit, a combătut ceea ce
numea el felul meu copilăros, de a
judeca, şi mi-a spus pe un ton rece că
hotărârea lui era definitivă şi ca trebuie
să mă supun. I-am cerut voie să mă
– 1100 –
– Eugen Sue –
retrag la mănăstirea Sacré-Coeur, unde

aveam câteva prietene şi unde să rămân
până în clipa când va socoti el nimerit sa
mă mărit. Mi-a spus că a trecut vremea
când fetele se măritau de după gratiile
mănăstirilor, că graba mea de a-l părăsi
l-a impresionat mult, că nu vedea în
vorbele mele decât o exaltare scuzabilă,
dar nu prea înţeleaptă, care se va linişti
desigur; apoi, mă sărută pe frunte şi-mi
spuse: „Minte zvăpăiată“. Vai, într-
adevăr, trebuia să mă supun. Închipuiţi-
vă, rogu-vă, monseniore, durerea mea!
Să trăieşti zi de zi cu o femeie pe care
aproape c-o bănuiam de moartea
mamei… Prevedeam ciocnirile cele mai
violente între tatăl meu şi mine, nicio
consideraţie neputându-mă opri de a
manifesta aversiune faţă de doamna
– 1101 –
Roland. Mi se părea că astfel o voi

răzbuna pe mama, pe când cel mai mic
cuvânt de afecţiune spus acestei, femei
mi se părea a fi o laşitate nelegiuită.
— Doamne, cât de penibilă trebuie
să vă fi fost această existenţă… şi eram
departe de a gândi că aţi suferit atât,
când aveam plăcerea de a vă vedea mai
des. Niciun cuvânt din partea
dumneavoastră nu m-a făcut să
bănuiesc…
— Pentru că atunci, monseniore, nu
aveam să-mi scuz în ochii
dumneavoastră nicio slăbiciune de
neiertat… Dacă v-am vorbit atât de mult
de această perioadă a vieţii mele, e ca să
vă fac să înţelegeţi în ce situaţie mă
aflam când m-am măritat… şi de ce, cu
toate că primisem o informaţie care mi-
– 1102 –
– Eugen Sue –
ar fi deschis ochii, m-am căsătorit cu

domnul d’Harville. Sosind la Aubiers (e
numele moşiei tatălui meu), prima fiinţă
care veni în întâmpinarea noastră a fost
doamna Roland. Se instalase la această
moşie din ziua morţii mamei mele. Cu
tot aerul ei umil şi mieros, lăsa de pe
atunci să i se vadă bucuria triumfătoare
dar prost disimulată. Nu voi uita
niciodată privirea ironica şi în acelaşi
timp răutăcioasă pe care mi-a aruncat-o
de cum am ajuns. Părea să-mi zică: „Aici
sunt la mine acasă, dumneata eşti o
străină“. O noua durere mă pândea: fie
dintr-o neiertată lipsă de măsură, fie
dintr-o imprudenţă provocatoare,
această femeie ocupa apartamentul
mamei. În indignarea mea, m-am plâns
tatii de o atare necuviinţă, îmi răspunse
– 1103 –
aspru că asta nu trebuia să mă mire, că

trebuia să mă deprind a considera, şi
respecta pe doamna Roland ca pe o a
doua mea mamă. I-am răspuns că asta ar
însemna să profanez acel nume sfânt şi,
spre marea lui mânie, nu am pierdut
niciun prilej de a-i arăta aversiunea ce o
aveam pentru doamna Roland. De
câteva ori s-a înfuriat şi mi-a făcut
observaţii aspre în faţa acelei femei. M-a
dojenit pentru nerecunoştinţa mea,
răceala mea faţă de acest înger
consolator pe care mi l-a trimis
Providenţa. „Te rog, tată, vorbeşte
pentru dumneata“, i-am spus într-o zi.
M-a tratat cu asprime. Doamna Roland,
cu vocea ei mieroasă, îmi luă partea cu
abilă prefăcătorie: „Fiţi indulgent cu
Clémence, spunea ea, părerile de rău
– 1104 –
– Eugen Sue –
după minunata fiinţă pe care o plângem

cu toţii, sunt atât de fireşti, atât de
demne de laudă, încă trebuie să-i
înţelegeţi durerea şi să o plângeţi chiar
în accesele ei de mânie“. „Ei bine, îmi
spunea tata, arătându-mi-o pe doamna
Roland cu admiraţie, o auzi cât e de
bună, cât e de generoasă! Ar trebui să-i
răspunzi aruncându-te în braţele ei“. „E
zadarnic, tată, doamna mă urăşte… şi o
urăsc şi eu!“ „Ah! Clémence, îmi faci
mult rău, dar te iert“, adăugă doamna
Roland, ridicând ochii spre cer.
„Prietena mea, nobila mea prietenă,
strigă tata cu vocea tulburată, linişteşte-
te, te implor din consideraţie pentru
mine, fie-ţi milă de o nebună, care e de
plâns că te nedreptăţeşte astfel.“ Apoi,
aruncându-mi priviri furioase: „Teme-te,
– 1105 –
strigă el, să mai îndrăzneşti să insulţi

sufletul cel mai ales de pe lume; cere-i
imediat scuze!“ „Mama mă vede şi mă
aude… nu mi-ar ierta niciodată această
laşitate“, i-am răspuns tatei şi am plecat,
lăsându-l s-o consoleze el pe doamna
Roland şi să-i şteargă lacrimile
mincinoase… Iertaţi-mă, monseniore, că
am stăruit asupra acestor copilării, dar
numai ele vă pot da o idee despre viaţa
pe care o duceam atunci.
— Parcă aş fi de faţă la acele scene
intime atât de dureroase şi de profund
omeneşti… în câte familii nu se ivesc ele
şi în câte se vor mai ivi… Nimic mai
vulgar şi totuşi mai dibaci în purtarea
doamnei Roland, această simplitate de
mijloace în perfidie, o situează la nivelul
atâtor funeste inteligenţe… Şi pe lângă
– 1106 –
– Eugen Sue –
asta nu numai că această femeie era abilă

şi că tatăl dumneavoastră era orb, dar în
ce calitate o prezenta el pe doamna
Roland vecinilor?
— Drept institutoarea mea şi
prietena lui… şi lumea o accepta.
— Nu e nevoie să vă întreb dacă el
mai trăia în aceeaşi izolare?
— Cu excepţia câtorva rare vizite
impuse de relaţiile de vecinătate şi de
afaceri, nu vedea pe nimeni; tatăl meu,
cu totul stăpânit de patima lui şi, fără
îndoială, în urma stăruinţelor doamnei
Roland, numai după trei luni a încetat să
mai poarte doliul sub pretextul că
doliul… se poartă în suflet… Răceala lui
faţă de mine crescu din ce în ce în aşa
măsură, că-mi lăsa o libertate de
neconceput pentru o tânără de vârsta
– 1107 –
mea. Îl vedem doar la ora prânzului;

după masă se retrăgea în apartamentul
lui cu doamna Roland care-i slujea de
secretară pentru corespondenţa de
afaceri; apoi ieşea cu ea în trăsură sau pe
jos şi nu se înapoia decât cu un ceas
înainte de cină… Doamna Roland avea
toalete tinereşti şi alese, tatăl meu se
îmbrăca acum cu o grijă nepotrivită
vârstei lui; câte-odată, după cină, primea
oamenii pe care era obligat să-i vadă,
făcea apoi, până la zece, o partidă de
table cu doamna Roland, apoi îi oferea
braţul ca s-o conducă în camera mamei,
îi săruta respectuos mâna şi se retrăgea.
Cât despre, mine, eram liberă toată ziua,
puteam călări, urmată de un servitor,
sau să fac după placul meu lungi
plimbări în pădurile din vecinătatea
– 1108 –
– Eugen Sue –
castelului. Adeseori, cuprinsă de tristeţe,

nu veneam la masă; tatăl meu nici nu se
sinchisea:
— Ce crudă nepăsare!… Cum va
părăsit de cumplit!…
— Uneori, câte unul din vecinii
noştri îmi ieşea în cale în pădurile pe
unde mă plimbam călare; atunci
renunţam la aceste plimbări şi nu mai
ieşeam din parc.
— Dar care era purtarea acestei
femei faţă de dumneavoastră când eraţi
singură cu ea?
— Ca şi mine, se ferea pe cât putea
de aceste întâlniri. O sigură dată, făcând
aluzie la câteva vorbe tari ce i le
adresasem în ajun, ea îmi spuse cu
răceală: „Ia seama, vrei să lupţi cu mine?
Vei fi zdrobită.“ „Ca mama? îi răspunsei
– 1109 –
eu. Păcat că domnul Polidori nu mai e

aici ca să te asigure că va fi… poimâine.“
Aceste vorbe făcură o adâncă impresie
asupra doamnei Roland, dar ea se
stăpâni pe loc. Acum, când ştiu,
mulţumită dumneavoastră, cine e
doctorul Polidori şi de ce e în stare,
groaza aceea pe care a arătat-o doamna
Roland auzindu-mă că-i amintesc acest
cuvânt misterios, ar întări, poate
cumplite bănuieli… Dar nu… nu vreau
să cred aşa ceva. Aş fi prea îngrozită,
gândindu-mă că tatăl meu e în ceasul
acesta la discreţia unei asemenea femei.
— Şi ce a răspuns, când i-aţi amintit,
de acel cuvânt al lui Polidori?
— Întâi a roşit, apoi, înfrângându-şi
emoţia, m-a întrebat calm, ce-am vrut să
zic? „Când veţi fi fără mine, doamnă, n-
– 1110 –
– Eugen Sue –
aveţi decât să vă întrebaţi singură şi vă

veţi răspunde.“ Puţin timp după aceea,
s-a petrecut o scenă care, ca să zic aşa,
mi-a hotărât soarta. Printre marele
număr de tablouri de familie ce
împodobeau salonul în care ne adunam
seara, se găsea portretul mamei mele.
Într-o zi mi-am dat seama că dispăruse.
Doi vecini de-ai noştri prânziseră la noi,
unul din ei, domnul Dorval, notarul
regiunii, manifestase totdeauna cea mai
adâncă veneraţie faţă de mama. Intrând
în salon, întrebai pe tata: „Unde e, oare,
portretul mamei?“ „Vederea acestui
portret, îmi răspunse tata cu un aer
încurcat îmi răscolea prea multe păreri
de rău.“ Şi îmi arătă din ochi pe vecini,
martori ai acestei convorbiri. „Şi unde
este acum portretul acesta, tată?“ Se
– 1111 –
întoarse către doamna Roland şi o

întrebă, cu un gest de nerăbdare: „Unde-
a fost pus portretul?“ „În rezerva de
mobile“, răspunse ea, aruncându-mi de
rândul acesta o privire sfidătoare şi
socotind că prezenţa vecinilor noştri mă
va împiedica să răspund. „Înţeleg,
doamnă, i-am răspuns cu răceală, că
privirea mamei trebuie să vă
neliniştească; dar acesta nu e un motiv
să aruncaţi la pod portretul unei femei
care, când eraţi în mizerie, va permis,
din milă, să trăiţi în casa ei.“
— Foarte bine! strigă Rudolf. Acest
dispreţ glacial era zdrobitor.
— „Domnişoară!“ strigă tata. „Vei
recunoaşte, totuşi, îi spusei eu, tăindu-i
vorba, că o persoană care insultă în chip
atât de laş memoria unei femei care şi-a
– 1112 –
– Eugen Sue –
făcut cu ea pomană nu merită decât

dispreţ şi aversiune.“ Tatăl meu rămase
pentru o clipă uluit; doamna Roland se
făcu roşie de ruşine şi de furie, în timp
ce vecinii, foarte încurcaţi, plecară ochii
în jos şi tăcură. „Domnişoară! reluă tata,
uiţi că doamna Roland era prietena
mamei dumitale, uiţi că s-a ocupat şi se
ocupă de educaţia dumitale cu o grijă
maternă… uiţi că am pentru ea cea mai
respectuoasă stima… Dar pentru că ţi-ai
îngăduit o ieşire atât de necuviincioasă
în faţa acestor domni, îţi voi spune eu că
nerecunoscători şi laşi sunt acei care,
uitând îngrijirile dintre cele mai
afectuoase, îndrăznesc să impute
neşansă de a fi fost săracă unei fiinţe
care merită consideraţie şi respect.“
„Nu-mi permit să discut această
– 1113 –
chestiune cu dumneata, tată, “ spusei eu

cu glas supus. „Poate voi fi mai fericită
eu, strigă doamna Roland, furată de
mânie, dincolo de marginile prudenţei ei
obişnuite. Poate că îmi vei face graţia, nu
de a discuta, urmă ea, dar de a mărturisi
că, departe de a datora cea mai mică
recunoştinţă mamei dumitale, nu vă voi
aminti decât de distanţa la care m-a ţinut
mereu, pentru că împotriva voinţei ei,
am…“ „Ah, doamnă, îi spusei,
întrerupând-o, din respect pentru tatăl
meu şi din pudoare pentru
dumneavoastră, cruţaţi-vă de aceste
ruşinoase destăinuiri, mă veţi face să
regret că v-am expus la atât de
umilitoare mărturisiri…“ „Cum,
domnişoară! strigă ea aproape
înnebunită de furie, îndrăzneşti să spui
– 1114 –
– Eugen Sue –
că…“ „Am spus, doamnă, reluai eu,

întrerupând-o din nou, am spus că
mama, găsind de cuviinţă să vă îngăduie
să locuiţi la ea în loc să vă dea afară,
având acest drept, va dovedit dispreţul
ei, că tolerarea prezentei dumneavoastră
i-a fost impusă.“
— Din ce în ce mai bine, exclamă
Rudolf, execuţia a fost completă. Şi
această femeie?
— Doamna Roland, printr-un
procedeu destul de vulgar dar foarte
practic, puse capăt acestei convorbiri,
strigând: „O, Doamne, o Doamne!“ şi
leşină. Mulţumită acestui incident, cei
doi martori ai scenei ieşiră sub cuvânt că
se duc după ajutoare; i-am imitat, în
timp ce tatăl meu dădea doamnei
Roland îngrijirile cele mai atente.
– 1115 –
— Cum şi-a manifestat mânia tatăl

dumneavoastră când l-aţi revăzut?
— A venit la mine a doua zi
dimineaţă şi mi-a spus: „Pentru ca pe
viitor să nu se mai repete scene ca acelea
de ieri, îţi declar că îndată ce termenul
de doliu, al meu şi al dumitale, va fi
expirat, mă voi căsători cu doamna
Roland. O vei trata deci de acum încolo
cu respectul şi consideraţia pe care le
merită… soţia mea… Din motive
speciale, e necesar să te căsătoreşti
înaintea mea; averea soţiei mele, care
depăşeşte un milion, e zestrea dumitale.
De azi înainte, mă voi ocupa stăruitor să-
ţi asigur o căsătorie convenabilă,
studiind câteva propuneri ce mi-au fost
făcute cu privire la dumneata.
Perseverenţa cu care, în pofida
– 1116 –
– Eugen Sue –
rugăminţilor mele ataci o persoană care

mi-e scumpă, îmi dă măsura
simţămintelor ce le ai pentru mine.
Doamna Roland dispreţuieşte aceste
atacuri, dar eu nu voi îngădui ca
asemenea necuviinţe să se repete în casa
mea şi mai ales în faţa străinilor. Pe
viitor nu vei mai intra şi nu vei mai
rămâne în salon, decât când doamna
Roland sau eu vom fi singuri.“ După
această ultimă convorbire, am dus o
existenţă şi mai singuratică. Nu-l
vedeam pe tatăl meu decât la ora mesei
care se desfăşura în cea mai apăsătoare
tăcere. Viaţa mea se depăna atât de trist,
încât aşteptam cu nerăbdare clipa în care
tatăl meu mi-ar fi propus o căsătorie
oarecare, pe care s-o accept. Doamna
Roland, renunţând de a o mai vorbi de
– 1117 –
rău pe mama, se răzbuna făcându-mă să

sufăr un supliciu de fiecare clipă: pentru
a mă scoate din fire, stăruia să se
servească de o mie de lucruri care
aparţinuseră mamei: de fotoliul, de
ghergheful ei, de cărţile din biblioteca ei
personală, până şi de paravanul cu
poliţa pe care-l pictasem pentru ea şi în
mijlocul căruia se vedea monograma ei.
Această femeie profana totul…
— Oh! Îmi dau seama de oroarea pe
care aceste impietăţi v-o provocau.
— Şi apoi, singurătatea face aceste
amărăciuni şi mai dureroase…
— Şi nu aveaţi pe nimeni… căruia să
vă destăinuiţi?
— Pe nimeni… Totuşi am primit o
dovadă că cineva se interesa de mine,
care m-a mişcat şi care ar fi trebuit să mă
– 1118 –
– Eugen Sue –
lumineze asupra viitorului; unul din cei

doi martori ai acelei scene în care
tratasem atât de aspru pe doamna
Roland, era domnul Dorval, un vechi şi
cinstit notar, căruia mama îi făcuse
oarecari servicii, ajutând pe una din
nepoatele lui. După interdicţia tatălui
meu, nu mai coboram niciodată în salon
când era lume străină… nu-l mai
văzusem deci pe domnul Dorval, când,
spre marea mea surprindere, veni într-o
zi, cu un aer misterios, să mă întâlnească
pe o alee a parcului, locul meu obişnuit
de plimbare. „Domnişoară, îmi spuse el,
mă tem să nu fiu descoperit de domnul
conte; citeşte această scrisoare, s-o arzi
apoi, e vorba de ceva, de ceva foarte
important pentru dumneata.“ Şi
dispăru. În această scrisoare îmi spunea
– 1119 –
că era vorba să mă căsătoresc cu

marchizul d’Harville; această partidă
părea să fie mulţumitoare din toate
punctele de vedere; eram asigurată de
frumoasele calităţi ale domnului
d’Harville; era tânăr, foarte bogat, o
minte aleasă, plăcut ca înfăţişare, şi
totuşi familiile a două fete tinere cu care
domnul d’Harville urma să se însoare,
rupseseră brusc tratativele căsătoriei
proiectate. Notarul nu putea să-mi
spună pricina acestei rupturi, dar
socotea de datoria lui să mă prevină,
fără totuşi a pretinde că pricina acestor
rupturi ar fi prejudiciabilă reputaţiei
domnului d’Harville. Cele două
domnişoare erau fiicele, una a domnului
de Beauregard, pair al Franţei, cealaltă a
lordului Boltrop. Domnul Dorval îmi
– 1120 –
– Eugen Sue –
făcea o asemenea destăinuire, deoarece

tatăl meu, foarte grăbit să încheie această
căsătorie, nu părea să dea multă
însemnătate acestor amănunte.
— Într-adevăr, spuse Rudolf, după
câteva clipe de gândire, îmi amintesc şi
eu că soţul dumneavoastră, după un an,
mi-a vorbit despre cele două proiecte de
căsătorie, care, pe punctul de a fi
încheiate, fuseseră abandonate, îmi scria
el, din pricina unor chestiuni materiale.
Doamna d’Harville îmi surâse cu
amărăciune şi răspunse:
— Veţi afla numaidecât adevărul,
monseniore… După ce am citit
scrisoarea bătrânului notar, m-am simţit
cuprinsă de tot atâta curiozitate cât şi de
îngrijorare. Cine era domnul d’Harville?
Tatăl meu nu-mi vorbise niciodată de el.
– 1121 –
Zadarnic îmi cercetam amintirile, nu-mi

aduceam aminte de numele acesta.
Curând, doamna Roland, spre mirarea
mea, plecă la Paris. Călătoria ei trebuia
să ţină cel mult opt zile; totuşi tatăl meu
fu foarte afectat de această despărţire
trecătoare; caracterul lui se înăcri,
răceala lui faţă de mine devenise şi mai
accentuată. Îi scăpă chiar răspunsul,
când l-am întrebat cum se simte: „Sunt
bolnav, şi din vina dumitale.“ „Din vina
mea, tată?“ „Desigur. Ştii cât sunt de
deprins cu doamna Roland, această
admirabilă femeie pe care ai ofensat-o şi
care face pentru dumneata această
călătorie.“ Această dovadă a interesului
pe care doamna Roland mi-l purta, m-a
îngrozit; am avut, în chip vag
presimţirea că era vorba de căsătoria
– 1122 –
– Eugen Sue –
mea. Vă las să ghiciţi, monseniore,

bucuria tatălui meu la înapoierea
viitoarei mele mame vitrege. A doua zi,
mă chemă să vin la el; era singur cu ea.
„M-am gândit de mult timp la situaţia
dumitale. Doliul se sfârşeşte într-o lună.
Mâine va sosi aici domnul marchiz
d’Harville, un tânăr foarte distins, foarte
bogat şi foarte capabil în totul să-ţi
asigure fericirea. Te-a văzut în lume,
doreşte stăruitor această căsătorie, toate
chestiunile materiale sunt rezolvate. Va
depinde deci numai de dumneata să
contractezi căsătoria peste şase
săptămâni. Dacă, dimpotrivă, printr-un
capriciu pe care nu vreau să-l prevăd,
refuzi această partidă aproape
nesperată, eu mă voi însura totuşi,
potrivit hotărârii pe care am luat-o,
– 1123 –
îndată ce doliul meu va lua sfârşit. În

acest ultim caz, trebuie să-ţi declar, că
prezenţă dumitale la mine nu mi-ar fi
plăcută decât dacă-mi făgăduiești că vei
avea pentru soţia mea afecţiunea şi
respectul pe care le merită.“ „Te înţeleg,
tată. Dacă nu mă căsătoresc, cu domnul
d’Harville, te vei însura, şi atunci,
pentru dumneata şi pentru… doamna,
nu mai există niciun argument să fiu
împiedicată de-a mă retrage la Sacré-
Coeur.“ „Niciunul“. Îmi răspunse rece.
— Ah! dar asta nu mai e slăbiciune,
e cruzime! strigă Rudolf.
— Ştiţi, monseniore, ceea ce m-a
împiedicat întotdeauna să încerc
împotriva tatălui meu cel mai
neînsemnat sentiment de ură? Faptul că
aveam un fel de presimţire că, într-o zi,
– 1124 –
– Eugen Sue –
va plăti, vai! foarte scump patima lui

oarbă faţă de doamna Roland… şi, cu
ajutorul lui Dumnezeu, ziua asta va
veni.
— Şi nu i-aţi spus nimic din ceea ce
aţi aflat de la bătrânul notar despre cele
două proiecte de căsătorie, abandonate
în chip atât de neaşteptat de familiile cu
care domnul d’Harville urma să se
unească?
— Ba da, monseniore… În ziua
aceea l-am rugat pe tatăl, meu să-mi
acorde câteva clipe de convorbire
confidenţială. „N-am nicio taină faţă de
doamna Roland, poţi vorbi în faţa ei“,
îmi răspunsese. Am rămas tăcută. El
reluă aspru: „Încă o dată, n-am secrete
faţă de doamna Roland… Vorbeşte
deschis.“ „Dacă-mi îngădui, tată, voi
– 1125 –
aştepta până vei fi singur.“ Doamna

Roland se ridică şi ieşi. „Iată-te
satisfăcută, îmi spuse el, ei bine,
vorbeşte.“ „Nu am nicio rezervă cu
privire la căsătoria pe care mi-o propui,
tată, dar am aflat că domnul d’Harville a
fost de două ori pe punctul de a se
căsători cu…“ „Bine, bine, mă întrerupse
el, ştiu despre ce e vorba. Aceste anulări
de proiecţii au avut loc în urma unor
discuţii pe chestiuni materiale, în care de
altfel reputaţia domnului d’Harville n-a
avut nimic de suferit. Dacă n-ai altă
obiecţie de făcut te poţi socoti ca şi
căsătorită şi căsătorită în mod fericit,
pentru că n-am altă dorinţă decât să te
văd fericită.“
— Fără îndoială că doamna Roland,
a fost încântată de această căsătorie?
– 1126 –
– Eugen Sue –
— Încântată? Da, monseniore,

răspunse cu amărăciune Clémence. Oh!
foarte încântată!… Căci acest mariaj era
opera ei. Ea a fost cea dintâi care a dat
tatălui meu ideea… Ea cunoştea
adevărata pricină a anulării celor două
proiecte de căsătorie ale lui d’Harville...
iată de ce ţinea atât de mult să mă mărit
cu el.
— Dar în ce scop?
— Voia să se răzbune pe mine,
pregătindu-mi o soartă cumplită.
— Dar tatăl dumneavoastră…
— Înşelat de doamna Roland, a
crezut într-adevăr că numai discuţiuni
materiale au fost cauzele care au dus la
anularea acelor proiecte de căsătorie.
— Ce uneltire odioasă!… Dar care
era, de fapt, acest motiv misterios?
– 1127 –
— Vi-l voi spune imediat,

monseniore. Domnul d’Harville sosi la
Aubiers; purtarea lui, inteligenţa lui,
figura lui îmi plăcură; părea bun, un
caracter duios, puţin trist. Am observat
un contrast care mă mira şi-mi făcea
plăcere în acelaşi timp; mintea sa era
cultivată, averea demnă de invidiat,
originalitatea ilustră şi totuşi, câteodată,
fizionomia lui, de obicei energică şi
hotărâtă, trăda un fel de sfială, aproape o
teamă, prea abătut şi lipsit de încredere
într-însul, ceea ce mă impresiona în mod
deosebit. Mi-a plăcut, văzându-l că are o
afecţiune deosebită pentru un bătrân
valet de casă care-l crescuse, neprimind
să fie servit decât de el. După câtva timp
de la sosire, domnul d’Harville a stat
două zile întins în camera lui. Tatăl meu
– 1128 –
– Eugen Sue –
dori să-l vadă… Bătrânul fecior se

opuse, pretextând că stăpânul său a avut
o durere de cap atât de violentă, încât nu
poate primi pe nimeni. Când domnul
d’Harville reapăru, l-am găsit foarte
palid, foarte schimbat… Mai târziu, când
i se vorbea de acea trecătoare
indispoziţie, arăta un fel de plictiseală
aproape penibilă… Pe măsură ce
cunoşteam pe domnul d’Harville,
descopeream într-însul însuşiri care mi-
erau simpatice. Avea atâtea motive să fie
fericit, încât îi eram recunoscătoare
pentru modestia lui… Fiind fixată data
nunţii, el îmi ghicea gândurile totdeauna
şi era gata să-mi împlinească cele mai
mici dorinţi în proiectele noastre de
viitor. Dacă se întâmpla câteodată să-l
întreb de ce e melancolic, îmi vorbea de
– 1129 –
mama şi de tatăl său, care ar fi fost

mândri să-l vadă însurat după inima şi
gustul lui. Nu puteam să nu accept
aceste explicaţii atât de măgulitoare
pentru mine… Domnul d’Harville bănui
raporturile în care trăisem cu doamna
Roland şi cu tatăl meu, deşi acesta din
urmă, fericit de căsătoria mea, care o
grăbea pe a lui, se purta faţă de mine cu
multă tandreţe, în cursul mai multor
convorbiri, domnul d’Harville mă făcu
să înţeleg, cu multă măsură şi reţinere,
că mă iubea şi mai mult, ţinând seama
de suferinţele mele trecute… Am socotit
necesar să-l previn că tata se gândeşte să
se recăsătorească şi, fiindcă îi vorbeam
de schimbarea pe care această căsătorie
o va produce în averea mea, nu m-a lăsat
să termin vorba, dând dovadă de cea
– 1130 –
– Eugen Sue –
mai nobilă dezinteresare; familiile cu

cave avusese de gând să se unească
trebuie să fi fost foarte josnice ca să aibă
grave dificultăţi materiale cu el.
— Iată-l dar aşa cum l-am cunoscut
totdeauna exclamă Rudolf; plin de
inimă, de devotament, de amabilitate…
Dar nu i-aţi vorbit niciodată de cele
două mariaje nereuşite?
— Vă mărturisesc, monseniore,
văzându-l atât de sincer şi de bun, mi-a
venit, de mai multe ori, această întrebare
pe buze, dar curând, de teamă că i-aş
nesocoti corectitudinea, bunătatea, n-am
îndrăznit să atac acest subiect. Cu cât se
apropia ziua fixată pentru căsătoria
noastră, cu atât domnul d’Harville se
simţea mai fericit… Totuşi, de două sau
trei ori, l-am văzut cuprins de o sumbră
– 1131 –
tristeţe… Într-o zi, cu alt prilej, îşi fixă

asupra mea ochii din care picura o
lacrimă; părea apăsat de ceva, s-ar fi zis
că voia dar nu îndrăznea să-mi
împărtăşească o taină însemnată…
Amintirea celor două proiecte de
căsătorie anulate, mi-a revenit în gând…
O mărturisesc, mi-a fost teamă… Un
tainic presentiment mă avertiza că era
poate în joc nenorocirea întregii mele
vieţi… dar eram atât de chinuită în casa
tatălui meu, că am învins aceste temeri.
— Şi domnul d’Harville nu va
mărturisit nimic?
— Nimic… Când îl întrebam de
pricina melancoliei lui, îmi răspundea:
„Iartă-mă, dar fericirea mă face trist…“
Aceste vorbe spuse cu o voce
înduioşătoare, m-au liniştit oarecum…
– 1132 –
– Eugen Sue –
Şi apoi, cum aş fi cutezat… în clipa aceea

chiar, în care ochii îi erau înecaţi în
lacrimi, să-i arăt o neîncredere jignitoare
cu privire la trecut? Martorii domnului
d’Harville, domnul de Lucenay şi
domnul de Saint-Rémy, sosiră la Aubiers
cu câteva zile înainte de căsătoria mea;
doar cele mai apropiate rude ale mele au
fost invitate. Urma ca, imediat după
cununie, să plecăm la Paris… Nu
simţeam dragoste pentru domnul
d’Harville, dar mi-era simpatic;
caracterul lui îmi inspira stimă. Dacă nu
s-ar fi petrecut evenimentele care au
urmat acestei fatale căsătorii, desigur că
un simţământ mai trainic m-ar fi legat de
el. Ne-am căsătorit.
La aceste vorbe, doamna d’Harville
păli uşor. Părea că hotărârea de a
– 1133 –
continua o părăseşte. Apoi reluă:

— Îndată după nuntă, tata mă
cuprinse afectuos în braţe. Doamna
Roland mă îmbrăţişa de asemenea, nu
puteam în faţa întregii lumi să mă
sustrag de la această nouă prefăcătorie;
cu degetele ei uscate, mi-a strâns mâna
atât de tare că m-a durut, apoi îmi spuse
la ureche, cu o voce de o perfidie
dulceagă, aceste vorbe pe care nu le voi
uita niciodată: „Gândeşte-te uneori la
mine în toiul fericirii dumitale, fiindcă
eu am înfăptuit această căsătorie“. Vai,
atunci eram departe de a pătrunde
adevăratul tâlc al vorbelor ei. Cununia
noastră a avut loc la orele unsprezece;
îndată după aceea, ne-am urcat în
trăsură împreună cu o cameristă a mea şi
cu bătrânul valet de casă al domnului
– 1134 –
– Eugen Sue –
d’Harville. Călătoream cu atâta

repeziciune, deoarece trebuia să fim la
Paris înainte de orele zece seara. Ar fi
fost cazul să mă mir de tăcerea şi de
melancolia domnului d’Harville, dacă n-
aş fi ştiut că avea, după cum spunea el,
fericirea tristă. Eram eu însumi teribil de
impresionată; reveneam la Paris pentru
primă oară de la moartea mamei; şi apoi,
deşi n-aveam motive să regret casa
părintească, acolo eram totuşi la mine
acasă… şi o părăseam pentru a mă duce
într-un mediu în care totul era nou
pentru mine, necunoscut, unde soseam
singură cu soţul meu pe care îl
cunoşteam numai de şase săptămâni şi
care, în ajun chiar, nu-mi spusese niciun
cuvânt nedictat, de un formalism
respectuos. Poate că nu se ia destul în
– 1135 –
seamă temerea pricinuită de o bruscă

schimbare de ton şi de purtări, cărora
chiar oamenii bine crescuţi nu se pot
sustrage, de îndată ce le aparţinem… Nu
se gândeşte nimeni că o femeie tânără nu
poate uita, în câteva ceasuri, sfiala ei,
neliniştile ei de fată.
— Nimic nu mi s-a părut mai barbar
şi mai sălbatic ca acest obicei de a răpi în
chip brutal o femeie tânără ca pe o
pradă, când căsătoria ar trebui să fie
doar consacrarea dreptului de a folosi
toate atributele amorului, toate
seducţiunile unei afecţiuni pasionate,
pentru a te face iubit.
— Veţi înţelege, monseniore, cu ce
inimă strânsă şi cu ce nelămurită teamă
reveneam la Paris, în acel oraş în care
murise mama de-abia de un an. Am
– 1136 –
– Eugen Sue –
ajuns la castelul domnului d’Harville.

Emoţia tinerei femei crescu, obrajii i
se acoperiră de o roşeaţă vie şi ea
continuă, cu o voce sfâşietoare:
— Trebuie totuşi să aflaţi totul…
fără asta… v-aş părea demnă de
dispreţ… Ei bine!… reluă cu o hotărâre
disperată, am fost condusă în
apartamentul ce-mi era rezervat şi am
rămas singură… Domnul d’Harville
veni la mine… Cu toate declaraţiile lui
de dragoste… muream de frică…
plânsul mă înăbuşea, eram a lui…
Trebuia să mă resemnez… dar deodată
soţul meu, scoţând un ţipăt groaznic, mă
apucă de braţ aproape să mi-l frângă…
Vreau zadarnic să mă liberez de această
strânsoare de fier… să-i implor mila…
nu mă mai aude… faţa îi este contractată
– 1137 –
de convulsii înspăimântătoare… ochii i

se rostogolesc în orbite cu o iuţeală
ameţitoare… gura schimonosită îi e
plină de o spumă însângerată… mâna
lui mă strânge mereu… Fac un efort
disperat… degetele lui înţepenite dau, în
sfârşit drumul braţului meu, iar eu leşin
în clipa în care domnul d’Harville se
zbate în paroxismul acestei oribile
crize… Iată noaptea mea de nuntă,
monseniore… iată răzbunarea doamnei
Roland!
— Nenorocită femeie! exclamă
Rudolf, zdrobit, înţeleg… omul e
epileptic! Ah! e groaznic!
— Dar asta nu e tot… adăugă
Clémence, cu o voce sfâşietoare. O!
noaptea aceea fatală să fie blestemată pe
veci… Fata mea… acest biet îngeraş, a
– 1138 –
– Eugen Sue –
moştenit înspăimântătoarea boală.

— Fiica dumneavoastră? Şi ea?
Cum! Paloarea ei… slăbiciunea ei!
— Asta e… Doamne, Dumnezeule!
asta e, şi medicii pretind că boala e
incurabilă… pentru că-i ereditară…
Doamna d’Harville îşi acoperi faţa
cu mâinile; zdrobită de această
mărturisire dureroasă, nu mai era în
stare să scoată o vorbă.
Rudolf rămase şi el mut.
Gândul lui se revolta îngrozit, în faţa
cumplitelor taine ale acelei nopţi de
nuntă… Şi-o închipuia pe această tânără,
atât de îndurerată că se înapoia în oraşul
în care-i murise mama, sosind în acea
casă necunoscută, singură cu un om
pentru care avea simpatie, stimă, dar
nimic din ceea ce umple inima cu
– 1139 –
deliciile dragostei, nimic din ceea ce

tulbură simţurile, nimic din ceea ce face
ca o femeie să uite reţinerea ei castă în
farmecul unei pasiuni legitime şi
împărtăşite.
Nu, nu, tremurând de o teamă
pudică, Clémence sosea acolo… tristă,
rece, cu inima frântă, cu fruntea
acoperită de ruşine, cu ochii umpluţi de
lacrimi… Se resemnează… şi apoi, în loc
să audă vorbe pline de recunoştinţă, de
dragoste, de duioşie, care s-o mângâie
de fericirea pe care a oferit-o… vede
tăvălindu-se la picioarele ei un om
buimac, care se zvârcoleşte, spumegă,
urlă, în cumplitele convulsii ale unuia
din cele mai înspăimântătoare infirmităţi
de care poate cineva fi iremediabil lovit.
Dar nu e numai atât… Fiica lui…
– 1140 –
– Eugen Sue –
biet îngeraş nevinovat, e şi ea

stigmatizată din născare.
Aceste dureroase şi triste mărturisiri
îi provocau lui Rudolf, reflecţii amare.
„Asta e legea acestei ţări, îşi spunea
el, o fată frumoasă şi cinstită, sinceră şi
încrezătoare, victima unei înşelătorii
nefaste, îşi uneşte soarta cu aceea a unui
om atins de o boală groaznică, moştenire
fatală pe care o va transmite copiilor lui;
nefericita femeie descoperă această
cumplită taină; ce poate face? Nimic…
Nimic decât să sufere şi să plângă,
nimic decât să caute să-şi înfrângă
scârba şi groaza… nimic decât să-şi
treacă zilele în panică şi în spaime
nesfârşite… nimic decât să caute, poate,
consolări vinovate în afara existenţei
dezolante care i s-a hărăzit. Încă o dată,
– 1141 –
îşi zicea Rudolf, aceste legi nedrepte,

constrâng la apropieri ruşinoase,
nimicitoare pentru omenire…
În cadrul acestor legi, animalele par
avantajate faţă de om, prin îngrijirile
care li se dau, prin îmbunătăţirile ce se
aplică speciei, prin protecţia ce li se
acordă, prin garanţiile care le apără…
Astfel, când cumperi un animal
oarecare, dacă, după ce l-ai cumpărat, îi
descoperi o infirmitate prevăzută de
lege, vânzarea e nulă. Vedeţi ce
nemernicie, ce crimă se săvârşeşte
împotriva societăţii! Să condamni un om
să păstreze un animal care tuşeşte,
împunge sau şchioapătă! Dar e un
scandal, e o crimă, e o monstruozitate
fără pereche! Judecaţi, însă, ce se
întâmplă când eşti silit să păstrezi, dar să
– 1142 –
– Eugen Sue –
păstrezi pentru totdeauna, cât e în viaţă,

un catâr care tuşeşte, un cal nărăvaş, un
măgar care şchioapătă! Ce groaznice
consecinţe nu ar putea rezulta pentru
salvarea omenirii întregi!… Aşa că, în
aceste cazuri, nu e târg valabil, cuvânt
care să fie respectat, contract care obligă.
Legea atotputernică dezleagă tot ce
fusese legat.
Dar mai ales când e vorba de o fiinţă
creată după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, când e vorba de o fată care,
în nevinovata ei încredere în lealitatea
unui bărbat, s-a unit cu el şi se
pomeneşte soţia unui epileptic, a unui
nenorocit lovit de o boală cumplită ale
cărei urmări morale şi fizice sunt
îngrozitoare; o boală care stârneşte
dezordinea şi duşmănia în familie,
– 1143 –
perpetuând o infirmitate oribilă, viciind

generaţii…
O! această lege necruţătoare cu
privire la animale care şchioapătă,
împung sau tuşesc, această lege atât de
minunat prevăzătoare care nu îngăduie
ca un cal cu beteşuguri să fie folosit la
reproducere, această lege se va feri să
elibereze victima umană de o asemenea
împerechere…
Aceste legături sunt sfinte, de
nedesfăcut, dacă le-ai rupe, ar însemna
că necinsteşti pe Dumnezeu şi pe
oameni.
Într-adevăr, îşi zicea Rudolf, omul
manifestă câteodată o umilinţă foarte
josnică şi un egoism al mândriei,
amândouă foarte condamnabile… El se
situează mai prejos de vita căreia îi
– 1144 –
– Eugen Sue –
acordă garanţii pe care el şi le refuză şi

impune, consfinţeşte şi perpetuează cele
mai înfiorătoare infirmităţi, punându-le
sub ocrotirea permanenţei legilor divine
şi omeneşti.“
Capitolul 14
CARITATEA
Rudolf îl socotea foarte vinovat pe

domnul d’Harville, dar îşi propuse să-l
scuze în ochii Clémencei, deşi era
convins, după tristele destăinuiri ale
acesteia, că marchizul îşi înstrăinase
pentru totdeauna inima ei.
Tot gândindu-se, Rudolf îşi zise:
„Din datorie, m-am depărtat de o
femeie pe care o iubeam şi care poate
avea şi ea pentru mine o tainică
– 1145 –
înclinare. Fie că-i era inima pustie, fie

din milă, era pe punctul de a-şi pierde
cinstea, viaţa, pentru un prost pe care îl
credea nenorocit. Dacă în loc să mă fi
îndepărtat de ea, aş fi înconjurat-o cu
atenţii, dragoste şi respect, discreţia mea
ar fi fost atât de desăvârşită, încât
reputaţia ei nu ar fi suferit nici cea mai
mică atingere, bănuielile soţului ei n-ar fi
fost niciodată trezite, pe când acum e
aproape la discreţia îngâmfării neroade a
domnului Charles Robert care ar fi, mă
tem, cu atât mai indiscret cu cât are mai
puţin temei să fie. Şi apoi mai e ceva,
cine ştie dacă, în pofida tuturor
primejdiilor cărora s-a expus, inima
doamnei d’Harville va rămâne mereu
liberă? Orice revenire la soţul ei, este de-
acum imposibilă… Tânără, frumoasă,
– 1146 –
– Eugen Sue –
admirată, cu o fire sensibilă la orice

suferinţă... câte primejdii, câte pericole
în calea ei… Pentru domnul d’Harville,
câte spaime, cât zbucium! Gelos şi
totodată îndrăgostit de soţia lui care nu-
şi poate înfrânge repulsia, groaza ce i-o
inspiră el încă din prima şi funesta
noapte a nunţii… Ce soartă tristă!“
Clémence, cu fruntea rezemată în
mâini, cu ochii umezi, cu obrazul aprins
de ruşine, evita privirea lui Rudolf, într-
atât această mărturisire o zguduise.
— Ah! acum, reluă Rudolf după o
lungă tăcere, înţeleg pricina tristeţii
domnului d’Harville, tristeţe ce nu mi-o
puteam lămuri. Înţeleg părerile sale de
rău…
— Părerile sale de rău! exclamă
Clémence. Spuneţi mai bine remuşcările
– 1147 –
lui, monseniore… dacă le are… pentru

că niciodată o atare crimă n-a fost
premeditată cu mai mult sânge rece…
— O crimă!… doamnă.
— Dar ce alta înseamnă,
monseniore, să înlănţuiesti, prin legături
indisolubile, o fată care se încrede în
onoarea unui bărbat care se ştie lovit de
o boală ce inspiră spaimă şi oroare!
Înseamnă să expui cu certitudine un
copil nevinovat aceloraşi chinuri? Cine îl
silea pe domnul d’Harville să facă două
victime? O patimă oarbă şi fără
judecată? Nu, îi convenea obârşia,
averea, fiinţa mea… a vrut să facă o
căsătorie convenabilă, fiindcă, desigur, îl
plictisea viaţa de flăcău.
— Doamnă… fie-vă milă cel puţin…
— Milă?… Ştiţi cine merită mila
– 1148 –
– Eugen Sue –
mea? Copila mea..? Biata victimă a

acestei căsătorii; câte nopţi, câte zile n-
am petrecut lângă ea! Câte lacrimi amare
mi-au smuls durerile ei!…
— Dar şi tatăl ei… împărtăşea
aceleaşi dureri nemeritate!
— El a osândit-o la o copilărie
bolnăvicioasă, la o tinereţe ofilită şi, dacă
va trăi, va fi constrânsă la o viaţă de
singurătate şi suferinţe, căci nu se va
mărita. O! nu, o iubesc prea mult ca s-o
fac într-o zi să plângă lângă copilul ei,
lovit, desigur, de aceeaşi suferinţă, cum
o plâng eu pe ea… Prea am suferit mult
din pricina acestei trădări ca să mă fac
vinovată sau complice la o asemenea
mişelie!
— O! aveţi dreptate… răzbunarea
mamei dumneavoastre vitrege a fost
– 1149 –
oribilă… Răbdare… poate, la rândul

dumneavoastră, veţi fi răzbunată…
spuse Rudolf, după o clipă de gândire.
— Ce vreţi să spuneţi, monseniore?
îl întrebă Clémence, mirată de intonaţia
glasului său.
— Am avut aproape totdeauna…
fericirea să văd cum sunt pedepsiţi, o!
foarte crud pedepsiţi, oamenii răi din
jurul meu, adăugă el cu o voce care o
făcu pe Clémence să se cutremure… Dar
a doua zi, după această nenorocită
noapte, ce v-a spus soţul
dumneavoastră?
— Mi-a mărturisit cu o ciudată
candoare că familiile cu care intenţiona
să se unească descoperiseră taina bolii
sale şi anulaseră proiectele de
căsătorie… Aşa că după ce a fost respins
– 1150 –
– Eugen Sue –
de două ori… a mai cutezat… O! asta e o

infamie!… Şi iată ce se numeşte în lumea
mare un gentilom de inimă şi de onoare!
— Dumneavoastră, atât de bună, să
fiţi atât de crudă!…
— Sunt crudă, pentru că am fost
înşelată în mod nedemn. Domnul
d’Harville mă ştia bună; de ce nu s-a
adresat cinstit bunătăţii mele, spunându-
mi tot adevărul?
— L-aţi fi refuzat…
— Acest cuvânt îl osândeşte,
monseniore, purtarea lui a fost o trădare
nedemnă, dacă s-a temut de asta.
— Dar vă iubea.
— Dacă mă iubea trebuia să mă
jertfească egoismului sau?… Doamne,
eram atât de chinuită, atâta eram de
grăbită să părăsesc casa părintelui meu,
– 1151 –
că dacă ar fi fost sincer, poate m-ar fi

înduioşat dispreţul pe care îl stârnea şi
izolarea în care îl aruncase un destin
groaznic şi fatal… Da, văzându-l
totodată pe cât de cinstit, pe atât de
nenorocit, poate că n-aş fi avut curajul
să-l refuz şi, dacă mi-aş fi luat
angajamentul sfânt de a suferi
consecinţele devotamentului meu, mi-aş
fi ţinut cu demnitate făgăduiala. Dar să
vrei să siluieşti înduioşarea şi mila mea,
luându-mă mai întâi în stăpânire, să
soliciţi această înduioşare, această milă
în numele îndatoririlor mele de soţie, el,
care a trădat datoriile lui de om cinstit,
asta e în acelaşi timp o nebunie şi o
laşitate!… Acum, monseniore, judecaţi-
mi viaţa! Judecaţi crudele mele
dezamăgiri! Mă încredeam în cinstea
– 1152 –
– Eugen Sue –
domnului d’Harville şi el m-a înşelat în

mod nedemn… Melancolia lui blândă şi
sfioasă îmi inspira simpatie şi această
tristeţe pricinuită, cum pretindea el, de
amintiri pioase, nu era decât urmarea
incurabilei lui infirmităţi…
— Dar, în sfârşit chiar de ar fi un
străin, un duşman, şi încă vederea
suferinţelor lui ar trebui să vă
înduioşeze: inima dumneavoastră e
nobilă şi generoasă.
— Dar aş putea oare alina aceste
suferinţe? Şi măcar dacă glasul meu ar fi
ascultat, dacă o privire recunoscătoare ar
răspunde privirii mele înduioşate!… Dar
nu… o! nu ştiţi, monseniore, ceea ce e
groaznic în aceste crize în care omul se
zbate cuprins de o furie sălbatică, nu
vede nimic, nu aude nimic, nu simte
– 1153 –
nimic şi nu scapă de această stare de

excitare decât pentru a cădea într-un fel
de descurajare sălbatică. Atunci când
fiica mea se prăbuşeşte într-una din
aceste crize, nu pot decât să disper;
inima mi se sfâşie, şi sărut plângând
acele braţe mici înţepenite de convulsiile
care o consumă… Dar e fata mea, e fata
mea… şi când o văd suferind astfel,
blestem de o mie de ori mai mult pe tatăl
ei. Îndată ce durerile copilului meu se
liniştesc, indignarea împotriva soţului
meu se potoleşte şi ea… da, atunci mi-e
milă de el pentru că sunt bună, sila ce-mi
insuflă face loc unui simţământ de
compătimire dureroasă… Dar, în sfârşit,
m-am măritat oare la şaptesprezece ani
ca să nu încerc niciodată alt sentiment
decât aceste alternative de ură şi
– 1154 –
– Eugen Sue –
compasiune penibilă, ca să plâng un

copil nenorocit care poate că nu va trăi?
Dar cu privire la fiica mea, monseniore,
îngăduiţi-mi să previn o dojană ce o
merit fără îndoială şi pe care poate nu
cutezaţi să mi-o faceţi. Fetiţa e atât de
scumpă, încât ar putea să-mi umple
sufletul, pentru că o iubesc cu patimă,
dar această iubire sfâşietoare e
amestecată cu atâtea amărăciuni
prezente, cu atâtea temeri pentru viitor
că afecţiunea pentru dânsa se încheie
totdeauna cu lacrimi. Lângă dânsa inima
mea e mereu sfărâmată, chinuită,
deznădăjduită, căci sunt incapabilă să-i
alin suferinţele, socotite incurabile. Ei
bine, pentru a scăpa de această
atmosferă apăsătoare şi sinistră, visasem
o dragoste în duioşia căreia m-aş fi
– 1155 –
refugiat, m-aş fi destins. Vai! am fost

înşelată, înşelată nedemn, o recunosc şi
am recăzut în existenţa dureroasă pe
care mi-a destinat-o soţul meu. Spuneţi,
monseniore, aceasta era viaţa la care
aveam dreptul să m-aştept? Sunt oare
singură vinovată de greşeala pentru care
domnul d’Harville voia în dimineaţa
aceea să plătesc cu viaţa? Acest păcat
este mare, o ştiu, cu atât mai mare cu cât
trebuie să roşesc de alegerea pe care am
făcut-o. Din fericire pentru mine,
monseniore, ceea ce aţi surprins din
convorbirea contesei Sarah cu fratele
său, relativ la domnul Charles Robert,
mă va cruţa de ruşinea unei noi
mărturisiri… Dar sper, cel puţin, că
acum veţi fi de acord că merit tot atâta
milă câtă dojana; şi că veţi binevoi a-mi
– 1156 –
– Eugen Sue –
da un sfat în cumplita situaţie în care mă

aflu.
— Nu pot să vă spun, doamnă, cât
m-a mişcat această povestire; de la
moartea mamei până la naşterea fiicei
dumneavoastră, câte necazuri
consumate, câte tristeţi ascunse!…
Dumneavoastră, atât de strălucitoare,
atât de admirată, atât de invidiată!…
— O! credeţi-mă, monseniore, când
ai parte de atâtea nenorociri, e groaznic
să auzi spunându-se: „Cât e de
fericită!“…
— Nu-i aşa că nimic nu e mai
pueril? Ei bine, nu sunteţi singura care
suferiţi de acest crud contrast între ceea
ce este şi ceea ce pare.
— Cum adică, monseniore?
— În ochii lumii, domnul d’Harville
– 1157 –
trebuie să pară şi mai fericit decât

dumneavoastră, pentru că-i aparţineţi…
Şi totuşi nu este şi el de plâns? Există
oare pe lume o viaţă mai cumplită decât
a lui? Vinovăţia lui e mare… dar e
groaznic pedepsit! Vă iubeşte aşa cum
meritaţi să fiţi iubită… şi el ştie că nu
puteţi avea pentru el decât o silă de
neînfrânt… În copila lui bolnăvicioasă,
plină de suferinţă, el vede o continuă
dojană. Dar asta nu e tot, – îl mai
chinuieşte şi gelozia…
— Şi ce pot face, monseniore, în
toate acestea? Să-i interzic să fie gelos?
Mă rog! Dar dacă inima mea nu aparţine
nimănui, i-ar aparţine lui mai mult? Ştie
că nu. De când cu scena cumplită pe care
am povestit-o, trăim despărţiţi, dar în
ochii lumii, am pentru el relaţiile pe care
– 1158 –
– Eugen Sue –
convenienţele le poruncesc… şi n-am

spus nimănui un cuvânt din această
taină, decât alteţei-voastre, monseniore.
— Şi vă asigur doamnă, că dacă
serviciul pe care vi l-am făcut ar merita
recunoştinţă, m-aş crede răsplătit de o
mie de ori, prin încrederea ce mi-o
arătaţi. Dar pentru că binevoiţi să-mi
cereţi, sfaturi şi-mi îngăduiţi, să vă
vorbesc deschis…
— O! vă implor, monseniore…
— Daţi-mi voie să vă spun că,
nefolosind niciuna din însuşirile
dumneavoastră atât de alese, renunţaţi
la mari satisfacţii care nu numai că ar
împlini aspiraţiile imperioase ale
sufletului dumneavoastră nobil, dar v-ar
distrage de la necazurile căminului
dumneavoastră; ar satisface şi acea sete
– 1159 –
de emoţii puternice precum şi, aş

îndrăzni să adaug (iertaţi-mi proasta
părere ce o am despre femei), fireasca lor
înclinare spre mister şi intrigă, care le
domină.
— Ce vreţi să spuneţi, monseniore?
— Vreau să spun, că dacă aţi voi să
vă umpleţi timpul cu binefaceri, ar fi
ceea ce v-ar plăcea şi v-ar interesa mai
mult decât orice.
Doamna d’Harville îl privi pe
Rudolf cu mirare.
— Şi mă veţi înţelege, reluă el, că nu
mă gândesc să trimiteţi, cu nepăsare,
aproape cu dispreţ, o ofrandă
îndestulătoare unor nenorociţi
necunoscuţi care adesea nici nu merită
bunăvoinţa dumneavoastră. Dar dacă v-
aţi distra ca mine, să vă jucaţi din timp
– 1160 –
– Eugen Sue –
în timp de-a Providenţa, veţi recunoaşte

că anumite fapte bune capătă şi ele
câteodată savoarea unui roman.
— Nicicând nu m-am gândit,
monseniore, la acest fel de a privi
caritatea, doar pentru a omorî timpul,
spuse Clémence, surâzând la rândul ei.
— E o descoperire pe care o datorez
oroarei faţă de tot ce mă plictiseşte,
oroare ce mi-a fost inspirată mai ales de
conferinţele politice pe care le am cu
miniştrii mei. Dar ca să revin la caritate,
aşa cum o înţeleg eu, ca o trecere de
vreme, nu am, din păcate, însuşirea
acelor oameni dezinteresaţi, care
însărcinează pe alţii să împartă ajutoare
în numele lor. Dacă aş trimite pur şi
simplu pe unul din şambelanii mei să
distribuie câteva sute de ludovici în
– 1161 –
fiecare arondisment al Parisului,

mărturisesc spre ruşinea mea că asta nu
mi-ar procura nicio plăcere, pe când a
face binele eu însumi, e cum nu se poate
mai amuzant. Stărui asupra acestui
cuvânt fiindcă pentru mine amuzant
înseamnă… tot ce îţi place, tot ce te
farmecă, tot ce te pasionează… Şi, într-
adevăr, doamnă, daca aţi vrea să
deveniţi complicea mea în unele afaceri
tenebroase, veţi vedea, vă repet, că pe
lângă nobleţea acţiunii, nimic nu e mai
inedit, mai captivant, mai atrăgător… Şi
apoi câte trucuri ca să tăinuieşti
binefacerea!… precauţiunile care trebuie
să fie luate ca să nu se afle!… câte emoţii
unice şi covârşitoare la vederea unor
oameni săraci şi buni care plâng de
bucurie văzându-vă!… O! Doamne!
– 1162 –
– Eugen Sue –
această satisfacţie valorează tot atât cât

mutra morocănoasă a unui amant gelos
sau infidel, căci nu există decât în
postura aceasta, rând pe rând… Iată!
emoţiile de care vă vorbesc, sunt cam de
felul acelora pe care le-aţi resimţit azi
dimineaţă când v-aţi dus în strada
Templului. Îmbrăcată simplu, ca să nu
fiţi luată în seamă, veţi pleca de acasă cu
inima agitată, veţi lua un cupeu modest
ale cărui perdele le veţi coborî ca să nu
fiţi văzută şi apoi, privind în dreapta şi
în stânga de teama de a nu fi
recunoscută, veţi intra pe furiş în vreo
casă cu aparenţă mizeră… întocmai ca
azi dimineaţă… Singura deosebire este
că vă spuneaţi: dacă sunt descoperită,
sunt pierdută, iar acum veţi gândi: Dacă
voi fi descoperită, voi fi binecuvântată!
– 1163 –
Dar cum cunosc modestia rarelor

dumneavoastră însuşiri, veţi folosi
şiretlicurile cele mai ingenioase, spre a fi
scutită de binecuvântări.
— Ah! monseniore, exclamă cu
înduioşare doamna d’Harville, m-aţi
salvat! Nu ştiu cum să vă împărtăşesc
noile gânduri, mângâietoarele nădejdi
pe care vorbele dumneavoastră le-au
trezit în mine. Aţi spus, şi pe bună
dreptate, că a-ţi folosit inima şi mintea
pentru a te face adorat de cei ce suferă,
este ca şi cum ai iubi… Dar ce spun! e
mai mult decât a iubi… Când compar
existenţa pe care o întrevăd cu aceea ce-
mi era sortită de pe urma unei erori
ruşinoase, mustrările ce-mi fac sunt încă
şi mai amare…
— Aş fi îndurerat, reluă Rudolf
– 1164 –
– Eugen Sue –
surâzând, căci singura mea dorinţă este

să vă ajut să uitaţi trecutul şi să vă
dovedesc numai că bucuriile sufleteşti
sunt numeroase… Mijloacele de a face
bine şi rău sunt aproape aceleaşi…
rezultatul este, însă, diferit… Într-un
cuvânt, dacă binele este tot atât de
atrăgător, de distractiv ca şi răul, de ce l-
am alege pe acesta din urmă? Voi face o
comparaţie foarte vulgară. De ce multe
femei îşi iau amanţi care nu valorează
cât soţii lor? Fiindcă cel mai mare farmec
al amorului, e atracţia ademenitoare a
fructului oprit. Mărturisiţi că dacă s-ar
înlătura din acest amor anxietăţile,
dificultăţile, primejdiile, n-ar mai
rămâne nimic, sau prea puţin, adică
amantul în simplitatea lui primară ar fi
deci nici mai mult, nici mai puţin decât
– 1165 –
eroul întâmplării cu bărbatul acela care,

fiind întrebat: „De ce nu te însori cu
această văduvă, metresa dumitale?“
„Vai! m-am gândit mult la asta, a
răspuns, dar atunci n-aş mai şti unde să-
mi petrec serile!“
— Nu-i decât prea adevărat,
monseniore, spuse doamna d’Harville,
surâzând.
— Ei bine, dacă găsesc mijlocul de a
vă face să încercaţi aceste temeri, aceste
nelinişti, aceste îngrijorări care vă agită,
dacă folosesc înclinarea dumneavoastră
firească pentru mister şi aventură,
pentru prefăcătorie şi vicleşug (mereu
proasta părere ce-o am despre femei,
care iese la iveală fără să vreau), adăugă
cu jovialitate Rudolf, nu ar schimba oare
în calităţi generoase, porniri instinctuale,
– 1166 –
– Eugen Sue –
de neînlăturat, creatoare, dacă le

întrebuinţezi bine, şi funeste dacă le
foloseşti rău?… Spuneţi, vreţi să urzim
noi doi tot felul de intrigi binefăcătoare,
maşinaţiuni în scop caritabil care să
folosească totdeauna numai oamenilor
cumsecade? Vom avea întâlnirile
noastre, corespondenţa noastră, secretele
noastre… dar mai ales ne vom feri de
marchiz; căci vizita dumneavoastră de
azi dimineaţă la familia Morel, i-a trezit
bănuieli. În sfârşit, dacă aţi voi, am fi… o
asociaţie în toată regula.
— Primesc cu bucurie şi
recunoştinţă această asociaţie
„tenebroasă“, monseniore, spuse
înveselită Clémence. Şi pentru a începe
romanul nostru, mă voi duce mâine la
acei nenorociţi, cărora azi dimineaţă nu
– 1167 –
le-am putut da, din nefericire, decât

câteva vorbe de alinare, deoarece,
folosindu-se de zăpăceala şi de frica
mea, un băiat şchiop mi-a furat punga
pe care mi-aţi dat-o. Ah, monseniore,
adăugă Clémence, şi chipul ei pierdu
expresia de bucurie duioasă ce o
însufleţise o clipă, dacă aţi şti ce
mizerie… ce tablou cumplit! Nu, nu, nu-
mi închipuiam că pot exista asemenea
nenorociri!… Şi eu care mă plâng… şi-
mi blestem destinul!
Rudolf, nevrând s-o facă pe doamna
d’Harville să vadă cât era de mişcat de
această revenire la ea însăşi, care
dovedea frumuseţea ei sufletească, reluă
cu voioşie:
— Dacă îmi permiteţi, voi scoate
familia Morel din asociaţia noastră; mă
– 1168 –
– Eugen Sue –
veţi lăsa să iau eu asupră-mi soarta

acestor nefericiţi, şi să-mi făgăduiţi că nu
vă veţi înapoia în acea tristă casă…
fiindcă şi eu locuiesc acolo…
— Dumneavoastră, monseniore?…
Ce glumă!...
— Nimic mai serios… o locuinţă
modestă, e adevărat... două sute de
franci pe an, în plus şase franci pentru
menajul meu, plătiţi cu mulţumiri în
fiecare lună portăresei, doamnei Pipelet,
acea oribilă bătrână pe care o ştiţi. Să
adăugăm la asta că am o vecină, una din
cele mai frumoase lucrătoare din
cartierul Templului, domnişoara
Rigolette, şi veţi conveni că, pentru un
funcţionar comercial care câştigă o mie
opt sute de franci (trec drept funcţionar),
locuinţa e destul de potrivită.
– 1169 –
— Prezenţa dumneavoastră… atât

de neprevăzută în acea casă nefastă, îmi
dovedeşte că vorbiţi serios,
monseniore… desigur însă că vă atrage
acolo vreo faptă bună. Dar pentru care
activitate generoasă mă păstraţi? Care va
fi rolul ce mi-l destinaţi?
— Pe acela de înger consolator şi,
iertaţi-mi acest cuvânt urât, al unui
demon de subtilitate şi dibăcie… pentru
că sunt anumite răni delicate şi
dureroase pe care numai mâna unei
femei le poate îngriji şi vindeca; sunt
unele nenorcite atât de mândre, atât de
mohorâte, atât de ascunse, încât trebuie
o mare putere de pătrundere ca să le
descoperi, şi un farmec cuceritor ca să le
câştigi încrederea.
— Şi când putea-voi oare desfăşura
– 1170 –
– Eugen Sue –
această putere; de pătrundere, această

îndemânare pe care mi le atribuiţi?
întrebă nerăbdătoare doamna
d’Harville.
— Curând. Nădăjduiesc că veţi avea
prilejul de a face o cucerire demnă de
dumneavoastră, dar va trebui să folosiţi
procedeele cele mai machiavelice.
— Şi în ce zi îmi veţi încredinţa
această mare taină?
— Vedeţi… ne şi aflăm la o primă
întâlnire… îmi veţi putea, face favoarea
de a mă primi peste patru zile?
— Aşa târziu? întrebă cu naivitate
Clémence.
— Şi misterul? Şi bunacuviinţă?
Judecaţi şi dumneavoastră, dacă s-ar
descoperi că suntem complici, lumea s-
ar feri de noi; dar va trebui poate să vă
– 1171 –
scriu. Cine e femeia aceea în vârstă care

mi-a adus astăzi scrisoarea
dumneavoastră?
— O veche cameristă a mamei mele;
e siguranţa şi discreţia personificate.
— Ei îi voi adresa scrisorile mele, ea
vi le va aduce. Dacă aveţi bunătatea să-
mi răspundeţi, veţi scrie: domnului
Rudolf, strada Plumet. Femeia va duce
scrisorile dumneavoastră la poştă.
— Le voi duce chiar eu, monseniore,
făcând pe jos plimbarea mea obişnuită…
— Ieşiţi des singură şi pe jos?
— Când e vreme bună, aproape în
fiecare zi.
— De minune! e o deprindere pe
caro toate femeile ar trebui s-o aibă încă
din primele luni ale căsătoriei… În
împrejurări bune sau rele, obiceiul o
– 1172 –
– Eugen Sue –
recomandabil… E un precedent, cum

spun procurorii; şi, mai târziu, aceste
plimbări obişnuite nu dau loc la
interpretări tendenţioase… Dacă aş fi
fost femeie (şi între noi vorbind, mi-e
teamă că aş fi fost în acelaşi timp şi
foarte darnică şi foarte uşuratică), a doua
zi după nuntă aş fi adoptat în chipul cel
mai inocent, atitudinea cea mai
misterioasă. Cu candoare m-aş fi
aventurat în ipostazele cele mai
compromiţătoare… tocmai pentru a
stabili acel precedent despre care am
vorbit, pentru ca într-o zi să-i pot vizita
pe săracii mei… sau pe amantul meu.
— Dar asta e o teribilă perfidie,
monseniore! spuse surâzând doamna
d’Harville.
— Din fericire pentru
– 1173 –
dumneavoastră, doamnă, n-aţi fost în

situaţia de a înţelege înţelepciunea şi
simplitatea acestor prevederi…
Doamna d’Harville nu mai surâdea,
ci îşi plecă ochii, se îmbujoră şi răspunse
cu tristeţe:
— Nu sunteţi mărinimos,
monseniore.
La început, Rudolf o privi cu mirare
pe marchiză, apoi reluă:
— Vă înţeleg, doamnă… dar să
stabilim, o dată pentru totdeauna,
situaţia dumneavoastră faţă de domnul
Charles Robert. Într-o zi, o prietenă de-a
dumneavoastră vă arată pe unul din acei
jalnici cerşetori care îşi rotesc galeşi ochii
şi cântă din clarinet pe un ton
deznădăjduit ca să-i înduioşeze pe
trecători. „E un sărac cinstit, vă spune
– 1174 –
– Eugen Sue –
prietena dumneavoastră, are cel puţin

şapte copii şi o soţie oarbă, surdă, mută
etc., etc.“ „Ah! nenorocitul!“, spuneţi
dumneavoastră dându-i de pomană şi,
de fiecare dată când îl întâlniţi pe
cerşetor, când vă vede de departe, ochii
lui se roagă, clarinetul său scoate sunete
plângăreţe şi pomana dumneavoastră
cade în săculeţul lui. Într-o zi, din ce în
ce mai înduioşată de acest cerşetor de
treabă, cum îl descria prietena
dumneavoastră, care din răutate vă
induce în eroare, vă hotărâţi să vă
duceţi, cu gând caritabil, să-l vedeţi pe
acel nenorocit în mijlocul mizeriei lui…
Sosiţi: vai! nici vorbă de clarinet
melancolic, nici de privirea nenorocită şi
rugătoare, ci daţi de o secătură vioaie,
veselă şi bine dispusă care îngână un
– 1175 –
cântec de cârciumă… Îndată dispreţul

înlocuieşte mila… pentru că aţi luat pe
un sărac ticălos drept un sărac cinstit,
nimic în plus, nimic în minus. E
adevărat?
Doamna d’Harville nu-şi putu reţine
zâmbetul auzind această nostimă
istorioară şi răspunse:
— Oricât de acceptabilă ar fi această
justificare, monseniore, mie mi se pare
prea ieftină.
— La urma urmei, n-a fost decât o
nobilă şi generoasă imprudenţă pe care
aţi comis-o… Aveţi destule mijloace s-o
reparaţi pentru a nu o mai regreta… Dar
voi putea vedea astă seară pe domnul
d’Harville?
— Nu, monseniore… scena de azi
dimineaţă l-a zguduit atât de tare, încât
– 1176 –
– Eugen Sue –
e… suferind, spuse încet marchiza.

— Ah! înţeleg… răspunse cu tristeţe
Rudolf. Haide, curaj! Lipsea un scop
pentru dorinţele dumneavoastră, o
uitare a durerilor, cum spuneaţi…
Lăsaţi-mă să cred că veţi găsi alinarea în
împlinirea viitoarelor proiecte de care v-
am vorbit… Atunci sufletul
dumneavoastră va fi covârşit de
sentimente duioase, gândind că
aversiunea ce o resimţiţi împotriva
marchizului va înceta poate. Veţi încerca
pentru el un interes care s-ar asemăna cu
grija ce o purtai bietei dumneavoastră
copile… Cât despre acest îngeraş, acum
că ştiu care e cauza stării ei
bolnăvicioase, aş îndrăzni chiar să vă
spun că puteţi nădăjdui…
— Ar fi cu putinţă, monseniore? Şi
– 1177 –
cum? strigă Clémence împreunându-şi

mâinile cu recunoştinţă.
— Am ca medic de casă un om
necunoscut de nimeni, dar foarte
învăţat; a stat multă vreme în America;
îmi amintesc că mi-a vorbit de două sau
de trei tratamente aproape miraculoase
pe care le-a aplicat el sclavilor atinşi de
această îngrozitoare boală.
— Ah! monseniore, ar fi cu putinţă,
oare?…
— Nu speraţi prea mult:
dezamăgirea ar fi prea crudă… Dar să
nu pierdem cu totul nădejdea…
Clémence admira trăsăturile nobile
ale lui Rudolf cu o privire de nespusă
recunoştinţă. Era aproape un rege care o
alina cu atâta înţelegere, graţie şi
bunătate.
– 1178 –
– Eugen Sue –
Se întreba cum de a putut s-o

intereseze domnul Charles Robert?
Acest gând i se păru oribil.
— Nici nu nu ştiţi cât vă datorez,
monseniore, spuse ea cu voce mişcată,
îmi insuflaţi încredere, mă faceţi fără
voia mea să sper pentru fata mea, să
întrevăd un alt viitor care ar fi o
consolare, o bucurie şi o răsplată… N-
am avut oare dreptate să vă scriu că
dacă veţi binevoi să veniţi în seara
aceasta aici, vă veţi încheia ziua cum aţi
început-o… cu o faptă bună?
— Şi, adăugaţi cel puţin, doamnă,
una din acele fapte bune, care-mi
măgulesc egoismul, acţiuni pline de
atracţie, de plăcere şi de farmec, adăugă
Rudolf, ridicându-se, deoarece pendula
din salon bătuse orele unsprezece şi
– 1179 –
jumătate.
— Adio, monseniore, nu uitaţi să-mi
daţi curând veşti de la bieţii oameni din
strada Templului.
— Îi voi vedea chiar mâine
dimineaţă… căci nu ştiam, din nefericire
că micul şchiop v-a furat punga şi, că
acei bieţi nenorociţi continuă să fie într-o
mare lipsă. Peste patru zile, vă rog să
ţineţi minte, voi veni să vă informez
despre rolul pe care aţi binevoit a-l
accepta. Dar trebuie să vă previn că o
travestire va fi poate indispensabilă.
— O travestire! o, ce fericire! Şi care
anume, monseniore?
— Nu pot să vă spun de pe acum…
vă voi lăsa alegerea…
Ajungând acasă, Rudolf se felicită de
rezultatul întrevederii cu doamna
– 1180 –
– Eugen Sue –
d’Harville. Punctele programului său

erau următoarele: să-i ocupe cu totul
mintea şi inima acestei femei tinere, pe
care o barieră de netrecut o separa de
soţul ei; să deştepte într-însa destulă
curiozitate romantică, destul interes
tainic în afară de dragoste, ca să-i
mulţumească nevoile imaginaţiei şi ale
sufletului şi s-o ferească de o nouă
înclinare amoroasă.
Sau, să inspire Clémencei d’Harville
o pasiune atât de aprinsă şi de neînfricat,
şi în acelaşi timp atât de curată şi de
nobilă, încât această tânără femeie, de pe
acum incapabilă de o dragoste mai puţin
adâncă, să nu compromită pentru
totdeauna liniştea domnului d’Harville
pe care Rudolf îl iubea ca pe un frate.
– 1181 –
Capitolul 15
SĂRĂCIE
N-aţi uitat că o familie nenorocită al

cărei cap se numea Morel, şlefuitor de
pietre preţioase, ocupa mansarda casei
din strada Templului.
Vom conduce pe cititor în acea tristă
locuinţă.
E ora cinci dimineaţa.
Afară e linişte profundă, întuneric,
ger; ninge.
O lumânare rezemată de două
surcele de lemn, pe o mică scândură
pătrată, abia dacă reuşeşte, cu lumina ei
galbenă şi firavă, să risipească
întunecimea mansardei; cocioaba
îngustă, joasă, pe două treimi căptuşită
cu scândurile înclinate ale tavanului face
– 1182 –
– Eugen Sue –
cu pardoseala un unghi foarte ascuţit.

Peste tot se zăreşte dosul olanelor
verzui.
Spărturi retencuite cu ipsos înnegrit
de vreme, şi crăpate în multe locuri,
lăsau să se vadă leaţuri putrede,
alcătuind pereţi subţiri. Într-una din
despărţituri, o uşă dă înspre scară.
Podeaua, de o culoare nedefinită,
infectă, cleioasă, e acoperită ici şi colo de
fire de paie putrede, zdrenţe sordide şi
oase mari din acelea pe care săracul le
cumpără de la vânzătorii de carne veche,
ca să roadă zgârciurile de pe ele.
O asemenea îngrozitoare dezordine,
arată sau o ticăloşie, sau o sărăcie
cumplită, dar atât de apăsătoare, de
disperată, încât omul distrus, decăzut,
nu mai are nici voinţa, nici puterea şi
– 1183 –
nici nevoia de a ieşi din mocirlă, şi zace

într-însa ca un animal în vizuina lui.
În timpul zilei, această cocioabă e
luminată de o ferestruică a podului,
îngustă şi lungă, tăiată în partea
înclinată a acoperişului şi prevăzută cu o
cercevea cu geam, care se deschide şi se
închide cu un belciug.
În momentul de care vorbim, un
strat gros de zăpadă acoperea
gemuleţul.
Lumânarea fixată cam în mijlocul
mansardei, pe masa de lucru a
şlefuitorului, proiectează în locul acela
un rotocol de lumină palidă care, slăbind
încet-încet, se pierde în umbra cocioabei,
în mijlocul căreia se desluşesc vag câteva
forme albicioase.
Pe masa grea, pătrată, de stejar brut,
– 1184 –
– Eugen Sue –
încheiată grosolan, pătată de grăsime şi

de seu, scânteiază, licăreşte un pumn de
diamante şi de rubine de o mărime şi de
o strălucire minunata.
Morel era şlefuitor de pietre scumpe
şi nu şlefuitor de pietre false, cum
spunea el şi cum credeau locatarii casei
din strada Templului… Mulţumită
acestei nevinovate minciuni, nestematele
ce i se încredinţau păreau să aibă atât de
puţină valoare, încât le putea păstra la el
fără teamă de a fi jefuit.
Atâtea bogăţii, încredinţate unui om
atât de sărac, ne scuteşte de a mai vorbi
de cinstea lui Morel…
Aşezat pe un scaun fără spătar, frânt
de oboseală, de frig, de nesomn, după o
lungă noapte de iarnă în care a lucrat,
şlefuitorul lasă să-i cadă capul îngreuiat
– 1185 –
pe masă. Braţele îi sunt amorţite, fruntea

şi-o reazimă de o tocilă aşezată orizontal
pe masă şi pusă de obicei în mişcare de o
mică roată de mână; un ferăstrău de oţel
fin şi câteva scule stau risipite pe de
lături. Meşteşugarul, căruia nu i se
zăreşte decât ţeasta pleşuvă, înconjurată
de păr cenuşiu, e îmbrăcat cu o veche
vestă de lână, cafenie, pe care o poartă
de-a dreptul pe piele, şi cu un pantalon
vechi de pânză; târlicii din petece, abia
dacă-i acoperă picioarele învineţite,
sprijinite pe podea.
În mansardă e un frig atât de
cumplit, atât de pătrunzător, încât
meşteşugarul, cu toată toropeala de care
e cuprins din pricina sleirii puterilor
sale, îşi simte trupul străbătut din timp
în timp de fiori.
– 1186 –
– Eugen Sue –
Mucul luminării, pe sfârşite, arată că

Morel moţăie de câtăva vreme; nu se
aude decât răsuflarea lui gâtuită, căci
ceilalţi şapte membri ai familiei nu
dorm.
Da, în această strâmtă mansardă
trăiesc opt inşi… Cinci copii, dintre care
cel mai mic are patru ani, iar cel mai
mare abia doisprezece. O mamă oloagă.
Şi o sărmană idioată în vârstă de optzeci
de ani, bunica.
Frigul e atât de aspru, încât căldura
trupurilor celor opt fiinţe înghesuite
într-un spaţiu atât de mic nu poate
încălzi această atmosferă îngheţată; şi
asta pentru că opt trupuri vlăguite,
slăbănoage, tremurând de frig, istovite,
de la copilul cel mic până la bunică,
degajează prea puţină materie calorică,
– 1187 –
cum s-ar exprima un om de ştiinţă.

Afară de tatăl familiei, o clipă aţipit,
deoarece este la capătul puterilor sale,
nimeni nu doarme: nu, fiindcă frigul,
foamea, boala le ţin ochii deschişi, foarte
deschişi.
Nu se poate imagina cât de preţios
este pentru un, sărac somnul adânc şi
binefăcător prin care îşi reface puterile
şi-şi uită necazurile. Se deşteaptă atât de
sprinten, atât de înviorat, încât e în stare
să îndeplinească cele mai grele munci
după una din aceste nopţi binefăcătoare,
încât şi cei mai puţin credincioşi, în
înţelesul catolic al cuvântului, încearcă
un nelămurit simţământ de recunoştinţă,
dacă nu faţă de Dumnezeu, cel puţin
faţă de… somn, şi cine binecuvântează
efectul, binecuvântează cauza.
– 1188 –
– Eugen Sue –
Văzând aspectul groaznicei mizerii a

acestui meşteşugar, comparată cu
valoarea pietrelor ce i se încredinţează,
eşti izbit de asemenea contraste care te
disperă, dar te şi înalţă sufleteşte.
Acest nenorocit are în permanenţă
înaintea ochilor spectacolul sfâşietor al
durerilor alor săi; totul îi doboară, de la
foame până la nebunie, şi el nu se atinge
de aceste pietre scumpe, dintre care una
singură ar smulge pe soţia şi pe copiii lui
din lipsurile care îi ucid treptat.
Şlefuitorul nu are decât o saltea
subţiată şi un petec de pătură cuvenite
bunicii idioate; în egoismul ei stupid şi
sălbatic, nu voia să-şi împartă culcuşul
cu nimeni.
La începutul iernii, devenise
furioasă, aproape că înăbuşise pe cel mai
– 1189 –
mic dintre copii; care fusese culcat lângă

dânsa, o fetiţă de patru ani, de câtăva
vreme tuberculoasă, suferind cumplit de
frig pe mindirul unde dormea cu fraţii şi
surorile ei.
Vom arăta îndată cum se prezintă
acest fel de a dormi, folosit adesea de
sărăcime. În comparaţie cu ea, animalele
sunt de-a dreptul răsfăţate: lor li se
schimbă până şi aşternutul de paie.
Acesta e tabloul complet al
mansardei meşteşugarului, atât cât
ochiul poate străbate prin penumbra în
care mor slabele pâlpâiri ale luminării.
De-a lungul zidului de sprijin, mai
puţin umed ca celelalte despărţituri, e
aşezată pe podea salteaua pe care se
odihneşte bătrâna senilă.
Fiindcă nu poate suferi nimic pe cap,
– 1190 –
– Eugen Sue –
părul ei alb, tuns scurt, desenează forma

craniului, cu fruntea teşită; sprâncenele
cenuşii, groase, umbresc orbite adânci în
care scânteiază o privire cu luciri
sălbatice; obrajii scofâlciţi, livizi, crestaţi
de o mie de zbârcituri, se lipsesc de
pomeţii şi de unghiurile proeminente ale
maxilarului; culcată pe o rână,
încovoiată, bărbia atingându-i aproape
genunchii, bătrâna tremură sub o pătură
de lână cenuşie, prea scurtă ca s-o
acopere toată şi care lasă să i se vadă
picioarele descărnate şi tivul unei vechi
fuste zdrenţuite. Acest culcuş mizer
exaltă o duhoare cumplită.
Puţin mai de parte de căpătâiul
bunicii, se află, tot de-a lungul zidului,
mindirul care slujea de pat celor cinci
copii.
– 1191 –
Şi iată cum: s-a făcut la lungime, o

deschizătură la fiecare capăt al pânzei;
apoi copiii au fost vârâţi în nişte paie
umede şi infecte; pânza acoperitoare le
serveşte astfel şi de cearşaf şi de pătură.
Două fetiţe, dintre care una greu
bolnavă, tremură într-o parte, alţi trei
băieţaşi în cealaltă.
Toţi s-au culcat îmbrăcaţi, dacă se
poate numi îmbrăcăminte cele câteva
zdrenţe amărâte care îi acoperă.
Părul blond şi des, fără luciu,
încâlcit, zbârlit, pe care mama l-a lăsat să
crească pentru a-i apăra puţin de frig.
Acoperă pe jumătate feţele lor palide,
gălbejite, bolnave. Unul din băieţi, cu
degetele lui ţepene, trage către el până
sub bărbie faţa mindirului, pentru a se
înveli mai bine; altul, temându-se să-şi
– 1192 –
– Eugen Sue –
scoată mâinile la frig, ţine pânza între

dinţii care clănţăne; al treilea se
ghemuieşte între cei doi fraţi ai săi. A
doua dintre fetiţe, roasă de oftică, îşi
reazimă tânjind bietul ei obrăjor, de o
paloare vânătă şi bolnăvicioasă, de
pieptul îngheţat al surorii în vârstă de
cinci ani, care încearcă zadarnic s-o
încălzească în braţele ei şi o păzeşte cu
îngrijorare; pe o altă saltea, în fundul
cocioabei, se află soţia şlefuitorului,
măcinată de o febră constantă şi de o
infirmitate chinuitoare care o împiedică
de mai multe luni să se ridice din pat.
Madeleine Morel are treizeci şi cinci
de ani. O batistă uzată, albastră, de
bumbac, legată în jurul frunţii, face să
iasă şi mai mult la iveală gălbejeala de
fiere a feţei ei osoase. Nişte cearcăne
– 1193 –
negre tivesc ochii ei înfundaţi, stinşi,

crăpături sângerânde îi crestează buzele
decolorate.
Faţa amărâtă, abătută, trăsăturile ei
fără expresie, trădează una din acele firi
blânde, fără energie, care nu pot lupta
împotriva nenorocului, dar se pleacă, se
închircesc şi se vaită.
Slabă, imobilă, mărginită, rămăsese
cinstită fiindcă bărbatul ei era cinstit; să
fi fost de capul ei, nenorocirea ar fi
putut-o deprava şi ar fi împins-o la rele.
Îşi iubea copiii, soţul, dar nu mai avea
nici curajul, nici puterea să-şi înăbuşe
vaietele amare privind nenorocitul lor
destin. Adesea, şlefuitorul – muncind
fără răgaz, îşi întreţinea toată, familia —
era silit să-şi întrerupă lucrul pentru a o
îmbărbăta şi a o linişti pe biata bolnavă.
– 1194 –
– Eugen Sue –
Peste un vechi cearşaf de pânză

groasă, cenuşie, găurită, care îi acoperea
femeia, Morel, ca s-o încălzească,
aruncase câteva haine atât de vechi, atât
de cârpite, încât până şi cămătarul care
împrumuta pe amanet, refuzase să le
primească.
O maşină de gătit, o sobiţă şi o
tingire de fier, două trei ceşti ciobite şi
aruncate pe podea, un hârdău, o albie de
rufe şi un ulcior de gresie aşezat sub
unghiul acoperişului, lângă uşa ieşită
din balamale pe care vântul o clătina în
fiecare clipă, – iată tot ce posedă familia
Morel.
Acest dezolant tablou, scos la iveală
de flăcăruia lumânării agitată de vântul
care suflă prin crăpăturile olanelor,
aruncând razele ei pale şi pâlpâitoare
– 1195 –
asupra acestei mizerii, face să lucească

cu mii de focuri, să pâlpâie în mii de
scântei prizmatice, orbitorul amestec de
diamante şi rubine, împrăştiate pe masa
unde doarme şlefuitorul.
Printr-un reflex involuntar, ochii,
acestor nenorociţi, toţi tăcuţi, toţi treji, de
la bunică până la cel mai mic copil,
priveau instinctiv la şlefuitor, singura lor
nădejde, singurul lor mijloc de trai.
În egoismul lor primitiv, erau
neliniştiţi când îl vedeau că nu lucrează,
istovit de muncă. Mama se gândea la
copii, copiii se gândeau la ei, idioata
părea că nu se gândeşte la nimic.
Totuşi, dintr-o dată se ridică în capul
oaselor, îşi încrucişă pe pieptul ei de
schelet braţele lungi şi uscate ca nişte
crenguţe, se uită la lumină clipind, apoi
– 1196 –
– Eugen Sue –
se sculă, trăgând după dânsa, ca pe un

giulgiu, petecul de pătură.
Era înaltă; capul ras părea foarte
mic; o mişcare spasmodică îi mişca buza
inferioară, groasă, care-i atârna – această
mască hidoasă era prototipul unei
sălbatice senilităţi.
Bătrâna înaintă cu mişcări şirete
către masa de lucru, ca un copil pornit
pe pozne. Când fu aproape de lumânare,
îşi apropie de flacără ambele mâini care
îi tremurau. Slăbiciunea lor era atât de
mare, încât în bătaia luminii păreau
străvezii.
Madeleine Morel urmărea din
culcuşul ei cele mai mici mişcări ale
bătrânei. Idioata continua să se
încălzească la flacăra luminării; îşi
plecase capul şi cu o curiozitate
– 1197 –
prostească privea sclipirea rubinelor şi a

diamantelor de pe masă. Absorbită de
această contemplare, bătrâna nu-şi
ţinuse mâinile la o depărtare suficientă;
se fripse şi scoase un ţipăt răguşit.
La acest zgomot, Morel se trezi şi îşi
ridică brusc capul. Avea patruzeci de
ani, o faţă deschisă, inteligentă şi blândă,
dar ofilită şi suptă de mizerie; o barbă
sură, nerasă de mai multe săptămâni, îi
acoperea partea de jos a feţei ciupită de
vărsat; zbârcituri timpurii îi brăzdau
fruntea dezgolită; pleoapele inflamate
erau roşii de prea multă veghe.
Unul din fenomenele des întâlnite la
lucrătorii cu o constituţie mai debilă şi
sortiţi unei munci sedentare care îi silea
să stea toată ziua într-o poziţie aproape
nemişcată, le deforma trupul slăbănog.
– 1198 –
– Eugen Sue –
Constrâns să stea curbat pe lucrul lui şi

să se aplece mereu spre dreapta ca să
mânuiască roata, – şlefuitorul, ca să
spunem aşa, împietrit, osificat în aceeaşi
poziţie în care sta douăsprezece până la
cincisprezece ceasuri pe zi, se cocoşase şi
se strâmbase într-o parte. Apoi braţul lui
drept, mereu antrenat de greaua
manipulare a roţii, căpătase o dezvoltare
muşchiulară foarte mare, pe când braţul
şi mâna stângă, mereu în repaos şi
rezemate de masă, pentru a expune
acţiunii tocilei faţetele diamantelor, erau
reduse la o stare de slăbiciune şi de
istovire fără seamăn; picioarele uscăţive,
aproape scoase din uz din pricina totalei
lor imobilităţi, abia puteau susţine acest
trup sleit de vlagă, de toată puterea care
părea să se fi acumulat în singura parte
– 1199 –
pe care munca sa o ţinea mereu în

mişcare.
Şi cum spunea Morel cu o resemnare
sfâşietoare: „Nu ţin să mănânc atât
pentru mine, cât pentru a-mi întări
braţul care mânuieşte roata“.
Sărind deci din somn, şlefuitorul se
văzu faţă în faţă cu bătrâna:
— Ce ai? Ce vrei, mamă? o întrebă
Morel, apoi adăugă încet, de teamă să
nu-şi trezească familia pe care o credea
adormită. Nu face gălăgie, Madeleine şi
copiii dorm.
— Nu dorm, mă silesc s-o încălzesc
pe Adela, spuse cea mai mare dintre
fetiţe.
— Mi-e prea foame ca să dorm,
adăugă unul din băieţi, ieri n-a fost
rândul meu să mănânc la domnişoara
– 1200 –
– Eugen Sue –
Rigolette, ca fraţii mei.

— Bieţii copii! suspină cu
amărăciune Morel, credeam că cel puţin
dormeaţi.
— Mi-era teamă că te trezesc, Morel,
spuse femeia; altminteri ţi-aş fi cerut
apă, mi-e tare sete, m-au prins frigurile.
— Îndată, dar trebuie mai întâi s-o
culc pe bătrână. Isprăveşte, lasă pietrele
acolo, strigă el către bătrână care voia să
apuce un rubin mare, ale cărui scânteieri
îi luaseră privirile. Du-te şi te culcă,
mamă! repetă el.
— Bine, răspunse idioata, arătând
piatra preţioasă pe care o dorea.
— O să ne supărăm, spuse Morel,
îngroşându-şi glasul, ca s-o sperie, şi-i
îndepărtă uşor mâna.
— Doamne, Doamne, Morel, cât mi-
– 1201 –
e de sete, murmură Madeleine. Dă-mi o

dată de băut!
— Dar ce vrei să fac mai întâi? N-o
pot lăsa pe maică-ta să umble cu pietrele
mele ca să-mi mai piardă un diamant,
cum a făcut acum un an şi numai
Dumnezeu ştie… Dumnezeu ştie ce m-a
costat acel diamant şi ce ne va mai costa
încă.
Şi şlefuitorul duse mâna la frunte cu
un aer posomorât; apoi adăugă,
adresându-se unuia dintre copii:
— Felix, dă de băut mamei tale,
pentru că tot nu dormi.
— Nu, nu, voi aştepta, mi-e teamă să
nu răcească, zise Madeleine.
— N-o să-mi fie mai frig în casă
decât pe mindir, interveni copilul,
ridicându-se.
– 1202 –
– Eugen Sue –
— Haide, sfârşeşte o dată, strigă

Morel cu un glas ameninţător pentru a o
alunga pe idioată, care nu se mai
dezlipea de masă şi se încăpăţâna să ia o
piatră.
— Mamă, apa din ulcior e îngheţată,
strigă Felix.
— Atunci sparge gheaţa, îl îndemnă
Madeleine.
— E prea groasă şi nu pot.
— Morel, sparge o dată gheaţa din
ulcior, îl rugă Madeleine cu o voce
îndurerată şi nerăbdătoare, căci n-am
altceva de băut decât apă; să beau cel
puţin apă. Mă laşi să mor de sete.
— O, Doamne, Doamne, ce chin! dar
cum să fac, trebuie să văd de mama ta,
strigă nenorocitul.
Nu putea scăpa de idioată care
– 1203 –
începea să se înfurie din pricina opunerii

pe care o întâmpina şi mormăia de
mânie.
— Cheam-o o dată, o rugă Morel pe
soţia sa, pe tine te ascultă uneori.
— Mamă, du-te de te culcă; dacă eşti
cuminte o să-ţi dau cafea, că-ţi place atât
de mult.
— Da, da, îi răspunse idioata,
căutând de data asta să ia cu forţa
rubinul pe care-l dorea.
Morel o respinse cu blândeţe, dar
zadarnic.
— Doamne, ştii bine că nu o sfârşeşti
cu ea dacă nu o ameninţi cu biciul, strigă
Madeleine, numai în felul acesta o faci să
stea liniştită.
— Trebuie; dar cu toate că e nebună,
să ameninţi o femeie bătrână cu lovituri
– 1204 –
– Eugen Sue –
de bici, asta îmi face totdeauna rău,

răspunse Morel.
Apoi, către bătrână, care încerca să-l
muşte şi pe care o stăpânea cu o mână, îi
strigă cu o voce teribilă:
— Uite biciul, dacă nu te culci
numaidecât…
Şi această ameninţare rămase fără
efect. Atunci Morel luă biciul de sub
masă, pocni cu el şi se apropie de
idioată:
— Culcă-te imediat, culcă-te!
La pocnetul biciului, bătrână se
depărtă numaidecât de masă, apoi se
opri, ocărî printre dinţi aruncând priviri
furioase ginerelui ei.
— În pat! în pat! repetă acesta,
înaintând din nou şi pleznind din bici.
Idioata se duse de-ndărătelea la
– 1205 –
culcuşul ei, arătând şlefuitorului

pumnul.
Morel, vrând să pună o dată capăt
acestei crude scene şi să dea de băut
soţiei sale, se apropie de idioată, plezni
iar din bici, fără să o atingă lotuşi, şi
repetă cu glas ameninţător:
— În pat, numaidecât!
Bătrână înspăimântată începu să
zbiere cumplit, se aruncă pe culcuş, se
ghemui ca un câine în cuşca lui, fără să
înceteze de a urla.
Copiii, înspăimântaţi, crezând că
tatăl lor o lovise pe bătrână, strigară,
plângând:
— Să n-o baţi pe mama mare, să n-o
baţi!
E cu neputinţă de redat aspectul
groaznic al acestei scene nocturne,
– 1206 –
– Eugen Sue –
însoţită de strigătele rugătoare ale

copiilor, de urletele furioase ale idioatei
şi de vaietele dureroase ale soţiei
şlefuitorului.
Capitolul 16
DATORIA
Morel, şlefuitorul, asistase adeseori

la asemenea scene deprimante, dar de
data asta îşi ieşi din fire şi, aruncând
biciul pe masă, exclamă într-un acces de
deznădejde:
— Ah! ce viaţă! ce viaţă!
— E oare vina mea dacă mama e
senilă? izbucni Madeleine în plâns.
— Dar nici a mea! îi răspunse Morel.
Ce cer eu? Să mă omor muncind pentru
voi toţi. Lucrez ziua şi noaptea; nu mă
– 1207 –
plâng; cât timp voi avea putere, o voi

duce, dar nici nu mi se poate cere să-mi
văd de meserie şi să îngrijesc în acelaşi
timp o femeie iresponsabilă, o soţie
bolnavă şi cinci copii. Nu, cerul e
nedrept, nu, e nedrept, e prea multă
suferinţă pentru un singur om! strigă el
cu glas sfâşietor.
Căzu apoi zbrobit pe scaun,
ascunzându-şi faţa în palme.
— Fiindcă n-au vrut s-o primească
pe mama la azil, nefiind după ei destul
de nebună, ce vrei să fac eu? gemu
Madeleine, cu vocea tărăgănată,
îndurerată şi înecată în lacrimi. Dacă te
chinuieşti cu ceea ce nu poţi să schimbi,
ajută oare la ceva?
— La nimic, zise bietul om, şi-şi
şterese ochii înlăcrămaţi, nu mai eşti
– 1208 –
– Eugen Sue –
stăpân pe tine.
— Oh, Doamne, Doamne, ce sete mi-
e! Tremur, fierbinţeala mă arde, se văită
Madeleine.
— Aşteaptă puţin, îţi dau să bei.
Morel se duse să ia ulciorul de pe
acoperiş. După ce sparse anevoie gheaţa
de deasupra, umplu o ceaşcă cu apă rece
şi se apropie de culcuşul soţiei sale, care
întindea spre el mâinile tremurătoare.
Dar, după o clipă de gândire, bărbatul îi
zise:
— Nu, e prea rece, ai febră şi o să-ţi
facă rău.
— O să-mi facă rău? Cu atât mai
bine, dă-mi-o repede reluă Madeleine cu
amărăciune; se va sfârşi mai curând, vei
scăpa de mine şi nu vei mai avea de
îngrijit decât de nebună şi de copii. De
– 1209 –
bolnavă vei fi scutit.

— De ce-mi vorbeşti aşa, Madeleine?
Nu merit asta, răspunse trist Morel. Nu
mă mai amărî şi tu, abia dacă îmi
rămâne destulă minte şi putere să lucrez;
nici aşa nu prea mi-e capul la treabă, şi
nu o s-o mai duc mult, şi atunci ce o să
se întâmple cu voi toţi? Mă gândesc
numai la voi, că de n-ar fi vorba decât,
de mine, nu mi-ar mai păsa de ziua de
mâine. Mulţumită Domnului, râul curge
pentru toată lumea..
— Bietul de tine! îl compătimi
înduioşată Madeleine; e adevărat, am
greşit spunându-ţi, mânioasă că vrei să
scapi de mine. Nu fi supărat, n-am spus-
o cu răutate, căci, la urma urmei, vă sunt
o povară, ţie şi copiilor noştri. De
şaisprezece luni de când am căzut la
– 1210 –
– Eugen Sue –
pat… Oh! Doamne, ce sete mi-e! Dă-mi

te rog să beau!
— Îndată, încerc să încălzesc ceaşca
în mâini.
— Cât eşti de bun! Şi eu care-ţi spun
vorbe grele!
— Biată femeie, tu suferi! Asta te
face răutăcioasă. Spune-mi tot ce vrei,
dar nu că vrei să mori!
— Dar la ce mai sunt bună?
— La ce ne sunt buni copiii?
— Ca să te împovărezi cu şi mai
multă muncă.
— Fără îndoială, dar mulţumită
vouă găsesc câteodată puterea de a lucra
douăzeci de ore pe zi, încât am devenit
diform şi schilod. Crezi oare că fără voi
aş face meseria asta numai din dragoste
pentru mine singur? O! nu, viaţa nu e
– 1211 –
prea frumoasă, i-aş pune repede capăt.

— Ca şi mine, reluă Madeleine, de n-
ar fi copiii, de mult ţi-aş fi spus: Morel,
ţi-ajunge şi mie la fel; răgazul de a
aprinde un mangal şi a-ţi bate joc de
mizerie… Dar copiii ăştia… copiii
ăştia!…
— Vezi bine dar că sunt buni şi ei la
ceva, spuse Morel cu o admirabilă
naivitate. Haide, bea, dar cu înghiţituri
mici, apa este încă destul de rece.
— Oh! mulţumesc, Morel, răspunse
Madeleine bând cu sete.
— Destul, destul!…
— A fost prea rece; fiorii mi se
înteţesc, se plânse Madeleine,
înapoindu-i ceaşca.
— Doamne, Doamne, te-am
prevenit, acum ţi-e rău...
– 1212 –
– Eugen Sue –
— Nu mai am putere să tremur. Îmi

pare că sunt închisă din toate părţile
într-un sloi de gheaţă, asta-i tot…
Morel îşi scoase surtucul, îl puse pe
picioarele soţiei şi rămase pe jumătate
gol. Nenorocitul n-avea cămaşe.
— O să îngheţi, Morel!
— De îndată ce mi se face frig, îmi
reiau, pentru o clipă haina.
— Sărmanul de tine!… Ah! ai
perfectă dreptate, Cerul nu e drept. Ce
am făcut oare ca să fim atât de
nenorociţi, pe când alţii.
— Fiecare are necazurile lui, cei
bogaţi ca şi cei săraci.
— Da, dar bogaţii au necazuri care
nu le seacă stomacul şi care nu-i face să
tremure de frig. Vezi tu, când mă
gândesc că vânzând unul din aceste
– 1213 –
diamante pe care le şlefuieşti, am putea

trăi din belşug, noi şi copiii noştri, asta
mă revoltă. Şi la ce le folosesc
diamantele?
— Dacă n-ar fi decât să te-ntrebi ce
folos aduc asta altora, am ajunge
departe. E ca şi când ai spune: La ce
serveşte domnului căruia doamna
Pipelet îi spune comandant, că a
închiriat şi mobilat primul cat al acestei
case în care el nu vine niciodată? La ce-i
serveşte că are acolo saltele bune, paturi
bune. De vreme ce el locuieşte aiurea?
— E foarte adevărat. Ar fi acolo
destule lucruri ca să poţi chivernisi,
pentru un răstimp, mai multe gospodării
sărace, cum e a noastră… fără să mai
socotim că doamna Pipelet face zilnic
foc, să apere mobilele de umezeală.
– 1214 –
– Eugen Sue –
Atâta căldură risipită, pe când noi şi

copiii noştri degerăm! Dar la asta îmi vei
răspunde: noi nu suntem mobile! Oh!
bogaţii ăştia sunt atât de neînduplecaţi!
— Nu mai mult decât alţii,
Madeleine, dar vezi tu, ei nu ştiu ce e
mizeria. Se nasc fericiţi, trăiesc fericiţi,
mor fericiţi; cum vrei tu să se gândească
la noi? Şi apoi, crede-mă… Ei habar n-au
de nimic… Cum şi-ar putea, face o idee
de lipsurile celorlalţi? Dacă li-e foame, se
bucură cu atât mai mult că vor cina mai
cu poftă. Dacă e foarte frig, cu atât mai
bine, se desfată şi zic: ce ger minunat!
Precum vezi, e foarte simplu; dacă fac o
plimbare pe jos, se întorc la un cămin
cald şi frigul se transformă în plăcere. Ei
nu ştiu ce-i lipsa, vezi tu, ei nu ştiu!…
— În locul lor am face la fel.
– 1215 –
— Oamenii săraci sunt totuşi mai

buni, căci se ajută între ei. Această
micuţă şi bună domnişoară Rigolette,
care ne-a vegheat adeseori pe mine sau
pe copii în timpul bolii noastre, i-a
chemat ieri la ea pe Jerome şi pe Pierre,
să împartă cu ei cina. Şi masa ei de seară
nu-i mare lucru: o ceaşcă cu lapte şi
pâine. La vârsta ei ai poftă de mâncare,
desigur că a trebuit să se lipsească de
porţia ei.
— Biata fată! Da, are o inimă foarte
bună. Ştii de ce? fiindcă ştie ce e nevoia.
E ceea ce spun mereu: dacă bogaţii ar şti!
dacă bogaţii ar şti!
— Şi acea cuconiţă care a venit
alaltăieri părând atât de speriată, să ne
întrebe dacă avem nevoie de ceva?
Acum ea a văzut ce înseamnă să fii
– 1216 –
– Eugen Sue –
nenorocit… ei bine! n-a mai venit.

— Nu spun că noi suntem mai buni,
reluă încet Morel, ci dimpotrivă, că
bogaţii au cusururile lor şi noi le avem
pe ale noastre.
— Poate că totuşi mai vine, căci deşi
părea speriată, avea o înfăţişare foarte
blândă şi cumsecade. Nenorocirea este
că ei nu ştiu… Nenorocirea este că de
pildă, sunt mulţi agenţi plătiţi să
descopere pe răufăcătorii care au făptuit
crime, dar nu există agenţi puşi să
descopere lucrătorii cinstiţi, împovăraţi
de familii grele, aflate în culmea mizeriei
şi care, din lipsa unui mic ajutor dat la
vreme, se lasă câteodată ispitiţi… E bine
să pedepseşti o faptă rea, dar mai bine ar
fi să o preîntâmpini. Ai rămas cinstit
până la cincizeci de ani, dar mizeria
– 1217 –
cumplită, foamea, te împing la rele, şi

iată că s-a ivit un ticălos mai mult pe
lume; pe când dacă s-ar fi ştiut… dar la
ce bun să ne mai gândim la asta?…
Lumea e aşa cum e! Sunt sărac şi
disperat, vorbesc astfel, dacă aş fi bogat
aş vorbi de petreceri şi de plăceri. Ei
bine, sărmană femeie, cum te mai simţi?
— Aceeaşi stare… nu-mi simt
picioarele., dar tu, tu tremuri; ia-ţi înapoi
haina şi suflă în lumânare, că arde
degeaba; uite că s-a făcut ziuă.
Într-adevăr un licăr palid, abia
străbătând zăpada care acoperea ochiul
de geam, începea să arunce o lumină
tristă în interiorul cocioabei, dându-i un
aspect şi mai înfiorător. Umbra nopţii
mai învăluia o bună parte din această
mizerie.
– 1218 –
– Eugen Sue –
— Aştept să se facă destulă lumină

ca să-mi reiau lucrul, spuse şlefuitorul
aşezându-se pe marginea mindirului
soţiei şi îngropându-şi fruntea în mâini.
După câteva clipe de tăcere, Madeleine îi
zise:
— Când trebuie să vină doamna
Mathieu să ia pietrele la care lucrezi?
— În dimineaţa asta. Nu mai am
altceva de făcut decât să lustruiesc faţeta
unui diamant fals.
— Un diamant fals!… Tu care nu
şlefuieşti decât pietre fine, cu toate că
vecinii noştri cred altfel!
— Cum, nu ştiu?… E drept că acum
câteva zile, când a venit doamna
Mathieu, tu dormeai. Mi-a dat să
şlefuiesc zece diamante false, zece
imitaţii, toate de aceeaşi mărime şi de
– 1219 –
aceeaşi formă cu numărul egal de pietre

preţioase, pe care mi le-a adus, – alea de
colo cu rubine. N-am mai văzut
diamante cu asemenea scânteieri; aceste
zece pietre fac cu siguranţă mai mult de
şaizeci de mii de franci.
— Şi de ce te pune să le imiţi,
şlefuindu-le pe cele false?
— O doamnă din lumea mare,
proprietara pietrelor, o ducesă, mi se
pare, a însărcinat pe domnul Baudoin,
bijutierul, să-i vândă garnitura întreagă
şi să-i comande în loc una de pietre false.
Doamna Mathieu, comisionara care se
ocupă cu plasarea pietrelor firmei
Baudoin, mi-a spus asta, aducându-mi
pietrele veritabile, ca să pot da celor
false aceeaşi tăietură şi aceeaşi formă;
doamna Mathieu a mai dat şi altor
– 1220 –
– Eugen Sue –
şlefuitori câte o parte, fiind vorba de

patruzeci sau de cincizeci de pietre de
tăiat. Nu le puteam face pe toate; ele
urmau să fie gata astăzi dimineaţa,
domnul Baudoin are nevoie de timp ca
să monteze din nou pietrele false.
Doamna Mathieu spune că, adeseori,
aceste doamne înlocuiesc în ascuns
diamantele lor cu imitaţii de rând.
— Vezi, dar, că pietrele false fac
acelaşi efect ca şi cele veritabile şi
cucoanelor care şi le pun numai pentru a
se împodobi, nu le-ar trece niciodată
prin minte să jertfească un diamant
pentru a ajuta nişte nenorociţi ca noi!
— Biată femeie, fii rezonabilă,
suferinţa te face nedreaptă. Cine ştie
oare cât suntem de nenorociţi?
— O, ce om, ce om! dacă te-ar tăia
– 1221 –
cineva în bucăţi, ai spune: mulţumesc.

Morel ridică resemnat din umeri.
— Cât îţi datorează acum doamna
Mathieu? întrebă Madeleine.
— Nimic, deoarece am luat o sută de
franci avans.
— Nimic! Dar am cheltuit ieri
ultimul nostru franc.
— Da, recunoscu abătut Morel.
— Şi ce-o să ne facem?
— Nu ştiu.
— Şi brutarul nu vrea să ne mai dea
pe datorie?…
— Nu, chiar ieri am luat cu
împrumut un sfert de pâine de la
domnul Pipelet.
— Mama Burette nu ne-ar
împrumuta nimic?
— Să ne împrumute?… Acum, când
– 1222 –
– Eugen Sue –
are toate lucrurile noastre amanet, pe ce

să ne împrumute? Pe copiii noştri?
răspunse Morel cu un surâs amar.
— Dar mama, copiii şi tu n-aţi
mâncat toată ziua de ieri nici măcar o
pâine întreagă, voi toţi! Totuşi nu puteţi
muri de foame. E şi vina ta, că n-ai vrut
să te înscrii anul ăsta la oficiul de ajutor.
— Biroul nu înscrie decât pe săracii
care au mobilier, iar noi nu mai avem
nimic, suntem socotiţi ca locuind într-o
cameră mobilată. Tot aşa şi ca să fie
primiţi la azil, copiii trebuie să aibă cel
puţin o bluză, şi ai noştri n-au decât
zdrenţe; şi apoi, la oficiul de ajutor, ca să
mă înscrie ar fi trebuit să mă duc până
acolo, să revin, poate de douăzeci de ori,
fiindcă n-avem niciun sprijin. Asta m-ar
fi făcut să pierd mai multă vreme decât
– 1223 –
merită.
— Dar atunci, cum să facem?
— Poate că doamna aceea drăguţă,
care a venit ieri, nu ne va uita.
— Da, poţi să te bizui! Dar doamna
Mathieu cred că ţi-ar împrumuta cinci
franci; lucrezi pentru ea de zece ani, nu
poate lăsa într-o lipsă atât de neagră pe
un meşteşugar cinstit, împovărat de
familie.
— Nu cred că ar fi în stare să ne
împrumute ceva. A făcut tot ce a putut,
dându-mi înainte treptat toţi cei o sută
douăzeci de franci. E o sumă mare
pentru ea. Faptul că e mijlocitoare de
diamante şi că are câteodată în sacoşa ei
pietre în valoare de cincizeci de mii de
franci, nu îneamnă că e bogată. Când
câştigă o sută de franci pe lună e foarte
– 1224 –
– Eugen Sue –
mulţumită, dar are şi ea greutăţi, creşte

două nepoate. Cinci franci pentru dânsa,
vezi tu, sunt ca şi cinci franci pentru noi,
şi sunt momente când nu-i ai, o ştii prea
bine. Avansându-mi mie banii cu atâta
timp înainte, nu-şi poate lua pâinea de la
gură.
— Iată ce înseamnă să lucrezi pentru
mijlocitori şi nu de-a dreptul cu marii
bijutieri. Câteodată ei sunt mai puţin
zgârciţi. Tu însă te laşi totdeauna jumulit
şi asta e greşeala ta.
— E greşeala mea! se revoltă
nenorocitul, scos din fire de această
învinuire absurdă; oare nu din vina
mamei tale suferim atâta mizerie? Dacă
n-ar fi trebuit să plătesc diamantul pe
care l-a pierdut bătrâna, am fi la zi, am
încasa banii ce mi se cuvin pentru zilele
– 1225 –
de muncă, am fi avut cei o mie şi o sută

de franci pe care i-am scos de la Casa de
economii ca să-i adăugăm celor o mie
trei sute de franci pe care ni i-a
împrumutat acel domn Jacques Ferrand,
blestema-l-ar Dumnezeu!
— Te mai şi încăpăţânezi să nu vrei
să-i mai ceri nimic. Ştiu că e atât de
zgârcit, încât poate că nu ne-ar folosi la
nimic, dar, în sfârşit, trebuie totdeauna
să încerci.
— Lui! Lui! Să mă adresez lui! strigă
Morel. M-aş lăsa mai bine ars cu încetul.
Nu-mi vorbi de omul ăsta că
înnebunesc!
Rostind aceste vorbe, chipul
şlefuitorului, de obicei blând şi
resemnat, căpătă o expresie de sumbră
revoltă, faţa lui palidă se coloră uşor; se
– 1226 –
– Eugen Sue –
ridică brusc de pe saltea şi se plimbă,

agitat, prin mansardă. Cu toată
înfăţişarea lui firavă, diformă, atitudinea
şi trăsăturile sărmanului vădeau în clipa
aceea o cumplită mânie.
— Nu sunt un om rău, exclamă el, n-
am făcut nimănui niciun rău toată viaţa
mea, dar vezi tu, acest notar!… o! îi
doresc tot atâta rău cât mi-a făcut el mie.
Apoi, punându-şi amândouă
mâinile pe frunte, murmură cu un glas
dureros:
— Doamne, de ce oare o soartă
crudă pe care n-am meritat-o, ne-a
azvârlit pe mine şi pe ai mei, cu mâinile
şi picioarele legate, la cheremul acestui
ipocrit? Oare are el dreptul să-şi
folosească averea pentru a da pierzării, a
corupe, a deznădăjdui pe cei pe care
– 1227 –
vrea să-i piardă, să-i corupă şi să-i aducă

la disperare?
— Bine, bine îl dojeni Madeleine,
varsă-ţi focul pe el! Mare ispravă o să
faci când te-o băga la închisoare, ceea ce
poate face dintr-o zi într-alta cu poliţa
aceea de o mie trei sute de franci, pentru
care a obţinut hotărâre judecătorească
împotriva ta. Te ţine legat ca pe o pasăre,
de capătul sforii. Îl urăsc cum îl urăşti şi
tu dar pentru că suntem în mâna lui n-
avem încotro…
— Să-l las s-o necinstească pe fiica
noastră, nu-i aşa? strigă şlefuitorul cu
voce tunătoare.
— Doamne, taci o dată, copiii sunt
treji, te aud.
— Ei şi? Cu atât mai bine! reluă
Morel cu o ironie înspăimântătoare, va fi
– 1228 –
– Eugen Sue –
o bună pildă pentru cele două mai mici,

vor fi prevenite. Poate că într-o bună zi o
să-i vie pofta şi de ele, notarului! Nu
suntem în mâna lui, cum o repeţi
mereu? Haide, mai spune o dată că
poate să mă bage la închisoare, haide,
vorbeşte pe şleau… Trebuie să i-o cedăm
pe fata noastră, nu-i aşa?
După care nenorocitul izbucni într-
un plâns cu hohote, căci această fire
cinstită şi bună, nu mai putea continua
pe acelaşi ton de sarcasm dureros.
— O, copiii mei, strigă el; eu glasul
înecat de lacrimi, bieţii mei copii! Luiza
mea, buna şi frumoasa mea Luiza!...
mult prea frumoasă, mult prea
frumoasă!... Şi de aici ni se trag, toate
nenorocirile. Dacă n-ar fi fost atât de
frumoasă, omul acesta nu mi-ar fi
– 1229 –
propus să-mi împrumute bani. Sunt un

muncitor cinstit, bijutierul m-ar fi păsuit,
n-aş fi avut obligaţii faţă de monstrul
acesta bătrân şi n-ar fi abuzat de
serviciul, ce ne-a făcut ca să încerce a-mi
necinsti fata; n-aş mai fi lăsat-o o singură
zi la el. Dar trebuie, trebuie, mă are la
mână. O! mizerie, mizerie, la câte
umilinţe nu dai tu loc! Dar ce putem
face? I-a spus Luizei răspicat: „Dacă
pleci de la mine, îl bag pe tatăl tău la
închisoare“. Da, o tutuieşte ca pe ultima
târâtură.
— Dacă n-ar fi decât asta, am găsi o
ieşire, dar dacă pleacă de la notar, o sa te
ridice, şi atunci, în vreme ce tu vei sta la
închisoare, ce mă fac eu singură, eu, cu
copiii şi cu mama? Chiar dacă Luiza ar
câştiga douăzeci de franci pe lună în alt
– 1230 –
– Eugen Sue –
loc. Am putea oare trăi şase persoane

din banii ăştia?
— Deci, pentru a putea trăi, să
îngăduim cumva ca Luiza să fie
necinstită?
— Exagerezi totdeauna; notarul se
ţine de ea, e adevărat… ne-a spus fata,
dar e cinstită, o ştii prea bine.
— O! da, e cinstită, vrednică şi bună!
Când a văzut, în ce greutăţi ne zbatem
din pricina bolii tale, a vrut să-şi ia un
serviciu, să nu ne mai fie o povară, nu ţi-
am spus cât de mult m-a îndurerat
asta.!… Ea, servitoare… maltratată…
umilită!… Ea, atât de mândră din fire
încât, bineînţeles în glumă… ţi-
aminteşti? râdeam, numind-o
„prinţesa“; fiindcă spunea mereu că, tot
dereticând, va face din bietul nostru
– 1231 –
adăpost un fel de mic palat… Draga de

ea, aş fi fost fericit să o păstrez lângă noi,
chiar dacă aş fi fost nevoit să lucrez şi
nopţile… De asemenea când îi vedeam
chipul trandafiriu şi ochii ei frumoşi,
căprui, în faţa mea, lângă masa mea de
lucru, şi o ascultam cântând, munca mi
se părea mai puţin grea. Biata Luiza, atât
de chinuită şi, cu toate astea, atât de
veselă… Până şi din mama ta făcea ce
voia! Şi când îţi vorbea, când se uita la
tine, nu era chip să nu fii de părerea ei…
Cum te mai îngrijea! Cum, te- înveselea!
şi de fraţi şi de surori cât de mult se
ocupa!… Avea vreme pentru toate. Cu
Luiza s-a dus toată fericirea noastră,
toată, s-a dus o dată cu ea.
— Destul, Morel, nu-mi aminti de
asta… îmi frângi inima, zise Madeleine,
– 1232 –
– Eugen Sue –
plângând cu lacrimi fierbinţi.

— Şi când mă gândesc că poate acel
monstru bătrân… Iată, vezi tu… la
gândul acesta mi se urcă sângele în
cap… Îmi vine să mă duc să-l ucid şi
apoi, să mă omor…
— Dar noi ce facem? Îţi repet,
exagerezi. Notarul poate că i-a spus asta
Luizei aşa, în glumă… De atfel, se duce
la biserică în fiecare duminică, are
prieteni preoţi… Multă lume spune că e
mai sigur să depui bani la el decât la
Casa de economii.
— Ce dovedeşte asta? Că e bogat şi
ipocrit… O cunosc bine pe Luiza… e
cinstită… Da, dar ea ne iubeşte-mai
presus de orice, inima îi sângerează la
vederea mizeriei noastre. Ea ştie că, fără
mine, aţi muri cu totul de foame; şi dacă
– 1233 –
notarul a ameninţat-o că mă bagă la

închisoare… Nenorocita a fost, poate în
stare… Ah! capul meu… îmi vine să
înnebunesc!
— Doamne, dar dacă asta s-ar fi
întâmplat, notarul i-ar fi dat bani, daruri
şi desigur că fata n-ar fi oprit nimic
pentru ea, ni le-ar fi dat nouă.
— Taci… Nu înţeleg cum poţi avea
asemenea gânduri… Luiza să
primească… Luiza…
— Dar nu pentru ea… pentru noi!
— Taci… încă o dată îţi spun, taci!
Mă faci să mă cutremur… Fără mine…
nu ştiu ce ai fi ajuns, şi ce s-ar fi ales din
copiii mei, cu o asemenea mentalitate.
— Dar ce lucru rău am spus?
— Niciunul…
— Ei bine, atunci de ce ţi-e teamă
– 1234 –
– Eugen Sue –
că…?
Şlefuitorul o întrerupse nerăbdător:
— Mi-e teamă, deoarece am băgat de
seamă că de trei luni încoace… de fiecare
dată când vine aici şi mă sărută… Luiza
roşeşte.
— De bucurie că te vede.
— Sau de ruşine… E din ce în ce mai
tristă…
— Fiindcă ne vede din ce în ce mai
nenorociţi.
— Şi apoi când îi vorbesc de notar,
susţine că acum n-o mai ameninţă că te
vâră la închisoare.
— Da, dar cu ce preţ n-o mai
ameninţă? Ea nu o spune şi roşeşte când
mă sărută. Doamne! ar fi foarte rău ca
un stăpân să spună unei biete fete
cinstite a cărei pâine e în mâna lui:
– 1235 –
„Consimte sau te alung şi, dacă mi s-ar

cere referinţe asupra ta, aş răspunde că
eşti un element rău, ca să te împiedic să
găseşti loc la alt stăpân.“ Dar ca să-i
spună: „Consimte, sau de nu, îl bag pe
tatăl tău la închisoare“, să-i spună aşa
când ştie că o întreagă familie trăieşte de
pe urma acestui părinte, o! asta e o
purtare de o mie de ori mai criminală.
— Şi când mă gândesc că numai cu
un diamant din cele de pe masa ta te-ai
putea achita faţă de notar, ai putea
scoate fata din slujbă şi s-o ţinem acasă,
adăugă încet Madeleine.
— Chiar de mi-ai spune de o sută de
ori acest lucru, la ce bun?… Bineînţeles
că dacă aş fi bogat, n-aş fi sărac, reluă
Morel cu o nerăbdare crescândă.
Cinstea acestui om era atât de
– 1236 –
– Eugen Sue –
firească, s-ar putea zice organică, încât

nici prin minte nu-i trecea că soţia lui,
abătută, acrită de nenorocire, ar putea
nutri vreun gând vinovat vrând să
ispitească cinstea lui neatinsă.
Morel continuă cu amărăciune:
— Trebuie să ne resemnăm. Fericiţi
cei ce pot avea pe copiii lor lângă ei şi să-
i ferească de primejdii, dar pe o fată din
popor cine o apără? Nimeni… Dacă are
vârsta când poate câştiga ceva, pleacă
dimineaţa la atelier şi se înapoiază seara;
în timpul acesta, mama îşi vede de
munca ei, tatăl de a lui. Timpul e bogăţia
noastră şi pâinea e atât de scumpă, încât
nu ne dă răgazul să ne ocupăm de copiii
noştri; şi apoi se ţipă împotriva
dezmăţului fetelor sărace… ca şi cum
părinţii ar avea mijlocul să le ţină acasă,
– 1237 –
sau măcar timpul necesar supravegherii

lor, când sunt în oraş… Lipsurile nu
contează faţă de durerea de a ne părăsi
soţia, copilul, tatăl… Mai ales nouă,
oamenilor săraci, viaţa de familie ne-ar fi
necesară şi mai alinătoare. Şi, de îndată
ce copiii noştri ajung la vârsta la care
încep să judece, suntem siliţi să ne
despărţim de ei!
În clipa aceea, cineva bătu cu
zgomot în uşa mansardei.
Capitolul 17
SENTINŢA
Mirat, şlefuitorul se ridică şi se duse

să deschidă. Doi oameni intrară
înăuntru.
Unul, slab, înalt, cu faţa
– 1238 –
– Eugen Sue –
respingătoare şi buboasă, încadrată de

favoriţi negri-cenuşii, ţinând în mână un
baston gros, plumbuit; purta o pălărie
boţită şi o redingotă lungă, verde,
jegoasă, strâns încheiată. Gulerul de
catifea neagră, roasă, descoperea un gât
lung, roşu, golaş ca de vultur. Acest om
se numea Malicorne.
Celălalt, mai scund, cu o faţă tot atât
de ordinară, butucănos şi îndesat, era
îmbrăcat cu un fel de lux grotesc.
Cămaşa lui de o curăţenie îndoielnică,
era încheiată cu butoni de briliante; un
lanţ lung de aur şerpuia pe o vestă de
stofă scoţiană, uzată, care se vedea de
sub un palton din imitaţie de pluş gri-
gălbui… Acest om se numea Bourdin.
— Uf! cum pute aici a mizerie şi a
moarte! zise Malicorne oprindu-se în
– 1239 –
prag.
— E drept că nu miroase a mosc! Ce
meserie! răspunse Bourdin, făcând un
gest de dezgust şi dispreţ; apoi se
apropie de meşteşugar care îl privea cu
mirare şi indignare.
Prin uşa întredeschisă se zări mutra
răutăcioasa, vicleană şi atentă la tot ce se
petrece, a Şontorogului, care urmărind,
fără ştirea lor pe aceşti necunoscuţi, se
uita, pândea, asculta.
— Ce doriţi? îl întrebă pe un ton
aspru şlefuitorul, revoltat de grosolănia
celor doi oameni.
— Jerome Morel? răspunse Bourdin.
— Eu sunt…
— Lucrător şlefuitor de pietre
scumpe?
— Eu sunt.
– 1240 –
– Eugen Sue –
— Sigur?
— Încă o dată. Eu sunt. Mă scoateţi
din răbdări… Ce doriţi? Răspundeţi, sau
ieşiţi afară!
— Bună creştere, ce să zic…
mulţumesc… Ia spune Malicorne, se
întoarse Bourdin către colegul lui, nu e
mare lucru de luat… aici… nu e ca la
vicontele de Saint-Rémy!
— Da… dar când e gras curcanul, nu
e nimeni acasă, cum s-a întâmplat în
strada Chaillot… Vrabia zburase din
ajun… şi pe nesimţite, pe când paraziţi
ca ăştia rămân lipiţi de cuşcă.
— Te cred… de-alde ăştia nu cer
decât să fie băgaţi la gros ca să-şi aibă
porţia de mâncare.
— Se vede că datornicul e băiat bun,
o să-l coste mai mult decât face, dar asta
– 1241 –
îl priveşte.
— Ascultaţi, se indignă Morel, dacă
n-aţi fi beţi, cum arătaţi, m-aş supăra…
Ieşiţi imediat afară din casa mea!
— Ah! Ah! e grozavă pocitania!
exclamă Bourdin făcând o aluzie
injurioasă la trupul deformat al
şlefuitorului. Ce zici de asta, Malicorne,
are tupeul să numească asta „casa
mea“… o cocioabă unde n-aş cuteza să
vâr niciun câine.
— Doamne! Doamne! izbucni
Madeleine atât de speriată încât nu
putuse până atunci să articuleze un
cuvânt, ci strigă după ajutor… poate
sunt nişte răufăcători… Ia seama la
diamantele tale…
Într-adevăr, văzând pe cei doi
necunoscuţi cu înfăţişare suspectă,
– 1242 –
– Eugen Sue –
apropiindu-se tot mai mult de masa lui

de lucru, unde se aflau încă risipite
pietrele, Morel, temându-se că indivizii
ar avea cine ştie ce intenţii ascunse,
alergă la masă şi, cu amândouă mâinile,
acoperi pietrele preţioase.
Şontorogul, mereu la pândă, cu
urechile ciulite, reţinuse vorbele
Madeleinei, observase gestul
meşteşugarului şi îşi spuse:
„Ia te uită, ia te uită… cică e şlefuitor
de pietre false: dacă erau false nu i-ar fi
fost teamă că Mathieu care vine deseori
pe aici, e mijlocitoare şi de pietre
«adevărate»… Deci sunt diamante în
lege pe care le duce în taşca ei… E bine
de ştiut, o să spun asta Cucuvelei…“
Cucuvelei… începu să fredoneze fiul lui
Braţ-Roşu.
– 1243 –
— Dacă nu ieşiţi imediat, din casa

mea chem garda... strigă Morel.
Copiii, speriaţi de această scenă,
începură să plângă şi bătrâna idioată se
ridică în capul oaselor…
— Dacă e cineva care are dreptul să
cheme garda… aceia suntem noi… ai
înţeles, pocitule? zise Bourdin.
— Asta având în vedere că garda
trebuie să ne ajute să te transportăm
unde ştim, adică la închisoare, dacă te
opui cumva, adăugă Malicorne. Nu l-am
luat pe judecătorul de pace cu noi, e
adevărat, dar dacă ţii să te bucuri de
societatea lui, îl vom scoate din pat şi ţi-l
vom servi cald, fierbinte… Bourdin, du-
te şi adu-l!
— La închisoare… eu? strigă Morel,
uluit de cele auzite.
– 1244 –
– Eugen Sue –
— Da… la Clichy…
— La Clichy? repetă meşteşugarul
cu privirea rătăcită.
— Dar tare mai e de cap şi ăsta!
interveni Malicorne.
— La închisoare pentru datorii... îţi
place mai bine aşa? reluă Bourdin.
— Dumneavoastră…
dumneavoastră… aţi fi… cumva... Ah!
notarul. Doamne mare!
Şi meşteşugarul, palid ca moartea,
recăzu pe scaun, fără a mai putea rosti o
vorbă.
— Suntem portărei veniţi să te
ridicăm, dacă am fi în stare… Ai înţeles
despre ce e vorba?
— Morel… poliţia stăpânului
Luizei… suntem pierduţi! strigă
Madeleine cu voce sfâşietoare.
– 1245 –
— Iată hotărârea judecătorească,

spuse Malicorne, scoţând din servieta sa
un act timbrat.
După ce debitase monoton, ca de
obicei, şi cu glas aproape ininteligibil, o
parte a sentinţei, apăsă asupra ultimelor
cuvinte, din păcate prea lămuritoare
pentru meşteşugar:
„Judecând în ultimă instanţă,

tribunalul osândeşte pe numitul Jerome
Morel să plătească domnului Pierre Petit
Jean, negustor, prin toate căile de drept şi
chiar cu persoana debitorului, suma de 1.300
franci cu dobânzile din ziua protestării
cambiei şi îl condamnă pe lângă aceasta şi la
plata cheltuielilor… Redactat în fapt şi în
drept la Paris, 13 septembrie 1838.“
– 1246 –
– Eugen Sue –
— Şi atunci Luiza? exclamă Morel cu

mintea aproape rătăcită, pălind că n-a
auzit lectura aceea confuză, şi Luiza
unde este? Dacă mă bagă la închisoare,
înseamnă că a plecat de la notar…
Luiza… Doamne… ce s-a întâmplat cu
ea?
— Cine e aia Luiza? întrebă Bourdin.
— Ci dă-l încolo, interveni brutal
Malicorne, nu vezi că bate câmpii?…
Apoi apropiindu-se de Morel, îi
comandă ca la armată: Înainte, marş,
prin flanc câte unul! S-o luăm din loc;
simt nevoia de aer, aici te otrăveşti.
— Morel, nu te duce! Apără-te!
strigă Madeleine, pierdută. Ucide-i pe
golanii ăştia! Of! Ce fricos… Laşi să te ia
cu ei? Ne părăseşti?
— Ca la dumneavoastră acasă,
– 1247 –
doamnă, o luă Bourdin în râs. Dar dacă

soţul dumneavoastră cutează să ridice
mâna asupra mea, îl fac praf.
Cu gândul numai la Luiza, Morel nu
auzea nimic din ce se spunea în jurul lui.
Deodată, o expresie de bucurie amară îi
lumină faţa şi exclamă:
— Luiza a părăsit casa notarului…
mă duc la închisoare cu inima uşoară…
Dar aruncând o privire în jurul lui,
adăugă:
— Şi soţia mea… şi mama ei… şi
ceilalţi copii ai mei… cine îi va hrăni?
Nu mi se vor mai încredinţa pietre ca să
le lucrez în închisoare… se va crede că
necinstea m-a adus acolo. Dar asta
înseamnă moartea alor mei, moartea
noastră a tuturor; asta vrea notarul?
— O dat, de două ori – nu mai
– 1248 –
– Eugen Sue –
sfârşim odată? se supără Bourdin, la

urma urmei toate astea ne plictisesc…
Îmbracă-te şi hai s-o luăm din loc.
— Oameni buni, iertaţi-mi vorbele
pe care vi le-am spus adineauri! strigă
Madeleine, rămânând mereu culcată. Nu
vă va lăsa inima să-l ridicaţi pe Morel…
Ce vreţi să mă fac cu cei cinci copii ai
mei şi cu mama care e nebună? Uitaţi-vă,
o vedeţi acolo ghemuită pe salteaua ei? E
nebună, domnii mei!… e nebună!
— Bătrâna aia tunsă?
— Uite! Adevărat, e tunsă, spuse
Malicorne, eu credeam că poartă un
tulpan alb…
— Copiii mei, aruncaţi-vă la
picioarele acestor domni buni, strigă
Madeleine, voind printr-o ultimă
încercare să-i înduioşeze pe portărei,
– 1249 –
rugaţi-i să nu-l ridice pe bietul vostru

tată... pâinea noastră cea de toate
zilele…
Cu toate îndemnurile mamei, copiii
plângeau, speriaţi, neîndrăznind să iasă
din culcuş.
La acest neobişnuit vacarm şi la
vederea celor doi portărei pe care nu-i
cunoştea, idioata începu să scoată nişte
urlete înăbuşite, dându-se cu capul de
pereţi.
Morel părea străin de tot ce se
petrecea în jurul lui; lovitura era atât de
cumplită şi de neaşteptată, urmările
acestei arestări îi păreau atât de
îngrozitoare, încât nu-i venea să creadă
că tot ce se petrece era aievea… Slăbit şi
aşa din pricina lipsurilor de tot felul,
puterile îl părăsiseră; stătea palid, cu
– 1250 –
– Eugen Sue –
privirea rătăcită, aşezat pe scaunul lui,

prăbuşit în el însuşi; braţele îi atârnau,
capul îi căzuse pe piept…
— Ah! Mii de tunete… când se vor
termina toate astea? strigă Malicorne.
Oare credeţi că am venit la nuntă? Să
mergem, că de nu, te iau pe sus.
Portărelul puse mâna pe umărul
meşteşugarului şi îl zgudui cu
brutalitate.
Aceste ameninţări, gestul acesta,
provocară o spaimă cumplită copiilor;
cei trei băieţi ieşiră, pe jumătate goi, din
mindirul lor şi veniră să se arunce,
lăcrămând, la picioarele executorilor,
împreunându-şi mâinile şi strigând cu
voce sfâşietoare:
— Fie-vă milă, nu ne ucideţi tatăl!
La vederea acestor copii nenorociţi,
– 1251 –
tremurând de frig şi spaimă, Bourdin, cu

toată duritatea lui înnăscută, şi deprins
cu asemenea scene, fu aproape mişcat.
Tovarăşul lui, neîndurător, îşi desfăcu
brutal piciorul din braţele copiilor, care
se agăţaseră de el, implorându-l.
— Eh! voi ăştia, ţâncilor!… Ce
afurisită meserie să ai mereu de-a face cu
asemenea cerşetori!…
Un episod tragic contribui ca această
scenă să devină şi mai cumplită. Cea mai
mare dintre fetiţe, continuând să rămână
culcată pe mindir alături de sora ei
bolnavă, strigă deodată:
— Mamă, mamă, nu ştiu ce are
Adela… E toată rece! Se uită fix la mine
şi nu mai răsuflă…
Biata ofticoasă murise încet, fără un
vaiet, cu privirea aţintită în ochii surorii
– 1252 –
– Eugen Sue –
ei, pe care o iubea atâta…

Nu e cu putinţă să redăm ţipătul pe
care soţia şlefuitorului îl scoase, când
auzi aceste vorbe, căci îşi dădu seama de
adevăr. A fost unul din acele ţipete
sugrumate, convulsive, smulse din
adâncul sufletului unei mame.
— Sora mea mi se pare c-a murit!
Doamne! Doamne, mi-e frică! strigă
copila, ieşind repede din mindir şi
alergând speriată să se arunce în braţele
mamei.
Aceasta, uitând că picioarele
aproape paralizate nu o mai puteau
susţine, făcu o sforţare violentă să se
ridice şi să alerge lângă fetiţa ei moartă,
dar puterile o părăsiră şi căzu pe podea,
scoţând un ultim strigăt de deznădejde,
care găsi un ecou în inima lui Morel; îşi
– 1253 –
ieşi din amorţeală, dintr-o săritură fu pe

mindir şi o apucă pe fata lui în vârstă de
patru ani…
Era moartă.
Frigul, mizeria, îi grăbiseră
sfârşitul… Cu toate că şi altminteri
boala, consecinţă a lipsurilor, era
mortală.
Bietele ei picioruşe erau de acum
înţepenite şi îngheţate.
– 1254 –
– Eugen Sue –
Partea a patra
Capitolul 1
LUIZA
Morel, cu părul lui sur, răvăşit de

groază şi disperare, stătea împietrit,
ţinând în braţe copilul mort. Îl privea cu
ochii goi, uscaţi şi înroşiţi.
— Morel, Morel… dă-mi-o pe Adela!
striga nenorocita mamă, întinzând
braţele către soţul ei. Nu e adevărat… nu
n-a murit… o să vezi, o s-o încălzesc…
Curiozitatea idioatei fu stârnită de
stăruinţa portăreilor de a-l ridica pe
– 1255 –
şlefuitor care nu voia să se despartă de

copilul mort. Bătrâna încetă să mai urle,
se ridică din aşternut, se apropie încet,
îşi îţi capul ei hidos şi cretin peste
umărul lui Morel şi se uită câteva clipe
la cadavrul nepoatei.
Trăsăturile ei păstrau obişnuita lor
expresie de abrutizare; după un minut,
idioata scoase un fel de răget răguşit, de
fiară înfometată, apoi, înapoindu-se la
culcuşul ei, se aruncă pe saltea, strigând:
— Foame! Foame!
— Uitaţi-vă, domnilor, vedeţi şi
dumneavoastră, o biată copilă de patru
ani, Adela… O cheamă Adela. Aseară
am mai sărutat-o, ba chiar şi azi
dimineaţă… Ei bine! Îmi veţi spune că-i
o gură mai puţin de hrănit şi că-i spre
norocul meu, nu-i aşa? glăsui
– 1256 –
– Eugen Sue –
meşteşugarul cu un aer rătăcit.

Mintea începea să i se tulbure după
atâtea lovituri cumplite.
— Morel, vreau fata, dă-mi-o! strigă
Madeleine.
— Adevărat, e rândul tău, răspunse
şlefuitorul.
Şi se duse să depună copilul în
braţele soţiei sale.
Apoi, îşi ascunse faţa în palme,
scoţând un geamăt prelung.
Madeleine, tot atât de rătăcită ca şi
soţul ei, băgă în paiele mindirului său
trupul fetei, sorbind-o din ochi cu un fel
de gelozie sălbatică, pe când ceilalţi
copii, îngenuncheaţi, izbucneau în plâns.
Portăreii mişcaţi o clipă de moartea
copilului, reveniră la brutalitatea lor
obişnuită:
– 1257 –
— Haide, camarade, se adresă

Malicorne şlefuitorului, fata dumitale a
murit, e o nenorocire, dar toţi suntem
muritori, noi nu putem face nimic, cum
nici dumneata nu poţi… Trebuie să ne
urmezi, mai avem de înhăţat un individ,
căci azi e zi de vânat.
Morel nici nu-l auzea.
Adâncit cu totul în gândurile lui
macabre, meşteşugarul îşi zicea, cu
glasul gâtuit şi întretăiat: „Va trebui
totuşi s-o îngrop pe micuţă, s-o veghez,
până vor veni s-o ridice… S-o
înmormântez! Dar cu ce? N-avem
nimic… Nici bani de sicriu. Şi cine ne va
mai da pe datorie? O! un sicriu mic de
tot, pentru un copil de patru ani, nu
poate să coste prea mult… şi fără dric…
poate fi luat sub braţ. Ha! Ha! Ha!
– 1258 –
– Eugen Sue –
izbucni el într-un râs înspăimântătoare,

ce noroc pe mine!… Ar fi putut muri la
optsprezece ani, la vârsta Luizei, şi
atunci nu mi s-ar mai fi dat un sicriu
mare pe datorie…“
— Ah! ia stai niţel! omul ăsta e în
stare să-şi piardă minţile! zise Bourdin
lui Malicorne; uită-te la ochii lui… te
apucă groaza… şi bătrâna asta idioata
care urlă de foame! Ce familie!
— Totuşi, trebuie să isprăvim o
dată… Cu toate că arestarea acestui
cerşetor nu e taxată decât la şaptezeci şi
şase de franci şi şaptezeci şi cinci
centime, o să umflăm, cum e şi drept,
spezele la două-sute patruzeci sau două-
sute cincizeci de franci. Datornicul
plăteşte…
— Ia spune, cine o să-l împrumute,
– 1259 –
fiindcă nenorocitul ăsta trebuie să

plătească şi duba cu care va fi dus de
aici.
— Ăsta o să-şi plătească datoria de
două mii cinci-sute de franci, capital,
dobânzi, speze şi celelalte, la paştele
cailor. Ce, e vina noastră că i-a mierlit
broscoiul?
— Când eşti în halul ăsta de golan,
nu faci copii.
— Asta o să-l înveţe minte, adăugă
Malicorne; apoi bătându-l pe Morel pe
umăr: Haide, haide, camarade, n-aveam
timp de pierdut; dacă nu poţi plăti, la
închisoare!
— La închisoare? Cine? Domnul
Morel? strigă o voce tânără şi limpede.
Şi o fată brună, înfloritoare,
îmbujorată, cu capul descoperit şi
– 1260 –
– Eugen Sue –
pieptănat cu grijă, pătrunse cu vioiciune

în mansardă.
— Ah, domnişoara Rigolette, spuse
plângând unul din copii, eşti atât de
bună! Scapă-l pe tata, vor să-l ducă la
închisoare şi mica noastră surioară a
murit…
— Adela a murit! strigă fata, ai cărei
ochi negri şi luminoşi se umbriră de
lacrimi. Tatăl vostru la închisoare! Asta
nu se poate…
Şi, încremenită, se uita pe rând la
şlefuitor, la soţia lui şi la portărei.
— Ascultă, drăguţa mea, dumneata,
care ai mintea întreagă, fă-l pe acest om
să înţeleagă; fetiţa i-a murit, e drept, dar
el trebuie să meargă cu noi la Clichy, la
închisoarea datornicilor; suntem
portărei…
– 1261 –
— Deci e adevărat? exclamă fata.

— Foarte adevărat! Mama ţine
copila în patul ei, nu i-o poate lua
nimeni, e cu gândul aiurea. Tatăl s-ar
putea folosi de împrejurare ca s-o
şteargă…
— Doamne, Doamne, Dumnezeule,
ce nenorocire! strigă Rigolette, ce
nenorocire! Cum să facem?
— Să plătească sau să meargă la
închisoare, altă soluţie nu există; ai două,
trei bancnote de-o mie de franci, să le
împrumuţi? o întrebă Malicorne pe un
ton ironic, dacă ai du-te şi adu banii, noi
nu vrem decât asta.
— Ah! dar o groaznic, spuse
Rigolette indignată. Să ai îndrăzneala să
glumeşti în faţa unei asemenea
nenorociri?
– 1262 –
– Eugen Sue –
— Ei bine! să lăsăm gluma, interveni

celălalt portărel, pentru că tot vrei să fii
bună la ceva, vezi ca femeia să nu bage
de seamă când îi ridicăm bărbatul. Îi vei
cruţa pe amândoi de o clipă dureroasă.
Deşi brutal, sfatul era înţelept;
Rigolette îl ascultă şi se apropie de
Madeleine. Aceasta, înnebunită de
disperare, părea că nici n-o vede pe fata
care îngenunchiase lângă culcuş alături
de ceilalţi copii.
Morel nu-şi revenise din starea de
inconştienţă trecătoare decât pentru a
cădea pradă gândurilor din ce în ce mai
apăsătoare; ceva mai liniştit, putu judeca
situaţia cumplită în care se afla. Notarul,
o dată hotărât să ia această decizie
extremă, era neînduplecat; portăreii nu-
şi puteau face decât datoria.
– 1263 –
Meşteşugarul se resemnă.
— Ei bine, plecăm o dată? îl întrebă
Bourdin.
— Nu pot lăsa diamantele astea aici,
spus Morel, arătând pietrele risipite pe
masă, soţia mea e înnebunită.
Mijlocitoarea pentru care lucrez trebuie
să vină să le ia acum, de dimineaţă, sau
în cursul zilei, au o valoare
considerabilă.
— E bine de ştiut, îşi zise
Şontorogul, care stătea mereu lângă uşa
crăpată, bine, bine, Cucuvaia o să afle
asta.
— Dați-mi răgaz, numai până
mâine, reluă Morel, ca să pot da
mijlocitoarei diamantele.
— Cu neputinţă! Să isprăvim
numaidecât!
– 1264 –
– Eugen Sue –
— Dar nu vreau ca, lăsându-le aici,

să risc să se piardă.
— Ia-le cu dumneata, trăsura
noastră e jos, o s-o trecem la socoteală.
Vom merge la mijlocitoare acasă; dacă n-
o găsim, vei depune pietrele la grefa
închisorii Clichy; vor fi acolo în aceeaşi
siguranţă ca la bancă… Haide, să ne
grăbim, o ştergem fără ca soţia dumitale
şi copiii să bage de seamă!
— Daţi-mi răgaz până mâine, să-mi
pot, îngropa copilul! îi imploră Morel cu
vocea sugrumată de lacrimile pe care cu
greu le reţinea.
— Nu!… Am pierdut mai bine de un
ceas aici…
— Înmormântarea asta te va
îndurera şi mai mult, adăugă Malicorne.
— Ah! da… mă va îndurera şi mai
– 1265 –
mult, spuse Morel cu amărăciune. Vă

temeţi grozav de mult să nu îndureraţi
oamenii!
— Haide, la naiba! grăbeşte-te…
spuse cu brutalitate şi nerăbdare
Malicorne.
— De când aveţi ordinul de
arestare?
— Sentinţa s-a dat acum patru luni,
dar abia ieri a primit portărelul-şef
ordinul notarului să procedăm la
executare.
— De-abia ieri… de ce atât de
târziu?…
— Ştiu eu?… Haide, ia-ţi bocceaua!
— Ieri… şi Luiza nici n-a dat pe aici:
unde e? ce s-a întâmplat cu ea? întrebă
şlefuitorul, scoţând dintr-un sertar o
cutie de carton plină cu vată în care
– 1266 –
– Eugen Sue –
rândui pietrele. Dar să nu ne mai

gândim la asta… La închisoare am să am
vreme destulă să mă gândesc la toate!
— Haide, fă-ţi repede bagajul şi
îmbracă-te!
— N-am niciun bagaj, în afară de
aceste diamante pe care le iau cu mine să
le depun la grefă.
— Atunci, îmbracă-te!
— N-am alte haine decât astea de pe
mine.
— Cum o să mergi cu zdrenţele
astea? întrebă Bourdin.
— V-o fi ruşine cu mine, ai? zise cu
amărăciune şlefuitorul.
— Nu, pentru că mergem cu trăsura
dumitale, răspunse Malicorne.
— Tată, te cheamă mama, spuse
unul din copii.
– 1267 –
— Ascultă, murmură repede Morel,

adresându-se unuia dintre portărei, nu
fii neomenos… acordă-mi o ultimă
îngăduinţă… Nu am curajul să-mi iau
rămas bun de la soţia şi copiii mei… mi
s-ar rupe inima… Dacă vor vedea că mă
luaţi cu voi, vor alerga după mine… Aş
vrea să evit asta. Vă implor, spuneţi tare
că reveniţi peste trei, patru zile şi
prefaceţi-vă că plecaţi… Mă veţi aştepta
cu un cat mai jos. Voi ieşi de aici peste
cinci minute… asta mă va cruţa de
rămasul bun pe care simt că nu-s în stare
să mi-l iau.. Aş înnebuni… Cum era cât
p-aici să înnebunesc adineauri
— Cunosc figura… vrei să mă faci s-
o înghit!… răspunse Malicorne, vrei s-o
ştergi, păcălici bătrân, hai?
— Oh, Doamne, Doamne! strigă
– 1268 –
– Eugen Sue –
Morel cu o dureroasă indignare.

— Nu cred că ne duce, şopti Bourdin
însoţitorului său; să facem cum cere,
altminteri nu mai ieşim niciodată de aici;
o să stau de altfel acolo, în dosul uşii…
mansarda nu are altă ieşire, nu ne poate
scăpa.
— Bine, fie, lovi-l-ar trăsnetul!… Ce
mai vierme! Ce mai vierme!… Apoi,
adresându-se încet lui Morel: Ne-am
înţeles, te aşteptăm la al patrulea…
joacă-ţi rolul şi grăbeşte-te.
— Vă mulţumesc, răspunse Morel.
— Bine, e-n regulă! reluă Bourdin cu
glas tare, aruncând meşteşugarului o
privire complice. Dacă e aşa, şi ne
făgăduieşti să plăteşti, te lăsăm acasă:
vom veni peste cinci-şase zile… dar
atunci vezi să te ţii de vorbă!
– 1269 –
— Da, domnilor, sper să pot plăti

atunci, spuse Morel.
Portăreii ieşiră.
Şontorogul, de teamă să nu fie
descoperit, dispăruse pe după scară în
clipa când agenţii părăsiră mansarda.
— Doamnă Morel, ai auzit?
interveni Rigolette adresându-se soţiei
şlefuitorului pentru a o scoate din
încremenirea ei; îl lasă pe soţul dumitale
în pace; cei doi oameni au plecat.
— Auzi, mamă, nu-l mai iau cu ei pe
tata, zice cel mai mare dintre băieţi.
— Morel, ascultă, ascultă! Ia unul
din diamantele cele mari, n-o să ştie
nimeni, şi suntem salvaţi, murmură
Madeleine ca în delir. Mica noastră
Adela nu va mai suferi de frig, va trăi.
Folosindu-se de o clipă în care
– 1270 –
– Eugen Sue –
nimeni dintre ai lui nu băgă de seamă,

şlefuitorul ieşi pe uşă.
Portărelul îl aştepta afară, pe un fel
de mic palier cu acoperiş.
Pe acest palier se deschidea uşa unui
pod care prelungea o parte din
mansarda Morelilor şi în care domnul
Pipelet colecta rezervele lui de talpă. De
altfel (am mai spus-o), demnul portar
numea acest colţişor „loja lui de
melodramă“, căci, printr-o gaură făcută
în despărţitura dintre două şipci, asista
câteodată la scenele triste care se
petreceau la Moreli.
— Haide, la drum, om de nimic!
porunci el punând piciorul pe prima
treaptă a scării şi făcând semn
şlefuitorului să-l urmeze.
— Numai o clipă, fie-vă milă! spuse
– 1271 –
Morel.
Îngenunche pe podea şi, printr-o
crăpătură a uşii, aruncă o ultimă privire
familiei lui, apoi, împreunându-şi
mâinile şi plângând cu lacrimi fierbinţi,
spuse încet, cu voce sfâşietoare:
— Adio, bieţii mei copii, adio biata
mea soţie… adio!
— Ei drace!… ai să sfârşeşti o dată
cu văicărelile astea! zise cu brutalitate
Bourdin. Malicorne are dreptate: ce
coteţ… ce coteţ!
Morel se ridică, era gata să-l urmeze
pe portărel, când deodată aceste vorbe
răzbătură de pe scară:
— Tată! Tată!
— Luiza! strigă şlefuitorul ridicând
mâinile către cer; o voi putea deci
îmbrăţişa înainte de a pleca!
– 1272 –
– Eugen Sue –
— Îţi mulţumesc, Dumnezeule! Am

sosit la vreme!... se auzi vocea fetei,
apropiindu-se din ce în ce o dată cu paşii
care urcau grăbit scările.
— Fii liniştită, copila mea, răsună o
altă voce, ascuţită şi gâfâită, venind din
partea de jos a scării; de va fi nevoie, îi
pândesc eu în alee, cu mătura şi cu
bătrânul meu, şi nu vor ieşi de aici până
nu le vei vorbi golanilor! Aţi recunoscut-
o desigur pe doamna Pipelet care, mai
puţin sprintenă decât Luiza, o urma
încet.
După câteva clipe, fiica şlefuitorului
era în braţele tatălui ei.
— Tu eşti, Luiza! Draga mea Luiza,
repetă Morel plângând. Dar ce palidă
eşti, Doamne, ce-i cu tine?
— Nimic, nimic, răspunse Luiza
– 1273 –
bâlbâindu-se. Am alergat atât de repede!

Iată banii…
— Cum?…
— Eşti liber!
— Ştiai, deci?
— Da, da… Ia-i, domnule, iată banii,
spuse fata dându-i un fişic de aur lui
Malicorne.
— Dar banii ăştia, Luiza, banii
ăştia?…
— Vei afla totul… nu te speria. Vino
s-o linişteşti pe mama!
— Nu, nu, aşteaptă puţin! exclamă
Morel, aşezându-se în faţa uşii. Se
gândea la moartea fetiţii de care Luiza
nu ştia. Aşteaptă, trebuie să-ţi vorbesc…
Dar banii ăştia…
— O clipă, spuse Malicorne, sfârşind
număratul monedelor de aur, pe care la
– 1274 –
– Eugen Sue –
băgă în buzunar, şaizeci şi patru, şaizeci

şi cinci, asta face o mie trei sute de
franci. Numai atâta ai, puicuţo?
— Dar nu datorezi decât o mie trei
sute de franci! se miră Luiza, adresându-
se tatălui ei.
— Da, spuse Morel.
— O clipă, reluă portărelul, poliţa e
de o mie trei sute de franci, e în regulă,
iată poliţa achitată, dar cheltuielile? În
afară de arestare, mai e de plată suma de
o mie o sută patruzeci de franci.
— Ah, Doamne, Doamne, strigă
Luiza, credeam că nu erau de plată decât
o mie trei sute de franci. Dar, domnule,
vom plăti mai târziu şi restul… iată o
arvună destul de însemnată… nu-i aşa,
tată?
— Mai târziu, perfect!... Aduceţi
– 1275 –
banii la grefă şi tatăl dumitale va fi liber.

Să mergem!...
— Îl ridicaţi?
— Şi încă pe sus… Banii ăştia sunt
doar o arvună… să plătească restul şi va
fi liber. Ia-o înainte, Bourdin, şi la drum!
— Fie-vă milă! Fie-vă milă!… strigă
Luiza.
— Ah! ce pisăloagă! Reîncep
miorlăielile; te apucă năduşelile în plină
iarnă, pe cinstea mea! rosti cu asprime
agentul. Apoi, îndreptându-se spre
Morel: Dacă nu te mişti numaidecât, te
iau de guler şi te fac să cobori în fugă; la
urma urmei m-aţi plictisit…
— Vai, bietul tata… şi eu care îl
socoteam salvat… spuse Luiza zdrobită.
— Nu! Nu! Dumnezeu nu e drept!
strigă şlefuitorul cu voce deznădăjduită,
– 1276 –
– Eugen Sue –
bătând furios din picior.

— Ba Dumnezeu e drept. Lui îi este
totdeauna milă de oamenii cinstiţi care
suferă, se auzi o voce duioasă şi totodată
emoţionată.
În aceeaşi clipă, apăru Rudolf care,
dintr-un ungher al podului asistase
nevăzut, la multe din scenele pe care le-
am povestit. Era palid şi adânc mişcat.
La această apariţie, portăreii se dădură
înapoi. Morel şi fata lui se uitară miraţi
la acest necunoscut. Scoţând din
buzunarul vestei sale un mic pachet de
bancnote, Rudolf desprinse trei hârtii şi
dându-le lui Malicorne zise:
— Iată două mii cinci sute de franci,
înapoiază acestei fete aurul pe care ţi l-a
dat.
Din ce în ce mai uimit, portărelul luă
– 1277 –
neîncrezător bancnotele, le cercetă pe

toate feţele, le întoarse pe faţă şi pe dos
şi, în sfârşit, le băgă în buzunar. Apoi,
reluându-şi atitudinea grosolană, pe
măsură ce i se risipea mirarea
amestecată cu teamă, îl înfruntă pe
Rudolf, zicându-i:
— Bancnotele sunt bune, dar cum de
posezi o sumă atât de importantă? E cel
puţin a dumitale?
Rudolf era îmbrăcat cât se poate de
simplu şi plin de praf, fiindcă stătuse în
ascunzătoarea din podul domnului
Pipelet.
— Ţi-am spus să înapoiezi aurul
fetei, auzi tu? răspunse Rudolf pe un ton
hotărât şi sever.
— Ţi-am spus!… Şi de ce, mă rog,
mă tutuieşti? se răsti agentul
– 1278 –
– Eugen Sue –
apropiindu-se ameninţător de Rudolf.

— Aurul! Dă aurul încoace! porunci
prinţul, apucând şi strângând atât de
tare încheietura mâinii lui Malicorne,
încât acesta, încovoindu-se sub
strânsoarea de fier, strigă:
— Ah! mă doare, dă-mi drumul!…
— Dă aurul înapoi!… Ţi s-a plătit,
pleacă… Şi să nu fi obraznic că te dau
de-a berbeleacul pe scară!
— Ei, bine! Na-ţi aurul, spuse
Malicorne, înapoind fişicul fetei; iar
dumneata nu mă mai tutui şi nu mă mai
înghionti, numai fiindcă eşti mai
puternic decât mine.
— Adevărat… dar la urma urmelor,
cine eşti dumneata de-ţi dai ifosele
astea? interveni Bourdin, pitindu-se în
spatele confratelui său, cine eşti
– 1279 –
dumneata?
— Cine este, necioplitule?… E
chiriaşul meu, regele chiriaşilor, guri
spurcate ce sunteţi! exclamă doamna
Pipelet ivindu-se cu sufletul la gură şi
purtând pe cap peruca ei blondă, a la
Titus.
Portăreasa ţinea în mână un castron
de lut plin ochi cu o ciorbă aburindă pe
care, miloasă, tocmai o aducea Morelilor.
— Ce mai vrea şi sluţenia asta
bătrână? spuse Bourdin.
— Dacă vă mai daţi la mutra mea,
tabăr pe voi şi vă muşc, strigă doamna
Pipelet; şi pe lângă asta, chiriaşul meu,
regele chiriaşilor, vă va face vânt pe
scări, după cum v-a făgăduit-o, iar eu o
să vă mătur ca pe o grămadă de gunoi!
— Bătrâna asta e în stare să aţâţe
– 1280 –
– Eugen Sue –
toată casa împotriva noastră. Ni s-a

plătit, ne-am scos cheltuielile, s-o
ştergem! zise Bourdin lui Malicorne.
— Iată documentele dumneavoastră,
spuse acesta, aruncând un dosar la
picioarele lui Morel.
— Adună-le!… Eşti plătit ca să fii
cuviincios, spuse Rudolf şi reţinându-l
cu o mână viguroasă pe agent, cu
cealaltă îi arătă hârtiile.
Simţind după această nouă şi
puternică strânsoare că nu s-ar putea
lupta cu un asemenea adversar,
portărelul se aplecă, mormăind, ridică
dosarul şi-l întinse lui Morel care îl luă
în neştire. Credea că visează.
— Cu toate că ai o mână ca a unui
hamal din hale, fereşte-te să cazi
vreodată în ghearele noastre! se răţoi
– 1281 –
Malicorne.
Şi, după ce îi arătă lui Rudolf
pumnul, coborî dintr-o săritură, zece
trepte deodată, urmat de colegul său
care se uita îndărăt, nu fără oarecare
teamă.
Doamna Pipelet se crezu în măsură
să răzbune pe Rudolf de ameninţările
agenţilor şi, uitându-se la castron, îi veni
o idee. Strigă vitejeşte:
— Datoriile lui Morel sunt plătite…
O să aibă ce mânca, nu mai au nevoie de
ciorba mea… Păzea…
Şi, aplecându-se pe parmalâcul
scării, bătrâna vărsă conţinutul străchinii
în capul celor doi portărei care, în clipa
aceea, tocmai ajunseră la catul întâi…
— Ei, virrra! adăugă gestului ei
portăreasa. Iată-i dar muiaţi ciuciulete…
– 1282 –
– Eugen Sue –
e cazul s-o spunem…

— O mie de milioane de trăsnete!
strigă Malicorne inundat de ciorba
păcătoasă a doamnei Pipelet, ia seama,
hoaşcă bătrână!
— Alfred! ţipă doamna Pipelet cât
putu de tare, cu o voce ascuţită, de-ar fi
spart şi timpanul unui surd. Alfred! Dă
în ei, bătrânule! Au fost grosolani cu
Stasia ta. Neruşinaţii ăştia m-au
brutalizat… trage-le câteva scatoalce cu
mătura… Spune şi negustoresei de
stridii şi cârciumarului să te ajute…
Săriţi, săriţi, săriţi! Uite pisica, uite
pisica, uite hoţul!… Câţ, câţ, câţ!…
Brrr… Huideo, huideo… trage în ei,
dragule! Bum! Bum!…
Şi pentru a încheia în chip strălucit
aceste izbucniri onomatopeice pe care le
– 1283 –
însoţise de tropăituri, madam Pipelet,

furată de beţia izbânzii, aruncă de sus,
de pe scară, castronul de faianţă, care se
sparse cu un zgomot asurzitor în clipa
când agenţii, zăpăciţi de acest vacarm
îngrozitor care le mărise şi mai mult
spaima, coborau ultimele trepte câte
patru deodată.
— Duceţi-vă dracului! strigă
Anastasia, râzând cu poftă şi
încrucişându-şi braţele într-o atitudine
triumfătoare.
În timp ce doamna Pipelet îi
urmărea pe portărei cu ocările şi
huiduielile ei, Morel se aruncase la
picioarele lui Rudolf:
— Ah, domnule, ne-aţi salvat
viaţa!… Cui datorăm acest ajutor
neaşteptat?
– 1284 –
– Eugen Sue –
— Lui Dumnezeu, după cum vezi.

El are totdeauna milă de oamenii cinstiţi.
Capitolul 2
RIGOLETTE
Luiza, fata şlefuitorului, era

neobişnuit de frumoasă, de o frumuseţe
severă. Mlădie şi înaltă, împrumutase de
la antica Iunonă regularitatea
trăsăturilor grave şi de la Diana, zeiţa
vânătoarei, eleganţa staturii. Cu faţa arsă
de soare, cu mâinile roşii şi aspre, dar
frumos modelate, deşi ostenite de
muncile casnice, cu rochia ei modestă,
avea o înfăţişare plină de nobleţe căreia
şlefuitorul, în admiraţia lui părintească,
îi spunea adesea că arată ca o prinţesă.
Nu vom încerca să descriem în
– 1285 –
recunoştinţa şi uimirea amestecată cu

bucurie a acestei familii, salvată atât de
neaşteptat dintr-o soartă îngrozitoare. În
această stare de subită destindere, până
şi moartea fetiţei fu, pentru o clipă,
uitată.
Numai Rudolf observase extrema
paloare a Luizei şi îngrijorarea de care
era stăpânită, cu toate că tatăl ei fusese
salvat.
Dorind să-l liniştească pe deplin cu
privire la viitorul lor şi să-l lămurească
asupra dărniciei care i-ar fi putut
compromite incognito-ul, Rudolf îl
chemă pe Morel pe palierul scării, în
timp ce Rigolette o pregătea pe Luiza să-
i spună de moartea surorii ei mai mici, şi
îi vorbi astfel:
— Alaltăieri dimineaţa, o doamnă
– 1286 –
– Eugen Sue –
tânără a venit la voi.

— Da, domnule, şi părea foarte
îndurerată de starea în care ne-a găsit.
— Trebuie să-i mulţumiţi întâi lui
Dumnezeu şi apoi ei, nu mie…
— Să fie oare adevărat, domnule, că
această tânără doamnă…
— E binefăcătoarea voastră. Am dus
adeseori stofe la ea acasă şi, alaltăieri,
venind aici să închiriez camera de la al
patrulea, am aflat prin portăreasă de
groaznica situaţie în care vă găsiţi…
Bizuindu-mă pe dărnicia acelei doamne,
am alergat la ea… şi ieri a fost aici, ca să
se convingă singură de nenorocirea
voastră. A fost dureros impresionată,
dar cum această stare putea fi consecinţa
unei purtări necinstite, m-a însărcinat pe
mine să mă informez cât mai grabnic de
– 1287 –
viaţa voastră, dorind să pună în

concordanţă binefacerile ei cu cinstea
dumitale.
— Buna şi minunata doamnă!
Aveam dreptate să spun…
— Să spui Madeleinei: Dacă cei bogaţi
ar şti! Nu-i aşa?
— Cum, domnule, cunoşti numele
soţiei mele?… cine v-a spus că…
— De dimineaţă, de la şase, îl
întrerupse Rudolf, am stat ascuns în
podul vecin cu mansarda dumitale.
— Dumneata, domnule?
— Şi am auzit totul, om cinstit şi bun
ce eşti!
— Doamne… dar cum de eraţi
acolo?
— În bine sau în rău, nu puteam fi
mai precis informat decât de voi înşivă;
– 1288 –
– Eugen Sue –
voiam să văd şi să aud totul, fără ştirea

voastră. Portarul mi-a vorbit de
colţişorul acela, propunându-mi-l pentru
păstrarea lemnelor. Azi de dimineaţă i-
am cerut să-l văd; am stat acolo un ceas
întreg şi am putut să mă conving că nu
există caracter mai corect, mai nobil, mai
bărbăteşte resemnat ca al dumitale.
— Vai, domnule, n-am cine ştie ce
merit, aşa m-am născut şi n-aş putea fi
altfel.
— O ştiu şi de aceea nu te laud, dar
te preţuiesc... Voiam să ies din acel
ascunziş ca să te scap de portărei, când
am auzit glasul fiicei dumitale. Voiam
să-i las ei bucuria să te salveze… Din
nefericire, lăcomia agenţilor i-a răpit
bietei Luiza această dulce mulţumire.
Atunci am apărut eu. Încasasem ieri
– 1289 –
câteva sume ce mi se datorau, aşa că am

fost în măsură să ofer un avans
binefăcătoarei dumitale, plătind pentru
dumneata acea nenorocită datorie. Dar,
în nefericirea voastră, atât de mare,
atitudinea dumitale a fost atât de corectă
şi demnă, încât ocrotirea de care vă
bucuraţi şi pe care o meritaţi pe deplin,
nu se va opri aici. În numele îngerului
vostru salvator, pot să te asigur că veţi
avea un viitor liniştit, fericit, dumneata
şi ai dumitale…
— E oare cu putinţă?… Dar cel
puţin, domnule, spune-mi numele ei!
Numele acestui înger din cer, al acestui
înger salvator, cum îl numeşti!
— Da, e un înger… Şi aveai dreptate
să spui că, bogaţi sau săraci, au cu toţii
necazurile lor.
– 1290 –
– Eugen Sue –
— Să fie oare această doamnă

nefericită?
— Cine n-are durerile lui?… Dar n-
am niciun motiv să-ţi ascund numele
ei… se numeşte…
Amintindu-şi că doamna Pipelet ştia
că doamna d’Harville venise acolo să
întrebe de comandant, Rudolf temându-
se de flecăreala indiscretă o portăresei,
reluă după o clipă de tăcere:
— Îţi voi spune numele acestei
doamne cu o condiţie…
— O! vorbeşte, domnule!
— Că nu-l vei repeta nimănui, ai
înţeles? Nimănui…
— Ţi-o jur!… Dar n-aş putea cel
puţin să-i mulţumesc acestei ocrotitoare
a nenorociţilor?
— Voi întreba-o pe doamna
– 1291 –
d’Harville şi nu mă îndoiesc că ea va
consimţi.
— Această doamnă se numeşte?
— Doamna marchiză d’Harville.
— O! nu voi uita niciodată acest
nume. Va fi sfânta mea la care mă voi
închina. Când mă gândesc că, mulţumită
ei, soţia mea, copiii mei sunt salvaţi…
Salvaţi!… Dar vai, nu toţi… nu toţi… pe
micuţa mea Adela, biata de ea, nu o voi
mai revedea… Vai! Doamne, trebuie să
ne obişnuim cu gândul că într-o zi sau
alta, tot am fi pierdut-o, căci era
condamnată…
Şi şlefuitorul îşi şterse o lacrimă.
— Cât despre ultimele îndatoriri ce
trebuiesc împlinite faţă de această biată
micuţă, dacă mă ascultaţi… iată ce
urmează să facem… Eu nu mă folosesc
– 1292 –
– Eugen Sue –
încă de camera mea. E mare, salubră,

aerisită; e acolo un pat, se vor mai aduce
cele necesare ca dumneata şi familia
dumitale să puteţi, locui deocamdată
acolo, până ce doamna d’Harville va
găsi o locuinţă în care să vă puteţi
adăposti omeneşte. Corpul bietei fetiţe
va rămâne în mansardă, unde în noaptea
aceasta va fi priveghiat, după datină, de
un preot. Voi ruga pe domnul Pipelet să
se ocupe de aceste triste îndatoriri.
— Dar, domnule, să te lipseşti de
camera dumitale!… Nu se poate! Acum,
că ne-am liniştit, că nu mă mai ameninţă
închisoarea, mica noastră locuinţă mi se
va părea un palat, mai ales că Luiza mea
rămâne cu noi, ca să vadă de toate, ca în
trecut…
— Luiza nu vă mai părăseşte.
– 1293 –
Spuneai că ar fi un lux s-o aveţi mereu

lângă voi… Va fi mai mult decât atât şi
asta va fi răsplata dumitale.
— Doamne, este oare cu putinţă? Mi
se pare un vis. Niciodată n-am fost
evlavios… dar o asemenea cotitură a
sorţii… un ajutor atât de providenţial…
asta redă credinţa…
— Să crezi neîncetat… Ce ai de
pierdut?…
—E adevărat, răspunse cu
simplitate Morel, ce am de pierdut?
— Dacă durerea unui părinte ar
putea fi compensată, ti-aş spune că ai
pierdut pe una din copilele dumitale,
dar că alta ţi-a fost redată.
— E adevărat, domnule, o vom avea
pe Luiza noastră.
— Primeşti odaia mea, nu-i aşa?
– 1294 –
– Eugen Sue –
Fiindcă altminteri cum am face cu acest

trist priveghiu?… Gândeşte-te la soţia
dumitale a cărei minte e atât de
şubredă… s-o laşi timp de douăzeci şi
patru de ore în faţa unui spectacol atât
de dureros!
— Te gândeşti la toate, la toate!…
Cât eşti de bun, domnule!
— Să mulţumeşti îngerului vostru
salvator a cărui bunătate mă inspiră. Îţi
repet ce ţi-ar spune el, mai ales că mă va
aproba, sunt sigur de asta… Aşadar
primeşti! Ne-am înţeles? Acum, spune-
mi, acest. Jacques Ferrand...
Un nor trecu pe fruntea lui Morel.
— Acest Jacques Ferrand, reluă
Rudolf, e chiar Jacques Ferrand, notarul,
care locuieşte în strada du Sentier?
— Da, domnule, îl cunoşti şi
– 1295 –
dumneata?
Apoi, cuprins din nou de temeri cu
privire la Luiza, Morel exclamă:
— Deoarece îl cunoşti, domnule,
spune, spune: am dreptul să-l urăsc pe
acest om? Şi cine ştie… dacă fata mea…
Luiza mea…
Nu putu termina şi-şi ascunse faţa în
palme.
Rudolf înţelese temerile lui.
— Însuşi demersul notarului trebuie
să te liniştească, îl asigură el. A pus să te
aresteze ca să se răzbune de dispreţul ce
i-l arătase fiica dumitale. De altfel, am şi
eu toate motivele să cred că e un om
necinstit. Dacă-i aşa, încheie Rudolf,
după o clipă de tăcere, să fim convinşi că
Providenţa îl va pedepsi.
— E foarte bogat, domnule, şi foarte
– 1296 –
– Eugen Sue –
ipocrit!
— Ai fost foarte sărac şi în culmea
disperării! Oare te-a părăsit pronia
cerească?
— O, nu… Dumnezeule mare… Să
nu crezi că spun asta din
nerecunoştinţă…
— Un înger salvator a venit la
dumneata… un răzbunător neînduplecat
îl va lovi poate pe notar… dacă e
vinovat.
În clipa aceea Rigolette ieşi din
mansardă, ştergându-şi ochii. Rudolf i se
adresă:
— Nu-i aşa, vecino, că domnul
Morel ar face bine să se mute, împreună
cu familia sa, în odaia mea, aşteptând ca
binefăcătoarea lui, al cărei trimis sunt,
să-i găsească o locuinţă potrivită?
– 1297 –
Rigolette se uita la el mirată.

— Cum, domnule, vei fi atât de
generos?
— Da, cu o condiţie… care depinde
de dumneata, vecino…
— O! tot ce va depinde de mine…
— Aveam câteva socoteli urgente de
încheiat pentru patronul meu… Va veni
cineva să le ia mai târziu… Hârtiile sunt
jos. Dacă, în calitate de vecină, mi-ai
îngădui să lucrez la dumneata… pe un
colţ de masă, în timp ce dumneata îţi vei
vedea de treabă, nu te voi stânjeni cu
nimic şi familia Morel s-ar putea instala
numaidecât la mine, cu ajutorul
doamnei şi domnului Pipelet.
— O! dacă e numai atât, domnule, o
fac foarte bucuroasă, vecinii între ei
trebuie să se ajute. Dai chiar dumneata o
– 1298 –
– Eugen Sue –
pildă cu ceea ce faci pentru acest

cumsecade domn Morel! Îţi stau la
dispoziţie, domnule!
— Spune-mi „vecine“, altfel m-aş
simţi stânjenit şi n-aş îndrăzni să
primesc, spuse Rudolf surâzând.
— N-am nimic împotrivă, pot foarte
bine să-ţi spun şi „vecine“, pentru că, de
fapt, chiar eşti.
— Tată, te cheamă mama… vino!
vino! strigă unul din copii, ieşind din
mansardă.
— Du-te, dragă Morel, când jos va fi
totul gata, ţi se va da de veste.
Şlefuitorul intră repede în mansardă.
— Acum, vecino, se adresă Rudolf
Rigolettei, trebuie să-mi faci un mare
serviciu.
— Din toată inima, dacă voi putea,
– 1299 –
vecine.
— Eşti, sunt sigur, o excelentă
gospodină; ar fi vorba să cumpărăm de
îndată tot ce e necesar pentru ca familia
Morel să fie îmbrăcată cum se cuvine şi
instalată în camera mea, unde nu se află
decât mobilierul meu de holtei (şi nu e
prea mult), care a fost adus aici ieri.
Cum am face să ne procurăm imediat
ceea ce doresc pentru alde Morel?
Rigolette se gândi o clipă, apoi
răspunse:
— Până în două ore vei avea totul:
haine de gata, în bună stare şi
călduroase, curate, rufărie albă pentru
toată familia, două pătucuri pentru
copii, unul pentru bunica, şi, în sfârşit,
tot ce trebuie… Dar asta, oricum, o să
coste mulţi, foarte mulţi bani.
– 1300 –
– Eugen Sue –
— Cam cât?
— O! cel puţin… cel puţin cinci sau
şase sute de franci…
— Cu totul?
— Vai! da!… precum vezi, sunt bani,
nu glumă, spuse Rigolette, făcând ochii
mari şi dând din cap.
— Şi vom avea toate astea?
— Până în două ore!
— Dar eşti o zână, vecino!
— Doamne, e doar foarte simplu…
Bazarul „Le Temple“ e la doi paşi de aici
şi găseşti acolo tot ce vrei.
— „Le Temple“?
— Da, „Le Temple“.
— Dar ce e aia?
— Nu cunoşti, bazarul „Le Temple“,
vecine?
— Nu, vecino.
– 1301 –
— Totuşi, de acolo oameni ca

dumneata şi ca mine îşi mobilează casa
şi se înţolesc, dacă sunt economi. E mult
mai ieftin decât în altă parte şi marfa e
tot atât de bună.
— Adevărat?
— Cred şi eu, iată, să presupunem…
cât ai dat pe redingota asta?
— Nu-ţi pot spune exact.
— Cum, vecine, nu ştii cât te-a costat
redingota?
— Îţi mărturisesc între noi, vecino,
răspunse Rudolf surâzând, că am luat-o
pe datorie… Atunci înţelegi… nu pot
şti…
— Ah! vecine, vecine, îmi faci
impresia că nu prea eşti chibzuit.
— Vai! Nu, vecino!
— O să trebuiască să te schimbi dacă
– 1302 –
– Eugen Sue –
vrei să fim prieteni, şi văd de pe acum că

vom fi; pari un om atât de bun! O să vezi
că n-o să-ţi pară rău să mă ai de vecină.
O să-mi dai o mână de ajutor… şi eu voi
face la fel, aşa, ca între vecini… eu o să-ţi
cârpesc rufăria, dumneata o să mă ajuţi
să ceruiesc podeaua odăii mele… Eu mă
scol cu noaptea în cap; o să te trezesc ca
să nu întârzii la slujbă. Am să-ţi
ciocănesc în perete până îmi vei
răspunde: „Bună dimineaţa, vecino!“
— Ne-am înţeles, o să mă trezeşti,
vei avea grijă de rufele mele şi eu îţi voi
cerui odaia.
— Şi vei fi chibzuit?
— Desigur.
— Şi când vei vrea să-ţi cumperi
ceva, te vei duce la bazar, fiindcă, iată un
exemplu: redingota asta te costă, să
– 1303 –
zicem, optzeci de franci. Ei bine, la „Le

Temple“ o poţi avea cu treizeci de franci.
— Dar e minunat! Crezi aşadar că
ajung cinci sau şase sute de franci pentru
bieţii Morel?
— Vor fi înţoliţi cu de toate şi încă
foarte bine pentru mai multă vreme.
— Vecino, am o idee!…
— S-o auzim!
— Te pricepi la obiecte de menaj?
— Desigur, spuse Rigolette nu fără o
nuanţă de îngâmfare.
— Ia-mă de braţ şi hai la bazar, să
cumpărăm ce se cuvine ca să-i înţolim pe
Moreli, vrei?
— Oh, ce fericire! Bieţii oameni! Dar
banii?
— Îi am eu.
— Cinci sute de franci?
– 1304 –
– Eugen Sue –
— Binefăcătoarea lui Morel mi-a

lăsat mână liberă, nu va cruţa nimic ca
aceşti oameni să se simtă bine. Dacă mai
e vreun magazin unde putem găsi
lucruri mai bune ca la „Le Temple“…
— Nicăieri nu găseşti mai bune – şi
apoi acolo are de toate. Şi gata
confecţionate: rochiţe pentru copii,
rochii pentru mama lor…
— Atunci, hai la „Le Temple“,
vecino!
— Vai, domnule, dar…
— Ce?
— Nimic… dar vezi… că timpul
meu… e toată averea mea; şi chiar puţin
în întârziere… venind din când în când
s-o văd pe biata soţie a lui Morel şi
înţelegi, o oră aici, o oră acolo, asta se
adună treptat, şi se face o zi întreagă,
– 1305 –
care înseamnă pentru mine un franc şi

jumătate şi când nu câştigi nimic într-o
zi, dar în sfârşit, mi-e totuna!… O să mai
lucrez şi noaptea… Apoi, vezi,
petrecerile sunt rare, aşa că îmi fac din
ziua de azi o bucurie… mi se va părea că
sunt bogată… bogată de tot… să cumpăr
cu banii mei toate lucrurile astea pentru
sărmanii Morel… Aşadar, să mergem,
aşteaptă-mă numai să-mi pun şalul şi o
bonetă şi sunt a dumitale, vecine.
— Dacă nu durează mult până te
îmbraci, vecino… pot între timp să-mi
aduc hârtiile la dumneata?
— Cu plăcere, în felul acesta vei
putea să-mi vezi odaia, spuse Rigolette
cu mândrie, pentru că am şi dereticat-o,
ceea ce dovedeşte că mă scol de cu
noapte şi, dacă eşti somnoros şi leneş…
– 1306 –
– Eugen Sue –
cu atât mai rău pentru dumneata, vei

avea o vecinătate neplăcută.
Şi, uşoară ca o păsărică, Rigolette
coborî scara, urmată de Rudolf care se
duse în odaia lui să-şi scuture hainele de
praful adunat în podul domnului
Pipelet.
Vom arăta mai târziu de ce Rudolf
nu fusese încă înştiinţat de răpirea
Floarei-Maria, întâmplată în ajun la
ferma Bouqueval şi de ce nu venise să-i
vadă pe Moreli a doua zi după
convorbirea cu doamna d’Harville.
Vom mai reaminti cititorului că
numai domnişoara Rigolette cunoştea
adresa lui François Germain, fiul
doamnei Georges, aşa că Rudolf avea
mult interes să pătrundă această
însemnată taină.
– 1307 –
Plimbarea la „Le Temple“, pe care o

propusese lucrătoarei, avea de scop să-i
mărească încrederea într-însul şi să-l
facă să uite gândurile triste pe care i le
redeşteptase moartea fetiţei
meşteşugarului.
Copilul lui, pe care Rudolf îl regreta
atât, trebuie să fi murit cam la vârsta
aceea…
Într-adevăr, când împlinise patru
ani, Floarea-Mariei fusese dată pe mâna
Cucuvelei de către femeia de serviciu a
notarului Jacques Ferrand.
Vom arăta mai târziu în ce scop şi în
ce împrejurări.
Rudolf, ca să dea impresia că e
ocupat, ţinea în mână un sul de hârtii,
când intră în odaia Rigolettei.
Fata era cam de aceeași vârstă cu
– 1308 –
– Eugen Sue –
Gurista, vechea ei prietenă de puşcărie.

Aceste două fete se deosebeau ca
râsul de plâns, ca nepăsarea plină de
veselie, de visarea contemplativă, ca
încrederea cea mai cutezătoare de o
sumbră grijă de viilor, ca o fire gingaşă,
aleasă, nobilă, poetică, dureros de
simţitoare, scurmată de remuşcări, de o
fire veselă, vioaie, fericită,
neastâmpărată, prozaică, impulsivă, deşi
bună şi îndatoritoare.
Câteva cuvinte despre înfăţişarea
lucrătoarei şi apoi îl vom introduce pe
Rudolf în odaia vecinei sale.
Rigolette nu împlinise nici
optsprezece ani, era de statură mijlocie,
mai degrabă mică, dar atât de graţioasă,
atât de zveltă, atât de voluptuos
împlinită, potrivindu-se atât de bine cu
– 1309 –
mersul ei sprinten şi aţâţător, încât părea

desăvârşită: de ar fi fost puţin mai înaltă,
acest întreg plin de graţie şi-ar fi pierdut
armonia; umbletul picioarelor ei mici,
totdeauna perfect încălţate cu ghete de
postav fin, cu talpa cam groasă, amintea
saltul grăbit, cochet şi discret al
prepeliţei sau al codobaturei. Nu s-ar fi
zis că umblă, ci că de-abia atinge
caldarâmul; luneca uşor pe suprafaţa lui.
Acest fel de a se mişca, agil,
insinuant şi totodată şovăielnic,
caracteristic lucrătoarelor pariziene,
trebuie atribuit fără îndoială
următoarelor trei cauze:
Dorinţei de a fi socotită frumoasă.
Temerii de a i se arăta o admiraţie
prea ostentativă.
Grijii permanente de a nu pierde
– 1310 –
– Eugen Sue –
vremea pe drum.
Rudolf nu o văzuse până atunci pe
Rigolette decât în lumina scăzută a
mansardei Morelilor sau pe palierul
scării, la fel de întunecat. Când intră deci
în odaia luminată de două ferestre mari,
fu orbit de strălucitoarea tinereţe a fetei.
Rămase o clipă nemişcat, izbit de
graţiosul tablou ce-l avea în faţa ochilor.
În picioare, în faţa unei oglinzi
aşezate deasupra căminului, Rigolette îşi
înnoda, sub bărbie, panglicile unei mici
bonete de voal brodat cu picăţele cireşii.
Această bonetă, cu marginea îngustă,
aşezată pe cap şi dată mult pe ceafă, lăsa
descoperite pe frunte două bandouri late
de păr negru, des, lucitor ca nişte
mărgele. Sprâncenele ei fine, subţiri,
păreau trase cu penelul şi se arcuiau
– 1311 –
deasupra a doi ochi mari, negri,

iscoditori şi maliţioşi; obrazul ei plinuţ,
catifelat, de cea mai suavă culoare
trandafirie, era îmbietor şi fraged ca o
piersică rumenă, umezită de roua
dimineţii.
Năsucul ridicat, jucăuş şi obraznic,
ar fi făcut succesul oricărei Lisette13; gura
puţin cam mare, cu buze roşii, umede,
cu dinţi mici, albi ca mărgăritarele, era
surâzătoare şi ironică, iar cele trei
gropiţe fermecătoare dădeau o graţie
ştrengărească chipului ei: două în obraji,
cealaltă în bărbie, nu departe de o
aluniţă, ca o musculiţă de abanos,
aşezată provocator în colţul gurii.
Între gulerul împodobit, răsfrânt
13 Nume dat de obicei subretelor din comediile lui Béranger, intrigante, spirituale
şi descurcăreţe.
– 1312 –
– Eugen Sue –
tare, şi calota bonetei, încreţită de o

panglică cireşie, se ivea rădăcina unui
păr bogat, strâns pieptănat, şi atât de
negru, încât părea pictat, pe ivoriul
gâtului.
O rochie de merinos, de culoarea
stafidei, cu spatele şi mânecile ajustate,
cusută chiar de Rigolette, descoperea o
talie atât de zveltă şi de subţire, încât
dovedea că fata nu purta niciodată
corset… din economie… O mlădiere, o
dezinvoltură în cele mai mici mişcări ale
umerilor şi ale şoldurilor, aminteau de
molateca unduire a pisicii.
Fiind convinsă că e singură,
deoarece Rudolf continua să stea la uşă
nemişcat şi nevăzut, Rigolette, după ce-
şi netezi părul cu mâna ei albă şi perfect
îngrijită, puse un picior pe un scaun şi se
– 1313 –
aplecă pentru a-şi strânge şiretul botinei.

Această mişcare graţioasă nu putea
ascunde ochilor iscoditori ai lui Rudolf
un ciorap de bumbac alb ca zăpada, şi
jumătatea unei gambe impecabile.
După descrierea amănunţită făcută
îmbrăcăminţii ei, vom ghici că
lucrătoarea alesese cea mai frumoasă
boneta şi cel mai frumos şorţ pentru a-şi
cinsti vecinul în vizita ce urmau s-o facă
la bazar.
Îl găsea pe pretinsul funcţionar
comercial pe placul ei: îi plăcea mult faţa
lui prietenoasă şi totodată mândră şi
îndrăzneaţă; apoi arătase atâta
compătimire familiei Morel, cedându-le
cu generozitate odaia, încât mulţumită
acestei dovezi de mărinimie şi poate
trăsăturilor lui plăcute, Rudolf făcuse,
– 1314 –
– Eugen Sue –
fără îndoială, un pas uriaş în încrederea

croitoresei. Potrivit ideilor ei practice, cu
privire la intimitatea inevitabilă şi la
serviciile reciproce pe care vecinătatea le
impune, Rigolette se socotea de-a
dreptul fericită că un vecin ca Rudolf, un
comis-voiajor, luase locul lui Cabrion şi
al lui François Germain; căci începuse să
se teamă ca nu cumva cealaltă cameră,
rămânând multă vreme goală, să fie
ocupată de vreun nechemat.
Rudolf, profitând de faptul că nu era
văzut, aruncă o privire cercetătoare în
locuinţă pe care o găsea acum mult
deasupra laudelor doamnei Pipelet cu
privire la curăţenia desăvârşită a acestei
modeste gospodării.
Nimic mai vesel, mai ordonat ca
această biată odăiţă.
– 1315 –
Un tapet cenuşiu cu buchete verzi,

acoperea pereţii; podeaua vopsită într-o
frumoasă culoare roşie, strălucea ca o
oglindă. O sobiţă de faianţă albă era
aşezată în gura şemineului, alături de o
mică stivă de lemne tăiate atât de scurt şi
de mărunt, încât fără a face o figură de
stil, puteau fi comparate cu nişte
chibrituri mari.
Pe şemineul de piatră aducând a
marmură cenuşie, se vedeau ca podoabe
două vase simple de flori, vopsite în
verde-smarald şi care, odată cu sosirea
primăverii, erau totdeauna pline cu flori
de câmp, răspândind o mireasmă
plăcută; o cutiuţă de lemn de merişor, în
care se afla un ceasornic de argint, ţinea
loc de pendulă; într-o parte lucea un
sfeşnic de aramă scânteind ca aurul, cu
– 1316 –
– Eugen Sue –
un capăt de lumânare; în cealaltă parte,

se vedea, nu mai puţin lucitoare, una din
acele lămpi alcătuite dintr-un cilindru şi
un reflector de aramă, fixat pe o vergea
de oţel şi sprijinit pe un suport de
plumb. O oglindă pătrată, destul de
mare, încadrată de o ramă de lemn
negru, trona deasupra căminului.
Perdelele de creton cenuşiu şi verde,
tivite cu un şiret de lână, croite, lucrate,
garnisite de Rigolette şi atârnate tot de
ea de nişte galerii uşoare de fier lăcuit,
încadrau atât ferestrele cu două canaturi,
cât şi patul acoperit cu un macat din
acelaşi material. Două dulăpioare cu
geamuri, vopsite în alb, de o parte şi de
alta a firidei, închideau desigur, în ele
obiecte de menaj, maşina portabila de
gătit, găleata, măturile etc., etc., căci
– 1317 –
niciunul din aceste lucruri nu strica

înfăţişarea cochetă a odăii.
Un scrin din lemn de nuc cu nervuri,
bine lustruit, patru scaune din acelaşi
lemn, o masă mare de călcat şi de lucru,
acoperită cu una din acele pături de lână
verde cum se văd în unele case ţărăneşti,
un fotoliu de trestie cu un scăunaş la fel,
locul în care şedea în mod obişnuit
croitoreasa – iată cum se prezenta
modestul ei mobilier.
În sfârşit, în pervazul uneia din
ferestre, se zărea colivia celor doi canari,
fideli comeseni ai Rigolettei.
Printr-una din acele idei ingenioase
care nu se nasc decât în minţile săracilor,
colivia era aşezată în mijlocul unei mari
lăzi de lemn, adâncă de un picior. Pusă
pe o masă, acest cadru, numit de
– 1318 –
– Eugen Sue –
Rigolette „grădina păsărilor“ era umplut

cu pământ acoperit de muşchi iarna, iar
primăvara semănat cu gazon şi cu
floricele.
Rudolf se uita la acest interior cu
atenţie şi curiozitate; înţelegea perfect
firea vioaie a acestei fete.
Îşi închipuia această singurătate
înveselită de ciripitul păsărilor şi de
cântecele Rigolettei; vara, desigur că
lucra la fereastra deschisă, pe jumătate
acoperită de o perdea verzuie, de
măzăriche trandafirie, de toporaşi
portocalii, de zorele albe şi albastre;
iarna, veghea lângă sobiţă, la lumina
potolită a lămpii.
Apoi, duminica, se destindea după
muncă, printr-o zi senină, petrecută în
distracţii împărtăşite cu un vecin tânăr,
– 1319 –
vesel, nepăsător, îndrăgostit ca şi

dânsa… (Rudolf n-avea pe atunci niciun
motiv să creadă în castitatea lucrătoarei.)
Luni, ea reîncepea lucrul, visând la
amuzamentele din ajun şi la cele
viitoare.
Pe când Rudolf făcea aceste reflecţii,
zări din întâmplare un zăvor mare…
Un zăvor căruia i-ar fi stat bine şi la
uşa unei închisori.
Acest, zăvor îi dădu de gândit…
Putea avea două semnificaţii, două
întrebuinţări cu totul deosebite: Să
închidă uşa în nasul îndrăgostiţilor sau
să încuie uşa după ce au intrat…
Prima din aceste întrebuinţări
dezminţea complet afirmaţiile doamnei
Pipelet.
Cealaltă le confirma.
– 1320 –
– Eugen Sue –
Rudolf tocmai oscila între aceste

două interpretări contradictorii, când
Rigolette, întorcând capul, îl observă şi,
fără să-şi schimbe poziţia, îi zise;:
— Cum, vecine, erai aici?
Capitolul 3
VECIN ŞI VECINA
După ce-şi legă şiretul botinei şi

frumosul picior dispăru sub cutele largi
ale rochiei de culoarea strugurelui de
Corint, Rigolette reluă:
— Ah! acolo erai, domnule prefăcut?
— Aici eram… admirând în tăcere.
— Şi ce admirai, vecine?
— Această drăguţă odăiţă, fiindcă
eşti instalată ca o regină, vecino…
— Doamne, ăsta-i luxul meu, nu ies
– 1321 –
din casă mai niciodată, cel puţin să mă

simt bine la mine…
— Dar nu mă dumiresc! Ce perdele
frumoase! Şi scrinul ăsta, parcă e de
acaju… Desigur că ai dat o groază de
bani pe ele?…
— Să nu mai vorbim… Aveam patru
sute douăzeci, şi cinci de franci ai mei
când am ieşit din închisoare… S-au topit
aproape toţi…
— Când ai ieşit din închisoare?
— Da, e o întreagă poveste! Îţi
închipui, nu-i aşa, că n-am stat la
închisoare pentru că făcusem ceva rău!
— Fără îndoială… dar atunci cum?
— După holeră, am rămas singură
pe lume. Să tot fi avut vreo zece ani…
— Dar până atunci cine a văzut de
dumneata?
– 1322 –
– Eugen Sue –
— O, nişte oameni foarte

cumsecade… dar au murit de holeră…
(aci ochii Rigolettei se umeziră). Puţinul
ce-l aveau s-a vândut ca să fie plătite
unele mici datorii, şi n-am mai avut pe
nimeni care să mă ocrotească. Neştiind
ce să fac, m-am dus la corpul de gardă
din faţa casei noastre şi am spus
santinelei: „Domnule soldat, părinţii mei
au murit, nu ştiu unde să mă duc şi ce
trebuie să fac“. Între timp a venit
ofiţerul, m-a dus la comisar, care m-a
băgat la închisoare ca vagaboandă, şi am
ieşit de acolo la vârsta de şaisprezece
ani.
— Dar părinţii dumitale?
— Nu ştiu cine era tatăl meu, iar pe
mama am pierdut-o când aveam şase
ani; mă scosese de la „Copiii găsiţi“,
– 1323 –
unde fusese nevoită să mă interneze la

început. Oamenii ăştia cumsecade
locuiau în casa noastră şi, cum n-aveau
copii, văzându-mă orfană, m-au luat la
ei.
— Şi în ce situaţie se aflau?
— Tata Crétu, aşa îi spuneam, era
zugrav şi nevastă-sa brodeză…
— Dar cel puţin erau lucrători mai
înstăriţi?
— Ca în toate căsniciile, spun
căsnicii, deşi nu erau căsătoriţi, dar se
considerau soţ şi soţie. Aveau când zile
bune, când zile rele: azi în belşug, dacă
era de lucru, mâine în strâmtoare, dacă
nu era, dar asta nu-i împiedica să fie
mulţumiţi de toate şi mereu voioşi (la
această amintire, faţa Rigolettei se
însenină). Nu se afla în tot cartierul un
– 1324 –
– Eugen Sue –
menaj care să-i semene; oameni mereu

bine dispuşi, mereu cântând, şi pe lângă
asta buni ca pâinea caldă, căci ce era al
lor, aparţinea şi altora. Mama Crétu era
o dolofană nostimă, în vârstă de treizeci
de ani, curată ca un pahar, iute ca un
ţipar, vioaie ca un cintezoi. Soţul ei era
un al doilea Roger Bon-temps14: avea un
nas lung, o gură mare, purta totdeauna
pe cap o bonetă de hârtie şi faţa lui era
atât de caraghioasă, atât de caraghioasă,
încât văzând-o, nu-ţi puteai ţine râsul.
De cum venea acasă de la lucru, nu făcea
decât să cânte, să se strâmbe, să ţopăie ca
un copil, se juca cu mine şi mă sălta pe
genunchi, zburda ca şi cum ar fi fost de
vârsta mea; şi nevastă-sa mă răsfăţa, mă
rog, o adevărată binecuvântare! Nu-mi
14 Prototipul omului lipsit de griji.
– 1325 –
cereau decât un singur lucru: să fiu

veselă şi, mulţumescu-ţi ţie Doamne,
asta nu-mi lipsea. Aşa că m-au botezat
Rigolette15 şi numele mi-a rămas. Cât
despre veselie, ei erau un exemplu
pentru mine; nu i-am văzut niciodată
trişti. Dacă se ciondăneau, femeia îi
spunea bărbatului: „Ascultă Crétu, e
idiot, dar prea mă faci să râd!“ Sau el îi
spunea soţiei: „Ascultă Ramonette (nu
ştiu de ce îi zicea Ramonette), isprăveşte,
că mă îmbolnăveşti, prea eşti
caraghioasă!” Şi eu râdeam văzându-i
râzând. Iată cum am fost crescută şi mi-
am format caracterul… Cred că mi-a
folosit…
— Minunat, vecino, aşadar, nu se
certau niciodată?
15 De la „rigoler“, a râde.
– 1326 –
– Eugen Sue –
— Niciodată, dar absolut

niciodată!… Duminica, lunea, uneori şi
marţea, făceau, cum spuneau ei, chef şi
mă luau totdeauna cu ei. Tata Crétu era
un foarte priceput meseriaş; când voia să
lucreze, câştiga cât îi plăcea, soţia lui la
fel. Dacă aveau cu ce să-şi petreacă
duminica şi lunea, şi să o ducă de bine
de rău, în restul săptămânii, erau
mulţumiţi. Chiar dacă trebuiau să
şomeze, tot nu se plângeau… Mi-aduc
aminte că, dacă nu aveam decât pâine şi
apă, tata Crétu lua din biblioteca lui…
— Avea o bibliotecă?
— Aşa spunea el unui mic dulap cu
rafturi, în care aşeza toate culegerile de
cântece noi… Deci, când nu era în casă
decât pâine, lua din bibliotecă o veche
carte de bucătărie şi ne spunea: „Să
– 1327 –
vedem ce mâncăm azi, asta, aia…“ Şi ne

citea titlul unor mâncări care de care mai
atrăgătoare. Fiecare îşi alegea meniul,
tata Crétu lua o cratiţă goală şi cu o
mutră şi cu glumele cele mai nostime
din lume, simula că pune în cratiţă tot ce
trebuia pentru a face o mâncare cu sos,
apoi se prefăcea că toarnă totul într-un
castron pe care îl aşeza pe masă, mereu
cu strâmbături de ne tăvăleam de râs;
după care îşi relua cartea şi pe când ne
citea, de pildă, reţeta unei tocane
grozave de pui, la care ne opriserăm, şi
după care ne lăsa gura apă, mâncam
pâinea, cu reţeta, râzând ca nebunii.
— Şi acest fericit menaj avea datorii?
— Niciodată! cât aveam bani
petreceam, când nu aveam, cinam din
„spoială“, rum spunea tata Crétu,
– 1328 –
– Eugen Sue –
folosind o expresie din vocabularul

meseriei sale.
— Şi la viitor nu se gândea?
— Ba da, viitorul pentru noi era
duminica şi lunea. Vara, le petreceam
afară din oraş, iarna în cartier.
— Dar dacă oamenii ăştia
cumsecade se potriveau atât de bine şi
petreceau atât de des împreună, de ce nu
se căsătoreau?
— Unul din prietenii lor i-a întrebat
asta o dată, în faţa mea.
— Ei bine?
— Au răspuns:.. Dacă într-o zi am
avea copii, perfect, ne-am căsători, dar
numai pentru noi doi – ne simţim bine şi
aşa… De ce să facem un lucru silit, şi nu
de bună voie? Asta ne-ar pune la
cheltuială şi n-avem bani de prisos.“ Dar
– 1329 –
ia te uită cum pălăvrăgesc, zise

Rigolette. Aşa e întotdeauna; de cum îmi
amintesc de aceşti oameni cumsecade,
care au fost atât de buni cu mine, nu mă
pot opri de a vorbi despre ei. Aşadar,
vecine, fii atât de bun, ia şalul de pe pat
şi prinde-mi-l, cu acest ac mare, cu
gămălie, sub gulerul bluzei şi să
coborâm, căci ne trebuie timp să alegem
la „Le Temple“ ce vrei să cumperi
pentru bieţii Moreli.
Rudolf se grăbi să dea ascultare
Rigolettei, luă de pe pat un mare şal de
tartan cafeniu, cu dungi late roşii, şi-l
aşeză, cu grijă, pe umerii fermecători ai
fetei.
— Acum, ridică-mi puţin gulerul,
prinde bine rochia laolaltă cu şalul,
înfige acul şi mai ales ia seama să nu mă
– 1330 –
– Eugen Sue –
înţepi.
Pentru a împlini aceste noi
dispoziţii, Rudolf aproape că atinse cu
graţie gâtul de fildeş al Rigolettei ascuns
sub părul negru şi lucios ca abanosul.
Amurgul se lăsa, Rudolf se aplecă,
desigur prea aproape, fiindcă
lucrătoarea, speriată, scoase un mic
ţipăt.
Să fi fost acul de vină? Sau gura lui
Rudolf care atinsese gâtul alb, tânăr şi
neted? Fapt este că Rigolette se întoarse
repede şi exclamă pe un ton, pe jumătate
glumeţ, pe jumătate serios, ceea ce-l făcu
pe Rudolf să regrete aproape că-şi
îngăduise această nevinovată libertate:
— Vecine, nu te voi mai ruga
niciodată să-mi prinzi şalul.
— Iartă-mă… sunt atât de stângaci!
– 1331 –
— Dimpotrivă, domnule, şi de aia

mă şi plâng… Haide, dă-mi braţul, şi să
fii cuminte, că altfel ne supărăm!
— Nu e vina mea… Frumosul
dumitale gât este atât de alb, încât m-a
orbit… Fără să vreau, capul meu s-a
aplecat… şi…
— Bine, bine, pe viitor voi avea grijă
să nu-ţi mai produc orbiri de acest fel,
răspunse Rigolette, ameninţându-l cu
degetul, apoi trase uşa. Poftim, vecine,
ţine-mi cheia, e atât de mare încât mi-ar
rupe buzunarul; e cât un pistol.
Şi râse.
Rudolf se împovără (cuvântul e
potrivit), cu o cheie mare care ar fi putut
figura cu glorie pe una din acele tăvi
alegorice pe care învinşii le predau, cu
umilinţă, cuceritorilor unui oraş.
– 1332 –
– Eugen Sue –
Deşi Rudolf se socotea destul de

schimbat prin trecerea anilor, ca să nu
poată fi recunoscut de Polidori, înainte
de a trece prin faţa uşii şarlatanului, îşi
ridică gulerul paltonului.
— Vecine, să nu uiţi să-i spui
domnului Pipelet că se vor aduce lucruri
care vor trebui transportate în camera
dumitale, îl sfătui Rigolette pe Rudolf.
— Ai dreptate, vecino, să intrăm o
clipă în loja portarului.
Domnul Pipelet, cu eternul lui
joben-tromblon pe cap, era îmbrăcat ca
de obicei cu redingota verde şi şedea,
grav, în faţa unei mese acoperite cu
bucăţi de piele şi resturi de încălţăminte
de tot felul; era ocupat cu tălpuirea unei
cizme, cu conştiinciozitatea pe care o
punea în toate. Anastasia nu se afla în
– 1333 –
odăiţă.
— Ei bine, domnule Pipelet, îi spuse
Rigolette, sper să-ţi aduc noutăţi.
Mulţumită vecinului meu, bieţii Moreli
vor fi scăpaţi de nevoi… Când mă
gândesc că sărmanul lucrător urma să fie
dus la închisoare! Of! aceşti agenţi sunt
cu adevărat oameni fără inimă.
— Şi imorali, domnişoară, adăugă
domnul Pipelet pe un ton supărat,
gesticulând cu o cizmă în curs de
reparaţie, în care îşi vârâse mâna stângă
cu braţ cu tot. Nu, nu mă tem să repet în
faţa cerului şi în faţa oamenilor că sunt
nişte imorali. S-au folosit de întunericul
de pe scară, ca să împingă gesturile lor
necuviincioase până la a o lua de talie pe
însăşi soţia mea! Auzind ţipetele
pudoarei ei jignite, fără să vreau, m-am
– 1334 –
– Eugen Sue –
lăsat pradă violenţei caracterului meu.

Nu o ascund, primul meu impuls a fost
să rămân impasibil şi să roşesc de ruşine,
gândindu-mă la oribilele atentate cărora
Anastasia le căzuse victimă… Asta mi-a
dovedit-o judecata ei rătăcită când, în
delir, aruncase castronul de faianţă pe
scară în jos. În clipa aceea, aceşti
dezmăţaţi afurisiţi treceau prin faţa lojei
mele…
— Sper că te-ai luat după ei,
domnule Pipelet? întrebă Rigolette care-
şi păstra cu greu seriozitatea.
— Mă gândeam s-o fac, răspunse
domnul Pipelet cu un suspin adânc dar
mi-am zis că indivizii m-ar fi obligat să
le înfrunt privirile, poate chiar vorbele
lor ruşinoase; asta m-a revoltat, m-a scos
din fire. Nu sunt mai rău decât oricare
– 1335 –
altul, dar când aceşti neruşinaţi au trecut

prin faţa odăiţei mele, a început să-mi
fiarbă sângele în vine, şi nu m-am putut
opri de a-mi pune repede mâna în faţa
ochilor, să mi-i feresc de vederea acestor
desfrânaţi răufăcători! Asta însă nu m-a
mirat, trebuia să mi se întâmple azi ceva
neplăcut, deoarece îl visasem pe acel
monstru de Cabrion.
Rigolette surâse, în timp ce
suspinele domnului Pipelet se înfrăţeau
cu loviturile de ciocan pe care le dădea
în talpa vechei sale cizme.
Din spusele lui Alfred, rezulta că
Anastasia se lăudase grozav, folosind în
felul ei procedeul şiret al femeilor care,
pentru a înteţi focul dragostei soţilor sau
amanţilor lor, pretind că li se face mereu
şi insistent curte de către toţi bărbaţii.
– 1336 –
– Eugen Sue –
— Vecine, se adresă cu vocea joasă

Rigolette lui Rudolf, lasă-l să creadă pe
acest biet domn Pipelet că portăreii s-au
legat de nevastă-sa; în sinea lui, asta îl
măguleşte.
Nevrând deci să risipească iluzia în
care se legăna domnul Pipelet, Rudolf îi
spuse:
— Ai adoptat cu înţelepciune
atitudinea înţelepţilor, dragă domnule
Pipelet: aceea a dispreţului. De altfel,
virtutea doamnei Pipelet e mai presus de
orice bănuială.
— Virtutea ei, domnule… virtutea
ei! şi Alfred reîncepu să gesticuleze cu
cizma în mână; pentru ea îmi pun capul
pe butuc! Gloria marelui Napoleon… şi
virtutea Anastasiei… pot să răspund ca
de propria mea cinste, domnule!
– 1337 –
— Şi ai dreptate, domnule Pipelet.

Dar uită-i pe acei mizerabili portărei; ai
vrea, te rog, să-mi faci un serviciu?
— Oamenii sunt făcuţi sa se ajute
unul pe altul, răspunse domnul Pipelet
pe un ton sentenţios şi melancolic; cu
atât mai mult când e vorba de un chiriaş
atât de bun ca dumneata.
— E vorba să se care sus, la mine,
câteva lucruri ce vor sosi chiar acum.
Sunt pentru familia Morel.
— Fii liniştit, domnule, voi avea
grijă de asta.
— Apoi, adăugă cu tristeţe Rudolf,
va trebui să căutăm un preot care să stea
de veghe lângă fetiţa pe care au pierdut-
o, în noaptea asta; pe urmă trebuie
declarat decesul şi, în acelaşi timp, să se
pregătească o slujbă şi o înmormântare
– 1338 –
– Eugen Sue –
după cum se cuvine. Iată banii… să nu

faci economie: binefăcătorul Morelilor –
eu nu sunt decât trimisul lui – vrea ca
totul să fie făcut cât mai bine.
— Ai toată încrederea în mine,
domnule. Anastasia s-a dus să ne
procure cina; cum vine, o las să păzească
loja, iar eu mă ocup de împlinirea
însărcinărilor pe care mi le-ai dat.
În clipa aceea, un om atât de
înfofolit în mantaua lui încât de abia i se
vedeau ochii, întrebă, fără a se apropia
prea mult de lojă şi rămânând pe cât se
putea mai în umbră, dacă doamna
Burette, negustoreasa de obiecte de
ocazie, e acasă.
— Veniţi de la Saint-Denis? îl întrebă
domnul Pipelet cu un aer complice.
— Da, într-un ceas şi un sfert.
– 1339 –
— Asta e, atunci puteţi urca.

Omul cu mantaua dispăru repede pe
scară.
— Ce înseamnă asta? îl întrebă
Rudolf pe domnul Pipelet.
— Se unelteşte ceva la mama
Burette… e un du-te vino necontenit.
Mi-a spus azi dimineaţă: „Vei întreba pe
toată lumea care vrea să vină la mine:
«Vii de la Saint-Denis?» Pe cei care
răspund: «Da, într-un ceas şi un sfert», îi
laşi să urce… pe ceilalţi nu“.
— E o adevărată parolă, observă
Rudolf, destul de intrigat.
— Chiar aşa, domnule. Aşa că mi-
am spus: Se urzeşte ceva la mama
Burette. Unde mai pui că Şontorogul, o
puşlama, un şchiop care e în serviciul
domnului Cezar Bradamanti, a venit
– 1340 –
– Eugen Sue –
noaptea asta, la două, cu o bătrână

chioară căreia i se zice Cucuvaia. A
rămas până la patru dimineaţa la mama
Burette, în timp ce la uşă, aştepta o birjă.
De unde venea femeia asta chioară? Ce
căuta femeia asta chioară aici, la un ceas
atât de nepotrivit? Astea sunt întrebările
pe care mi le-am pus, fără să le pot
răspunde, adaugă cu gravitate domnul
Pipelet.
— Şi acea femeie pe care o numeşti
Cucuvaia, a plecat cu birja la patru
dimineaţa? întrebă Rudolf.
— Da, domnule, şi o să revină fără
îndoială, fiindcă mama Burette mi-a
spus că acel consemn nu o privea pe
chioară.
Rudolf se gândea, nu fără temei, că
desigur Cucuvaia uneltea vreo nouă
– 1341 –
ticăloşie, dar vai! era departe de a-şi

închipui în ce măsură acest nou complot
îl privea.
— Atunci, ne-am înţeles, dragă
domnule Pipelet, să nu uiţi ce ţi-am
recomandat să faci pentru Morel, şi mai
roagă şi pe soţia dumitale să le aducă o
masă buna de la cel mai bun birtaş din
vecinătate.
— Fii liniştit, spuse domnul Pipelet,
de îndată ce soţia mea se înapoiază, mă
duc la primărie, la biserică, la birtaş… La
biserică pentru mort… la birtaş pentru
cei vii… adăugă filosofic şi în chip poetic
domnul Pipelet. E ca şi făcut, domnule…
e ca şi făcut.
La intrarea în alee, Rudolf şi
Rigolette se pomeniră faţă în faţă cu
Anastasia care venea din piaţă, cu
– 1342 –
– Eugen Sue –
coşniţa grea de provizii.

— Perfect! strigă portăreasa
uitându-se cu o privire şireată şi plină de
subînţeles la vecin şi la vecină: iată-vă
dar braţ la braţ… Merge strună!… Ei,
da… tinereţea are drepturile ei… la o
fată frumoasă, un băiat frumos…
trăiască dragostea! Şi daţi-i înainte!
Şi bătrâna dispăru în adâncul aleii,
strigând:
— Aşteaptă-mă, nu mai scânci,
puiule… iat-o pe Stasia ta care-ţi aduce
păpică, pofticiosule!
Rudolf, dând din nou braţul
Rigolettei, ieşi cu dânsa din casa de pe
strada Templului.
– 1343 –
Capitolul 4
BUGETUL RIGOLETTEI
După zăpada căzută noaptea, se

pornise un vânt aprig; caldarâmul
străzii, de obicei noroios, era aproape
uscat. Rigolette şi Rudolf se îndreptară
către marele şi ciudatul bazar numit „Le
Temple“. Fata se rezema, fără
stinghereală, de braţul cavalerului ei,
atât de puţin impresionată, încât s-ar fi
crezut că îi legă o lungă intimitate.
— Cât e de caraghioasă această
madam Pipelet cu observaţiile ei!
constată lucrătoarea.
— De! vecino, cred că are dreptate.
— În ce, vecine?
— A spus: „Tinereţea îşi are
drepturile ei… trăiască dragostea, şi da-
– 1344 –
– Eugen Sue –
ţi-i înainte!“.
— Ei bine?
— Aşa văd şi eu lucrurile…
— Cum?
— Aş vrea să-mi petrec tinereţea cu
dumneata… să pot striga trăiască
dragostea… şi să merg unde vei vrea să
mă duci..
— Cred şi eu… nu eşti prea
pretenţios!
— Ce rău am face?… Suntem doar
vecini.
— Dacă n-am fi vecini, n-aş ieşi cu
dumneata în felul acesta…
— Deci pot nădăjdui?
— Să nădăjduieşti ce?
— Că o să mă iubeşti.
— Dar te iubesc de pe acum.
— Adevărat?
– 1345 –
— E foarte simplu, eşti bun, eşti

vesel. Deşi eşti dumneata însuşi sărac,
faci tot ce poţi pentru aceşti bieţi Moreli,
îndemnând oamenii bogaţi să-i ajute, în
nenorocirea lor; ai o înfăţişare care-mi
place mult, o ţinută frumoasă, ceea ce e
totdeauna plăcut şi măgulitor pentru
mine când îţi dau braţul şi ţi-l voi da
mereu de azi înainte. Iată, cred eu,
destule temeiuri să te iubesc.
Apoi, întrerupându-se, ca să râdă în
hohote, Rigolette strigă:
— Uită-te… uită-te la femeia aia
butucănoasă cu ghetele ei vechi,
îmblănite; s-ar zice că-i târâtă de doua
pisici fără coadă.
Şi iar se porni pe râs.
— Prefer să mă uit la dumneata,
vecino; sunt atât de fericit când mă
– 1346 –
– Eugen Sue –
gândesc că ai începui să mă iubeşti…

— Ţi-o spun pentru că aşa e… Dacă
nu mi-ai plăcea, ţi-aş trânti-o de la
obraz… Nu-mi imput că am înşelat
vreodată pe cineva, sau că am fost
cochetă. Când cineva îmi place, i-o spun
numaidecât…
Apoi, întrerupându-se din nou şi
oprindu-se în faţa unei prăvălii,
lucrătoarea exclamă:
— O! uită-te la pendula aia
frumoasă şi la cele două vaze minunate!
Pusesem totuşi în puşculiţă trei livre şi
cinci zeci de centime ca să-mi cumpăr
unele la fel. În cinci sau şase ani puteam
strânge banii necesari.
— Economii, vecino? Şi cât câştigi?
— Cel puţin un franc şi jumătate pe
zi, câteodată chiar doi; dar nu mă bizui
– 1347 –
decât pe un franc şi jumătate, e mai

cuminte să-mi restrâng cheltuielile la
suma asta. Se îngâmfă Rigolette de parcă
ar fi fost vorba de echilibrul financiar al
unui buget formidabil.
— Dar cum poţi trăi cu un franc şi
jumătate pe zi?
— Socoteala nu e greu de făcut. Pari
cam cheltuitor, asta îţi va servi drept
pildă.
— Să vedem, vecino…
— Un franc şi cincizeci de centime,
pe zi fac pe lună patruzeci şi cinci de
franci, nu-i aşa?
— Da.
— Plătesc doisprezece franci pentru
chirie şi douăzeci şi trei franci pentru
mâncare.
— Douăzeci şi trei de franci pentru
– 1348 –
– Eugen Sue –
mâncare!…
— Doamne! da, atât! Recunoaşte că
pentru o plăpândă ca mine… e enorm!…
Într-adevăr… îmi fac toate gusturile.
— Ia te uită ce mai mâncăcioasă!…
— Ah! dar în suma asta intră şi
hrana păsărelelor mele…
— Sigur că dacă trăiţi câteşitrele din
atâta, e mai puţin exagerat. Dar s-o luăm
cu amănuntul pe fiecare zi… tot pentru
lămurirea mea.
— Ascultă deci: o jumătate de
kilogram de pâine face douăzeci de
centime, zece centime laptele, fac treizeci
de centime. De douăzeci de centime
legume iarna, sau fructe şi salată vara;
îmi place mult salata, pentru că este uşor
de pregătit ca şi legumele, nu te
murdăreşti pe mâini, iată dar cincizeci
– 1349 –
de centime, de cincisprezece centime unt

sau ulei şi oţet pentru a da gust salatei,
deci şaizeci şi cinci! Două doniţe cu apă
limpede… O! ăsta e luxul meu, şi iată,
mă rog, cele şaptezeci şi cinci de
centime… Să adăugăm pe săptămână
cânepă sau scânteiuţă de zece sau
cincisprezece centime, hrana păsărilor –
care de obicei mănâncă şi niţel miez de
pâine cu lapte, asta fac unsprezece până
la unsprezece jumătate franci pe lună,
nici mai mult nici mai puţin.
— Şi carne nu mănânci niciodată?
— Ah, carne! Costă cincizeci până la
şaizeci de centime o jumătate de
kilogram, cum îmi pot îngădui eu aşa
ceva? Şi apoi asta miroase a bucătărie, a
supă, pe când laptele, legumele, fructele,
le ai aproape de-a gata.. Şi apoi am eu un
– 1350 –
– Eugen Sue –
fel de mâncare ce-mi place mult; nu e

greu de gătit şi îl prepar la perfecţie…
— Să vedem care-i mâncarea asta…
— Pun în cuptorul sobei cartofi
frumoşi, galbeni; când sunt copţi, îi
zdrobesc cu puţin unt şi lapte… şi cu un
praf de sare… e o mâncare a zeilor…
Dacă ai să fii drăguţ, am să-ţi dau să
guşti…
— Pregătită de frumoasele dumitale
mâini trebuie să fie foarte gustoasă. Dar,
hai să socotim mai departe, vecino…
Avem dar douăzeci şi trei de franci
pentru mâncare, doisprezece chiria, fac
treizeci şi cinci de franci pe lună…
— Până la patruzeci şi cinci sau
cincizeci de franci cât câştig, îmi mai
rămân zece sau cincisprezece franci
pentru lemne şi ulei în timpul iernii,
– 1351 –
pentru spălat… adică pentru săpun,

fiindcă, afară de cearşafuri, îmi spăl
singură rufele… e încă un lux al meu… o
spălătoreasă m-ar costa cât ochii din cap,
pe când eu calc foarte bine, şi aşa mă
descurc… În timpul celor cinci luni de
iarnă, ard un ster şi jumătate de lemne şi
cheltuiesc douăzeci sau douăzeci şi cinci
de centime cu uleiul de lampă… astea
mai fac vreo optzeci de franci pe an
pentru încălzit şi luminat…
— Aşa că nu-ţi mai rămân decât cel
mult o sută de franci pentru celelalte
cheltuieli.
— Da, şi din ăştia am strâns cei trei
franci şi cincizeci de centime.
— Dar rochiile, încălţămintea,
această bonetă frumoasă?
— Bonetele nu le pun decât când ies
– 1352 –
– Eugen Sue –
în oraş şi nu mă ruinez cu ele, fiindcă le

fac singură; acasă umblu în capul gol.
Cât despre rochii, despre ghete… oare
nu e „Le Temple“ la doi paşi?
— Ah, da… acest bazar binevenit…
Ei, şi-acolo ce găseşti?
— Rochii frumoase şi de bună
calitate. Închipuieşte-ţi că cucoanele
mari au deprinderea să dea rochiile lor
vechi cameristelor… Când spun vechi,
înseamnă că le-au purtat o lună sau
două şi în trăsură… Iar cameristele le
vând la „Le Temple“, aproape pe
nimic… Aşa, de pildă, am o rochie de
merinos foarte bună, de culoarea
stafidei, pe care am luat-o cu
cincisprezece franci; costase cel puţin
şaizeci, şi abia dacă fusese purtată; am
potrivit-o pe măsura mea… şi sper că-mi
– 1353 –
face cinste…
— Ba dumneata îi faci ei, vecino.
Pentru ceea ce-ţi oferă „Le Temple“,
încep să pricep că o sută de franci pe an
pot ajunge pentru garderoba dumitale.
— Nu-i aşa? Găseşti acolo rochii de
vară adorabile cu cinci sau şase franci,
botine ca astea pe care le port acum,
aproape noi, cu doi sau trei franci. Iată,
nu s-ar spune că sunt făcute de comandă
pentru mine? întrebă Rigolette oprindu-
se să arate frumosul ei picior, într-
adevăr foarte bine încălţat.
— E un picior foarte frumos, nimic
de zis; dar cred că se găseşte greu
încălţăminte pe măsura lui… îmi vei
spune, poate, că la „Le Temple“ se vând
şi ghetuţe de copii…
— Eşti un linguşitor, dar recunoaşte
– 1354 –
– Eugen Sue –
că o tânără fată singură, dar bine

gospodărită, poate trăi cu un franc şi
cincizeci de centime pe zi! Trebuie să
adaug, însă, că cei patru sute cincizeci de
franci agonisiţi la închisoare m-au ajutat
să mă rostuiesc… De cum m-a văzut cu
mobilele mele, lumea a început să aibă
încredere în mine, mi s-a dat de lucru
acasă, deşi a trebuit să treacă un timp
până să găsesc. Din fericire, mai aveam
din ce trăi vreo trei luni, fără să mă bizui
pe munca mea.
— Cu toate că pari cam zăpăcită, ştii
că ai mult simţ gospodăresc şi judecată,
vecină dragă?
— Doamne! când eşti singură pe
lume şi nu vrei să ai obligaţii faţă de
nimeni, trebuie să ştii să te chiverniseşti
şi să-ţi faci, cum se spune, cuibul.
– 1355 –
— Şi cuibul dumitale e fermecător.

— Nu-i aşa? Căci la urma urmei nu
mă lipsesc de nimic, plătesc chiar o
chirie mai mare decât mi-ar îngădui
mijloacele, cresc păsărele, vara am cel
puţin două ghivece de flori pe cămin,
fără a mai socoti lăzile de la fereastră şi
aceea de la colivie, şi totuşi, cum îţi
spuneam, aveam trei franci şi cincizeci
de centime în puşculiţă, ca să-mi pot
cumpăra într-o zi o garnitură pentru
cămin.
— Şi ce s-au făcut acele economii?
— Doamne, i-am văzut în ultima
vreme pe aceşti sărmani Moreli atât de
nenorociţi, atât de nenorociţi, încât mi-
am zis: „N-are niciun rost să ai trei piese
tâmpite de câte un franc putrezind în
puşculiţă, când oameni cumsecade mor
– 1356 –
– Eugen Sue –
de foame lângă tine!… Atunci am

împrumutat cei trei franci ai mei,
Morelilor. Când zic împrumutat… e ca
să nu-i umilesc, căci i-aş fi dăruit din
toată inima.
— Ai spus bine „împrumutat“,
vecino, deoarece acum, fiind mai
înlesniţi, îţi vor restitui banii
împrumutaţi.
— Desigur că nu-i voi refuza… va fi
astfel un început care-mi va îngădui să
cumpăr o garnitură pentru cămin… E
visul meu!
— Şi apoi trebuie să te gândeşti
totuşi puţin şi la viitor.
— La viitor?
— Dacă te-ai îmbolnăvi, de pildă…
— Eu… bolnavă?
Şi Rigolette începu să râdă cu
– 1357 –
hohote. Râdea atât de tare, încât un

bărbat bondoc care mergea înaintea ei cu
un căţel sub braţ, se întoarse contrariat,
crezând că era vorba de el.
Rigolette, fără a se opri din râs, îi
făcu o jumătate de plecăciune însoţită de
o mutră atât de poznaşă, încât Rudolf nu
se putu reţine de a împărtăşi ilaritatea
tovarăşei sale. Bondocul mormăind îşi
văzu de drum.
— Nebunatică mai eşti, vecino…
spuse Rudolf, redevenind serios.
— E vina dumitale.
— A mea?
— Da, înşiri la prostii…
— Fiindcă îţi spun că te-ai putea
îmbolnăvi?
— Eu bolnavă? reîncepu Rigolette să
râdă…
– 1358 –
– Eugen Sue –
— Şi de ce nu?
— Arăt atât de rău?
— Nicicând n-am văzut un obraz
mai trandafiriu şi mai fraged.
— Ei bine, atunci… de ce crezi că ni-
aş putea îmbolnăvi?
— La optsprezece ani, cu viaţa pe
care o duc… ar fi oare cu putinţă? Vara,
iarna, mă scol la cinci, mă culc la zece
sau la unsprezece seara, mănânc pe
săturate, e drept că nu-mi trebuie mult,
nu sufăr de frig, lucrez toată ziua, cânt
ca o ciocârlie, dorm dusă, inima mi-e
liberă, veselă, mulţumită, sunt sigură că
voi avea mereu de lucru, atunci de ce
crezi că m-aş putea îmbolnăvi?… Nu
zău, că prea ar fi caraghios…
Rudolf, izbit, de această încredere
– 1359 –
oarbă şi optimistă în ziua de mâine, se

învinuia că riscase s-o slăbească… Se
gândea, cu un fel de groază, că o boală
de o lună ar putea să năruie radioasa şi
paşnica ei existenţă…
Această adâncă încredere a
Rigolettei în curajul şi în cei optsprezece
ani ai săi, singurele ei bunuri, îi părea lui
Rudolf sacră şi demnă de respect.
Din partea fetei… nu era nici
nepăsare, nici imprudenţă, ci o credinţă
instinctivă în mila şi dreptatea divină
care nu puteau părăsi o fiinţă harnică şi
bună, o biată fată a cărei singură vină era
că se bizuie pe tinereţea, pe sănătatea ei,
adevărate daruri dumnezeieşti…
Oare primăvara, când păsările
cerului, vesele şi cântătoare, ating cu
aripi sprintene lucernele trandafirii sau
– 1360 –
– Eugen Sue –
străbat văzduhul căldicel şi albastru, se

gândesc ele la posomorâta iarnă?
— Aşadar, spuse Rudolf, nu-ţi
doreşti nimic?
— Nimic…
— Absolut nimic?
— Nu… Adică, să ne înţelegem,
garnitura mea de cămin… De avut, o s-o
am, dar nu ştiu când; mi-am pus în cap
s-o am şi-o voi avea; o să lucrez, până şi
noaptea…
— Şi afară de această garnitură?…
— Nu mai râvnesc la nimic… dar
asta numai începând de azi.
— Şi de ce?
— Fiindcă alaltăieri îmi doream un
vecin pe placul meu… ca să întreţin cu
el, cum am făcut totdeauna, o bună
tovărăşie… să-i fac mici servicii, ca, la
– 1361 –
rându-i, să mi le facă şi el.

— Ne-am înţeles doar, vecino; vei
avea grijă de rufele mele şi eu îţi voi
cerui podeaua… fără să mai pun la
socoteală că mă vei trezi la vreme,
ciocănindu-mi în perete.
— Şi crezi că asta-i tot?
— Dar ce mai e?
— Ei bine, nu eşti gata. Nu va fi oare
nevoie să mă duci duminică la barieră şi
pe bulevarde? E singura mea zi liberă…
— Foarte bine, vara vom merge la
ţară.
— Nu, nu-mi place la ţară, nu-mi
place decât Parisul. Totuşi, pe vremuri,
am făcut, din bunăvoinţă, câteva excursii
la Saint-Germain cu una din tovarăşele
mele de închisoare, căreia i se zicea
Gurista, fiindcă tot, timpul cânta; era o
– 1362 –
– Eugen Sue –
fetişcană tare bună!

— Şi ce a devenit?
— Nu ştiu; îşi cheltuia banii de
puşcărie fără să pară că-i face prea multă
plăcere: era mereu tristă, dar blândă şi
darnică… Ieşeam uneori împreună – pe
atunci nu aveam încă de lucru – dar
apoi, când am căpătat comenzi şi nu mă
mai mişcăm de acasă, i-am dat adresa,
dar n-a venit să mă vadă, desigur o fi şi
ea ocupată… Trebuie să-ţi spun, vecine,
că mi-e drag Parisul mai mult ca orice,
aşa că, dacă vei putea, mă vei duce
duminica să mâncăm la birt, câteodată
vom merge la teatru… sau dacă nu vei
avea parale, mă vei duce să văd
prăvăliile de sub arcadele cele frumoase,
asta îmi face tot atâta plăcere. Fii însă
liniştit, în micile noastre petreceri, n-o
– 1363 –
să-ţi fie ruşine cu mine... Vei vedea cât

voi fi de drăguţă în frumoasa mea rochie
de mătase de un albastru închis, pe care
n-o îmbrac decât duminica. Îmi stă de
minune; mai am o boneţică cu dantele,
cu funde portocalii care nu-mi stă prea
rău peste părul meu negru; am ghete de
satin turcesc, de comanda… un frumos
şal de borangic în genul caşmirului. Ai
să vezi, vecine, că lumea o să-şi întoarcă
de multe ori capul, ca să ne vadă
trecând. Bărbaţii vor spune: „Dar
drăguţă mai e această micuţă, pe cinstea
mea!“ Iar femeile: „Dar ce ţinută
frumoasă are tânărul acesta înalt şi
zvelt… e foarte distins… şi mustăcioara
lui brună îl prinde foarte bine…“ Şi eu
voi fi de părerea acestor doamne, pentru
că-mi plac mustăţile… Din păcate,
– 1364 –
– Eugen Sue –
domnul Germain şi le rădea, din cauza

slujbei sale. Domnul Cabrion avea
mustăţi, dar erau roşii ca şi barba lui
mare, şi nu-mi plac bărbile mari; şi apoi
prea o făcea pe şugubăţul pe stradă şi-l
chinuia prea rău pe acel domn Pipelet.
De pildă, domnul Giraudou (vecinul
meu de dinaintea domnului Cabrion),
avea purtări frumoase, dar se uita cruciş.
La început, asta mă stingherea grozav,
deoarece părea că se uită mereu la
cineva care s-ar fi aflat alături de mine şi,
fără să-mi dau seama, mă întorceam să
văd la cine se uită.
Şi iar râsete.
Rudolf asculta această sporovăială
cu mult interes; se întreba pentru a treia
sau a patra oară, ce se putea crede
despre virtutea Rigolettei?
– 1365 –
Libertatea limbajului ei, ca şi

amintirea zăvorului acela mare, îl făceau
să creadă că-şi iubea vecinii ca pe nişte
fraţi, ca pe nişte camarazi, şi că doamna
Pipelet o bârfise; dar apoi râdea în sinea
lui de atâta credinţă, gândind că era
peste putinţă ca o fată atât de tânără, atât
de singură, să fi putut scăpa de
asiduităţile domnilor Giraudou, Cabrion
şi Germain. Totuşi, sinceritatea,
familiaritatea ciudată a Rigolettei, îi
trezeau noi îndoieli.
— Mă ispiteşti, vecino, discutând
astfel de duminicile mele, reluă vesel
Rudolf; dar fii liniştită, vom petrece
minunat.
— O clipă, domnule risipitor, eu voi
păstra punga, ţin să ţi-o spun dinainte.
Vara putem cina foarte bine… chiar
– 1366 –
– Eugen Sue –
foarte bine, cu trei franci, La Chartreuse

sau la Ermitage-Montmartre, apoi o
jumătate de duzină de contradansuri sau
de valsuri şi câteva curse pe caii de
lemn… mă înnebunesc după călărie –
asta va face în total cinci franci, nicio
para mai mult. Ştii să valsezi?
— Foarte bine chiar.
— Perfect! Domnul Cabrion mă
călca mereu pe picioare, apoi, ca să
glumească, arunca pocnitori pe podea,
aşa că nu ne-au mai primit la
Chartreuse.
Şi iar râsete.
— Fii liniştită, în privinţa
pocnitorilor, dar la iarnă ce facem?
— Iarna, fiindcă nu ne e prea tare
foame, vom cina foarte bine cu doi
franci; ne rămân trei franci pentru
– 1367 –
spectacol, că nu vreau să cheltuieşti mai

mult de cinci franci, şi atât e deajuns,
fiindcă, dacă ai fi singur, ai cheltui mai
mult la cafenea, la biliard cu haimanalele
care put a pipă cale de-o poştă. Oare nu
e mai bine să-ţi petreci ziua în veselie cu
o mică prietenă, cu o fată bună care râde,
care îşi găseşte timp să te scutească de
alte cheltuieli, tivindu-ţi cravatele şi
făcându-ţi gospodăria?
— E cât se poate de limpede, sunt în
profit, vecino. Dar dacă niscai amici mă
întâlnesc cu drăguţa mea prietenă de
braţ?
— Ei bine, vor spune: nu e prea
nenorocit şmecherul ăsta de Rudolf!
— Ştii cum mă cheamă?
— Când am aflat că odaia de alături
era din nou închiriată, am întrebat cui.
– 1368 –
– Eugen Sue –
— Deci prietenii mei vor spune:

Rudolf ăsta e foarte fericit!… şi mă vor
pizmui.
— Cu atât mai bine!
— Mă voi socoti fericit.
— Cu atât mai bine… cu atât mai
bine!
— Şi dacă n-aş fi chiar atât pe cât
par?
— Ce-ţi pasă, totul e să te creadă.
Bărbaţilor nu le trebuie mai mult.
— Dar reputaţia dumitale?
Rigolette pufni în râs.
— Reputaţia unei lucrătoare! dar
cine mai crede în balivernele astea? Dacă
aş avea tată şi mamă, frate sau soră, m-
aş gândi, de dragul lor, la ce spune
lumea... Dar sunt singură, ce fac, mă
priveşte…
– 1369 –
— Dar eu voi fi foarte nenorocit.

— De ce?
— Că voi trece drept fericit, pe când,
dimpotrivă, eu te voi iubi… cam aşa
cum cinai dumneata la tata Crétu
mâncând pâine goală la lectura unei
cărţi de bucate.
— Ei, asta-i! O să te deprinzi. Voi fi
pentru dumneata atât de blândă, atât de
recunoscătoare, şi te voi stânjeni atât de
puţin, încât îţi vei spune: la urma urmei
pot să-mi petrec cu ea duminica, aşa
cum mi-aş petrece-o cu un camarad…
Dacă, în cursul săptămânii, eşti liber
într-o seară şi dacă nu te plictiseşti, vei
veni să-ţi treci vremea cu mine, te vei
folosi de focul şi de lampa mea, vei
împrumuta romane şi mi le vei citi. Mai
bine aşa decât să-ţi pierzi banii la biliard.
– 1370 –
– Eugen Sue –
Sau, fie că ai de, lucru mai târziu la

patronul dumitale, fie că preferi să mergi
la cafenea, îmi vei spune noapte bună
când te înapoiezi, dacă voi fi încă trează.
Dar dacă m-am culcat, îţi spun a doua zi
bună ziua prin perete, ca să te trezesc…
Bunăoară, domnul Germain, ultimul
meu vecin, îşi petrecea toate serile cu
mine, şi nu se plângea… Mi-a citit tot
Walter Scott… Ce amuzant era!
Câteodată, duminica, dacă era vremea
rea, în loc să mergem la teatru şi să ieşim
din casă, se ducea să cumpere ceva;
luam o gustărică în camera mea şi după
asta citeam… Îmi făcea tot atâta plăcere
cât mi-ar fi făcut şi teatrul. Îţi spun toate
astea ca sa înţelegi că nu sunt de loc
mofturoasă şi poţi face din mine ce vrei.
Şi apoi, dumneata care spuneai că te poţi
– 1371 –
îmbolnăvi, dacă s-ar întâmpla cumva aşa

ceva… eu voi fi o adevărată soră,
infirmieră, întreabă-l pe Morel… Vezi,
domnule Rudolf, nici nu ştii unde e
adevărata fericire… Ai tras lozul cel
mare la loterie, avându-mă vecină.
— Ai dreptate, am avut totdeauna
noroc, dar pentru că veni vorba de
domnul Germain, unde se află acum?
— Cred că aici, la Paris.
— Nu-l mai vezi?
— De când a plecat, de aici, n-a mai
dat pe la mine.
— Dar unde stă, ce face?
— Ce sunt întrebările astea?
— Fiindcă sunt gelos pe el. Spuse
Rudolf surâzând şi aş vrea…
— Gelos! râse Rigolette… N-ai de
ce… Bietul băiat!
– 1372 –
– Eugen Sue –
— Vorbesc serios, vecino, vreau să

ştiu cu orice preţ unde l-aş putea întâlni
pe domnul Germain; ştii unde stă şi, fără
să mă laud, trebuie să mă crezi că nu voi
abuza de lămuririle pe care ţi le cer… Ţi-
o jur, e în interesul lui.
— Vorbesc şi eu serios, vecine, cred
că îi vrei domnului Germain numai
binele, dar mi-a cerut să-i făgăduiesc că
nu voi divulga nimănui adresa lui… şi,
dacă nu ţi-o spun, e că mi-e peste
putinţă s-o fac. Să nu te superi din
pricina asta pe mine… Dacă mi-ai fi
încredinţat un secret, ai fi fost mulţumit,
nu-i aşa, că ştiu să-l păstrez?
— Dar…
— Uite ce e, vecine, o dată pentru
totdeauna, să nu-mi mai vorbeşti de
asta… Mi-am dat cuvântul, îl voi ţine, şi
– 1373 –
orice mi-ai spune, voi răspunde mereu la

fel…
Cu ţoală firea ei zburdalnică şi
uşuratică, fata rosti atât de apăsat aceste
ultime cuvinte, încât Rudolf înţelese,
spre părerea lui de rău, că nu va putea
scoate de la ea ce doreşte să ştie. Nu-i
plăcea să se folosească de şiretenie ca să
înşele încrederea Rigolettei. După câteva
clipe, reluă vesel:
— Să nu mai vorbim de asta, vecină!
Drace! Ştii să păstrezi atât de bine
secretele altora, încât nu mă mai mir că
ştii să ţi le tăinuieşti pe ale dumitale.
— Secrete, eu! Aş vrea să am, trebuie
să fie foarte amuzant.
— Cum, n-ai nicio mică taină de
dragoste?
— O taină de dragoste?
– 1374 –
– Eugen Sue –
— În fine… n-ai iubit niciodată? o

întrebă Rudolf, privind ţintă în ochii
Rigolettei pentru a ghici, adevărul.
— Cum să nu fi iubit niciodată?… Şi
pe domnul Giraudou? Şi pe domnul
Cabrion? Şi pe domnul Germain? Şi pe
dumneata, mă rog?
— I-ai iubit mai mult decât pe mine?
Altfel decât pe mine?
— Pe cinstea mea, nu, poate mai
puţin, deoarece a trebuit să mă deprind
cu ochii încrucişaţi ai domnului
Giraudou, cu barba roşie şi farsele
domnului Cabrion şi cu tristeţea
domnului Germain, pentru că era foarte
trist acest biet tânăr… Dumneata,
dimpotrivă, mi-ai plăcut de îndată…
— Să nu te superi, vreau să-ţi
vorbesc… ca unui bun camarad…
– 1375 –
— Bine, spune… sunt bună din

fire… Şi apoi sunt sigură că nici pe
dumneata nu te va lăsa inima să-mi spui
ceva care m-ar îndurera…
— Spune-mi, te rog, ai avut vreodată
amanţi?
— Amanţi, eu!... Am oare vreme
pentru aşa ceva?
— Şi ce-are a face vremea?
— Cum ce-are a face? Vezi bine că
are a face… Mai întâi aş fi geloasă ca un
tigru, mi-aş face mereu sânge rău; ei
bine, câştig eu oare atât ca să pot irosi
două sau trei ceasuri pe zi plângând sau
văitându-mă? Şi dacă aş fi înşelată…
Câte lacrimi, câte dureri!… Asta îmi mai
lipseşte! mi-ar strica tot rostul!
— Dar nu toţi amanţii sunt infideli şi
nu toţi îşi fac prietena să plângă.
– 1376 –
– Eugen Sue –
— Ar fi şi mai rău... dacă ar fi prea

drăguţ. Aş putea trăi o singură clipă fără
el? Şi cum dânsul ar trebui, poate, să stea
toată ziua la birou, la atelier sau la
prăvălie, aş fi, în lipsa lui, ca un suflet
stingher, mi-aş face fel de fel de
gânduri… mi-aş închipui că-l iubesc
altele… că e la ele. Şi dacă m-ar părăsi!…
Judecă şi dumneata! Ştiu eu ce mi s-ar
mai putea întâmpla? Sigur că munca
mea ar suferi… şi atunci ce m-aş face?
De abia pot, aşa liniştită cum sunt, să mă
întreţin lucrând între douăsprezece şi
cincisprezece ore pe zi… Vezi deci ce s-
ar întâmpla dacă aş pierde trei sau patru
zile pe săptămână, chinuindu-mă…
Trebuie neapărat să mă comande
cineva?… O, numai asta nu! Mi-e prea
dragă libertatea…
– 1377 –
— Libertatea dumitale?
— Da, aş putea intra ca premieră la
patroană, croitoreasa pentru care
lucrez... aş avea patru sute de franci,
casă, masă…
— Şi nu primeşti?
— Bineînţeles că nu.
— Dar, mă rog, sincer vorbind, n-ai
avut niciodată un amant?
— Nu, niciodată… ar însemna să-mi
iau stăpân pe cap, pe când aşa, oricât de
modest e interiorul meu, sunt la mine
acasă, şi nu datorez nimănui nimic,
nimănui… Sunt curajoasă, am inima
uşoară, sunt sănătoasă şi veselă… Am
un vecin bun ca dumneata – ce-mi
trebuie mai mult?
— Şi nu te-ai gândit niciodată să te
măriţi?
– 1378 –
– Eugen Sue –
— Să mă mărit… Nu m-aş putea

mărita decât tot cu un sărăntoc ca mine.
Uită-te la nenorociţii ăştia de Moreli, iată
unde duce căsătoria… pe când dacă nu
răspunzi decât de tine, o scoţi totdeauna
la capăt…
— Aşa că nu visezi niciodată castele
în Spania?
— Ba da… visez la garnitura pentru
şemineu… Afară de asta, ce vrei să-mi
mai doresc?
— Dar dacă o rudă ţi-ar lăsa o mică
avere… să zicem un venit de o mie două
sute de franci… dumneata care trăieşti
cu cinci sute?
— Ştiu eu? Ar fi poate bine, poate
rău.
— Rău?
— Sunt fericită aşa cum sunt, îmi
– 1379 –
cunosc viaţa asta de-acum, n-o ştiu pe

aceea pe care-aş duce-o dacă aş fi
bogată. Vezi, vecine, când după o zi
întreagă de muncă mă culc seara, când
sting lampa şi când la lumina scăzută a
jarului din sobă îmi văd odaia curăţică,
perdelele, scrinul, scaunele mele,
păsările, ceasul, masa încărcată cu
stofele ce mi s-au încredinţat, şi îmi
spun: „Tot ce-i aici e-al meu, nu mi-l
datoresc decât mie“, zău, vecine,
gândurile astea mă leagănă atât de
mângâios, încât adorm mândră şi
totdeauna sunt mulţumită de mine. Iar
dacă aş datora casa mea banilor vreunei
rude bătrâne, nu ştiu dacă mi-ar mai face
chiar atâta plăcere, zău aşa... Dar iată-ne
la bazar. Recunoaşte că-i, o privelişte
superbă!
– 1380 –
– Eugen Sue –
Capitolul 5
BAZARZUL „LE TEMPLE“
Chiar dacă Rudolf nu împărtăşea în

totul marea admiraţie a Rigolettei pentru
înfăţişarea halei cu mărfuri de ocazie,
era totuşi izbit de aspectul deosebit al
acestui enorm bazar cu secţiile şi cu
raioanele sale.
Către mijlocul străzii Templului, nu
departe de o fântână care se află în colţul
unei pieţe mari, se vede un imens
paralelogram construit din scânduri,
peste care se întinde un acoperiş
suspendat, acoperi t cu ardezie.
E „Le Temple“.
Mărginit la stânga de strada du
Petit-Tours, la dreapta de strada Percée,
– 1381 –
el dă într-o clădire mare, circulară, un fel

de rotondă imensă, înconjurată de o
galerie de arcade.
O lungă alee tăind paralelogramul
prin mijloc şi în lungime, îl desparte în
două părţi egale; acestea la rândul lor
sunt împărţite, subîmpărţite la nesfârşit
de o mulţime de mici ganguri laterale şi
transversale care se încrucişează în toate
sensurile şi sunt ferite de ploaie prin
acoperişul clădirii.
În acest bazar e interzisă vânzarea
de mărfuri noi, dar cel mai neînsemnat
petec de stofă, cele mai mici resturi de
fier, de aramă, de fontă sau oţel, îşi
găsesc acolo vânzătorul şi cumpărătorul.
Sunt acolo negustori de cupoane de
stofă de toate culorile, de toate nuanţele,
de toate calităţile, de toate vârstele,
– 1382 –
– Eugen Sue –
destinate să peticească hainele găurite

sau rupte.
Sunt prăvălii unde descoperi munţi
de pantofi scâlciaţi, găuriţi, strâmbaţi,
plezniţi, lucruri fără nume, fără formă,
fără culoare, printre care apar, ici şi colo,
câteva tălpi-fosile, groase de un deget,
ţintuite de cuie ca uşile puşcăriilor, tari
ca o copită de cal, adevărate schelete de
încălţăminte, ale căror încheieturi au fost
măcinate de vreme; toate acestea sunt
mucegăite, zbârcite, găurite, roase şi
toate se cumpără: sunt negustori care
trăiesc din acest comerţ.
Sunt negustori de panglici, de
şireturi, de ciucuri, de ceaprazărie,
cordoane, franjuri de mătase, de bumbac
sau de aţă, provenind din perdelele ce
nu mai puteau fi folosite.
– 1383 –
Alţii se consacră negustoriei de

pălării pentru femei. Aceste podoabe nu
ajung niciodată la prăvălia lor decât în
sacoşele revânzătoarelor, după
peregrinările cele mai ciudate,
transformările cele mai năstruşnice,
decolorările cele mai de necrezut. Pentru
ca mărfurile să nu ocupe prea mult loc
într-o prăvălie, de obicei cât o boxă,
aceste pălării se pliază frumuşel în două,
apoi se turtesc şi se așează una peste
alta, înghesuite la maximum. Este exact
procedeul aplicat conservării
scrumbiilor, minus saramura, aşa că nu
ne putem închipui câte lucruri intră,
mulţumită acestui sistem de depozitare,
într-un spaţiu de puţin peste un metru
pătrat.
Când se iveşte cumpărătorul, aceste
– 1384 –
– Eugen Sue –
cârpe se scot din înghesuiala în care sunt

ţinute; negustoreasa dă cu nepăsare o
mică lovitură de pumn în fundul calotei
pentru a o ridica, descreţeşte borul pe
genunchi, şi-ţi prezintă un obiect bizar,
fantastic, care îţi aminteşte de acele
pălării fabuloase, râvnite mai ales de
plasatoarele teatrelor, de mătuşile
figurantelor sau de actriţele cu roluri de
bătrâne din piesele teatrelor de
provincie.
Mai departe, la firma „Moda zilei“,
sub arcadele rotondei ridicate la capătul
unui drum larg care desparte „Le
Temple“ în două, sunt atârnate mii şi
mii de haine, de culori, forme, croieli şi
mai extravagante, şi mai enorme decât
vechile pălării de damă.
Astfel se găsesc fracuri cenuşii din
– 1385 –
in, împodobite arătos cu trei rânduri de

nasturi de aramă, ca ale husarilor şi, ca
să ţină de cald, garnisite cu un guleraş
de blană de vulpe.
Vezi redingote care, la început, au
fost verzi ca sticla de vin, cărora timpul
le-a dat culoarea fisticului, tivite cu un
galon negru, şi împrospătat printr-o
căptuşeală cu carouri de un albastru
gălbui, de un efect cât se poate de comic;
fracuri, numite odinioară cu „coadă de
peşte“, ca iasca la culoare, cu guler lat de
imitaţie de pluş, împodobite cu nasturi
pe vremuri argintaţi, dar acum de un
roşu arămiu.
Se mai văd gherocuri scurte, cafenii,
cu ceaprazuri, cu guler din blană de
pisică, brăzdate de găitane şi de
garnituri destrămate, de bumbac negru;
– 1386 –
– Eugen Sue –
nu departe de ele, se găsesc halate

confecţionate artistic din vechi paltoane
englezeşti cu pelerină cărora li s-au scos
cele trei rânduri de gulere, căptuşite cu
bucăţi de stambă imprimată; cele mai
puţin purtate sunt albastre sau de un
verde murdar, împodobite cu bucăţi de
stofă pestriţă, brodate cu aţă decolorată
şi cu căptușeală din stofă roşie cu
rotocoale portocalii, garniturile şi
gulerul la fel; o cingătoare făcută dintr-
un vechi şnur de clopoţel, din lână
răsucită, serveşte de centură acestor
elegante haine de casă, în care un Robert
Macaire16 s-ar fi lăfăit cu satisfacţie şi
îngâmfare.
Vom mai pomeni în treacăt de
16 Robert Macaire – personaj imortalizat de Frederick Lemaître, simbol al

pungaşului îndrăzneţ, al hoţului şi criminalului.
– 1387 –
numeroasele costume tip Frontin17, mai

mult sau mai puţin îndoielnice, mai mult
sau mai puţin barbare, în mijlocul cărora
se regăsesc, ici şi colo, câteva livrele
regale sau princiare pe care feluritele
revoluţii le târâseră din palate sub
întunecatele arcade ale rotondei din „Le
Temple“.
Această etalare de încălţăminte
veche, de pălării vechi şi de ridicule
haine vechi, reprezintă partea grotescă a
acestui bazar: este raionul zdrenţelor
împodobite şi transformate pretenţios,
dar trebuie să mărturisim, sau mai bine
zis să recunoaştem că acest stabiliment e
de mare folos claselor de jos sau celor cu
puţină dare de mână. Aici se pot
cumpăra cu rabat însemnat, lucruri
17 Frontin — tip de fecior de casă în vechea comedie franceză, obraznic şi spiritual.
– 1388 –
– Eugen Sue –
excelente, aproape noi, la care uzura

este, cum am spune, imaginară.
Unul din sectoarele halei, destinate
rufăriei de pat, era încărcat de maldăre
de pături, cearşafuri, saltele şi perne.
Mai încolo, se găseau covoare, perdele,
obiecte de menaj de tot felul; în altă
parte, haine, încălţăminte, pălării pentru
toate categoriile sociale şi pentru toate
vârstele. Aceste obiecte, de o curăţenie
desăvârşită, erau destul de plăcute la
vedere.
Nu s-ar putea crede, înainte de a
cerceta acest bazar, cât de puţină vreme
şi cât de puţini bani îţi trebuie pentru a
umple o căruţă cu cele trebuincioase
chiverniselii complete a două sau trei
familii, care n-au nici de unele.
Rudolf fu izbit de felul zelos şi, în
– 1389 –
acelaşi timp, prevenitor şi voios în care

negustorii, stând în faţa prăvăliilor, îi
îndemnau pe trecători să cumpere;
aceste purtări de o familiaritate
respectuoasă, păreau să ţină de alte
vremuri.
Rudolf dădu braţul Rigolettei. Abia
apărură în marele pasaj unde se aţineau
negustorii de lenjerie de pat, că fură
copleşiţi de cele mai seducătoare oferte.
— Intraţi, vă rog, domnule, uitaţi-vă
la aceste saltele, sunt ca noi; o să descos
un capăt, să vedeţi materialul de
umplutură, s-ar zice că e lână de miel,
atât e de moale şi de albă.
— Coniţă dragă, avem cearşafuri de
olandă frumoasă, mai bune decât cele
noi, fiindcă şi-au pierdut asprimea, sunt
suple ca o mănuşe, rezistente ca o
– 1390 –
– Eugen Sue –
ţesătură de oţel.
— Drăguţii mei însurăţei,
cumpăraţi-mi aceste pături, sunt moi,
calde şi uşoare, s-ar zice că sunt de puf,
sunt ca nou-nouţe şi n-au fost folosite
nici de douăzeci de ori. Dragă coniţă,
hotărăşte pe soţul dumitale, fii clienta
mea, vă înzestrez toată gospodăria, şi
ieftin… veţi fi mulţumiţi, veţi reveni la
mama Bouvard, veţi găsi la mine de
toate. Ieri am avut o ocazie superbă… o
să o vedeţi… haide, intraţi o dată, asta
nu costă nimic!
— Pe cinstea mea, vecino, se adresă
Rudolf Rigolettei, să preferăm pe această
corpolentă femeie de treabă… Ne ia
drept tineri căsătoriţi, asta mă
măguleşte… M-am hotărât pentru
prăvălia asta.
– 1391 –
— De acord pentru femeia

corpolentă! consimţi Rigolette. Îmi place
şi mie mutra ei.
Lucrătoarea şi tovarăşul ei intrară la
mama Bouvard.
Printr-o lealitate ce nu se întâlneşte
decât la „Le Temple“, concurentele
mamei Bouvard nu se revoltară de
preferinţa ce i se acordase. Una din
vecine merse cu mărinimia până acolo
încât să spună:
— Mai bine să pună mama Bouvard
mâna pe chilipirul ăsta decât alta; are
familie şi e decana şi mândria bazarului.
Ar fi fost de altfel greu să ai o figură
mai îmbietoare, mai sinceră şi mai veselă
ca a decanei de la „Le Temple“.
— Iată, frumoasa mea coniţă, se
adresă ea Rigolettei, care cerceta cu un
– 1392 –
– Eugen Sue –
ochi de cunoscătoare lucrurile, iată

ocazia de care-ţi vorbeam! două
garnituri de pat complete, sunt ca şi noi.
Dacă din întâmplare doriţi un birou-
secretar vechi, ieftin, iată unul (şi mama
Bouvard îl arătă cu degetul), l-am luat în
acelaşi lot. Deşi de obicei nu cumpăr
mobile, de astă dată n-am putut refuza;
persoanele de la care l-am luat păreau
atât de nenorocite! Biata doamnă, în ce
hal era…! Mai ales vânzarea acestei
antichităţi părea să-i sângereze inima…
Cred că era o mobilă de familie.
La aceste vorbe, şi în timp ce
negustoreasa discuta cu Rigolette preţul
diferitelor lucruri, Rudolf se uită cu mai
multă atenţie la mobila pe care mama
Bouvard i-o arătase.
Era unul din acele scrinuri din lemn
– 1393 –
de trandafir, de o formă aproape

triunghiulară, închis printr-o tăblie care,
coborâtă şi proptită în două balamale
lungi de aramă, slujea drept masă de
scris. La mijloc, împodobită cu
marchetărie în diferite culori, era
încrustată o monogramă de abanos,
compusă dintr-un M şi un R împletiţi
unul într-altul şi având deasupra o
coroană de conte. Bănui că ultimul
stăpân al acelei mobile aparţinuse unei
clase suspuse. Curiozitatea lui crescu;
examina biroul cu atenţie sporită, cercetă
maşinal sertarele, unul după altul, când,
întâmpinând oarecare rezistenţă vrând
să-l deschidă pe cel din urmă, şi căutând
pricina acestui obstacol, descoperi şi
trase afară cu grijă o foaie de hârtie pe
jumătate prinsă între sertăraş şi fundul
– 1394 –
– Eugen Sue –
mobilei.
În timp ce Rigolette îşi termina
cumpărăturile de la mama Bouvard,
Rudolf studia, plin de curiozitate,
descoperirea sa.
După numeroasele ştersături care
acopereau hârtia, se recunoştea că era
ciorna unei scrisori neterminate. Rudolf
citi cu destulă greutate cele ce urmează:
„Domnule, vă rog să credeţi că numai

nenorocirea cea mai cumplită m-a putut
constrânge la demersul pe care-l încerc pe
lângă dumneavoastră. Nu este o mândrie
fără rost, care m-ar face să ezit, ci lipsa
oricăror temeiuri care mi-ar da dreptul să vă
solicit acest serviciu. Văzând-o pe fiica mea,
constrânsă ca şi mine, la cele mai grele
lipsuri, izbutesc să-mi înfrâng nehotărârea.
– 1395 –
Câteva cuvinte numai asupra cauzei

dezastrelor care mă covârşesc.
După moartea soţului meu, îmi
rămăsese ca avere trei sute de mii de franci
depuşi de fratele meu la domnul Jacques
Ferrand, notar. Primeam, prin intermediul
fratelui meu, la Angers, unde mă retrăsesem
cu fiica mea, dobânzile cuvenite la această
sumă. Cunoaşteţi, domnule, groaznicul
eveniment care a pus capul zilelor lui.
Ruinat, zice-se, prin speculaţii tainice şi
nenorocite, s-a sinucis acum opt luni.
Înaintea acestui funest deznodământ, am
primit de la el câteva rânduri deznădăjduite.
«Când le vei citi, spunea el, nu voi mai fi în
viaţă». Încheia scrisoarea, prevenindu-mă că
nu posedă niciun act privitor la suma depusă
pe numele meu la domnul Jacques Ferrand,
acesta din urmă, nedând niciodată chitanţe,
– 1396 –
– Eugen Sue –
deoarece era cinstea şi pietatea personificată;

va fi destul să mă prezint la el pentru ca
această afacere să fie aranjată în cele mai
bune condiţii.
De îndată ce mi-a fost cu putinţă să mă
gândesc şi la altceva decât la moartea
cumplită a fratelui meu, am plecat la Paris
unde nu cunoşteam pe nimeni afară, de
dumneavoastră, domnule, şi asta indirect,
prin relaţiile pe care le-aţi avut cu soţul meu.
V-am spus că suma depusă la domnul
Jacques Ferrand constituia toată averea mea
şi că fratele meu îmi trimitea la fiecare şase
luni dobânzile respective. Trecând mai mult
de un an de când primisem ultima plată, m-
am prezentat la domnul Jacques Ferrand, ca
să-mi ridic venitul de care aveam mare
nevoie.
De-abia îmi rostisem numele, că, fără
– 1397 –
nicio consideraţie pentru durerea mea, îl

învinovăţi pe fratele meu că-i luase cu
împrumut două mii de franci şi că, prin
moartea lui, dânsul ar fi pierdut aceşti bani.
Adăugă apoi că sinuciderea fratelui mea era
nu numai o crimă în faţa lui Dumnezeu şi a
oamenilor, dar şi un act de jaf în dauna lui, a
domnului Jacques Ferrand.
Acest odios limbaj m-a indignat;
desăvârşita cinste a fratelui meu era bine
cunoscută de toţi. E drept că, fără ştirea mea
şi a prietenilor lui, îşi pierduse averea în
speculaţii riscante, dar murise cu un renume
nepătat, plâns de toţi şi fără să fi lăsat vreo
datorie, afară de aceea către notar.
l-am răspuns domnului Jacques Ferrand
că-l autorizez să scadă imediat cei două mii
de franci pe care îi datora fratelui meu din
cei trei sute de mii de franci depuşi de el. La
– 1398 –
– Eugen Sue –
aceste vorbe, mă privi uluit şi mă întrebă:

«De care trei sute de mii de franci vorbeşti?»
«De cei pe care fratele meu i-a depus la
dumneavoastră acum optsprezece luni,
domnule, şi pentru care mi-aţi plătit
dobânzile prin fratele meu» i-am spus,
nepricepându-i întrebarea.
Notarul ridică din umeri, surâse
compătimitor, ca şi cum n-aş fi vorbit serios,
şi-mi răspunse că nu numai că fratele meu
nu i-a depus banii, dar că mai luase cu
împrumut două mii de franci.
Nu vă pot exprima spaima mea la auzul
acestui răspuns.
«Dar, atunci, unde se află aceasta
sumă? am strigat eu. Fiica mea şi cu mine n-
avem alte resurse; dacă o pierdem, ne
aşteaptă cea mai neagră mizerie. Ce ne vom
face?»
– 1399 –
«Nu ştiu nimic, răspunse rece notarul.

E probabil că fratele dumneavoastră, în loc
să depună suma asta la mine, cum v-a spus,
a pierdut-o în speculaţiile nenorocite pe care
le făcea fără ştirea nimănui.»
«Nu-i adevărat, e o infamie, domnule!
am strigat eu, fratele meu era cinstea
personificată. Departe de a ne jertfi, pe mine
şi pe fiica mea, s-ar fi jertfit el pentru noi. N-
a vrut să se însoare niciodată, numai ca să
lase copilului meu tot ce poseda.»
» Aveţi, aşadar, cutezanţa să pretindeţi,
doamnă, că sunt în stare să neg un depozit
ce mi s-ar fi încredinţat?» mă întrebă
notarul cu o indignare ce mi s-a părut atât
de onorabilă şi de sinceră, încât i-am
răspuns:
«Nu, fără îndoială că nu, domnule,
reputaţia dumneavoastră de om cinstit e
– 1400 –
– Eugen Sue –
îndeobşte cunoscută, totuşi nu pot învinui

pe fratele meu de un atât de cumplit abuz de
încredere.»
«Pe ce elemente vă întemeiaţi pentru a-
mi spune toate acestea?» mă întrebă domnul
Ferrand.
«Pe niciunul, domnule. Acum
optsprezece luni fratele meu, care se ocupa de
afacerile mele, mi-a scris: „Am un bun
plasament cu şase la sută, trimite-mi o
procură ca să-ţi vând titlurile. Voi depune
trei sute de mii de franci, completând
diferenţa, la domnul Jacques Ferrand,
notar.“ I-am trimis fratelui meu procura.
După câteva zile mi-a comunicat că
plasamentul îl făcuse la dumneavoastră, că
dumneavoastră nu daţi niciodată chitanţă şi,
la împlinirea a şase luni, mi-a trimis
dobânzile scadente..»
– 1401 –
«Dar aveţi cel puţin câteva scrisori de la

el în această privinţă, doamnă?»
«Nu, domnule. Era vorba numai de
afaceri şi nu le-am păstrat.»
«Din nefericire, nu pot face nimic în
această chestiune, doamnă, îmi răspunse
notarul. Dacă cinstea mea n-ar fi mai presus
de orice bănuială, de orice atingere, v-aş
spune; tribunalele vă stau la dispoziţie,
reclamaţi-mă, judecătorii vor avea de ales
între cuvântul unui cetăţean onorabil care de
treizeci de ani se bucură de stima oamenilor
cinstiţi şi declaraţia postumă a unuia care,
după ce s-a ruinat în taină, prin cele mai
nesocotite speculaţii, n-a găsit alt refugiu
decât în sinucidere… Vă voi spune deci:
reclamaţi-mă, doamnă, dacă vă încumetaţi,
şi memoria fratelui dumneavoastră va fi
dezonorată. Dar cred că veţi avea bunul simţ
– 1402 –
– Eugen Sue –
să vă resemnaţi în faţa acestei nenorociri,

fără îndoială foarte mari, dar de care eu sunt
cu totul străin.»
«Dar, în fine, domnule, sunt mamă,
dacă averea mi-e răpită, eu şi fata mea nu
posedăm nimic altceva decât un modest
mobilier. O dată vândut, ne aşteaptă
mizeria, domnule, cumplita mizerie.»
«Aţi fost înşelată, doamnă, e o
nenorocire, dar nu sunt cu nimic vinovat,
îmi răspunse notarul. Încă o dată, fratele
dumneavoastră v-a înşelat. Dacă şovăiţi
între vorbele lui şi ale mele, reclamaţi-mă:
tribunalele se vor pronunţa.»
Am plecat de la notar cu moartea în
inimă. Ce-mi rămânea să fac, în această
situaţie extremă? Fără vreun titlu care să
dovedească existenţa creanţei mele, convinsă
de corectitudinea desăvârşită a fratelui meu,
– 1403 –
uimită de chipul categoric în care se exprima

domnul Ferrand, neavând pe nimeni căruia
să-i cer un sfat (eraţi atunci plecat în
călătorie), ştiind că e nevoie de bani ca să
obţin consultaţiile oamenilor de drept şi
vrând să păstrez puţinul care mi-a mai
rămas, n-am cutezat să încep un asemenea
proces. Atunci…“
Ciorna de scrisoare se oprea aici,

căci nişte ştersături acopereau cele
câteva rânduri indescifrabile, care
urmau, în sfârşit. În colţul paginii,
Rudolf citi această notiţa: „Se va scrie
doamnei ducese de Lucenay.“
Rudolf rămase pe gânduri după
citirea acestui fragment de scrisoare.
Cu toate că noua ticăloşie, care părea
să-l acuze pe Jacques Ferrand, nu era
– 1404 –
– Eugen Sue –
dovedită, acest om se arătase atât de

neîndurător cu nenorocitul de Morel,
atât de ticălos cu Luiza, fiica
şlefuitorului, încât negarea unui depozit,
la adăpostul lipsei de dovezi, nu te mai
putea mira din partea unui atare
mizerabil.
Această mamă, care-şi reclama
averea pierdută de la o zi la alta, era,
fără îndoială, deprinsă cu un trai
îndestulat. Ruinate printr-o lovitură
neprevăzută, necunoscând pe nimeni la
Paris, cum reieşea din acea scrisoare,
care putea fi traiul acestor două femei,
lipsite poate de strictul necesar, singure
în mijlocul acestui imens oraş?
Ştim că Rudolf făgăduise doamnei
d’Harville, pentru a o distrage de la
preocupările ei apăsătoare, să-i rezerve
– 1405 –
un rol în vreo acţiune de binefacere. Era

sigur, de altfel, că va găsi, înainte de
viitoarea lui întâlnire cu marchiza, vreun
caz nenorocit în care ar fi fost necesar să
intervină.
Se gândi că poate întâmplarea îi va
scoate în cale vreun caz de suferinţă
nemeritată, care ar fi putut, după cum
spunea el, să intereseze inima şi
gândurile doamnei d’Harville.
Ciorna, al cărui original fără îndoială
că nu fusese trimis niciodată persoanei
căreia i se cerea ajutorul, trăda un
caracter mândru şi resemnat, pe care
oferirea unei pomeni l-ar fi revoltat.
Astfel, de câte precauţiuni e nevoie, de
câte ocoluri, de câte abilităţi delicate ca
să ascunzi originea generoasă a unui
ajutor sau să-l faci să fie primit!
– 1406 –
– Eugen Sue –
Şi apoi câtă îndemânare ca să ajungi

la această femeie şi să judeci dacă merită
cu adevărat grija ce părea să o inspire!
Rudolf întrevedea aici o mulţime de
emoţii noi, inedite, înduioşătoare, care ar
fi trebuit s-o intereseze pe doamna
d’Harville, aşa cum îi făgăduise.
— Ei bine, bărbate, glăsui veselă
Rigolette, ce-i petecul ăla de hârtie pe
care îl citeşti?
— Nevestico, îi răspunse Rudolf, eşti
foarte curioasă! o să-ţi spun îndată. Ai
terminat cumpărăturile?
— Bineînţeles, şi protejaţii dumitale
vor fi instalaţi regeşte. Nu mai rămâne
decât să plăteşti. Doamna Bouvard e
foarte înţelegătoare, ce-i al ei, e-al ei!
— Nevestico, am o idee, în timp ce
plătesc, ce-ar, fi dacă te-ai duce să alegi
– 1407 –
nişte haine pentru doamna, Morel şi

pentru copiii ei? Îţi mărturisesc că nu mă
pricep la astfel de cumpărături. Spune să
se aducă totul aici, nu vom face decât un
singur drum şi bieţii oameni vor căpăta
totul deodată.
— Ai totdeauna dreptate, bărbăţele.
Aşteaptă-mă, că nu durează mult.
Cunosc două negustorese, sunt clienta
lor obişnuită, găsesc la ele tot ce-mi
trebuie.
Şi Rigolette se depărtă. Dar apoi se
întoarse pentru a spune:
— Doamnă Bouvard, ţi-l încredinţez
pe soţul meu, să nu-i faci ochi dulci.
Şi, râzând, dispăru grăbită.
– 1408 –
– Eugen Sue –
Capitolul 6
DESCOPERIREA
— Trebuie să recunoşti, domnule, se

adresă mama Bouvard lui Rudolf după
plecarea Rigolettei, trebuie să recunoşti
că ai parte de o foarte dibace gospodină.
Drace!… se pricepe grozav de bine la
cumpărături şi apoi e atât de drăguţă!
Roz-albă, cu ochii mari, negri, frumoşi şi
cu părul ei bogat… mai rar aşa ceva!…
— Nu-i aşa că-i fermecătoare şi că
sunt un soţ fericit, doamnă Bouvard?
— Tot atât de fericit ca soţ pe cât e ea
ca soţie, sunt cât se poate de sigură.
— Nu te-nşeli de loc, dar spune-mi,
te rog, cât îţi datorez?
— Soţioara dumitale n-a vrut să dea
mai mult de trei sute treizeci de franci pe
– 1409 –
toate. Deşi îţi mărturisesc că nu câştig

decât cincisprezece franci, căci n-am dat
pe lucrurile astea un preţ atât de mic cât
ar fi meritat…’ Nu m-a lăsat inima să mă
tocmesc… oamenii care mi le-au vândut
păreau prea nenorociţi!…
— Adevărat? Nu tot de la dânşii ai
cumpărat şi micul birou?
— Ba da, domnule… Zău că ţi se
rupe inima numai când te gândeşti!
Închipuieşte-ţi că alaltăieri vine la mine
o doamnă tânără şi încă frumoasă, dar
atât de palidă, atât de firavă, că-ţi făcea
milă s-o priveşti. Şi-apoi ne pricepem la
nenorociţi, noi ăştia. Cu toate că era
îmbrăcată cu îngrijire, vechiul ei şal de
lână neagră, jerpelit, rochia de mohair
tot neagră şi tot atât de ponosită, pălăria
ei de paie în luna ianuarie (doamna era
– 1410 –
– Eugen Sue –
în doliu), dovedeau ceea ce noi numim o

sărăcie boierească, fiindcă sunt sigură că
era o doamnă din lumea mare; în sfârşit,
mă întreabă, roşind, dacă vreau să
cumpăr o garnitură completă pentru
două paturi şi un mic birou vechi; îi
răspund că, dacă vând trebuie să şi
cumpăr, că, daca îmi convine, treaba s-a
făcut, dar că vreau mai întâi să văd
lucrurile. Mă roagă, atunci, să viu la ea,
nu prea departe de aici, de cealaltă parte
a bulevardului, într-o casă de pe cheiul
canalului Saint-Martin. Las prăvălia pe
seama nepoatei mele, o urmez pe
doamna, ajungem într-o casă de oameni
modeşti, tocmai în fundul unei curţi, ne
urcăm la al patrulea, doamna bate la
uşă, o tânără de vreo paişpe ani ne
deschise: era şi ea în doliu, şi tot atât de
– 1411 –
palidă şi de slabă, dar, cu toate astea,

frumoasă ca ziua... Atât de frumoasă,
încât am rămas înmărmurită.
— Şi cine era fata?
— Fiica doamnei în doliu… Cu tot
frigul, n-avea pe ea decât o rochie de
bumbac negru cu picăţele albe şi un mic
şal de doliu foarte uzat.
— Şi locuinţa lor era atât de
sărăcăcioasă?
— Închipuiţi-vă, domnule, două
odăi curăţele, dar goale, şi un frig de-ţi
venea să mori, în cămin nici pic de
cenuşă, se vedea că de multă vreme nu
se aprinsese focul. Ca mobilier, două
paturi, două scaune, un scrin, un cufăr
vechi şi micul birou, iar pe cufăr un
pachet într-o basma… Acest mic pachet
era tot ce mai rămânea mamei şi fiicei,
– 1412 –
– Eugen Sue –
după vânzarea mobilelor. Proprietarul

se mulţumea cu cele două paturi de
lemn, cu scaunele, cufărul şi masa
pentru chiria ce i se datora, spunea
portarul care urcase o dată cu noi. Apoi,
doamna mă rugă foarte cuviincios să
preţuiesc saltelele, cearşafurile, perdelele
şi păturile. Pe cinstea mea ţi-o spun,
domnule, deşi meseria mea este să
cumpăr ieftin şi să vând scump, când am
văzut-o pe domnişoara aceea cu ochii
plini de lacrimi şi pe mama, care, cu
toată stăpânirea de sine părea că-şi
înghite plânsul, am preţuit obiectele
doar cu cincisprezece franci mai puţin
decât puteam lua pe ele, v-o jur! Ba am şi
consimţit, ca să le servesc, să cumpăr şi
micul birou, deşi nu intra în vederile
mele…
– 1413 –
— Ţi-l cumpăr eu, doamnă

Bouvard…
— Cu atât mai bine, domnule,
fiindcă mi-ar fi rămas multă vreme în
spinare… Nu-l cumpărasem decât
pentru a-i face un serviciu bietei
doamne. I-am spus deci preţul ce i-l
ofeream pentru toate aceste obiecte…
Mă aşteptam să se tocmească, să ceară
mai mult… Ei bine, mi-am dat seama şi
din asta că nu era o doamnă de rând;
sărăcie boierească, domnule, ce vrei! I-
am spus deci „atâta face“. Mi-a răspuns:
„Bine, să mergem la dumneata, să-mi
plăteşti, deoarece nu mă voi mai înapoia
în această casă“. Apoi spuse fetei care
şedea pe cufăr şi plângea: „Claire, ia
pachetul“… (am reţinut numele, o
cheamă Claire). Tânăra domnişoară se
– 1414 –
– Eugen Sue –
ridică, dar, trecând pe lângă micul birou,

iată că îngenunchie în faţa lui şi începe
să plângă cu sughiţuri. „Copila mea,
curaj, ne vede lumea“, o îmbărbătă
mama cu glas scăzut, ceea ce totuşi nu
m-a împiedicat s-o aud. Înţelegeţi,
domnule, erau oameni săraci, dar
mândri. Când doamna mi-a dat cheia
micului birou, am văzut şi în ochii ei,
înroşiţi, o lacrimă, părea că-i sângerează
inima în clipa când se despărţea de
mobila aceea veche, dar încerca să-şi ţină
firea şi să rămână demnă în faţa
străinilor. În sfârşit îi spuse portarului că
voi veni să ridic tot ce nu păstra
proprietarul şi ne-am întors aici. Tânăra
domnişoară dădu braţul mamei ducând
micul pachet în care se afla tot ce mai
aveau. Le-am numărat banii, trei sute
– 1415 –
cincisprezece franci, şi nu le-am mai

văzut.
— Dar cum se numeau?
— Nu ştiu, doamna îmi vânduse
lucrurile în prezenţa portarului, nu mă
interesa numele ei… ce vindea, îi
aparţinea.
— Şi noua lor adresă?
— Nici asta n-o ştiu.
— Fără îndoială că cei din vechea
locuinţă o cunosc?
— Nu, domnule, când m-am
înapoiat să iau lucrurile, portarul mi-a
spus, vorbind despre ele: „Erau
persoane foarte liniştite, foarte
respectabile şi foarte nenorocite, numai
de nu li s-ar întâmpla ceva rău! Aşa, par
oarecum împăcate cu soarta, dar în
fundul sufletului cred că sunt
– 1416 –
– Eugen Sue –
disperate.“ „Şi unde s-au dus să

locuiască acum?“ l-am întrebat pe
portar. „Nu ştiu nimic, mi-a răspuns, au
plecat fără să mi-o spună… e sigur că nu
se mai înapoiază.“
Iluziile ce şi le făcuse Rudolf se
risipiră într-o clipă. Cum să le descoperi
pe aceste două nefericite femei, având
drept singură indicaţie numele fetei,
Claire, şi acea frântură de scrisoare de
care am pomenit, în josul căreia se aflau
cuvintele: „A se scrie doamnei de
Lucenay“?
Singura şi slaba şansă de a da de
urma acestor nenorocite, rămânea
doamna de Lucenay, care, din fericire,
făcea parte din societatea doamnei
d’Harville!
— Iată, doamnă, banii, spuse Rudolf
– 1417 –
către negustoreasă, dându-i o hârtie de

cinci sute de franci,
— Să vă dau restul, domnule…
— Unde găsim o căruţă, să ducem
lucrurile?
— Dacă nu e prea departe, un
cărucior pe două roţi împins de un om
va ajunge… e unul al lui moş Jérôme,
aici aproape, el îmi face de obicei
drumurile… Ce adresă aveţi, domnule?
— Strada Templului, numărul 17.
— Strada Templului, numărul 17…
o, bine, bine, ştiu unde e.
— Ai fost vreodată în casa aia?
— De mai multe ori… La început am
cumpărat haine vechi de la una care
împrumută cu amanet şi care locuieşte
acolo… E adevărat că n-are o meserie
care să-i facă cinste… Dar asta nu mă
– 1418 –
– Eugen Sue –
priveşte, ea vinde, eu cumpăr, suntem

chit. Altădată, nu sunt nici şase
săptămâni de atunci, m-am dus pentru
mobilele unui tânăr cure locuia la al
patrulea şi care se muta.
— Domnul François Germain,
poate? exclamă Rudolf.
— Chiar el; îl cunoaşteţi?
— Şi încă cum, dar, din nefericire,
nu şi-a lăsat în strada Templului noua
lui adresă şi nu ştiu unde să-l găsesc.
— Dacă nu-i decât asta, pot să te scot
din încurcătură.
— Ştii unde stă?
— Nu chiar, dar ştiu unde îl puteţi
găsi în mod sigur.
— Unde?
— La notarul la care lucrează.
— Un notar?
– 1419 –
— Da, care stă în stradă du Sentier.

— Domnul Jacques Ferrand! strigă
Rudolf.
— Chiar el, un om sfânt, are un
crucifix de lemn sfinţit, în biroul lui
miroase de parcă ai fi într-o sacristie.
— Dar cum ai aflat că domnul
Germain lucrează la acel notar?
— Iată, acest tânăr a venit să-mi
propună cumpărarea întregului său
mobilier. Şi de rândul ăsta, cu toate că
nu intră în vederile mele, am luat toată
mobila şi am vândut-o cu bucata. Asta îi
convenea acestui tânăr şi eu voiam să-l
servesc. Îi cumpăr, deci, mobilierul de
holtei… bine, i-l plătesc… bine… Se
vede că a fost mulţumit de mine, fiindcă
după cincisprezece zile revine să
cumpere o garnitură de pat. Îl însoţea un
– 1420 –
– Eugen Sue –
comisionar cu un cărucior pe două roţi.

Împachetăm totul… dar iată că, în clipa
când trebuie să plătească, îşi dă seama că
uitase punga acasă. Părea să fie un tânăr
atât de cinstit, încât i-am spus: „Ia,
totuşi, lucrurile, trec eu pe la dumneata
pentru bani“. „Foarte bine, mi-a spus,
dar nu sunt niciodată acasă; vino mâine
dimineaţa în strada du Sentier la
domnul Jacques Ferrand, notar, unde
lucrez, şi-ţi voi plăti.“ M-am dus acolo a
doua zi, mi-a plătit, dar ce mi s-a părut
curios, o că şi-a vândut mobilierul ca să-
şi cumpere altul după numai
cincisprezece zile.
Rudolf crezu că ghiceşte şi ghici
chiar rostui acestei ciudăţenii: Germain
voia să i se piardă urma ca să scape de
mizerabilii care îl urmăreau. Temându-
– 1421 –
se, fără îndoială, că mutarea lui avea să-i

îndrepte către noua lui locuinţă, a
preferat să ocolească această primejdie,
vânzându-şi mobilele şi cumpărându-şi
altele.
Rudolf tresări de bucurie, gândindu-
se la fericirea doamnei Georges, când, în
sfârşit, îşi va regăsi fiul pe care îl căutase
atât de mult şi zadarnic.
Rigolette se înapoie curând, veselă şi
surâzătoare:
— Ei bine, când ţi-am spus! strigă ea,
nu m-am înşelat… am cheltuit cu totul
şase sute patruzeci de franci şi Morelii
vor fi chivernisiţi ca nişte prinţi... Iată-i,
iată-i pe negustorii care sosesc! Cât sunt
de încărcaţi! Nimic nu va lipsi
gospodăriei lor. Au tot ce le trebuie,
până şi un grătar, două tigăi cositorite ca
– 1422 –
– Eugen Sue –
şi noi şi un ibric de cafea… Mi-am spus:

dacă vrem să facem lucrurile cum
trebuie, apoi să le facem din plin, şi
pentru toate astea, am pierdut cel mult
trei ceasuri… dar plăteşte repede,
vecine, şi să plecăm…
Rudolf plăti şi însoţit de Rigolette,
părăsi bazarul.
Capitolul 7
ARESTAREA
Rigolette şi Rudolf se îndreptară

spre casa din strada Templului şi intrară
în loja portarului Pipelet care stătea de
vorbă cu soţia lui. Toţi aşteptau sosirea
mobilelor cumpărate pentru a fi urcate
în camera lui Rudolf.
Deodată, acea rumoare nedesluşită
– 1423 –
care însoţeşte o agitaţie a mulţimii, se

stârni în stradă; o mare harmalaie la
intrarea în alee şi loviturile de paturi de
puşcă răsunară pe caldarâmul din faţa
intrării. Rigolette se uită nerăbdătoare
prin ferestruică şi se întoarse îngrozită.
— Vai, domnule Rudolf, strigă ea
palidă şi tremurând, e aici un comisar de
poliţie şi garda!
Într-adevăr, un comisar de poliţie,
uşor de recunoscut după eşarfa ce se
zărea de sub vestonul negru, intră în
lojă. Înfăţişarea lui era gravă, demnă şi
severă.
— Locuieşte în această casă numitul
Jerome Morel, lucrător-şlefuitor?
— Da, domnule comisar, răspunse
doamna Pipelet, luând poziţia de drepţi.
— Du-mă la locuinţa lui.
– 1424 –
– Eugen Sue –
— Morel şlefuitorul! răspunse

doamna Pipelet, în culmea mirării. Dar e
mielul lui Dumnezeu; nu e în stare să…
— Jerome Morel locuieşte aici sau
nu?
— Aici stă, domnule comisar…
împreună cu familia lui, într-o
mansardă.
Apoi, adresându-se unui om care-l
însoţea, ordonă:
— Doi gardişti să aştepte jos, să nu
părăsească aleea. Trimite pe Justin s-
aducă o trăsură.
Omul se depărtă pentru a executa
ordinul.
— Acum, reluă comisarul
adresându-se domnului Pipelet, condu-
mă la Morel.
— Dacă n-aveţi nimic împotrivă, voi
– 1425 –
înlocui pe soţul meu care nu se simte

prea bine.
— Dumneata sau soţul dumitale,
mi-e perfect egal, să mergem!
Şi, precedat de doamna Pipelet,
începu să urce scara, dar curând se opri
după câţiva paşi, văzându-se urmat de
Rudolf şi de Rigolette.
— Cine sunteţi şi ce doriţi? întrebă
comisarul.
— Sunt doi chiriaşi de la al patrulea,
îl lămuri doamna Pipelet.
— Scuzaţi-mă, domnule, nu ştiam că
sunteţi de aici, îi spuse comisarul lui
Rudolf.
Acesta, încurajat de purtarea
politicoasă a ofiţerului de poliţie, i se
adresă:
— Veţi găsi o familie disperată,
– 1426 –
– Eugen Sue –
domnule; nu ştiu ce nouă lovitură îl

ameninţă pe acest nenorocit meşteşugar,
dar a fost crunt încercat în noaptea
asta… Una din fiicele lui, istovită de
boală, a murit sub ochii lor… de frig şi
de mizerie…
— E posibil?
— E adevărat, domnule comisar,
întări doamna Pipelet. Dacă nu era
domnul care vorbeşte, şi care e regele
chiriaşilor mei, pentru că a salvat, prin
binefacerile sale, pe bietul Morel de la
închisoare, toată familia şlefuitorului ar
fi murit de foame.
Comisarul se uită la Rudolf cu
surprindere şi curiozitate.
— Nimic mai simplu, domnule,
continuă acesta: o persoană miloasă,
aflând că Morel, de a cărui cinste şi
– 1427 –
onoare mă fac chezaş, se afla într-o

situaţie pe cât de grea, pe atât de
nemeritată, m-a însărcinat să-i achit o
poliţă, pentru care portăreii vroiau să-l
bage la închisoare.
La rându-i, impresionat de nobila
înfăţişare a lui Rudolf şi de demnitatea
purtărilor sale, omul legii îi răspunse:
— Nu mă îndoiesc de cinstea lui
Morel, dar îmi pare rău că am de
îndeplinit o însărcinare dureroasă, în
faţa dumneavoastră care vă interesaţi
atât de mult de această familie.
— Ce vreţi să spuneţi, domnule?
— După serviciile pe care le-aţi făcut
Morelilor, după limbajul
dumneavoastră, domnule, văd că sunteţi
un om distins. Neavând niciun motiv să
ascund mandatul pe care trebuie să-l
– 1428 –
– Eugen Sue –
execut, vă voi mărturisi că e vorba de

arestarea Luizei Morel, fiica
şlefuitorului.
În mintea lui Rudolf reveni imaginea
fişicului de aur pe care fata îl dăduse
portăreilor.
— Doamne, dar de ce este învinuită?
— E bănuită de pruncucidere!
— Ea! Ea! O, bietul ei tată!
— Din cele ce mi-aţi spus, înţeleg că,
în împrejurările triste în care se află
meşteşugarul, această nouă lovitură va fi
pentru el groaznică. Din păcate, trebuie
să execut ordinele primite.
— Dar poate e vorba numai de o
simplă presupunere? exclamă Rudolf.
Desigur că lipsesc dovezile.
— Nu vă pot da mai multe
amănunte… Justiţia a fost sesizată de
– 1429 –
această crimă sau, mai bine zis, de

această acuzare, prin declaraţia unui om
respectabil în toate privinţele… stăpânul
Luizei Morel.
— Jacques Ferrand, notarul? se
indignă Rudolf.
— Da, domnule… dar de ce această
revoltă?
— Domnul Jacques Ferrand e un
mizerabil.
— Îmi pare rău, domnule, că nu
cunoaşteţi persoana de care vorbiţi:
domnul Jacques Ferrand e omul cel mai
onorabil din lume; e de o probitate
recunoscută de toţi.
— Vă repet, domnule, că acest notar
e un mizerabil… A vrut să-l bage în
puşcărie pe Morel, pentru că fiica lui i-a
respins propunerile infame. Dacă Luiza
– 1430 –
– Eugen Sue –
nu e urmărită decât în urma denunţului

unui asemenea om… să recunoaşteţi,
domnule, că spusele lui merită prea
puţină crezare.
— Nu-i în căderea mea şi nu-mi
convine să discut temeiurile declaraţiilor
domnului Ferrand, răspunse cu răceală
comisarul; justiţia e sesizată de această
afacere, tribunalele vor hotărî; cât despre
mine, am ordinul să arestez pe Luiza
Morel şi-mi execut mandatul.
— Aveţi dreptate, domnule, îmi pare
rău că o pornire de indignare, poate
îndreptăţită, m-a făcut să uit că nu era
nici locul, nici momentul să încep o
discuţie de acest fel. Un cuvânt numai:
corpul copilului mort astă noapte a
rămas în mansardă; am oferit acestei
familii camera mea pentru a o cruţa de
– 1431 –
dureroasa privelişte a acestui cadavru,

aşa că îl veţi găsi pe şlefuitor, şi probabil
şi pe fiica lui, la mine. Vă implor,
domnule, în numele omeniei, să n-o
smulgeţi brusc, pe Luiza, din mijlocul
acestor nenorociţi, abia ieşiţi dintr-o
situaţie îngrozitoare. Morel a suferit
atâtea emoţii în noaptea asta, încât
mintea nu i-ar mai rămâne întreagă, iar
soţia lui e şi ea grav bolnavă; o asemenea
lovitură ar ucide-o.
— Am executat totdeauna ordinele
cu toate menajamentele posibile; voi
proceda la fel şi în această împrejurare.
— Îmi permiteţi, domnule, să vă cer
o favoare? Iată ce v-aş propune: tânăra
care ne urmează împreună cu
portăreasa, ocupă o cameră vecină cu a
mea. Nu mă îndoiesc că o să vi-o pună la
– 1432 –
– Eugen Sue –
dispoziţie; veţi putea chema acolo pe

Luiza, apoi, dacă trebuie, şi pe Morel, să-
şi ia rămas bun… Veţi evita astfel unei
mame bolnave şi infirme o scenă
sfâşietoare.
— Dacă se pot face lucrurile în felul
acesta… bucuros.
Convorbirea pe care o relatăm, se
petrecuse pe şoptite, Rigolette şi doamna
Pipelet rămânând discret cu câteva
trepte în urma comisarului şi a lui
Rudolf. Acesta se apropie de lucrătoare,
pe care prezenţa comisarului o făcea să
tremure, şi-i spuse:
— Îţi cer un nou serviciu, dragă
vecino: trebuie să-mi laşi camera
dumitale pentru un ceas.
— Cât vrei, domnule Rudolf… Ai
doar cheia la dumneata. Dar, pentru
– 1433 –
Dumnezeu, ce se petrece?
— O să-ţi spun îndată; dar mai e
ceva: fi bună şi du-te la bazar şi spune să
nu trimită ceea ce am cumpărat de acolo
decât peste o oră.
— Imediat, domnule Rudolf, dar,
oare, ce nenorocire a mai dat peste
Moreli?
— Vai, ceva foarte trist şi o vei afla
mai devreme decât ar trebui.
— Mă duc, vecine, alerg la „Le
Temple“, Doamne! şi eu care credeam că
graţie dumitale, aceşti oameni
cumsecade au scăpat de necazuri!… zise
lucrătoarea coborând repede scara.
Rudolf vroia s-o scutească pe
Rigolette de trista scenă a arestării
Luizei.
— Domnule comisar, vorbi doamna
– 1434 –
– Eugen Sue –
Pipelet, pentru că regele chiriaşilor mei

vă conduce, mă pot înapoia să văd ce
face Alfred? Sănătatea lui mă
îngrijorează.
— Puteţi pleca… răspunse
comisarul; şi rămase numai cu Rudolf.
Ajunseră amândoi pe palierul
etajului al patrulea, în faţa odăii în care
se afla instalată temporar familia
şlefuitorului.
Deodată uşa se deschise.
Luiza, palidă, plânsă, ieşi repede.
— Adio! adio! tată, strigă ea, mă voi
înapoia, dar acum trebuie să plec.
— Luiza, fata mea, ascultă-mă.
Strigă Morel luându-se după fată şi
încercând s-o oprească.
La vederea lui Rudolf şi a
comisarului, Luiza şi şlefuitorul
– 1435 –
rămaseră pe loc, nemişcaţi.

— Ah, dumneata eşti, domnule,
salvatorul nostru? se bucură
meşteşugarul adresându-se lui Rudolf.
Ajută-mă s-o opresc pe Luiza să plece.
Nu ştiu ce are, mi-e teamă de ea, vrea să
mă lase. Nu-i aşa că nu mai trebuie să se
înapoieze la stăpânul ei? Nu mi-ai spus
chiar dumneata că „Luiza nu vă va mai
părăsi, asta va fi răsplata suferinţelor
voastre?“ Ah! faţă de această fericită
făgăduială, mărturisesc că am uitat o
clipă de moartea micii mele Adela; aşa
că nu mai vreau să mă despart de tine,
Luiza, niciodată! Niciodată!
Inima lui Rudolf se strânse, nu fu în
stare să scoată o vorbă.
Comisarul se adresă cu severitate
Luizei:
– 1436 –
– Eugen Sue –
— Te numeşti Luiza Morel?

— Da, domnule, răspunse fata
buimăcită.
Rudolf deschisese odaia Rigolettei.
— Dumneata eşti Jerome, tatăl ei?
continuă comisarul. Adresându-se
şlefuitorului.
— Da… domnule… dar…
— Intră aici cu fiica dumitale.
Şi comisarul arătă odaia Rigolettei în
care intrase Rudolf. Deşi oarecum
liniştiţi de prezenţa acestuia, şlefuitorul
şi Luiza, miraţi şi tulburaţi, dădură
ascultare comisarului. Acesta închise uşa
şi-i zise emoţionat lui Morel:
— Ştiu cât eşti de cinstit şi de
nefericit; dar cu părere de rău ţi-aduc la
cunoştinţă că, în numele legii, trebuie s-o
arestez pe fiica dumitale.
– 1437 –
— S-a descoperit totul… sunt

pierdută!… strigă Luiza, înspăimântată,
aruncându-se în braţele părintelui ei.
— Ce spui?… ce spui?… reluă uluit
Morel. Eşti nebună… de ce pierdută?…
Să fii arestată… de ce, să fii arestată, cine
te arestează?
— Eu… în numele legii! şi comisarul
îşi arătă eşarfa.
— Vai, cât sunt de nenorocită!… de
nenorocită… strigă Luiza, căzând în
genunchi.
— Cum, în numele legii? zise
meşteşugarul, a cărui minte, puternic
zguduită de această nouă lovitură,
începea să slăbească. De ce să fii arestată,
fiica mea, în numele legii? Răspund eu
de Luiza, e fata mea, o fată cinstită, nu-i
aşa, Luiza? Cum? să te aresteze când
– 1438 –
– Eugen Sue –
îngerul nostru bun, iată-l aici, ne-a ajutat

să ne resemnăm de moartea micii
noastre Adela? Haida de, asta nu-i cu
putinţă… Vedeţi, domnule comisar, e o
greşeală, trebuie să fie o greşeală.
— Din nefericire nu e nicio
greşeală!… Luiza Morel ia-ţi rămas bun
de la tatăl dumitale.
— Îmi răpiţi fata! strigă lucrătorul
exasperat şi înaintând ameninţător către
comisar.
Rudolf îl apucă pe şlefuitor de braţ
şi îi zise:
— Linişteşte-te, ai răbdare, fiica
dumitale îţi va fi readusă acasă…
nevinovăţia ei va fi dovedită, fără
îndoială că nu e vinovată.
— Vinovată, de ce?… Apoi,
amintindu-şi de aurul pe care Luiza îl
– 1439 –
adusese ca să plătească poliţia, Morel

strigă: Dar banii aceia… banii de azi
dimineaţă, Luizo?
Şi aruncă fetei o privire cumplită.
Luiza înţelese.
— Eu, să fur?! strigă ea, şi faţa ei
aprinsă dee o indignare copleşitoare,
accentul ei, gestul ei, îl liniştiră pe Morel.
— Eram sigur! exclamă el. Vedeţi,
domnule comisar… neagă, şi n-a minţit
niciodată, pot să vă jur… întrebaţi-i pe
toţi cei care o cunosc: vor spune acelaşi
lucru. Ea să mintă! Ah!… e prea mândră
pentru aşa ceva, de altfel poliţa a fost
plătită de binefăcătorul nostru… Aurul
acela ea nu-l va păstra, îl va înapoia
persoanei care i l-a împrumutat cu
condiţia, să n-o numească… nu-i aşa
Luiza?
– 1440 –
– Eugen Sue –
— Fiica dumitale nu este învinuită

de furt, spuse comisarul.
— Doamne, dar de ce e învinuită
atunci? Eu, tatăl ei, vă jur că de orice ar fi
acuzată, e inocentă şi nici eu, în toată
viaţa, n-am minţit niciodată.
— Ce nevoie e să cunoşti această
învinuire? îi spuse Rudolf, mişcat de
suferinţele lui; nevinovăţia Luizei va fi
dovedită; persoana care se interesează
atât de mult de voi o va ocroti şi pe fiica
dumitale… Haide, curaj, pronia cerească
nu vă va părăsi nici de rândul acesta.
— Dar, domnule comisar, strigă
Morel, fără a lua seama la spusele lui
Rudolf, nu se răpeşte o fiică de la
părintele ei, fără să i se spună cel puţin
de ce e învinuită! Vreau să ştiu tot…
Luiza, vrei să vorbeşti?
– 1441 –
— Fiica dumitale e acuzată de

pruncucidere, răspunse comisarul.
— Nu… nu… nu înţeleg… vă…
Şi Morel, zdrobit, bâlbâi câteva
vorbe fără şir.
— Fiica dumitale e învinuită că şi-a
ucis copilul, reluă comisarul, adânc
mişcat de această scenă, dar nu s-a făcut
încă dovada că a comis cu adevărat
această crimă.
— Vai! Nu-i adevărat, domnule, nu-i
adevărat, strigă Luiza cu putere. Vă jur
că era mort. Nu mai răsufla… era
îngheţat… mi-am pierdut capul… iată
crima mea… Dar să-mi omor copilul…
Asta niciodată!
— Copilul tău, mizerabilo! strigă
Morel, ridicând amândouă mâinile
asupra Luizei ca şi cum ar fi vrut s-o
– 1442 –
– Eugen Sue –
zdrobească prin acest gest şi sub acest

blestem.
— Iartă-mă, tată, iartă-mă!... Strigă
ea.
După o clipă de tăcere apăsătoare,
Morel continuă pe un ton calm, dar şi
mai înfricoşător:
— Domnule comisar, luaţi-o cu
dumneavoastră pe această creatură… nu
mai e fata mea…
Şlefuitorul dădu să plece. Luiza se
aruncă la picioarele lui, îmbrăţişându-i
genunchii cu ambele mâini şi, pierdută,
cu capul dat pe spate, îl imploră,
strigând;
— Tată, ascultă-mă… ascultă-mă…
— Domnule comisar, luaţi-o odată,
v-o predau, spuse şlefuitorul, făcând
toate eforturile să se desprindă din
– 1443 –
îmbrăţişarea Luizei.
— Ascult-o, îl îndemnă Rudolf
oprindu-l. Nu fi acum neîndurător.
— Ea! Doamne, Doamne… Ea…
repeta Morel ducându-şi mâinile la
frunte, ea dezonorată!… o, infamă!
— Şi dacă s-a necinstit ca să te
salveze?… îi şopti Rudolf.
Aceste vorbe făcură asupra lui
Morel o impresie zdrobitoare. Se uită la
fata lui plânsă, mereu îngenunchiată la
picioarele sale, apoi, cu o privire
întrebătoare greu de redat, exclamă cu
vocea înăbuşită, printre dinţii strânşi de
furie:
— Notarul?
Pe bufele Luizei se ivi un răspuns…
Voia să vorbească, dar un gând oprind-
o, coborî capul în tăcere şi rămase mută.
– 1444 –
– Eugen Sue –
— Nu se poate, voia să mă bage la

închisoare azi dimineaţă! reluă Morel
izbucnind. Deci nu-i el?… O! cu atât mai
bine!… cu atât mai bine!… Nu are nici
măcar o scuză pentru greşeala făptuită…
nu sunt cu nimic amestecat în
dezonoarea ei… pot s-o blestem fără
nicio remuşcare…
— Nu, nu!… nu mă blestema, tată!
Dumitale îţi voi spune totul… numai
dumitale singur şi vei vedea dacă… vei
vedea dacă nu merit iertarea dumitale…
— Ascult-o măcar de milă! îl
îndemnă Rudolf.
— Ce poate să-mi spună?…
Ticăloşia ei va fi aflată de toată lumea;
aştept…
— Domnule! strigă Luiza,
adresându-se comisarului, fie-vă milă,
– 1445 –
lăsaţi-mă să spun câteva vorbe tatălui

meu… înainte de a-l părăsi poate pentru
totdeauna. Şi în faţa dumitale, salvatorul
nostru, voi vorbi, dar numai în faţa
dumitale şi a tatălui meu.
— Consimt, rosti comisarul.
— Fi-vei oare atât de neîndurător?
Refuzi această ultimă consolare copilului
dumitale? îl întrebă Rudolf pe Morel.
Dacă socoţi că-mi datorezi vreo
recunoştinţă pentru binefacerile pe care
vi le-am făcut, acceptă rugăciunea fetei
dumitale.
După o clipă de tăcere grea şi
posomorâtă. Morel răspunse:
— Bine!
— Dar unde putem merge? întrebă
Rudolf, familia dumitale e alături…
— Unde să mergem? strigă
– 1446 –
– Eugen Sue –
şlefuitorul cu o ironie amară, unde să

mergem? Sus… acolo sus… în
mansardă… lângă trupul fiicei mele…
Locul e bine ales pentru această
spovedanie… nu-i aşa? Vom vedea dacă
Luiza va îndrăzni să mintă în faţa
cadavrului surioarei ei. Să mergem!
Şi Morel ieşi repede, cu privirea
rătăcită, fără să se uite la Luiza.
— Domnule, vorbi încet comisarul
către Rudolf, vă rog, în interesul acestui
biet tată, să nu prelungiţi convorbirea.
Aveaţi dreptate când spuneaţi adineauri
că mintea nu-l mai ajută, privirea lui e
aproape ca a unui nebun…
— Vai, domnule, ca şi
dumneavoastră mă tem de o nouă şi
groaznică nenorocire; voi scurta cât se va
putea această sfâşietoare despărţire.
– 1447 –
Capitolul 8
MĂRTURISIREA
Crud şi sumbru spectacol!

În mijlocul mansardei pe care am
descris-o mai sus, se odihnea, pe patul
idioatei, trupul fetiţei care se săvârşise
din viaţă în dimineaţa aceea. O fâşie de
cearşaf o acoperea.
Puţina lumină care trecea prin
ferestruica îngustă, proiecta pe feţele
celor trei actori ai acestei scene, reflexe şi
umbre aspru conturate.
Rudolf, în picioare, rezemat de zid,
era penibil impresionat.
Morel, aşezat pe marginea mesei
sale de lucru, cu capul plecat, cu braţele
atârnându-i în jos, cu privirea fixă,
– 1448 –
– Eugen Sue –
sălbatică, nu-şi lua ochii de la salteaua

unde zăceau rămăşiţele micii sale Adela.
La vederea cadavrului, mânia,
indignarea şlefuitorului slăbiră şi se
preschimbară într-o tristeţe şi o
amărăciune indescriptibile; puterile îl
părăseau, era doborât de această nouă
lovitură.
Luiza, palidă ca moartea, simţea că
se pierde, spovedania care urma s-o facă
o îngrozea. Totuşi, cuteză să apuce,
tremurând, mâna tatălui, acea mână
slăbită, deformată de prea multă muncă.
El nu şi-o retrase. Atunci fata
izbucnind în plâns, o acoperi de sărutări
şi îi simţi apăsarea pe buze, Furia lui
Morel se topise, lacrimile lui atâta vreme
stăpânite, începură să curgă în voie.
— Tată, dacă ai şti!, strigă Luiza,
– 1449 –
dacă ai şti cât sunt de plâns!

— Ah! vezi tu, va fi durerea întregii
mele vieţi, Luiza, răspunse şlefuitorul
plângând. Pentru Dumnezeu, tu!… tu la
închisoare… la rând cu ucigaşii… tu,
atât de mândră... când aveai dreptul de a
fi mândră… Nu! continuă el, pradă unui
nou acces de disperare, aş prefera să te
văd sub giulgiu, alături de sărmana ta
soră…
— Şi eu aş vrea să fiu acolo!
răspunse Luiza.
— Taci, copil nenorocit! Am greşit
spunându-ţi asta, am mers prea
departe… Haide, vorbeşte, dar pentru
Dumnezeu, numai să nu minţi… Oricât
de groaznic ar fi adevărul, spune-mi-l…
Vorbeşte, vai, clipele noastre sunt
numărate… O! cerule!… ce trist… ce
– 1450 –
– Eugen Sue –
trist rămas bun!

— Tată, îţi voi spune tot, reluă cu
hotărâre Luiza, dar făgăduieşte-mi, şi
salvatorul nostru să-mi făgăduiască de
asemenea, că nu va mai repeta spusele
mele nimănui, nimănui. Dacă el ar afla
că am vorbit, vedeţi… O! adăugă ea
cutremurată de groază, aţi fi pierduţi…
pierduţi pentru mine, căci voi nu
cunoaşteţi puterea şi cruzimea acestui
om!
— De cine e vorba?
— De stăpânul meu…
— Notarul?
— Da… răspunse Luiza încet şi
privind în jur, ca şi cum s-ar fi temut să
n-o audă cineva.
— Linişteşte-te, spuse Rudolf, acest
om o fi necruţător, puternic, n-are
– 1451 –
importanţă, îl vom birui. De altfel, dacă

aş destăinui ceea ce vrei să ne spui, aş
face-o numai în interesul dumitale şi al
lui Morel.
— Iar eu, Luiza, dacă aş vorbi, ar fi
tot pentru a încerca să te salvez. Dar ce-a
mai făcut acest ticălos?
— O veţi afla numaidecât, urmă
Luiza după o clipă de gândire, în această
povestire e amestecat cineva care ne-a
făcut un mare serviciu… şi a fost pentru
tata şi pentru familia noastră plin de
bunătate; această persoană era în slujbă
la domnul Ferrand, când m-am angajat
acolo. M-a pus să jur că nu voi divulga
nimănui nimic.
Rudolf, gândindu-se că e poate
vorba de Germain, spuse Luizei:
— Dacă te referi la François
– 1452 –
– Eugen Sue –
Germain, fii liniştită; taina va fi bine

păstrată de tatăl dumitale şi de mine.
Luiza se uită mirată la Rudolf.
— Îl cunoaşteţi?
— Cum de nu?
— Acest brav tânăr, care a locuit aici
timp de trei luni, era funcţionar la notar,
atunci când ai intrat în serviciul lui? o
întrebă Morel. Când l-ai văzut pentru
prima oară aici, păreai că nici nu-l
cunoşti,
— Aşa ne-am înţeles, tată; avea
motive serioase să ascundă că lucrează
la domnul Ferrand. Eu i-am vorbit de
camera de la al patrulea, care era de
închiriat, socotind că va fi pentru noi un
vecin bun…
— Dar, întrebă Rudolf, cine i-a
recomandat-o pe fata dumitale
– 1453 –
notarului?
— Când cu boala soţiei, spusesem
doamnei Burette, femeia care
împrumută pe amanet şi care locuieşte
aici, că Luiza vrea să intre la stăpân, ca
să ne ajute. Doamna Burette o cunoştea
pe menajera notarului; mi-a dat o
scrisoare către ea prin care o recomanda
pe Luiza. Blestemată fie scrisoarea
aceea!… de la ea s-au tras toate
nenorocirile noastre… În sfârşit,
domnule… iată cum fiica mea a intrat în
serviciul notarului.
— Cu toate că am fost informat de
unele motive care au stârnit ura
domnului Ferrand împotriva tatălui
dumitale, se adresă Rudolf Luizei,
spune-mi, te rog, în câteva cuvinte, ce s-
a petrecut între notar şi dumneata din
– 1454 –
– Eugen Sue –
clipa când ai intrat la el în serviciu.

Aceasta ne poate fi de folos în apărarea
dumitale.
— În primele zile de la intrarea mea
în serviciul domnului Ferrand, începu
Luiza, nu mă puteam plânge de el.
Aveam mult de lucru, menajera lui mă
bruftuia adesea, casa era tristă, dar
răbdam totul cu resemnare; serviciul era
serviciu, oriunde aiurea aş fi avut poate
alte neplăceri. Domnul Ferrand avea o
înfăţişare aspră, se ducea la biserică, şi
primea adeseori preoţi; nu mă feream de
el. La început, de-abia dacă se uita la
mine, îmi vorbea răstit, mai ales faţă de
străini. Afară de portar, care locuia la
stradă, în corpul de clădire unde se afla
biroul, eram singura servitoare,
împreună cu doamna Séraphine,
– 1455 –
menajera. Pavilionul în care locuia

notarul era o dărăpănătură mare, izolată,
între curte şi grădină. Odaia mea se afla
sus de tot. De multe ori îmi era frică să
rămân seara singură, în bucătăria de la
subsol sau în odaia mea. Noaptea mi se
părea câteodată că aud în catul de
dedesubt nişte zgomote înăbuşite şi
ciudate. Acolo nu locuia nimeni; doar
domnul Germain venea câteodată, în
timpul zilei, să lucreze; două ferestre ale
acelui etaj erau zidite şi una din uşi,
foarte groasă, era întărită cu bare de fier.
Menajera mi-a spus, mai târziu, că acolo
era casa de bani a domnului Ferrand.
Odată, după ce veghiasem foarte târziu,
ca să termin nişte reparaţii de care era
urgentă nevoie, mă pregăteam de
culcare, când aud pe cineva umblând
– 1456 –
– Eugen Sue –
tiptil în micul coridor la al cărui capăt

era odaia mea şi oprindu-se la uşă; am
bănuit întâi că e doamna Séraphine, dar
cum nimeni nu intra, mi-a fost frică, nu
îndrăzneam să mă mişc, ascultam, nu se
mişca nimic, dar totuşi eram sigură că se
afla cineva în faţa uşii mele. Am întrebat
de două ori cine e… Nu mi s-a răspuns.
Din ce în ce mai speriată, deoarece n-
aveam nici broască, nici zăvor, am
împins scrinul în uşă. Am tras cu
urechea mereu, nimic nu se mişca şi,
după o jumătate de oră care mi s-a părut
nesfârşită, m-am aruncat în pat. Noaptea
a trecut în linişte. A doua zi am cerut
menajerei îngăduinţa să pun un zăvor la
uşă care n-avea broască, povestindu-i
prin ce spaimă trecusem. Mi-a răspuns
că am visat şi că, de altminteri, trebuie să
– 1457 –
mă adresez domnului Ferrand pentru

zăvor. La cererea mea, notarul a ridicat
din umeri, mi-a spus ca sunt nebună, aşa
că n-am mai îndrăznit să-i vorbesc de
asta. După câtva timp s-a întâmplat
nenorocirea cu diamantul. Tata,
disperat, nu ştia ce să facă. I-am povestit
doamnei Séraphine necazul meu. Mi-a
răspuns: „Domnul e atât de milos, încât
poate că va face şi pentru tatăl dumitale
ceva!“ În aceeaşi seară, pe când serveam
masa, domnul Ferrand mi-a spus pe
neaşteptate: „Tatăl tău are nevoie de o
mie trei sute de franci; du-te chiar în astă
seară la el şi spune-i să treacă mâine pe
la biroul meu să-i dau banii. E un om
cinstit şi merită să fie ajutat.“ La această
dovadă de bunătate am izbucnit în
plâns, nu mai ştiam cum să-i mulţumesc
– 1458 –
– Eugen Sue –
stăpânului meu. Dar dânsul, cu

asprimea lui obişnuită, mi-a răspuns:
„Bine, bine, ceea ce fac, e cât se poate de
firesc…“ Seara, după ce am terminat ce
mai aveam de făcut, m-am dus la tata să-
i aduc vestea cea bună şi a două zi…
— Aveam cei o mie trei sute de
franci contra unei poliţe pe termen de
trei luni, acceptată de mine în alb,
adăugă Morel. Am făcut ca Luiza, am
plâns de recunoştinţă, l-am numit, pe
acest om binefăcătorul meu… salvatorul
meu.
— Această măsură de prevedere de
a te face să semnezi o poliţă în alb, şi cu
o scadenţă atât de apropiată – datorie pe
care n-ai fi putut-o plăti la termen, nu ţi-
a deşteptat bănuielile? întrebă Rudolf.
— Nu, domnule; am crezut că
– 1459 –
notarul îşi ia cuvenitele garanţii, asta-i

tot; de altfel, mi-a spus că nu trebuie să
mă gândesc să-i achit această sumă decât
după doi ani; n-aveam decât să
preschimb poliţa din trei în trei luni
pentru buna regulă; totuşi, la prima
scadenţă mi-a prezentat-o, suma nefiind
achitată, a obţinut o hotărâre contra mea,
în favoarea unui terţ; dar mi-a trimis
vorbă că asta să nu mă sperie… că era o
greşeală a portărelului.
— Voia astfel să te aibă la mână, zise
Rudolf.
— Vai! da, domnule, fiindcă din ziua
sentinţei a început să… dar continuă tu,
Luiza, continuă… Nu mai ştiu unde am
rămas… mi se învârteşte capul… simt că
o să înnebunesc!…
Rudolf îl linişti pe şlefuitor… Luiza
– 1460 –
– Eugen Sue –
reluă!
— Munceam tot mai mult ca să
răsplătesc, cum puteam, bunătatea pe
care domnul Ferrand ne-o dovedise.
Doamna Séraphine începu de-atunci să-
mi poarte pică; îi făcea plăcere să mă
chinuiască, să mă facă să greşesc,
netransmiţându-mi ordinele pe care
domnul Ferrand i le dădea pentru mine;
sufeream din pricina acestor neplăceri.
Mi-aş fi căutat un loc în altă parte, dar
obligaţia pe care tatăl meu o avea faţă de
domnul Ferrand, mă împiedica să plec.
Trecuseră trei luni de când domnul
Ferrand ne împrumutase banii; continua
să se poarte rău cu mine în faţa doamnei
Séraphine; totuşi, câteodată, se uita la
mine cu coada ochiului într-un fel care
mă stânjenea, iar el surâdea, văzându-
– 1461 –
mă că roşesc.
— Înţelegi, domnule Rudolf, încă de
pe atunci se pregătea să ceară arestarea
mea, interveni Morel.
— Într-o zi, urmă Luiza, menajera
plecă, după cină, de acasă, împotriva
obiceiului ei; secretarii părăsiră biroul,
căci locuiau în oraş. Domnul Ferrand îl
trimisese pe portar să-i facă un comision,
iar eu am rămas singură în casă cu
stăpânul meu. Aveam treabă în
anticameră, când notarul mă sună. Am
intrat în camera lui de culcare; l-am găsit
stând în picioare în faţa căminului; m-
am apropiat, el s-a întors repede, m-a
luat în braţe… faţa îi era roşie ca focul,
ochii îi ardeau. Mi-a fost o teamă
grozavă, frica mă împiedica la început să
fac vreo mişcare, dar, deşi era foarte
– 1462 –
– Eugen Sue –
puternic, m-am zbătut atât de tare încât

i-am scăpat din mâini, am fugit în
anticameră, a cărei uşă am închis-o,
ţinând-o cu toată puterea; cheia se afla
de partea lui.
— O auzi, domnule, o auzi? se
adresă Morel lui Rudolf. Iată purtarea
acestui demn binefăcător.
— După câteva clipe, uşa a cedat
eforturilor lui, reluă Luiza, noroc că
lampa era aproape, aşa că am avut timp
s-o sting. Anticamera era departe de
odaia în care se afla notarul; s-a pomenit
deodată în întuneric. M-a chemat, nu i-
am răspuns, mi-a spus atunci cu o voce
care tremura de furie: „Dacă încerci să-
mi scapi, tatăl tău va intra în puşcărie
pentru cei o mie trei sute de franci ce mi-
i datorează şi nu mi-i poate plăti“. L-am
– 1463 –
implorat să-i fie milă de mine, i-am

făgăduit să fac orice pentru a-l mulţumi
şi a-i dovedi recunoştinţa ce i-o port
pentru binele făcut, dar i-am declarat că
nimic nu mă poate sili să mă las
dezonorată.
— Acesta e limbajul Luizei, observă
Morel, al Luizei mele când avea dreptul
să fie mândră. Dar acum?… în sfârşit,
mai departe, mai departe…
— Mă aflam în întuneric. După o
clipă, aud închizându-se uşa
anticamerei, pe care stăpânul meu o
găsise pe pipăite. Mă aflam astfel în
mâinile lui. Notarul se duse în camera
lui şi se întoarse imediat cu o lampă. Nu-
ţi pot descrie, tată, noua luptă căreia a
trebuit să-i fac faţă, ameninţările,
urmărirea lui din odaie în odaie. Din
– 1464 –
– Eugen Sue –
fericire, disperarea, frica, furia îmi

dădeau putere, împotrivirea mea îl
înfuria, nu se mai putea stăpâni. M-a
maltratat, m-a bătut, eram plină de
sânge pe faţă…
— Doamne! Doamne! strigă
şlefuitorul ridicând mâinile la cer; astea
sunt totuşi crime şi nu există pedeapsă
pentru un asemenea monstru… nu e…
— Poate, spuse Rudolf, care părea că
se gândeşte la ceva; apoi, adresându-se
Luizei; Hai, curaj! spune tot.
— Lupta durase prea mult; puterile
începeau să mă părăsească treptat, când
portarul, care se înapoiase, sună de două
ori; aducea o scrisoare. Temându-se că
dacă nu mă duc eu s-o iau, o va aduce
chiar portarul, domnul Ferrand îmi
spuse: „Pleacă! Dacă sufli un singur
– 1465 –
cuvânt, tatăl tău e pierdut, dacă încerci

să pleci de la mine, e iarăşi pierdut, dacă
se vor cere informaţii despre tine, te voi
împiedica să găseşti un loc, lăsând să se
înţeleagă, fără a afirma, că m-ai furat.
Am să mai spun că eşti o servitoare
detestabilă…“ A doua zi după această
scenă, cu toate ameninţările stăpânului,
am alergat să spun totul tatălui meu.
Voia să părăsesc imediat casa aceea…
dar în acest caz îl aştepta închisoarea…
Puţinul ce câştigam de când cu boala
mamei, era absolut necesar familiei
noastre. Şi informaţiile proaste pe care
domnul Ferrand le-ar fi dat despre mine,
m-ar fi împiedicat pentru multă vreme,
poate, să găsesc un loc în altă parte.
— Da, spuse Morel, amărât, am avut
laşitatea, egoismul de a o lăsa pe copila
– 1466 –
– Eugen Sue –
noastră să se înapoieze acolo… O! vă

spuneam eu, mizeria… mizeria… câte
infamii te sileşte să săvârşeşti!
— Vai, tată, dar n-ai încercat, oare,
în fel şi chip să găseşti o mie trei sute de
franci? A fost imposibil, a trebuit să ne
resemnăm.
— Mai departe… Ai tăi ţi-au fost
călăii, suntem şi mai vinovaţi decât tine
de nenorocirea ce ţi s-a întâmplat,
exclamă şlefuitorul, ascunzându-şi faţa
în mâini.
— Când l-am revăzut, continuă
Luiza, stăpânul se purta faţă de mine tot
atât de aspru şi de brutal ca şi înainte de
scena despre care v-am povestit, fără a
spune un cuvânt cu privire la cele
întâmplate. Doamna Séraphine continua
să mă chinuiască, abia dacă-mi dădea de
– 1467 –
mâncare, încuia pâinea şi, câteodată, din

răutate, spurca resturile rămase,
deoarece ei luau masa împreună.
Noaptea de-abia dacă dormeam, mă
temeam în fiecare clipă să nu-l văd pe
notar intrând în odaia mea care nu se
putea încuia; scosese şi scrinul, pe care-l
puneam în faţa uşii ca să mă apăr, nu-mi
mai rămăsese decât un scaun, o masă
mică şi un cufăr. Încercam să mă
baricadez cu ele cum puteam şi mă
culcam îmbrăcată. Câtva timp m-a lăsat
în pace, nici nu se mai uita la mine.
Începusem chiar să mă liniştesc niţel.
Într-o duminică mi-a dat voie să ies. Am
venit să aduc această veste bună tatii şi
mamei, eram toţi aşa de fericiţi!… Până
aici ai ştiut totul, tată, ceea ce-mi rămâne
de spus… şi vocea Luizei tremură… E
– 1468 –
– Eugen Sue –
cumplit… nu ţi-am mărturisit-o

niciodată.
— Ah! eram sigur… foarte sigur că-
mi ascundea o taină, strigă Morel cu o
volubilitate care-l miră pe Rudolf.
Paloarea ta, trăsăturile feţei tale… ar fi
trebuit să-mi dea de gândit. Am spus-o
de o sută de ori mamei tale… dar ea mă
tot liniştea.
Şi-şi ascunse faţa în mâini.
Rudolf nu voi ca Luiza să vadă cât
era el de speriat de vorbele fără şir ale
şlefuitorului şi spuse cu gravitate:
— Nu eşti drept, Morel, nu numai
pentru ea, dar pentru mama ei, pentru
copii, pentru dumneata chiar, biata
dumitale soţie se temea de urmările
triste ale plecării ei din serviciul
notarului… Nu învinui pe nimeni…
– 1469 –
Toate blestemele, toate urile să cadă

asupra unui singur om… acest monstru
de ipocrizie care obligase o fată să aleagă
între necinste şi ruină… poate chiar
moartea tatălui şi a familiei ei, asupra
acestui stăpân care abuza în mod infam
de puterea lui… Dar răbdare, ţi-am mai
spus, pronia cerească pedepseşte
adeseori crima în mod neaşteptat de
groaznic.
Cuvintele lui Rudolf erau pătrunse
de atâta certitudine şi convingere, încât
Luiza se uită cu mirare, aproape cu
teamă la salvatorul ei.
— Mai departe, copila mea, o
îndemnă Rudolf, adresându-se Luizei,
nu ascunde nimic… e mai important
decât crezi.
— Începeam să fiu oarecum mai
– 1470 –
– Eugen Sue –
liniştită, continuă Luiza. Când, într-o

seară, domnul Ferrand şi menajera au
plecat pe rând. Nu au cinat acasă. Am
rămas singură; mi s-a lăsat ca de obicei
porţia mea de apă, de pâine şi de vin,
după ce dulapurile fuseseră închise cu
cheia. O dată ce mi-am terminat lucrul,
am mâncat şi apoi, fiindu-mi frică,
singură cum mă aflam, în apartament,
m-am urcat, în camera mea, după ce
aprinsesem lampa domnului Ferrand.
Când ieşea seara din casă, nu-l aştepta
nimeni. Am început să brodez şi,
împotriva obiceiului meu, încet, încet m-
a furat somnul… Ah, tată! strigă Luiza,
întrerupându-se înfricoşată, n-o să mă
crezi… îmi vei spune că mint şi totuşi,
iată, îţi jur pe trupul bietei mele surori
moarte, că nu spun decât adevărul…
– 1471 –
— Explică-te, spuse Rudolf.

— Vai, domnule, de şapte luni caut
zadarnic să-roi explic mie însumi acea
noapte cumplită… fără să reuşesc. Cât p-
aci să-mi pierd judecata, căutând să
dezleg această taină.
— Doamne! Doamne! ce o să-mi mai
spună? strigă şlefuitorul, ieşind din
apatia în care, de la începutul acestei
destăinuiri, cădea din când în când.
— Împotriva obiceiului meu,
adormisem pe scaun, urmă Luiza. Iată,
ultimul lucru de care-mi amintesc.
— Mai departe, mai departe…
— Oh! tată, iartă-mă… îţi jur că nu
sunt vinovată şi totuşi…
— Te cred! te cred! dar, vorbeşte.
— Nu ştiu de cât timp dormeam,
când, deşteptându-mă, m-am văzut tot
– 1472 –
– Eugen Sue –
în odaia mea, dar culcată şi necinstită de

domnul Ferrand care se afla lângă mine.
— Minţi, minţi, strigă şlefuitorul
furios. Spune că te-ai supus forţei, de
frică să nu fiu târât în închisoare, dar nu
minţi aşa!
— Tată! îţi jur că…
— Minţi, minţi! De ce m-ar fi băgat
la închisoare notarul, dacă consimţiseşi?
— Am consimţit? Vai, nu, tată!
somnul meu a fost atât de adânc, încât
eram ca moartă! Asta îţi pare cu
neputinţă, ceva extraordinar… Doamne,
ştiu bine, căci nici acum nu-mi pot da
seama de cele întâmplate.
— Dar eu pricep totul, o întrerupse
Rudolf pe Luiza, lipsea încă o crimă la
activul acestui om. Nu învinovăţi pe
fiica dumitale de minciună, Morel…
– 1473 –
Spune-mi Luiza, în timp ce mâncai,

înainte de a urca în odaia dumitale, n-ai
simţit că băutura avea un gust
neobişnuit? încearcă să-ţi aminteşti!
După o clipă de gândire, Luiza
răspunse:
— Într-adevăr, mi-amintesc că
amestecul de apă cu vin pe care, ca de
obicei mi-l lăsa doamna Séraphine, avea
un gust uşor amărui, dar n-am dat
atenţie, căci menajera punea câteodată,
în băutura mea, sare sau piper, ca să-şi
bată joc de mine.
— Şi în ziua aceea băutura ţi s-a
părut amăruie?
— Da, domnule, dar nu atât de
amară ca să mă împiedice s-o beau; am
socotit că vinul era oţetit.
Morel, cu privirea fixă, puţin
– 1474 –
– Eugen Sue –
rătăcită, asculta întrebările lui Rudolf şi

răspunsurile Luizei, fără să pară că le
înţelege sensul.
— Înainte de a adormi pe scaun, nu
ţi-ai simţit capul şi picioarele îngreuiate?
— Da, domnule, mi se zbăteau
tâmplele, mă trecea un fior, nu mă
simţeam bine.
— Oh! Mizerabilul! mizerabilul!
strigă Rudolf. Ştii Morel, ce i-a dat fiicei
dumitale să bea omul ăsta?
Meşteşugarul îl privi pe Rudolf fără
a-i răspunde.
— Menajera, complicea lui, a
amestecat în băutura Luizei un somnifer,
opiu, fără îndoială; puterile, judecata
fiicei dumitale au fost paralizate timp de
câteva ceasuri. Când a ieşit din acel
somn letargic, a constatat că a fost
– 1475 –
dezonorată.
— Ah! strigă Luiza, acum se
lămureşte nenorocirea mea. Vezi, tată, că
sunt mai puţin vinovată decât păream.
Tată, tată, răspunde-mi!
Privirea şlefuitorului era de o fixitate
înspăimântătoare. O asemenea oribilă
perversitate nu putea fi admisă de acest
om naiv şi cinstit. Abia dacă pătrundea
înţelesul acestei cumplite destăinuiri. Şi-
apoi trebuie să spunem că, de câteva
clipe, mintea i se rătăcise. Totuşi, Morel
vorbi cu glas înăbuşit, scurt şi repezit.
— Da, da, e foarte rău, foarte rău.
Şi recăzu în apatia lui.
Rudolf îl privi cu teamă, crezând că
puterea lui de a se indigna începe să-i
slăbească, după cum lacrimile lipsesc
uneori în marile dureri. Vrând să pună
– 1476 –
– Eugen Sue –
capăt cât mai repede acestei triste scene,

Rudolf zise Luizei:
— Curaj, copila mea, termină
dezvăluirea acestei urzeli de nelegiuiri.
— Vai, domnule, ce-aţi auzit până
acum, nu e încă totul. Văzându-l pe
domnul Ferrand lângă mine, am scos un
ţipăt de spaimă. Am vrut să fug, dar el
m-a reţinut cu forţa; mă simţeam încă
atât de slabă, atât de zdrobită, fără
îndoială din cauza băuturii de care mi-
aţi vorbit, că n-am putut scăpa din
mâinile lui; „De ce să fugi acum? îmi
spuse domnul Ferrand, cu o expresie de
uimire care m-a derutat… Ce sunt
mofturile astea? Nu sunt oare lângă tine,
cu consimţământul tău?“ „Ah! domnule,
dar e nedemn ce-ai făcut, am strigat, ai
abuzat de somnul meu ca să mă dai
– 1477 –
pierzării! O voi spune tatălui meu.“

Notarul izbucni în râs. „Am abuzat de
somnul tău, eu? Glumeşti! Cine o să
creadă minciuna asta? E patru
dimineaţa. Sunt aici de două ceasuri,
cum ai putut dormi atât de adânc?
Mărturiseşte mai bine că n-am făcut
decât să mă folosesc de consimţământul
tău. Haide, nu mai face mofturi, că ne
supărăm. Tatăl tău e în mâna mea, acum
nu mai ai niciun motiv să mă respingi,
fii supusă şi vom fi prieteni buni – de
nu, ia seama.“ Voi spune totul tatălui
meu, am strigat, va şti să mă răzbune.
Există o dreptate pe lume!“ Domnul
Ferrand mă privi cu mirare: „Dar eşti
nebună de-a binelea! Şi ce anume vei
spune tatălui tău? Că ţi-a plăcut să mă
primeşti aici? Fă ce vrei… vei vedea cum
– 1478 –
– Eugen Sue –
te va primi.“ „Doamne! dar nu e

adevărat. Ştii prea bine că te afli aici fără
voia mea.“ „Fără voia ta? Vei avea
îndrăzneala să susţii o asemenea
minciună, să vorbeşti de violenţă? Vrei
să-ţi dau o dovadă că eşti o prefăcută?
Dădusem ordin lui Germain să vină astă
seară la zece ca să termine o lucrare
urgentă; a stat până la unu noaptea într-
o cameră de sub a ta. N-ar fi auzit
ţipetele tale, zgomotele unei lupte ca
aceea pe care am avut-o cu tine jos,
răutăcioaso, dacă ai fi fost atât de
înţelegătoare ca acum! Ei bine, în treabă-
l mâine pe Germain şi va spune
adevărul: că azi noapte a fost o linişte
desăvârşită în toată casa.“
— O, toate precauţiunile fuseseră
luate ca să-şi asigure nevinovăţia! se
– 1479 –
indignă Rudolf.
— Da, domnule, pentru că eram
împietrită nu găseam niciun răspuns la
cele ce-mi spunea domnul Ferrand.
Neştiind ce băutură îmi dăduse, nu-mi
puteam lămuri mie însămi somnul acela
atât de adânc. Aparenţele erau
împotriva mea. Dacă m-aş fi plâns, toată
lumea m-ar fi învinuit pe mine; şi nu se
putea altfel, fiindcă şi pentru mine
însămi acea noapte rămânea o taină de
nepătruns.
Capitolul 9
CRIMA
Rudolf rămase uluit de abominabila

ipocrizie a domnului Ferrand.
— Aşadar, o întrebă el pe Luiza, n-ai
– 1480 –
– Eugen Sue –
îndrăznit să te plângi tatălui dumitale de

oribilul atentat săvârşit de notar?
— Nu, domnule, ar îi crezut, fără
îndoială, că-i cedasem de bună voie
domnului Ferrand, şi mă temeam ca în
furia lui, tata să nu uite că libertatea sa,
existenţa familiei noastre, depindeau de
stăpânul meu.
— Şi probabil, reluă Rudolf pentru a
o scuti pe Luiza măcar în parte de aceste
penibile mărturisiri, de teama de a nu
expune pe tatăl dumitale răzbunării
notarului, nu te-ai mai împotrivit şi ai
continuat să fii victima acestui
mizerabil?
Luiza lăsă ochii în jos şi roşi.
— Dar după aceea, purtarea lui a
fost mai puţin aspră faţă de dumneata?
— Nu, domnule; pentru a înlătura
– 1481 –
orice bănuieli, când din întâmplare avea

la masă pe preotul de la Bunavestire şi
pe vicarul său, stăpânul meu îmi făcea,
în faţa lor, observaţii severe, ruga pe
domnul părinte să mă dojenească,
spunea că mai curând sau mai târziu voi
deveni o stricată, că aveam purtări prea
libere faţă de copiştii din birou, că eram
leneşă, că mă ţinea în serviciu numai de
milă pentru tatăl meu, un tată de familie
cinstit, pe care îl ajutase el. Afară de
serviciul făcut tatălui meu, restul
spuselor lui erau numai minciuni.
Niciodată nu-i vedeam pe copiştii din
birou care lucrau într-un corp de case
despărţit de al nostru.
— Şi când erai singură cu dânsul
cum explica el purtarea sa faţă de preot?
— Spunea că glumeşte. Dar preotul
– 1482 –
– Eugen Sue –
lua aceste învinuiri în serios; îmi spunea,

cu severitate, că trebuie să fiu de două
ori vicioasă ca să mă dau pierzării, într-o
casă sfântă, în care aveam mereu în faţa
ochilor pilde cucernice. La astea nu
ştiam ce să răspund, îmi plecam capul
roşind; tăcerea, stânjenirea mea, toate
păreau să mă învinovăţească; viaţa îmi
devenise o povară, aşa că, de multe ori,
era cât p-aci să-i pun capăt. Dar mă
gândeam la tata, la mama, la fraţii şi
surorile mele pe care îi ajutam câte
puţin; în mijlocul decăderii mele,
găseam o alinare: cel puţin tata era
salvat de la închisoare. O nouă
nenorocire mă lovi: am rămas
însărcinată… mă vedeam definitiv
pierdută. Nu ştiu de ce, dar presimţeam
că domnul Ferrand, aflând de acest,
– 1483 –
eveniment care ar fi trebuit să-l facă mai

puţin crud faţă de mine, se va purta
totuşi şi mai rău; eram însă departe de a
bănui ce avea să se întâmple.
Morel, revenindu-şi dintr-o stare de
rătăcire, privi mirat în jur, îşi trecu mâna
pe frunte, îşi adună amintirile şi-i spuse
fetei:
— Îmi pare că am avut o clipă de
uitare… Ce spuneai?
— Când domnul Ferrand a aflat că
voi fi mamă…
Şlefuitorul făcu un gest de disperare,
Rudolf îl potoli cu o privire.
— Haide, voi asculta până la urmă,
spuse Morel. Mai departe, mai departe!
Luiza continuă:
— Am întrebat pe domnul Ferrand
prin ce mijloace mi-aş putea ascunde
– 1484 –
– Eugen Sue –
ruşinea şi urmările unei greşeli al cărei

autor era el. Vai, nici n-o să-ţi vină să
crezi, tată…
— Ei bine?…
— Întrerupându-mă indignat şi
prefăcându-se surprins încercă să pară
că nu mă înţelege. Mă întrebă dacă n-am
înnebunit. Speriată, am strigat: „Dar,
Doamne, acum ce-o să mă fac? Dacă n-ai
milă de mine, aibi cel puţin de copilul
dumitale.“ „Ce oroare! strigă domnul
Ferrand, ridicând mâinile la cer. Cum,
mizerabilo, ai îndrăzneala să mă
învinuieşti că sunt atât de corupt ca să
mă înjosesc până la o fată de teapa ta?…
Ai neruşinarea să mă faci răspunzător de
urmările desfrânării tale, pe mine, care
ţi-am spus mereu, în faţa celor mai
respectabili martori, că te voi da
– 1485 –
pierzării, ticăloasă şi stricată ce eşti! Să

pleci de la mine numaidecât, te dau
afară!“
Rudolf şi Morel rămaseră uluiţi de
spaimă; o ipocrizie atât de infernală îi
înmărmurea.
— Ah! mărturisesc, exclamă Rudolf,
că asta depăşeşte aşteptările cele mai
cumplite.
Morel tăcea, ochii i se căscară
îngrozitor, un spasm îi contractă
trăsăturile, se dădu jos de pe masa de
lucru, trase repede un sertar şi luă de
acolo o pilă lungă şi grea, foarte ascuţită,
înfiptă într-un mâner de lemn, şi se
avântă spre uşă.
Rudolf îi ghici gândul, îl luă de braţ
şi-l opri.
— Morel, unde te duci? Ce vrei, să te
– 1486 –
– Eugen Sue –
nenoroceşti?
— Ia seama, strigă meşteşugarul
furios, zbătându-se, voi comite două
crime în loc de una.
Şi smintitul îl ameninţă pe Rudolf.
— Tată, e salvatorul nostru! strigă
Luiza.
— Îşi bate joc de noi, da! da! vrea să-
l salveze pe notar, răspunse aiurit tatăl,
luptându-se cu Rudolf.
Într-o clipă, acesta îl dezarma cu
blândeţe, deschise uşa şi aruncă pila pe
scară.
Luiza se repezi la şlefuitor, îl luă în
braţe şi îi spuse!
— Tată, e binefăcătorul nostru! Ai
ridicat mâna asupra lui, vino-ţi în fire!
Aceste vorbe readuseră pe Morel la
realitate; îşi acoperi faţa cu mâinile şi,
– 1487 –
mut, căzu în genunchi în faţa lui Rudolf.

— Ridică-te, tată nenorocit, spuse
Rudolf, înduioşat. Răbdare… răbdare, îţi
înţeleg revolta şi-ţi împărtăşesc ura, dar
în numele răzbunării chiar, n-o
compromite…
— Doamne!… Doamne!… strigă
şlefuitorul, ridicându-se. Dar ce poate
face justiţia… legea… într-o împrejurare
ca asta? Suntem, doar, oameni săraci!
Când vom învinui pe acest om bogat,
puternic, respectat, ni se va râde în nas.
Ha, ha, ha! şi se porni pe un râs
convulsiv. Şi vor avea dreptate… Ce
probe avem? da, ce probe? Nu vom fi
crezuţi. Aşa că vă spun, strigă el pradă
furiei crescânde, n-am încredere decât în
nepărtinirea cuţitului…
— Taci, Morel, durerea îţi întunecă
– 1488 –
– Eugen Sue –
mintea, îi spuse Rudolf cu tristeţe… Las-

o pe fata dumitale să vorbească… clipele
sunt numărate, comisarul o aşteaptă,
trebuie să ştiu tot… Mai departe, copila
mea…
Morel căzu abătut pe scaunul lui.
— Nu e nevoie, domnule, să vă spun
cât am plâns, cât l-am rugat, eram
zdrobită. Asta s-a întâmplat pe la orele
zece dimineaţa în biroul domnului
Ferrand; preotul trebuia să prânzească
cu el în ziua aceea. Intrase tocmai când
stăpânul meu mă copleşea cu observaţii
şi ocări… Păru foarte supărat la vederea
preotului.
— Şi atunci ce a spus?
— Se hotărî pe loc şi strigă arătându-
mă: „Ei bine, domnule abate, nu
spuneam că această nenorocită va lua
– 1489 –
drumul pierzării?… E pierdută… pentru

totdeauna… mi-a mărturisit greşeala şi
ruşinea ei… rugându-mă s-o salvez. Şi
când te gândeşti că, de milă, am primit
în casa mea o asemenea ticăloasă!“
„Cum, îmi spuse abatele indignat, cu
toate sfaturile bune pe care stăpânul
dumitale ţi le-a dat în faţa mea, te-ai
terfelit în aşa hal! O! asta e de neiertat…
Prietene, după toate binefacerile pe care
i le-ai făcut acestei nenorocite şi familiei
sale, mila ar însemna slăbiciune… să fii
neînduplecat!“ spuse preotul, amăgit, ca
toată lumea, de ipocrizia domnului
Ferrand.
— Şi în clipa aceea nu l-ai demascat
pe infam? întrebă Rudolf.
— Doamne, Dumnezeule, eram
îngrozită, îmi pierdusem capul, nu
– 1490 –
– Eugen Sue –
îndrăzneam, nu puteam scoate un

cuvânt; totuşi, voiam să vorbesc, să mă
apăr. Abia îngânasem: „Dar,
domnule…“, că notarul mă întrerupse:
„Nicio vorbă mai mult, fiinţă neruşinată!
Ai auzit ce spune sfinţia sa… Mila ar
însemna slăbiciune… Într-un ceas să-mi
părăseşti casa!“ Apoi, fără a-mi da răgaz
să răspund, îl luă pe preot în altă odaie.
După plecarea domnului Ferrand, am
rămas ca aiurită, mă vedeam gonită de la
el, neputând găsi un loc nicăieri din
pricina stării în care mă aflam şi a
referinţelor proaste pe care stăpânul
meu le-ar fi dat despre mine; şi apoi nu
eram sigură că în furia lui, nu-l va
închide pe tata; nu ştiam ce să mă fac, m-
am refugiat în odaia mea. După două
ceasuri apăru domnul Ferrand. „Ţi-ai
– 1491 –
făcu bagajul?“ mă întrebă el. „Fie-ţi milă,

i-am spus, căzându-i în genunchi, nu mă
da afară în starea în care mă aflu. Ce să
mă fac? Nu pot găsi loc nicăieri!“ „Cu
atât mai bine, Dumnezeu te va pedepsi
pentru desfrâul şi minciunile tale.“
„Îndrăzneşti să spui că mint? am strigat
eu, indignată, îndrăzneşti să spui că nu
dumneata m-ai dat pierzării?“ „Să ieşi
chiar acum din casa mea, ticăloaso,
deoarece stărui în bârfelile tale, strigă el
cu o voce cumplită. Şi ca să te pedepsesc,
mâine îl voi trimite la închisoare pe tatăl
tău.“ „Nu, nu, i-am spus, speriată, nu vă
voi învinui, domnule… v-o făgăduiesc,
dar nu mă alungaţi, aveţi milă de tatăl
meu, din puţinul ce câştig aici, susţin
familia… Lăsaţi-mă să stau la
dumneavoastră… nu voi spune nimic…
– 1492 –
– Eugen Sue –
voi face aşa ca să nu se observe nimic şi

când nu voi mai putea ascunde starea
tristă în care mă aflu, ei bine! Atunci mă
puteţi izgoni.“ După alte noi rugăminţi,
domnul Ferrand a consimţit să mă
reţină; am socotit asta ca un mare bine,
atât eram de disperată. Totuşi, în cele
cinci luni care urmară acestei scene
cumplite, am fost foarte nenorocită,
foarte rău tratată. Numai domnul
Germain, pe care îl vedeam rar, se
interesa uneori, înduioşat de necazurile
mele, dar mi-era ruşine să-i mărturisesc
ceva.
— Nu cam tot pe atunci a venit, să
locuiască aici?
— Da, domnule, căuta o cameră
lângă strada Templului sau a
Arsenalului; cum era una de închiriat
– 1493 –
aici, i-am vorbit de aceea pe care acum o

ocupi dumneata, şi i-a plăcut. Când a
plecat acum două luni, m-a rugat să nu
dau nimănui noua lui adresă, pe care o
cunoştea însă domnul Ferrand. Germain,
ca să scape de urmăriri, era obligat să ia
aceste precauţiuni, pe care Rudolf le
înţelegea.
— Şi dumneata nu te-ai gândit
niciodată să te destăinuieşti lui
Germain? o întrebă el pe Luiza.
— Nu, domnule, era şi el indus în
eroare de ipocrizia domnului Ferrand;
spunea de dânsul că e dur, exigent, dar îl
socotea cel mai cinstit om de pe pământ.
— Când Germain locuia aici, nu l-a
auzit niciodată pe tatăl dumitale
acuzându-l pe notar că a încercat să te
seducă?
– 1494 –
– Eugen Sue –
— Tata nu vorbea niciodată faţă de

străini despre temerile lui; de altfel, în
vremea aceea îi înlăturam neliniştile, îl
asiguram că domnul Ferrand nu se mai
gândea la mine... Vai! acum, dragă tată,
mă vei ierta că te-am minţit! N-o făceam
decât ca să te liniştesc, mă crezi, nu-i
aşa?
Morel nu răspunse nimic; cu fruntea
rezemată de braţele încrucişate pe masă
plângea în hohote. Rudolf făcu semn
Luizei să nu se mai adreseze tatălui ei.
Ea continuă:
— Am petrecut cinci luni în lacrimi
şi spaime continue. Mulţumită
precauţiunilor, putusem ascunde tuturor
starea mea, dar nu nădăjduiam s-o pot
tăinui şi în ultimele două luni care mă
despărţeau de sorocul fatal… Viitorul se
– 1495 –
arăta pentru mine din ce în ce mai

îngrozitor. Domnul Ferrand îmi
declarase că nu mai voia să mă ţină la
el… Astfel, urma să fiu lipsită de
puţinele mijloace cu care îmi ajutam
familia. Blestemată, alungată de tatăl
meu, căci, după minciunile pe care i le
spusesem ca să-l liniştesc, m-ar fi crezut
amanta şi nu victima domnului
Ferrand… ce aveam să fac, unde să mă
refugiez, unde să-mi găsesc un loc în
starea în care mă aflam? Îmi veni atunci
o idee criminală. Din fericire, n-am
cutezat s-o îndeplinesc, vă fac această
mărturisire, dragă domnule, fiindcă nu
vreau să vă ascund nimic. Dacă aş fi dat
urmare unui gând atât de funest, nu ar fi
fost, el, oare, complicele crimei mele?
După o clipă de tăcere, Luiza făcu
– 1496 –
– Eugen Sue –
un efort şi continuă cu un tremur în glas:

— Auzisem de la portăreasă că un
şarlatan locuia în casa noastră şi…
Nu putu isprăvi.
Rudolf îşi aminti că, la prima lui
întrevedere cu doamna Pipelet, primise
de la poştaş o scrisoare scrisă pe o hârtie
ordinară şi cu litere prefăcute, pe care
observase urma câtorva lacrimi…
— Şi i-ai scris, copilă nenorocită,
acum trei zile!… Şi la aceasta scrisoare ai
plâns, şi ţi-ai schimbat scrisul.
Luiza se uită îngrozită la Rudolf şi
întrebă:
— De unde ştiţi asta?
— Linişteşte-te. Eram singur în
odăiţa doamnei Pipelet, când a sosit
scrisoarea şi, din întâmplare, am văzut-
o…
– 1497 –
— Ei bine, da! I-am scris domnului

Bradamanti că, neîndrăznind să mă duc
la el, îl rugam să vie seara la Château-
d’Eau… Îmi pierdusem capul. Voiam să-
i cer cumplitele lui sfaturi… Am plecat
de la stăpân cu intenţia de a le da
urmare, dar, după o clipă, mi-a venit
mintea la loc, mi-am dat seama ce crimă
eram pe cale să comit… M-am înapoiat
acasă şi nu m-am dus la întâlnire. În
aceeaşi seară s-a petrecut o scenă ale
cărei consecinţe au atras asupra mea
ultima nenorocire. Domnul Ferrand mă
credea plecată pentru două ore. Eu, însă,
mă înapoiasem după foarte puţin timp.
Trecând pe la portiţa grădinii, am găsit-
o, spre marea mea mirare, întredeschisă.
Am intrat pe acolo şi am dus cheia în
cabinetul domnului Ferrand, unde se
– 1498 –
– Eugen Sue –
depunea de obicei. Această încăpere

dădea în camera lui de dormit, locul cel
mai liniştit din tot apartamentul; acolo
trata el afacerile confidenţiale, pe când
pe cele obişnuite le rezolva în birou. Veţi
vedea dragă domnule, de ce vă dau
toate acest amănunte: cunoscând foarte
bine interiorul casei, după ce am trecut
prin sala de mâncare luminată din plin,
am intrat în salon cufundat în întuneric,
apoi în cabinetul care se afla lângă
camera de dormit. În clipa în care
puneam cheia pe masă, uşa se deschise
brusc. Când m-a zărit la lumina lămpii
din odaia lui, notarul a închis repede uşa
după o persoană pe care n-am putut-o
vedea. Apoi, cu tot întunericul, s-a
aruncat asupra mea, m-a luat de gât ca şi
cum ar fi vrut să mă gâtuie şi mi-a spus
– 1499 –
pe şoptite, furios şi totodată speriat: „Mă

iscodeai, ascultai la uşă, ce-ai auzit?…
Răspunde! răspunde! sau te strâng de
gât!“ Dar schimbându-şi gândul, fără a-
mi da putinţa să spun o vorbă, m-a
împins în sala de mâncare, oficiul ora
deschis şi m-a aruncat cu brutalitate
înăuntru, după care a închis uşa în urma
mea.
— Şi n-ai auzit nimic din cele ce s-au
vorbit?
— Nimic, domnule, dacă aş fi ştiut
că e cu cineva dincolo, n-aş fi intrat în
birou, nici doamna Séraphine n-avea
voie să intre.
— Şi când ai ieşit din oficiu ce ţi-a
spus?
— Menajera a venit să mă scoată de
acolo şi nu l-am mai revăzut pe domnul
– 1500 –
– Eugen Sue –
Ferrand în seara aceea. Emoţiile, frica

prin care trecusem, m-au îmbolnăvit rău.
Dimineaţa, pe când coboram, m-am
întâlnit cu domnul Ferrand, m-am
înfiorat, gândindu-mă la ameninţările
din ajun. Mare îmi fu mirarea auzindu-l
că-mi spune liniştit: „Ştii că nu ai voie să
intri în birou când am pe cineva la mine,
dar cum nu mai ai decât puţină vreme
de stat la mine, socotesc inutil să te mai
cert“, şi se îndreptă spre biroul lui. Acest
ton mai blând, după violenţele din ajun,
m-a surprins. Mi-am continuat serviciul,
ca de obicei, şi mă pregăteam să fac
ordine în camera lui de culcare…
Suferisem cumplit toată noaptea, mă
simţeam slabă, abătută. Orânduind
câteva haine într-o mică încăpere foarte
întunecoasă de lângă dormitor, am fost
– 1501 –
deodată cuprinsă de o ameţeală cu

dureri, simţeam că-mi pierd
cunoştinţa… Văzând că mă prăbuşesc,
am vrut să mă agăţ de ceva şi, în cădere,
am tras după mine un palton atârnat de
perete, care m-a acoperit aproape în
întregime. Când mi-am revenit în simţiri
uşa cu geamuri a cabinetului de lângă
dormitor era închisă… auzeam glasul
domnului Ferrand… vorbea tare…
Amintindu-mi de întâmplarea din ajun,
mi-am închipuit că, ascunsă sub paltonul
care căzuse peste mine, stăpânul meu,
închizând uşa acelui vestiar obscur, nu
mă văzuse. Dacă m-ar fi descoperit, cum
l-aş fi putut face să creadă ce mi s-a
întâmplat? Mi-am reţinut răsuflarea şi,
fără să vreau am auzit sfârşitul acestei
convorbiri, fără îndoială începută mai
– 1502 –
– Eugen Sue –
înainte.
Capitolul 10
CONVORBIREA
— Şi cine era persoana care, ascunsă

în odaia notarului, vorbea cu el? întrebă
Rudolf.
— Nu ştiu, domnule, nu-i
recunoşteam vocea.
— Şi ce spuneau?
— Convorbirea părea să ţină, cum
am mai spus, de câtăva vreme, căci iată
ce am auzit: „Nimic mai simplu, spunea
vocea necunoscută, o secătură cu
numele de Braţ-Roşu, contrabandist fără
scrupule, m-a pus în legătură pentru
afacerea de care-ţi vorbeau cu o familie
de aşa-zişi piraţi de apă dulce, stabilită la
– 1503 –
capătul unei mici insule de lângă

Asnières; sunt doi din cei mai mari
bandiţi de pe pământ; tatăl şi bunicul lor
au fost ghilotinaţi, doi fii sunt osândiţi la
muncă silnică pe viaţă, dar i-au rămas
mamei trei băieţi şi două fete, creaturi
tot atât de ticăloase ca şi ceilalţi. Se
spune că noaptea, ca să fure de pe
ambele maluri ale Senei, coboară pe
fluviu în bărci până la Bercy. Sunt
indivizi în stare să omoare pe primul
venit pentru un franc. Familia Marţial
(aşa îi cheamă pe piraţii mei), rostea în
continuare vocea, vor trece în ochii fetei
drept o familie cinstită de pescari; o să
fac, ca din partea dumitale, două-trei
vizite acestei tinere doamne; o să-i
prescriu anumite doctorii… şi după opt
zile face cunoştinţă cu cimitirul de la
– 1504 –
– Eugen Sue –
Asnières. La sate, decesele trec

neobservate, ca un lucru fără
importanţă, pe când la Paris, cauzele lor
sunt cercetate mult prea stăruitor. Dar,
când ai de gând s-o trimiţi pe
provinciala dumitale în insula de la
Asnières, ca să am vreme să-i previn pe
Marţiali de rolul ce trebuie să-l joace?“
„Mâine soseşte aici, poimâine va fi la ei,
a răspuns domnul Ferrand, şi o voi
preveni că doctorul Vincent vine, în
numele meu, s-o îngrijească.“ „Fie şi
numele de Vincent, răspunse celălalt.
Îmi place şi ăsta ca oricare altul…“
— Ce-o mai fi şi cu această urzeală
de crimă şi de infamii? întrebă Rudolf
din ce în ce mai surprins.
— Nouă? Nu, domnule, veţi vedea
că e în legătură cu o altă crimă pe care o
– 1505 –
cunoaşteţi, reluă Luiza şi continuă: Am

auzit zgomot de scaune, convorbirea se
isprăvise. „Nu-ţi cer să păstrezi secretul,
spunea domnul Ferrand, mă ai la mână,
cum te am şi eu.“ „Asta înseamnă că ne
putem ajuta unul pe altul şi că niciodată
nu ne vom face rău, răspunse vocea.
Vezi doar cât sunt de prompt! Am
primit scrisoarea dumitale aseară la zece
şi azi dimineaţă iată-mă la dumneata. La
revedere, complicele meu, nu uita insula
Asnières, pescarul Marţial şi pe doctorul
Vincent. Mulţumită acestor trei cuvinte
magice, nu-i dau provincialei dumitale
mai mult de opt zile.“ „Aşteaptă,
răspunse domnul Ferrand, să mă duc să
trag zăvorul de siguranţă pe care l-am
pus la cabinetul meu şi să văd dacă nu e
nimeni în anticameră, ca să poţi ieşi pe
– 1506 –
– Eugen Sue –
poteca grădinii, pe unde ai venit… “

Domnul Ferrand ieşi o clipă, apoi reveni
şi-l auzii, în sfârşit, depărtându-se
împreună cu persoana aceea… Vă
închipuiţi groaza mea în timpul acestei
convorbiri şi disperarea mea că, fără să
vreau, surprinsesem un asemenea secret.
După două ore, doamna Séraphine veni
în odaia mea unde mă cuibărisem,
tremurând toată, şi mai bolnavă decât
fusesem până atunci. „Te cheamă
domnul, îmi spuse ea, ai mai mult noroc
decât meriţi, hai, coboară. Eşti palidă,
dar ceea ce vei afla îţi va reda culorile.“
Am urmat-o pe menajeră; domnul
Ferrand era în cabinetul lui. Văzându-l,
m-au trecut fiori fără să vreau. Părea
totuşi mai puţin înrăit ca de obicei. M-a
privit fix, lung, de parcă ar fi vrut să-mi
– 1507 –
citească gândurile. Am lăsat ochii în

pământ. „Dumneata pari foarte
bolnavă“, îmi spuse el. „Da, domnule“,
i-am răspuns extrem de mirată că nu mă
tutuia, ca de obicei. „E de la sine înţeles,
adăugă el, e consecinţa stării dumitale şi
a eforturilor făcute ca s-o ascunzi; dar,
cu toate minciunile dumitale, cu toată
purtarea rea şi indiscreţia de ieri, reluă el
pe un glas mai blând, mi-e milă de
dumneata. Peste câteva zile îţi va fi
imposibil să mai ascunzi sarcina. Deşi te-
am tratat cum o meritai în faţa preotului
parohiei, o asemenea întâmplare în faţa
lumii ar constitui o ruşine pentru o casă
ca a mea şi, afară de asta, familia
dumitale ar fi disperată… Consimt să te
ajut în această împrejurare.“ „Ah,
domnule, am strigat eu, aceste vorbe
– 1508 –
– Eugen Sue –
dovedesc bunătatea dumneavoastră şi

mă fac să uit totul.“ „Să uiţi ce?“ mă
întrebă el pe un ton aspru. „Nimic,
nimic… iertaţi-mă, domnule“, am
răspuns de teamă să nu-l supăr şi
socotindu-l în toane mai bune faţă de
mine. Ascultă-mă, dar: te vei duce astăzi
la tatăl dumitale, îi vei spune că te trimit
pentru două sau trei luni la ţară ca să ai
grijă de o casă pe care am cumpărat-o.
Mâine vei pleca din Paris; îţi voi da o
scrisoare de recomandare către doamna
Marţial, mama unei familii cinstite de
pescari, care locuieşte lângă Asnières.
Vei spune că vii din provincie, fără să
dai alte lămuriri. Vei afla mai târziu
scopul acestei recomandaţii, care e
exclusiv în folosul dumitale. Mătuşa
Marţial se va purta cu dumneata ca o
– 1509 –
mamă. Doctorul Vincent, un prieten al

meu, va veni să-ţi dea îngrijirile pe care
starea dumitale le reclamă… Vezi cât
sunt de bun cu dumneata!“
— Ce oribilă urzeală! strigă Rudolf.
Acum înţeleg totul. Crezând că ai aflat în
ajun o taină cumplită care îl privea, voia
să se descotorosească de dumneata.
Avea de bunăseamă un interes ca să-şi
înşele complicele, spunându-i că eşti o
doamnă din provincie. Cât trebuie să te
fi îngrozit propunerea asta!
— Mi-a dat o grea lovitură, m-a
doborât. Nu puteam răspunde nimic; mă
uitam cu groază la domnul Ferrand,
mintea mi se rătăcise. Mi-aş fi pus viaţa
în pericol dacă i-aş fi mărturisit că
auzisem în dimineaţa aceea ce intenţii
are, când, din fericire, mi-am amintit de
– 1510 –
– Eugen Sue –
noile primejdii la care m-aş fi expus:

„Nu mă înţelegi, oare?“ mă întrebă el
nerăbdător. „Ba da… domnule, dar n-aş
vrea să merg la ţară.“ „Şi, de ce? Vei fi
bine îngrijită acolo unde te trimit.“ „Nu,
nu, nu mă duc prefer să rămân la Paris
să nu mă depărtez de familia mea, mai
bine îi voi mărturisi totul tatii, chiar de
va trebui să mor de ruşine.“ „Va să zică
mă refuzi? întrebă domnul Ferrand, abia
stăpânindu-şi mânia şi privindu-mă
atent. De ce ţi-ai schimbat părerea dintr-
o dată? Adineauri ai primit…“ Am
înţeles, că dacă mă trădam, eram
pierdută; i-am răspuns că nu credeam să
fie vorba să plec din Paris, să mă despart
de familie. „Dar tu-ţi necinsteşti familia,
mizerabilo! strigă el nemaistăpânindu-se
şi, prinzându-mă de braţ, mă împinse
– 1511 –
atât de tare, încât am căzut. Îţi dau

vreme până poimâine! strigă el. Sau
pleci mâine de aici ca să te duci la
Marţiali, sau îi spui tatălui tău că te-am
dat afară, şi, în aceeaşi zi, el va intra la
închisoare.“ Am rămas întinsă pe podea,
nu mai aveam putere să mă ridic.
Doamna Séraphine veni în grabă, auzind
că stăpânul ridică vocea. Cu ajutorul ei şi
împleticindu-mă la fiecare pas, am putut
ajunge în camera mea. M-am aruncat pe
pat, am rămas acolo până seara, atâtea
emoţii îmi dăduseră o grea lovitură!
Către ora unu noaptea m-au cuprins
dureri cumplite şi mi-am dat seama că
voi aduce pe lume acest copil înainte de
soroc.
— De ce n-ai chemat pe nimeni să te
ajute?
– 1512 –
– Eugen Sue –
— Oh. N-am îndrăznit. Domnul

Ferrand voia să scape de mine, desigur
că ar fi trimis după doctorul Vincent
care m-ar fi ucis acasă, la stăpânul meu,
în loc să mă omoare la familia Marţial…
sau poate că domnul Ferrand m-ar fi
sugrumat, afirmând că am murit
născând. Vai! domnule, poate că aceste
temeri erau nebuneşti – dar în clipa
aceea m-au năpădit şi asta a fost pricina
nenorocirii mele. Aş fi înfruntat ruşinea,
dar n-aş fi fost învinuită că mi-am ucis
copilul. În loc să cer ajutor, mi-am
înăbuşit gemetele muşcând, de durere,
cearceaful, ca să nu fiu auzită. În sfârşit,
după suferinţe groaznice… singură, pe
întuneric, am adus pe lume acea
nefericită făptură a cărei moarte desigur
că a fost pricinuită de naşterea
– 1513 –
prematură… pentru că nu eu am
omorât-o, Doamne – n-am omorât-o –
oh! nu! în mijlocul acelei nopţi, am avut
totuşi o clipă de tristă bucurie când mi-
am strâns copilul în braţe.
Şi vocea Luizei se frânse în hohote
de plâns.
Morel asculta apatic povestea fetei.
Era într-o stare de sumbră nepăsare care
îl sperie pe Rudolf.
Totuşi văzând-o că izbucneşte în
plâns, şlefuitorul care tot îşi mai ţinea
mâinile la tâmple, proptit de tejgheaua
lui, o privi pe Luiza în ochi şi zise:
— Plânge… plânge… de ce plânge
oare? Apoi, după o clipă de şovăială:
Ah! da… ştiu… ştiu… notarul…
Continuă, biata mea Luiza… tu eşti fata
mea… tot mi-eşti dragă… adineauri…
– 1514 –
– Eugen Sue –
nu te mai cunoşteam… lacrimile îmi

întunecaseră vederea. Oh! Doamne!
Doamne! capul meu… tare mă mai
doare!
— Vezi dar că nu sunt vinovată, nu-i
aşa, tată?
— Da… da…
— E o mare nenorocire, dar mi-era
atât de frică de notar!
— Notarul… oh! te cred, e atât de
rău… atât de rău...
— Mă ierţi acum?
— Da…
— Cu adevărat?
— Da, cu adevărat! Oh! tot te iubesc,
hai, deşi… nu pot spune… vezi tu…
fiindcă… oh! capul… capul…
Luiza se uită cu groază la Rudolf.
— Suferă, lasă-l puţin să se
– 1515 –
liniştească. Spune mai departe.

Luiza reîncepu, după ce se uită de
două-trei ori, cu îngrijorare, la Morel:
— Strângeam copilul la piept…
eram îngrijorată că nu-l auzeam
respirând, dar îmi spuneam: răsuflarea
unui copil atât de mic… de-abia se
aude… şi apoi mi se părea aşa de rece…
nu aveam lumină, nu mi se dădea
niciodată… Aşteptam să se facă ziuă,
încercând să-l încălzesc cum puteam,
dar mi se părea din ce în ce mai îngheţat.
Îmi mai ziceam: e atât de rece, încât
desigur că frigul l-a amorţit aşa… Când
s-a făcut ziuă, am apropiat copilul de
fereastră... m-am uitat la el… era
ţeapăn… îngheţat… mi-am apropiat
gura de a lui ca să-i simt răsuflarea… am
pus mâna pe inima lui… nu mai bătea…
– 1516 –
– Eugen Sue –
era mort! Luiza izbucni în plâns. În clipa

aceea se petrecu în mine ceva foarte greu
de descris. Nu-mi amintesc de cele
întâmplate, decât în chip nelămurit, ca
într-un vis: un fel de deznădejde, de
groază, de furie şi, afară de asta, mă
cuprinse şi o altă spaimă: nu mă mai
temeam de domnul Ferrand că m-ar
putea sugruma, dar mă gândeam că
dacă ar fi fost găsit copilul mort lângă
mine, puteam fi învinuită că eu l-am
omorât; atunci m-a stăpânit un singur
gând, să-l ascund vederii tuturor, astfel
dezonoarea mea n-ar fi fost cunoscută;
nu m-aş mai fi temut de supărarea
tatălui meu, scăpăm de răzbunarea
domnului Ferrand, pentru că, fiind
eliberată de sarcină, puteam pleca din
casă şi să găsesc un loc în altă parte, ca
– 1517 –
să-mi pot susţine familia… Vai!

domnule, astea au fost motivele care m-
au hotărât să nu mărturisesc nimic şi să
ascund corpul copilului meu. Am greşit,
fără îndoiala, dar situaţia în care, mă
aflam, chinuită, fiinţă de suferinţe,
aproape în delir, n-am judecat la ce mă
expuneam dacă eram descoperită.
— Ce chinuri!… ce chinuri! se
revoltă Rudolf.
— Se crăpa de ziuă, continuă Luiza,
nu mai aveam decât puţină vreme până
să se trezească lumea din casă… N-am
mai pregetat, am învelit copilul cum am
putut, am coborât tiptil, tiptil, m-am dus
în fundul grădinii să sap o groapă unde
să-l înmormântez, dar dăduse îngheţul
peste noapte şi pământul era prea tare.
Atunci am ascuns corpul în fundul unei
– 1518 –
– Eugen Sue –
pivniţe în care nu se intra niciodată în

timpul iernii, l-am acoperit cu o lădiţă
goală de flori şi m-am înapoiat în odaia
mea din care nimeni nu mă văzuse
ieşind. Din toate câte v-am spus, însă,
mi-a rămas o amintire confuză. Slabă
cum eram, nici azi nu-mi dau seama
cum am avut curajul şi puterea să fac
toate astea. Pe la ora nouă, doamna
Séraphine veni să afle de ce nu mă
trezisem, l-am spus că sunt bolnavă şi
am rugat-o în chip stăruitor să mă lase
să stau culcată toată ziua; a doua zi voi
părăsi, casa, deoarece domnul Ferrand
m-a concediat. După o oră, veni chiar el.
„Te simţi mai rău: iată consecinţele
încăpăţânării dumitale. Dacă ai fi vrut să
te foloseşti de bunătatea mea, azi ai fi
fost instalată la nişte oameni cumsecade
– 1519 –
care ar fi avut grijă de dumneata. De

altfel, nu sunt atât de neomenos să te las
fără ajutor în starea în care te găseşti;
astă seară doctorul Vincent va veni să te
vadă!“
La această ameninţare, m-am
înfiorat de groază. Am răspuns
domnului Ferrand că în ajun greşisem
când i-am refuzat oferta, că acum o
primesc, dar că, fiind încă prea bolnavă
pentru a porni la drum, voi pleca a treia
zi la Marţial şi că nu mai e nevoie să-l
cheme pe doctorul Vincent. Voiam să
câştig timp, eram ferm hotărâtă să mă
duc a doua zi la tatăl meu; nădăjduiam
astfel că el nu va afla nimic. Liniştit de
făgăduiala mea, domnul Ferrand fu
aproape afectuos cu mine şi mă dădu,
pentru prima oară de când îl cunoşteam,
– 1520 –
– Eugen Sue –
în seama doamnei Séraphine ca să mă

îngrijească. Am petrecut ziua în spaime
cumplite, tremurând în fiecare clipă să
nu se descopere, din întâmplare, trupul
copilului meu. Nu doream decât un
singur lucru, să se înmoaie vremea,
astfel că pământul nemaifiind atât de
tare, să pot săpa… A nins… asta m-a
făcut să sper… am stat toată ziua în pat.
O dată cu căderea nopţii, am aşteptat ca
toată lumea să se culce; am avut puterea
să mă ridic, să mă duc la magazia, cu
lemne, să caut un topor ca să pot săpa o
groapă în pământul acoperit cu
zăpadă… După chinuri nesfârşite, am
izbutit… atunci am luat corpul, l-am
plâns mult şi l-am aşezat cum am putut
în lădiţa de flori… Nu cunoşteam
rugăciunea pentru morţi. Am rostit un
– 1521 –
Tatăl-nostru şi un Ave-Maria, rugând pe

Dumnezeu să-l primească pe copil în
rai… Credeam că nu voi avea curajul să
acopăr cu pământ micul coşciug… O
mamă… să-şi îngroape copilul… În
sfârşit, am izbutit… Oh, Dumnezeule cât
m-a durut asta! Am pus zăpadă peste
pământ, ca să nu se vadă nimic. Mă
luminase luna. Când totul se sfârşi, nu
mă puteam hotărî să plec… Bietul copil,
în pământul îngheţat… sub zăpadă…
Cu toate că era mort… credeam că simte
frigul… M-am înapoiat în odaia mea…
m-am culcat, scuturată de friguri
cumplite. Dimineaţa, domnul Ferrand
trimise să întrebe în ce stare mă aflu. I-
am trimis vorbă că mă simţeam ceva mai
bine şi că, în două zile, voi fi în stare să
plec la ţară. Am mai zăcut şi în ziua
– 1522 –
– Eugen Sue –
aceea, ca să mai prind puteri. Către seară

m-am sculat, am coborât în bucătărie să
mă încălzesc şi am stat acolo singură. M-
am dus apoi în grădină, să spun o ultimă
rugăciune, în clipa când mă urcam spre
odaia mea l-am întâlnit pe domnul
Germain. Se afla în faţa biroului unde
lucra câteodată, era foarte palid… Mi-a
spus repede, punându-mi un fişic de
bani în mână: „Mâine de cu noapte, tatăl
dumitale va fi arestat pentru neplata
unei poliţe de o mie trei sute de franci.
Ştiu că nu o poate achita… iată banii…
îndată ce se face ziua, să dai fuga la el…
Numai de azi îmi dau seama cine e
domnul Ferrand… un om rău… îl voi
demasca… Să nu cumva să spui că ai
banii ăştia de la mine…“ Domnul
Germain nu-mi lăsă timp să-i mulţumesc
– 1523 –
şi coborî grăbit.
Capitolul 11
NEBUNIA
— Azi dimineaţă, continuă Luiza,

când toată lumea din casa domnului
Ferrand dormea, am venit încoace cu
banii pe care mi-i dăduse domnul
Germain ca să-l salvez pe tata, dar suma
nu ajungea, şi fără dărnicia
dumneavoastră, nu l-aş fi putut scăpa
din mâna agenţilor… Probabil că, după
ce am plecat de la domnul Ferrand,
cineva a intrat în odaia mea şi s-au găsit
urme care i-au pus pe drumul acestei
lugubre descoperiri… Un ultim serviciu,
– 1524 –
– Eugen Sue –
domnule, vreţi să înmânaţi, prin cineva,

banii aceştia domnului Germain? Îi
făgăduisem să nu spun nimănui că e
funcţionar la domnul Ferrand. Dar
pentru că văd că o ştiţi, fără ca eu să fiu
indiscretă… Acum, domnule, vă repet în
faţa lui Dumnezeu care mă aude, că n-
am spus nimic care să nu fie adevărat…
N-am căutat să-mi uşurez greşelile şi…
Dar oprindu-se speriată, Luiza
strigă:
— Domnule, uitaţi-vă la tata…
uitaţi-vă, ce are?
Morel ascultase această ultimă parte
din povestirea Luizei cu nepăsare
sumbră pe care Rudolf o punea pe
seama deprimării nefericitului părinte.
După zguduiri atât de puternice şi de
numeroase, lacrimile îi secaseră,
– 1525 –
simţurile i se tociseră şi nu-i mai

rămânea nici puterea de a se indigna,
gândea Rudolf, dar se înşela.
Întocmai ca flacăra unei făclii care,
înainte de a se stinge, mai are unele
pâlpâiri, tot aşa mintea lui Morel de pe
acum foarte zdruncinată, licări un
răstimp, aruncă ici şi colo câteva sclipiri
de înţelegere, apoi deodată se întunecă.
Cu totul străin de ce se vorbea, de ce
se petrecea în jurul lui, şlefuitorul
înnebunise.
— Domnule, reluă Luiza cu o
spaimă crescândă, uitaţi-vă la tata! Apoi,
apropiindu-se de meşteşugar, îl strigă:
Tată!… Tată!…
Morel se uita la ea cu acea privire
tulbure, nedesluşită, rătăcită,
caracteristică nebunilor, îngânând cu o
– 1526 –
– Eugen Sue –
voce blândă şi tristă:

— Datorez o mie trei sute de franci
notarului… preţul sângelui Luizei…
Trebuie să lucrez, să lucrez!
— Morel… prietene! i se adresă
Rudolf, suntem aici... Fiica dumitale e
lângă noi; e nevinovată…
— O mie trei sute de franci! repeta
şlefuitorul, fără să se uite la Rudolf şi-şi
continua munca imaginară.
— Tată… strigă fata, aruncându-i-se
la picioare şi strângându-i fără voie
mâinile, sunt eu, Luiza!
— O mie trei sute de franci… stăruia
el, desfăcându-se cu putere din
strânsoare. O mie trei sute de franci… că
de nu, adăugă el încet ca o mare taină, că
de nu… Luiza va fi ghilotinată...
Şi începu să învârtească o tocilă
– 1527 –
imaginară.
Luiza scoase un ţipăt groaznic.
— E nebun! strigă ea, e nebun, şi
eu… eu sunt de vină… Oh! Doamne,
Doamne! şi totuşi nu e greşeala mea…
nu voiam să fac nimic rău…
— Haide, biată copilă, curaj! o
îmbărbătă Rudolf, să sperăm că…
această nebunie va fi trecătoare. Tatăl
dumitale… a suferit prea mult; atâtea
amărăciuni, una după alta, au fost peste
puterile unui om. Judecata lui a slăbit
pentru o clipă… dar îşi va reveni, să te
însoţească certitudinea că dumneata,
tatăl şi toţi ai dumitale veţi fi, răzbunaţi.
— Răzbunaţi!…
— Da! şi jur, răspunse Rudolf
solemn, jur că, o dată crimele acestui om
dovedite, va ispăşi crunt dezonoarea,
– 1528 –
– Eugen Sue –
nebunia şi moartea pe care le-a pricinuit.

Dacă legile nu vor fi în măsură să-l
pedepsească şi dacă şiretenia şi
îndemânarea lui sunt la înălţimea
fărădelegilor sale, vom opune vicleniei
sale viclenia noastră, îndemânării sale,
îndemânarea noastră, nelegiuirilor sale
alte nelegiuiri; dar care vor fi faţă de
faptele sale, ceea ce supliciul just şi
răzbunător, aplicat vinovatului de o
mână neîndurătoare, este faţă de omorul
laş şi tăinuit.
— Ah! domnule, Dumnezeu să vă
audă! Nu eu vreau să fiu răzbunată, dar
tatăl meu care şi-a pierdut minţile,
copilul meu mort…
Apoi, încercând printr-o ultimă
sforţare să-l scoată pe Morel din nebunia
lui, Luiza strigă:
– 1529 –
— Tată, adio? Sunt dusă la

închisoare… nu te voi mai vedea! Luiza
ta îţi zice adio. Tată! tată! tată!…
Aceste chemări disperate nu primiră
niciun răspuns. Nimic nu găsi ecou în
acest, biet suflet distrus…
Coardele sentimentului patern, de
obicei ultimele care se rup, nu mai
vibrau.
Două ore de la arestarea Luizei,
şlefuitorul şi bătrâna idioată fură duşi de
David, din ordinul lui Rudolf, la
Charenton. Urma să li se dea camere
separate şi să primească îngrijiri
speciale.
Morel părăsi casa din strada
Templului fără împotrivire; îi era egal
unde îl duceau, nebunia lui era blânda,
neprimejdioasă şi tristă.
– 1530 –
– Eugen Sue –
Bunicii îi era foame; i se arătă carne

şi pâine, şi ea se luă fără împotrivire
după alimente.
Pietrele preţioase ale şlefuitorului,
încredinţate soţiei lui, fură în aceeaşi zi
predate doamnei Mathieu, intermediara
care venise să le ridice.
Din nefericire această femeie fusese
pândită şi urmărită de Şontorog care
cunoştea, din convorbirea ce o
surprinsese când urma să fie arestat
Morel, valoarea pretinselor pietre false.
Fiul lui Braţ-Roşu se asigură că
intermediara, locuia în bulevardul Saint
Denis nr. 11.
Rigolette o informă, cu multe
menajamente, pe Madeleine Morel
despre accesul de nebunie al
şlefuitorului şi arestarea Luizei. La
– 1531 –
început, Madeleine plânsese mult,

scosese strigăte disperate, apoi, biata
fiinţă, slabă şi nehotărâtă, potolindu-se
după acest prim şoc, se linişti treptat,
văzându-se, ea şi copiii ei, înconjuraţi de
o bunăstare pe care o datorau dărniciei
binefăcătorului lor. Cât despre Rudolf,
era pradă unor reflecţii amare,
gândindu-se la destăinuirile Luizei.
Capitolul 12
BIROUL DE NOTARIAT
Biroul domnului Ferrand era

aidoma tuturor birourilor de notariat,
funcţionarii lui erau ca toţi funcţionarii.
Intrai printr-o anticameră mobilată cu
patru scaune vechi în cancelaria propriu-
zisă, înconjurată de rafturi prevăzute cu
– 1532 –
– Eugen Sue –
despărţituri în care se aflau dosarele

clienţilor. Cinci tineri, aplecaţi pe
pupitre de lemn negru, râdeau, stăteau
de vorbă sau scriau grăbiţi.
O sală de aşteptare, de asemenea
plină de cartoane, unde stătea de obicei
domnul prim-copist, apoi o odaie goală,
care, pentru mai multă discreţie,
despărţea biroul notarului de sala de
aşteptare – aşa arăta în întregul lui acest
laborator al actelor de tot felul.
Un ceasornic cu cuc, aşezat între
două ferestre ale cancelariei, bătuse orele
două; o oarecare agitaţie se vădea
printre funcţionari; câteva frânturi din
discuţiile lor ne vor face să cunoaştem
pricina acestei emoţii.
— Desigur, dacă cineva mi-ar fi spus
că François Germain e un hoţ, glăsui un
– 1533 –
tânăr, i-aş fi răspuns: „Minţi“! „Minţi!“

— Şi eu la fel!…
— Şi eu la fel!…
— Cât despre mine, am fost atât de
impresionat să-l văd arestat de oamenii
gărzii, încât nici n-am putut mânca…
Dar am fost răsplătit, căci n-a mai trebuit
să înghit amestecăturile zilnice ale lui
madam Séraphine.
— Şaptesprezece mii de franci, ăştia
sunt bani!
— Şi încă ce bani!
— Şi când te gândeşti că de
cincisprezece luni, de când Germain e
casier, n-a lipsit o singură centimă din
casa de bani a patronului!…
— Eu găsesc că patronul a făcut rău
punând să-l aresteze pe Germain, pentru
că acest biet băiat se jura pe toţi sfinţii că
– 1534 –
– Eugen Sue –
n-a luat de acolo decât o mie trei sute de

franci aur.
— Cu atât mai mult cu cât azi
dimineaţă adusese banii ca să-i pună la
loc în casa de fier… în chiar clipa când
patronul trimisese după poliţie…
— Iată neplăcerile pe care le ai cu
oamenii de o cinste atât de cruntă ca a
patronului; ăştia sunt neîndurători.
— E adevărat, dar tocmai de aceea
trebuie să te gândeşte bine înainte de a
da pierzării pe un tânăr care până atunci
se purtase atât de bine.
— La asta, domnul Ferrand a
obiectat că trebuie să dea o pildă.
— Pildă de ce? Nu serveşte la nimic
celor cinstiţi, iar cei care nu sunt, ştiu
bine că riscă să fie descoperiţi dacă fură.
— Casa noastră este în orice caz o
– 1535 –
bună clientă pentru comisar.

— Cum aşa?
— Păi da! azi dimineaţă biata
Luiza... acum Germain...
— Mie afacerea cu Germain nu mi se
pare limpede.
— Dar a mărturisit!
— A mărturisit că a luat o mie trei
sute de franci, dar susţine cu tărie că n-a
luat cei cincisprezece mii de Franci în
bancnote şi nici ceilalţi şapte sute de
franci aur care lipsesc din casă.
— De fapt, dacă a recunoscut una,
de ce n-ar recunoaşte şi cealaltă?
— Aşa e, tot aceeaşi pedeapsă o
capeţi pentru o mie cinci sute de franci
ca şi pentru cincisprezece mii.
— Da, dar îţi rămân cei
cincisprezece mii de franci şi, ieşind din
– 1536 –
– Eugen Sue –
închisoare, îţi faci treaba cu ei – ar spune

un ticălos.
— Nu e chiar atât de rău!
— Orice am spune şi orice am face, e
aici ceva ce nu-mi miroase a bine.
— Şi Germain care-l apăra mereu pe
patron de câte ori îl făceam iezuit!
— Şi totuşi e adevărat, „De ce oare
patronul n-ar avea dreptul să se ducă la
biserică, ne spunea el, aşa cum şi voi
aveţi dreptul să nu vă duceţi?“
— Iată-l pe Chalamel care vine din
oraş; ce o să se mai mire!
— De ce, de ce, băieţi? S-a mai
întâmplat ceva nou cu acea biată Luiza?
— Ai fi aflat, dacă n-ai fi întârziat
aşa de mult pe drum, haimana ce eşti!
— Dar credeţi poate că până în
strada Challiot sunt doar câţiva paşi?
– 1537 –
— Oh! e de rău!… E foarte de rău!

— Dar ce e cu faimosul viconte de
Saint Rémy? N-a sosit încă?
— Nu.
— Trăsura îi era trasă la scară, mi-a
trimis vorbă, prin fecior, că vine
numaidecât, dar servitorul mi-a spus că
stăpânul lui nu-i în toate apele... Ah!
domnilor, ce frumoasă căsuţă
boierească!… Un lux care-ţi sare în
ochi… s-ar zice una din acele locuinţe
ale seniorilor de odinioară. Ah! Faublas,
iată eroul meu preferat, modelul meu!
spuse Chalamel, atârnându-şi umbrela
în cuier. Înţeleg acum de ce vicontele are
datorii şi e ameninţat cu închisoarea.
— O obligaţie de treizeci şi patru de
mii de franci pe care portărelul a trimis-
o aici, trebuind să fie achitată la
– 1538 –
– Eugen Sue –
cancelarie, aşa vrea creditorul, nu ştiu de

ce.
— Cred şi eu că acest frumos viconte
va trebui să plătească acum, fiindcă s-a
înapoiat ieri seară de la ţară, unde se
ascunsese trei zile ca să scape de
executori.
— Dar de ce nu i s-a pus sechestru
pe mobilele din casă?
— Nu-i aşa de prost, casa nu e a lui,
iar mobilierul e pe numele valetului său,
care pretinde că i l-a închiriat; tot aşa şi
echipajele sunt pe numele vizitiului care
spune că le dă cu chirie vicontelui cu
atâta pe lună. O! e un şmecher, acest
domn Saint-Rémy. Dar, ce spuneaţi? Ce
s-a întâmplat pe aici?
— Închipuieşte-ţi că, acum două ore,
patronul dă buzna peste mine ca un
– 1539 –
apucat: „Germain nu-i aici?“ zbieră el.

„Nu, domnule.“ „Ei bine, mizerabilul,
mi-a furat ieri seară şaptesprezece mii de
franci“ strigă patronul.
— Germain… să fure… haida de!
— Staţi să vedeţi. „Cum oare,
domnule, sunteţi sigur? Dar asta nu-i cu
putinţă!“ am răspuns noi. „Vă spun,
domnilor, că pusesem ieri în sertarul
biroului unde lucrează Germain,
cincisprezece hârtii a câte o mie, plus
două mii de franci aur într-o cutioară:
totul a dispărut.“ În clipa aceea, iată-l pe
tata Marriton, portarul, care soseşte
spunând: „Domnule, garda va veni
imediat.“
— Şi Germain?
— Aşteaptă puţin… Patronul spune
portarului: „De îndată ce vine domnul
– 1540 –
– Eugen Sue –
Germain, trimite-l aici în cancelarie, fără

să-i spui nimic… vreau să-l demasc în
faţa voastră, domnilor.“ După un sfert
de ceas, bietul Germain vine, ca şi cum
nu s-ar fi întâmplat nimic; madam
Séraphine ne adusese tocmai de mâncare
obişnuitele lături Germain îl salută pe
patron, ne dă şi nouă, foarte liniştit,
bună ziua… Germain, nu mănânci?“ îl
întrebă domnul Ferrand. „Nu, domnule,
mulţumesc nu mi-e foame“. „Vii cam
târziu!“. „Da domnule am fost nevoit să
mă duc la Belleville dis de dimineaţă“.
„Desigur, ca să ascunzi banii pe care mi
i-ai furat!“ strigă domnul Ferrand cu o
voce teribilă.
— Şi Germain?…
— Bietul băiat se face palid ca un
mort şi răspunde imediat, bâlbâind:
– 1541 –
„Domnule, vă implor, nu mă
nenorociţi“…
— Furase?
— Aşteaptă niţel, Chalamel. „Nu mă
nenorociţi“ spuse el. „Va să zică
mărturiseşti, mizerabile?“ „Da,
domnule… dar iată banii care lipsesc.
Credeam că-i voi putea pune la loc azi
dimineaţă, înainte de a vă fi deşteptat;
din nefericire, persoana la care aveam
nişte bani şi pe care credeam că o voi
găsi acasă aseară, era de două zile la
Belleville, de aceea a trebuit să mă duc
acolo azi în zori. De aceea am întârziat…
Iertaţi-mă, domnule, nu mă nenorociţi…
Luând aceşti bani, ştiam că-i voi pune la
loc… Iată cei o mie trei sute de franci
aur“. „Cum o mie trei sute de franci!
strigă domnul Ferrand. Ce, e vorba
– 1542 –
– Eugen Sue –
numai de o mie trei sute de franci? Mi-ai

furat, dintr-un portofel verde, aflat în
biroul primului copist, cincisprezece
hârtii a o mie de franci aur“. „Eu?
Niciodată! strigă bietul Germain distrus,
am luat doar o mie trei sute de franci
aur… dar niciun ban mai mult. N-am
văzut nici un portofel în sertar; acolo nu
erau decât două mii de franci aur, într-o
cutie!“ „Oh! mincinos infam!… strigă,
patronul. Daca ai furat o mie trei sute de
franci, ai fi putut fura şi mai mult,
justiţia va hotărî… O! voi fi neîndurător
cu un asemenea abuz de încredere. Va fi
o pildă…“ În sfârşit, dragă Chalamel, în
vremea asta soseşte garda cu secretarul
comisarului, să întocmească procesul-
verbal, îl înşfacă pe Germain şi asta-i
tot!...
– 1543 –
— E oare cu putinţă? Germain,

fruntea oamenilor cinstiţi?
— Şi nouă întâmplarea asta ni s-a
părut ciudată.
— Dar trebuie să recunoaştem un
lucru şi anume: că Germain era maniac;
nu voia niciodată să spună unde
locuieşte.
— Asta e adevărat.
— Avea întotdeauna o înfăţişare
misterioasă.
— Dar asta nu înseamnă c-a furat
şaptesprezece mii de franci.
— Fără îndoială.
— Mi-am dat pur şi simplu cu
părerea.
— Ah!… iată o noutate!… e ca şi
cum mi s-ar fi dat cu o măciucă în cap…
Germain… Germain care părea un om
– 1544 –
– Eugen Sue –
atât de cinstit… I l-aş fi dat şi pe

Dumnezeu pe datorie.
— S-ar fi zis că presimţea că i se va
întâmpla o nenorocire.
— De ce?
— De câtva timp, părea că-l scurmă
ceva.
— Poate că era vorba de Luiza.
— De Luiza?
— Nu fac decât să repet ce spunea
azi dimineaţă madam Séraphine.
— Ce? Ce anume?
— Că era amantul Luizei… şi tatăl
copilului ei…
— Ai văzut cât era de prefăcut!
— Ia te uită! Ia te uită!
— Da de unde?
— Nu-i adevărat.
— De unde ştii asta, Chalamel?
– 1545 –
— Nu sunt cincisprezece zile de

când Germain mi-a spus în mare taină,
că era amorezat nebun, nebun, de o mică
lucrătoare, foarte cinstită, pe care o
cunoscuse într-o casă unde locuise.
Când îmi vorbea de ea avea lacrimi în
ochi.
— Măi, Chalamel, măi Chalamel! Că
demodat mai eşti!
— Spune că Faublas e eroul lui şi
totuşi e atât de copilăros, atât de prostuţ
încât să nu-şi dea seama că poţi fi
îndrăgostit de una şi amantul alteia.
— Vă spun că Germain vorbea
serios…
În clipa aceea şeful copiştilor intră în
birou.
— Ei, Chalamel, ai terminat cu toate
comisioanele?
– 1546 –
– Eugen Sue –
— Da, domnule Dubois, am fost la

domnul de Saint-Rémy; va veni îndată
să-şi achite datoria.
— Şi la doamna contesă Mac-
Grégor?
— De asemenea… iată răspunsul.
— Şi la contesa d’Orbigny?
— Domnia-sa mulţumeşte călduros
patronului; a sosit ieri dimineaţa din
Normandia, nu credea că va obţine
răspunsul atât de repede; iată scrisoarea.
Am trecut şi pe la intendentul domnului
marchiz d’Harville, pentru plata
spezelor contractului pe care i l-am dus
ieri să-l semneze acasă, aşa cum a cerut.
— I-ai spus, nu-i aşa, că nu era
urgent?
— Da, dar intendentul a vrut totuşi
să plătească, iată banii. Ah! uitasem
– 1547 –
această carte de vizită aflată la portar, cu

aceste cuvinte scrise cu creionul. Acest
domn a întrebat de patron şi a lăsat asta!
— Walter Murph, citi şeful
cancelariei şi mai jos cu creionul „va
reveni la ora trei pentru afaceri importante“.
Nu cunosc persoana!
— Ah! am uitat ceva, continuă
Chalamel, Domnul Badinot a spus că e
în regulă, domnul Ferrand să facă cum
crede; că va fi totdeauna de acord.
— N-a dat un răspuns în scris?
— Nu, domnule, a spus că n-are
timp.
— Foarte bine.
— Domnul Charles Robert va veni
în cursul zilei să-l vadă pe patron, pare
că s-a bătut ieri în duel cu ducele de
Lucenay.
– 1548 –
– Eugen Sue –
— E rănit?
— Nu cred, mi s-ar fi spus când am
fost la el.
— Iată că se opreşte o trăsură la
poartă…
— Oh! ce cai frumoşi, cât sunt de
focoşi!
— Şi acest vizitiu englez, cu peruca
lui albă şi cu livreaua cu găitane de
argint, şi cu epoleţi de colonel...
— O fi un ambasador.
— Şi feciorul în livrea – cât argint
are pe el!
— Şi ce mustăţi are!
— Ia te uită, spuse Chalamel, e
trăsura vicontelui de Saint-Rémy.
— Ce aere îşi mai dă!
După puţin timp domnul de Saint-
Rémy intră în cancelarie.
– 1549 –
– 1550 –
– Eugen Sue –
Capitolul 13
DOMNUL DE SAINT-RÉMY
Am descris chipul fermecător,

eleganţa aleasă, ţinuta încântătoare a
domnului de Saint-Rémy, atunci când
sosea la ferma Arnouville (proprietatea
doamnei ducese de Lucenay), unde
găsise un refugiu împotriva portăreilor
Malicorne şi Bourdin, care îl urmăreau.
Domnul de Saint-Rémy intră brusc
în cancelarie, cu pălăria pe cap, cu o
atitudine distantă, cu ochii pe jumătate
închişi şi întrebă pe un ton semeţ, fără să
se uite la ceilalţi:
— Unde e notarul?
— Domnul Ferrand lucrează în
biroul dumisale, îi răspunse şeful
copiştilor; dacă doriţi să aşteptaţi o clipă,
– 1551 –
vă va putea primi.
— Cum să aştept?
— Dar, domnule…
— Niciun „dar, domnule“, spuneţi-i
că domnul de Saint-Rémy e aici… Mi se
pare ciudat că acest notar mă obligă să
fac anticameră. Aici miroase a cărbuni!
— Binevoiţi a trece în camera de
alături, îl invită primul copist, mă voi
duce numaidecât să-l anunţ pe domnul
Ferrand.
Domnul de Saint-Remy ridică din
umeri şi-l urmă pe şeful copiştilor.
După un sfert de ceas care i se păru
foarte lung şi care îi preschimbă
contrarietatea în furie, domnul de Saint-
Rémy fu introdus în biroul notarului.
Nimic mai ciudat decât contrastul
dintre aceşti doi oameni, amândoi
– 1552 –
– Eugen Sue –
deprinşi a judeca aproape de la prima

privire cu cine aveau de-a face.
Domnul de Saint-Rémy îl vedea pe
Jacques Ferrand pentru întâia oară. A
fost impresionat de această faţă palidă,
rigidă, nepăsătoare, cu uitătură ascunsă
în dosul unor ochelari verzi, cu craniul
pe jumătate acoperit de o veche tichie
neagră.
Notarul era aşezat la biroul său, pe
un fotoliu de piele, lângă un cămin
vechi, plin de cenuşă, în care fumegau
doi tăciuni înnegriţi. Perdelele de percal
verde, aproape zdrenţuite, prinse în
inele de fier la ferestre, ascundeau
geamurile de jos şi ofereau încăperii o
lumină lividă şi sinistră. Dulapuri cu
rafturi pline de cartoane etichetate,
câteva scaune din lemn de cireş sălbatic,
– 1553 –
tapisate cu catifea galbenă de Utrecht, o

pendulă de mahon, pe jos lespezi de
piatră gălbuie, umedă şi îngheţată, un
tavan străbătut de crăpături şi
împodobit cu pânze de păianjen, acesta
era sanctus sanctorum-ul domnului
Jacques Ferrand.
Vicontele nu înaintase nici doi paşi,
nu scosese o vorbă, că notarul, care îl
cunoştea din renume, îl şi ura. Mai întâi
vedea în el, cum am spune, un rival în
prefăcătorii şi apoi, prin faptul că
domnul Ferrand avea o înfăţişare
ordinară şi ignobilă, nu putea suferi
eleganţa altora, graţia şi tinereţea, mai
ales când aceste alese însuşiri erau
însoţite de o atitudine insolentă.
Notarul se comporta de obicei în
chip aspru, repezit, aproape grosolan cu
– 1554 –
– Eugen Sue –
clienţii săi care, din pricina acestor

purtări de ţăran de la Dunăre, aveau şi
mai multă consideraţie pentru el. Îşi
propuse să-şi accentueze brutalitatea
faţă de domnul Saint-Rémy.
Acesta nu-l cunoştea pe domnul
Ferrand decât tot din renume; se aştepta
să afle în el un fel de notăraş, bonom sau
ridicul. Vicontele îşi închipuia că, sub o
aparenţă aproape naivă, se ascund
oameni de o cinste recunoscută, al cărui
prototip desăvârşit, după cum se
spunea, ar fi Jacques Ferrand.
Dimpotrivă, înfăţişarea, purtarea
notăraşului stârneau vicontelui o
adversitate vagă, pe jumătate teamă, pe
jumătate ură, deşi nu avea niciun motiv
serios să se teamă de el sau să-l urască.
Astfel, consecvent firii sale voluntare,
– 1555 –
domnul de Saint-Rémy exagera şi mai

mult îndrăzneala şi îngâmfarea lui
obişnuită. Notarul îşi păstrase pe cap
tichia, iar vicontele pălăria. De la uşă
vicontele strigă cu o voce puternică şi
tăioasă:
— E foarte curios, domnule, că mi-
aţi impus osteneala să vin aici, în loc să
trimiteţi la mine ca să primiţi banii
pentru poliţele ce am semnat acelui
Badinot şi pentru care acest caraghios m-
a urmărit… îmi spuneţi, ce e drept, că, în
afară de chestiunea asta, aveţi să-mi
comunicaţi ceva foarte important… fie…
dar atunci n-ar fi trebuit să mă faceţi să
aştept un sfert de ceas în anticamera
dumneavoastră, asta nu e o comportare
politicoasă, domnule…
Domnul Ferrand, nepăsător la cele
– 1556 –
– Eugen Sue –
auzite, termină o socoteală, şterse atent

tocul de buretele îmbibat de apă, aflat
lângă călimara de faianţă ciobită, şi îşi
înălţă către viconte faţa glacială,
pământie şi nasul cârn, încărcat cu o
pereche de ochelari. S-ar fi zis un cap de
mort, ale cărui orbite erau înlocuite cu
mari pupile fixe, verzi- albăstrui. După
ce îl privi o clipă în tăcere, notarul se
răsti la viconte:
— Unde sunt banii?
Acest sânge rece îl scoase pe domnul
de Saint-Rémy din sărite. El, idolul
femeilor, invidiatul bărbaţilor, gloria
celei mai alese societăţi pariziene,
duelistul temut, să nu facă impresie unui
mizerabil de notar? Asta i se părea
odios; deşi era singur cu Jacques
Ferrand, mândria dintr-însul se
– 1557 –
revoltase.
— Unde sunt poliţele? întrebă el la
fel de răstit.
Cu unul din degetele sale tari ca
fierul şi acoperit de un păr roşcat,
notarul, fără a răspunde, arată un
portofoliu lat de piele pe care îl avea
lângă el.
Hotărât să fie tot atât de laconic ca şi
el, dar clocotind de indignare scoase din
buzunarul redingotei un mic portvizit
de piele rusească, închis cu copci de aur.
De acolo trase patruzeci de hârtii a o mie
de frânei, arătându-le notarului.
— Cât? întrebă acesta.
— Patruzeci de mii de franci.
— Daţi-mi-i…
— Ia-i, dar să sfârşim repede,
domnule, fă-ţi meseria, încasează banii,
– 1558 –
– Eugen Sue –
dă-mi poliţele, spuse vicontele aruncând

nerăbdător bancnotele pe masă.
Notarul le luă, se ridică, le examina
lângă fereastră, verificând fiecare hârtie
una câte una cu o atenţie atât de
stăruitoare, am spune înjositoare, pentru
viconte, încât acesta păli de furie.
Notarul, ca şi cum ar fi ghicit
gândurile care-l agitau pe viconte, dădu
din cap, se întoarse pe jumătate spre
vizitator şi spuse, pe un ton ce nu poate
fi redat:
— S-au mai văzut de-alde astea!
O clipă, zăpăcit, domnul de Saint-
Rémy întrebă:
— Ce?
— Hârtii de bancă false, răspunse
notarul, continuând să supună hârtiile
pe care le avea în mână unei cercetări
– 1559 –
atente.
— În legătură cu ce faceţi această
remarcă, domnule?
Jacques Ferrand se opri o clipă, privi
lung la viconte apoi, ridicând din umeri,
continuă să cerceteze hârtiile fără a
scoate o vorbă.
— La dracu, domnule notar, aflaţi că
atunci când întreb ceva, mi se răspunde!
strigă domnul de Saint-Rémy, iritat de
calmul lui Jacques Ferrand.
— Acestea sunt bune… spuse
notarul, întorcându-se la biroul său de
unde luă un teanc de hârtii timbrate la
care se aflau alăturate poliţele. Puse apoi
o hârtie de o mie de franci şi trei fişicuri
a o sută peste dosarul creanţei, spunând
domnului de Saint-Rémy, în timp ce-i
arăta cu degetul banii şi titlurile.
– 1560 –
– Eugen Sue –
— Iată ce vă rămâne din cei

patruzeci de mii de franci; clientul meu
m-a însărcinat să încasez nota de
cheltuieli.
Vicontele se stăpânise cu greutate în
timp ce Jacques Ferrand îşi făcea
socotelile. În loc de a răspunde şi de a
lua banii, îi strigă cu voce tremurândă de
indignare:
— Vă întreb, domnule, de ce mi-aţi
spus, în legătură cu bancnotele pe care,
vi le-am dat, că s-au văzut şi hârtii false?
— De ce?
— Da, de ce?
— Fiindcă v-am convocat aici într-o
chestiune de fals…
Şi notarul îşi îndreptă ochelarii lui
verzi către viconte.
— Şi întrucât mă interesează pe
– 1561 –
mine această afacere de fals?

După o clipă de tăcere, domnul
Ferrand spuse vicontelui pe un ton trist
şi în acelaşi timp sever:
— Vă daţi seama, domnule, de
funcţiunile pe care le îndeplineşte un
notar?
— Socoteala şi funcţiunile
dumneavoastră sunt foarte simple;
aveam adineauri patruzeci de mii de
franci şi nu mi-au rămas decât o mie trei
sute…
— Sunteţi foarte glumeţ, domnule…
Vă voi spune eu ce este un notar: el este,
în afacerile pământeşti, ceea ce-i un
duhovnic în cele sufleteşti. Datorită
acestei profesiuni ies uneori la iveală
taine cumplite…
— Şi apoi, domnule?
– 1562 –
– Eugen Sue –
— Se află adeseori în situaţia de a

avea de-a face cu escroci…
— Şi pe urmă, domnule?
— Trebuie, pe cât îi este cu putinţă,
să împiedice ca un nume onorabil să fie
târât în noroi.
— Dar ce amestec am eu în toate
astea?
— Tatăl dumneavoastră v-a lăsat un
nume respectat. Pe care îl necinstiţi,
domnule!…
— Ce îndrăzniţi să spuneţi?
— Dacă n-ar fi respectul pe care
acest nume îl trezeşte în mintea
oamenilor cinstiţi, dumneavoastră în loc
să fiţi citat aici, în faţa mea, aţi fi în clipa
asta în faţa judelui de instrucţie.
— Nu vă înţeleg.
— Sunt două luni de când aţi
– 1563 –
scontat, prin mijlocirea unui om de

afaceri, o poliţă de cincizeci şi opt de mii
de franci, subscrisă de casa „Meulart &
Co.“ din Hamburg în favoarea unui
domn William Smith, şi plătită în termen
de trei luni domnului M. Grimaldi,
bancher din Paris.
— Ei şi?
— Această poliţă e falsă.
— Nu-i adevărat.
— Această poliţă e falsă!… Casa
Meulart n-a avut niciun angajament cu
William Smith; ea nici nu-l cunoaşte.
— Să fie cu putinţă? strigă domnul
de Saint-Rémy cu atâta convingere şi cu
atâta indignare… Atunci am fost înşelat
groaznic, domnule, pentru că am primit
acea hârtie de valoare, plătind în schimb
bani lichizi.
– 1564 –
– Eugen Sue –
— De la cine?
— De la domnul Smith însuşi, casa
Meulart e atât de cunoscută… Eu însumi
cunoşteam cinstea domnului William
Smith, aşa că am primit acea poliţă drept
plata unei sume ce-mi datora…
— William Smith n-a existat
niciodată… e un personaj fictiv.
— Domnule, mă insultaţi!
— Semnătura lui e falsă ca şi restul.
— Vă repet că domnul William
Smith există; dar desigur că am fost
victima unui groaznic abuz de încredere.
— Sărmane tânăr!
— Explicaţi-vă.
— În câteva cuvinte, posesorul
actual al poliţei e convins că
dumneavoastră aţi comis falsul…
— Domnule!…
– 1565 –
— Pretinde că are dovada. Alaltăieri

a venit la mine, rugându-mă să vă chem
aici şi să vă spun că e dispus să vă
înapoieze această poliţă falsă… pe baza
unei tranzacţii… Până aici totul e cinstit,
dar iată că de aici înainte nu mai e, şi nu
vorbesc decât pentru a vă pune în curent
cu situaţia. Cere o sută de mii de
franci… în taleri… predabili chiar azi,
sau de nu, mâine la prânz cazul va îi
deferit procurorului regal.
— E un act nedemn!
— Şi în plus o absurditate… Sunteţi
ruinat, aţi fost urmărit pentru o sumă pe
care mi-aţi plătit-o mulţumită nu ştiu
căror resurse… iată ce am declarat
terţului posesor al poliţei… Mi-a
răspuns la asta… că o anumită doamnă
mare, foarte bogată, nu vă va lăsa în
– 1566 –
– Eugen Sue –
încurcătură…
— Destul, domnule, destul!…
— O altă ticăloşie, o altă absurditate!
Sunt de acord.
— În sfârşit, ce vor de la mine?
— Să se exploateze o acţiune
ticăloasă prin altă ticăloşie. Am
consimţit să vă aduc la cunoştinţă
această propunere, veştejind-o aşa cum
orice om cinstit trebuie s-o veştejească.
De-aici încolo, vă priveşte. Dacă sunteţi
vinovat, alegeţi între curtea cu juri şi
preţul de răscumpărare ce vă este
impus… Demersul meu e oficios şi nu
mă amestec mai departe într-o afacere
atât de murdară. Terţul creditor se
numeşte domnul Petit-Jean, negustor de
uleiuri, locuieşte pe malul Senei, cheiul
Billy nr. 10. Trataţi direct cu dânsul.
– 1567 –
Sunteţi făcuţi să vă înţelegeţi… dacă aţi

fi cumva falsificator, după cum susţine
el.
Domnul de Saint-Rémy intrase la
Jacques Ferrand cu gura mare, cu capul
sus. Cu toate că săvârşise în viaţa lui
unele fapte ruşinoase, păstrase totuşi în
el o anumită mândrie de rasă, un curaj
înnăscut care nu se dezminţea niciodată.
La începutul acestei convorbiri,
privindu-l pe notar ca pe un adversar
nedemn de el, se mulţumise să-l
zeflemisească. Atunci, însă, când Jacques
Ferrand îi vorbi de fals… vicontele se
simţi zdrobit. Se vedea la rândul lui
dominat de notar. Fără capacitatea sa de
autostăpânire, n-ar fi putut ascunde
impresia ce-i pricinuise această revelaţie
neaşteptată; căci ea putea să aibă
– 1568 –
– Eugen Sue –
urmările cele mai nedorite, pe care

notarul nici nu le bănuia.
După o clipă de tăcere şi de gândire,
se resemnă, el, atât de trufaş şi de
irascibil, atât de mândru de bravura lui,
să-l implore pe acest om grosolan care
folosise faţă de el limbajul rece al
corectitudinii:
— Domnule, vă mulţumesc pentru
interesul ce-mi purtaţi şi regret
vehemenţa cu care v-am vorbit la
început… spuse domnul de Saint-Rémy
pe un ton prietenos.
— Dumneavoastră nu mă interesaţi
de loc, răspunse brutal notarul. Tatăl
dumneavoastră fiind cinstea
personificată, n-aş fi vrut ca numele lui
să apară în faţa Curţii cu Juri, asta-i tot.
— Vă repet că nu sunt vinovat de
– 1569 –
infamia ce mi se pune în sarcină.

— Veţi spune aceasta domnului
Petit-Jean.
— Dar mărturisesc că absenţa
domnului Smith, care a abuzat nedemn
de buna mea credinţă…
— Infamul de Smith!
— Absenţa domnului Smith mă
pune într-o grea încurcătură: sunt
nevinovat: dacă voi fi acuzat, mă voi
dezvinovăţi; dar o asemenea învinuire
strică totdeauna reputaţia unui
gentilom.
— Ei şi?
— Fiţi atât de generos şi folosiţi
suma pe care v-am depus-o ca să
despăgubiţi în parte pe posesorul
petiţiei.
— Aceşti bani sunt ai clientului meu,
– 1570 –
– Eugen Sue –
e un depozit sfânt!
— Dar în două-trei zile îi voi restitui.
— Nu veţi putea.
— Am resurse.
— Niciuna… avuabilă, cel puţin.
Mobilierul, caii dumneavoastră, nu vă
aparţin, aşa susţineţi… şi mi se pare că şi
asta e o fraudă nedemnă.
— Sunteţi foarte aspru, domnule.
Dar chiar admiţând că ar fi aşa, nu aş
transforma oare în bani lichizi tot ce
posed, într-o împrejurare atât de
disperată? Numai că fiindu-mi imposibil
să-mi procur de azi pe mâine o sută de
mii de franci, vă conjur să folosiţi banii
pe care vi i-am dat şi să retrageţi acea
nenorocită poliţă sau… dumneavoastră
care sunteţi atât de bogat…
împrumutaţi-mi această sumă, nu mă
– 1571 –
lăsaţi într-o situaţie ca asta…

— Eu să răspund de o sută de mii de
franci pentru dumneavoastră? Cum
adică? Sunteţi nebun?
— Domnule, vă implor… în numele
tatălui meu... despre care mi-aţi vorbit…
fiţi util de bun şi...
— Sunt bun pentru cei ce merită,
spuse cu bruscheţe notarul; ca om cinstit
urăsc pe escroci şi n-aş avea nimic
împotrivă să văd pe unul din aceşti
frumoşi domnişori, fără credinţă şi fără
lege, ticăloşi şi desfrânaţi, o dată pentru
totdeauna legat la stâlpul infamiei că să
slujească drept pildă altora… Dar caii
dumneavoastră sunt nerăbdători, îi aud
cum tropăie, domnule viconte, spuse
notarul, surâzând printre dinţii lui negri.
În clipa aceea cineva ciocăni la uşa
– 1572 –
– Eugen Sue –
biroului.
— Ce e? întrebă Jacques Ferrand.
— Doamna contesă d’Orbigny!
răspunse şeful copiştilor.
— Roag-o să aştepte o clipă.
— E mama vitregă a marchizei
d’Harville! strigă domnul de Saint-
Rémy.
— Da, domnule, are o întâlnire cu
mine, aşa că… sluga dumneavoastră…
— Nicio vorbă despre toate astea,
domnule! strigă domnul de Saint-Rémy
pe un ton ameninţător.
— V-am spus că un notar ştie să
păstreze tainele, întocmai ca un
duhovnic.
Jacques Ferrand sună, copistul
reapăru.
— Introdu pe doamna d’Orbigny.
– 1573 –
Apoi, adresându-se vicontelui: Luaţi

aceşti o mie trei sute de franci, domnule,
vor fi totuşi o arvună pentru domnul
Petit-Jean.
Doamna d’Orbigny (fosta doamnă
Roland), intra în clipa în care domnul
Saint-Rémy ieşea crispat de furie fiindcă
se umileşte zadarnic în faţa notarului.
— Ei! bună ziua, domnule de Saint-
Rémy. Îi spuse doamna d’Orbigny, ce
mult e de când nu te-am văzut…
— Într-adevăr, de la căsătoria lui
d’Harville, al cărui martor am fost, n-am
mai avut cinstea să vă întâlnesc, spuse
domnul de Saint-Rémy, înclinându-se şi
luând o atitudine prevenitoare. De-
atunci v-aţi aflat mereu în Normandia?
— O, Doamne, da; domnul
d’Orbigny nu mai poate trăi acum decât
– 1574 –
– Eugen Sue –
la tară… şi ce-i place lui îmi place şi

mie… Aşa că vezi în mine o adevărată
provincială; n-am mai fost la Paris de la
căsătoria fiicei mele vitrege cu acest
admirabil domn d’Harville… îl vezi des?
— D’Harville a devenit foarte
sălbatic şi morocănos, îl întâlneşti destul
de rar în lume, zise domnul de Saint-
Rémy, cu o nuanţă de nerăbdare, căci
această convorbim îi era pe cât de
neplăcută pe atât de importantă, mai
ales că părea să-l amuze pe notar.
Dar soacra doamnei d’Harville,
încântată de întâlnirea cu un personaj
elegant, nu era femeia care să lase să-i
scape atât de uşor prada!
— Şi scumpa mea fiică vitregă, reluă
ea, sper că nu e tot atât de retrasă ca
soţul ei?
– 1575 –
— Doamna d’Harville e în mare

vogă şi foarte răsfăţată, aşa cum şade
bine unei femei frumoase; dar mi-e
teamă că abuzez de clipele
dumneavoastră… şi…
— Dar de loc, vă asigur. E un noroc
neaşteptat să întâlnesc pe arbitrul
eleganţei, pe regele modei; în zece
minute voi afla tot ce e nou la Paris, de
parcă nu l-aş fi părăsit niciodată… Şi
scumpul dumneavoastră de Lucenay, cu
care aţi fost martor la căsătoria
domnului d’Harville?
— Mai original ca oricând; a fost
plecat în Orient şi nu s-a înapoiat decât
ca să primească ieri dimineaţa o lovitură
de spadă, foarte uşoară, de altfel!
— Bietul duce! Şi soţia lui tot
frumoasă şi fermecătoare?
– 1576 –
– Eugen Sue –
— Ştiţi, doamnă, că am cinstea să fiu

unul din cei mai buni prieteni ai lui,
părerea mea în această privinţă ar da de
bănuit… Vă rog, la înapoierea
dumneavoastră la Aubiers, să-mi faceţi
favoarea de a transmite domnului
d’Orbigny respectele mele.
— Va fi foarte mişcat, vă asigur, de
amabila dumneavoastră atenţie, căci se
interesează mereu de dumneavoastră, de
succesele pe care le obţineţi… Spune că-l
imitaţi pe ducele de Lauzun.
— Doar această singură comparaţie
şi constituie un elogiu dar, din nefericire
pentru mine, e mai mult binevoitoare
decât adevărată. Adio, doamnă, căci nu
îndrăznesc să sper că mi-aţi putea face
cinstea de a mă primi înainte de plecare.
— Aş fi dezolată dacă v-aţi da
– 1577 –
osteneala să veniţi la mine… Sunt

instalată provizoriu într-un apartament
mobilat; dar dacă la vară sau la toamnă
veţi trece pe drumul nostru, ducându-vă
la unul din acele castele unde elegantele
la modă îşi dispută plăcerea de a vă
primi… dăruiţi-ne câteva zile, numai de
dragul contrastului, odihnindu-vă la
nişte bieţi oameni de la ţară, după
vâltoarea vieţii de castel, atât de
pretenţioasă şi de zvăpăiată… căci
oriunde vă duceţi dumneavoastră –
acolo e sărbătoare!…
— Doamnă…
— Nu e nevoie să vă spun cât de
fericiţi vom fi, domnul d’Orbigny şi cu
mine să vă primim. Adio, dar, domnul
meu, mi-e teamă că acest ursuz
binefăcător (arătând spre notar), se va
– 1578 –
– Eugen Sue –
plictisi de flecăreala noastră.

— Dimpotrivă, doamnă, dimpotrivă,
spuse domnul Ferrand cu o nuanţă de
ironie care mări şi mai mult furia
reţinută a domnului Saint-Rémy.
— Trebuie să recunoaşteţi că
domnul Ferrand este un om teribil, reluă
doamna d’Orbigny, făcând-o pe
mironosiţa. Dar, luaţi seama, dacă din
fericire se ocupă de afacerile
dumneavoastră, vă va mustra amarnic, e
un om necruţător… Dar ce spun?… Un
personaj elegant ca dumneavoastră să-l
aibă pe domnul Ferrand ca notar… dar
asta constituie o garanţie de cumpătare,
căci toată lumea ştie că el nu-şi lasă
clienţii să facă nebunii; dacă nu-l ascultă,
le prezintă nota de plată şi îi părăseşte…
Oh! el nu acceptă să fie notarul oricui…
– 1579 –
Apoi, adresându-se lui Jacques Ferrand:

Ştii, domnule puritan, că ai realizat aici o
convertire deosebită… să cuminţeşti un
personaj elegant prin excelenţă, un rege
al modei?
— E chiar o convertire, doamnă…
Domnul viconte iese din biroul meu cu
totul altul decât a intrat.
— Când îţi spun că faci minuni!…
Nu e de mirare, eşti un sfânt.
— Ah, doamnă, mă măguliţi, spuse
Jacques Ferrand cu modestie.
Domnul de Saint-Rémy se înclină
respectuos în faţa doamnei d’Orbigny,
apoi, în clipa când să plece de la notar,
vrând să încerce pentru ultima oară a-l
înduioşa, îi spuse cu aparentă nepăsare,
dar care trăda o adâncă teamă:
— Aşadar, domnule Ferrand, nu
– 1580 –
– Eugen Sue –
vrei să-mi dai ceea ce-ţi cer?

— Vreo nebunie, desigur?… Fii
neînduplecat, scumpul meu prieten,
exclamă doamna d’Orbigny, surâzând.
— O auziţi, domnule viconte, nu pot
contrazice o doamnă atât de frumoasă…
— Dragă domnule Ferrand, să
vorbim serios… de lucruri serioase… şi
ştiţi că acea chestiune… e foarte
importantă… Hotărât, mă refuzaţi?
întrebă vicontele cu o voce
înspăimântată pe care cu greu şi-o
stăpânea.
Notarul fu destul de crud ca să
simuleze că stă pe gânduri. Domnul de
Saint-Rémy nădăjdui o clipă.
— Cum, omule de fier, cedezi? îl
întrebă râzând mama vitregă a
marchizei d’Harville, şi dumneata te dai
– 1581 –
pradă farmecului irezistibilului?…

— Doamnă, eram cât p-aci să cedez,
cum spuneţi, dar mă faceţi să roşesc de
slăbiciunea mea, reluă domnul Ferrand.
Apoi, adresându-se vicontelui, îi spuse
cu o mină a cărei semnificaţie nu scăpă
acestuia: Vorbind serios (şi stărui asupra
acestui cuvânt), e cu neputinţă… Nu pot
să admit ca pentru un capriciu să
comiteţi o asemenea nechibzuinţă…
Domnule viconte, eu mă consider
tutorele clienţilor mei, n-am altă familie
şi m-aş socoti complicele nebuniilor pe
care aş îngădui să le facă.
— Oh, puritanul! Uitaţi-vă la el,
puritanul! spuse doamna d’Orbigny.
— De altfel, duceţi-vă la domnul
Petit-Jean, va judeca, sunt sigur,
întocmai ca şi mine şi ca şi mine vă va
– 1582 –
– Eugen Sue –
spune: nu!
Domnul de Saint-Rémy plecă
disperat. După o clipă de gândire, spuse:
„Trebuie“. Apoi, feciorului care-i ţine-a
deschisă portiera cupeului;
— La casa Lucenay.
În timp ce domnul de Saint-Rémy se
ducea la ducesă, vom face pe cititor să
asiste la convorbirea dintre domnul
Ferrand şi mama vitregă a doamnei
d’Harville.
Capitolul 14
TESTAMENTUL
Cititorul poate a uitat de portretul

pe care doamna d’Harville l-a făcut
mamei sale vitrege. Vom repeta că
doamna d’Orbigny e o femeie mică,
– 1583 –
blondă, slabă, cu genele aproape albe,

ochii rotunzi de un albastru spălăcit, cu
vorba mieroasă, privirea ipocrită şi cu
maniere ademenitoare şi viclene.
Cercetând înfăţişarea ei perfidă,
descoperi într-însa un fel de prefăcătorie
crudă.
— Ce tânăr fermecător e domnul de
Saint-Rémy! observă doamna d’Orbigny
după plecarea vicontelui.
— Fermecător, dar, doamnă, să
vorbim despre afaceri… Mi-aţi scris din
Normandia că doriţi să mă consultaţi în
chestiuni serioase…
— N-ai fost totdeauna sfătuitorul
meu de când acel bun doctor Polidori m-
a recomandat dumitale?… Spune-mi,
mai ştii ceva despre el? întrebă doamna
d’Orbigny pe un ton cu totul indiferent.
– 1584 –
– Eugen Sue –
— De când a plecat din Paris, nu mi-

a scris niciodată, răspunse la fel de
indiferent notarul.
Cititorul trebuie să ştie că aceste
două personaje se minţeau cu
neruşinare. Notarul îl văzuse de curând
pe Polidori (unul din cei doi complici ai
lui), şi îi propusese să se ducă la
Asnières, la familia Marţial, piraţi de apă
dulce, ca s-o otrăvească pe Luiza Morel;
el urma să se dea drept doctorul
Vincent.
Mama vitregă a doamnei d’Harville
se ducea şi ea la Paris ca să aibă o
convorbire secretă cu acest scelerat care
se ascundea de multă vreme, cum am
mai arătat-o, sub numele de Cezar
Bradamanti.
— Sunt foarte îngrijorată, soţul meu
– 1585 –
nu se simte bine, sănătatea lui slăbeşte

din zi în zi. Fără să-mi provoace încă
vreo teamă serioasă… starea lui mă
nelinişteşte… sau mai curând îl
îngrijorează pe dânsul, spuse doamna
d’Orbigny, ştergându-şi ochii uşor
umeziţi.
— Despre ce e vorba?
— Vorbeşte mereu de ultimele
hotărâri ce trebuie să le ia… de
testament…
Aici doamna d’Orbigny îşi ascunse
câteva minute faţa în batistă.
— E trist, fără îndoială, glăsui
notarul, dar un asemenea act de
prevedere n-are într-însul nimic
supărător. Cam care ar fi intenţiile
domnului d’Orbigny, doamnă?
— Doamne, ce pot şti?… înţeleg că
– 1586 –
– Eugen Sue –
dacă începe iar să pomenească de asta,

eu nu-l las să urmeze.
— Dar, în sfârşit, nu v-a spus
niciodată ceva mai precis?
— Cred, spuse doamna d’Orbigny
pe un ton dezinteresat, că vrea să-mi lase
nu numai ceea ce legea îi îngăduie…
dar… Oh! te rog să lăsăm asta.
— Dar atunci, despre ce să
discutăm?
— Vai! Ai dreptate, om
neînduplecat! Trebuie să revin la
subiectul trist care mă aduce la
dumneata. Ei bine, domnul d’Orbigny
merge până acolo cu bunătatea că vrea
să retragă o parte din averea lui şi să mi-
o doneze mie… e vorba de… o sumă
importantă.
— Dar fiica lui, fiica lui! exclamă pe
– 1587 –
un ton aspru domnul Ferrand. Trebuie

să vă spun că, de un an încoace, domnul
d’Harville mi-a încredinţat afacerile sale.
De curând i-am cumpărat o moşie
admirabilă. Cunoaşteţi străşnicia mea în
afaceri, puţin mă priveşte că domnul
d’Harville e un client, ceea ce apăr e
dreptatea. Dacă soţul dumneavoastră ar
vrea să ia o hotărâre cu privire la fiica sa,
hotărâre pe care aş găsi-o
neconvenabilă… v-aş spune-o în chip
brutal că nu poate conta pe sprijinul
meu. Linia mea de conduită a fost
totdeauna limpede şi dreaptă.
— Dar a mea, mă rog! Asta repet
neîncetat soţului meu ceea ce mi-ai spus
acum mie: „Fiica dumitale s-a purtat
foarte rău cu dumneata, fie, dar ăsta nu e
un motiv ca s-o dezmoşteneşti“.
– 1588 –
– Eugen Sue –
— Foarte bine. Şi ce v-a răspuns?

— Mi-a răspuns: „Voi lăsa fiicei
mele 25.000 de franci venit. A avut mai
mult de un milion de la mama ei;
bărbatul ei are o avere imensă, şi-atunci
nu-ţi pot oare da ce-mi rămâne,
dumitale, duioasă prietenă, singurul
meu sprijin, singura consolare a
bătrâneţii mele, îngerul meu păzitor?“
Repet aceste cuvinte prea măgulitoare,
adăugă ea cu un suspin de modestie, ca
să-ţi arăt cât este de bun cu mine
domnul d’Orbigny, dar cu toate astea n-
am fost de acord, din care cauză s-a
hotărât să mă trimită la dumneata.
— Dar eu nici nu-l cunosc pe
domnul d’Orbigny.
— El, însă, ca toată lumea, cunoaşte
corectitudinea dumitale.
– 1589 –
— Dar de ce te-a trimis la mine?

— Pentru ca să pună capăt opunerii
şi scrupulelor mele; mi-a spus: „Nu-ţi
propun să-l consulţi pe notarul meu, mi
l-ai crede prea devotat, dar mă voi
supune hotărârii unui om a cărui cinste
desăvârşită e proverbială, domnul
Jacques Ferrand. Dacă găseşte că
modestia dumitale va suferi acceptând
donaţia, nu vom mai vorbi despre asta.
„Sunt de acord“, am spus domnului
d’Orbigny şi iată cum ai devenit arbitrul
nostru. „Dacă mă aprobă, adăugase
soţul meu, îi voi trimite o procură ca să
vândă, în numele meu, valorile ce le
posed în rente şi în portofoliu; va păstra
suma rezultată în depozit la el şi, când
nu voi mai fi, duioasa mea prietenă, vei
avea cel puţin o existenţă demnă de
– 1590 –
– Eugen Sue –
dumneata. “
Niciodată, poate, domnul Ferrand n-
a preţuit mai mult ca în clipele acelea,
ochelarii. Altminteri, doamna d’Orbigny
ar fi fost fără îndoială surprinsă de
privirea scânteietoare a notarului, ai
cărui ochi păreau că s-au luminat la
auzul acestui cuvânt: depozit. Totuşi, a
răspuns pe un ton morocănos:
— E plictisitor… iată a zecea sau a
douăsprezecea oară când sunt ales ca
arbitru… mereu pe temeiul cinstei
mele… toată lumea nu are decât
cuvântul acesta pe buze… cinstea mea!
cinstea mea!… mare lucru… asta nu-mi
pricinuieşte decât enervări, decât bătaie
de cap...
— Dragă domnule Ferrand… nu fi
aspru cu mine. Vei scrie, dar, domnului
– 1591 –
d’Orbigny, care aşteaptă scrisoarea

dumitale, pentru ca să-ţi trimită
procura… ca să realizezi această sumă…
— Şi cam la cât se cifrează, oare,
această sumă?
— Mi-a vorbit de patru până la cinci
sute de mii de franci.
— Suma e mai mică decât îmi
închipuiam. La urma-urmei, v-aţi
devotat domnului d’Orbigny… Fiica lui
e bogată… dumneavoastră n-aveţi
nimic, pot fi de acord; lucrul îmi pare cât
se poate de corect, vă sfătuiesc să
primiţi..
— Adevărat… crezi? întrebă
doamna d’Orbigny, păcălită ca toată
lumea de faima cinstei notarului şi care
în această privinţă n-a fost dezminţită de
Polidori.
– 1592 –
– Eugen Sue –
— Puteţi accepta, repetă el.

— Voi accepta, aşadar, spuse
doamna d’Orbigny, suspinând.
Şeful copiştilor ciocăni la uşă.
— Ce e? întrebă domnul Ferrand.
— Doamna contesă Mac Gregor.
— Roag-o să aştepte puţin…
— Te las, dar, iubite domnule
Ferrand, spuse doamna d’Orbigny, vei
scrie soţului meu… pentru că asta e
dorinţa lui şi-ţi va trimite mâine
procura…
— Voi scrie…
— Adio, demnul şi bunul meu
sfătuitor.
— Ah! nu ştiţi, dumneavoastră,
oamenii din societatea aleasă, cât este de
neplăcut să te împovărezi cu asemenea
depuneri… câtă răspundere apasă
– 1593 –
asupra noastră. Vă spun că nimic nu e

mai detestabil decât această frumoasă
reputaţie de cinste care nu-mi atrage
decât angarale!
— Şi admiraţia oamenilor
cumsecade!
— Slavă Domnului! Aştept aiurea
decât aici, pe pământ, răsplata la care
râvnesc! spuse domnul Ferrand cu un
ton cucernic.
Doamnei d’Orbigny îi urmă Sarah
Mac Gregor.
Capitolul 15
CONTESA MAC-GRÉGOR
Sarah intră în biroul notarului cu

obişnuitul ei sânge rece şi cunoscuta ei
prestanţă, Jacques Ferrand nu o cunoştea
– 1594 –
– Eugen Sue –
şi nici nu ştia în ce scop îl vizitează. Se

concentra şi mai mult ca de obicei în
nădejdea că va mai avea pe cineva de
înşelat… Se uită atent la contesă şi, cu
toată aparenta nepăsare a acestei femei
cu fruntea de marmură, observă la ea o
uşoară tremurare a sprâncenelor, ceea ce
îi păru că trădează o stinghereală abia
stăpânită.
Notarul se ridică de pe fotoliul său,
trase un scaun, o invită cu un gest pe
Sarah să ia loc, apoi i se adresă:
— Mi-aţi cerut, doamnă, o
întrevedere pentru astăzi. Am fost foarte
ocupat ieri şi nu v-am putut răspunde
decât azi dimineaţă, vă cer mii de scuze.
— Doream să vă văd, domnule…
într-o chestiune de cea mai mare
importanţă… Reputaţia dumneavoastră
– 1595 –
de om cinstit, bun şi îndatoritor, m-a

făcut să sper în succesul demersului pe
care îl întreprind acum…
Notarul, de pe scaunul lui, se înclină
uşor.
— Ştiu că discreţia dumneavoastră e
mai presus de orice bănuială…
— Îmi fac datoria, doamnă…
— Sunteţi un om dintr-o bucată şi
incoruptibil.
— Da, doamnă.
— Şi totuşi, dacă vi s-ar spune:
Domnule, depinde de dumneavoastră să
redaţi viaţa… mai mult decât viaţa…
raţiunea, unei mame nenorocite, aţi avea
curajul să refuzaţi?
— Precizaţi faptele, doamnă, şi-apoi
voi răspunde.
— Să tot fie paisprezece ani… La
– 1596 –
– Eugen Sue –
sfârşitul lui decembrie 1824, un om

tânăr, în doliu, a venit să vă propună să
primiţi în depozit o sumă de o sută
cincizeci de mii de franci care urmau să
fie plasaţi, în rentă viageră, pe numele
unui copil de trei ani, ai cărui părinţi
ţineau să rămână necunoscuţi.
— După aceea, doamnă? interveni
notarul, ferindu-se astfel a răspunde
afirmativ.
— Aţi consimţit să vă însărcinaţi cu
acest plasament şi să asiguraţi acestui
copil o rentă anuală de opt mii de franci;
jumătate din acest venit urma să fie
capitalizat, în favoarea lui până la
majorat, cealaltă să fie plătită de
dumneavoastră persoanei care avea grijă
de această fetiţă.
— După aceea, doamnă?
– 1597 –
— După doi ani, continuă Sarah,

fără a-şi ascunde o uşoară emoţie, la 28
noiembrie 1826, această copilă a murit.
— Înainte de a continua această
convorbire, v-aş întreba, doamnă, ce
interes aveţi în această afacere?
— Mama acestei fetiţe e sora mea,
domnule notar. Pentru a dovedi ceea ce
afirm, iată actul de deces al acestei
sărmane micuţe, scrisorile persoanei care
a crescut-o şi confirmarea unuia din
clienţii dumneavoastră la care aţi depus
cei cincizeci de mii de taleri.
— Să vedem aceste acte.
Destul de jignită că nu e crezută pe
cuvânt, Sarah scoase dintr-un portvizit
mai multe acte pe care notarul le cercetă
cu atenţie.
— Şi acum, doamnă, ce doriţi? Actul
– 1598 –
– Eugen Sue –
de deces e în perfectă regulă şi cei

cincizeci de mii de taleri au fost înmânaţi
domnului Petit-Jean, clientul meu, în
urma morţii copilului. E o şansă că el
deţine valoarea plasamentelor de rentă
viageră, lucru ce l-am semnalat
persoanei care m-a însărcinat cu această
afacere. Cât despre venit, el a fost plătit
punctual până la moartea copilului.
— Toată comportarea
dumneavoastră în toată această afacere,
mă grăbesc s-o recunosc, a fost cât se
poate de corectă. Femeia căreia i-a fost
încredinţat copilul, are şi ea drept la
recunoştinţa noastră; a avut cea mai
mare grijă de biata mea nepoţică.
— Asta e foarte adevărat, doamnă,
am fost atât de mulţumit de purtarea
acestei femei, încât, văzând-o fără lucru,
– 1599 –
după moartea acestei copile, am luat-o la

mine, în serviciu, unde se află şi acum.
— Doamna Séraphine este în
serviciul dumneavoastră?
— De patrusprezece ani, ca
menajeră. Şi nu pot decât să fiu mândru
de ea.
— Dacă-i aşa, ea ne poate fi de mult
folos dacă… dacă dumneavoastră aţi
accepta să daţi urmare cererii mele care
poate că vi se va părea ciudată, poate
chiar… dubioasă, la prima vedere, dar
când veţi şti în ce scop…
— O cerere dubioasă, doamnă! Nu
v-aş crede în stare s-o formulaţi, aşa cum
eu nu sunt în stare s-o ascult.
— Ştiu, domnule notar, că sunteţi
ultima persoană căreia i s-ar putea
adresa o asemenea cerere, dar îmi pun
– 1600 –
– Eugen Sue –
toată nădejdea… singura mea nădejde în

mila dumneavoastră. În orice caz, mă
pot bizui pe discreţia dumneavoastră?
— Da, doamnă.
— Atunci continui. Moartea acestei
fetiţe, a pricinuit mamei o astfel de
zguduire, încât durerea ei e tot atât de
mare astăzi ca şi acum paisprezece ani
şi, după ce am fost îngrijoraţi de viaţa
surorii mele, acum suntem alarmaţi de
starea ei mintală.
— Biată mamă! suspină domnul
Ferrand.
— Oh! da, o mamă foarte nenorocită,
domnule, căci la acea dată nu putea
decât să roşească de naşterea fetiţei, pe
când acum împrejurările sunt de aşa
natură încât, dacă acest copil ar trăi, sora
mea l-ar putea legitima, s-ar putea
– 1601 –
mândri cu el şi nu l-ar mai părăsi

niciodată! Aşa că această suferinţă
continuă la care se adaugă şi alte
supărări, fac să ne temem că biata femeie
şi-ar putea pierde minţile în flecare clipă.
— Din nefericire, nu e nimic de făcut
în această chestiune.
— Ba da, domnule.
— Şi ce anume, doamnă?
— Să ne închipuim că cineva ar veni
şi ar spune bietei mame: s-a crezut că
fiica dumitale e moartă; ea însă trăieşte;
femeia care a îngrijit-o când era mică de
tot ar putea să confirme acest lucru.
— O asemenea minciună ar fi
cumplită, doamnă… de ce să dai acestei
biete mame o nădejde zadarnică?
— Dar dacă afirmaţia nu e
mincinoasă? Sau mai bine zis dacă
– 1602 –
– Eugen Sue –
această presupunere s-ar realiza?

— Printr-un miracol? Dacă pentru
asta ar fi nevoie de rugăciunile mele, le-
aş uni din toată inima cu ale
dumneavoastră… credeţi-mă, doamnă…
Din păcate, actul de deces nu poate fi
contestat.
— Doamne, o ştiu, copilul e mort; şi
totuşi, dacă aţi voi, nenorocirea n-ar fi
ireparabilă.
— E o enigmă oare?
— Voi vorbi deci mai limpede…
Dacă mâine sora mea şi-ar regăsi fiica,
nu numai că ar renaşte la viaţă, dar ar
avea certitudinea că s-ar căsători cu tatăl
copilului, astăzi liber ca şi ea. Nepoata
mea a murit la vârsta de şase ani;
despărţită de părinţi de când era mică de
tot, ei nu-şi mai amintesc de dânsa… Să
– 1603 –
presupunem că găsim o fată de

şaptesprezece ani – nepoată-mea ar fi
avut azi vârsta asta – o fată cum sunt
atâtea, părăsite de părinţi, şi că am
spune surorii mele: „Iat-o pe fiica ta. Ai
fost înşelată; din cauza unor motive
grave, trebuia să fie socotită moartă.
Femeia care a văzut de ea şi un notar
respectabil îţi vor afirma, îţi vor dovedi
chiar că e fiica ta…“
Jacques Ferrand după ce o lăsă pe
contesă să vorbească fără a o întrerupe,
se ridică dintr-o dată şi strigă indignat:
— Destul!… Destul, doamnă! O! asta
e o infamie!
— Domnule!
— Să îndrăzniţi a-mi propune mie…
mie… o substituire de copil., anularea
unui act de deces… în sfârşit, o acţiune
– 1604 –
– Eugen Sue –
infamantă! Pentru prima oară în viaţa

mea mi se aduce o asemenea ofensă… şi
n-am meritat-o, Dumnezeule… o ştiţi
prea bine!
— Dar, domnule, cui păgubeşte
acest lucru? Sora mea şi persoana cu care
doreşte să se căsătorească sunt doi
oameni liberi şi fără copii… amândoi o
deplâng amarnic pe fetiţa lor pe care au
pierdut-o. Să-i înşeli… dar asta
înseamnă să le redai fericirea, viaţa… să
asiguri o soartă din cele mai fericite unei
biete fete părăsite… asta constituie o
acţiune nobilă şi generoasă şi nu o crimă.
— Într-adevăr, strigă notarul cu o
indignare crescândă, admir cum
proiectele dumneavoastră cele mai
abominabile se pot prezenta sub aspecte
atât de frumoase!
– 1605 –
— Vă rog, domnule, mai gândiţi-

vă...
— Vă repet, doamnă, că e o
infamie… E o ruşine să vezi o femeie din
lumea dumneavoastră urzind asemenea
mârşăvii… de care sper că sora
dumneavoastră e străină…
— Domnule…
— Destul, doamnă, destul!.. Nu sunt
un om prea curtenitor; eu… v-aş spune
cu brutalitate cele mai crude adevăruri…
Sarah aruncă notarului una din acele
priviri negre, adânci, tăioase ca oţelul şi
îi spuse cu răceală:
— Refuzaţi?
— Vă rog, fără noi insulte…
doamnă...
— Luaţi seama!…
— Ameninţări?
– 1606 –
– Eugen Sue –
— Ameninţări… şi pentru a vă
dovedi că ele nu sunt deşarte, aflaţi mai
întâi că n-am soră…
— Cum, doamnă?
— Eu sunt mama copilului.
— Dumneavoastră?
— Eu!… Am făcut un ocol ca să
ajung la ţintă; am scornit o poveste ca să
vă trezesc curiozitatea… Sunteţi
neîndurător… îmi scot masca… Doriţi
război… ei bine! război să fie!
— Război, pentru că nu primesc să
mă alătur unei uneltiri criminale? Ce
îndrăzneală!…
— Ascultaţi-mă, domnule notar,
reputaţia dumneavoastră de om cinstit e
cam prea solidă… recunoscută, şi fără
margini.
— Fiindcă e meritată… Aşa că ar
– 1607 –
trebui să-şi fi pierdut cineva mintea ca

să-mi facă asemenea propuneri!
— Ştiu mai bine decât orişicine cât
de circumspect trebuie să fii faţă de
asemenea reputaţii de virtute crunta. Ele
acoperă adesea cu un văl necinstea
femeilor şi ticăloşia bărbaţilor…
— Aţi cuteza să spuneţi, doamnă…
— De la începutul convorbirii
noastre, nu-mi explic de ce… mă
îndoiesc că meritaţi stima şi consideraţi
unea de care vă bucuraţi.
— Adevărat, doamnă, această
îndoială face cinste perspicacităţii
dumneavoastră.
— Nu-i aşa?… Pentru că această
îndoială e drept, că se întemeiază pe
fapte mărunte… pe instinct, pe
presimţiri… dar rareori m-am înşelat.
– 1608 –
– Eugen Sue –
— Să terminăm această convorbire,

doamnă.
— Nu înainte de a vă face cunoscută
hotărârea mea… încep prin a vă spune,
asta numai între noi, că sunt convinsă de
moartea bietei mele fiice… dar n-are
importanţă, voi pretinde că n-a murit;
pricinile cele mai puţin verosimile se pot
susţine de către avocaţi. Situaţia
dumneavoastră face s-aveţi în momentul
de faţă mulţi invidioşi; ei vor fi încântaţi
să vă atace. Eu le voi oferi prilejul.
— Dumneavoastră?
— Eu, atacându-vă sub un pretext
absurd, pe o clauză în neregulă din actul
de deces, de pildă… Nu importă. Voi
susţine că fata mea n-a murit. Cum am
cel mai mare interes să fac să se creadă
că trăieşte, chiar de-ar fi să pierd acest
– 1609 –
proces, tot îmi va folosi, căci va face o

vâlvă imensă. O mamă care-şi cere
copilul, suscită totdeauna interesul; voi
avea de partea mea pe invidioşii, pe
duşmanii dumneavoastră şi pe toate
sufletele simţitoare şi romantice.
— E tot atât de nebunesc ce spuneţi
pe cât e de urât! Ce interes aş fi avut să
declar pe fiica dumneavoastră moartă,
dacă n-ar fi?
— Adevărat, motivul e greu de
găsit, dar, din fericire, avocaţii atât
aşteaptă!… Dar, gândindu-mă bine, iată
un motiv minunat: vrând să împărţiţi cu
clientul dumneavoastră suma rezultată
din renta viageră, a cărei beneficiară era
acea nefericită copilă… aţi făcut-o
dispărută.
Notarul, netulburat, ridică din
– 1610 –
– Eugen Sue –
umeri.
— Dacă aş fi fost un asemenea
criminal, în loc s-o dau drept dispărută,
aş fi ucis-o!
Sarah tresări, surprinsă de aceste
cuvinte. Rămase o clipă mută, apoi
răspunse cu amărăciune:
— Pentru un om evlavios, iată un
plan criminal bine chibzuit… Oare, din
întâmplare am lovit unde trebuie?…
Asta îmi dă de gândit… şi mă voi gândi.
Un ultim cuvânt… Vedeţi ce fel de
femeie sunt… zdrobesc pe oricine îmi
stă în cale… Gândiţi-vă bine… trebuie
până mâine să vă hotărâţi… Puteţi face
fără grijă ceea ce v-am cerut… Tatăl
fiicei mele, în bucuria de care va îi
cuprins, nu se va îndoi de realitatea
acestei învieri, dacă minciunile noastre
– 1611 –
care îl vor face atât de fericit, vor fi bine

ticluite. De altfel, dânsul n-are alte
dovezi cu privire la moartea copilei
noastre decât acelea pe care i le-am
comunicat eu acum paisprezece ani. Îmi
va fi uşor să-l conving că atunci l-am
înşelat, căci aveam motive serioase să fiu
supărată pe el… Îi voi spune că în
durerea mea am vrut să frâng ultima
verigă ce ne mai lega. Dumneavoastră
nu veţi fi compromis în niciun fel; aţi
confirma numai… om cu o reputaţie atât
de bună cum o aveţi… veţi afirma doar
că totul a fost atunci o înţelegere între
mine, dumneavoastră şi doamna
Séraphine şi veţi fi crezut. Cât despre cei
cincizeci de mii de taleri depuşi pe
numele fiicei mele, asta mă priveşte
numai pe mine, vor rămâne ai clientului
– 1612 –
– Eugen Sue –
dumneavoastră, care nu trebuie să ştie

nimic din toate acestea: în sfârşit, pentru
dumneavoastră veţi stabili singur
recompensa ce vi se cuvine…
Jacques Ferrand îşi păstră sângele
rece, cu toată ciudăţenia şi primejdia pe
care această propunere o prezenta
pentru dânsul.
Contesa, convinsă cu adevărat de
moartea copilei, îi propunea notarului să
afirme că fata trăieşte – fata pe care el o
declarase moartă acum paisprezece ani.
Ferrand era prea prudent, cunoştea
prea bine părţile slabe ale poziţiei sale ca
să nu-şi dea în acelaşi timp seama de
gravitatea ameninţărilor proferate de
Sara.
Cu toată buna sa reputaţie,
întemeiată cu multă trudă, temelia ei era
– 1613 –
clădită pe nisip. Lumea îşi schimbă

părerea tot atât de uşor pe cât se
entuziasmează şi îi place să aibă dreptul
de a călca în picioare ceea ce mai înainte
urcase în slăvi. Cum s-ar putea prevedea
consecinţele unui prim atac îndreptat
împotriva renumelui lui Jacques
Ferrand? Oricât de zmintit ar fi acest
atac, cutezanţa acuzării însăşi ar putea
isca bănuieli.
Perspicacitatea Sarei şi înverşunarea
ei îl speriau pe notar. Această mamă nu
avusese nicio clipă de înduioşare
vorbind de fiica ei; părea că nu considera
moartea acesteia decât ca pierderea unui
mijloc de a acţiona. Asemenea caractere
sunt neîndurătoare în urmărirea
planurilor lor de răzbunare.
Vrând să câştige timp pentru a se
– 1614 –
– Eugen Sue –
putea apăra împotriva acestui

primejdios atac, Ferrand reluă cu
răceală:
— Mi-aţi dat un termen până mâine
la amiază, doamnă, la rându-mi vi-l dau
până poimâine, ca să renunţaţi la o
acţiune a cărei gravitate n-o bănuiţi.
Dacă până atunci nu primesc de la
dumneavoastră o scrisoare prin care să-
mi anunţaţi că nu mai stăruiţi în acest
proiect criminal şi nebunesc, veţi lua
cunoştinţă, în detrimentul
dumneavoastră, că justiţia ştie să apere
pe oamenii cinstiţi care refuză
complicităţi vinovate, şi să lovească în
urzitorii unor maşinaţiuni odioase.
— Asta înseamnă că-mi cereţi o zi
mai mult pentru a vă gândi la
propunerile mele? E un semn bun şi
– 1615 –
accept termenul fixat… Poimâine la

aceiaşi oră voi reveni aici şi se va declara
război… dar un război înverşunat, fără
milă şi fără cruţare…
Şi Sarah ieşi.
„Totul merge bine, îşi spuse ea.
Această fată ticăloasă de care, dintr-un
capriciu, Rudolf se interesează şi pe care
a instalat-o la ferma Bouqueval ca să şi-o
facă apoi, desigur, amantă, nu-mi mai
inspiră teamă, mulţumită Chioarei, care
m-a descotorosit de ea… Abilitatea lui
Rudolf a scăpat-o pe doamna d’Harville
din capcana pe care i-o pregătisem, dar e
imposibil s-o salveze din noua uneltire,
ea va fi deci definitiv pierdută pentru
Rudolf. Atunci, îndurerat, întristat, lipsit
de orice afecţiune, nu va ajunge în starea
de spirit menită a-l face să creadă într-o
– 1616 –
– Eugen Sue –
minciună căreia, cu sprijinul notarului, îi

voi putea da toate aparenţele
realităţii?… Şi notarul mă va ajuta,
fiindcă l-am speriat. Voi găsi uşor o fată
orfană, săracă şi inteligentă, care,
instruită de mine, să joace rolul copilei
noastre, atât de amar regretată de
Rudolf. Cunosc măreţia şi generozitatea
inimii lui. Da, pentru a da un nume şi o
stare civilă aceleia pe care o va crede
fiica sa, până atunci nenorocită şi
părăsită, el va reînnoda cu mine
legăturile pe care le-am socotit desfăcute
pentru totdeauna. Prezicerile doicii mele
se vor adeveri şi, de data asta, voi atinge
în mod sigur, scopul vieţii mele, o
coroană!“
– 1617 –
Capitolul 16
DOAMNA DE LUCENAY
La câte va clipe după plecarea

contesei Sarah, şeful copiştilor introduse
pe doamna ducesă de Lucenay. Era
îmbrăcată foarte modest, înfăşurată într-
un şal mare, cu faţa complet acoperită de
un voal des de dantelă neagră, prins de
marginile unei pălării de mătase de
aceeaşi culoare.
Doamna de Lucenay, destul de
tulburată, se apropie încet de notar care
se ridică să o întâmpine.
— Cine sunteţi, doamnă… şi ce
doriţi de la mine? o întrebă pe un ton
repezit Jacques Ferrand, rău dispus de
ameninţările Sarei.
De altfel, ducesa era îmbrăcată atât
– 1618 –
– Eugen Sue –
de modest, încât notarul n-avea motiv să

se poarte bine cu ea. Cum ducesa nu se
putea hotărî să vorbească, Ferrand reluă
cu aceeaşi bruscheţe:
— Veţi vorbi odată, doamnă?
— Domnule… spuse ea cu glasul
tulburat, încercând să-şi ascundă faţa
sub cutele voalului, domnule, aş putea
oare să vă încredinţez o taină de cea mai
mare importanţă?
— Mi se poate încredinţa orice,
doamnă, dar trebuie să ştiu şi să văd cu
cine vorbesc.
— Mai pe scurt, doamnă… mai pe
scurt. Alături mai e cineva care mă
aşteaptă. Cine sunteţi?
— Numele meu nu vă interesează…
Unul din prietenii mei… din rudele
mele, a trecut pe la dumneavoastră.
– 1619 –
— Numele lui?
— Domnul Florestan de Saint-Rémy.
— Ah! făcu notarul.
Şi aruncând o privire atentă şi
inchizitorială asupra ducesei, reluă:
— Ei bine, doamnă?
— Domnul de Saint-Rémy mi-a spus
totul… domnule...
— Ce v-a spus?
— Tot!
— Totuşi…
— Doamne, dar ştiţi prea bine
despre ce e vorba.
— Ştiu multe despre domnul de
Saint-Rémy.
— Vai, domnule, e un lucru teribil!
— Ştiu multe lucruri teribile despre
domnul de Saint-Rémy.
— Ah, domnule, m-a prevenit el că
– 1620 –
– Eugen Sue –
sunteţi necruţător…
— Cu escrocii şi falsificatorii de
teapa lui… da, sunt fără milă. Dacă acest
domn de Saint-Rémy vă e rudă, în loc să
o mărturisiţi, ar trebui să roşiţi. Dacă aţi
venit să vă sclifosiţi aici ca să mă
înduioşaţi, vă spun că e inutil, fără a mai
pune la socoteală faptul că vă pretaţi
unui joc urât pentru o femeie cinstită…
dacă într-adevăr sunteţi...
Această brutală insolenţă răscoli
mândria şi sângele nobil al ducesei. Se
sculă în picioare, îşi ridică voalul, luă o
înfăţişare semeaţă şi, cu privirea
dominatoare şi vocea sigură, rosti:
— Sunt ducesa de Lucenay,
domnule…
Această femeie dobândi în clipa
aceea o înfăţişare atât de impunătoare,
– 1621 –
încât dominat, notarul, ca vrăjit, se dădu

stingherit înapoi, şi scoase tichia de
mătase neagră care îi acoperea capul şi
făcu o reverenţă adâncă.
Nimic, într-adevăr, nu vădea mai
multă graţie şi mai multă mândrie ca
obrazul şi întreaga înfăţişare a doamnei
de Lucenay. Avea totuşi pe atunci
treizeci de ani împliniţi, o faţă palidă şi
cam obosită, dar nişte ochi mari,
scânteietori şi temerari, un păr negru,
minunat, nasul fin şi arcuit, buzele roşii
şi dispreţuitoare, tenul luminos, dinţii
strălucitori, mijlocul subţire, mlădios şi
plin de nobleţe, „un mers de zeiţă
călcând pe nori“, cum spunea
nemuritorul Saint-Simon. Cu părul
pudrat şi cu rochia de gală din secolul al
XVIII-lea, doamna de Lucenay ar fi
– 1622 –
– Eugen Sue –
reprezentat, şi fizic şi moral, pe una din

acele ducese uşuratice ale Regenţei, care
manifestau tot atâta îndrăzneală şi
neastâmpăr cât şi fermecătoare naivitate
în nenumăratele lor aventuri de
dragoste, care îşi recunoşteau din timp
în timp păcatele cu atâta sinceritate şi
simplitate, încât până şi cei mai severi
spuneau râzând: „Desigur, e foarte
uşuratică, foarte vinovată, dar atât de
bună, de fermecătoare! Îşi iubeşte
amanţii cu atâta devotament, cu atâta
patimă… şi fidelitate… cât timp durează
pasiunea ei… încât nu te poţi supăra pe
ea. La urma urmei nu se condamnă
decât pe dânsa, dar face atâţia fericiţi!“
Aşa ar fi arătat doamna de Lucenay
dacă n-ar fi fost copleşită de gânduri
sumbre.
– 1623 –
Venise la notar ca o cetăţeană

modestă… şi se arătase dintr-o dată
doamnă din lumea mare, mândră,
jignită. Niciodată, în viaţa lui, Jacques
Ferrand nu întâlnise o femeie de o
frumuseţe mai sfidătoare, cu o ţinută pe
cât de nobilă, pe atât de curajoasă. Faţa,
puţin obosită a ducesei, frumoşii ei ochi
încercuiţi de o uşoară aureolă azurie,
nările ei trandafirii dilatate, trădau una
din acele firi arzătoare pe care bărbaţii
prea puţin visători le iubesc cu tot atâta
voluptate cât şi pasiune…
Deşi bătrân, urât, mârşav,
dezgustător, Jacques Ferrand era în
măsură, ca oricare altul, să preţuiască
genul de frumuseţe al doamnei de
Lucenay. Ura şi furia lui împotriva
ducelui de Saint-Rémy, creşteau prin
– 1624 –
– Eugen Sue –
admiraţia brutală pe care i-o inspira

mândra şi frumoasa lui amantă. Jacques
Ferrand, ros de tot felul de furii
stăpânite, îşi zicea, cu ciudă, că acest
gentilom falsificator, pe care aproape îl
obligase să îngenuncheze în faţa lui când
îl ameninţase cu darea în judecată,
inspira o asemenea dragoste acestei
doamne din lumea mare, încât o făcuse
să rişte un demers ce o putea pierde. La
aceste gânduri, notarul simţi revenindu-i
îndrăzneala care pentru o clipă îl
părăsise. Ura, invidia, un fel de
resentiment sălbatic, aprinseră, în
privirea, pe fruntea şi pe obrazul lui
văpaia celor mai ruşinoase şi mai
sălbatice porniri.
Văzând că doamna de Lucenay e pe
cale să înceapă o discuţie atât de
– 1625 –
penibilă, se aştepta ca ea să uzeze de

ocolişuri şi ezitări. Mare-i fu mirarea!
Ducesa îi vorbi cu atâta prestanţă şi de la
o asemenea înălţime ca şi cum ar fi fost
vorba de lucrul cel mai firesc din lume,
neavând nicio reţinere faţă de un om de
teapa lui, rezervă pe care ar fi avut-o
însă cu siguranţă faţă de persoanele din
societatea ei.
Într-adevăr, grosolănia notarului
rănind-o până le sânge, o constrânsese
pe doamna de Lucenay să renunţe la
atitudinea umilă şi plângăreaţă pe care o
adoptase la început cu mare efort;
revenindu-şi, găsise că ar fi nedemn să
se înjosească având cea mai mică
reticenţă faţă de acest conţopist.
Spirituală, caritabilă, generoasă, plină de
bunătate, devotament şi nobleţe
– 1626 –
– Eugen Sue –
sufletească, în pofida păcatelor ei, fiica

unei mame care prin imoralitatea ei
revoltătoare găsise mijlocul de a nesocoti
până şi nobila şi sfânta calamitate a
emigraţiei, doamna de Lucenay în
dispreţul ei naiv faţă de unele soiuri de
oameni, ar fi spus ca acea împărăteasă
romană, care se scălda în faţa unui sclav:
„Asta nu e un bărbat“.
— Domnu notar, rosti ea pe un ton
hotărât, domnul de Saint-Rémy e unul
din prietenii mei; mi-a mărturisi
încurcătura în care se află din pricina
unei duble escrocherii a cărei victimă
este… Totul se repară cu bani: de cât e
nevoie ca să se pună capăt acestor
mizerabile hărţuieli?…
Jacques Ferrand rămase perplex faţa
de această intrare în materie,
– 1627 –
cavalerească şi deliberată.
— Se cere o sută de mii de franci!
răspunse el pe un ton morocănos, după
ce îşi înfrânse mirarea.
— Vei avea cei o sută de mii de
franci ai dumitale şi vei restitui imediat
acele infame hârtii domnului de Saint-
Rémy.
— Trebuie să fie plătiţi până mâine
dimineaţă înainte de amiază, altminteri
reclamaţia de fals va fi depusă la
parchet.
— Ei bine! dă dumneata suma asta;
voi ţine socoteală de acest serviciu şi îţi
voi plăti ce ţi se cuvine…
— Dar, doamnă, asta-i imposibil…
— Doar, n-ai să-mi spui, cred, că un
notar ca dumneata nu găseşte o sută de
mii de franci de azi pe mâine.
– 1628 –
– Eugen Sue –
— Şi ce garanţii daţi, doamnă?

— Ce vorbă-i asta? Lămureşte-mă.
— Cine răspunde de această sumă?
— Eu.
— Dar… doamnă…
— E nevoie să-ţi spun că, la patru
leghe de Paris, am o moşie care îmi
aduce un venit de optzeci de mii de
franci?… Asta cred că ajunge – sau nu –
pentru ceea ce numeşti dumneata
garanţii?
— Da, doamnă, dar cu o inscripție
ipotecară.
— Ce înseamnă asta? Vreo
formalitate, fără îndoială… Fă-o
domnule, fă-o…
— Un asemenea act nu poate fi
întocmit şi legalizat înainte de
cincisprezece zile. Şi e nevoie de
– 1629 –
consimţământul soţului dumneavoastră.

— Dar această moşie e a mea, numai
a mea, replică, pe un ton plin de
nerăbdare, ducesa.
— N-are nicio importantă, sunteţi
sub tutelă maritală şi actele ipotecare
sunt migăloase şi foarte complicate.
— Dar, încă o dată, domnule notar,
nu mă vei putea face să cred că e atât de
greu de găsit o sută de mii de franci în
două ore?
— Atunci, doamnă, adresaţi-vă
notarului dumneavoastră, intendenţilor
dumneavoastră… Cât despre mine, îmi
este imposibil.
— Am motive să ţin toate acestea în
strict secret, răspunse cu trufie doamna
de Lucenay. Îi cunoşti pe toţi ticăloşii
care vor să-l prade pe domnul de Saint-
– 1630 –
– Eugen Sue –
Rémy, de aceea mă adresez dumitale…

— Încrederea dumneavoastră mă
onorează nespus, doamnă, dar nu pot
face ceea ce-mi cereţi.
— Nu dispui de suma asta?
— Am mai mult decât această sumă,
în hârtii de bancă sau în aur curat… aici
în casa mea de bani.
— O! ce palavre!… Vrei semnătura
mea ţi-o dau, numai să isprăvim…
— Admiţând, bineînţeles, că aţi fi
doamna de Lucenay.
— Vino peste un ceas la palatul
Lucenay, domnule notar. Voi semna, la
mine acasă, cele cuvenite.
— Numai cu semnătura
dumneavoastră actul e fără valoare
pentru mine.
Jacques Ferrand se desfăta de
– 1631 –
dureroasa nerăbdare a ducesei care, sub

aparenţa de calm şi dispreţ, ascundea o
panică teribilă…
Deocamdată ea nu dispunea de nicio
sumă de bani. În ajun bijutierul ei îi
avansase o sumă însemnată pe pietrele
preţioase, dintre care unele fuseseră
încredinţate lui Morel, şlefuitorul. Cu
această sumă plătise poliţele domnului
de Saint-Rémy pentru a dezarma pe alţi
creditori. Domnul Dubreuil, arendaşul
de la Arnouville, îi plătise arenda pe un
an înainte şi, de altfel, termenul era
foarte scurt. Din nefericire pentru
doamna de Lucenay, doi dintre prietenii
ei la care ar fi putut recurge într-un
asemenea caz disperat, erau plecaţi din
Paris. În ochii ei, vicontele era nevinovat
de falsul ce i se atribuia. El susţinea, şi ea
– 1632 –
– Eugen Sue –
îl credea, că fusese înşelat de doi escroci,

dar situaţia lui nu era totuşi mai puţin
grea. El să fie acuzat şi târât la
închisoare!… Chiar dacă ar fi fugit,
numele lui ar fi fost oare mai puţin
terfelit, copleşit de o asemenea bănuială?
La aceste cumplite gânduri, doamna
de Lucenay se cutremură de groază… îl
iubea orbeşte pe acest bărbat pe cât de
demn de milă pe atât de seducător.
Patima ce i-o inspira era una din acele
febre violente de care femeile cu
temperamentul şi constituţia ei, sunt
cuprinse după ce prima floare a tinereţii
lor s-a trecut şi pe măsură ce se apropie
de maturitate.
Jacques Ferrand urmărea atent cele
mai mici schimbări în fizionomia
doamnei de Lucenay, care i se părea din
– 1633 –
ce în ce mai frumoasă şi mai atrăgătoare.

Admiraţia lui duşmănoasă creştea în
intensitate; încerca o plăcere sadică s-o
chinuiască, prin refuzul lui, pe această
femeie care nu putea avea pentru el
decât dezgust şi dispreţ.
Ducesa se răzvrătea la gândul că ar
putea scăpa un cuvânt care să semene a
rugăminte. Totuşi, prin faptul că-şi
dăduse seama de inutilitatea altor
încercări, se hotărâse să se adreseze lui,
acest om fiind singurul care-l putea
salva pe domnul de Saint-Rémy. Ea
continuă:
— Deoarece ai suma pe care ţi-o cer,
şi fiindcă la urma urmei garanţia mea e
suficientă, de ce mă refuzi?
— Pentru că bărbaţii au şi ei toanele
lor ca şi femeile.
– 1634 –
– Eugen Sue –
— Dar care poate fi acest capriciu

care te face să procedezi împotriva
intereselor dumitale, căci, îţi repet,
fixează-ţi condiţiile, oricare ar fi ele, le
accept!
— Le-aţi accepta chiar pe toate?
întrebă notarul cu o expresie ciudată.
— Toate!… două, trei, patru mii de
franci, mai mult dacă vrei, pentru că, o
spun deschis, adăugă ducesa cu
sinceritate şi pe un ton aproape afectuos,
numai dumneata mă poţi ajuta, singur
dumneata… Mi-e peste putinţă să găsesc
în altă parte, până mâine, ceea ce-ţi cer...
şi trebuie… mă-nţelegi?… Trebuie
neapărat! Aşa că, repet oricare ar fi
condiţiile pe care mi le impui pentru
acest serviciu, le primesc, nimic nu mă
va împiedica… nimic…
– 1635 –
Răsuflarea notarului deveni mai

precipitată, tâmplele îi zvâcneau, fruntea
i se congestionă, din fericire sticlele
ochelarilor îi ascundeau văpaia josnică a
ochilor; un nor de foc se lăsă pe judecata
lui, de obicei limpede şi rece; raţiunea îl
părăsi. În orbirea lui mârşavă,
interpretase ultimele cuvinte ale
doamnei de Lucenay în mod infam. I se
păruse, cu mintea lui confuză, că are
dinaintea sa o femeie din vechea Curte,
o femeie împinsă la disperare de teama
de a-şi vedea iubitul dezonorat, hotărâtă
la cele mai mari jertfe spre a-l salva. Să-ţi
treacă asemenea gânduri prin cap, era pe
cât de stupid, pe atât de nedemn, dar,
am mai spus-o, câteodată Jacques
Ferrand devenea tigru sau lup, şi atunci
bestia dintr-însul îl depăşea pe om.
– 1636 –
– Eugen Sue –
Se ridică brusc şi se apropie de

doamna Lucenay. Aceasta, surprinsă, se
ridică la rândul ei şi îl privi foarte
mirată.
— Nu vă va costa nimic! strigă el cu
voce tremurândă şi întretăiată,
apropiindu-se şi mai mult de ducesă. Ei
bine! vă voi împrumuta această sumă cu
o condiţie, cu o singură condiţie… şi vă
jur că…
Nu-şi putu sfârşi declaraţia. Datorită
uneia din acele bizare contradicţii ale
naturii omeneşti, la vederea trăsăturilor
hidos înflăcărate ale domnului Ferrand,
la gândurile stranii şi groteşti, stârnite de
pretenţiile amoroase pe care le ghici,
doamna de Lucenay, cu toate
îngrijorările şi temerile ce o scurmau,
izbucni într-un râs atât de sincer, atât de
– 1637 –
nebunesc şi de impetuos, că notarul,

încremenit, se dădu îndărăt. Apoi, fără
a-i da timp să scoată o vorbă, ducesa,
lăsându-se tot mai mult pradă ilarităţii
din ce în ce mai nestăpânite, îşi coborî
voalul şi, printre hohote de râs, se adresă
notarului zguduit de ură, de turbare şi
de furie:
— Cinstit vorbind, prefer să cer acest
serviciu domnului de Lucenay.
Apoi ieşi, continuând să râdă atât de
tare, încât şi după ce uşa biroului, se
închise în urma ei, notarul încă o mai
auzea. Nu-şi reveni în fire decât pentru
a-şi blestema nesocotinţa. Totuşi, se
linişti treptat, gândind că, la urma
urmei, ducesa nu putea pomeni de
această întâmplare fără a se compromite
grav. În orice caz, ziua aceea fusese
– 1638 –
– Eugen Sue –
vitregă pentru el. Era cufundat în

gânduri negre, când uşa secretă a
biroului său se deschise şi doamna
Séraphine intră extrem de agitată.
— Ah! Ferrand! strigă ea,
împreunându-şi mâinile, ai avut
dreptate când ai spus că într-o zi vom fi
distruşi pentru că am lăsat-o în viaţă!…
— Pe cine?
— Pe blestemata aia de fată.
— Cum?
— O femeie chioară pe care n-o
cunoşteam şi căreia Tournemine îi
încredinţase fata ca să ne scăpăm de ea,
acum paisprezece ani când i-am făcut
formele de deces… Ah! Doamne! cine ar
fi crezut aşa ceva!…
— Ci vorbeşte o dată!… Vorbeşte o
dată!
– 1639 –
— Această femeie chioară a venit la

mine… A fost mai adineauri jos… Mi-a
spus că ştie că eu i-am predat fetiţa.
— Nenorocire! Cine a putut să-i
spună?… Tournemine e la puşcărie…
— Am negat totul, am făcut-o
mincinoasă. Dar ea susţine că a găsit fata
care e acum mare, că ştie unde e şi că nu
depinde decât de ea să dea totul pe
faţă… să denunţe totul…
— Oare iadul s-a dezlănţuit astăzi
asupra mea? strigă notarul într-un acces
de turbare care îi dădu o înfăţişare
hidoasă.
— Dumnezeule, ce să-i spun femeii
ăleia? Ce-i putem făgădui ca să tacă?
— Pare o femeie înstărită?
— Fiindcă am tratat-o ca pe o
cerşetoare, a făcut, să-i sune sacoşa –
– 1640 –
– Eugen Sue –
erau bani înăuntru.

— Şi e fata contesei Sarah Mac-
Grégor, îşi spuse notarul buimăcit. Şi
adineauri îmi oferea nu ştiu cât, să afirm
că fata ei n-a murit!… Şi fata trăieşte…
aş putea să i-o redau!… Da, dar acest act
fals de deces! Dacă se face o anchetă –
sunt pierdut! Crima asta poate să ducă la
aflarea altora.
După o clipă de gândire îi spuse
doamnei Séraphine:
— Chioara asta ştie unde e fata? Şi
femeia mai trece pe-aici?
— Mâine.
— Scrie-i lui Polidori să vină la mine
diseară, la nouă.
— Vrei, poate, să te descotoroseşti
de fată… şi de bătrână?… Ar fi prea
mult dintr-o dată, Ferrand!
– 1641 –
— Ţi-am spus să-i scrii lui Polidori

să fie aici diseară la nouă.
La sfârșitul aceleiaşi zile, Rudolf îi
spuse lui Murph, care nu putuse
pătrunde la notar:
— Domnul de Graün să trimită un
curier, chiar acum... trebuie ca Cecily să
fie la Paris în şase zile…
— Iar afurisita aia de drăcoaică?
Ticăloasa de nevastă a bietului David, pe
cât de frumoasă pe atât de infamă!…
Dar la ce bun, monseniore?
— La ce bun, sir Walter Murph?…
Peste o lună vei pune această întrebare
notarului Jacques Ferrand.
Capitolul 14
DENUNŢUL
– 1642 –
– Eugen Sue –
În ziua în care Floafea-Mariei a fost

răpită de Cucuvaie şi de Învăţător, un
om călare sosise pe la ora zece seara la
ferma Bouqueval venind, spunea el, din
partea domnului Rudolf, pentru a o
linişti pe doamna Georges cu privire la
dispariţia tinerei ei protejate, care urma
să-i fie readusă dintr-o zi într-alta.
Datorită unor motive foarte importante,
adăugase acest om, domnul Rudolf o
ruga pe pe doamna Georges, în cazul că
ar avea să-i ceară ceva, să nu-i scrie la
Paris, ci să-i trimită, prin acest curier,
ştirile ei.
Omul era în slujba Sarei.
Prin acest vicleşug ea o liniştea pe
doamna Georges şi amâna cu câteva zile
clipa în care Rudolf ar fi aflat de răpirea
Guristei.
– 1643 –
În acest răstimp Sarah spera să-l

silească pe notarul Ferrand s-o ajute la
comiterea ticăloasei înşelătorii
(substituirea fetei), despre care am
vorbit.
Dar nu era numai atât…
Sarah voia să se descotorosească şi
de doamna d’Harville care îi prilejuia
temeri serioase şi pe care mai fusese gata
cândva s-o piardă dacă nu intervenea
prezenţa de spirit a lui Rudolf…
A doua zi după ce marchizul îşi
urmărise soţia în casa din strada
Templului, Tom se duse acolo şi, cu
multă uşurinţă, o trăsese de limbă pe
doamna Pipelet, aflând că o tânără
femeie, în momentul când era cât p-aci
să fie surprinsă de soţul ei, fusese
salvată, datorită isteţimii unui locatar
– 1644 –
– Eugen Sue –
de-al casei şi anume domnul Rudolf.

Fiind informată de această
întâmplare, Sarah, în lipsa oricărei
dovezi materiale de întâlnirea pe care
Clémence o dăduse domnului Charles
Robert, urzi un alt plan odios: el se
reducea la a scrie o nouă scrisoare
anonimă domnului d’Harville, ca să
provoace o ruptură definitivă între
Rudolf şi marchiz, sau cel puţin să
semene în inima acestuia din urmă,
bănuieli atât de puternice încât el să-i
interzică soţiei să-l mai primească
vreodată pe prinţ. Această scrisoare era
concepută în felul următor:
„Aţi fost păcălit în mod nedemn; ieri,

soţia dumneavoastră, înştiinţată că o
urmăriţi, a ticluit pretextul unei vizite în
– 1645 –
scop caritabil. De fapt se ducea la o întâlnire

cu un personaj foarte august, care are
închiriată o cameră la etajul al patrulea în
casa din strada Templului, sub numele de
Rudolf. Dacă vă îndoiţi de aceste fapte, oricât
de ciudate vi s-ar părea, duceţi-vă în strada
Templului nr. 17, luaţi informaţii şi, după
descrierea înfăţişării augustului personaj de
care vă vorbesc, veţi constata că sunteţi soţul
cel mai credul şi mai îngăduitor din câţi au
existat vreodată şi au fost crunt înşelaţi.
Ţineţi scama de acest avertisment… Dacă
nu, s-ar putea crede că prea sunteţi…
prieten al principelui.“
Această scrisoarea a fost pusă la

cutie pe la orele cinci de către însăşi
Sarah, în ziua în care avusese loc
convorbirea cu notarul.
– 1646 –
– Eugen Sue –
În seara aceleiaşi zile, după ce-i

spusese domnului de Graün să
grăbească pe cât e cu putinţă sosirea
Céciliei la Paris. Rudolf se duse în vizită
la doamna ambasadoare. Urma apoi să
se ducă în vizită la doamna d’Harville
pentru a-i spune că a găsit un prilej
pentru o acţiune de binefacere, demnă
de ea.
Vom conduce pe cititor la doamna
d’Harville. Vom vedea din felul cum se
va desfăşura următoarea convorbire, că
această tânără femeie, arătându-se
generoasă şi compătimitoare faţă de
soţul ei, cu care până atunci se purtase
cu o extremă răceală, îşi însuşise nobilele
sfaturi ale lui Rudolf.
Marchizul şi soţia lui se ridicau
tocmai de la masă; scena se petrecea în
– 1647 –
salonaşul de care am vorbit, domnul

d’Harville părea mai puţin trist ca de-
obicei.
Ne grăbim să precizăm că marchizul
nu primise încă noua şi infama scrisoare
anonimă a Sarei.
— Ce faci astă seară? o întrebă în
treacăt pe marchiză.
— Stau acasă. Dar dumneata?
— Nu ştiu… răspunse el cu un
suspin. Nu pot suporta societatea… îmi
voi petrece seara, ca şi alte dăţi… singur.
— De ce singur, dacă sunt eu acasă?
Domnul d’Harville se uită mirat la
soţia lui.
— Fără îndoială… dar…
— Ei bine?
— Ştiu că preferi adesea
singurătatea când nu ieşi în lume…
– 1648 –
– Eugen Sue –
— Da, dar cum sunt de felul meu

capricioasă, răspunse surâzând
Clémence, astăzi mi-ar plăcea mult să-mi
petrec seara împreună cu dumneata…
dacă n-ai nimic împotrivă.
— Într-adevăr? exclamă emoţionat
domnul d’Harville. Cât eşti de drăguţă
să-mi propui un lucru pe care nu
îndrăzneam să ţi-l cer!
— Ştii, dragă prietene, că mirarea
dumitale pare să fie o imputare.
— O imputare?… O, nu, nu! Dar
după bănuielile mele nedrepte şi
jignitoare de deunăzi, să fii totuşi atât de
îngăduitoare, este – trebuie să
mărturisesc – o surpriza pentru mine,
dar una din cele mai îmbucurătoare.
— Să uităm trecutul, răspunse ea cu
un zâmbet de o blândeţe angelică.
– 1649 –
— Ai putea, Clémence, replică el cu

mâhnire, să uiţi vreodată că am cutezat
să te bănuiesc?… Să-ţi spun la ce
extreme m-ar fi împins o gelozie
oarbă?… Dar ce înseamnă asta faţă de
alte greşeli de ale mele, mai mari,
ireparabile?
— Repet, să uităm trecutul, reluă
Clémence, abia stăpânindu-şi penibila
emoţie.
— Cum să înţeleg?… Şi acel trecut l-
ai putea uita?
— Sper…
— Să fie adevărat? Clémence… ai fi
atât de generoasă? Dar nu, n-aş putea
crede într-o asemenea fericire la care
renunţasem pentru totdeauna.
— Precum vezi, n-ai avut dreptate.
— Ce miracol, Doamne! Să fie un
– 1650 –
– Eugen Sue –
vis?… O, spune-mi că nu mă înşel…

— Nu… nu te înşeli…
— Da, într-adevăr… privirea
dumitale nu mai e atât de rece… glasul
ţi-e aproape afectuos. O, spune-mi, e
deci adevărat? Nu sunt jucăria unei
iluzii?
— Nu… căci şi eu am nevoie de
iertare…
— Dumneata?
— De multe ori! Nu m-am purtat
faţă de dumneata cu asprime, cu multă
cruzime chiar? Nu trebuia să mă
gândesc că ai fi avut nevoie de un curaj
deosebit, de o virtute supraomenească,
să procedezi altfel decât ai făcut-o?
Însingurat, nefericit, cum să rezişti
dorinţei de a găsi o consolare într-o
căsătorie care te atrăgea!… Vai! când
– 1651 –
suferi, înclini să crezi în generozitatea

altora… Greşeala dumitale a fost că te-ai
bizuit pe mărinimia mea… Ei bine, de
azi înainte mă voi sili să-ţi dau dreptate.
— Ah, mai spune… repet-o!…
exclamă domnul d’Harville,
împreunându-şi mâinile ca în extaz.
— Vieţile noastre sunt pentru
totdeauna strâns legate… Mă voi strădui
să-şi fac viaţa cât mai puţin amară.
— Doamne, Dumnezeule!…
Clémence, am auzit bine?
— Te implor, nu te mai mira atât…
asta mă doare... e ca o dojana amară
pentru atitudinea mea din trecut… Cine
să te compătimească, cine să-ţi întindă o
mână prietenească şi salvatoare dacă nu
eu?… Mi-a venit un gând bun… Am
reflectat, am reflectat temeinic asupra
– 1652 –
– Eugen Sue –
trecutului, asupra viitorului… Mi-am

recunoscut greşelile şi am găsit, cred,
mijlocul de a le repara…
— Greşelile dumitale? Biata mea
copilă!
— Da, trebuia a doua zi după
cununie, să apelez la lealitatea dumitale
şi să-ţi cer, în mod deschis, să ne
despărţim.
— Ah, Clémence! Ai milă!… Îndură-
te!…
— Altminteri, de vreme ce acceptam
situaţia, trebuia să o îndulcesc prin
devotament, în loc să fiu pentru
dumneata întruparea unui neîncetat
reproş prin răceala mea trufaşă şi mută.
Trebuia să încerc să te consolez de o
imensă nefericire, să nu uit o clipă
suferinţele dumitale. Cu încetul, m-aş fi
– 1653 –
devotat în întregime rolului meu

alinător; prin înseşi îngrijirile sau poate
sacrificiile pe care mi le-aş fi impus,
recunoştinţa dumitale m-ar fi răsplătit, şi
atunci… Dar, Doamne mare! Ce ai?…
Plângi?…
— Da, plâng de fericire: nici nu-ţi
poţi imagina cât de adânc mă răscolesc
cuvintele dumitale… O, Clémence, lasă-
mă să plâng!… Niciodată mai mult ca în
clipa aceasta n-am înţeles în ce măsură
am Fost vinovat legându-te de trista mea
viaţă!
— Iar eu n-am fost niciodată mai
hotărâtă să iert. Aceste duioase lacrimi
mă fac să încerc o fericire pe care n-am
cunoscut-o încă. Deci, curaj, prietene
drag, curaj! În lipsa unei vieţi senine şi
fericite, să căutăm satisfacţii în
– 1654 –
– Eugen Sue –
împlinirea unor îndatoriri grave pe care

ni le impune soarta. Să fim îngăduitori
unul faţă de celălalt; dacă ar fi să
şovăim, să ne uităm la pătucul copilei
noastre, să ne concentrăm întreaga
noastră afecţiune asupra ei.. Şi tot vom
avea unele bucurii înduioşătoare şi
sacre.
— Un înger… eşti un înger!…
exclamă marchizul, contemplându-şi
soţia cu pasiune şi admiraţie. O, nici nu-
ţi dai seama, Clémence, de binele, dar şi
de răul ce-mi faci! N-ai de unde să ştii că
cele mai aspre cuvinte de odinioară, că
reproşurile dumitale cele mai amare, pe
care, din păcate, le meritam, nu m-au
copleşit niciodată atât cât această
adorabilă blândeţe, această generoasă
resemnare… Şi totuşi, fără voia mea, faci
– 1655 –
să renască în mine speranţa. Nici nu ştii

ce viitor luminos mă laşi să întrevăd…
— Te poţi încrede orbeşte şi pe
deplin în spusele mele, Albert.
Hotărârea mea este neclintită şi nu mă
voi abate niciodată de la dânsa, ţi-o jur!
Cu timpul voi putea să-ţi dau şi alte
chezăşii că-mi ţin cuvântul…
— Chezăşii? exclamă domnul
d’Harville, tulburat la culme de o fericire
atât de neaşteptată. Chezăşii! Am oare
nevoie de ele? Privirea, tonul dumitale,
această divină expresie de bunătate care
te înfrumuseţează şi mai mult, zvâcnetul
şi încântarea inimii mele, toate acestea
nu sunt oare o suficientă dovadă că spui
adevărul? Doar ştii şi dumneata,
Clémence, bărbatul este nesăţios în
dorinţele sale, adăugă marchizul
– 1656 –
– Eugen Sue –
apropiindu-se de soţia sa. Cuvintele

dumitale nobile şi duioase îmi insuflă
curajul, cutezanţa de a spera… de a
spera în miracole, în ceea ce până mai
ieri credeam că e un vis nesăbuit.
— Explică-te!… îl rugă Clémence,
oarecum îngrijorată de cuvintele
pătimaşe ale marchizului.
— Ei bine, da, izbucni el, apucând-o
de mână: da, cu ajutorul tandreţei,
atenţiunilor, dragostei… mă înţelegi,
Clémence?… cu ajutorul dragostei mele,
sper să mă fac iubit de dumneata!… nu
cu o afecţiune oarecare… ci cu o patimă
fierbinte, ca a mea… O! patima aceasta
dumneata n-o cunoşti!… Oare mă
încumetam să-ţi vorbesc măcar de ea…
erai totdeauna atât de rece faţă de
mine… niciodată o vorbă bună…
– 1657 –
niciodată unul din acele cuvinte care,

mai adineauri, m-au făcut să plâng… şi
care mă fac, în clipa aceasta, beat de
fericire… Şi această fericire o merit… te-
am iubit atât de mult… şi cât am
îndurat… fără să ţi-o spun! Durerea care
mă mistuia… aversiunea mea faţă de
lume… firea mea închisă, tăcută…
porneau din una şi aceeaşi suferinţă.
Caută să-ţi imaginezi… să ai în casă o
femeie adorabilă şi adorată care e soţia
ta, pe care o doreşti cu toată ardoarea
unei iubiri interzise… şi să fii pe veci
pradă insomniilor însingurate şi
chinuitoare… O, nu cunoşti lacrimile
disperării, revoltele mele nesăbuite! Te
asigur că ai fi fost impresionată… Dar ce
zic? Ai fost impresionată… mi-ai ghicit
zbuciumul, nu-i aşa? Îţi va fi milă…
– 1658 –
– Eugen Sue –
Frumuseţea şi încântătoarea dumitale

graţie nu vor mai fi pentru mine fericirea
şi supliciul meu de fiecare zi… Da,
această comoară pe care o consider cel
mai preţios bun al meu… această
comoară ce-mi aparţine şi pe care totuşi
n-o posedam, va fi în curând a mea…
Da, inima, bucuria, extazul meu, totul
îmi spune… nu-i aşa, prietena meu…
draga mea prietenă?
Rostind aceste cuvinte, domnul
d’Harville acoperi cu sărutări pătimaşe
mâna soţiei sale.
Clémence, dezolată de confuzia în
care credea soţul ei, nu se putu opri,
într-o clipă de aversiune, aproape de
spaimă, să-şi retragă brusc mâna.
Expresia feţei ei era prea grăitoare
pentru ca marchizul să se înşele cu
– 1659 –
privire la resentimentele ei.

Fu o lovitură teribilă pentru el.
— Albert, îţi jur, voi fi pentru tine
prietena cea mai devotată, cea mai
duioasă soră, dar nimic mai mult…
Iartă-mă, iartă-mă… dacă, împotriva
voinţei mele, am pronunţat cuvinte ce ţi-
au insuflat speranţe niciodată
realizabile.
— Niciodată?… strigă domnul
d’Harville, îndreptând asupra soţiei sale
o privire rugătoare şi deznădăjduită.
— Niciodată! răspunse Clémence.
Acest singur cuvânt, intonaţia cu
care fusese rostit, dovedea o hotărâre
irevocabilă.
Clémence, îndemnată de Rudolf să
adopte atitudini generoase, era ferm
decisă să-l înconjoare pe domnul
– 1660 –
– Eugen Sue –
d’Harville cu cele mai afectuoase atenţii,

dar se simţea incapabilă să-l iubească.
Un sentiment şi mai necruţător decât
spaima, dispreţul, ura, îndepărtase
pentru totdeauna pe Clémence de
bărbatul ei… Era o silă de neînvins.
După o clipă de tăcere dureroasă,
domnul d’Harville îşi trecu mâna peste
ochii umeziţi de lacrimi, şi zise soţiei
sale pe un ton de profundă amărăciune:
— Iartă-mă că m-am înşelat… iartă-
mă că m-am lăsat în voia unei speranţe
nebuneşti…
Apoi, după o pauză, reluă:
— Ah, cât sunt de nenorocit!…
— Dragul meu, îl întrerupse cu
blândeţe Clémence, n-aş vrea să te
dojenesc; totuşi… nu valorează nimic,
pentru dumneata, făgăduiala mea de a-ţi
– 1661 –
fi cea mai tandră soră? Vei datora unei

prietenii devotate mai mult decât îţi
poate oferi dragostea. Speră, speră într-
un viitor mai bun… Până acum eram
aproape indiferentă faţă de suferinţa
dumitale, vei vedea cât de mult o voi
împărtăşi şi câtă alinare vei găsi în
afecţiunea mea.
În clipa aceea un valet intră şi se
adresă Clémencei:
— Alteţa-sa monseniorul mare duce
de Gerolstein întreabă pe doamna
marchiză dacă-l poale primi.
Clémence îşi consultă cu o privire
soţul.
Domnul d’Harville, revenindu-şi,
spuse:
— Fără îndoială!
Valetul ieşi.
– 1662 –
– Eugen Sue –
— Iartă-mă, prietene, reluă

Clémence, dar n-am dat ordin să nu fie
nimeni primit… De altfel, e multă vreme
de când nu l-ai mai văzut pe prinţ… va
fi fericit să te întâlnească.
— Mi-ar face şi mie multă plăcere
să-l văd. Totuşi, îţi mărturisesc că sunt în
această clipă atât de tulburat, încât
preferam să-l primesc altă dată.
— Înţeleg, dar ce putem face? E
aici…
În acelaşi moment, Rudolf fu
anunţat.
— Sunt, doamnă, cum nu se poate
mai fericit că mi se oferă prilejul de a vă
vedea, zise Rudolf. Şi mă felicit de două
ori că am norocul şi plăcerea de a te
întâlni şi pe dumneata, scumpul meu
Albert! Adăugă el întorcându-se spre
– 1663 –
marchiz şi strângându-i cu căldură

mâna.
— Într-adevăr, monseniore, e multă
vreme de când nu mi s-a ivit ocazia de a
vă prezenta omagiile mele.
— Şi a cui e vina, domnule invizibil?
Ultima oară, când doamna marchiză mi-
a făcut cinstea de a mă primi şi am
întrebat de dumneata, erai absent. Iată,
mai mult de trei săptămâni de când m-ai
uitat; şi e foarte rău din partea
dumitale…
— Fiţi fără milă, monseniore,
interveni surâzând Clémence. Domnul
d’Harville este cu atât mai vinovat cu cât
resimte pentru alteţa-voastră cel mai
adânc devotament, lucru de care
neglijenţa sa ar putea face să vă îndoiţi.
— Ei bine, doamnă, sunt destul de
– 1664 –
– Eugen Sue –
vanitos ca, orice ar face domnul

d’Harville să-mi fie cu neputinţă să mă
îndoiesc de afecţiunea sa; dar n-ar fi
trebuit să spun asta… înseamnă să-l
încurajez în aparenta lui indiferenţă.
— Credeţi-mă, monseniore, că unele
împrejurări neprevăzute sunt singurele
care m-au împiedicat să profit mai des
de bunătatea alteţei-voastre pentru
mine.
— Între noi, scumpul meu Albert,
îmi pari cam rezervat în prietenie; fiind
sigur că-mi eşti drag, nu ţii prea mult să
dai sau să primeşti dovezi de ataşament.
Printr-o încălcare a legilor etichetei
şi spre uşoara neplăcere a marchizei,
intră un valet aducând o scrisoare
pentru domnul d’Harville.
Era denunţul anonim al Sarei, care-l
– 1665 –
învinuia pe prinţ că este amantul

Clémencei.
Marchizul din deferenţă faţă de
Rudolf respinse cu mâna tăviţa de argint
prezentată de servitor şi zise cu jumătate
voce:
— Mai târziu… mai târziu.
— Dar, dragă Albert, interveni
Rudolf cu cea mai afectuoasă intonaţie,
ce rost are asemenea politeţe faţă de
mine?
— Monseniore…
— Cu permisiunea doamnei
d’Harville insist… citeşte scrisoarea…
— Vă asigur monseniore că nu e
nicio grabă…
— Încă o dată. Albert, citeşte această
scrisoare!
— Dar… monseniore…
– 1666 –
– Eugen Sue –
— Te rog… insist…
— Dacă alteţa-voastră o cere…
consimţi marchizul luând scrisoarea…
— Bineînţeles că cer să mă tratezi ca
pe un prieten.
Apoi, întorcându-se spre marchiză,
în timp ce domnul d’Harville rupea
plicul fatalei scrisori, al cărei conţinut
Rudolf nu avea de unde să-l cunoască,
prinţul adăugând surâzând:
— Ce succes pentru dumneavoastră,
doamnă, că izbutiţi întotdeauna să faceţi
să cedeze această voinţă atât de
îndărătnică!
Domnul d’Harville se apropie de
unul din candelabrele de pe cămin şi
deschise scrisoarea Sarei.
SFÂRŞITUL VOL. 1
– 1667 –
CUPRINS
Partea întâi .......................................... 4

Capitolul 1 - TAVERNA ................... 4
Capitolul 2 - PEZEVENGHEA ....... 22
Capitolul 3 - POVESTEA GURISTEI
................................................................... 53
Capitolul 4 - POVESTEA
CUŢITARULUI ....................................... 95
Capitolul 5 - ARESTAREA ........... 122
Capitolul 6 - TOM ŞI SARAH ...... 143
Capitolul 7 - PUNGA SAU VIAŢA
................................................................. 161
Capitolul 8 - PREUMBLAREA..... 172
Capitolul 9 - SURPRIZA ............... 197
Capitolul 10 - FERMA ................... 219
– 1668 –
– Eugen Sue –
Capitolul 11 - DORINŢELE .......... 238

Capitolul 12 - FERMA ................... 251
Capitolul 13 - MURPH ŞI RUDOLF
................................................................. 259
Capitolul 14 - DESPĂRŢIREA ..... 286
Capitolul 15 - ÎNTÂLNIREA........ 312
Capitolul 16 - PREGĂTIRILE ....... 345
Capitolul 17 - „INIMA
SÂNGERÂNDĂ“ .................................. 361
Capitolul 18 - CAVOUL................ 379
Capitolul 19 - INFIRMIERUL ...... 390
Capitolul 20 - POVESTEA
CUŢITARULUI ..................................... 403
Capitolul 21 - PEDEAPSA ............ 434
Partea a doua .................................. 474
– 1669 –
Capitolul 1 - ÎN ORĂŞELUL L’ÎLE-

ADAM .................................................... 474
Capitolul 2 - RĂSPLATA .............. 492

Capitolul 3 - PLECAREA .............. 521
Capitolul 4 - CERCETĂRI ............ 531
Capitolul 5 - MARCHIZUL
D’HARVILLE ........................................ 567
Capitolul 6 - POVESTEA LUI
DAVID ŞI A CECILYEI ........................ 588
Capitolul 7 - O CASĂ DIN STRADA
TEMPLULUI.......................................... 611
Capitolul 8 - CELE TREI ETAJE .. 648
Capitolul 9 - DOMNUL PIPELET 675
Capitolul 10 - CELE PATRU
CATURI ................................................. 704
Capitolul 11 - TOM ŞI SARAH .... 730
– 1670 –
– Eugen Sue –
Capitolul 12 - SIR WALTER

MURPH ŞI ABATELE POLIDORI...... 748
Capitolul 13 - PRIMA DRAGOSTE
................................................................. 774
Capitolul 14 - BALUL.................... 795
Capitolul 15 - GRĂDINA DE
IARNĂ ................................................... 805
Capitolul 16 - ÎNTÂLNIREA........ 814
Capitolul 17 - UN ÎNGER ............. 834
Partea a treia ................................... 854

Capitolul 1 - PÂNDA .................... 854
Capitolul 2 - ÎNTÂLNIREA.......... 870
Capitolul 3 - CINA ........................ 877
Capitolul 4 - O FERMĂ MODEL . 901
Capitolul 5 - NOAPTEA ............... 927
Capitolul 6 - SCRISOAREA .......... 959
– 1671 –
Capitolul 7 - RECUNOAŞTEREA 967

Capitolul 8 - LĂPTĂREASA ........ 989
Capitolul 9 - MÂNGÂIERI ......... 1023
Capitolul 10 - REFLECŢII ........... 1030
Capitolul 11 - DRUMUL
DESFUNDAT ...................................... 1037
Capitolul 12 – CLÉMENCE
D’HARVILLE ...................................... 1050
Capitolul 13 - MĂRTURISIRILE 1068
Capitolul 14 - CARITATEA........ 1145
Capitolul 15 - SĂRĂCIE ............. 1182
Capitolul 16 - DATORIA ............ 1207
Capitolul 17 - SENTINŢA........... 1238
Partea a patra ............................... 1255
Capitolul 1 - LUIZA .................... 1255
Capitolul 2 - RIGOLETTE ........... 1285
– 1672 –
– Eugen Sue –
Capitolul 3 – VECIN ŞI VECINĂ

............................................................... 1321
Capitolul 4 – BUGETUL
RIGOLETTEI ....................................... 1344
Capitolul 5 – BAZARUL „LE
TEMPLE“ ............................................. 1381
Capitolul 6 - DESCOPERIREA .. 1409
Capitolul 7 - ARESTAREA ......... 1423
Capitolul 8 - MĂRTURISIREA .. 1448
Capitolul 9 - CRIMA ................... 1480
Capitolul 10 - CONVORBIREA . 1503
Capitolul 11 - NEBUNIA ............ 1524
Capitolul 12 – BIROUL DE
NOTARIAT ......................................... 1532
Capitolul 13 – DOMNUL DE
SAINT-RÉMY ...................................... 1551
Capitolul 14 - TESTAMENTUL . 1583
– 1673 –
Capitolul 15 – CONTESSA MAC-

GRÉGOR .............................................. 1594
Capitolul 16 – DOAMNA DE
LUCENAY ........................................... 1618
Capitolul 14 - DENUNŢUL ........ 1642
– 1674 –
– Eugen Sue –
– 1675 –
EUGÈNE SUE
MISTERELE PARISULUI
VOLUMUL II
Ilustraţia Copertei: arh. IOAN

IANCIUŞ
Editura ALCRIS
BUCUREŞTI 1992
– 1676 –
– Eugen Sue –
EUGÈNE SUE
MISTERELE
PARISULUI
VOLUMUL II
Traducere din limba franceză de: I.

PELTZ
Redactor: AURELIAN MICU ANDY

Tehnoredactor: TEO CRIŞAN
– 1677 –
Partea a cincea
Capitolul 1
SFATURI
Rudolf şi Clémence discutau între ei

în timp ce domnul d’Harville citea
pentru a doua oară scrisoarea Sarei.
Chipul marchizului rămase liniştit,
numai o uşoară mişcare convulsivă făcea
să-i tremure mâna, când, după o clipă de
ezitare băgă biletul în buzunarul vestei.
— Cu riscul de a părea nepoliticos,
spuse el surâzând lui Rudolf, vă voi cere
îngăduinţa, monseniore, să mă duc să
răspund la această scrisoare… mai
importantă decât mi s-a părut la început.
— Te mai văd astă-seară?
— Nu cred să am această cinste,
– 1678 –
– Eugen Sue –
monseniore. Sper că alteţa-voastră mă va

scuza.
— Ce om inaccesibil! exclamă vesel
Rudolf. Nu vreţi să încercaţi, doamnă,
să-l reţineţi?
— Nu mă-ncumet să risc ceea ce
alteţa-voastră n-a izbutit.
— Serios vorbind, dragă Albert,
reîntoarce-te de îndată ce vei fi răspuns
la această scrisoare… dacă nu,
făgăduieşte-mi să-mi acorzi câteva clipe
într-o dimineaţă… Am o mie de lucruri
să-ţi spun.
— Alteţa-voastră mă covârşeşte,
spuse marchizul înclinându-se adânc şi
se retrase, lăsând-o pe Clémence în
societatea prinţului.
— Soţul dumneavoastră este
preocupat, constată Rudolf, surâsul lui
– 1679 –
mi s-a părut forţat…

— Când a sosit alteţa-voastră,
domnul d’Harville era pradă unei
tulburări lăuntrice şi i-a fost greu să se
stăpânească.
— Poate că am fost inoportun?
— Nu, monseniore. M-aţi cruţat de
sfârşitul unei discuţii penibile.
— Cum aşa?
— I-am împărtăşit marchizului noua
mea atitudine pe care-am hotărât să o
adopt faţă de el, făgăduindu-i sprijin şi
alinare.
— Cât de fericit trebuie să se fi
simţit!
— La început a fost chiar, ca şi mine,
deoarece lacrimile lui mi-au stârnit o
emoţie cu totul nouă… Până atunci,
credeam că mă răzbun, tratându-l cu
– 1680 –
– Eugen Sue –
imputări şi sarcasm. Tristă răzbunare!

Durerea mea era după aceea cu atât mai
mare… Pe când mai adineauri… ce
deosebire! L-am întrebat pe soţul meu
dacă iese în oraş; mi-a răspuns, mâhnit,
că va petrece seara singur, cum i se
întâmpla adeseori. Când i-am propus să
rămân cu el… dacă aţi fi văzut uimirea
lui, monseniore! Cum i s-a luminat faţa,
de obicei atât de posomorită! Ah! Aveaţi
perfectă dreptate, nimic nu-i mai
înălţător decât să prilejuieşti asemenea
bucurii neaşteptate!
— Dar cum se face că aceste dovezi
de bunătate din partea dumneavoastră
au avut ca urmare discuţia penibilă de
care vorbeaţi?
— Oh! monseniore, răspunse
Clémence roşind, speranţele ce-i
– 1681 –
insuflasem şi pe care le-aş fi putut

împlini… domnul d’Harville le-a
interpretat ca pe nişte făgăduieli de
dragoste, ceea ce voiam să evit, fiindcă
ştiam prea bine ca nu le voi putea
niciodată satisface.
— Înţeleg… vă iubeşte atât de
mult…
— Pe cât de mişcată am fost la
început de recunoştinţa lui… pe atât m-
am simţit de înfiorată, speriata chiar, de
îndată ce limbajul lui a devenit
pătimaş… În sfârşit, când, în exaltarea
lui, şi-a lipit buzele de mâna mea… m-a
cuprins un frig de moarte, neputându-
mi ascunde groaza… A fost o lovitură
dureroasă, când a trebuit să-i dezvălui
aversiunea de neînvins ce-mi stârnea
dragostea lui… Îmi pare rău dar cel
– 1682 –
– Eugen Sue –
puţin domnul d’Harville va şti şi va fi

convins pentru totdeauna că, deşi m-am
reapropiat de el, nu se poate aştepta de
la mine la altceva decât la cea mai
devotată prietenie.
— Îl plâng… dar nu vă pot dojeni;
există susceptibilităţi, cum am zice,
sfinte… Bietul Albert, atât de bun, atât
de leal! cu inima atât de vitează, cu
sufletul atât de arzător! Dacă ai şti cât de
mult m-a preocupat tristeţea care îl
mistuia, cu toate că nu-i cunoşteam
cauza… Să lăsăm ca timpul şi raţiunea
să rezolve totul… Va recunoaşte, treptat,
valoarea afecţiunii pe care i-o oferiţi şi se
va resemna, cum s-a resemnat şi până
acum, deşi n-a avut parte de alinarea ce
i-o acordaţi…
— Şi de care nu va fi lipsit niciodată,
– 1683 –
vă asigur, monseniore…
— Să trecem acum la alte nenorociri.
V-am făgăduit o acţiune caritabilă,
având toată atracţia unui roman în
desfăşurare. Am venit să-mi ţin
făgăduiala.
— Atât de repede, monseniore? Ce
fericire!
— Ah! Ce bine-am fost inspirat când
am închiriat acea biată cameră în strada
Templului, despre care v-am vorbit…
Nici nu vă puteţi închipui ce am găsit
acolo, ce de întâmplări senzaţionale şi
interesante… În primul rând protejaţii
dumneavoastră de la mansardă se
bucură de fericirea ce le-aţi făgăduit. Vor
mai avea însă de suferit şi alte încercări
dureroase, dar n-aş vrea să vă întristez…
Veţi afla cândva ce suferinţe cumplite se
– 1684 –
– Eugen Sue –
pot abate asupra unei singure familii…

— Câtă recunoştinţă trebuie să vă
poarte!
— Ei pe dumneavoastră vă
binecuvântează…
— I-aţi ajutat în numele meu,
monseniore!
— Pentru ca ofranda să fie mai
discretă… De altfel, n-am făcut decât să
îndeplinesc rugămintea dumneavoastră.
— Oh! Le voi spune adevărul… să
ştie ce vă datorează.
— Să nu faceţi asta! Ştiţi că am
închiriat o cameră în casa aceea – temeţi-
vă de noi josnicii anonime din partea
duşmanilor dumneavoastră… sau ai
mei… Şi apoi, bieţii Morel, sunt acum la
adăpost de lipsuri… Să ne gândim la
cazul de care v-am vorbit. O biată
– 1685 –
doamnă şi fiica ei, odinioară înstărite,

sunt astăzi – în urma unei jefuiri infame
– reduse la cea mai groaznică mizerie.
— Nenorocitele!… şi unde locuiesc
ele, monseniore?
— Nu ştiu.
— Dar cum aţi aflat de soarta lor?
— Ieri m-am dus La „Le Temple“…
Cred că nu ştiţi ce e „Le Temple“,
doamnă marchiză.
— Nu, monseniore…
— E un bazar foarte interesant. Mă
duceam deci să fac nişte cumpărături,
însoţit de vecina mea de la al patrulea…
— Vecina dumneavoastră?…
— Oare nu am o cameră în strada
Templului?
— Uitasem, monseniore…
— Această vecină e o lucrătoare
– 1686 –
– Eugen Sue –
drăguţă, pe care o cheamă Rigolette, e o

fire veselă şi n-a avut niciodată un
amant…
— Ce virtute, pentru o grizetă!
— Dar nu neapărat datorită virtuţii
este cuminte, ci, după cum spune ea,
fiindcă n-are răgazul să fie amorezată.
Asta i-ar răpi prea mult timp, deoarece
trebuie să muncească douăsprezece
până la cincisprezece ore pe zi ca să
câştige un franc şi douăzeci şi cinci, din
care să trăiască!…
— Poate trăi cu atât de puţin?
— O să vă miraţi! îşi mai permite
luxul de a hrăni două păsărele care
mănâncă mai mult decât dânsa; camera
ei e foarte curăţică şi îmbrăcămintea din
cele mai cochete.
— Să trăieşti cu un franc şi douăzeci
– 1687 –
şi cinci pe zi! E un miracol!

— O, e un adevărat miracol de
rânduială, de muncă, de economie şi de
filosofie practică, vă asigur, aşa că v-o
recomand, după cum spune, e o foarte
îndemânatecă croitoreasă… În orice caz
nu veţi fi obligată să purtaţi rochiile pe
care vi le-ar lucra…
— Chiar de mâine îi voi trimite de
lucru… Biată fată! Să trăieşti cu atât de
puţini bani, când pe noi, bogaţii, cele
mai mici capricii ne costă de o sută de
ori atât!
— Ne-am înţeles deci: vă veţi
interesa de mica mea protejata; dar să
revenim la cele două nenorocite. Mă
duceam aşadar la „Le Temple“ cu
domnişoara Rigolette, pentru câteva
cumpărături destinate bieţilor oameni de
– 1688 –
– Eugen Sue –
la mansardă, când, căutând la

întâmplare într-un birou vechi, de
vânzare, găsesc ciorna scrisorii unei
femei care se plângea către un prieten că
sunt în mizerie, ea şi fiica ei, datorită
necinstei cuiva la care avea bani depuşi.
L-am întrebat pe negustor de unde
provenea masa de scris. Făcea parte din
modestul mobilier pe care o femeie, încă
tânără, i-l vânduse, găsindu-se, desigur,
la ultimele ei resurse… Această femeie şi
fiica ei, îmi spunea negustorul, păreau a
fi nişte doamne care-şi suportau cu
demnitate sărăcia.
— Şi nu ştiţi unde locuiesc ele,
monseniore?
— Din păcate nu… până acum cel
puţin… dar am dat ordin domnului de
Graün să încerce să le descopere şi, de
– 1689 –
va fi nevoie, să se adreseze prefecturii de

poliţie. E probabil că, lipsite de altă
posibilitate, mama şi fiica au căutat
adăpost în vreo casă mizeră cu odăi
mobilate. Dacă e aşa, putem avea
nădejde, deoarece patronii acestor case
înregistrează în fiecare seară pe străinii
care sosesc acolo în cursul zilei.
— Ce ciudat concurs de împrejurări!
exclamă doamna d’Harville, mirată. Cât
e de pasionant!
— Dar asta încă nu e tot… Într-un
colţ al scrisorii uitate în vechiul birou, se
puteau citi cuvintele: „Se va scrie doamnei
de Lucenay“.
— Ce şansă! Poate vom afla ceva
prin ducesă, strigă doamna d’Harville.
Apoi continuă cu un suspin: Dar
necunoscând numele acestei femei, cum
– 1690 –
– Eugen Sue –
o vom putea indica doamnei de

Lucenay?
— Va trebui să o întrebăm dacă nu
cumva cunoaşte o văduvă tânără încă,
cu înfăţişare distinsă, a cărei fiică, în
vârstă de şaisprezece sau şaptesprezece
ani se numeşte Claire… Mi-amintesc
numele.
— Numele fiicei mele! E un motiv
mai mult să ne interesăm de aceste
nenorocite.
— Uitasem să vă spun că fratele
acestei văduve s-a sinucis acum câteva
luni.
— Dacă doamna de Lucenay, relua
marchiza după un moment de gândire,
cunoaşte această familie, asemenea
informaţii vor fi suficiente pentru a o
pune pe drumul bun; în acest caz, însăşi
– 1691 –
trista moarte a acestui nefericit, trebuie

să o fi impresionat pe ducesă. Doamne!
Cât sunt de nerăbdătoare să mă duc să o
văd! Îi voi scrie astă-seară ca să fiu
sigură că o pot întâlni mâine dimineaţă.
Cine pot fi oare aceste femei? Din câte
ştiţi despre ele, monseniore, ele par să
aparţină societăţii alese… Şi să se vadă
căzute pradă unui asemenea dezastru!...
Ah! Pentru ele mizeria trebuie să fie de
două ori mai groaznică.
— Şi asta, datorită necinstei unui
notar, un ticălos fără seamăn, despre
care ştiu că a mai făcut alte nelegiuiri –
un anume Jacques Ferrand.
— Notarul soţului meu! exclamă
Clémence, notarul mamei mele vitrege!
Dar cred că vă înşelaţi, monseniore, căci
el e socotit a fi omul cel mai cinstit din
– 1692 –
– Eugen Sue –
lume.
— Am dovezi contrarii. Dar vă rog
să nu vorbiţi nimănui despre îndoielile
sau, mai bine zis, convingerile mele cu
privire la acest mizerabil; e pe cât de
abil, pe atât de criminal şi, pentru a-l
demasca, am nevoie ca el să se mai
creadă la adăpost de orice surprize. Da,
el e acela care le-a jefuit pe aceste
nenorocite, negând un depozit care,
după toate aparenţele, i-a fost
încredinţat de către fratele văduvei.
— Şi aceşti bani?
— Erau tot ce mai aveau.
— Oh! Iată una din acele crime…
— Din acele crime, exclamă Rudolf,
care nu au justificare: nici nevoia, nici
patima… Adeseori foamea împinge la
furt, răzbunarea la asasinat… Dar acest
– 1693 –
notar atât de bogat, acest om învestit de

societate cu o aureolă sacră, cu un
prestigiu care impune şi îndeamnă la
încredere… acest om e împins la crimă
de o cupiditate rece şi implacabilă.
Ucigaşul nu te omoară cu încetul, uzând
de toate chinurile disperării şi ale
mizeriei în care te cufundă… Pentru un
om ca acest Ferrand, banul orfanului,
gologanii săracului agonisiţi cu atâta
trudă… nimic nu e sfânt! Îi încredinţezi
aur, îl ispiteşti… Dintr-un om bogat şi
fericit, bunul plac al acestui om face un
cerşetor şi un deznădăjduit!… Prin
privaţiuni şi muncă, ţi-ai asigurat pâinea
şi un adăpost pentru bătrâneţe. Bunul
plac al acestui om răpeşte bătrâneţii tale
pâinea şi adăpostul. Dar asta nu e totul.
Dacă văduva de care vorbim se
– 1694 –
– Eugen Sue –
prăpădeşte de durere şi mizerie, fiica ei

tânără şi frumoasă, fără sprijin, fără
mijloace, învăţată cu belşugul, fiind
inaptă, prin educaţia ei, să-şi câştige
existenţa, are de ales între necinste şi
foame! Dacă îşi pierde controlul şi cade
victimă, iat-o pierdută, înjosită,
dezonorată! Prin mişelia lui Jacques
Ferrand va fi deci cauza morţii mamei şi
a decăderii fiicei!… A ucis trupul uneia
şi sufletul celeilalte; şi asta, o repet, nu
printr-o lovitură, ca oricare criminal, ci
treptat, cu o cruzime deliberată.
Clémence nu-l auzise până atunci pe
Rudolf vorbind cu atâta indignare şi
amărăciune. Îl asculta în tăcere, izbită de
aceste vorbe de o tristă elocinţă, desigur
apăsătoare, dar care dezvăluiau o ură
cumplită contra nedreptăţii.
– 1695 –
— Iertaţi-mă, doamnă, reluă Rudolf

după câteva clipe de tăcere, dar nu mi-
am putut înfrâna indignarea gândindu-
mă la groaznicele nenorociri care s-ar
putea abate asupra viitoarelor dumitale
protejate… Ah! Credeţi-mă, nu se
exagerează niciodată urmările care aduc
după sine ruina şi mizeria.
— O! Dimpotrivă, monseniore, vă
mulţumesc că prin asemenea cuvinte aţi
sporit, dacă mai este posibil, duioasa
mila ce-mi inspiră această mamă
nefericită. Vai! Cât trebuie să sufere
gândindu-se mai ales la fiica ei… E
groaznic… Dar le vom salva, le vom
asigura viitorul, nu e aşa, monseniore?
Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt
bogată, nu atât cât aş dori acum, când
întrevăd un nou rost al bogăţiei; dar,
– 1696 –
– Eugen Sue –
dacă e nevoie, mă voi adresa domnului

d’Harville, îl voi face atât de fericit, că
nu-mi va refuza niciunul din noile mele
capricii, şi prevăd că voi avea mai multe
de acest fel. Protejatele noastre au
demnitate, mi-aţi spus, monseniore, le
iubesc deci şi mai mult. În nenoroc, a fi
demn înseamnă totdeauna că ai un
suflet ales… Voi găsi mijlocul de a le
salva, fără ca ele să-şi dea seama că
ajutorul le vine în numele carităţii… Va
fi greu… cu atât mai bine! O, mi-am şi
făcut un plan, veţi vedea, monseniore…
veţi vedea că nu-mi lipseşte nici
îndemânarea şi nici subtilitatea.
— Întrevăd de pe acum combinaţiile
cele mai machiavelice, răspunse Rudolf
surâzând.
— Dar trebuie mai întâi să le
– 1697 –
descoperim. Mi se pare un veac până

mâine! După ce voi pleca de la doamna
de Lucenay, mă voi duce la vechea lor
locuinţă, voi întreba vecinii, mă voi
convinge cu proprii mei ochi, voi cere
relaţii de la toată lumea. Mă voi
compromite, dacă va îi nevoie! Voi fi
atât de mândră să obţin prin mine
însumi şi numai prin mine rezultatul pe
care îl doresc… O! Voi izbândi!…
Întâmplarea aceasta e atât de
înduioşătoare!... Bietele femei! Îmi pare
că îmi suscită şi mai mult interesul când
mă gândesc la fetiţa mea.
Rudolf, mişcat de acest elan de
generozitate, surâdea cu melancolie
văzând-o pe această femeie de douăzeci
de ani, atât de frumoasă, atât de
iubitoare, încercând să uite prin nobile
– 1698 –
– Eugen Sue –
preocupări, nenorocirile care o izbiseră

în căsnicie.
Ochii Clémencei căpătaseră o
strălucire vie, faţa îi era uşor îmbujorată,
gesturile însufleţite, iar vorbele dădeau
un nou farmec înfăţişării ei atrăgătoare.
Capitolul 2
CAPCANA
Doamna d’Harville îşi dădu seama

că Rudolf o contempla în tăcere. Roşi, îşi
plecă ochii, apoi ridicându-i, confuză şi
plină de farmec, zise:
— Râdeţi de exaltarea mea,
monseniore! Sunt nerăbdătoare să
cunosc acele bucurii alese care îmi vor
înfrumuseţa viaţa, până acum tristă şi
inutilă. Desigur, nu soarta pe care am
– 1699 –
visat-o… Doream un simţământ adânc o

fericire, cea mai copleşitoare din toate…
pe care nu-mi este dat să le cunosc
vreodată. Deşi încă tânără, trebuie
renunţ… adăugă Clémence, înăbuşindu-
şi un suspin..
Apoi continuă:
— Dar, în sfârşit, mulţumită
dumneavoastră, salvatorul meu, numai
mulţumită dumneavoastră, mi-am creat
alte preocupări: caritatea va înlocui
dragostea. Dar, monseniore, ce comoară
de bunătate e ascunsă şi în sufletul
dumneavoastră… De unde aţi luat atâta
generozitate?
— Am suferit mult şi sufăr încă…
iată de ce descopăr taina atâtor dureri!
— Dumneavoastră, monseniore, şi
dumneavoastră suferiţi?
– 1700 –
– Eugen Sue –
— Da, s-ar spune că, pentru a fi în

măsura să iau parte la nenorocirile
altora, soarta a vrut să le încerce pe
toate: prieten, am fost dezamăgit în
prietenia mea; amant, am fost trădat de
prima femeie pe care am iubit-o cu oarba
dăruire a tinereţii; ca soţ, am fost înşelat
de soţia mea; ca fiu, am suferit pentru
tatăl meu; ca tată, soarta a lovit în
copilul meu.
— Nu ştiam că marea ducesă v-a
lăsat un copil.
— Nu, dar înainte de a mă căsători
cu dânsa. Am avut o fetiţă care a murit
încă de mică… Ei bine! Oricât de ciudat
v-ar părea, pierderea acestei copile, pe
care abia am văzut-o, constituie durerea
întregii mele vieţi. Cu cât îmbătrânesc,
cu atât această suferinţă e mai
– 1701 –
chinuitoare! Cu fiecare an ce trece,

amărăciunea devine mai mare. S-ar zice
că ea creşte odată cu vârsta pe care
trebuia s-o împlinească fiica mea. Acum
ar fi avut şaptesprezece ani.
— Şi mama ei mai trăieşte? întrebă
Clémence după o clipă de şovăire.
— O! să nu-mi vorbiţi de ea, exclama
Rudolf, ale cărui trăsături se întunecară,
amintindu-şi de Sarah. Mama ei e o
fiinţă nedemnă, un suflet înrăit în
egoism şi ambiţie. Câteodată mă întreb
dacă nu e mai bine că fata mea a murit,
decât să fi rămas pe mâinile unei
asemenea mame.
Clémence simţi un fel de mulţumire
auzindu-l pe Rudolf vorbind astfel.
— O! Înţeleg acum, strigă ea, de ce o
regretaţi atât pe fiica dumneavoastră!
– 1702 –
– Eugen Sue –
— Ah, cât aş fi iubit-o! Şi apoi, mi se

pare că la noi, în familiile domnitoare, în
dragostea ce o avem pentru un fiu,
subsista un fel de interes de rasă, şi de
nume, cu substrat politic. Dar o fată! O
fată o iubeşti pentru ea însăşi, numai
pentru ea. Numai prin faptul că ai
cunoscut, vai! omenirea sub aspectele ei
cele mai sinistre, ce desfătare este să
contempli un suflet curat şi candid, să
respiri parfumul lui virginal, să-i
urmăreşti cu o afecţiune plină de
nelinişte, emoţiile puerile. Mama cea
mai exaltată, oricât de mândră ar fi de
fiica ei, nu cunoaşte aceste frenezii, căci
se aseamănă prea mult cu fata ei ca s-o
preţuiască şi să guste aceste delicii; o
mamă ar prefera însuşirile bărbăteşti ale
unui fiu viteaz şi cutezător. Oare nu
– 1703 –
găsiţi că, în dragostea unei mame pentru

fiul ei, în dragostea unui tată pentru fiica
lui, rezidă un sentiment pentru o fiinţă
slabă care totdeauna are nevoie de
sprijin? Fiul proteguieşte pe mamă, tatăl
pe fiică.
— Ah! Cât e de adevărat,
monseniore!
— Dar, vai, la ce folosesc aceste
neasemuite bucurii, când nu ţi-e dat să le
cunoşti? reluă cu amărăciune Rudolf.
Clémence nu-şi putu reţine o
lacrimă, atât de adânc şi de sfâşietor
sunau spusele lui Rudolf.
După o clipă de tăcere, aproape
stânjenit de emoţia căreia i se lăsase
pradă, Rudolf se adresă, cu un surâs
trist, doamnei d’Harville:
— Iertaţi-mă, doamnă, părerile de
– 1704 –
– Eugen Sue –
rău şi amintirile m-au copleşit fără voia

mea. Mă veţi scuza, nu-i aşa?
— Ah! Monseniore, fiţi convins că
împărtăşesc suferinţele dumneavoastră.
Nu am dreptate? Nu le-aţi împărtăşit
oare şi pe ale mele? Din păcate
consolările ce vi le pot oferi sunt
zadarnice…
— Nu, nu… vă rog să mă credeţi că
interesul dumneavoastră îmi este preţios
şi salutar; e aproape o mângâiere să poţi
vorbi cuiva de suferinţele tale… şi nu le-
aş fi relevat, dacă felul discuţiei noastre
n-ar fi deşteptat în mine amintiri
dureroase. E o slăbiciune, dar nu pot
auzi vorbindu-se de un copil, fără a mă
gândi la cel pe care l-am pierdut…
— Aceste preocupări sunt atât de
fireşti! Iată, monseniore, de când ne-am
– 1705 –
văzut ultima oară, am însoţit în vizitele

ei, la închisori, pe una din prietenele
mele, care patronează opera de
binefacere a tinerelor deţinute de la
Saint-Lazare; acest aşezământ
găzduieşte elemente destul de vinovate.
Dacă n-aşi fi fost mamă, le-aş fi judecat,
fără îndoială, cu şi mai mare severitate…
dar aşa, simt pentru ele o milă
dureroasă, gândindu-mă că n-ar fi ajuns
acolo dacă n-ar fi fost părăsite şi lăsate
pradă mizeriei încă din vârsta
copilăriei… Nu ştiu de ce, după aceste
reflexii, pare că-mi iubesc şi mai mult
copila…
— Curaj, spuse Rudolf, cu un surâs
melancolic. Convorbirea noastră de
acum m-a liniştit pe deplin în ceea ce mă
priveşte… O cale salvatoare vă este
– 1706 –
– Eugen Sue –
deschisă. Urmând-o, veţi trece, fără a

şovăi, prin aceşti ani de încercări atât de
primejdioase pentru femei şi mai ales
pentru o femeie atât de înzestrată cum
sunteţi. Meritul dumneavoastră va fi
mare… Veţi mai avea de luptat, de
suferit… pentru că sunteţi foarte tânără,
dar veţi ieşi întărită gândindu-vă la
binele pe care îl veţi fi făcut… la cel pe
care îl mai aveţi de făcut.
Doamna d’Harville izbucni în
lacrimi.
— Dar nu-mi veţi refuza sfaturile
dumneavoastră, ele nu-mi vor lipsi
niciodată, nu e aşa, monseniore?
— De aproape sau de departe, vă
voi purta cel mai viu interes… Mereu,
cât îmi va sta în putinţă, voi contribui la
fericirea dumneavoastră şi a omului
– 1707 –
căruia i-am închinat cea mai statornică

prietenie.
— O! Mulţumesc pentru această
făgăduinţă, monseniore, răspunse
Clémence, ştergându-şi lacrimile. Fără
sprijinul dumneavoastră generos, o simt,
puterile m-ar părăsi... dar credeţi-mă…
v-o jur aici, că-mi voi face cu mult curaj
datoria.
La aceste vorbe, o uşă ascunsă după
draperie, se deschise brusc.
Clémence scoase un ţipăt; Rudolf
tresări.
Domnul d’Harville apăru, palid,
emoţionat, profund înduioşat, cu ochii
umeziţi de lacrimi.
După ce uimirea se risipi, marchizul
se adresă lui Rudolf, întinzându-i
scrisoarea Sarei:
– 1708 –
– Eugen Sue –
— Monseniore… iată scrisoarea

infamă pe care am primit-o în faţa
dumneavoastră… După ce o citiţi, vă rog
să o ardeţi.
Clémence se uită înmărmurită la
soţul ei.
— Oh! Ce infamie! strigă Rudolf
indignat.
— Ei bine, monseniore… există ceva
şi mai laş decât această mişelie
anonimă… E felul cum m-am purtat)
— Adineauri, în loc să vă arăt
această scrisoare pe faţă, cu sinceritate,
v-am ascuns-o şi am simulat că sunt
liniştit, pe când gelozia, turbarea,
disperarea, îmi cuprinseseră sufletul…
Dar asta nu e destul… Ştiţi ce am făcut,
monseniore? M-am ascuns ruşinos în
– 1709 –
dosul acestei uşi, ca sa vă spionez… Da,

am fost destul de mizerabil ca să mă
îndoiesc de lealitatea, de cinstea
dumneavoastră… Oh! Autorul acestei
scrisori ştia cui a trimis-o… Ştia cât de
zdruncinată e mintea mea… Ei bine!
Spuneţi-mi, deoarece nu am pierdut
niciun cuvânt din convorbirea
dumneavoastră, deoarece ştiu acum ce
vă atrage în strada Templului… după ce
am fost atât de josnic, de bănuitor, dând
crezare acestei oribile calomnii şi deci
făcându-mă complicele ei… oare nu
trebuie să vă cer, în genunchi, iertare şi
milă?… E ceea ce fac, monseniore… e
ceea ce fac, Clémence, acum că nu
nădăjduiesc decât în generozitatea
voastră.
— Eh, Doamne, dragă Albert, ce aş
– 1710 –
– Eugen Sue –
avea să-ţi iert? răspunse Rudolf,

întinzând marchizului amândouă
mâinile cu cea mai spontană cordialitate.
Acum cunoşti tainele noastre – ale mele
şi ale doamnei d’Harville: sunt încântat
şi te voi putea dojeni în voie. Iată-mă
dar, fără voie, confidentul dumitale şi,
ceea ce e mai bine, iată-te, şi confidentul
doamnei d’Harville, căci acum ştii tot ce
poţi aştepta de la această inimă aleasă.
— Şi dumneata, Clémence, spuse
mâhnit domnul d’Harville soţiei lui, o să
mă ierţi şi de astă dată?
— Da, cu condiţia să mă ajuţi să-ţi
redau fericirea...
Şi îi întinse mâna pe care marchizul
o strânse cu emoţie.
— Dragă Albert, exclamă Rudolf,
duşmanii noştri sunt nepricepuţi!
– 1711 –
Mulţumită lor iată-ne mai apropiaţi

decât oricând. Niciodată n-ai preţuit-o
mai cu temei pe doamna d’Harville ca
acum, niciodată nu ţi-a fost ea mai
devotată. Recunoaşte că ne-am răzbunat
cu prisosinţă împotriva invidioşilor şi
răilor. Tot e ceva, până se va ivi ceva mai
bun… fiindcă ghicesc de unde a plecat
lovitura şi n-am obiceiul să îngădui răul
ce se face prietenilor mei. Dar asta mă
priveşte. Adio, doamnă, iată uneltirea
noastră dată pe faţa, nu veţi mai fi
singură în acţiunea de ajutorare a
protejaţilor dumneavoastră. Fiţi liniştită,
vom pune curând la cale o nouă acţiune
misterioasă, şi marchizul va trebui să fie
prea abil ca s-o descopere.
După ce-l întovărăşi pe Rudolf până
la trăsură, ca să-i mulţumească încă o
– 1712 –
– Eugen Sue –
dată, marchizul intră în casă fără să mai

treacă pe la Clémence.
Capitolul 3
REFLECŢII
Ar fi greu de descris simţămintele

năvalnice şi puternice care-l agitau pe
domnul d’Harville când rămase singur.
Recunoştea, bucuros, infama
netemeinicie a învinuirii adusă lui
Rudolf şi Clémencei; dar era totodată
convins că trebuie să renunţe la speranţa
de a fi iubit de soţie. Cu cât, în
conversaţia ei cu Rudolf, se arătase
Clémence mai resemnată, curajoasă şi
hotărâtă să-i ajute pe cei în suferinţă, cu
atât marchizul se învinuia mai amar că,
dintr-un egoism vinovat, o legase pe
– 1713 –
această nefericită femeie de soarta lui.

Departe de a se fi liniştit prin cele
auzite, d’Harville căzu într-o stare de
tristeţe, într-o descurajare de nedescris.
Opulenţa are dezavantajul că
îndeamnă la trândăvie, că nimic nu o
mai interesează, nimic nu o pune la
adăpost de resentimente dureroase.
Nefiind nevoită să se preocupe de
problemele viitorului sau de muncile de
fiecare zi, ea rămâne în întregime pradă
marilor mâhniri morale.
Putându-şi procura tot ce se poate
avea cu preţul aurului, ea doreşte sau
regretă cu o pasiune fără seamăn, ceea ce
numai aurul singur nu-i poate da.
Durerea domnului d’Harville era
cumplită, deoarece, la urma urmei, nu
voia decât ce era drept şi legal:
– 1714 –
– Eugen Sue –
posesiunea, dacă nu dragostea soţiei

sale. Or, faţă de refuzurile neînduplecate
ale Clémencei, se întreba dacă litera legii
nu conţinea o amară ironie: „Femeia
aparţine soţului ei“.
La ce putere, la ce instanţă să
recurgă pentru a învinge această răceală,
această aversiune care-i schimba viaţa
într-un chin fără margini, deoarece nu
trebuia, nu putea şi nu voia s-o iubească
decât pe soţia lui?
Trebuie recunoscut că, în această
privinţă, ca şi în altele ale vieţii
conjugale, simpla împotrivire a
bărbatului sau a soţiei se substituie
hotărârii, fără apel, fără sancţiune
posibilă, voinţii suverane a legii.
După aceste izbucniri de furie
zadarnică, urma câteodată o tristă
– 1715 –
descurajare.
Viitorul îi apărea apăsător,
întunecat, îngheţat.
Presimţea că această mâhnire avea
să provoace înmulţirea crizelor
groaznicei lui boli.
— Oh! exclamă el înduioşat şi
dezolat totodată, greşeala mea, – e
greşeala mea! Biata femeie, nenorocita
de ea! Am amăgit-o… am amăgit-o în
mod nedemn. Ea are dreptul… ba chiar
trebuie să mă urască… şi, totuşi,
adineauri chiar, nu mi-a manifestat ea
cel mai tandru interes? Dar în loc să mă
mulţumesc cu atât, o patimă nebună mi-
a luat minţile, am devenit drăgăstos, i-
am vorbit de iubirea mea şi când buzele
mele i-au atins mâna, ea s-a cutremurat
de dezgust. Chiar dacă m-aş mai fi
– 1716 –
– Eugen Sue –
îndoit de repulsia ce i-o inspir, cele

mărturisite prinţului nu mi-ar mai fi
lăsat nicio iluzie. Oh! ce groaznic!
groaznic! Dar cu ce drept i-a încredinţat
ea această cumplită taină? E o trădare
nedemnă. Cu ce drept? Vai! Cu dreptul
pe care victimele îl au să se plângă de
călăul lor. Biata copilă, atât de tânără,
atât de iubitoare, tot ce a găsit mai crud
de spus despre existenţa oribilă ce i-am
impus-o… a fost că nu aceasta era soarta
pe care a visat-o şi că e prea tânără ca să
renunţe la dragoste. O cunosc pe
Clémence… făgăduiala ce mi-a făcut-o,
pe care a făcut-o şi prinţului şi-o va ţine
de acum înainte: va fi pentru mine cea
mai duioasă dintre surori. Ei bine!… Nu
e situaţia mea totuşi demnă de
invidiat?… În locul raporturilor reci şi
– 1717 –
silite de până acum, vor urma, între noi,

relaţii afectuoase şi sincere, pe câtă
vreme ea ar putea să mă trateze şi de aci
încolo cu dispreţ, fără să-mi fie îngăduit
să mă plâng. Ei bine, mă voi mulţumi cu
ceea ce-mi oferă. Nu este şi acesta un fel
de a fi fericit? Prea fericit! Oh! Cât sunt
de slab, de de laş! Nu este ea soţia mea?
Cu totul a mea? Legea nu-mi dă oare
drepturi asupra ei? Soţia mea se
opune… Ei bine! Am dreptul să…
Se opri cu un râs sardonic.
— Oh! Da, cu forţa! Nu-i aşa? Am s-
o iau cu violenţă!… Altă mârşăvie! Dar
ce altceva pot face? Căci o iubesc! O
iubesc ca un nebun… nu o iubesc decât
pe ea... Nu o vreau decât pe ea… Vreau
dragostea ei şi nu iubirea ocrotitoare a
unei surori. Ah! Până la urmă va trebui
– 1718 –
– Eugen Sue –
să-i fie milă de mine… E atât de bună, va

vedea cât sunt de nenorocit! Dar nu, nu,
niciodată! Există motive de înstrăinare
peste care o femeie nu poate trece.
Dezgustul… da… dezgustul, înţelegi tu?
Dezgustul! Asta trebuie să-ţi intre în cap:
groaznica ta infirmitate îi provoacă
oroare, pricepi? strigă domnul
d’Harville într-un acces de dureroasă
exaltare.
După o clipă de tăcere sălbatică,
urmă:
— Acest denunţ anonim care
învinuia pe prinţ şi pe soţia mea, este tot
opera unei mâini duşmane; şi, mai
adineauri, înainte de a-i fi auzit, i-aş fi
putut bănui. O! Gelozia nu se poate
vindeca niciodată! Şi totuşi nu trebuie să
mă amăgesc. Dacă prinţul, care mă
– 1719 –
iubeşte ca şi cel mai scump, cel mai

generos prieten, o îndeamnă pe
Clémence să-şi pună mintea şi inima în
slujba unor acţiuni de binefacere, dacă îi
oferă sfaturile, sprijinul lui, înseamnă că
dânsa are nevoie de sfaturi, de sprijin. În
definitiv, atât de frumoasă, atât de
tânără, atât de răsfăţată, fără o dragoste
care să o susţină, aproape absolvită de
greşelile ei prin ale mele care sunt
cumplite, nu s-ar putea să cada în păcat?
Alt chin! Cât am suferit. Doamne, când
am crezut-o vinovată… Ce groaznică
agonie! Dar nu, această temere e
nedreaptă! Clémence a jurat că nu-şi va
uita îndatoririle… Şi se va ţine de
vorbă… Dar cu câte jertfe. Doamne! Cu
câte jertfe! Adineauri, când revenise la
mine cu vorbe atât de drăgăstoase, cât
– 1720 –
– Eugen Sue –
rău mi-a făcut surâsul ei trist, resemnat!

Cât de mult trebuie să o fi costat această
reîntoarcere la călăul ei! Biata femeie!
Cât de frumoasă şi de înduioşătoare era!
Pentru prima oară am simţit o
remuşcare sfâşietoare, fiindcă până
atunci, prin răceala ei trufaşă, se
răzbunase îndeajuns. Oh! Nenorocitul,
nenorocitul de mine!
Capitolul 4
PLANURI DE VIITOR
După o noapte de nesomn şi de

gânduri amare, agitaţia domnului
d’Harville se potoli dintr-o dată ca prin
minune.
Aştepta cu nerăbdare să se facă ziuă.
De cum se iviră zorii, domnul
– 1721 –
d’Harville sună după fecior.

Bătrânul Joseph, intrând în camera
stăpânului său, îl auzi, spre marea lui
mirare, fredonând un cântec vânătoresc,
semn rar, dar sigur, de bună dispoziţie, a
domnului d’Harville.
— Ah! Domnule marchiz, făcu
devotatul servitor înduioşat, ce glas
frumos aveţi… păcat că nu cântaţi mai
des.
— Adevărat, domnule Joseph! Am
chiar o voce frumoasă? întrebă râzând
domnul d’Harville.
— Dacă domnul marchiz ar avea o
voce răguşită ca a unui huhurez, sau ca a
unei hârâitori mie tot mi s-ar părea că
are un glas frumos.
— Taci, linguşitorule!
— Doamne! Când cântaţi, domnule
– 1722 –
– Eugen Sue –
marchiz, e semn că sunteţi mulţumit…

Şi atunci vocea dumneavoastră îmi pare
cea mai plăcută muzică din lume…
— În acest caz, bătrâne Joseph,
ciuleşte-ţi urechile tale lungi.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Vei putea auzi în fiecare zi
această fermecătoare muzică, de care
pari atât de dornic.
— Veţi fi fericit în fiecare zi,
domnule marchiz!? strigă servitorul,
împreunându-şi mâinile uimit şi radios
totodată.
— În fiecare zi, bătrânul meu Joseph,
fericit în fiecare zi. Da, adio necazuri,
adio mâhnire. Ţie îţi pot spune asta,
numai ţie, singurul şi discretul confident
al suferinţelor mele… Sunt în culmea
fericirii?.. Soţia mea e un înger de
– 1723 –
bunătate… mi-a cerut iertare că, în trecut

s-a ţinut departe de mine, atribuindu-mi,
îţi poţi închipui?… Gelozia !...
— Gelozia?
— Da, bănuieli absurde, stârnite de
scrisori anonime…
— Ce ticăloşie…!
— Înţelegi… femeile au atâta amor-
propriu… Nu a lipsit mult ca să ne
despărţim, dar, din fericire, aseară mi-a
spus sincer tot ce avea pe suflet. Mi-am
recunoscut greşeala. Să-ţi descriu
încântarea ei, mi-e peste putinţă, căci mă
iubeşte, o, mă iubeşte! Răceala ei faţă de
mine era tot atât de apăsătoare pentru ea
cât şi pentru mine… În sfârşit, cruda
neînţelegere dintre noi a luat sfârşit…
Imaginează-ţi bucuria mea…!
— Să fie adevărat! exclamă Joseph
– 1724 –
– Eugen Sue –
cu ochii plini de lacrimi. Să fie deci

adevărat, domnule marchiz? Iată-vă
pentru totdeauna fericit, deoarece nu vă
lipsea decât dragostea doamnei
marchize… sau, mai bine zis, singura
dumneavoastră suferinţă era pricinuită
de nepăsarea doamnei marchize… după
cum îmi spuneaţi…
— Cui altuia i-o puteam spune,
dragul meu Joseph? Nu deţineai tu un
secret şi mai trist? Dar să nu mai vorbim
de tristeţe. Ziua de azi e prea
frumoasă… Ai observat poate că am
plâns?… Pentru că, vezi tu, fericirea mă
copleşea… Mă aşteptam atât de puţin la
ea!… Cât sunt de slab, nu-i aşa?
— Haide… haide… domnule
marchiz, puteţi plânge de bucurie, că
destul aţi plâns de durere. Dar şi eu!
– 1725 –
iată… nu fac ca dumneavoastră?

Binecuvântate lacrimi! Nu le-aş da
pentru zece ani din viaţa mea… N-am
decât o singură teamă, că nu mă voi
putea opri să mă arunc la picioarele
doamnei marchize, de cum o voi
vedea…
— Nebun bătrân, eşti tot atât de fără
judecată ca şi stăpânul tău. Acum am şi
eu o teamă...
— Care? Dumnezeule!
— Că n-o să dureze… sunt prea
fericit.. Ce-mi mai lipseşte?
— Nimic, nimic, domnule marchiz
absolut nimic…
— Tocmai de aceea. Mă tem de
aceste fericiri atât de totale, atât de
desăvârşite…
— Vai! Dacă nu e decât asta,
– 1726 –
– Eugen Sue –
domnule marchiz, dar nu, nu

îndrăznesc…
— Te ascult… Ei bine, cred că
temerile tale sunt deşarte… Frenezia pe
care fericirea a iscat-o în mine e atât de
vie, atât de adâncă, încât sunt aproape
sigur că mă voi vindeca!
— Cum aşa?
— Nu mi-a spus oare doctorul de o
mie de ori că o violentă zguduire morală
ar fi suficientă pentru a provoca sau
vindeca această cumplită boală?… De ce
n-ar fi în stare emoţiile fericite să ne
salveze?
— Dacă sunteţi convins de asta,
domnule marchiz, aşa va fi… aşa este…
Sunteţi vindecat! Dar ce zi binecuvântată
e cea de azi? Ah! După cum spuneţi,
doamna e un înger căzut din cer şi
– 1727 –
aproape încep să mă tem şi eu, domnule

marchiz. E poate prea multă fericire
pentru o singură zi, dar mă gândesc…
dacă pentru a vă linişti n-aveţi nevoie
decât de un mic necaz, mulţumită
Domnului, am ce vă trebuie.
— Cum aşa?
— Unul din prietenii
dumneavoastră a primit, iată cum se
nimereşte, a primit o lovitură de spadă,
foarte puţin gravă, ce e drept, dar destul
ca să vă indispună, să arunce, cum
doriţi, o mică umbră pe această
frumoasă zi. E adevărat că în privinţa
asta, ar fi fost de dorit o lovitură de
spadă mai serioasă, dar să ne mulţumim
cu ceea ce avem.
— Vrei să taci odată? Şi de cine e
vorba?
– 1728 –
– Eugen Sue –
— De domnul duce de Lucenay.

— E rănit?
— O zgârietură la braţ. Domnul
duce a trecut ieri să vă vadă şi a spus că
va reveni acum de dimineaţă, să bea cu
dumneavoastră o ceaşcă de ceai…
— Bietul Lucenay! Şi de ce nu mi-ai
spus?…
— Aseară nu l-am putut vedea pe
domnul marchiz.
După o clipă de gândire. Domnul
d’Harville reluă:
— Ai dreptate, această mică
plictiseală va satisface desigur gelozia
destinului… Dar mi-a venit o idee;
doresc să improvizez pentru azi un
dejun între bărbaţi, toţi prieteni de ai
domnului de Lucenay, ca să sărbătorim
sfârşitul fericit al duelului,
– 1729 –
Neaşteptându-se la această sindrofie,

ducele va fi încântat.
— Perfect, domnule marchiz!
Trăiască veselia! Să recâştigăm timpul
pierdut… Câte tacâmuri, ca să dau
instrucţiunile necesare intendentului?
— Şase persoane, în mica sufragerie
de iarnă.
— Şi invitaţiile?
— O să le scriu eu. Un servitor de la
grajd să încalece şi să le ducă
numaidecât; e încă devreme şi va găsi pe
toată lumea acasă. Sună!
Joseph sună.
Domnul d’Harville intră în birou şi
redactă următoarea scrisoare fără altă
variantă decât numele invitatului:
Dragul meu… prezenta e o circulară; e

– 1730 –
– Eugen Sue –
vorba de ceva improvizat. Lucenay vine să ia

dejunul cu mine acum, de dimineaţă. Se
aşteaptă să fim numai noi doi. Fă-i plăcuta
surpriză şi vino să te alături mie şi câtorva
din prietenii lui, pe care i-am prevenit. La
amiază, neapărat.
A. d’Harville“
Un servitor intră.
— Trimite un om călare, să ducă
imediat aceste scrisori, porunci domnul
d’Harville.
Apoi către Joseph;
— Scrie adresele! „Domnului viconte
de Saint-Rémy“… (Lucenay şi dânsul
sunt inseparabili, îşi zise domnul
d’Harville.) „Domnul de Montville“…
unul din tovarăşii de călătorie ai ducelui:
„Lord Douglas“… fidelul său partener la
– 1731 –
whist; Baronului de Sézannes“… prietenul

lui din copilărie… Ai scris?
— Da, domnule marchiz.
— Expediază scrisorile şi să nu
pierzi un minut, adăugă domnul
d’Harville. Ah! Philippe, roagă pe
domnul Doublet să vină până la mine.
Philippe ieşi.
— Ei bine, ce ai? îl întrebă domnul
d’Harville pe Joseph care îl privea
încremenit.
— Nu-mi cred ochilor, domnule
marchiz, niciodată nu v-am văzut atât de
bine dispus, atât de vesel. Şi apoi
dumneavoastră, care de obicei sunteţi
palid, acum v-aţi îmbujorat… ochii
dumneavoastră scânteiază…
— Prietene, dragă Joseph, fericirea şi
numai ea… Dar stai niţel! trebuie să mă
– 1732 –
– Eugen Sue –
ajuţi într-un complot… să te informezi la

domnişoara Julieta, una din jupânesele
doamnei d’Harville, aceea care se ocupă
cu diamantele ei…
— Da, domnule marchiz,
domnişoara Julieta are această sarcină. I-
am ajutat acum opt zile să le cureţe.
— Întreab-o de numele şi adresa
bijutierului stăpânei sale… dar spune-i
să nu sufle o vorbă marchizei despre
asta!…
— Aha!… înţeleg, domnule
marchiz… o surpriză…
— Du-te repede. Iată-l pe domnul
Doublet.
Într-adevăr, intendentul intra în
momentul în care Joseph ieşea.
— Sunt la ordinele domnului
marchiz.
– 1733 –
— Dragă domnule Doublet, o să te

sperii, îi spuse domnul d’Harville
râzând, o să te fac să strigi după ajutor.
— Pe mine, domnule marchiz?
— Pe dumneata.
— Voi face tot ce-mi va fi posibil ca
să-l mulţumesc pe domnul marchiz.
— Voi cheltui mulţi bani, domnule
Doublet, foarte mulţi.
— N-are nicio importanţă, căci
mulţumită Domnului, avem de unde.
— De multă vreme am în cap un
proiect de construcţie: m-am gândit să
adaug o galerie spre grădină, în aripa
dreaptă a casei. După ce am şovăit câtva
timp în faţa acestei nebunii despre care
nu ţi-am vorbit până acum, m-am
hotărât… Să chemi chiar azi pe
arhitectul meu, să discute cu mine
– 1734 –
– Eugen Sue –
planurile… Ei bine, domnule Doublet.

Nu te sperii de această cheltuială?
— Pot afirma domnului marchiz că
nu mă plâng prea mult…
— Această galerie va îi destinată
serbărilor. Vreau să se ridice ca prin
minune; dar aceste minuni fiind foarte
costisitoare, va trebui să vindem poate
cincisprezece sau douăzeci de mii de
livre rente ca să fim în măsură să
acoperim cheltuielile, căci doresc ca
lucrările să înceapă cât mai neîntârziat.
— Şi e foarte rezonabil, ca să vă
puteţi folosi cât de curând de ele. Mi-am
zis din totdeauna: nu-i lipseşte nimic
domnului marchiz decât un capriciu
oarecare… acela de a construi; căci
prezintă avantajul că tot ce se clădeşte
rămâne. Cât despre bani, domnul
– 1735 –
marchiz să nu se îngrijoreze. Mulţumim

lui Dumnezeu, puteţi, dacă vă face
plăcere, să vă îngăduiţi fantezia acestei
galerii.
Joseph reveni.
— Iată, domnule marchiz, adresa
bijutierului: se numeşte domnul
Baudoin.
— Dragă domnule Doublet, te vei
duce la acest bijutier şi-i vei spune să-mi
aducă aici, într-un ceas, un colier de
diamante, în valoare de vreo două mii
de ludovici. Femeile n-au niciodată
destule giuvaericale, mai ales azi, când
îşi împodobesc cu ele rochiile… Te vei
înţelege cu bijutierul pentru plată.
— Da, domnule marchiz, nu mă
plâng de această lovitură. Cu diamantele
e ca şi cu clădirile, ele rămân; şi apoi o
– 1736 –
– Eugen Sue –
asemenea surpriză va face o mare

bucurie doamnei marchize, fără a socoti
plăcerea ce o veţi simţi dumneavoastră
înşivă. Cum am avut cinstea să o spun
acum câteva zile, nu se află în toată
lumea o existenţă mai frumoasă ca aceea
a domnului marchiz.
— Acest nepreţuit Doublet!
răspunse domnul d’Harville surâzând,
felicitările lui vin cum nu se poate mai la
timp…
— Este singurul lor merit, domnule
marchiz, mai ales că pornesc din fundul
inimii. Mă duc repede la bijutier, adăugă
domnul Doublet şi ieşi.
De îndată ce se văzu singur, domnul
d’Harville, începu să umble de colo-colo
prin cabinetul lui de lucru, cu mâinile
încrucişate pe piept, cu privirea fixă,
– 1737 –
gânditoare. Expresia feţei i se schimbă

dintr-o dată, nu mai arăta acea
mulţumire care înşelase pe intendent şi
pe bătrânul servitor, ci trăda o hotărâre
liniştită, posomorâtă, rece.
După ce umblase aşa câtăva vreme,
se aşeză anevoie, ca apăsat de povara
suferinţelor lui; îşi sprijini coatele de
birou şi-şi ascunse faţa în palme. După o
clipă, se ridică brusc, îşi şterse o lacrimă
ce-i umezise pleoapa înroşită şi rosti cu
un efort:
— Haide… curaj… haide!
Scrise apoi câtorva persoane despre
lucruri fără însemnătate, dar în aceste
scrisori dădea sau amâna diferite
întâlniri pe câteva zile mai târziu.
Marchizul îşi termină corespondenţa
în clipa când Joseph intra. Acesta era
– 1738 –
– Eugen Sue –
atât de vesel, încât se uitase pe sine şi

fredona la rândul său.
— Domnule Joseph, ai o voce foarte
frumoasă. Îi spuse stăpânul surâzând.
— N-are importanţă, domnule
marchiz, nu ţin la asta; dar simt că în
mine cântă ceva atât de tare, încât
trebuie să audă şi alţii…
— Să pui scrisorile astea la cutie.
— Da, domnule marchiz; dar unde
veţi primi acum pe domnii aceştia?
— Aici, în biroul meu: vor fuma
după dejun şi mirosul de tutun nu va
ajunge până la doamna d’Harville.
În clipa aceea se auzi zgomotul unei
trăsuri în curtea casei.
— E doamna marchiză care pleacă, a
cerut să i se pregătească trăsura foarte de
dimineaţă, preciza Joseph.
– 1739 –
— Aleargă şi roag-o să binevoiască a

trece pe la mine înainte de a pleca.
— Prea bine, domnule marchiz.
Abia plecase servitorul, că domnul
d’Harville se apropie de oglindă şi se
privi atent.
— Da, da, zise el cu voce sugrumata,
asta e… faţa îmbujorată, privirea
scânteietoare… Bucurie sau friguri… n-
are importanţă… totul e ca lumea să se
înşele. Să nu uităm acum surâsul pe
buze. Sunt atâtea feluri de surâsuri! Dar
cine ar putea deosebi pe cele false de
cele adevărate? Cine ar putea pătrunde
sub această mască amăgitoare şi să
spună: acest surâs ascunde o deznădejde
adâncă, sub această veselie aparentă
mocneşte un gând de moarte? Cine ar
putea, ghici asta? Nimeni… din
– 1740 –
– Eugen Sue –
fericire… nimeni. Nimeni? Oh! ba da…

amorul, el nu s-ar înşela; instinctul l-ar
preveni. Dar aud paşii soţiei mele... soţia
mea! Haide, joacă-ţi rolul, comediant
sinistru!
Clémence intră în biroul domnului
d’Harville.
— Bună ziua, Albert, dragul meu
frate, îi spuse ea cu un ton plin de
blândeţe şi dragoste, întinzându-i mâna.
Apoi, observând expresia
surâzătoare a soţului ei, continuă:
— Dar ce ai, scumpe prietene? Pari
radios.
— Fiindcă în clipa când ai intrat,
scumpă surioară, mă gândeam la
dumneata… Mai mult decât atât: eram
sub impresia unei minunate hotărâri…
— Asta nu mă miră…
– 1741 –
— Ceea ce s-a petrecut ieri,

admirabila dumitale generozitate, nobila
purtare a prinţului, toate astea mi-au dat
de gândit şi m-am convertit la ideile
dumitale, dar definitiv, regretând
pornirile mele de răzvrătire de ieri… pe
care le vei ierta, cel puţin din dorinţa de
a plăcea, nu e aşa? adăugă el surâzând.
Şi nu mi-ai fi iertat, sunt sigur, că am
renunţat prea uşor la dragostea
dumitale.
— Ce limbaj! Ce fericită
transformare! exclamă doamna
d’Harville. Ah! Eram foarte sigură că,
adresându-mă inimii, raţiunii dumitale,
mă vei înţelege. Acum nu mai am nicio
îndoială în ce priveşte viitorul.
— Nici eu, Clémence, te asigur. Da,
de când cu hotărârea mea de azi noapte,
– 1742 –
– Eugen Sue –
acest viitor, care îmi părea tulbure şi

întunecat, s-a luminat, s-a simplificat în
chip miraculos.
— Nimic mai firesc, amicul meu,
acum ne îndreptăm spre acelaşi ţel,
sprijiniţi frăţeşte unul de altul. La
sfârşitul drumului nostru, ne vom regăsi
aşa cum suntem azi. Acest simţământ va
fi cât se poate de statornic. În sfârşit,
vreau să fii fericit şi vei fi, căci aşa mi-am
pus în gând, adăugă Clémence ducând
un deget la frunte.
Apoi, cu o expresie drăgălaşă,
coborându-şi mâna la inima, urmă:
— Nu, am greşit, acest gând bun va
veghea mereu aici… pentru dumneata…
ca şi pentru mine; şi vei vedea, domnule
frate al meu, ce înseamnă îndărătnicia
unei inimi plină de devotament.
– 1743 –
— Scumpa mea Clémence! răspunse

domnul d’Harville cu o emoţie abia
stăpânita.
Apoi, după un moment de tăcere,
adăuga vesel:
— Te-am rugat să treci pe la mine
înainte de a ieşi în oraş, ca să-ţi spun că
nu voi putea lua ceaiul cu dumneata azi
dimineaţă. Am poftit mai multe
persoane la dejun, e ceva improvizat,
pentru a sărbători sfârşitul fericit al
duelului bietului Lucenay care, de altfel,
a fost foarte uşor rănit de adversarul lui.
— Ce ciudată coincidenţă! răspunse
doamna d’Harville, căci dumneata nu
cunoşti toate ambiţiile mele: acum mă
străduiesc să fiu primită în „Societatea
de ocrotire a tinerelor deţinute“.
— Într-adevăr, nu mai ai astâmpăr,
– 1744 –
– Eugen Sue –
spuse domnul d’Harville surâzând; căci,

cu toată silinţa ce-şi impunea, se dădu
puţin pe faţă – aşa că nu te voi mai
vedea… azi? se grăbi el să adauge.
— Te superi că plec atât de
dimineaţă? îl întrebă cu vioiciune
Clémence, mirată de accentul vocii sale.
Dacă doreşti, pot amâna vizita mea la
doamna de Lucenay.
Marchizul fusese cât pe-aci să se
trădeze, aşa că reluă pe un ton din cele
mai afectuoase:
— Da, iubita mea surioară, sunt tot
atât de necăjit, că pleci, pe cât voi fi de
nerăbdător să te văd înapoindu-te. Iată
slăbiciuni de care nu mă voi dezbăra
niciodată.
— Şi ai face bine, prietene, căci
altminteri aş fi dezolată.
– 1745 –
Un sunet de clopoţel, anunţând o

vizită, răsună în toată casa.
— Iată, desigur, unul din invitaţii
dumitale; te las. Ia spune-mi, ce faci
diseară? Dacă n-ai niciun program, te-aş
ruga să mă însoţeşti la Opera italiană;
poate că acum muzica îţi va plăcea mai
mult ca de obicei.
— Sunt, cu cea mai mare plăcere, la
ordinele dumitale.
— Ieşi cumva curând? Te mai văd
înainte de cină?
— Nu mă duc nicăieri… mă vei
găsi… aici.
— Atunci, când mă înapoiez, voi
veni să mă interesez dacă dejunul
vostru, între bărbaţi, a fost amuzant.
— Adio, Clémence.
— Adio, dragul meu… pe curând. Îţi
– 1746 –
– Eugen Sue –
dau toată libertatea şi vă doresc să faceţi

mii de nebunii… Să fiţi foarte veseli!
Şi, după ce strânse călduros mâna
soţului, Clémence ieşi pe uşă, cu o clipă
înainte ca domnul de Lucenay să intre
pe alta.
— Îmi urează o mie de nebunii…
îmi cere să fiu vesel… în acest cuvânt de
adio, în acest ultim strigăt al sufletului
meu în agonie, în acest salut de
despărţire supremă şi veşnică, ea a
înţeles… pe curând… Şi a plecat liniştită,
surâzătoare… Asta face cinste talentului
mea de a mă preface… Doamne, nu mă
socoteam un atât de bun actor… Dar
iată-l pe Lucenay…
– 1747 –
Capitolul 5
DEJUN ÎNTRE BĂRBAŢI
Domnul de Lucenay intră la domnul

d’Harville.
Rana ducelui era atât de uşoară,
încât nu-şi mai purta braţul în eşarfă;
înfăţişarea lui zeflemistă şi trufaşă,
agitaţia permanentă şi mania lui de a
sâcâi oamenii erau neschimbate.
Cu toate ciudăţeniile şi glumele lui
de prost gust, cu nasul lui neobişnuit de
mare, care îi dădea o înfăţişare aproape
grotescă, domnul de Lucenay nu era, am
mai spus-o, un tip vulgar, graţie unui fel
de demnitate înnăscută şi unei insolenţe
cutezătoare care nu-l părăseau niciodată.
— Cât de indiferent trebuie să mă
consideri în ce te priveşte, dragul meu
– 1748 –
– Eugen Sue –
Henri! spuse domnul d’Harville,

întinzându-i mâna. Dar abia azi
dimineaţă am aflat de neplăcuta
dumitale aventură.
— Neplăcută… haida de,
marchize!… Mi-am făcut cheful, cum se
spune. Niciodată n-am râs atât!… Acest
excelent domn Robert avea aerul atât de
marţial, ca nu cumva să se spună că-i
curge nasul… De fapt, dumneata nici nu
ştii care a fost cauza duelului! Acum
câteva seri, la ambasada X, l-am întrebat,
în faţa soţiei dumitale şi a contesei Mac-
Grégor, dacă-i mai curge nasul. Inde irae,
adică de aici a pornit supărarea, căci,
între noi vorbind, nu detest această
infirmitate. Dar n-are importanţă.
Înţelege… să ţi se spună aşa ceva în faţa
unor femei frumoase… e de nesuportat.
– 1749 –
— Ce nebunie! Aşa ţi-e firea! Dar

cine e acest domn Robert?
— Pe cinstea mea, nu ştiu nimic, dar
absolut nimic; e un domn pe care l-am
cunoscut cândva, la băi, trecea prin faţa
noastră în grădina de iarnă a ambasadei
şi l-am interpelat ca să-i fac această
glumă proastă; a răspuns a treia zi,
dându-mi, cavalereşte, o uşoară lovitură
de spadă! – iată raporturile dintre noi.
Dar să nu mai vorbim de asemenea
nerozii. Te rog să-mi dai o ceaşcă de
ceai.
Zicând acestea, domnul de Lucenay
se întinse pe sofa, după care băgă vârful
bastonului între perete şi rama unui
tablou agăţat deasupra capului său şi
începu să zgâlţâie cadrul.
— Te aşteptam, dragă Henri, şi ţi-am
– 1750 –
– Eugen Sue –
pregătit o surpriză, zise domnul

d’Harville.
— Nu mai spune! Şi anume ce?
exclamă domnul de Lucenay,
imprimând tabloului o oscilaţie
îngrijorătoare
— Vei sfârşi prin a scoate tabloul din
cui şi-ţi va cădea în cap…
— Drace! Ai dreptate! Ai un ochi de
vultur!... Dar surpriza dumitale, – ci
spune-mi-o odată!
— Am rugat pe câţiva prieteni să ia
dejunul cu noi.
— Perfect! Pentru ideea asta,
marchize, bravo! Bravissimo,
superbravissimo! strigă domnul de
Lucenay cât îl ţinea gura, lovind tare cu
bastonul pernele sofalei. Şi pe cine vom
avea? Saint-Rémy? Nu, e la ţară de
– 1751 –
câteva zile. Ce dracu poate să manevreze

la ţară, în plină iarnă?
— Eşti sigur că nu e la Paris?
— Foarte sigur. Îi scrisesem să-mi fie
martor. Era plecat şi m-am adresat
lordului Douglas şi lui Sézannes…
— Se potriveşte de minune,
prânzesc şi ei cu noi.
— Bravo! Bravo! Bravo! începu să
ţipe din nou domnul de Lucenay.
Apoi răsucindu-se şi trântindu-se pe
sofa, însoţi, de data asta, strigătele lui
sălbatice cu zvârcoliri ca ale unui peşte
prins în plasă, care ar înnebuni pe un
luntraş.
Performanţele acrobatice ale
domnului de Lucenay fură întrerupte de
sosirea domnului de Saint-Rémy.
— N-a fost nevoie să mă întreb dacă
– 1752 –
– Eugen Sue –
domnul de Lucenay e aici, căci l-am

auzit din stradă.
— Cum, dumneata eşti, frumosule
zeu al pădurii, ţăran ce eşti, ursuzule!
strigă ducele surprins, ridicând-se brusc.
Te credeam la ţară.
— M-am înapoiat de ieri. Am primit
adineauri invitaţia lui d’Harville şi iată-
mă foarte încântat de această plăcută
surpriză.
Şi domnul de Saint-Rémy întinse
mâna domnului de Lucenay, apoi
marchizului.
— Şi-ţi sunt recunoscător de
promptitudinea dumitale, dragă Saint-
Rémy. Nu e firesc? Prietenii lui Lucenay
nu trebuie oare să se bucure de sfârşitul
fericit al acestui duel care, la urma
urmei, ar fi putut avea urmări
– 1753 –
supărătoare?
— Dar, reluă stăruitor ducele, ce ai
făcut la ţară în plină iarnă, Saint-Rémy?
Sunt foarte curios.
— Indiscret mai e! se adresă
vicontele domnului d’Harville.
Apoi răspunse ducelui:
— Vreau să mă înţarc încetul cu
încetul de Paris, fiindcă trebuie să-l
părăsesc curând…
— Ah! Da, acest vis frumos de a te
vedea numit la legaţiunea Franţei din
Gerolstein… Lasă-ne în pace cu
năzbâtiile astea diplomatice! Nu te vei
duce niciodată acolo, soţia mea o spune
şi toată lumea o repetă…
— Te asigur că doamna de Lucenay
se înșeală ca, de altfel, toată lumea.
— Ţi-a spus, în faţa mea, că e o
– 1754 –
– Eugen Sue –
nebunie...
— Am făcut atâtea în viaţa mea!
— Nebunii mondene şi
fermecătoare, de acord, cum s-ar spune:
să te ruinezi risipind ca Sardanapal,
înţeleg; dar să te înmormântezi într-o
curte de categoria asta… la Gerolstein!…
halal carieră!… Asta nu mai e o nebunie,
e o prostie. Şi eşti prea deştept ca să faci
prostii.
— Ia seama, dragă Lucenay, vorbind
de rău această Curte germană, te pui rău
cu d’Harville, prietenul intim al marelui
duce domnitor care, de altfel, m-a primit
ieri cu cea mai mare bunăvoinţă la
ambasada X, unde i-am fost prezentat.
— Dragă Henri, interveni d’Harville,
dacă ai cunoaşte pe marele duce cum îl
cunosc eu, ai înţelege de ce lui Saint-
– 1755 –
Rémy nu-i displace să stea câtva timp la

Gerolstein.
— Te cred, marchize, deşi se spune
cu mândrie că marele duce al dumitale
este un original; dar asta nu înseamnă că
un Adonis ca Saint-Rémy, crema
societăţii, poate trăi şi în alta parte decât
la Paris, unde e preţuit în toată
splendoarea lui.
Ceilalţi invitaţi ai domnului
d’Harville sosiseră când Joseph intră şi
şopti câteva vorbe stăpânului.
— Domnilor, îmi îngăduiţi?…
întrebă marchizul. E bijutierul soţiei
mele, care mi-aduce nişte diamante, să
aleg câteva pentru ea… o surpriză.
Cunoşti asta, Lucenay, nu-i aşa? Noi
suntem doar soţi de modă veche…
— Ei, drace! Dacă e vorba de
– 1756 –
– Eugen Sue –
surpriză, strigă ducele, soţia mi-a făcut

ieri una… şi mai frumoasă!
— Vreun dar?
— Mi-a cerut… o suta de mii de
franci..:
— Şi cum eşti foarte galant, i-ai dat
desigur…
— I-am dat cu împrumut!… Am luat
o ipotecă asupra moşiei ei de la
Arnouville… Socotelile exacte menţin
bunele relaţii… dar ce importanţă are?
Să dai cu împrumut, în două ceasuri, o
sută de mii de franci cuiva care are
nevoie urgentă e un gest frumos şi rar…
nu e aşa, risipitorule, dumneata care eşti
specialist în împrumuturi?… spuse
Lucenay râzând adresându-se lui Saint-
Rémy, fără să bănuiască tâlcul
involuntar al vorbelor sale.
– 1757 –
Cu toata prestanţa lui, vicontele roşi

la început, apoi răspunse liniştit:
— O sută de mii de franci este o
sumă enormă… Cum poate avea o
femeie nevoie de o sută de mii de
franci?… înţeleg, noi bărbaţii, da.
— Nu ştiu ce vrea sa facă soţia mea
cu banii ăştia. De altfel nu mă
interesează. Poate restanţele de plată
pentru toalete… furnizori nerăbdători ce
reclamă plata. Asta o priveşte, şi apoi,
înţelegi, dragă Saint-Rémy, din moment
ce i-am împrumutat banii, ar fi fost
neelegant s-o întreb ce face cu ei.
— Zău, Saint-Rémy, îl rugă domnul
d’Harville, dumneata, care eşti un om de
gust, mă vei ajuta să aleg podoaba
pentru soţia mea. Sfatul ce-mi vei da, îmi
va determina alegerea, hotărârile
– 1758 –
– Eugen Sue –
dumitale sunt suverane în materie de

modă…
Sosi şi bijutierul, cu mai multe
cutiuţe de giuvaeruri într-un geamantan
de piele.
— Lată-l pe domnul Baudoin!
exclama domnul de Lucenay.
— Respectele mele, domnule duce!
— Sunt sigur că o ruinezi pe
nevastă-mea cu momelile dumitale
diabolice şi amăgitoare, spuse domnul
de Lucenay.
— Doamna ducesă s-a mulţumit în
iarna asta, doar să-i montez diamantele,
răspunse Baudoin oarecum stânjenit, şi
cum veneam tocmai la domnul marchiz,
le-am dus doamnei ducese pe ale ei.
Vicontele de Saint-Rémy ştia că
doamna de Lucenay, ca să-i vină în
– 1759 –
ajutor, schimbase pietrele ei veritabile cu

altele false, şi fu neplăcut surprins de
această coincidenţă… totuşi continuă cu
tupeu:
— Ce curioşi sunt soţii! Să nu mai
răspunzi, domnule Baudoin.
— Curioşi! nu, zise ducele, soţia mea
plăteşte… îşi poate satisface toate
capriciile... e mai bogată decât mine…
În timpul acestei discuţii, domnul
Baudoin etalase pe birou mai multe
coliere minunate de rubine şi diamante.
— Ce strălucire!… Şi ce minunat
sunt şlefuite! spuse lordul Douglas.
— Vai, domnule, răspunse bijutierul,
foloseam în aceste lucrări pe unul din cei
mai pricepuţi şlefuitori din Paris. Din
nenorocire a înnebunit. Şi niciodată nu
voi mai găsi un meşter atât de priceput.
– 1760 –
– Eugen Sue –
Mijlocitoarea, care se ocupa de clienţii

mei, mi-a spus că probabil mizeria l-a
făcut să-şi piardă minţile.
— Mizeria!… şi dumneata
încredinţezi diamante unor oameni în
mizerie!
— Desigur, domnule, şi niciodată nu
s-a întâmplat cu un şlefuitor să fure cel
mai mic lucru, deşi au o existenţă grea şi
mizeră.
— Cât costă colierul acesta? întrebă
domnul d’Harville.
— Domnul marchiz îşi va da seama
că pietrele au nişte ape splendide, o
formă minunată şi sunt toate aproape de
aceeaşi mărime.
— Iată formule retorice dintre cele
mai ameninţătoare pentru punga
clientului, zise râzând domnul de Saint-
– 1761 –
Rémy ; să te aştepţi, dragul meu

d’Harville, la un preţ exorbitant.
— Haide, domnule Baudoin, spune
cinstit, ultimul dumitale cuvânt,
interveni domnul d’Harville.
— N-aş vrea să mă tocmesc cu
domnul marchiz… Ultimul preţ este de
patruzeci şi două mii de franci.
— Domnilor, să-l admirăm pe
domnul d’Harville cu toată discreţia,
strigă ducele de Lucenay, noi, ăştia
însuraţi… Să faci soţiei tale o surpriză de
patruzeci şi două de mii de franci!…
Drace! Nu trebuie să difuzăm ştirea asta,
ar fi un exemplu rău pentru fiecare
dintre noi.
— Râdeţi cât vă place, domnilor,
zise vesel marchizul. Sunt îndrăgostit de
soţia mea, nu o ascund; dimpotrivă, mă
– 1762 –
– Eugen Sue –
laud cu asta!
— E evident, reluă domnul de Saint-
Rémy, un asemenea dar spune mai mult
decât toate protestele din lume.
— Aş lua acest colier, se adresă
domnul d’Harville lui Saint-Rémy,
numai dacă montura aceasta de email
negru ţi se pare de bun gust.
— Cred că scoate în evidenţă şi mai
mult scânteierea pietrelor şi le
încadrează minunat!
— M-am hotărât pentru acest colier,
zise domnul d’Harville. Vei face,
domnule Baudoin, socotelile cu domnul
Doublet, omul meu de afaceri.
— Domnul Doublet mi-a comunicat
acest lucru, domnule marchiz, răspunse
bijutierul.
Şi plecă după ce repusese în
– 1763 –
geamantan, fără să le mai numere (atât

de mare îi era încrederea), feluritele
pietre ce le adusese şi pe care domnul de
Saint-Rémy le admirase şi le cercetase cu
multă atenţie în timpul acestei discuţii.
Domnul d’Harville dând colierul lui
Joseph care aştepta ordinele lui, îi spuse
încet:
— Domnişoara Julieta să pună cu
grijă aceste diamante la un loc cu cele ale
stăpânei ei, fără ca soţia mea să simtă
ceva, pentru ca surpriza să fie şi mai
mare.
În clipa aceea, majordomul anunţă
că masa e servită. Musafirii marchizului
trecură în sala de mâncare şi se aşezară
la masă.
— Ştii, dragă d’Harville, spuse
domnul de Lucenay, că această casă e
– 1764 –
– Eugen Sue –
una din cele mai elegante şi mai bine

împărţite din Paris?
— E destul de confortabilă, într-
adevăr, dar ar avea nevoie de mai mult
spaţiu… planul meu e să adaug o galerie
în grădină. Doamna d’Harville doreşte
să dea câteva baluri mari şi saloanele
noastre nu sunt destul de încăpătoare.
Apoi găsesc că sunt foarte neplăcute
acele petreceri care invadează
apartamentele în care locuieşti de obicei.
Din timp în timp te evacuează cu totul
din ele.
— Sunt de părerea lui d’Harville,
spuse domnul de Saint-Rémy. Nimic
mai meschin, mai vulgar decât mutatul
mobilelor de dragul balurilor sau
concertelor… Ca să poţi da petreceri cu
adevărat frumoase, fără a fi stingherit,
– 1765 –
trebuie să le rezervi un spaţiu deosebit;

şi apoi sălile vaste şi somptuoase,
destinate unui mare bal, trebuie să aibă
un caracter cu totul aparte decât acela al
saloanelor obişnuite; între aceste două
genuri e aceeaşi deosebire ca între
tablouri: fresca monumentală şi pictura
de şevalet.
— Are dreptate, răspunse domnul
d’Harville, ce păcat, domnilor, că Saint-
Rémy n-are un venit anual de un milion
sau de un milion şi jumătate! Ce de
splendori ne-ar face să admirăm.
— Pentru că avem fericirea să ne
bucuram de un guvern reprezentativ,
spuse ducele de Lucenay, ţara n-ar
trebui oare să voteze un milion pe an lui
Saint-Rémy şi să-l însărcineze să
reprezinte, la Paris, gustul şi eleganţa
– 1766 –
– Eugen Sue –
franceză, care ar da tonul eleganţei

întregii Europe… sau chiar a lumii?
— Aprobat! strigară toţi în cor.
— Şi s-ar realiza cu acest milion pe
an din impozitele aplicate acelor
cămătari cu averi imense, care vor fi
constrânşi şi convinşi să trăiască
întocmai ca nişte zgârie-brânză, adăugă
domnul de Lucenay.
— Şi ca atare, reluă domnul
d’Harville, condamnaţi să suporte luxul
altora, în loc să se bucure dânşii de el.
— Şi unde mai puneţi că această
funcţie de mare preţ, sau mai bine zis
aceea de mare maestru al eleganţei,
reluă ducele, încredinţată lui Saint-
Rémy, ar avea, prin imitaţie, o influenţă
salutară asupra bunului gust general.
— Ar crea un tip cu care toată lumea
– 1767 –
ar voi să semene.
— E limpede...
— Şi încercând să-l copieze, gustul s-
ar rafina.
— În timpul Renaşterii, gustul
devenise extrem de ales, fiindcă se
modela după cel atât de distins al
aristocraţiei.
— După întorsătura gravă pe care o
ia discuţia, reluă vesel domnul
d’Harville, văd că nu mai poate fi vorba
decât de a adresa o petiţie Camerei
deputaţilor pentru înfiinţarea funcţiei de
mare maestru al eleganţei franceze. Şi
cum deputaţii, fără excepţie, au
reputaţia unor oameni cu idei înaintate,
artistice şi grandioase, legea va fi votată
cu aclamaţii.
— Dar până la publicarea decretului
– 1768 –
– Eugen Sue –
care va consacra de drept supremaţia pe

care Saint-Rémy o va exercita de fapt,
urmă domnul d’Harville, îi voi cere
sfaturi pentru galeria pe care doresc s-o
construiesc, căci am fost cucerit de
sugestiile lui cu privire la fastul
serbărilor.
— Modestele mele lumini sunt la
dispoziţia dumitale, d’Harville.
— Şi când vom inaugura aceste
minunăţii, dragul meu?
— Anul viitor, presupun, căci vreau
să încep imediat lucrările.
— Ce om de iniţiativă eşti!
— Mai am şi alte proiecte, vă
asigur… Plănuiesc o transformare totală
la Val-Richer.
— Moşia dumitale din Burgundia?
— Da, sunt multe lucruri admirabile
– 1769 –
de făcut acolo, dacă Dumnezeu îmi va

dărui zile…
— Sărmane bătrân!
— Oare n-ai cumpărat de curând o
proprietate lângă, Val-Richer, ca să te
mai extinzi?
— Da, o afacere bună la care am fost
sfătuit de notarul meu.
— Şi cine este acest nepreţuit notar,
care propune afaceri atât de bune?
— Domnul Jacques Ferrand.
La auzul acestui nume, cu o tresărire
uşoară, Saint-Rémy îşi încruntă fruntea.
— E într-adevăr un om atât de corect
pe cât se spune? întrebă el cu aparentă
nepăsare pe domnul d’Harville, care-şi
aminti subit ceea ce Rudolf povestise
Clémencei cu privire la notar.
— Jacques Ferrand? Ce întrebare!
– 1770 –
– Eugen Sue –
dar este un om de o probitate clasică,

interveni domnul de Lucenay.
— Pe cât de respectat pe atât de
respectabil.
— Şi foarte pios… ceea ce nu strică.
— Foarte avar, ceea ce e o garanţie
pentru clienţii lui.
— În sfârşit, e unul din notarii de
viţă veche, care te întreabă drept cine îl
iei, când îi ceri o chitanţa pentru banii
ce-i încredinţezi.
— Dacă n-ar fi decât asta şi încă i-aş
da pe mână toată averea mea.
— Dar de unde dracu i-au venit lui
Saint-Rémy îndoielile astea cu privire la
un om de o corectitudine proverbială?
— Nu mă fac decât ecoul unor
zvonuri confuze… de altfel n-am niciun
motiv să pun la îndoială cinstea acestui
– 1771 –
as al notarilor… Dar ca să revenim la

planurile dumitale, d’Harville, ce vrei să
clădeşti la Val-Richer? Se spune că ai un
castel minunat.
— Vei fi consultat, fii liniştit, dragul
meu Saint-Rémy şi poate că mai curând
decât te gândeşti, fiindcă îmi fac o
plăcere din aceste lucruri; mi se pare că
nimic nu e mai interesant decât să-ţi
eşalonezi preocupările pentru anii
următori… În momentul de faţă
proiectul nostru… peste un an altul…
Pentru mai târziu faci noi planuri…
Adaugă la toate astea o soţie
fermecătoare pe care o adori, care
împărtăşeşte cu tine toate gusturile,
planurile tale şi vă asigur că viaţa se
scurge pe nesimţite.
— O cred, Doamne, vezi bine! E un
– 1772 –
– Eugen Sue –
adevărat rai pe pământ.

— Ei, şi acum domnilor, continuă
d’Harville, odată dejunul terminat, dacă
vreţi să fumaţi un trabuc în biroul meu,
veţi găsi acolo dintre cele mai bune.
Se sculară de la masă şi reintrară în
cabinetul marchizului, ce dădea spre
camera lui de culcare a cărei uşă era
deschisă. Am mai spus-o că singura
podoabă a acelei încăperi erau două
panoplii cu arme foarte preţioase.
Domnul de Lucenay, după ce
aprinse o havana, îl urmă pe marchiz în
camera lui.
— După cum vezi, mai sunt încă
amator de arme, îi spuse domnul
d’Harville.
— Iată, într-adevăr, nişte minunate
puşti englezeşti şi franţuzeşti; crede-mă,
– 1773 –
n-aş şti pe care s-o prefer… Douglas!

strigă domnul de Lucenay, vino să vezi
dacă puştile astea nu pot rivaliza cu cele
mai bune carabine ale dumitale.
Lordul Douglas, Saint-Rémy şi alţi
doi comeseni, intrară în camera
marchizului să examineze armele.
Domnul d’Harville luă un pistol pentru
duelat. Îi ridică cocoşul şi spuse râzând:
— Iată, domnilor, remediul tuturor
suferinţelor, spleenului… plictiselii…
Şi, în glumă, îşi apropie ţeava de
buze.
— Pe legea mea! Eu prefer un alt
leac, răspunse Saint-Rémy; ăsta nu e bun
decât în cazurile disperate.
— Da, dar e atât de prompt, spuse
domnul d’Harville? Ţac! şi s-a făcut; e
mai rapid decât voinţa… E într-adevăr o
– 1774 –
– Eugen Sue –
minune.
— Ia seama, d’Harville, aceste
glume sunt totdeauna primejdioase. O
nenorocire se poate întâmpla mai repede
decât crezi! strigă domnul de Lucenay,
văzând pe marchiz că-şi apropie din nou
pistolul de gură.
— Ce dracu, prietene, crezi oare că
dacă ar fi încărcat m-aş preta la acest joc?
— Fără îndoială, dar este totuşi o
imprudenţă.
— Iată domnilor, cum se
procedează: introduci uşor ţeava între
dinţi… şi atunci…
— Doamne, cât eşti de prost,
d’Harville, când te încăpăţânezi s-o
dovedeşti! replică domnul de Lucenay
ridicând din umeri.
— Apropii degetul de trăgaci...
– 1775 –
continuă domnul d’Harville.

— Ce copilăros o… ce copilăros o…
la vârsta lui!
— O mică apăsare pe trăgaci, reluă
marchizul, şi te duci drept în rai.
Cu aceste vorbe, glontele porni.
Domnul d’Harville îşi zburase
creierii.
Renunţăm să descriem
înmărmurirea, spaima comesenilor
domnului d’Harville.
A doua zi se putea citi într-un jurnal:
„Ieri, o întâmplare pe cât de

neprevăzută pe atât de regretabilă a
îndurerat tot cartierul Saint-Germain. Una
din acele imprudenţe, care în fiecare an
provoacă accidente atât de funeste a fost
cauza unei groaznice nenorociri. Iată faptele
– 1776 –
– Eugen Sue –
aşa cum s-au petrecut şi de a căror

autenticitate ne facem chezaşi:
Domnul marchiz d’Harville, în vârstă
de numai 26 ani, posesorul unei averi
imense, cunoscut pentru bunătatea inimii
lui, căsătorit de câţiva ani cu o femeie pe care
o idolatriza, poftise la dejun câţiva prieteni.
După ce s-au ridicat de la masă, au trecut în
odaia de culcare a domnului d’Harville, unde
se găseau mai multe arme de preţ. Arătând
câteva puşti invitaţilor săi, domnul
d’Harville luă un pistol pe care îl credea
neîncărcat şi şi-l apropie, în glumă, de buze.
Fără cea mai mică bănuială apăsă pe
trăgaci… glontele porni!… şi nefericitul
tânăr căzu mort, cu capul oribil zdrobit! Să
ne imaginăm consternarea prietenilor
domnului d’Harville, cărora, cu câteva clipe
înainte, plin de tinereţe şi de optimism, le
– 1777 –
împărtăşea planurile lui de viilor. În sfârşit,

ca şi cum toate împrejurările acestei tragice
întâmplări urmau s-o facă prin contrast şi
mai cumplită, chiar în dimineaţa aceea
domnul d’Harville, vrând să facă o surpriză
soţiei sale, îi cumpărase o bijuterie de mare
valoare… Şi iată ca, într-un moment în care
poate niciodată viaţa nu i se păruse mai
surâzătoare şi mai frumoasă, cade victimă
unui îngrozitor accident…
Înaintea unei asemenea nenorociri,
orice, comentarii sunt de prisos, şi nu poţi
rămâne decât zdrobit în faţa hotărârilor de
nepătruns ale Providenţei“.
Am citat din acest jurnal, pentru a

consemna astfel convingerea generală,
care atribuia moartea soţului Clémencei
unei imprudenţe fatale şi regretabile.
– 1778 –
– Eugen Sue –
Mai e nevoie să spunem că domnul

d’Harville a dus singur, în mormânt,
taina misterioasă a morţii lui voite…?
Da, voită, calculată şi premeditată cu
atâta sânge rece şi cu atâta generozitate
pentru Clémence, ca dânsa să nu poată
nutri cea mai mică bănuială cu privire la
adevărata cauză a acestei sinucideri.
Astfel, planurile pe care le
împărtăşise domnul d’Harville
intendentului şi prietenilor săi,
confidenţele despre fericirea lui făcute
bătrânului servitor, surpriza pe care
chiar în dimineaţa aceea o pregătise
soţiei sale, acestea erau tot atâtea trucuri
destinate credulităţii tuturor. Moartea
lui nu putea fi şi nu era atribuită decât
imprudenţei. Cât despre gestul lui, o
disperare fără leac i-l dictase.
– 1779 –
Arătându-se faţă de el atât de

afectuoasă, atât de duioasă, pe cât fusese
odinioară de rece şi de trufaşă, revenind
acum la el cu atâta abnegaţie, Clémence
redeşteptase în sufletul soţului ei
remuşcări amare.
Văzând-o atât de tragic resemnată la
o viaţă întreagă fără dragoste, alături de
un om atins de o boală incurabilă şi
îngrozitoare, convins că, după gravitatea
vorbelor ei, Clémence nu ar fi putut
învinge niciodată repulsia ce i-o inspira
dânsul, domnul d’Harville fusese
cuprins de o milă adâncă pentru soţia lui
şi de un profund dezgust de viaţă şi de
el însuşi.
În paroxismul durerii lui, îşi zisese:
„Nu iubesc şi nu pot iubi decât o
singură femeie pe lume: pe soţia mea.
– 1780 –
– Eugen Sue –
Purtarea ei plina de bunătate şi nobleţe

ar mări şi mai mult patima mea nebună
– dacă ar fi cu putinţă să fie mai intensă.
Şi această femeie, care e a mea, nu-mi
poate aparţine niciodată… E în dreptul
ei să mă dispreţuiască, să mă urască…
Printr-o înşelătorie infamă am legat-o,
fecioară fiind, de soarta mea
îngrijorătoare… Mă simt vinovat… Ce
pot face pentru ea acum? Să o liberez de
cătuşele odioase pe care egoismul meu i
le-a impus. Numai moartea mea poate
rupe aceste legături… deci trebuie să mă
omor“.
Iată de ce domnul d’Harville a
săvârşit acest mare şi dureros sacrificiu.
Dacă divorţul ar fi fost posibil, oare
acest nenorocit, s-ar fi sinucis?
Nu!
– 1781 –
Ar fi putut repara în parte răul pe

care îl făcuse, redând soţiei sale
libertatea, ceea ce i-ar fi îngăduit să-şi
găsească fericirea într-o altă căsătorie.
Neînduplecata literă a legii face ca
unele greşeli să fie ireparabile sau, ca în
cazul de faţă, să nu îngăduie să le
remediezi decât printr-o nouă crimă.
Capitolul 6
SAINT-LAZARE
Ne facem o datorie din a preveni pe

cei mai impresionabili dintre cititorii
noştri că închisoarea Saint-Lazare,
destinată hoaţelor şi prostituatelor, e
zilnic vizitată de mai multe doamne ale
căror mărinimie, nume şi situaţie socială
impun respectul tuturor.
– 1782 –
– Eugen Sue –
Aceste femei, crescute în mijlocul

strălucirilor bogăţiei, aceste femei
socotite pe bună dreptate ca făcând parte
din cea mai aleasă societate, vin în
fiecare săptămână să-şi petreacă multe
ceasuri printre nenorocitele de la Saint-
Lazare, pândind în aceste suflete
degradate cea mai mică înclinare spre
bine, cea mai uşoară părere de rău
pentru trecutul vinovat; ele
îmbărbătează elementele recuperabile,
încurajează căinţa şi prin puterea magiei
cuvintelor: datorie, onoare, virtute, scot
câteodată din mocirlă pe unele din
aceste fiinţe părăsite, ticăloşite,
dispreţuite.
Deprinse cu delicateţea, cu
manierele alese ale societăţii suspuse,
aceste femei curajoase părăsesc castelul
– 1783 –
lor strămoşesc, ating cu buzele fruntea

neîntinată a fiicelor lor candide ca îngerii
din cer, şi se duc în închisori întunecoase
să întâmpine nesimţirea grosolană sau
limbajul deşănţat al acestor hoaţe sau
prostituate.
Credincioase chemării lor de înaltă
moralitate, ele coboară curajos în această
cloacă, îşi pun mâna pe toate aceste
inimi cangrenate şi, dacă din bătaia lor
răzbate sentimentul pur al virtuţii, sau o
vagă nădejde de salvare, ele luptă şi
smulg de la pieire irevocabilă, sufletul
bolnav în a cărui vindecare au crezut.
Neştiind nimic de teribila dramă ce
se petrecea la ea acasă, doamna
d’Harville, după ce o vizitase pe
doamna de Lucenay în legătura cu cele
două nenorocite pe care lăcomia
– 1784 –
– Eugen Sue –
notarului Jacques Ferrand le redusese la

mizerie, se dusese la închisoare.
Neputând fi însoţită în acea zi de
doamna de Blinval, una din persoanele
care patronau instituţia tinerelor
deţinute de la Saint-Lazare, Clémence
venise singură. Fu primită călduros de
către director şi de câteva doamne
inspectoare, care se recunoşteau după
rochiile negre şi o panglică albastră cu
un medalion de argint pe care îl purtau
la gât. Una din aceste inspectoare,
femeie în vârstă cu chipul grav şi duios,
rămase singură cu doamna d’Harville
într-un salon alături de grefă.
Doamna Armand poseda, la modul
superlativ, intuiţia pătrunzătoare a
caracterului prizonierelor. Vorbele şi
aprecierile ei aveau în instituţie o
– 1785 –
autoritate considerabilă.
Doamna Armand se adresă
Clémencei:
— Pentru că doamna marchiză a
binevoit să mă însărcineze să-i indic pe
aceea din deţinutele noastre care, prin
purtarea ei bună şi printr-o căinţă
sinceră, ar putea suscita interesul
domniei sale, cred că pot să-i recomand
o nefericită pe care o socot mai mult
lipsită de noroc decât vinovată; căci nu
cred că mă înşel afirmând că nu e prea
târziu s-o salvăm pe această fată, o biată
copilă de şaisprezece sau cel mult
şaptesprezece ani.
— Dar ce a făcut ca să fie închisă?
— A fost găsită seara, pe Champs-
Elysées. Cum este oprit fetelor de teapa
ei, sub ameninţarea pedepselor foarte
– 1786 –
– Eugen Sue –
grele, de a umbla fie ziua, fie noaptea

prin anumite locuri publice, şi cum
Champs-Elysées se numără printre
aceste locuri interzise, a fost arestată.
— Şi vi se pare că merită să ne
ocupăm de ea?
— N-am văzut niciodată trăsături
mai pure, mai candide. Închipuiţi-vă,
doamnă marchiză, un chip de fecioară.
Dar ceea ce dă înfăţişării ei o expresie şi
mai modestă este că a venit aici
îmbrăcată ca o ţărancă din împrejurimile
Parisului.
— Deci e o fată de la ţară?
— Nu, doamnă marchiză.
Inspectorii au recunoscut-o: ea locuia
într-o casă oribilă din cartierul rău famat
Cité, de unde lipsea de vreo două-trei
luni, dar fiindcă nu ceruse radierea din
– 1787 –
condicele poliţiei, rămăsese supusă

controlului excepţional care a trimis-o
aici.
— Dar poate că a părăsit Parisul ca
să încerce să se reabiliteze?
— Aşa cred şi eu, doamnă, şi asta m-
a făcut să mă ocup de ea. Am întrebat-o
despre trecutul ei, am întrebat-o dacă
venea de la ţară, spunându-i să aibă
nădejde, în cazul că, după cum credeam,
ar vrea să revie pe drumul cel bun.
— Ce a răspuns?
— Ridicându-şi ochii ei mari,
albaştri, melancolici şi plini de lacrimi
mi-a spus cu un accent de blândeţe
angelică: „Vă mulţumesc, doamnă,
pentru bunătatea dumneavoastră, dar
nu vă pot spune nimic despre trecutul
meu. Am fost arestată. Eram vinovată,
– 1788 –
– Eugen Sue –
nu mă plâng.“ „Dar de unde vii? Unde

ai stat de când ai plecat de la tavernă?
Dacă te-ai dus la ţară să cauţi o existenţă
cinstită, spune-ne-o, dovedeşte-ne-o, şi
vom scrie domnului prefect ca să
obţinem eliberarea dumitale. Vei fi
ştearsă din condicele poliţiei şi vei fi
ajutată în bunele dumitale intenţii“. „Vă
implor, doamnă, nu mă întrebaţi, nu vă
voi putea răspunde“, a adăugat ea.
„Ieşind de aici vrei să te reîntorci în casa
aceea groaznică?“ „Vai! Niciodată!“ a
strigat ea. Dar atunci ce te vei face?“
„Numai Dumnezeu ştie“, răspunse ea,
lăsându-şi capul în jos.
— E foarte ciudat… Cum se
exprimă?
— În termeni aleşi, doamnă
marchiză. Ţinuta ei e timidă şi
– 1789 –
respectuoasă, dar fără slugărnicie; aş

spune mai mult: cu toată, blândeţea
nespusă a vocii şi privirilor ei, are
câteodată în vorba, în atitudinea ei, un
fel de tristeţe mândră care mă uimeşte.
Dacă n-ar aparţine acestei clase
decăzute, aş înclina să cred că această
mândrie oglindeşte un suflet conştient
de nobleţea sa.
— Dar e un adevărat roman!
exclamă Clémence, intrigată la culme şi
găsind, după cum îi spusese şi domnul
Rudolf, că nimic nu e mai atrăgător
decât a face bine. Şi care sunt
raporturile, ei cu celelalte prizoniere?
Dacă e înzestrată cu acea înălţime
sufletească pe care i-o bănuiţi, ea trebuie
să sufere mult în mijlocul acestor fiinţe
depravate.
– 1790 –
– Eugen Sue –
— Doamne, Dumnezeule… pentru

mine care-mi dau seama de multe prin
atribuţiile mele şi din obişnuinţă, totul la
această fată mă surprinde, doamnă
marchiză. Nu e aici decât de trei zile şi
exercită de pe acum un fel de influenţă
binefăcătoare asupra celorlalte deţinute.
— În atât de scurtă vreme?
— Ele au pentru dânsa nu numai
afecţiune, dar chiar şi respect.
— Cum! Aceste nenorocite?…
— Au câteodată un instinct de o
ciudată gingăşie în a recunoaşte, a ghici
chiar calităţile alese ale celorlalte. Numai
că ele urăsc câteodată fiinţele a căror
superioritate sunt obligate să o
recunoască.
— Şi n-o urăsc pe această biată fată?
— Nicidecum, doamnă: niciuna nu o
– 1791 –
cunoştea înainte de a veni aici. Au fost

mai întâi izbite de frumuseţea ei;
trăsăturile ei, deşi de o rară puritate,
sunt, oarecum, adumbrite de o paloare şi
o tristeţe bolnăvicioasă, acest chip
melancolic şi blând le-a stârnit mai
multă curiozitate decât gelozie. Apoi e
foarte tăcută – altă pricină de mirare
pentru aceste creaturi care încearcă să se
ameţească prin larmă, vorbărie şi
neastâmpăr. În schimb, deşi demnă şi
rezervată, ea s-a arătat miloasă, ceea ce a
împiedicat pe tovarăşele ei să fie jignite
de răceala sa. Dar mai e ceva. De o lună
se află aici o fiinţă pe care nu o putem
îmblânzi, supranumită Lupoaica, într-
atât este de violentă, îndrăzneaţă şi
bestiala. E o fată de douăzeci de ani,
înaltă, băieţoasă, cu o faţă destul de
– 1792 –
– Eugen Sue –
drăguţă, dar aspră. Suntem adesea

nevoite să o băgăm la carceră ca s-o mai
domolim. Alaltăieri ieşea tocmai din
celulă, enervată de pedeapsa ce i se
aplicase; era ora mesei; biată fată (de
care vă vorbisem mai înainte), nu
mânca; se adresă, cu tristeţe,
camaradelor ei: „Cine vrea pâinea mea?“
„Eu“ spuse cea dintâi Lupoaica. „Eu“,
interveni o făptură aproape pocită,
poreclită Mont-Saint-Jean, care era
subiectul de râs şi, câteodată, cu toată
împotrivirea noastră, calul de bătaie al
celorlalte deţinute, deşi e însărcinată în
câteva luni. Fata dădu pâinea ei acesteia
din urmă, spre marea supărare a
Lupoaicei. „Eu ţi-am cerut întâi porţia“,
strigă ea furioasă. „E adevărat, dar
această biată femeie e însărcinată, are
– 1793 –
mai multă nevoie decât dumneata“,

răspunse fata. Totuşi Lupoaica smulse
pâinea din mâinile celeilalte şi începu să
vocifereze, ameninţând-o cu cuţitul.
Fiind foarte rea şi temută, nimeni nu
îndrăzni să ia parte bietei Guriste. Deşi
toate deţinutele îi dădeau dreptate în
sinea lor.
— Cum aţi spus că o cheamă,
doamnă?
— Gurista… E un nume sau mai
bine zis o porecla sub care a fost înscrisă
aici protejata mea şi care sper va fi în
curând şi a dumneavoastră, doamnă
marchiză. Mai toate au astfel de nume
de împrumut.
— Ce nume ciudat…
— Înseamnă, în graiul lor josnic,
cântăreaţă; se spune că această fată are o
– 1794 –
– Eugen Sue –
voce foarte frumoasă şi nu m-aş mira,

deoarece glasul ei are accente
fermecătoare…
— Şi cum a scăpat de acea
mizerabilă Lupoaica?
— Îndârjită şi mai mult de calmul
Guristei, s-a repezit la dânsa cu
înjurături şi cu cuţitul ridicat; toate
deţinutele au început să ţipe… Numai
Gurista, privind-o fără teamă pe această
periculoasă creatură, îi surâse cu
amărăciune, spunându-i cu vocea ei
suavă: „O, ucide-mă, ucide-mă, asta
vreau… dar nu mă face să sufăr prea
mult!“ Aceste vorbe fură rostite cu o
simplitate atât de sfâşietoare, că aproape
toate deţinutele avură lacrimi în ochi.
— Te cred, spuse doamna
d’Harville, adânc impresionată.
– 1795 –
— Cele mai cumplite caractere, reluă

inspectoarea, au din fericire, câteodată,
clipe de remuşcare. Auzind aceste vorbe
pline de resemnare. Lupoaica tulburată
până în fundul sufletului, după cum a
povestit ea însăşi mai târziu, aruncă
cuţitul pe jos, îl calcă în picioare şi strigă:
„Am greşit ameninţându-te, căci sunt
mai puternică decât tine; nu ţi-a fost
frică de cuţitul meu, eşti curajoasă… Îmi
plac oamenii curajoşi, aşa că de acum
înainte dacă cineva ar vrea să-ţi facă rău,
eu te voi apăra...“
— Ce fire ciudată!
— Exemplul Lupoaicei mări şi mai
mult prestigiul Guristei şi acum, lucru
nemaiîntâlnit, aproape niciuna dintre
prizoniere nu o mai tutuieşte; cele mai
multe o respectă şi se oferă să-i facă
– 1796 –
– Eugen Sue –
toate micile servicii pe care şi le pot face

deţinutele între ele. Le-am întrebat pe
câteva din acelaşi dormitor cu dânsa, ca
să aflu pricina consideraţiei pe care i-o
arată. „E ceva care ne depăşeşte, mi-au
răspuns, se vede că nu e o fiinţă ca noi
astelalte.“ „Dar cine v-a spus?“ „Nu ne-a
spus nimeni, dar asta se vede“. „Dar
totuşi după ce?“ „După o mie de lucruri.
Mai întâi ieri înainte de a se culca, s-a
aşezat în genunchi şi şi-a făcut
rugăciunea: ca să poată să se roage, cum
a spus Lupoaica, desigur că are dreptul
să o facă.“
— Ce curioasă constatare!
— Aceste nenorocite n-au niciun
simţământ religios şi totuşi nu şi-ar
îngădui niciodată să rostească vreo
vorbă nelegiuită sau păgână; veţi vedea,
– 1797 –
doamnă, în toate sălile noastre, un fel de

altare, pe care statuia Sfintei Fecioare
este înconjurată de daruri şi podoabe
făcute de ele. În fiecare duminică aprind
nenumărate lumânări, rostindu-şi câte o
dorinţă. Acele care se duc la capelă se
poartă admirabil, dar, în genere, vederea
locurilor sfinte le impune respect şi
teamă. Ca să revenim la Gurista noastră:
tovarăşele ei îmi mai spuneau: „Se vede
bine că nu e ca noi, după firea ei blândă,
după tristeţea ei, după felul cum
vorbeşte…“ „Şi apoi, reluă Lupoaica, de
faţă la această discuţie, e limpede că nu e
din ale noastre, pentru că azi de
dimineaţă, în dormitor, fără să ştim de
ce, ne era ruşine să ne îmbrăcăm în faţa
ei…“
— Ce ciudată sfială, în mijlocul unei
– 1798 –
– Eugen Sue –
atari degradări! exclama doamna

d’Harville.
— Da, doamnă, în faţa bărbaţilor şi
între ele, nu mai ştiu ce e ruşinea şi
totuşi sunt foarte stingherite să fie
văzute pe jumătate dezbrăcate de către
noi sau de către persoanele miloase care,
ca dumneavoastră, doamnă marchiză,
vizitează închisorile. Astfel, acest adânc
instinct de pudoare pe care Dumnezeu l-
a sădit în noi, mai apare chiar la aceste
creaturi, la vederea singurelor fiinţe pe
care le pot respecta.
— E, cel puţin, reconfortant să
regăseşti câteva sentimente curate, mai
puternice decât corupţia.
— Fără îndoială că aceste femei sunt
capabile de devotamente, care, folosite
cum se cuvine, ar da roade foarte bune…
– 1799 –
Mai există un simţământ sfânt la aceste

fiinţe care nu respectă nimic, nu se tem
de nimic: e maternitatea. Ele se
mândresc cu ea, se bucură de ea, nu se
află niciodată mame mai bune; nimic nu
e prea greu ca să-şi poată păstra copilul
lângă ele; îşi impun cele mai grele jertfe
ca să-l crească, fiindcă – după cum spun
ele – această mică făptură este singura
care nu le dispreţuieşte.
— Au deci conştiinţa decăderii lor?
— Nimeni nu le dispreţuieşte mai
mult decât se dispreţuiesc ele. La unele,
a căror căinţă e cinstită, această tară a
viciului rămâne neştearsă în ochii lor,
chiar când ajung într-o situaţie mai
bună. Altele înnebunesc, într-atât
abjecţiunea lor iniţială devine o idee fixă
şi neînduplecată. Aşa că, doamnă, nu m-
– 1800 –
– Eugen Sue –
aş mira ca durerea profundă a Guristei

să fie o remuşcare de felul acesta.
— Dacă e aşa, într-adevăr, ce
supliciu pentru ea! O remuşcare ce nu
poate fi alinată cu nimic!
— Din fericire, doamnă, spre cinstea
speciei umane, aceste remuşcări sunt
mai frecvente decât am crede: conştiinţa
răzbunătoare nu adoarme niciodată cu
totul, sau mai bine, lucru curios, s-ar zice
că sufletul veghează când trupul e
adormit: e o constatare pe care am făcut-
o din nou în noaptea trecută, cu privire
la protejata mea.
— La Guristă?
— Da, doamnă.
— Şi cum asta?
— Adesea, când deţinutele dorm,
mă duc să fac un rond prin dormitoare.
– 1801 –
Nu vă puteţi închipui cât de schimbate

sunt fizionomiile acestor femei când
dorm. Multe dintre ele pe care le-am
văzut în cursul zilei nepăsătoare, ironice,
obraznice, îndrăzneţe, par complet
schimbate, când somnul şterge de pe
trăsăturile lor orice exagerare de cinism,
fiindcă viciul, vai! are şi el mândria lui.
Oh, doamnă, ce triste revelaţii apar
atunci pe feţele acestea abătute,
posomorâte, întunecate! Câte tresăriri!
Câte suspine dureroase! Smulse fără
voie de visuri izvorâte dintr-o
neiertătoare realitate!… Vă vorbeam
adineauri, doamnă, de acea fată
supranumită Lupoaica, creatură
neînfrânată şt de neînfrânat. Să fie cam
cincisprezece zile de când m-a insultat
cu brutalitate în faţa tuturor deţinutelor.
– 1802 –
– Eugen Sue –
Am ridicat din umeri, dar nepăsarea

mea i-a înteţit furia… Atunci, ca să mă
rănească, desigur, s-a gândit să
scornească nu ştiu ce infame ocări la
adresa mamei mele... pe care o văzuse
de mai multe ori venind aici să mă
viziteze…
— Vai! Ce oroare!
— Mărturisesc că oricât de stupidă
era ofensa, mi-a făcut rău… Lupoaica şi-
a dat seama, îşi atinsese scopul în
noaptea aceea, către miezul nopţii, m-am
dus să inspectez dormitoarele; am ajuns
lângă patul Lupoaicei, care urma să fie
încarcerată a doua zi de dimineaţă. Am
fost izbită de expresia blândă a chipului
ei, în comparaţie cu încruntarea şi
obrăznicia pe care o afişa de obicei;
trăsăturile ei păreau că imploră, erau
– 1803 –
pline de tristeţe şi obidă, buzele

întredeschise, răsuflarea grea, şi un
lucru ce mi se păru de necrezut,
imposibil, două lacrimi, două lacrimi
grele se prelingeau din ochii acestei
femei cu caracter atât de dur! O priveam
de câteva minute în tăcere, când o auzii
îngăimând aceste cuvinte: „Iertare!…
Iertare! Mama doamnei…“ Am ascultat
mai atentă, iar tot ce am putut prinde
din şoaptele aproape de neînţeles, fu
numele meu: Doamna Armand…“ spus
printre suspine.
— Se căia în timpul somnului că o
insultase pe mama dumitale.
— Aşa am crezut şi eu, şi, asta m-a
făcut mai puţin severă. Fără îndoială, în
mijlocul tovarăşelor ei, Vrusese – printr-
o vanitate prostească – să-şi exagereze
– 1804 –
– Eugen Sue –
grosolănia înnăscută; poate însă că o

rămăşiţă de omenie o făcea să se căiască
în timpul somnului.
— Şi a doua zi, a arătat vreo părere
de rău de purtarea ei din ajun?
— Niciuna, a fost ca totdeauna,
grosolană, sălbatică şi furioasă. Vă
asigur însă, doamnă, că nimic nu
stârneşte mai mult mila decât aceste
constatări de care vă vorbesc. Îmi
închipui, poate e o iluzie, că în timpul
somnului aceste nenorocite devin mai
bune, sau mai degrabă redevin ceea ce
sunt, cu toate cusururile lor, e drept, dar
câteodată şi cu unele porniri cinstite,
nedisimulate de cinismul viciului. În
concluzie, ajung să cred că aceste fiinţe
sunt mai puţin rele decât vor să pară.
Acţionând deci cu această convingere,
– 1805 –
am obţinut adesea rezultate imposibil de

realizat, dacă aş fi pierdut orice nădejde
în ele.
Doamna d’Harville nu-şi putea
ascunde surprinderea de a constata atâta
bun simţ, atâta sănătoasă judecată, milă,
simţăminte umanitare, pe cât de
superioare, pe atât de practice, la o
simplă inspectoare de femei pierdute.
— Vă trebuie, doamnă, mult curaj,
zise Clémence, după câteva clipe de
tăcere – o mare tărie de caracter ca să nu
dai înapoi de la o misiune ingrată care
oferă aşa de puţine satisfacţii.
— Nu, vă asigur, ceea ce fac, altele o
fac cu rezultate şi mai bune, cu mai
multă pricepere decât mine… Una din
inspectoarele altui sector din Saint-
Lazare, unde se află femeile învinuite de
– 1806 –
– Eugen Sue –
diferite crime, ar stârni şi mai mult

interesul dumneavoastră. Îmi povestea
azi de dimineaţă despre sosirea unei fete
învinuită de infanticid. Nicicând n-am
auzit ceva mai sfâşietor… Tatăl acestei
nenorocite, un cinstit meşteşugar
şlefuitor, a înnebunit aflând de
dezonoarea fiicei lui. Se pare că mizeria
acestei întregi familii, care locuia într-o
mansardă groaznică din strada
Templului era indescriptibilă.
— Strada Templului! exclamă
doamna d’Harville uimită la culme. Care
e numele acestui meşteşugar?
— Pe fata lui o cheamă Luiza
Morel…
— Asta e!…
— Era în serviciul unui om
respectabil, domnul Jacques Ferrand,
– 1807 –
notar.
— Această sărmană familie mi-a fost
recomandată, zise Clémence, roşind; dar
nu mă aşteptam să fie lovită de o nouă
nenorocire, atât de groaznică. Şi Luiza
Morel?…
— Susţine că e nevinovată! Ea jură
că copilul ei era mort… şi, aşa cum
vorbeşte, face impresia că spune
adevărul. Deoarece vă interesaţi de
familia ei, doamnă marchiză, dacă aţi fi
atât de bună să primiţi să o vedeţi,
această dovadă de mărinimie, i-ar alina
disperarea, despre care se spune că e
nemărginită.
— Desigur că o voi vedea. Voi avea
aci două protejate în loc de una: Luiza
Morel şi Gurista… căci tot ce-mi spuneţi
despre această biată fată, mă întristează
– 1808 –
– Eugen Sue –
profund… Dar ce se poate face pentru a-

i obţine eliberarea? În urmă o voi plasa,
mă voi ocupa de viitorul ei.
— Cu legăturile dumneavoastră,
doamnă marchiză, vă va fi uşor s-o
scoateţi din închisoare de la o zi la alta;
asta depinde de voinţa domnului prefect
de poliţie… Recomandarea unei
persoane de vază ar fi hotărâtoare
pentru el. Dar ne-am cam depărtat de
Guristă. Şi în această privinţă trebuie să
vă mărturisesc că nu m-ar mira ca
sentimentului profund dureros al primei
decăderi, să i se adauge o altă suferinţă,
nu mai puţin mistuitoare.
— Ce vreţi să spuneţi, doamnă?
— Poate că mă înşel… dar nu m-ar
mira ca această fată, ieşită prin nu ştiu ce
fel de împrejurare din degradarea în
– 1809 –
care căzuse la început, să fi simţit… să

simtă poate şi acum o dragoste cinstită…
care să fie fericirea şi totodată chinul
ei…
— Şi ce vă face să credeţi asta?
— Ieri seară, în timpul când
inspectam dormitoarele, m-am apropiat
de patul Guristei. Ea dormea adânc…
Priveam de câteva clipe, înduioşată,
această faţă angelică; deodată, pe şoptite,
cu un accent respectuos, trist şi
înflăcărat, a pronunţat un nume: şi
dumneavoastră, doamnă, vă pot
încredinţa taina… acest nume era
Rudolf.
— Rudolf! exclamă doamna
d’Harville, gândindu-se la prinţ.
Apoi, socotind că alteţa-sa marele
duce de Gerolstein nu putea avea nicio
– 1810 –
– Eugen Sue –
legătură cu acest Rudolf al bietei

Guriste, se adresă inspectoarei care
părea mirată de exclamaţia Clémencei:
— Numele m-a surprins, doamnă,
deoarece, printr-o coincidenţă bizară,
una din rudele mele poartă acest nume;
dar tot ce-mi spui de Guristă, mă
interesează din ce în ce mai mult… N-aş
putea s-o văd astăzi… chiar acum?
— Ba da, doamnă, dacă doriţi, mă
duc s-o caut.. Aş putea să mă informez şi
de Luiza Morel, care e în altă secţie a
închisorii.
— V-aş fi foarte recunoscătoare,
răspunse doamna d’Harville, care
rămase singură!
– 1811 –
Capitolul 7
MONT-SAINT-JEAN
Orologiul închisorii Saint-Lazare

bătea orele două.
La sunetul unui clopot vestind
pauza, prizonierele dădură buzna afară
cu zgomot, pe o uşă grea cu ferestruică,
ce li se deschise. Aceste, femei,
îmbrăcate la fel, purtau basmale negre şi
rochii lungi, groase, din stofă de lână
albastră, strânse la mijloc printr-o
cingătoare cu cataramă de fier. Erau
acolo două sute de prostituate,
condamnate pentru contravenţii la
ordonanţele speciale care le trasează
restricţii şi le pun în afara legii comune.
La prima vedere, aspectul lor n-avea
nimic deosebit; dar observându-le mai
– 1812 –
– Eugen Sue –
atent, descopereai pe toate aceste chipuri

stigmatul aproape de neşters al viciului
şi mai ales abrutizarea care decurge din
ignoranţă şi mizerie.
Când întreţinutele se repeziră
alergând şi ţipând în curtea închisorii, îţi
puteai uşor da seama că nu erau atât de
zgomotoase numai de bucurie că au ieşit
din ateliere. După ce năvăliră pe singura
uşă care ducea în curte, aceasta gloată se
răzleţi făcând cerc în jurul unei fiinţe
diforme pe care o acoperiră cu huiduieli.
Era o femeie scundă, de treizeci şi
şase până la patruzeci de ani, pocită,
cocoşată, cu gâtul înfundat între umerii
strâmbi. I se smulsese basmaua; părul ei
de un blond sau mai bine zis un galben
şters, ciufulit şi încâlcit, cu viţe cenuşii, îi
cădea pe fruntea îngustă şi teşită. Era
– 1813 –
îmbrăcată într-o rochie groasă, albastră,

ca şi celelalte prizoniere, şi ţinea sub
braţul drept un pachet mic învelit într-o
batistă în carouri, ordinară, găurită. Ea
încerca să se apere cu cotul stâng de
loviturile ce i se dădeau.
Nimic mai grotesc ca trăsăturile
acestei nenorocite; avea o mutră ridicolă
şi hidoasă, alungită în chip de bot,
zbârcită, tăbăcită, nespălată, de o culoare
pământie, cu două nări şi doi ochi mici,
roşii, înguşti şi fără gene; era când
mânioasă, când umilită; ba ocăra, ba
implora; dar femeile mai mult râdeau de
văicărelile decât de ameninţările ei.
Această femeie era distracţia
deţinutelor.
Un lucru ar fi trebuit să o scutească
de aceste maltratări: era însărcinată.
– 1814 –
– Eugen Sue –
Dar urâţenia, prostia şi obiceiul de a

fi privită ca un obiect sortit
amuzamentelor tuturor, făceau ca
persecutoarele ei să fie necruţătoare, cu
tot respectul pe care, în genere, îl aveau
pentru maternitate.
Printre duşmancele cele mai
înverşunate ale lui Mont-Saint-Jean (era
numele ei de cal de bătaie), se număra şi
Lupoaica.
Aceasta era o fată înaltă, de vreo
douăzeci de ani, sprintenă, cu înfăţişare
bărbătească şi cu trăsături destul de
regulate; părul ei aspru şi negru, bătea în
roşu, faţa cu vinişoare roşii, un puf brun
îi umbrea buzele cărnoase, sprâncenele îi
erau castanii, dese şi aspre şi se îmbinau
deasupra unor ochi gălbui; un fel de
violenţă, de sălbăticie, de bestialitate
– 1815 –
reieşea din toată fizionomia acestei

femei, un rânjet permanent, buza ei
superioară răsfrântă în timpul acceselor
de furie, scoteau la iveală nişte dinţi albi
şi rari, de unde-i venea şi porecla de
Lupoaica.
Totuşi, pe această faţă se citea mai
curând îndrăzneală şi obrăznicie, decât
cruzime; cu un cuvânt, puteai deduce că
e mai mult vicioasă decât rea şi că
această femeie mai este aptă de unele
porniri cinstite, după cum povestise
inspectoarea doamnei d’Harville.
— Doamne, Doamne, dar ce v-am
făcut, striga Mont-Saint-Jean, zbătându-
se în mijlocul tovarăşelor sale. De ce vă
îndârjiţi împotriva mea?…
— Pentru că ne face plăcere.
— Pentru că nu eşti bună decât ca să
– 1816 –
– Eugen Sue –
fii chinuită…
— Asta ţi-e soarta.
— Priveşte-te… vei vedea că n-ai
dreptul să te plângi…
— Dar ştiţi bine că nu plâng decât la
urmă… sufăr cât pot.
— Ei bine, te lăsăm în pace dacă ne
spui de ce te cheamă Mont-Saint-Jean.
— Da, da, povesteşte-ne.
— Dar v-am spus de o mie de ori, e
numele unui fost soldat pe care l-am
iubit pe vremuri, şi pe care îl chema aşa
pentru că fusese rănit în bătălia de la
Mont-Saint-Jean… Am păstrat numele
ăsta… Acum sunteţi mulţumite? Cât
timp o să mă puneţi să repet mereu tot
asta?
— Dacă-ţi semăna, drăguţ mai era
soldatul ăsta!
– 1817 –
— O fi fost vreun invalid…

— O rămăşiţă de om…
— Câţi ochi de sticlă avea?
— Şi nas de tinichea?
— Desigur că-i lipseau două
picioare, două braţe şi pe lângă asta, era
surd şi orb… ca să te fi vrut…
— Sunt urâtă, un adevărat monstru,
o ştiu. Batjocoriţi-mă, poftim. Mi-e tot
una, dar nu mă bateţi, nu cer decât
asta…
— Ce ai în batista aia veche? întrebă
Lupoaica.
— Da!... da!… Ce are acolo?
— Să ne arate!
— Să vedem! Să vedem!
— O nu, vă rog mult! strigă
nenorocita, strângând cu toată puterea
în mâini bocceluţa.
– 1818 –
– Eugen Sue –
— Să i-o luăm!
— Da, smulge-i-o, Lupoaico!
— Doamne, cât sunteţi de rele!…
— Ce-ai acolo?
— Ei bine! Câteva boarfe pentru
copilul meu… le cos din cârpe vechi care
nu mai trebuiesc nimănui. N-are ce să vă
supere, nu-i aşa?
— Oh, cămăşuţa copilului lui Mont-
Saint-Jean! Să mori de râs!
— Să vedem!
— Cămăşuţa… cămăşuţa…!
— I-a luat măsura după căţelul
gardienei… cu siguranţă…
— Prindeţi, prindeţi rufăria! strigă
Lupoaica, smulgând legătura din
mâinile lui Mont-Saint-Jean.
Batista aproape zdrenţuită, se rupea,
resturi de rufe de diferite culori şi bucăţi
– 1819 –
vechi de pânză pe jumătate croite se

împrăştiară în curte şi fură călcate în
picioare de deţinutele care îşi înteţiseră
huiduielile şi hohotele de râs
— Ce de boarfe!
— S-ar zice că sunt din fundul unui
coş de peticar.
— Numai mostre de zdrenţe vechi!
— Ce bazar!
— Şi ca să coşi toate astea…
— Mai multă aţă decât pânză?
— Astea o să fie broderii…
— Ţine, ia-ţi acum zdrenţele…
Mont-Saint-Jean!
— Cum poate fi cineva atât de rău.
Doamne… atât de rău! striga biata
făptură alergând ici şi colo după cârpele
pe care se căznea să le adune, cu toate
ghionturile ce le căpăta.
– 1820 –
– Eugen Sue –
— N-am făcut rău nimănui, adăugă

ea plângând, m-am oferit să le fac toate
serviciile, numai să mă lase în pace, să le
dau jumătate din porţia mea, deşi mi-e
tare foame, ei bine, totul a fost de
pomană? Doamne, ce să fac ca să am
linişte?… Nu le e milă de o biată femeie
însărcinată! Trebuie să fii mai sălbatic
decât fiarele… M-am chinuit atât până
să strâng resturile astea de pânză… Din
ce vreţi să fac rufăraia copilului meu,
când n-am cu ce s-o cumpăr? Pe cine
păgubesc dacă adun ceea ce nimănui nu-
i foloseşte?
Deodată Mont-Saint-Jean strigă cu o
nuanţă de nădejde:
— Ah! Pentru că ai venit, Guristo…
sunt salvată… ia-mi apărarea… pe tine o
să te asculte, sunt sigură, pentru că eşti
– 1821 –
tot atât de iubită, pe cât sunt eu de urâtă.

Gurista, sosind ultima, intra tocmai
atunci în curte. Floarea-Mariei era
îmbrăcată în rochie albastră şi basma
neagră, ca toate deţinutele, dar chiar în
acest costum grosolan era fermecătoare.
Totuşi, de când cu răpirea de la ferma
din Bouqueval, trăsăturile îi păreau cu
totul schimbate: paloarea ei, odinioară
uşor îmbujorată, era acum mată ca
albastrul; până şi expresia chipului era
alta, şi oglindea un fel de demnitate
tristă. Floarea-Mariei simţea că
acceptând cu bărbăţie jertfele dureroase
ale ispăşirii, era de parcă ar atinge
culmile reabilitării.
— Spune-le să le fie milă de mine,
Guristo, reluă Mont-Saint-Jean,
implorând-o pe fată, uite cum tăvălesc
– 1822 –
– Eugen Sue –
prin curte tot ce am adunat eu cu atâta

trudă ca să înjgheb rufăria copilului
meu… Ce plăcere le poate face asta?
Floarea-Mariei nu scoase o vorbă, ci
începu să adune, una câte una, toate
cârpele de sub picioarele deţinutelor.
O prizonieră ţinea intenţionat sub
galentul ei un fel de pieptar de pânză
groasă, cenuşie. Floarea-Mariei ridică
spre această femeie privirea-i blândă şi
spuse cu voce caldă:
— Te rog, lasă-mă să ridic pieptarul
în numele acestei biete femei care
plânge…
Deţinuta îşi retrase piciorul.
Pieptarul fu salvat, precum şi toate
celelalte zdrenţe pe care Gurista le
aduna una câte una. Mai rămăsese o
mică scufiţă pe care şi-o disputau râzând
– 1823 –
două deţinute. Floarea-Mariei le spuse:

— Fiţi atât de bune şi daţi-i scufiţa…
— Ei aş!… e o scufiţă pentru o
marionetă. E cusută dintr-o bucată de
stofă cenuşie cu aplicaţii de barchet
verde şi negru şi cu o căptuşeală de
pânză de saltea. Această descriere a
scufiţei fu primită cu huiduieli şi cu
râsete nesfârşite.
— Râdeţi de ea, dar daţi-mi-o, se
rugă Mont-Saint-Jean, şi mai ales n-o
tăvăliţi prin apă ca pe celelalte... Iartă-
mă că te-am făcut să te murdăreşti,
Guristo, adăugă cu recunoştinţă Mont-
Saint-Jean.
— Dă-mi mie scufiţa aia de paiaţă,
interveni Lupoaica punând mâna pe
boneţică şi fluturând-o prin aer ca pe un
trofeu.
– 1824 –
– Eugen Sue –
— Te rog mult, dă-mi-o, spuse

Gurista.
— Nu, fiindcă o să i-o dai lui Mont-
Saint-Jean.
— Desigur!
— Ah! Că şi merită osteneală… o
asemenea zdreanţă!
— Pentru că Mont-Saint-Jean n-are
decât zdrenţe cu care să-şi îmbrace
copilul, ar trebui să-ţi fie milă de ea,
Lupoaico! răspunse întristată Floarea-
Mariei, întinzând mâna spre scufiţă.
— Nu ţi-o dau! se împotrivi brutal
Lupoaica; ce, trebuie să-ţi cedăm mereu
pentru că eşti cea mai slabă?… Mergi
prea departe, la urma urmei…
— Ce merit ai mai avea cedând,
dacă aş fi eu cea mai puternică?
răspunse Gurista cu un surâs plin de
– 1825 –
gingăşie.
— Nu, nu, vrei iar să mă
îmbrobodeşti cu glasul tău mieros… Nu
ţi-o dau!
— Haide, Lupoaico, nu fi rea…
— Lasă-mă în pace, m-ai plictisit...
— Te rog!…
— Ascultă, nu mă scoate din
răbdări… Am spus nu, e nu! strigă
Lupoaica înfuriată.
— Fie-ţi milă de ea, Uită-te cum
plânge!
— Ce-mi pasă mie de asta?… Cu
atât mai rău pentru ea! Ea e calul nostru
de bătaie…
— Foarte bine… Foarte bine! Nu
trebuie să-i dăm zdrenţele, murmurau
deţinutele, îndemnate de pilda
Lupoaicei. Cu atât mai rău pentru Mont-
– 1826 –
– Eugen Sue –
Saint-Jean…!
— Aveţi dreptate, cu atât mai rău
pentru ea, spuse Floarea-Mariei cu
amărăciune, e calul vostru de bătaie…
trebuie să se resemneze… Gemetele ei
vă înveselesc, lacrimile ei vă fac să
râdeţi… doar trebuie să vă petreceţi şi
voi vremea cu ceva! Chiar dacă aţi
ucide-o, tot n-ar avea nimic de spus… Ai
dreptate, Lupoaico, aşa e drept!…
Această biată femeie nu face rău
nimănui, nu poate să se apere, e singură
în faţa tuturor… o covârşiţi… asta e
faptă vitejească şi foarte dreaptă!
— Deci noi suntem nişte laşe? strigă
Lupoaica, furată de violenţa caracterului
ei, neputând îngădui nicio contrazicere.
Suntem nişte laşe, ai? reluă ea din ce în
ce mai îndârjită.
– 1827 –
Murmure ameninţătoare contra

Guristei începură să se facă auzite.
Deţinutele, jignite, se apropiară şi o
înconjurară, vociferând, revoltându-se
împotriva ascendentului pe care până
atunci fata îl avusese asupra lor
— Ne face laşe!
— Cu ce drept ne face ea morală?
— Dar ce, parcă e mai ceva decât
noi?
— Ne-am purtat prea bine cu ea.
— Şi acum îşi ia nasul la purtare.
— Dacă ne place să ne batem joc de
Mont-Saint-Jean, ce-i pasă ei?
— Dacă e aşa, o să fii bătută şi mai
rău decât înainte, auzi tu, Mont-Saint-
Jean?
— Uite, ţine o arvună, zise una
dându-i un pumn.
– 1828 –
– Eugen Sue –
— Şi dacă te mai amesteci în ce nu te

priveşte Guristo, o să păţeşti şi tu la fel.
— Da, da!
— N-am isprăvit! strigă Lupoaica.
Trebuie ca Gurista să ne ceară iertare
pentru că ne-a făcut, laşe!… Aşa… dacă
ne-am lua după ea, ar ajunge să ne calce
în picioare. Suntem şi noi nişte proaste,
că nu ne-am dat seama de asta!
— Să ne ceară iertare!
— În genunchi!
— În amândoi genunchii!
— Altminteri o s-o tratam ca pe
Mont-Saint-Jean, protejata ei.
— În genunchi! În genunchi!
— Aha! Suntem nişte laşe!
— Mai spune o dată, hai!
Floarea-Mariei nu luă în seamă
aceste ţipete furioase, aşteptă să treacă
– 1829 –
furtuna, apoi, când crezu că va fi auzită,

îi răspunse Lupoaicei, care continua să
repete:
— Îndrăzneşte să mai spui o dată că
suntem laşe!
— Voi? Nu, nu, această biată Mont-
Saint-Jean e laşă, fiindcă i-aţi rupt
hainele, aţi bătut-o, aţi târât-o în noroi...
Ea e o laşă. Nu vedeţi cum plânge, cum
tremură privindu-vă? Încă o dată, ea e
laşă, fiindcă se teme de voi!
Dacă Floarea-Mariei ar fi vorbit de
dreptate, de datorie, pentru a înfrânge
îndârjirea stupidă şi brutală a
deţinutelor împotriva lui Mont-Saint-
Jean, n-ar fi fost ascultată? Le-a
impresionat, adresându-se acelui
simţământ de generozitate naturală care
nu se stinge niciodată nici chiar în lumea
– 1830 –
– Eugen Sue –
cea mai coruptă.

Lupoaica şi camaradele ei mai
bombăneau, dar se simţeau, se
recunoşteau laşe.
Floarea-Mariei nu vru sa exploateze
această primă izbândă şi continuă:
— Calul vostru de bătaie nu merită
milă, spuneţi; dar. Dumnezeule, copilul
merită! Credeţi că el nu simte loviturile
pe care i le daţi maică-si? Când dânsa
cere milă, o face pentru copil, nu pentru
ea! Când cere să-i daţi puţină pâine,
dacă vă prisoseşte, fiindcă îi e mai foame
ca de obicei, n-o face pentru ea, ci pentru
copil! Când vă imploră cu lacrimi în ochi
să-i lăsaţi aceste boarfe, strânse cu atâta
trudă, nu vă roagă pentru ea, ci pentru
copil! Această scufiţă din petice şi bucăţi
din pânză de saltea, de care vă bateţi joc,
– 1831 –
e caraghioasă, poate, totuşi, pe mine,

numai văzând-o, mă face să plâng:
bateţi-vă joc de mine şi de Mont-Saint-
Jean, dacă vă e poftă, dar nu de un biet
copil nevinovat!
Deţinutele nu mai râdeau. Lupoaica
privea chiar cu înduioşare scufiţa pe care
o ţinea încă în mână.
— Doamne, reluă Floarea-Mariei
ştergându-şi ochii cu dosul mâinii ei albe
şi gingaşe, ştiu că nu sunteţi rele… O
chinuiţi pe Mont-Saint-Jean din lipsă de
distracţie, nu din cruzime. Dar nu uitaţi
de copil. Dacă l-ar ţine în braţe, ar apăra-
o împotriva voastră. Nu numai că n-aţi
lovi-o de teamă să nu vătămaţi copilul,
dar dacă i-ar fi frig, i-aţi da maică-si tot
ce-aţi putea ca să-l acoperiţi, nu-i aşa,
Lupoaico?
– 1832 –
– Eugen Sue –
— Aşa e… Un copil, cine n-ar avea

milă de el?
— E atât de firesc…
— Dacă i-ar fi foame, nu v-aţi lua
pâinea de la gură pentru el? Nu-i aşa,
Lupoaico?
— Da, şi din toată inima… nu sunt
mai rea decât oricare alta.
— Nici noi…
— Un biet copil nevinovat!
— Pe cine l-ar lăsa inima să-i facă
rău?
— Ar trebui să fii un monstru!
— Fără inimă!
— Fiare sălbatice!
— Bine, vă spuneam că nu sunteţi
rele, reluă Floarea-Mariei, sunteţi bune,
greşeala voastră este că nu vă gândiţi că
Mont-Saint-Jean, în loc să-şi aibă copilul
– 1833 –
în braţe, ca să vă înduioşeze… îl are în

pântece… asta-i tot!
— Asta-i tot! reluă Lupoaica cu
aprindere. Nu, nu e totul. Ai dreptate,
Guristo, am fost laşe… şi tu ai fost
curajoasă că ne-ai spus-o verde-n faţă!
Deodată, Lupoaica, impulsivă şi
exaltată în tot ce făcea, luă scufiţa pe
care o avea în mână, făcu din ea un fel
de pungă, scotoci în buzunar, scoase un
franc, îl aruncă în scufiţă şi strigă
arătând-o celorlalte:
— Am pus un franc ca să cumpărăm
rufărie copilului lui Mont-Saint-Jean. O
să croim şi o să coasem noi totul, aşa că
lucrul nu va costa nimic…
— Da… da… Aşa e!… să contribuim
toate!
— Bună idee!
– 1834 –
– Eugen Sue –
— Biata femeie!…
— E urâtă ca dracu!… Dar o mamă,
ca orişicare alta...
— Gurista avea dreptate: îţi vino să-
ţi verşi toate lacrimile din tine văzând
aceste zdrenţe amărâte…
— Eu dau cincizeci de centime.
— Eu un franc şi jumătate.
— Eu un franc.
— Eu douăzeci de centime, atâta am.
— Eu n-am nimic… dar îmi vând
porţia mea de mâine ca să dau şi eu
ceva. Cine mi-o cumpără?
— Eu, spuse Lupoaica, pun cincizeci
de centime pentru tine… Dar o să-ţi
păstrezi porţia şi Mont-Saint-Jean o să
aibă un trusou de prinţesă.
Să redăm surprinderea, bucuria lui
Mont-Saint-Jean, ar fi peste putinţă;
– 1835 –
chipul ei urât şi caraghios, înecat de

lacrimi, părea aproape înduioşător.
Floarea-Mariei era şi ea fericită, deşi
fusese nevoită să spună Lupoaicei, când
aceasta îi întinsese scufiţa;
— Eu n-am bani… dar voi lucra cât
o să vreţi…
— Oh! îngeraşul meu, strigă Mont-
Saint-Jean, căzând în genunchi în faţa
Guristei şi încercând să-i sărute mâna, ce
am făcut eu oare ca să fii atât de miloasă
cu mine, şi toate celelalte de asemenea?
E oare cu putinţă, Dumnezeule? Rufărie
pentru copilul meu, o rufărie adevărată
şi tot ce-i va trebui? Cine ar fi crezut una
ca asta?
— Avem optzeci şi opt de franci şi
treizeci şi cinci de centime, zise
Lupoaica, sfârşind de numărat suma
– 1836 –
– Eugen Sue –
colectată, pe care o ascunse în scufiţă.

— Cine va fi casiera, până vom
folosi banii? Să nu-i dăm lui Mont-Saint-
Jean că e prea proastă.
— Să ţină Gurista banii, strigară
toate într-un glas.
— Dacă vreţi să mă ascultaţi,
interveni Floarea-Mariei, s-o rugăm pe
inspectoare, doamna Armand, să ia în
primire suma şi să cumpere ce trebuie
pentru copil şi, poate, cine ştie? Doamna
Armand va preţui fapta voastră bună şi
va cere să se scadă câteva zile de
puşcărie acelora care vor fi fost bine
notate! Ei bine, Lupoaico, adăugă
Floarea-Mariei, luând-o pe camarada ei
de braţ, nu eşti mai mulţumită acum
decât adineauri când aruncai în vânt
bietele zdrenţe ale lui Mont-Saint-Jean?
– 1837 –
Lupoaica nu răspunse.
În aceeaşi clipă doamna Armand
veni s-o ia pe Floarea-Mariei, ca s-o
prezinte doamnei d’Harville.
— Constat cu plăcere spuse
inspectoarea că prezenţa Guristei în
închisoare v-a purtat noroc, dumitale ca
şi celorlalte… ştiu că ai strâns bani
pentru această biată Mont-Saint-Jean;
asta e o faptă bună… creştinească,
Lupoaico. Se va ţine seama de ea… Eram
sigură că eşti mai bună decât vrei să
pari… Ca răsplată pentru fapta
dumitale, cred că-ţi pot făgădui că ţi se
vor reduce mult zilele de închisoare ce-ţi
mai rămân de ispăşit.
Şi doamna Armand se depărta,
urmată de Floarea-Mariei.
– 1838 –
– Eugen Sue –
Capitolul 8
PROTECTOAREA
După puţin, inspectoarea intră

împreună cu Gurista în micul salon
unde se afla Clémence. Obrazul fetei se
înviorase puţin după convorbirea cu
Lupoaica.
— Doamna marchiză, impresionată
de bunele referinţe pe care i le-am dat
despre dumneata, spuse doamna
Armand Floarei-Maria, vrea să te vadă şi
va binevoi, poate, să te scoată de aici
înaintea expirării pedepsei dumitale.
— Vă mulţumesc, doamnă, răspunse
cu timiditate Floarea-Mariei adresându-
se doamnei Armand, care o lăsă singură
cu marchiza.
Aceasta, izbită de candoarea
– 1839 –
trăsăturilor protejatei sale, de ţinuta ei

plină de graţie şi de sfială, nu putea uita
că Gurista pronunţase în timpul
somnului numele lui Rudolf şi că
inspectoarea credea că biata prizonieră
era pradă unui amor puternic şi tăinuit.
Cu toate că era convinsă că nu putea
fi vorba de marele duce Rudolf,
Clémence recunoştea totuşi că, în ce
priveşte frumuseţea, Gurista era demnă
de dragostea unui prinţ.
La vederea protectoarei sale, a cărei
fizionomie, după cum am arătat,
exprima o nespusă bunătate, Floarea-
Mariei se simţi imediat atrasă către ea.
— Copila mea, îi spuse Clémence,
lăudând mult blândeţea caracterului şi
purtarea dumitale exemplară, doamna
Armand se plânge totuşi de puţina
– 1840 –
– Eugen Sue –
încredere pe care i-o arăţi.

Floarea-Mariei plecă fruntea fără să
răspundă.
— Hainele de ţărancă cu care erai
îmbrăcată când ai fost arestată, tăcerea
dumitale cu privire la locul unde locuiai
înainte de a fi adusă aici, dovedesc că ne
ascunzi anumite împrejurări.
— Doamnă…
— Nu am niciun drept să-ţi cer să-
mi acorzi încredere, biata mea copilă, n-
aş vrea să-ţi pun unele întrebări
stânjenitoare; dar mi se spune că dacă aş
cere eliberarea dumitale, aceasta mi-ar fi
aprobată. Înainte de a întreprinde ceva,
aş dori să aflu ce ai de gând să faci şi din
ce vei trăi pe viitor. Odată liberată… ce
planuri ai? Dacă, aşa cum nu mă
îndoiesc, eşti hotărâtă să urmezi făgaşul
– 1841 –
bun pe care ai apucat, să ai încredere în

mine, fiindcă îţi voi da posibilitatea să-ţi
câştigi existenţa în mod onorabil…
Gurista fu mişcată până la lacrimi de
grija ce i-o arăta doamna d’Harville.
După o clipă de şovăire, ea i se
adresă:
— Vă arătaţi atât de binevoitoare şi
generoasă faţă de mine, doamnă, încât ar
trebui să rup poate tăcerea pe care am
păstrat-o asupra trecutului meu… Un
jurământ m-a oprit s-o fac până acum.
— Un jurământ?
— Da, doamnă, am jurat să nu
destăinuiesc justiţiei şi persoanelor care
conduc această închisoare, prin ce
împrejurări am fost adusă aici: totuşi…
dacă aţi voi, doamnă, să-mi faceţi o
promisiune…
– 1842 –
– Eugen Sue –
— Care?
— Aceea de a păstra acest secret; aş
putea, mulţumită dumneavoastră,
doamnă, fără a-mi călca jurământul, să
liniştesc persoanele respectabile, care
desigur că sunt foarte îngrijorate de
soarta mea.
— Bizuie-te pe tăcerea mea, nu voi
destăinui decât ceea ce-mi îngădui.
— Oh! Mulţumesc, doamnă; mă
temeam că tăcerea faţă de binefăcătorii
mei să nu fie socotită drept
nerecunoştinţă.
Glasul blând al Floarei-Maria şi
vocabularul ei aproape ales, făcură să
crească şi mai mult uimirea doamnei
d’Harville.
— Nu-ţi ascund, îi spuse ea, că
ţinuta dumitale, vorbele dumitale, totul
– 1843 –
mă surprinde în cel mai înalt grad. Cum

oare, cu o asemenea educaţie îngrijită, ai
putut…
— Cădea atât de jos, nu e aşa,
doamnă? zise Gurista cu amărăciune.
Pentru că, vai! Această educaţie am
primit-o abia de curând. Datoresc
această binefacere unui protector
generos, căruia, ca şi dumneavoastră,
doamnă, fără să mă cunoască, fără
măcar să aibă informaţiile favorabile ce
vi s-au dat asupra mea, i s-a făcut milă
de mine…
— Şi acest protector cine e?
— Nu ştiu, doamnă.
— Nu ştii?
— Nu-l cunosc decât prin bunătatea
lui fără margini; mulţumită cerului m-
am aflat în drumul lui.
– 1844 –
– Eugen Sue –
— Şi unde l-ai întâlnit?

— Într-o noapte, în Cité, în cartierul
rău famat, răspunse Gurista, coborând
privirea, un bărbat voia să mă bată; acest
binefăcător necunoscut m-a apărat cu
mult curaj, şi asta a fost prima mea
întâlnire cu el.
— Era deci un om… din popor?
— Când l-am văzut prima oară aşa
arăta, după port şi vorbă… dar mai
târziu…
— Mai târziu?
— Felul cum mi-a vorbit, adâncul
respect de care se bucura în faţa
persoanelor cărora m-a încredinţat, totul
mi-a dovedit că luase, pentru a nu fi
recunoscut, înfăţişarea unui om care
frecventa asemenea cartiere.
— Dar în ce scop?
– 1845 –
— Nu ştiu…
— Cunoşti numele acestui protector
misterios?
— Oh! Da, doamnă, replică Gurista
cu ardoare, mulţumesc Domnului că pot
mereu să-l binecuvântez şi să mă închin
acestui nume… Salvatorul meu se
numeşte domnul Rudolf…
Clémence roşi.
— Şi n-are alt nume? o întrebă ea
repede pe Floarea-Mariei.
— Nu-l ştiu, doamnă… La ferma
unde m-a trimis era cunoscut numai sub
numele de domnul Rudolf.
— Şi cam ce vârstă are?
— E încă tânăr, doamnă…
— Şi frumos?
— O! Da… frumos, nobil… ca inima
lui.
– 1846 –
– Eugen Sue –
Recunoştinţa, patima cu care

Floarea-Mariei pronunţase aceste
cuvinte, făcură o impresie dureroasă
asupra doamnei d’Harville.
Un presentiment inexplicabil îi
spunea ea era vorba de prinţ.
„Presupunerile inspectoarei erau
întemeiate“, gândea Clémence… Gurista
îl iubea pe Rudolf şi numele lui era cel
pe care îl rostise în timpul somnului… În
ce stranii împrejurări o întâlnise prinţul
pe această nefericită copilă? De ce se
dusese Rudolf travestit în cartierul rău
famat?
Marchiza nu putea găsi răspuns la
aceste întrebări, îşi amintea numai de
ceea ce îi povestise odinioară Sarah,
minţind cu răutate şi ponegrind
pretinsele excentricităţi ale lui Rudolf, de
– 1847 –
amorurile lui ciudate… Nu era, ce-i

drept, curios ca scosese din mocirlă
aceasta fiinţă de o frumuseţe răpitoare şi
de o inteligenţă neobişnuita?
Clémence avea sentimente nobile,
dar era femeie şi nutrea pentru Rudolf o
dragoste adâncă deşi era hotărâtă să
păstreze acest secret în cel mai tainic
ungher al inimii ei…
Fără a se gândi că poate nu era
vorba decât de una din acele fapte bune
pe care prinţul obişnuia să le facă în
mod discret, fără să-şi dea seama că
poate confundă recunoştinţa cu
dragostea, că, în sfârşit, acest sentiment,
oricât de afectuos era, putea fi ignorat de
Rudolf, marchiza, într-o primă pornire
de amărăciune şi de nedreptate, nu se
putu opri să nu vadă în Guristă o rivală.
– 1848 –
– Eugen Sue –
Mândria ei se răzvrăti, simţind că

roşeşte, că suferă fără voia ei, pentru o
rivală atât de nedemnă de ea. Clémence
reluă dar pe un ton sec, care contrasta
izbitor cu afectuoasa bunăvoinţă de la
început:
— Şi cum se face, domnişoară, că
protectorul dumitale te lasă în puşcărie?
Cum ai ajuns aici?
— Dumnezeul meu! doamnă,
răspunse cu sfială Floarea-Mariei,
surprinsă de această bruscă schimbare
de ton, oare v-am displăcut cu ceva?
— În ce ai fi putut să-mi displaci?
întrebă cu trufie doamna d’Harville.
— Pentru că mi se pare, doamnă, că
adineauri îmi vorbeaţi cu mai multă
bunăvoinţă.
— Într-adevăr, domnişoară, nu
– 1849 –
trebuie oare să-mi cântăresc fiecare

cuvânt?… Consimţind că mă ocup de
dumneata, am dreptul, cred, să-ţi pun
anumite întrebări…
De abia rostise aceste cuvinte, că
marchizei îi păru rău din mai multe
motive, de asprimea lor. În primul rând,
printr-o lăudabilă revenire a
generozităţii ei înnăscute şi apoi, fiindcă
îşi dădea seama că, tratându-şi cu
severitate rivala, nu va mai afla nimic
din ceea ce dorea să ştie.
Într-adevăr chipul Guristei, la
început deschis şi încrezător, exprima de
astă dată teamă.
Ca şi mimoza, care la prima atingere
îşi strânge foile gingaşe şi se închide
într-însa, inima Floarei-Maria se strânse
dureros.
– 1850 –
– Eugen Sue –
Clémence reluă convorbirea cu

prudenţă, ca să nu trezească bănuielile
protejatei sale printr-o schimbare prea
bruscă:
— Într-adevăr, îţi repet că nu pot
înţelege cum, vorbind atât de elogios de
binefăcătorul dumitale, ai ajuns totuşi
aici. Cum oare, după ce ai revenit pe
calea cea bună, să rişti să fii arestată
noaptea, pe un, bulevard care-ţi era
interzis? Toate acestea ţi-o mărturisesc,
îmi par extraordinare… Vorbeşti de un
jurământ de pe urma căruia ţi-ai impus
tăcerea… Dar chiar şi jurământul ăsta mi
se pare ciudat!…
— Am spus adevărul, doamnă.
— Sunt sigură… E destul să se uite
cineva la dumneata, să te asculte
vorbind, ca să te creadă incapabila de
– 1851 –
minciună, dar ce e de neînţeles în

situaţia dumitale, măreşte, stârneşte şi
mai mult curiozitatea mea… Numai
acestui fapt trebuie să atribui asprimea
vorbelor mele de adineauri. Haide…
recunosc, am greşit, fiindcă, deşi n-am
alt drept la confidenţele dumitale decât
via mea dorinţă de a te ajuta, te-ai oferit
să-mi spui ceea ce n-ai spus nimănui şi
deci sunt foarte mişcată, crede-mă,
sărmană copilă, de această dovadă a
încrederii ce o ai în mine. Aşa că îţi
făgăduiesc, păstrându-ţi taina cu grijă,
dacă mi-o încredinţezi, că voi face ce-mi
stă în putinţă să ating ţelul pe care-l
urmăreşti.
Mulţumită acestei „cârpeli“ destul
de meşteşugite (să ni se ierte această
grosolănie), doamna d’Harville recâştigă
– 1852 –
– Eugen Sue –
încrederea Guristei care, o clipă, se

speriase.
Floarea-Mariei, în nevinovăţia ei, se
învinuia chiar că tălmăcise rău vorbele
care o derutaseră.
— Iertaţi-mă, doamnă, răspunse ea,
am greşit nespunându-vă de îndată ceea
ce doreaţi să aflaţi, dar mi-aţi cerut
numele binefăcătorului meu şi n-am
putut rezista fericirii de a vorbi de el…
— Foarte bine… Asta dovedeşte cât
îi eşti de recunoscătoare. Dar prin ce
împrejurare i-ai părăsit pe oamenii de
treabă cărora te încredinţase el? Asta e
oare faptul care justifică jurământul
despre care mi-ai vorbit?
— Da, doamnă! Dar mulţumită
dumneavoastră cred că voi putea,
ţinându-mi cuvântul dat, să-i liniştesc pe
– 1853 –
binefăcătorii mei în privinţa dispariţiei

mele…
— Haide, biata mea copilă, te ascult.
— Acum vreo trei luni, domnul
Rudolf mă condusese la o fermă la patru
sau cinci leghe de aici…
— Te-a condus… chiar el?
— Da, doamnă… M-a încredinţat
unei doamne pe cât de bună pe atât de
venerabilă, pe care în curând am iubit-o
ca pe mama mea… Ea şi preotul satului,
mulţumită recomandării domnului
Rudolf, s-au ocupat de educaţia mea…
— Şi domnul Rudolf venea adeseori
la fermă?
— Nu, doamnă, a venit de trei ori
cât am stat acolo.
Clémence nu-şi putu ascunde o
tresărire de bucurie.
– 1854 –
– Eugen Sue –
— Şi când venea să te vadă, erai

foarte fericită, nu-i aşa?
— Oh! Da, doamnă! Era pentru mine
mai mult decât fericire, era un
simţământ de recunoştinţă, de respect,
de admiraţie şi chiar puţin de teamă…
— Teamă?
— De la el până la mine… de la el
până la ceilalţi… distanţa e atât de
mare!…
— Dar ce rang are?
— Nu ştiu dacă are vreun rang,
doamnă.
— Totuşi vorbeşti de distanţa mare
care este între el şi ceilalţi.
— Oh! doamnă… ceea ce-l aşază mai
presus de toată lumea e măreţia
caracterului său… este nesfârşita sa
generozitate faţă de cei care suferă…
– 1855 –
este entuziasmul pe care il insuflă

tuturor… Până şi cei răi nu-i pot auzi
numele fără să se cutremure… îl
respectă pe cât se tem de el… Dar iertaţi-
mă, doamnă, că vă vorbesc iar de el…
trebuie să tac… V-aş da o imagine
incompletă a aceluia pe are trebuie să te
mărgineşti a-l adora în tăcere ca şi cum
ai vrea să exprimi prin cuvinte bunătatea
lui Dumnezeu.
— Această comparaţie…
— E poate o profanare, doamnă…
Dar înseamnă oare să jigneşti pe
Dumnezeu comparându-l cu acela care
mi-a dat conştiinţa binelui şi răului,
acela care m-a smuls din prăpastie…
acela, în sfârşit, căruia îi datorez o viaţă
nouă?
— Nu te dojenesc, copila mea, eu
– 1856 –
– Eugen Sue –
înţeleg toate nobilele tale exagerări. Dar

cum de ai părăsit ferma în care te simţeai
atât de fericită?
— Vai.!… n-a fost cu voia mea,
doamnă!
— Cine te-a silit?
— Într-o seară, sunt câteva zile de-
atunci, zise Floarea-Mariei, înfiorându-
se încă la aceasta amintire, mă duceam la
casa parohială a satului, când, o femeie
rea, rare mă chinuise în copilărie şi un
bărbat, complicele ei, care era ascuns cu
dânsa într-un şanţ al drumului, s-au
aruncat asupra mea şi, după ce mi-au
pus un căluş, m-au dus cu ei într-o
trăsură.
— În ce scop?
— Nu ştiu, doamnă, cred că răpitorii
mei au fost puşi la cale de nişte oameni
– 1857 –
puternici.
— Ce urmări a avut această răpire?
— De-abia s-a pus în mişcare birja,
că femeia rea, pe care o cheamă
Cucuvaia, a strigat: „Am vitriol, am să-i
frec obrazul Guristei ca s-o pocesc!“
— Ce oroare! Copilă nenorocită… Şi
cine te-a salvat din această primejdie?
— Complicele acelei femei… un orb
numit Învăţătorul.
— El ţi-a luat apărarea?
Da, doamnă, în această împrejurare
şi încă într-o alta. De data asta lupta s-a
dat între el şi Cucuvaia… Folosindu-se
de puterea lui, Învăţătorul a silit-o să
arunce pe geamul portierei sticla cu
vitriol. Acesta e primul serviciu pe care
mi l-a făcut, după ce a contribuit totuşi
la răpirea mea… Noaptea era adâncă…
– 1858 –
– Eugen Sue –
După un ceas şi jumătate trăsura s-a

oprit, cred, pe şoseaua mare care
străbate câmpul Saint-Denis; un om
călare aştepta acolo… „Ei bine, zise el,
aţi pus mâna pe ea?“ „Da, răspunse
Cucuvaia, care era furioasă că fusese
împiedicata să mă desfigureze. „Dacă
vreţi să vă scăpaţi de ea am un mijloc
bun: o voi întinde pe pământ şi voi trece
cu roţile trăsurii peste capul ei… Se va
crede că a fost zdrobită în urma unui
accident.
— Dar e groaznic!
— Vai, doamnă, Cucuvaia era în
stare să facă ceea ce spunea. Din fericire,
omul călare i-a răspuns că nu trebuie să
fiu vătămată, doar ţinută două luni
închisă într-un loc de unde nu aş putea
nici ieşi, nici scrie. Atunci Cucuvaia a
– 1859 –
propus să fiu dusă la un om numit Braţ-

Roşu, patronul unei taverne de pe
Champs-Elysées. Această tavernă avea
mai multe odăi subterane; una din ele
mi-ar putea sluji de închisoare, spunea
Cucuvaia. Omul călare primi această
propunere; apoi mi-a făgăduit că după
ce voi fi stat două luni la Braţ-Roşu, îmi
va fi asigurată o situaţie care mă va
împiedica să-mi pară rău după ferma de
la Bouqueval.
— Ce mister ciudat!
— Acest om i-a dat Cucuvaiei nişte
bani şi i-a spus că o să-i mai dea când
voi fi scoasă de la Braţ-Roşu, şi plecă în
galopul calului. Trăsura noastră îşi urmă
drumul către Paris. Puţină vreme înainte
de a ajunge la barieră, Învăţătorul spuse
Cucuvaiei: „Vrei s-o închizi pe Guristă
– 1860 –
– Eugen Sue –
într-una din pivniţele lui Braţ-Roşu; ştii

bine că fiind lângă râu, aceste pivniţe
sunt inundate iarna!… Vrei deci s-o
îneci?“ „Da“, răspunse Cucuvaia.
— Dar pentru Dumnezeu, ce i-ai
făcut acestei femei oribile?
— Nimic, doamnă… încă din
copilărie această femeie s-a îndârjit
împotriva mea… Învăţătorul i-a răspuns;
„Nu vreau s-o îneci pe Guristă, nu se va
duce la Braţ-Roşu.„ Cucuvaia era tot atât
de mirată ca şi mine când îl auzi pe
omul acesta luându-mi apărarea. Atunci
ea se înfurie şi se jură că mă va duce la
Braţ-Roşu, împotriva voinţei
Învăţătorului. „Te opresc să faci asta, a
spus el, fiindcă o ţin de braţ pe Guristă:
nu-i voi da drumul şi te voi sugruma
dacă te apropii de ea.“ „Dar ce vrei să
– 1861 –
faci cu ea? a strigat Cucuvaia, trebuie

doar să dispară pe două luni, fără să se
ştie unde e!…“ „Există un mijloc, a
răspuns Învăţătorul, o să mergem pe
Champs-Elysées, o să oprim trăsura la o
oarecare distanţă de un post de gardă, te
vei duce la Braţ-Roşu, în taverna lui, e
miez de noapte, o să-l găseşti, îl iei aici,
el o s-o ducă pe Guristă la postul de
poliţie, declarând că e o prostituată din
Cité şi că a găsit-o vagabondând în jurul
cârciumii sale. Cum fetele de acest soi
sunt condamnate la trei luni închisoare
dacă sunt surprinse pe Champs-Elysées
şi cum Gurista este încă înscrisă la
poliţie, va fi arestată şi dusă la Saint-
Lazare, unde va fi păzită şi ascunsă tot
atât de bine ca şi în pivniţa lui Braţ-
Roşu.“ „Dar, s-a împotrivit Cucuvaia,
– 1862 –
– Eugen Sue –
Gurista n-o să se lase arestată. Odată la

postul de gardă, o să spună că am răpit-
o şi o să ne denunţe. Chiar dacă o să fie
arestată, o să scrie protectorilor ei şi totul
o să fie dat pe faţă.“ „Nu, o să se ducă la
închisoare de bunăvoie, a răspuns
Învăţătorul, şi o să jure că nu ne denunţă
nimănui cât o să stea la Saint-Lazare şi
nici după aceea; mi-e datoare asta
pentru că am apărat-o să nu fie pocită de
tine, Cucuvaie, şi înecată în pivniţa lui
Braţ-Roşu. Dar dacă, deşi a jurat, o pune
dracu să trăncănească, o să trecem ferma
de la Bouqueval prin foc şi sânge.“ Apoi,
adresându-se mie, Învăţătorul a
adăugat: „Hotărăşte-te, jură că ai să faci
ce-ţi cer, o să scapi cu două luni de
puşcărie; dacă nu, te dau pe mâna
Cucuvelei care o să te ducă în pivniţa lui
– 1863 –
Braţ-Roşu, unde ai să mori înecată.

Haide, hotărăşte-te… Ştiu că dacă juri o
să te ţii de cuvânt. “
— Şi ai jurat?
— Vai, da, doamnă, atât mi-era de
frică să nu fiu desfigurata sau înecată…
asta mă îngrozea… O altă moarte mi s-ar
fi părut mai puţin cumplită, poate că nici
n-aş fi încercat să mă feresc de ea.
— Ce gânduri sinistre, la vârsta
dumitale! spuse doamna d’Harville,
uitându-se uimită la Guristă. Odată
scăpată de aici şi aflându-te din nou sub
ocrotirea binefăcătorilor dumitale nu vei
fi fericită? Căinţa nu ţi-ar ajuta să uiţi
trecutul?
— Dar oare trecutul se poate uita?
Oare căinţa ucide memoria, doamnă?
exclamă Floarea-Mariei pe un ton atât de
– 1864 –
– Eugen Sue –
disperat, încât Clémence tresări.

— Dar toate greşelile se răscumpără,
nefericită copilă!
— Şi amintirea decăderii
ruşinoase… doamnă, nu devine din ce în
ce mai cumplită, pe măsură ce sufletul se
purifică, pe măsură ce spiritul se înalţă?
Vai! Cu cât urcă, cu atât prăpastia din
care ai ieşit ţi se pare mai adâncă.
— Deci renunţi la orice nădejde în
reabilitare, în iertare?
— Din partea celorlalţi… nu,
doamnă. Bunătatea dumneavoastră îmi
dovedeşte că remușcările sincere dau
dreptul la îngăduinţă.
— Deci vrei să rămâi singura
neînduplecată faţă de dumneata însăşi?
— Alţii vor putea să se facă a nu şti,
să ierte, să uite ce-am făcut… Eu însă
– 1865 –
nu…
— Şi câteodată ai vrea să mori?
— Câteodată! spuse Gurista.
Surâzând cu amărăciune. Apoi continuă
după o clipă de tăcere: Câteodată… da,
doamnă.
— Totuşi te temeai să nu fii
desfigurată de acea oribilă femeie; ţineai
deci la frumuseţea dumitale, biată
copilă! Asta dovedeşte că viaţa mai are
farmec pentru dumneata. Curaj, deci,
curaj!…
— Poate ca e o slăbiciune să gândeşti
astfel, dar dacă aş fi frumoasa, cum o
spuneţi, doamnă, aş vrea să mor
frumoasă, rostind numele
binefăcătorului meu…
Ochii doamnei d’Harville se
umplură de lacrimi. Floarea-Mariei
– 1866 –
– Eugen Sue –
rostise aceste cuvinte din urmă cu atâta

naturaleţe, chipul ei angelic, palid,
abătut, surâsul ei dureros, erau atât de
potrivite cu vorbele ei, că nimeni nu s-ar
fi putut îndoi de adevărul funestei ei
dorinţe.
Doamna d’Harville era înzestrată cu
prea mult discernământ. Ca să nu simtă
ce era inexorabil, fatal, în acest gând al
Guristei: „Nu voi uita niciodată ce-am
fost…“ Obsesie care avea să o domine
neîncetat, s-o chinuiască toată viaţa.
Clémence, ruşinată că, preţ de o
clipa, înţelesese greşit generozitatea
totdeauna dezinteresată a prinţului,
regretă că se lăsase târâtă de un
simțământ absurd de gelozie împotriva
Guristei care îşi mărturisea cu o
copilărească însufleţire, recunoştinţa faţă
– 1867 –
de protectorul ei.
Lucru curios, admiraţia pe care
această sărmană prizonieră o resimţea în
chip atât de viu pentru Rudolf, mărea
poate şi mai mult dragostea adâncă pe
care Clémence va trebui sa i-o tăinuiască
mereu.
Apoi, pentru a-şi îndepărta aceste
gânduri, continuă:
— Sper că pe viitor vei fi mai puţin
aspră cu dumneata însăţi. Dar să vorbim
de jurământul acela: acum îmi dau
seama de pricina tăcerii dumitale. N-ai
vrut să-i denunţi pe aceşti mizerabili!
— Cu toate că Învăţătorul
participase la răpirea mea, îmi luase de
două ori apărarea… Mă temeam să nu
par nerecunoscătoare faţă de el.
— Şi i-ai ajutat în planurile lor, pe
– 1868 –
– Eugen Sue –
aceşti monştri?
— Da, doamnă! Eram atât de
îngrozită…! Cucuvaia s-a dus după Braţ-
Roşu; el m-a predat apoi postului de
gardă, spunând că m-a găsit dând
târcoale în jurul cârciumii sale. N-am
negat. Am fost ridicată şi ma-u închis
aici.
— Dar prietenii dumitale de la
fermă trebuie să fie în prada unei
îngrijorări groaznice!
— Vai, doamnă, în prima mea
pornire de spaimă, nu m-am gândit că
jurământul mă oprea să le dau de
veste… Acum acest lucru mă
îngrozeşte… Dar cred că nu-mi calc
cuvântul rugându-vă să-i scrieţi
doamnei Georges, la ferma Bouqueval,
să nu-şi facă griji în ce mă priveşte, fără
– 1869 –
însă a trăda locul unde mă aflu. Fiindcă

am făgăduit să nu-l dezvălui…
— Copila mea, aceste precauţiuni
vor deveni inutile dacă, la
recomandarea, mea, vei fi graţiată.
Mâine te vei întoarce la fermă, fără a-ţi fi
călcat cuvântul. Mai târziu, te vei sfătui
cu binefăcătorul dumitale, ca să ştii în ce
măsură eşti legată de un jurământ făcut
sub ameninţare.
— Credeţi, doamnă… că mulţumită
bunăvoinţei dumneavoastră pot
nădăjdui să ies curând de aici?
— Eşti atât de demnă de interes,
încât sunt sigură că voi izbândi şi nu mă
îndoiesc că poimâine îi vei putea linişti
pe binefăcătorii dumitale…
— Doamne, cum de-am meritat
atâta bunăvoinţă din partea
– 1870 –
– Eugen Sue –
dumneavoastră? În ce fel să vă
mulţumesc?
— Urmând să te porţi ca şi până
acum… Îmi parc rău că nu pot face
nimic pentru soarta dumitale viitoare – e
o sarcină plăcută pe care prietenii
dumitale şi-au asumat-o…
Doamna Armand se ivi pe
neaşteptate, cu un aer consternat:
— Doamnă marchiză, se adresă
şovăind Clémencei, sunt întristată de
vestea pe care trebuie să v-o aduc.
— Ce vreţi să spuneţi, doamnă?
— Domnul duce de Lucenay e jos...
vine de la dumneavoastră, doamnă.
— Dumnezeule, mă speriaţi, ce s-a-
ntâmplat?
— Nu ştiu, doamnă, domnul de
Lucenay e însărcinat să vă dea o veste…
– 1871 –
pe cât de tristă pe atât de neprevăzută…

A aflat de la doamna ducesă, soţia lui, că
sunteţi aici şi a venit în mare grabă…
— O veste tristă! îşi spuse doamna
d’Harville.
Apoi deodată strigă cu un glas
sfâşietor:
— Copilul meu… copilul meu… s-ar
putea... Oh, vorbiţi, vă implor!
— Nu ştiu, doamnă!
— Oh! Fie-vă milă, milă, doamnă,
duceţi-mă la domnul de Lucenay! strigă
doamna d’Harville, ieşind, înnebunită,
urmată de doamna Armand,
— Biată mamă! spuse cu tristeţe
Gurista, urmărind-o pe Clémence cu
privirea. Oh! Nu! e cu neputinţă!…
Chiar în clipa când se arăta atât de
binevoitoare faţă de mine, să primească
– 1872 –
– Eugen Sue –
o asemenea lovitură! Nu, nu, încă o dată,

nu e cu putinţă!
Capitolul 9
CECILY
Înainte de a-l face pe cititor să asiste

la o discuţie între doamna Séraphin şi
madam Pipelet, îi vom spune că
Anastasia, fără să pună câtuşi de puţin la
îndoială probitatea şi pioşenia notarului,
îl judeca totuşi cu multă asprime pentru
severitatea cu care se purtase faţă de
Luiza Morel şi de Germain. Bineînţeles
că portăreasa o cuprindea şi pe doamna
Séraphin în această dezaprobare; dar,
politiciană abilă, doamna Pipelet, din
motivele pe care le vom expune mai jos,
îşi camufla resentimentele fată de
– 1873 –
menajeră, primind-o cu cea mai mare

cordialitate.
— Spune, te rog, începu doamna
Séraphin, ce-i cu domnul Bradamanti
(Polidori)? I-am scris aseară şi n-am
primit niciun răspuns; am trecut azi
dimineaţă să-l caut; nimeni; cred că la
această oră o să am mai multă şansă.
Madam Pipelet făcu o mutră
dezolată!
— Ah, dar ştiu că ai ghinion!
— Cum aşa!
— Domnul Bradamanti nu s-a
înapoiat încă.
— Să înnebuneşti, nu alta!
— Da, e neplăcut, sărmană doamnă
Séraphin!
— Şi eu care am atâtea lucruri să-i
spun!
– 1874 –
– Eugen Sue –
— Parcă-i un făcut!
— Cu atât mai mult cu cât trebuia să
născocesc tot felul de pretexte ca să pot
veni încoace, căci dacă domnul Ferrand,
care-i atât de evlavios, atât de scrupulos,
ar şti că-l cunosc pe şarlatanul ăsta, îţi
închipui ce scenă mi-ar face!
— Ca Alfred al meu! e atât de
încrezător, atât de cinstit, încât se sperie
din nimica toată
— Şi zici că nu ştii când se întoarce
domnul Bradamanti?
— Şi-a dat întâlnire cu cineva pentru
la şase sau la şapte seara şi m-a rugat să-
i spun persoanei pe care o aşteaptă să
vină din nou dacă până atunci nu se
înapoiază. Mai treci pe seară, îl găseşti
cu siguranţă.
Şi Anastasia adăugă în sinea ei: „Să
– 1875 –
n-ai nicio grijă; peste o oră Bradamanti e

în drum spre Normandia“.
— Am să trec diseară, răspunse cam
contrariată doamna Séraphin.
Apoi deodată:
— Mai aveam ceva să-ţi spun, urmă
ea. Ştii ce s-a întâmplat cu neruşinata aia
de Luiza pe care toată lumea o credea
atât de cinstită?
— Ah, nu-mi mai vorbi! răspunse
madam Pipelet ridicând consternată
ochii la cer. Ti se face părul măciucă.
— Aşa că nu mai avem servitoare şi
dacă auzi, din întâmplare, de vreo fată
cuminte, pricepută, harnică şi cinstită, fii
bună şi trimite-mi-o. Elementele bune
sunt atât de greu de găsit încât trebuie să
te pui pe căutat mult şi bine ca să dai de
ele.
– 1876 –
– Eugen Sue –
— Fii pe pace, doamnă Séraphin, de

cum aflu ceva, îţi dau de ştire… Vezi că
slujbele bune sunt tot atât de rare ca şi
slujnicele bune.
După care Anastasia continuă tot în
gând: „Să aştepţi să-ţi trimit o nenorocită
de fată, să moară de foame în
şandramaua ta! Auzi dumneata! Să-i
denunţi dintr-o lovitură şi pe biata Luiza
şi pe sărmanul Germain!“
— Cred că nu-i nevoie să-ţi spun,
reluă doamna Séraphin, cât de liniştită e
casa noastră. E un noroc pentru o fată să
slujească la noi şi a trebuit ca Luiza asta
să fie soi rău înnăscut ca s-o ia pe
drumuri rele, cu toate sfaturile bune şi
sănătoase pe care i le dădea domnul
Ferrand.
— Fără îndoială… Deci las’ pe mine:
– 1877 –
dacă aud vorbindu-se de o fată cum vă

trebuie vouă, o trimit la dumneata.
— Şi încă un lucru, urmă menajera;
domnul Ferrand ţine mult ca servitoarea
să n-aibă familie, fiindcă, înţelegi,
neavând la cine se duce, îşi va vedea de
treabă; aşa că, dacă dai din întâmplare
peste una ca asta, domnul notar ar
prefera să fie orfană, fiindcă… mai întâi
ar fi o faptă caritabilă şi apoi, ţi-am mai
spus-o, singură şi fără neamuri, n-ar
avea niciun pretext să iasă în oraş.
Mizerabila de Luiza e o straşnică
învăţătură pentru domnul… ce sa mai
vorbim, draga madam Pipelet? Asta face
şi mai grea alegerea unei servitoare. Un
asemenea scandal într-o casă cinstita ca
a noastră… Ce oroare! În sfârşit, pe
diseară şi, când urc la şarlatan, mă
– 1878 –
– Eugen Sue –
opresc o clipa şi la muma Burette.

— Pe diseară, doamnă Séraphin, că-l
găseşti singur pe domnul Bradamanti.
Şi menajera se depărta.
— Ce se tot încăpăţânează asta să
dea de Bradamanti! îşi zise portăreasa.
Ce-o fi vrând de la dânsul? Dar şi el ce
se mai încăpăţânează să n-o vadă înainte
de a pleca în Normandia! Aveam o
teamă cruntă că doamna Séraphin o să
mai zăbovească, cu atât mai mult cu cât
Bradamanti o aşteaptă pe dama de
aseară. N-am putut s-o văd la faţă. Dar
de astă dată am să-ncerc eu să-i
desluşesc mutra… Dar asta ce-o mai fi
vrând de la Bradamanti? O fi vreo
boieroaică sau o femeie oarecare? Dar ia
stai… am eu o idee şi încă una grozavă
să-i aflu numele. O să încerc. Un
– 1879 –
moment: cine vine din alee? Ah, e regele

chiriaşilor mei. Salut, domnule Rudolf.
Şi madam Pipelet, luând poziţia de
„Drepţi“, duse mâna la perucă.
— Era, într-adevăr, el. Nu ştia încă
de moartea lui d’Harville.
— Bună ziua, doamnă Pipelet, zise
el intrând. Domnişoara Rigolette e
acasă? Am ceva să-i spun.
— Ea? Pisicuţa asta e totdeauna
acasă. De, munca de toate zilele, nu stă
niciodată fără lucru…
— Dar nevestei lui Morel cum îi mai
merge? A mai prins niţel curaj?
— Da, domnule Rudolf. Doamna,
mulţumită dumitale sau protectorului
pe care-l reprezinţi, ea şi copiii ei sunt
mulţumiţi acum. Se simte ca peştele-n
apă. Au căldură, aer, paturi bune, hrană
– 1880 –
– Eugen Sue –
îndestulătoare, o femeie care-i îngrijeşte,

fără s-o mai pun la socoteală pe
domnişoara Rigolette care, tot muncind
ca o albină, nu-i pierde o clipă din ochi.
Apoi a venit, trimis de dumneata, un
medic negru, s-o vadă pe nevasta lui
Morel… Ha, ha, ha! ia spune, domnule
Rudolf, o fi doctor de cărbunari,
oacheşul ăsta? Le poate lua pulsul fără
să le înnegrească degetele? Dar ce
importanţă are culoarea? Cică e tare
priceput ca medic. I-a dat femeii nişte
picături care i-au făcut bine pe loc.
— Biata femeie! Trebuie să fie tare
abătută.
— Cred şi eu, domnule Rudolf… Ce
vrei? Bărbatul la balamuc, Luiza în
puşcărie… Vezi dumneata, Luiza asta i-a
rupt inima. Pentru o familie cinstită, e
– 1881 –
îngrozitor… Şi când te gândeşti că

adineauri mama Séraphin, menajera
notarului, a fost pe aici şi mi-a spus nişte
grozăvii pe seama fetei! Şi nu zici că a
avut îndrăzneala să mă-ntrebe dacă nu
ştiu o fată caro s-o înlocuiască pe Luiza
la hârciogul ăla de notar?… Zgârciţii
dracului! Închipuie-ţi că vor de
servitoare o orfană, dacă găseşti aşa
ceva. Şi ştii de ce, domnule Rudolf?
Fiindcă o orfană nu are motiv să iasă în
oraş şi stă cuminte acasă. Dar asta aşa,
de ochii lumii. Adevărul o că vor s-o
îmbrobodească pe biata fată; sa slujească
pe nimic, ca ea, neavând cine s-o
sfătuiască, să se mulţumească cu un blid
de linte. Nu-i aşa, domnule Rudolf?
— Desigur… păi da!… răspunse
acesta cu un aer preocupat.
– 1882 –
– Eugen Sue –
Aflând că doamna Séraphin caută o

orfană ca s-o înlocuiască pe Luiza,
Rudolf vedea în această împrejurare un
eventual mijloc de a izbuti să-l
pedepsească pe notar. În timp ce
portăreasa vorbea, prinţul îşi modifica
puţin câte puţin planul ce-l urzise până
atunci în legătură cu Cecily, unealta
principală în acţiunea de pedepsire ce
voia să o aplice călăului Luizei Morel.
— Doamnă Pipelet, se smulse el din
gânduri. Ai vrea să-mi faci un mare
serviciu?
— Dumnezeule mare, domnule
Rudolf! De-ar fi chiar să m-arunc în foc
sau să-mi opăresc cu ulei fierbinte
peruca, ori, dacă preferi, să muşc pe
cineva, spune ce doreşti… sunt cu totul a
dumitale… afară de cazul că ar fi să-l
– 1883 –
trădez pe Alfred…
— Linişteşte-te, doamnă Pipelet…
iată despre ce e vorba: caut un loc pentru
o orfană… e străină… n-a mai fost la
Paris şi aş vrea s-o angajeze domnul
Ferrand…
— Am auzit bine? Cum? În
şandramaua aceea, la zgârcitul ăla
bătrân?
— E o slujbă ca oricare alta… Dacă,
totuşi fata de care-ţi vorbesc n-o să se
simtă bine, o să plece de-acolo, dar cel
puţin să aibă la început din ce trăi… şi o
s-o ştiu în siguranţă.
— Mă rog, domnule Rudolf, te
priveşte, eu te-am prevenit. Dacă
socoteşti dumneata… Şi apoi, chiar daca
e zgârcit ca un câine, îndărătnic ca un
măgar, habotnic ca un ţârcovnic… e
– 1884 –
– Eugen Sue –
totuşi cinstit ca nimeni altul… Plăteşte el

prost, nu-i vorbă, dar cu bani peşin…
Mâncarea e proastă… dar e în fiecare zi
aceeaşi. În sfârşit, e o casă în care te
speteşti muncind, în schimb te şi
plictiseşti de moarte, aşa că o fată nu
riscă să calce strâmb… Cu Luiza a fost o
întâmplare.
— Doamnă Pipelet, o să-ţi
încredinţez un secret pe cuvânt de
onoare.
— Aşa cum mă numesc Anastasie
Pipelet, născută Galimard, precât e de
adevărat că e un Dumnezeu în cer, şi că
Alfred poartă haine verzi, o să fiu mută
ca un peşte...
— Să nu-i spui nimic domnului
Pipelet!…
— O jur pe capul lui chiar… Dacă-i
– 1885 –
vorba de ceva cinstit.

— Vai, doamnă Pipelet!
— Atunci ştiu cum să-l duc, n-o să
afle nimic.
— Am încredere în dumneata.
Ascultă deci; fata de care-ţi spun a făcut
o greşeală…
— Cunosc asta!… Dacă nu m-aş fi
măritat la cincisprezece ani cu Alfred,
făceam sute, mii de greşeli. Uite, aşa
cum mă vezi… eram drăcoasă rău, măi
să fie! Din fericire, Pipelet m-a potolit.
Aşa că dacă fata n-a făcut decât o
singură greşeală… mai poate spera.
— Cred şi eu. A fost servitoare în
Germania, la o rudă de-a mea. Băiatul i-a
fost complice, înţelegi dumneata…
— Cum dracu nu! înţeleg de parcă
aş fi eu cu greşeala.
– 1886 –
– Eugen Sue –
— Mama a izgonit-o pe servitoare,

dar tânărul a fost destul de uşuratic să
plece din casa părintească şi s-o aducă
pe biata fată la Paris.
— Ce vrei? Tinerii ăştia…
— După ce s-au lovit de pragul de
sus, le-a venit mintea la cap, cu atât mai
mult că şi mâncaseră cei câţiva bani.
Tânărul mi s-a adresat mie, l-am ajutat
să se întoarcă acasă, dar să lase fata aici,
poate să-i găsesc un loc. Cum însă fata e
minoră şi străină, e foarte greu să fie
angajată. Dacă ai vrea să-i spui doamnei
Séraphin că o rudă de-a dumitale,
stabilită în Germania, ţi-a recomandat
fata, poate că notarul o primeşte. Aş fi de
două ori satisfăcut. Cecily, nefiind decât
o biată rătăcită, s-ar îndrepta într-o casă
atât de severă ca a notarului… Din
– 1887 –
motivul ăsta mai ales, aş vrea s-o văd

angajată la domnul Ferrand. Nu e nevoie
să spun că, adusă de dumneata care eşti
atât de respectabilă…
— Vai, domnule Rudolf…
— Atât de stimată…
— Vai, rege al chiriaşilor mei…
— Că, în fine, recomandată de
dumneata, această fată va fi desigur
primită de doamna Séraphin, pe când
prezentată de mine…
— Se ştie!… Asta mi se potriveşte ca
o mănuşă. S-o înfund pe Séraphinoaia!
Cu atât mai bine, am şi aşa pică pe ea.
Am s-o fac să vadă stele în plină zi. O să-
i spun că aveam o verişoară, o Galimard,
în Germania, de nu ştiu câtă vreme, că a
murit şi ea şi bărbatu-su şi că fata lor,
acum orfană, trebuie să-mi cadă pe cap
– 1888 –
– Eugen Sue –
de la o zi la alta.
— Perfect! O vei conduce chiar
dumneata pe Cecily la domnul Ferrand,
fără a mai spune menajerei nimic în
plus. Deoarece nu ţi-ai mai văzut de
douăzeci de ani verişoara, nu ştii mai
nimic despre fată.
— Dar dacă fata se bâlbâie numai în
nemţeşte?
— Vorbeşte perfect franceza.
Dumneata n-ai decât s-o recomanzi cu
multă stăruinţă doamnei Séraphin; sau,
mai bine, nu… că o să intre la bănuieli…
— Mie-mi spui? De aceea nu mă las
eu dusă cu muia.
— Aşa se întâmplă totdeauna… Nu-
i spune deci decât că Cecily e orfană,
străină, foarte tânără, foarte drăguţă, ca
ar fi pentru dumneata o grea povară, că
– 1889 –
de fapt, nu simţi niciun fel de atracţie

către dânsa, mai ales că erai certată cu
mama ei şi că darul care ţi l-a lăsat te lasă
rece…
— Doamne, Dumnezeule, că dibaci
mai eşti!… Noi doi am face o pereche
cum nu s-a mai văzut. Când mă gândesc
că dacă aveai vârsta mea eram… dar, în
sfârşit, ce să mai vorbim?
— Sst!… Dacă domnul Pipelet...
— Păi da, drăguţul de el, nu prea
pricepe gluma. Cât despre fata cu
pricina, fii pe pace… îmi pun capul că o
fac pe Séraphinoaia să mi-o ceară ea să i-
o dau.
— Dacă izbuteşti, dragă doamnă
Pipelet, ai un sutar la mine. Nu-s bogat,
dar…
— Îţi râzi de mine, domnule Rudolf?
– 1890 –
– Eugen Sue –
Crezi că te servesc din interes? Din

prietenie curată, zău dacă te mint… Dar
un sutar!
— Gândeşte-te şi dumneata, dacă
fata ar rămâne fără slujbă, m-ar costa
mult mai mult…
— Iau asta numai ca să-ţi fac un
serviciu, domnule Rudolf. Dar e lotul ăl
mare pentru noi că ai venit în casa asta.
Aş putea s-o strig în gura mare, eşti
regele chiriaşilor… Dar ia stai! O trăsură!
O fi damicela lui Bradamanti… A fost şi
ieri, n-am văzut-o bine… O să ies cu
lanterna, să-i zăresc mutra. O să vezi
cum lucrez… o să ai de ce râde.
— Nu, nu, doamnă Pipelet, nu mă
interesează nici numele, nici chipul
acestei persoane, răspunse Rudolf
refugiindu-se în fundul lojei.
– 1891 –
— Hei, doamnă! strigă Anastasia

grăbindu-se să o întâmpine pe noua
venită, unde mergi mata?
— La domnul Bradamanti, răspunse
cealaltă, vădit contrariată că e oprită din
drum.
— Nu-i aici…
— Imposibil, am întâlnire cu dânsul.
— Nu-i aici…
— Te înşeli…
— Ba nu mă-nşel deloc! se rosti
portăreasa, manipulând felinarul ca sa
vadă trăsăturile femeii. Domnul
Bradamanti a ieşit cum te văd şi cum mă
vezi, nu-i acasă… adică nu pentru toală
lumea… Doar dacă întreabă de el o
doamnă…
— Ei bine, eu sunt aia… mă
plictiseşti… lasă-mă să trec!
– 1892 –
– Eugen Sue –
— Numele dumneavoastră,
doamnă?… O să ştiu dacă sunteţi cea pe
care o aşteaptă şi despre care mi-a dat
ordin să o las să intre. Dacă nu vă numiţi
cum a spus el, nu veţi putea trece decât
peste cadavrul meu.
— Ţi-a spus cum mă cheamă?
exclamă femeia pe cât de mirată pe atât
de neliniştită.
— Da, doamnă!
— Ce imprudenţă! murmură tânăra
femeie. Apoi, după o clipă de şovăire,
răspunse cu glas coborât, de parcă s-ar fi
temut că e auzită: Ei bine, mă numesc
doamna d’Orbigny.
La acest nume Rudolf tresări.
Era mama vitregă a doamnei
d’Harville.
În loc sa rămână în umbră, prinţul
– 1893 –
avansă câţiva paşi şi, la lumina lanternei,

recunoscu uşor, după portretul făcut de
marchiză, pe a doua soţie a tatălui ei.
— Doamna d’Orbigny? repetă
portăreasa. Da, ăsta e numele ce mi l-a
spus domnul Bradamanti. Puteţi urca,
doamnă.
Mama vitregă a doamnei d’Harville
trecu repede prin faţa lojei.
— Ei, ai văzut cum am dus-o pe
cucoană? Acum ştiu cum se numeşte.
Dar ce ai. Domnule Rudolf? Ce te
frământă?
— Ziceai că doamna a fost şi ieri să-l
vadă pe Bradamanti?
— Da, aseară şi, după ce-a plecat,
Bradamanti a ieşit şi el, probabil să-şi
reţină un loc la diligenţa de azi. Ştiu asta,
fiindcă s-a rugat să-i duc valiza în staţie.
– 1894 –
– Eugen Sue –
— Şi încotro pleacă? Ai aflat?

— În Normandia… pe şoseaua către
Alençon.
Rudolf îşi aminti că moşia Aubiere,
unde locuia domnul d’Orbigny, se află
în Normandia. Nu mai încăpea îndoială,
şarlatanul pleca într-acolo cu cine ştie ce
intenţii sinistre.
— Plecarea asta o s-o cam încurce pe
doamna Séraphin, reluă madam Pipelet.
Umblă ca turbată după el. Când o să
vină diseară, o să rămână ca viţelul la
poarta nouă. O sa mă folosesc de prilej
să-i vorbesc de protejata dumitale. Cum
ai spus că-i zice?… Cicé?
— Cecily.
— Adică Cecilia fără a în coadă. Stai
să-i scriu numele. Cici… Ceci… Cecily;
bravo, l-am însemnat.
– 1895 –
— Şi acum mă duc s-o vad pe

domnişoara Rigolette, zise Rudolf
portăresei.
Şi, adânc preocupat de vizita la
Polidori a doamnei d’Orbigny, urcă încet
treptele spre etajul patru.
Camera Rigolettei strălucea, ca de
obicei, de curăţenie şi cochetărie. Totul
era luminos şi îmbietor sub razele
soarelui de iarnă care se strecurau
printr-un ochi de geam.
Dar vai! Cu toată aparenţa de veselie
ce umplea încăperea, cei doi canari nu
ciripeau, deoarece Rigolette, contrar
obiceiului ei, nu cânta: câteştrei îşi uneau
uneori glasul, dar de astă dată păsărelele
zburau neliniştite în colivia lor.
Rigolette nu cânta, fiindcă, pentru
întâia oară în viaţa ei, era abătută.
– 1896 –
– Eugen Sue –
Arunca din când în când o privire unei

scrisori deschise aflată pe o măsuţă
lângă ea.
La început, tânărul François îi relata
mârşava intriga pusă la cale de notar
(cititorul cunoaşte doar toate
amănuntele). După ce descria starea
disperată în care se afla, o ruga să
strângă lucrurile şi hârtiile din odaia ce o
ocupase până fusese ridicat, continuând:
„Ah! crede-mă, domnişoară Rigolette,

dacă îmi acorzi această favoare, această
ultimă dovadă a afecţiunii dumitale va fi
singura mea consolare în impasul grav în
care mă aflu. Îţi mai cer să-mi permiţi să-ţi
scriu din când în când. Vai! Sunt singur pe
lume, nimeni nu se interesează de mine… Şi
totuşi sunt un om cinstit, am conştiinţa
– 1897 –
împăcată, n-am făcut nimănui vreun rău…

În sfârşit, domnişoară Rigolette, dacă mă
crezi, nu mă vei dispreţui ci mă vei
compătimi şi te vei gândi uneori la mine ca
la un prieten sincer.“
Şi încheia astfel:
„Trebuie să-mi întrerup scrisoarea ca să

ţi-o trimit împreună cu cheia odăii mele şi cu
un cuvânt pentru portar. Adio, adio,
domnişoară Rigolette… nu mă respinge, eşti
singura mea speranţă!
François Germain“
— Bună ziua, vecino, zise Rudolf

intrând. Te deranjez cumva?
— Nu, vecine, dimpotrivă. Sunt
bucuroasă că te văd, căci sunt tare
– 1898 –
– Eugen Sue –
necăjită.
— Da, într-adevăr, te găsesc palidă,
parcă ai plâns.
— Cred şi eu c-am plâns! Am şi de
ce! Bietul Germain! Citeşte şi dumneata.
Şi Rigolette îi înmână scrisoarea
primită de la Germain, după care urmă,
în timp ce Rudolf citea cu atenţie:
— Mi-ai spus că te interesezi de
dânsul. Rău om trebuie să mai fie şi
Ferrand ăsta de se înverşunează astfel
împotriva tuturor. Mai întâi Luiza, acum
Germain! O, eu nu-s răutăcioasă, dar
tare m-aş bucura să i se întâmple ceva
notarului! Să-l acuze pe un tânăr atât de
cinstit cum e Germain că i-a furat
cincisprezece mii de franci, el, probitatea
în persoană! Şi apoi un băiat atât de
liniştit, de blând şi de trist. Ah, domnule
– 1899 –
Rudolf azi abia încep să văd că viaţa nu

e chiar roză!
— Şi ce-ai de gând să faci, vecino?
— Ce-am de gând să fac?… Păi tot
ce-mi cere Germain. Să termin numai
lucrul ăsta urgent şi să-l duc chiar acum
în strada Saint-Honoré, şi dau fuga la
Germain acasă. Apoi doamna Morel ar
vrea să o vizitez pe Luiza la închisoare.
Ştiu că nu e lucru uşor, dar o să-ncerc…
Din păcate habar n-am cui să mă
adresez…
— M-am gândit eu la asta. Uite
permisul.
— Ce noroc! N-ai putea să-mi faci
rost de unul şi pentru Germain?… S-ar
bucura atât de mult!
— O să te ajut să-l vezi şi pe
Germain. Dar n-o să-ţi fie frică să te duci
– 1900 –
– Eugen Sue –
la el, în temniţa „Force“?

— Bineînţeles că o să-mi bată inima
tare de tot prima oară. Dar ce importanţă
are? Când Germain era fericit, nu era
oricând gata să-mi facă toate gusturile,
să mă ia la teatru sau la plimbare, să-mi
citească serile tot felul de poveşti, să-mi
ajute la udat florile şi la ceruit podeaua
odăii? E drept că un biet şoricel ca mine
nu poate face mare lucru, dar am să
încerc să-l ajut pe cât îmi este în putere.
Vezi, domnule Rudolf, un lucru mă face
să disper; neîncrederea lui. Să-şi
închipuie că eu l-aş dispreţui! Şi de ce?
Avarul acela hapsân îl acuză de furt; ei
şi? Ştiu că nu-i adevărat… Chiar dacă
scrisoarea lui Germain n-ar dovedi-o, şi
eu tot nu l-aş crede vinovat. E de-ajuns
să-l vezi, să-l cunoşti ca să te convingi că
– 1901 –
e incapabil de o faptă rea. Trebuie să fie

cineva rău la suflet, ca domnul Ferrand,
ca să spună asemenea minciuni pe
socoteala lui Germain.
— Bravo, vecino! îmi place
indignarea dumitale. Acum, ascultă-mă;
ştiu că eşti discreţia în persoană.
— O, domnule Rudolf, n-am
obiceiul să pălăvrăgesc.
— Ei bine, să nu afle nimeni şi nici
chiar Germain; nişte prieteni pe care el
nu-i cunoaşte, au grijă de dânsul.
— Adevărat? Asta i-ar da curaj daca
ar şti.
— Desigur, dar s-ar putea să scape o
vorbă, în care caz Ferrand, prevenit, ar
face, abil cum e, pe dracu-n patru şi s-ar
pune la adăpost. Ar fi un lucru
supărător, căci nu e de-ajuns să se
– 1902 –
– Eugen Sue –
dovedească nevinovăţia lui Germain, e

nevoie să fie demascat şi calomniatorul
său.
— Te înţeleg, domnule Rudolf.
— La fel şi cu Luiza. Ţi-am adus
permisul ca s-o rogi din partea mea să
nu spună nimănui nimic din ce mi-a
încredinţat mie; ştie ea ce înseamnă asta.
Într-un cuvânt, să nu cumva să se plângă
acolo, în închisoare, de cruzimea
stăpânului ei. Numai avocatului trimis
de mine să nu-i ascundă nimic.
Transmite-i, te rog, toate astea.
— Fii pe pace, vecine, am memorie
bună. Dar cât eşti de generos, dragă
domnule Rudolf! Cum e cineva la
ananghie, îi şi sari în ajutor.
— Nu sunt decât un simplu comis-
voiajor, dar tot hoinărind dintr-un loc
– 1903 –
într-altul, întâlnesc oameni de treabă

care merită să fie ajutaţi. Îl informez pe
acel binefăcător care îmi acordă toată
încrederea şi intervine în sprijinul celor
năpăstuiţi. Nimic mai simplu. Dar să
lăsăm asta. Văd că eşti gata să ieşi în
oraş şi n-ai pregătit nimic de mâncare.
— Nu mi-e deloc foame. Am băut
dimineaţa o ceaşcă cu lapte, şi o să mai
beau una seara, înainte de culcare, şi o
să-mi fie prea de-ajuns.
— N-ai vrea, după ce te întorci de la
Germain. Să cinezi cu mine fără multă-
ceremonie?
— Mulţumesc, vecine, dar astăzi
sunt tare amărâtă. Altă data, cu plăcere.
Unde mai pui că aş pierde prea multă
vreme. Gândeşte-te şi dumneata: acum,
mai puţin ca oricând, îmi este îngăduit
– 1904 –
– Eugen Sue –
să lenevesc sau să-mi irosesc un singur

sfert de ceas.
— Atunci renunţ la această
plăcere… pentru azi.
— Uite, vecine, pachetul meu. Treci
dumneata mai întâi, încui eu uşa. Vezi
cum îl duci, să nu sifonezi pliurile.
Şi Rudolf coborî împreună cu
Rigolette.
Capitolul 10
TESTAMENTUL
François Germain locuia în strada

Saint-Denis nr. 11. Vom aminti
cititorului, care a uitat desigur, că
doamna Mathieu, mijlocitoarea
cumpărărilor şi vânzărilor de diamante,
despre care am vorbit în legătură cu
– 1905 –
Morel, şlefuitorul de pietre scumpe, era

vecină cu Germain.
În cursul drumului lung din strada
Templului până în strada Saint-Honoré,
unde locuia patroana croitoriei căreia
Rigolette voia să-i duca lucrul terminat,
Rudolf fusese în măsura sa preţuiască şi
mai mult firea minunată a acestei fete.
După cum se întâmplă cu caracterele
bune şi devotate, fata nu avea conştiinţa
gingăşiei şi purtărilor ei alese care i se
păreau fireşti. I-ar fi fost foarte uşor lui
Rudolf, generos cum era, să asigure
existenţa şi viitorul Rigolettei, dându-i
posibilitatea să-i ajute pe Luiza şi pe
Germain, fără să-i mai pese că aceste
vizite îi iroseau timpul consacrat,
lucrului, singurul ei mijloc de trai, dar
prinţul se temea să nu diminueze
– 1906 –
– Eugen Sue –
valoarea devotamentului Rigolettei,

făcându-i-l prea uşor; hotărât să
răsplătească aceste rare şi fermecătoare
însuşiri, pe care le descoperise într-însa
voia să o urmărească până la sfârşitul
acestei noi şi interesante încercări.
E de la sine înţeles că, în cazul în
care sănătatea acestei fete ar fi fost cât de
puţin primejduită prin acest surplus de
muncă ce şi-l impusese cu mult curaj,
consacrând câteva ore în fiecare
săptămână fiicei şlefuitorului şi fiului
Învăţătorului, Rudolf ar fi venit
numaidecât în ajutorul protejatei sale.
Studia cu tot atâta bucurie cât şi cu
emoţie acest caracter atât de fericit din
fire şi atât de viteaz în faţa durerii pe
care fata o risipea prin izbucniri de
veselie.
– 1907 –
După o oră, birjarul înapoindu-se

din strada Saint-Honoré se opri în strada
Saint Denis la nr. 11, în faţa unei case cu
înfăţişare modestă.
Rudolf ajută Rigolettei să coboare;
aceasta intră la portar şi îi comunică
dorinţa lui Germain, fără să uite de
bacşişul promis. Mulţumită firii lui
bune, fiul Învăţătorului era iubit de toată
lumea. Portarul casei din strada Saint
Denis fu consternat să afle că pierde un
locatar atât de corect şi de liniştit.
Rigolette, cu o lumânare aprinsă, îşi
ajunse însoţitorul, portarul urmând să
vină mai târziu pentru a primi ultimele
ei dispoziţii. Odaia lui Germain se afla la
al patrulea. Ajungând în faţa uşii,
Rigolette îi spuse lui Rudolf, dându-i
cheia:
– 1908 –
– Eugen Sue –
— Iată, vecine… deschide

dumneata, mie îmi tremură prea tare
mâna… O să râzi de mine, dar
gândindu-mă că bietul Germain nu se va
mai întoarce niciodată, mi se pare ca
intru în odaia unui mort…
— Fii rezonabilă, dragă vecină, şi să
nu mai ai asemenea idei!
— Ştiu că greşesc, dar e peste
puterile mele… şi îşi şterse o lacrimă.
Fără a fi tot atât de mişcat, Rudolf
încerca totuşi o impresie penibilă
pătrunzând în modesta încăpere.
Cunoscând perseverenţa cu care
complicii Învăţătorului urmăriseră şi-l
mai urmăreau poate încă pe Germain, îşi
dădea seama câte ceasuri triste petrecuse
nefericitul în acea singurătate.
Rigolette puse lumânarea pe masă.
– 1909 –
Nimic mai simplu ca mobilierul

acestei camere de holtei, compus dintr-
un pat, un scrin, un birou de nuc, patru
scaune de răchită şi o masă; perdele de
pânză albă împodobeau ferestrele şi
patul; drept orice podoabă se vedea pe
cămin o carafă de apa şi un pahar.
După urmele lăsate pe patul care nu
fusese desfăcut, se putea ghici că
Germain se întinsese îmbrăcat pentru
câteva clipe în cursul nopţii care
precedase arestarea sa.
— Bietul băiat! zise îndurerată
Rigolette, cercetând cu atenţie interiorul
odăii, se cunoaşte că nu-i mai sunt
vecină… Totul e la locul lui, dar nu e
îngrijit, peste tot e praf, perdelele sunt
afumate, geamurile murdare, podeaua
nu-i ceruită… Ah! ce deosebire! În strada
– 1910 –
– Eugen Sue –
Templului nu era mai frumos, dar era

mai vesel, pentru că totul strălucea de
curăţenie, ca la mine…
— Pentru că erai şi dumneata acolo,
ca să-i dai sfaturi...
— Dar priveşte! strigă Rigolette
arătând patul, nici nu s-a culcat noaptea
trecută, atât era de îngrijorat! Iată
această batistă pe care a lăsat-o acolo, e
toată udă de lacrimi. Se vede şi acum…
O luă în mână, adăugând:
— Germain a mai păstrat cravata de
mătase portocalie pe care i-o dădusem
când eram fericiţi; eu voi păstra batista
în amintirea nenorocirilor lui, sunt
sigură că nu se va supăra…
— Dimpotrivă, va fi foarte fericit de
această dovadă de afecţiune.
— Acum să ne gândim la lucruri
– 1911 –
serioase: o să fac numaidecât o boccea cu

rufele pe care le voi găsi în scrin ca să i le
duc la închisoare; mama Bouvard, pe
care o voi trimite mâine aici se va ocupa
de celelalte. Voi deschide întâi biroul, ca
să iau banii şi hârtiile, pe care Germain
mă roagă să i le păstrez.
— Iată la ce mă gândesc, zise
Rudolf. Luiza Morel mi-a înmânat ieri o
mie trei sute de franci în aur pe care i-i
dăduse Germain ca să plătească datoria
şlefuitorului, datorie achitata însă de
mine; deci am aceşti bani care sunt ai lui
Germain; fiindcă el i-a înapoiat
notarului, ţi-i voi da, îi vei adăuga la
ceilalţi şi îi vei păstra.
— Cum vei dori, domnule Rudolf.
Totuşi n-aş vrea să am la mine o sumă
atât de mare, sunt atâţia hoţi astăzi…
– 1912 –
– Eugen Sue –
acte da, hârţoage câte vrei, nu e nicio

primejdie, dar bani… e periculos…
— Poate că ai dreptate, vecină, vrei
să ţin eu aceasta sumă? Dacă Germain
are nevoie de ceva, să mă înştiinţezi
imediat, îţi voi lăsa adresa mea şi-ţi voi
trimite tot ce va cere.
— Bine, vecine, n-aş fi cutezat să-ţi
cer acest serviciu. Aşa e mult mai bine.
Îţi voi da şi ce va rezulta din vânzarea
lucrurilor sale. Să vedem hârtiile astea,
spuse fata, deschizând mai multe
sertare. Ah! Iată un plic mare.
Dumnezeule! Priveşte, domnule Rudolf.
Cât e de dureros ce scrie aici!
Şi citi cu emoţie în glas:
„În caz că voi muri de o moarte violentă,

sau altfel, rog persoana care va deschide
– 1913 –
acest sertar să ducă hârtiile găsite

domnişoarei Rigolette, croitoreasă, str.
Templului, nr. 17.“
— Oare pot deschide acest plic

pecetluit?
— Fără îndoială. Germain nu ţi-a
scris că printre aceste hârtii e şi o
scrisoare care-ţi este adresată dumitale?
Fata rupse sigiliul. Mai multe
scrisori se aflau acolo. Una din ele avea
drept indicaţie: „Domnişoarei Rigolette.“
„Domnişoară, când vei citi aceste

rânduri, nu voi mai fi în viaţă… Dacă,
după cum mă tem, voi muri de moarte
violentă, căzând într-o cursă asemănătoare
aceleia din care am scăpat de curând, câteva
amănunte adăugate aci sub titlul de:
– 1914 –
– Eugen Sue –
„Însemnări asupra vieţii mele, vă vor

îndruma pe urmele ucigaşilor mei.“
— Ah! Domnule Rudolf, zise

Rigolette întrerupându-se, nu mă mai
mir de ce era aşa de trist! Bietul
Germain! Mereu obsedat de asemenea
gânduri!
— Da, a fost desigur foarte
îndurerat, dar zilele lui cele mai grele au
trecut… crede-mă.
— Vai! O doresc atât de mult,
domnule Rudolf; dar totuşi să fii în
închisoare… învinuit de furt…
— Fii liniştită, îndată ce nevinovăţia
lui va fi dovedită, în loc să recadă în
singurătate, va regăsi prieteni. Pe
dumneata în primul rând, apoi o mamă
iubitoare de care a fost despărţit din
– 1915 –
copilărie.
— Mama lui!? Mai trăieşte?
— Da… Ea îl crede pierdut.
Închipuie-ţi bucuria ei când îl va
revedea, dar scăpat de nedemna
învinuire ca i s-a adus! Aveam deci
dreptate să-ţi spun că zilele lui cele mai
rele au trecut. Să nu-i vorbeşti de mama
lui. Îţi încredinţez această taină,
deoarece te interesezi în chip atât de
afectuos de Germain: vreau să nu-ţi
împovărez devotamentul adăugându-i
griji prea apăsătoare cu privire la
viitorul lui.
— Îţi mulţumesc, domnule Rudolf,
puteţi fi liniştit, voi păstra taina
dumitale…
Şi Rigolette continuă să citească
scrisoarea lui Germain:
– 1916 –
– Eugen Sue –
— Dacă vei vrea, domnişoară, să arunci

o privire asupra acestor însemnări, vei vedea
că toată viaţa am fost foarte nenorocit… în
afară de timpul petrecut lângă dumneata…
Ceea ce n-aş fi îndrăznit să-ţi spun
niciodată, vei găsi scris într-un fel de
memento intitulat: Singurele mele zile
fericite.
În fiecare seară, când plecam de la
dumneata, depănam mângâietoarele gânduri
insuflate de afecţiunea dumitale şi care,
singure, îndulceau amărăciunile vieţii mele.
Ceea ce pentru dumneata era prietenie,
pentru mine era dragoste. Ţi-am ascuns
astfel că te iubeam, până în această, clipă
când nu mai sunt pentru dumneata decât o
tristă amintire. Soarta mea era atât de
nefericită încât nu ţi-aş fi vorbit niciodată de
– 1917 –
acest sentiment care, deşi cinstit şi adânc, ţi-

ar fi adus nenorocire.
Îmi rămâne o ultimă dorinţă şi sper că
vei binevoi să o îndeplineşti.
Mi-am dat seama cu ce curaj neasemuit
munceşti şi de câtă chibzuinţă şi
înţelepciune ai nevoie ca să trăieşti din
modestul salariu pe care îl câştigi cu atâta
greutate: adesea, fără să ţi-o spun, am
tremurat la gândul că o boală provocată de
prea multă muncă ar putea să te pună într-o
situaţie cumplită. Mi-e foarte plăcut să mă
gândesc că ţi-aş putea înlătura o mare parte
din zbucium şi poate din… mizeriile pe care,
din fericire, nepăsătoarea dumitale tinereţe
nu le prevede.“
— Ce vrea să spună, domnule

Rudolf? întrebă Rigolette mirată.
– 1918 –
– Eugen Sue –
— Continuă… vom vedea.

Rigolette continuă:
„Ştiu din cât de puţin trăieşti şi cât de

bine ţi-ar prinde, în timpuri, grele, cea mai
mică sumă. Sunt sărac, dar prin economie
am strâns o mie cinci sute de franci depuşi la
un bancher. E tot ce am. Prin testamentul
ce-l vei găsi aci, îmi îngădui să ţi-i las.
Primeşte asta de la un prieten, de la un frate
bun… care nu mai trăieşte.“
— Ah! Domnule Rudolf, spuse

Rigolette izbucnind în lacrimi şi dând
scrisoarea prinţului, prea îmi face rău!
Dragul de Germain, să se gândească
astfel la viitorul meu! Ah! Ce inimă,
Doamne! Ce inimă minunată!
— Ce tânăr cinstit şi de treabă!
– 1919 –
exclamă Rudolf cu emoţie. Dar linişteşte-

te, copila mea, mulţumită Domnului,
Germain n-a murit. Acest testament
pretimpuriu te va face să afli cât te-a
iubit… şi cât te iubeşte.
— Şi când te gândeşti, domnule
Rudolf, urmă Rigolette ştergându-şi
lacrimile, că n-am ştiut niciodată nimic!
La începutul vecinătăţii noastre, domnul
Giraudau şi domnul Cabrion îmi
vorbeau mereu de patima lor înflăcărată,
după cum spuneau, dar văzând că n-au
niciun succes, se dezvăţaseră să-mi mai
pomenească de asta. Germain,
dimpotrivă, nu mi-a vorbit niciodată de
dragoste. Când i-am propus să fim
prieteni buni, s-a bucurat sincer şi de
atunci eram ca nişte adevăraţi camarazi.
Dar, iată… ţi-o pot mărturisi acum,
– 1920 –
– Eugen Sue –
domnule Rudolf, desigur, nu eram

supărată că Germain nu mi-a spus şi el
că mă iubeşte.
— Erai mirată?
— Da, domnule, mă gândeam că din
pricina tristeţii lui… asta îl făcea aşa.
— Şi erai oarecum supărată pe el…
din cauza acestei tristeţi?
— Era singurul lui cusur, spuse cu
naivitate lucrătoarea, dar acum îl iert şi
mă dojenesc că i-am luat-o în nume de
rău.
— În primul rând, deoarece ştiai că,
din păcate, avea destule motive de
suferinţă, apoi că, pe lângă acea
tristeţe… acum eşti convinsă, te iubea!
adăugă Rudolf surâzând.
— E adevărat… să fii iubită de un
om atât de cumsecade, asta îţi umple
– 1921 –
inima… nu e aşa, domnule Rudolf?

— Şi poate într-o zi… vei împărtăşi
această dragoste.
— Vezi bine! Domnule Rudolf,
gândul e foarte ademenitor; acest biet
Germain, este de compătimit! Mă pun în
locul lui… în clipa când m-aş crede
părăsită, dispreţuită de toată lumea, şi o
fiinţă binevoitoare ar veni la mine, mai
prietenoasă decât aş nădăjdui, cât aş fi
de fericită!
După o clipă de tăcere, Rigolette
reluă cu un suspin:
— Pe de altă parte suntem atât de
sărmani amândoi, încât n-ar fi de loc
cuminte să ne unim vieţile. Vezi,
domnule Rudolf, nu vreau să mă
gândesc la asta, poate că mă înşel, ceea
ce e sigur însă, este că voi face pentru
– 1922 –
– Eugen Sue –
Germain tot ce-mi va fi în putinţă atâta

vreme cât se va afla în închisoare. Odată
liber va fi destulă vreme să-mi dau
seama dacă simt pentru el dragoste sau
prietenie, iar dacă este dragoste… ce
vrei, vecine… va fi dragoste… Până
atunci m-ar încurca să ştiu de pe acum la
ce sa mă aştept. Dar se face târziu,
domnule Rudolf. Vrei să aduni hârtiile
astea până voi strânge rufele? Ah!
Uitasem săculeţul cu frumoasa cravată
portocalie pe care i-o dăruisem. Trebuie
sa fie în sertarul acesta. Iată-l. O! Vai, ce
frumos e săculeţul, şi e tot brodat. Bietul
Germain a păstrat această cravată ca pe
un lucru sfânt. Îmi amintesc bine de
ultima oară când mi-am pus-o şi apoi
când i-am dat-o… A fost atât de
mulţumit, atât de mulţumit…
– 1923 –
În clipa aceea cineva bătu la uşă.

— Cine e acolo? întrebă Rudolf.
— Vreau să vorbesc cu doamna
Mathieu. Răspunse vocea piţigăiată şi
răguşită, proprie unei mahalagioaice de
rând. (Doamna Mathieu era curtiera de
diamante, de care am vorbit.)
Această voce, cu accent bizar,
deşteptă în memoria lui Rudolf vagi
amintiri… Vrând să şi le lămurească, luă
lumânarea şi se duse el însuşi să
deschidă uşa. Se găsi faţă în faţă cu unul
din muşteriii obişnuiţi ai tavernei
proxenetei şi-l recunoscu pe loc, într-atât
stigmatul viciului era adânc întipărit pe
această figură perversă: era Barbillon,
falsul birjar, cel ce îi condusese pe
Învăţător şi pe Cucuvaie pe drumul
desfundat de la Bouqueval, ucigaşul
– 1924 –
– Eugen Sue –
bărbatului acelei nefericite lăptărese care

ațâțase contra Guristei pe plugarii din
ferma de la Arnouville.
Fie că mizerabilul uitase faţa lui
Rudolf, pe care nu o văzuse decât o
singură dată în tavernă, fie că
îmbrăcămintea schimbată îl împiedica
să-l recunoască pe învingătorul
Cuţitarului, Barbillon nu se miră
văzându-l.
— Ce doreşti! îl întrebă Rudolf.
— Am o scrisoare pentru doamna
Mathieu… Trebuie vă i-o dau personal,
răspunse falsul birjar.
— Nu stă aici, încearcă în faţă, spuse
Rudolf.
— Mulţumesc, cetăţene; mi s-a spus
uşa din stânga şi am greşit.
Rudolf nu-şi amintea de numele
– 1925 –
mijlocitoarei de diamante, pe care Morel

nu-l rostise decât o dată sau de două ori.
Nu avea deci niciun motiv să se
intereseze de femeia la care Barbillon
venea în calitate de curier. Totuşi, deşi
nu avea cunoştinţă de crimele acestui
bandit, faţa lui trăda atâta perversitate,
încât Rudolf rămase în pragul uşii,
curios să vadă persoana căreia Barbillon
îi aducea scrisoarea.
Abia ciocănise el în uşa opusă
camerei lui Germain, că negustoreasa, o
femeie grasă, de vreo cincizeci de ani,
apăru în prag, ţinând în mână o
lumânare.
— Madam Mathieu?
— Da.
— Iată o scrisoare, aştept răspunsul.
Şi Barbillon dădu să intre în odaie,
– 1926 –
– Eugen Sue –
dar femeia îi făcu un semn să aştepte.

Deschise plicul, ţinând lumânarea în
mână, citi şi răspunse satisfăcută:
— Să-i spui că-i în regulă, băiete, voi
aduce ce mi se cere. Voi veni tot la
aceeaşi oră ca data trecută. Multe
complimente… acelei doamne…
— Bine, cocoană… nu uita pe
comisionar…
— Du-te şi cere bacşiş celor care te-
au trimis, sunt mai bogaţi decât mine.
Şi negustoreasa închise uşa.
Rudolf se înapoie la Germain,
uitându-se după Barbillon care cobora
repede scara.
Pe bulevard, în faţa unei prăvălii, îl
aştepta un om cu o înfăţişare josnică şi
fioroasă. Deşi mai mulţi trecători l-ar fi
putut auzi, dar nu şi înţelege, e adevărat,
– 1927 –
Barbillon părea atât de mulţumit, încât

nu se putu opri să spună tovarăşului
său:
— Hai să tragem o duşca, Nicolas,
baba cade în cursă… Vino glonţ la
Cucuvaie. Mama Marţial o să ne ajute
să-i şterpelim ce aduce cu ea, apoi îi
facem de petrecanie şi aruncăm leşul în
canal.
— S-o ştergem, trebuie să fiu la
Asnières, de vreme, mi-e teamă că
fratele meu Marţial bănuieşte ceva.
Şi cei doi bandiţi, după aceste vorbe
de neînţeles pentru cei ce le-ar fi putut
auzi, Se îndreptară spre strada Saint
Denis.
După câteva clipe, Rigolette şi
Rudolf ieşiră de la Germain, se urcară
iarăşi în trăsură şi ajunseră în strada
– 1928 –
– Eugen Sue –
Templului. Birja se opri.

Când se deschise portiera cupeului,
Rudolf recunoscu la lumina felinarului
cârciumii pe fidelul său Murph, care îl
aştepta la intrarea în alee.
Prezenţa gentilomului anunţa
întotdeauna vreo întâmplare serioasă
sau neprevăzută, pentru că numai el ştia
unde putea fi găsit prinţul.
— Ce e? întrebă repede Rudolf, pe
când Rigoleltte scotea mai multe pachete
din trăsură.
— O mare nenorocire, monseniore!
— Vorbeşte, pentru Dumnezeu!
— Domnul marchiz d’Harville...
— Mă sperii…!
— Oferise azi dimineaţă un dejun
mai multor prieteni. Totul s-a petrecut
de minune... el, mai ales, nu fusese
– 1929 –
niciodată atât de vesel, când o fatală

imprudenţă…
— Ci spune o dată!
— Jucându-se cu un pistol pe care îl
credea neîncărcat…
— A fost grav rănit?
— Monseniore!… Ei bine!… Ceva
groaznic…
— Ce tot spui?
— E mort!…
— D’Harville! Ah! E cumplit!
exclamă Rudolf cu o expresie atât de
sfâșietoare, încât Rigolette, care cobora
cu pachetele din trăsură, strigă:
— Dumnezeule, ce s-a întâmplat,
domnule Rudolf?
— O veste foarte tristă pe care am
adus-o prietenului meu, domnişoară, se
adresă Murph fetei deoarece prinţul,
– 1930 –
– Eugen Sue –
zdrobit, nu putea răspunde.

— E vorba, deci, de o mare
nenorocire? întrebă Rigolette tremurând.
— O mare nenorocite, răspunse
gentilomul.
— A! E îngrozitor! zise Rudolf după
câteva minute de tăcere: apoi
reamintindu-si de Rigolette, spuse:
— Iartă-mă, copila mea, dacă nu te
întovărăşesc până acasă… Mâine îţi voi
trimite adresa mea şi un permis ca să-l
poți vizita pe Germain la închisoare…
Ne vom revedea curând.
— Ah! Domnule Rudolf, te asigur că
iau parte la durerea dumitale… îţi
mulţumesc că m-ai însoţit… Pe curând
dar, nu-i aşa?
— Da, copila mea, pe curând.
— Noapte bună, domnule Rudolf,
– 1931 –
adăugă cu tristeţe Rigolette şi dispăru pe

alee cu diferitele lucruri ce le adusese de
la Germain.
Prinţul şi Murph se urcară în trăsura
care îi duse în strada Plumet.
Rudolf scrise în grabă Clémencei
rândurile următoare:
„Doamnă, aflu în această clipă de

groaznica nenorocire care v-a lovit şi care
îmi răpeşte pe unul din cei mai buni prieteni.
Renunţ să vă descriu înmărmurirea şi
durerea mea. Trebuie totuşi să vă vorbesc de
unele chestiuni străine de această cruntă
întâmplare… Am aflat că mama
dumneavoastră vitregă, probabil de câteva
zile la Paris, pleacă diseară în Normandia,
luând cu ea pe Polidori.
Trebuie să vă încunoştinţez de
– 1932 –
– Eugen Sue –
primejdia care-l ameninţă pe tatăl

dumneavoastră. Îngăduiţi-mi să vă dau un
sfat pe care îl socotesc salvator. După
groaznica nenorocire de azi dimineaţă, va fi
uşor explicabilă nevoia dumneavoastră de a
părăsi Parisul pentru câtăva vreme… Deci,
credeţi-mă, plecaţi, plecaţi imediat la
Aubière, ca să ajungeţi acolo, dacă nu
înaintea mamei dumneavoastră vitrege, cel
puţin în acelaşi timp cu dânsa. Fiţi liniştită,
doamnă, de aproape sau de departe voi
veghea asupra dumneavoastră…
Abominabilele proiecte ale mamei
dumneavoastră vitrege vor fi dejucate.
Adio, doamnă, vă scriu aceste cuvinte în
grabă… Mi-e inima frântă când mă gândesc
la seara de ieri, când l-am părăsit pe el…
liniştit şi fericit cum nu fusese de multă
vreme…
– 1933 –
Vă rog să credeţi, doamnă, în adâncul,

în sincerul meu devotament. Rudolf.“
Urmând sfatul prinţului, doamna

d’Harville, după trei ore de la primirea
acestei scrisori, se afla cu fiica ei în drum
spre Normandia.
O diligenţă, plecată de la casa lui
Rudolf, urma acelaşi drum.
Din păcate, în tulburarea în care o
aruncase această înlănţuire de
întâmplări şi în graba plecării, Clémence
uitase să comunice prinţului că o
întâlnise pe Floarea-Mariei la Saint-
Lazare.
Ne amintim, desigur, că, în ajun,
Cucuvaia venise să o ameninţe pe
doamna Séraphin cu dezvăluirea
existenţei Guristei, afirmând că ştia (şi
– 1934 –
– Eugen Sue –
spunea adevărul) unde se afla acum fata.

Ştim de asemenea că, după acea
convorbire, notarul, Jacques Ferrand,
temându-se că i se vor descoperi
uneltirile criminale, a socotit că e în
interesul lui să pună de urgenţă la cale
dispariţia Guristei, a cărei existenţă
odată descoperită, putea să-l
compromită grav. Scrisese deci lui
Bradamanti, unul din complicii lui, să
vie să-l vadă ca să urzească împreună o
nouă fără-de-lege, a cărei victimă urma
să fie Floarea-Mariei. Bradamanti,
preocupat de interesele nu mai puţin
urgente ale doamnei d’Orbigny, care
avea temeiuri serioase să-l aducă pe
şarlatan la soţul ei, Bradamanti care
găsise că-i mai avantajos pentru el să
servească pe vechea lui prietenă, nu s-a
– 1935 –
dus la convocarea notarului, şi a plecat

în Normandia fără să o mai fi văzut pe
doamna Séraphin.
Furtuna se rostogolea peste capul lui
Jacques Ferrand: în timpul zilei,
Cucuvaia venise să-şi repete
ameninţările şi, pentru a dovedi că erau
întemeiate, declarase notarului că
copiliţa părăsită odinioară de doamna
Séraphin se afla în închisoare, la Saint-
Lazare, sub numele de Gurista şi că dacă
nu-i dă zece mii de franci în termen de
trei zile, această fată va primi actele din
care va rezulta că, în copilăria ei, fusese
încredinţată domnului Jacques Ferrand.
După obiceiul lui, notarul negă
totul, cu îndrăzneală, o alungă pe
Cucuvaie ca pe o mincinoasă obraznică,
deşi era convins şi chiar speriat de
– 1936 –
– Eugen Sue –
urmările primejdioase ale ameninţărilor

ei.
Mulţumită legăturilor sale, Ferrand
fu în măsură, în ziua aceea chiar (în
timpul convorbirii Floarei-Maria cu
doamna d’Harville) să afle că Gurista era
într-adevăr prizonieră la Saint-Lazare şi
evidenţiată pentru buna ei purtare, şi se
aştepta ca dintr-o clipă în alta să fie
liberată În posesia acestor informaţii,
Jacques Ferrand, urzind un plan
diabolic, înţelese că, pentru a-l executa,
ajutorul lui Bradamanti îi era tot mai
necesar; de aci zadarnicele stăruinţe ale
doamnei Séraphin de a se întâlni cu
şarlatanul.
Aflând chiar în seara aceea de
plecarea acestuia, notarul, constrâns să
acţioneze din cauza temerilor şi
– 1937 –
primejdiilor iminente, îşi aminti de

familia Marțial, aceşti piraţi de apă
dulce, stabiliţi la podul de la Asnières, la
care Bradamanti îi propusese să o trimită
pe Luiza Morel ca să scape de ea,
nepedepsit.
Având absolută nevoie de un
complice ca să-şi poată pune în aplicare
planurile sinistre împotriva Floarei-
Maria, notarul luă cele mai abile
precauţiuni ca să nu fie compromis în
cazul că o nouă crimă avea să fie
săvârşită şi, în dimineaţa plecării lui
Bradamanti în Normandia, doamna
Séraphin se duse în mare graba la
Marțial.
– 1938 –
– Eugen Sue –
Capitolul 11
INSULA CĂUTĂTORULUI DE
FIARE VECHI
Scenele următoare se vor petrece în

seara zilei în care doamna Séraphin, din
ordinul notarului Ferrand, se dusese la
Marţiali, piraţi de apă dulce, stabiliţi
într-o mică insulă de pe Sena, nu departe
de podul de la Asnières.
Bătrânul Marţial, mort pe eşafod ca
şi tatăl său, lăsase o văduvă cu patru
băieţi şi două fete.
Al doilea fiu fusese între timp
condamnat la muncă silnică pe viaţă…
Din toată numeroasa familie rămăsese
deci, în insula căutătorului de fier vechi
(vom spune de ce în regiune i se zicea
– 1939 –
astfel acestui cuib de hoţi); bătrâna

Marţial, trei băieţi: cel mai mare
(amantul Lupoaicei), avea douăzeci şi
cinci de ani, celălalt douăzeci de ani, iar
cel mai mic doisprezece. Mai erau două
fete, una de optsprezece, a doua de nouă
ani.
Exemple de asemenea familii, în
care se moşteneşte un fel de
înspăimântătoare ereditate în crimă,
sunt, din păcate, destul de frecvente.
Şeful familiei Marţial, primul care s-
a stabilii pe această insulă în schimbul
unei chirii modeste, era căutător de fier
vechi.
Căutătorii, docherii şi demontatorii
de vase, stau toata ziua în apă până la
brâu ca să-şi facă meseria.
Docherii descarcă lemnele,
– 1940 –
– Eugen Sue –
demontatorii desfac plutele care au adus

lemnele. Tot în apă lucrează şi căutătorii,
dar cu alt scop.
Înaintând în apă cât poate rezista,
culegătorul adună cu ajutorul unei drage
lungi, nisipul râului de sub mâl, apoi,
strângându-l în căzi mari de lemn, îl
spală ca pe un mineral sau ca pe un nisip
aurifer şi adună astfel o mare cantitate
de bucăţi metalice de tot soiul: fier,
cupru, fontă, plumb, cositor, provenind
din resturile a fel de fel de unelte.
Adesea, culegătorii găsesc în nisip
frânturi de aur sau de argint, aduse de
Sena, fie prin canale, fie de cantităţile de
zăpadă sau de gheaţă îngrămădite pe
străzi, care, iarna, se aruncă în fluviu.
Nu ştim în virtutea cărei tradiţii sau
cărui folos aceşti muncitori, în genere
– 1941 –
cinstiţi, paşnici şi sârguincioşi, au

căpătat un nume atât de ciudat.
Tatăl Marţial, primul chiriaş al
insulei, până atunci nelocuită, fiind
căutător de fier vechi (supărătoare
excepţie), locuitorii de pe malurile
fluviului au numit-o insula
Căutătorului.
Locuinţa piraţilor de apă dulce este
deci aşezată în partea de miază-zi a
acestui teren.
Ziua se poate citi pe o firmă ce se
bălăbăneşte deasupra uşii:
„LA ÎNTÂLNIREA
CĂUTĂTORILOR DE FIER VECHI,
VIN BUN, PLACHIE BUNĂ ŞI
PEŞTE PRĂJIT.
– 1942 –
– Eugen Sue –
Se închiriază bărci pentru

preumblări“.
De unde se vede că, pe lângă

meseriile cunoscute sau oculte, şeful
acestei familii blestemate o avea şi pe
aceea de cârciumar, de pescar şi de
proprietar de bărci. Văduva celui
executat, continua să ţină casa: oameni
fără căpătâi, vagabonzi certaţi cu justiţia,
îmblânzitori de animale, coţcari, veneau
să-şi petreacă acolo duminicile şi chiar
zilele de lucru.
Marţial (amantul Lupoaicei), fiul cel
mai mare al familiei, cel mai puţin
vinovat dintre toţi, pescuia cu furie şi, la
nevoie, ca un adevărat asasin tocmit, lua
partea celor slabi împotriva celor tari,
bineînţeles contra plată.
– 1943 –
Unul din ceilalţi fraţi, Nicolas,

viitorul complice al lui Barbillon în
proiectata asasinare a intermediarei de
diamante, trecea drept culegător de fier
vechi, dar de fapt se îndeletnicea cu
pirateria de apă dulce pe Sena şi pe
malurile ei.
În sfârşit, Francois, cel mai mic
dintre băieţii executantului, conducea pe
curioşii care veneau să se plimbe cu
luntrea. Vom aminti numai pro memoria,
de Ambroise Marţial, condamnat la ocnă
pentru furt prin efracţie şi tentativa de
omor.
Fiica mai mare, supranumită
Tărtăcuţa, îşi ajuta mama la gătit şi la
servitul muşteriilor. Sora ei, Amandine,
în vârstă de nouă ani, se ocupa şi ea de
gospodărie, după puterile ei.
– 1944 –
– Eugen Sue –
Noaptea era neagră: nori grei,

cenuşii, opaci, alungaţi de vânt, lăsau să
se întrevadă printre destrămăturile lor
fanteziste, câte puţin din cerul sumbru,
scăpărând de stele.
Silueta insulei, tivită de plopi înalţi
şi dezgoliţi, se desluşea puternic în
negru, pe întunecimea diafană a cerului
şi pe străvezimea alburie a fluviului.
Casa, cu frontoane neregulate, este
toată învăluită în umbră. Numai două
ferestre de la parter sunt luminate.
Geamurile lor lucesc. Luminile roşii se
oglindesc ca nişte lungi limbi de foc în
valurile mici care scaldă debarcaderul
aflat aproape de casă.
Lanţurile care leagă bărcile fac să se
audă o zornăiala sinistră, care se
înfrăţeşte trist cu răbufnelile crivăţului
– 1945 –
în crăcile plopilor şi cu mugetul înfundat

al apelor mari…
O parte din familie este strânsă în
bucătăria casei.
Această încăpere e mare şi joasă, în
faţa uşii sunt doua ferestre, sub ele se
vede o maşină de gătit: la stânga o vatră
înaltă şi la dreapta o scară spre catul de
sus; lângă ea, se află intrarea către o sală
mare, cu mai multe mese pentru
obişnuiţii cârciumii. Lumina unei lămpi,
unită cu flăcările din cămin, face să
strălucească numeroase crătiţi şi alte
vase de aramă, atârnate de-a lungul
pereţilor sau înşirate pe poliţe, alături de
nişte oale de lut; o masă mare ocupă
mijlocul acestei bucătării.
Văduva ghilotinatului, înconjurată
de trei din copiii ei, stătea la gura vetrei.
– 1946 –
– Eugen Sue –
Această femeie înaltă, slabă, pare să aibă

patruzeci şi cinci de ani. E îmbrăcată în
negru, o basma de doliu înnodată sub
bărbie, ascunzându-i părul, scoate la
iveală fruntea teşită, palidă, de timpuriu
brăzdată de zbârcituri; nasul lung, drept
şi ascuţit, pomeţii proeminenţi, obrazul
supt cu pielea gălbejită, şi ciupită de
vărsat, colţurile gurii căzute, dau o
expresie şi mai aspră acestui chip rece,
sinistru, imobil, ca o mască de piatră.
Sprâncenele cenuşii îi străjuiesc ochii de
un albastru şters.
Văduva, ajutată de cele două fete ale
ei, coase. Cea mai mare, uscăţivă şi
înaltă, seamănă mult cu mama ei.
Aceeaşi înfăţişare placidă, aspră şi rea,
nasul subţire, gura severă, privirea
ştearsă… Faţa ei pământie, galbenă ca o
– 1947 –
gutuie, i-a atras porecla de Tărtăcuţa. Nu

poartă doliu, rochia e cafenie, boneta de
tul negru descoperă un păr rar. Cu
cărare la mijloc, de un blond spălăcit şi
fără luciu.
François, cel mai tânăr dintre copiii
Marţial, ghemuit pe un scăunaş, repară o
plasă de pescuit, dăunătoare, sever
interzisă pe Sena.
Faţa pârlită de arşiţă şi vânt îi este
totuşi înfloritoare. O claie de păr roşu îi
acoperă capul, trăsăturile sunt
armonioase, buzele pline, fruntea
bombată, ochii vii, pătrunzători: nu
seamănă nici cu mama, nici cu sora lui
mai mare, are o privire şireată, dar
temătoare; din timp în timp, printr-o
şuviţă ce-i cade pe frunte, se uită pieziş
spre mama lui, bănuitor, sau schimbă o
– 1948 –
– Eugen Sue –
privire de înţelegere şi simpatie cu sora

lui mai mică, Amandine.
Aceasta stă lângă fratele ei şi e
ocupată nu să marcheze, ci să descoase
iniţialele de pe nişte rufe furate în ajun.
Are nouă ani, seamănă cu fratele, după
cum sora ei seamănă cu mama lor.
Trăsăturile ei sunt mai puţin grosolane
decât ale lui François. Cu toate că e plină
de pistrui, faţa îi e de o rară prospeţime,
buzele, cărnoase şi rumene, părul roşcat
dar fin, mătăsos, lucitor, ochii mici, dar
de un albastru limpede şi molcom.
Când privirea Amandinei o
întâlneşte pe aceea a fratelui ei, îi arată
uşa. La acest semn, François răspunde
cu un suspin; apoi, atrăgând atenţia
surorii lui printr-un gest grăbit, numără
grijuliu cu vârful suveicii zece ochi de
– 1949 –
plasă…
Asta înseamnă, în limba copiilor, ca
fratele lor Marţial nu se înapoiază decât
la orele zece.
Văzându-le pe cele două femei
tăcute, cu chipul dur şi rău, pe cei doi
bieţi copii, neliniştiţi, tăcuţi, înfricoşaţi,
ghiceai uşor că ai în faţă doi călăi şi două
victime.
Tărtăcuţa, văzând că Amandine s-a
oprit o clipă din lucru, îi spune cu
asprime:
— O să isprăveşti odată să descoşi
monogramele de pe cămaşa aia?
Copila plecă ochii fără să răspundă
şi, cu ajutorul degetelor şi al foarfecelor,
sfârşi prin a scoate în grabă firele de
bumbac roşu cusute pe pânză.
După câteva clipe, Amandine,
– 1950 –
– Eugen Sue –
adresându-se sfioasă văduvei, îi arătă

lucrul:
— Mamă, am isprăvit.
Fără a-i răspunde, văduva îi aruncă
o altă rufă. Fata n-o putu prinde la timp
şi o lăsă să cadă. Sora ei mai mare îi dete
cu mâna ei grea ca de lemn o lovitură
zdravănă peste braţ, ţipând:
— Dobitoaco!
Amandine se aşeză la loc şi îşi reluă
lucrul, după ce schimbase cu fratele ei o
privire în care strălucea o lacrimă.
Tăcerea continua să domnească în
bucătărie. Afară vântul gemea mereu şi
clătina firma cârciumii. Acest trist
scârţâit şi clocotul înăbuşit al unei cratiţe
de pe foc, erau singurele zgomote ce se
auzeau. Cei doi copii observau cu
groază ascunsă că mama lor nu vorbea.
– 1951 –
Deşi era de obicei tăcută, acest mutism

complet şi o strângere a buzelor
prevesteau că văduva era în ceea ce ei
numeau o furie surdă, adică pradă unei
enervări cumplite.
Focul era pe cale să se stingă din
lipsă de lemne.
— François, o buturugă! spuse
Tărtăcuţa.
Tânărul reparator de plase interzise
se uită în spatele vetrei şi răspunse:
— Nu mai sunt buturugi…
— Du-te în şopron, îi porunci
Tărtăcuţa.
François mormăi câteva vorbe
neînţelese, dar nu se mişcă.
— Ei, François, nu m-auzi? reluă
acru Tărtăcuţa.
Văduva luă un ştergar de pe care
– 1952 –
– Eugen Sue –
descosea şi ea iniţialele şi aruncă o

privire fiului ei. Acesta ţinea capul
plecat, dar bănuia, sau mai bine zis
simţea cumplita privire a mamei aţintită
asupra lui… Temându-se să înfrunte
această faţă înfricoşătoare, copilul stătea
nemişcat.
— François, eşti surd? strigă
Tărtăcuţa supărată. Mamă, uită-te la el…
Sora mai mare îşi asumase rolul de
acuzatoare a celor doi copii şi dicta
pedepsele pe care văduva le aplica fără
milă. Amandine, fără a fi observată,
atinse uşor cotul fratelui ei pentru a-l
îndemna să asculte de Tărtăcuţa.
François nu se mişcă. Sora mai mare se
uită la mama ei ca să-i ceară pedepsirea
vinovatului: văduva o înţelese. Tărtăcuţa
se aplecă, luă unealta de corecţie şi o
– 1953 –
trecu văduvei. François urmărise cu

atenţie gestul mamei; se ridică repede şi,
dintr-un salt se puse la adăpost de
ameninţarea nuielei.
— Vrei ca mama să te stâlcească în
bătaie? strigă Tărtăcuţa.
Văduva, ţinând mereu nuiaua în
mână, strângându-şi şi mai mult buzele
palide, se uită ţintă la Francois, fără a
scoate o vorbă. După tremurul mâinilor
Amandinei, care-şi ţinea capul plecat,
după roşeaţa ce-i acoperise dintr-o dată
gâtul, se vedea că fata, deşi deprinsă cu
asemenea scene, era îngrozită de soarta
ce-l aştepta pe fratele ei. Acesta, ghemuit
într-un colţ al bucătăriei, părea speriat şi
agitat.
— Ia seama, mama o să se ridice şi o
să fie prea târziu! adăugă sora mai mare.
– 1954 –
– Eugen Sue –
— Tot una mi-e, reluă François,

pălind. Vreau mai bine să fiu bătut ca
alaltăieri… decât să mă duc în şopron…
şi încă noaptea…
— Şi de ce mă rog? întrebă
Tărtăcuţa, pierzându-şi răbdarea.
— Mi-e frică… răspunse copilul
înfiorându-se fără să vrea.
— Ţi-e frică, tâmpitule, şi de ce?
François dădu din cap fără să
răspundă.
— O să vorbeşti odată? De ce ţi-e
frică?
— Nu ştiu de ce… Dar mi-e frică…
— Ai fost acolo de o sută de ori, şi
chiar aseară.
— Nu mai vreau să mă duc acum.
— Ia seama că acum se ridică mama
de pe scaun…!
– 1955 –
— Cu atât mai rău, strigă copilul, să

mă bată, să mă omoare, nu mă duc în
magazie noaptea şi gata.
— Încă o dată: de ce? reluă
Tărtăcuţa.
— Ei bine, fiindcă…
— Fiindcă…
— Fiindcă e cineva…
— E cineva?
— Îngropat acolo, murmură
François înfiorat.
Văduva ghilotinatului, cu toată
aparenta ei nepăsare, nu-şi putu stăpâni
o tresărire bruscă. Fiica ei de asemenea;
s-ar fi zis că aceste două femei au fost
străbătute de aceeaşi zguduire electrică.
— E cineva îngropat în magazie?
reluă Tărtăcuţa, ridicând din umeri.
— Da, spuse François cu o voce aşa
– 1956 –
– Eugen Sue –
de înceată că abia putu fi auzit.

— Mincinosule! strigă Tărtăcuţa.
— Îţi spun eu, că adineauri, aşezând
lemnele, am văzut într-un colţ întunecat
al magaziei un os de mort. Ieşea din
pământul umed din jur.
— Îl auzi. Mamă? Ce prost mai el
zise Tărtăcuţa, făcând mamei un semn
de înţelegere; sunt oase de berbec pe
care le pun acolo pentru leşie.
— Nu era os de berbec, exclamă
copilul înspăimântat, erau oase
îngropate, oase de om mort… din
pământ ieşea un picior… l-am văzut
bine!
— Şi te-ai apucat numaidecât să
povesteşti faimoasa ta descoperire
fratelui tău, bunului tău prieten Marţial,
nu-i aşa? spuse Tărtăcuţa cu o ironie
– 1957 –
sălbatică.
François nu răspunse.
— Turnător ticălos! strigă Tărtăcuţa
furioasă, fiindcă e fricos ca un iepure, e
în stare să ne ducă la cuţitoaie, cum a
fost dus tatăl nostru.
— Fiindcă mă faci de turnător, strigă
exasperat François, o să spun totul
fratelui meu Marţial. Nu i-am zis nimic
până acum, pentru că nu l-am mai
văzut. Dar când o să vină diseară… o
să…
Copilul nu cuteză să sfârşească
vorba. Mama lui se îndreptă spre el,
calmă, dar neînduplecată.
Deşi se ţinea de obicei cam adusă
din şale, statura ei era prea înaltă pentru
o femeie; ţinând nuiaua cu o mână,
apucându-l cu cealaltă pe copil de braţ;
– 1958 –
– Eugen Sue –
cu toată groaza, opunerea, rugăminţile şi

lacrimile băiatului, îl târî după ea, ţi îl
sili să urce scara din fundul bucătăriei.
După o clipă se auziră de sus
tropăieli surde însoţite de strigăte şi de
hohote de plâns.
După câteva minute zgomotul încetă
şi văduva coborî. Apoi, la fel de
nepăsătoare, puse nuiaua de salcie la
locul ei, se aşeză lângă vatră şi-şi reluă
lucrul fără să scoală o vorbă.
– 1959 –
Partea a şasea
Capitolul 1
PIRATUL DE APĂ DULCE
După câteva clipe de tăcere, văduva

ghilotinatului zise fiicei sale:
— Du-te şi adu lemne, noaptea asta
vom face regulă în şopron la înapoierea
lui Nicolas şi a lui Marţial.
— Marţial? Vrei deci să-i spui şi lui
că…
— Lemne, reluă văduva, închizând
gura fiicei sale.
– 1960 –
– Eugen Sue –
Obişnuită să se supună acestei

voinţe de fier, fata aprinse un felinar şi
ieşi.
Când deschise uşa, o întâmpină o
noapte neagră; se auzeau pârâiturile
plopilor înalţi, zguduiţi de vânt,
zăngănitul de lanţuri al bărcilor,
şuieratul crivăţului, mugetul fluviului.
Aceste zgomote erau de o tristeţe
covârşitoare.
În timpul scenei precedente,
Amandine, îngrijorată de soarta lui
François pe care îl iubea mult, nu
îndrăznise nici să ridice ochii, nici să-şi
şteargă lacrimile care-i picurau pe
genunchi. Suspinele o înăbuşeau şi
încerca să-şi comprime şi zvâcnelile
inimii care se zbătea de teamă.
Lacrimile îi întunecau vederea.
– 1961 –
Grăbindu-se să descoase iniţialele de pe

cămaşa ce i se dăduse, se rănise la mână
cu foarfeca; înţepătura sângera, dar biata
copilă se gândea mai puţin la durerea ei
decât la pedeapsa ce o aştepta pentru că
pătase rufa cu sânge. Noroc că văduva,
absorbită de gândurile ei, nu observase
nimic.
Tărtăcuţa se înapoie aducând un coş
plin cu lemne. La privirea întrebătoare a
mamei, răspunse cu un semn afirmativ
din cap.
Asta însemna că, într-adevăr,
piciorul mortului ieşea din pământ.
Văduva îşi strânse buzele şi
continuă să lucreze, numai că părea să
mânuiască mai repede acul.
Tărtăcuţa înteţi focul, supraveghe
clocotitul cratiţei din colţul plitei, apoi se
– 1962 –
– Eugen Sue –
aşeză lângă mama ei.

— Nicolas nu vine! zise ea. Numai
de nu l-ar fi băgat în vreo încurcătură
femeia aia bătrână de azi dimineaţa care
îi dăduse o întâlnire foarte dubioasă; n-a
vrut să dea niciun fel de lămurire, nici
să-şi spună numele, nici de unde venea.
Văduva ridică din umeri.
— Crezi că nu e nicio primejdie
pentru Nicolas, mamă? La urma urmei
poate că ai dreptate. Bătrâna îi ceruse să
fie la şapte seara pe cheiul Billy, în faţa
gării şi să aştepte acolo un om care voia
să-i vorbească şi care va rosti cuvântul
„Bradamanti“ ca parolă. De fapt, asta nu
e primejdios. Dacă Nicolas întârzie,
înseamnă că s-a ivit vreo pleaşcă pe
drum, ca alaltăieri rufele astea, şterpelite
din luntrea unei spălătorese.
– 1963 –
Şi arătă una din cămăşile de pe care

Amandine descosea monogramele: apoi,
adresându-se copilei:
— Ce înseamnă „a şterpeli“?
— Asta înseamnă să iei… răspunse
fata fără să ridice ochii.
— Asta înseamnă să furi, prostuţo,
auzi? – să furi…
— Da, surioară…
— Şi când ştii să şterpeleşti bine, ca
Nicolas, ai totdeauna ceva de câştigat…
Rufele pe care le-a furat ieri ne-au prins
bine şi nu ne costă decât scoaterea
semnelor, nu e aşa, mamă? adăugă
Tărtăcuţa cu un hohot de râs care dădea
la iveală nişte dinţi dezgoliţi şi galbeni
ca şi pielea obrazului ei.
Văduva nu păru să guste prea mult
această glumă.
– 1964 –
– Eugen Sue –
— Fiindcă veni vorba de refăcut

gospodăria noastră pe gratis., reluă
Tărtăcuţa, putem găsi cele de trebuinţă
şi la o alta prăvălie. Ştii doar că, de
câteva zile, un bătrân a venit să locuiască
în casa de la ţară a domnului Griffon,
doctorul ospiciului din Paris: cunoşti
clădirea aia singuratică, la o sută de paşi
de malul apei, în faţa cuptorului de
ipsos?
Văduva îşi plecă fruntea.
— Nicolas spunea ieri că acum ar fi
poate timpul să dăm acolo o lovitură,
urmă Tărtăcuţa. Şi am aflat azi
dimineaţă că e o pradă sigură. O să
trebuiască să o trimitem pe Amandine,
să dea târcoale casei; n-o s-o ia nimeni în
seamă, se preface că se joacă, se uită
peste tot şi vine apoi să ne spună ce-a
– 1965 –
văzut. Tu auzi ce-ţi zic? adăugă

Tărtăcuţa cu asprime, adresându-se
Amandinei.
— Da, surioară, o să mă duc,
răspunse fata tremurând.
— Spui mereu, o să tac şi o să dreg,
dar nu faci nimic, prefăcuto! Ultima oară
ţi-am spus să furi cinci franci din
tejgheaua băcanului de la Asnières în
timp ce eu îl ţineam de vorbă în celălalt
colţ al prăvăliei. Era uşor, nimeni nu se
fereşte de un copil. De ce nu m-ai
ascultat?
— Nu m-a tras inima… n-am
îndrăznit…
— Ieri, totuşi, ai îndrăznit să furi o
batistă din tolba negustorului ambulant,
în timp ce el căuta clienţi în cârciumă. A
simţit ceva, idioato?
– 1966 –
– Eugen Sue –
— M-ai silit… batista era pentru tine

şi apoi nu era vorba de bani…
— Ce importanţă are?
— Vezi că să iei o batistă nu e atât de
rău ca atunci când furi bani…
— Spune drept! Marțial îţi bagă în
cap bazaconiile astea, nu-i aşa? o luă
Tărtăcuţa în râs; cu siguranţă că o să-i
raportezi totul, turnătoare mică ce eşti:
crezi că ne temem că o să ne mănânce,
Marţial al tău? Apoi, adresându-se
văduvei, adăugă: Vezi mamă, el o s-o
sfârşească rău… Vrea să comande aici.
Nicolas e furios pe el, ca şi pe mine. Îi
îndârjeşte pe Amandine şi pe François
contra noastră, contra ta… Crezi că asta
mai poate continua?
— Nu… răspunse mama scurt şi
aspru.
– 1967 –
— Şi mai ales de când Lupoaica lui e

la Saint-Lazare, e dezlănţuit împotriva
tuturor… Dar e vina noastră că ea se află
la puşcărie? Odată ieşită de acolo, n-are
decât să vină aici… o aranjez eu… iau eu
măsuri… deşi o face pe afurisita.
După o clipă de gândire, văduva o
întrebă:
— Crezi că e de dat o lovitură la
bătrânul din casa doctorului?
— Da, mamă…
— Arată ca un cerşetor!
— N-are importanţă, e totuşi un
nobil.
— Un nobil?
— Da, şi are aur în pungă, deşi
umblă pe jos în fiecare zi şi se înapoiază
tot aşa, cu un baston gros drept trăsură.
— De unde ştii că are aur?
– 1968 –
– Eugen Sue –
— Nu de mult am fost la poşta din

Asnières, să văd dacă n-a sosit vreo
scrisoare de la Toulon.
La aceste cuvinte care îi aminteau ca
fiul ei e la ocnă, văduva încruntă din
sprâncene şi îşi înăbuşi un suspin.
Tărtăcuţa continuă:
— Îmi aşteptam rândul, când a intrat
bătrânul care locuieşte în casa
doctorului; l-am recunoscut numaidecât
după barba lui albă ca şi părul, după fata
roşcovană şi sprâncenele negre. Nu pare
prea binevoitor. Cu toată vârsta lui,
trebuie, să fie un bătrân dârz de tot… A
întrebat-o pe funcţionară: „Aveţi scrisori
de la Angers pentru domnul conte de
Saint-Rémy?“ „Da, i-a răspuns ea, iată
una.“ „E pentru mine, spuse el: iată
paşaportul meu.“ Pe când funcţionara îl
– 1969 –
examina, bătrânul, pentru a plăti

timbrele, şi-a scos punga de mătase
verde. Înăuntru, am văzut lucind aurul;
era o grămadă cât pumnul… cel puţin
patruzeci sau cincizeci de ludovici!
exclamă Tărtăcuţa, cu ochii strălucind de
lăcomie… şi totuşi e îmbrăcat ca un
golan. E unul din bătrânii aceia zgârciţi,
doldora de bani… Lasă, mamă, îi ştiu
numele, asta ne va sluji poate ca să
putem pătrunde la el, după ce
Amandine o să ne spună dacă sunt
servitori acolo.
Nişte lătrături furioase întrerupseră
vorba Tărtăcuţei.
— Ah! Latră câinii, spuse ea, se aude
o barcă. E Marţial sau Nicolas…
La numele Marţial, trăsăturile
Amandinei exprimară o bucurie
– 1970 –
– Eugen Sue –
reţinută.
După câteva minute de aşteptare, pe
când ea privea ţintă, cu nelinişte şi
nerăbdare spre uşă, văzu intrând, spre
părerea ei de rău, pe Nicolas, viitorul
complice al lui Barbillon.
Înfăţişarea lui Nicolas era josnică şi
feroce: mic, slăbănog, pirpiriu, nu s-ar fi
spus că făcea o meserie atât de
periculoasă şi de criminală. Din
nefericire, o sălbăticie rară înlocuia la
acest mizerabil forţa fizică.
Peste o bluză scurtă de pânză,
Nicolas purta un fel de pieptar fără
mâneci, făcut din piele de ţap, cu peri
lungi cafenii: intrând, aruncă pe jos un
drug de cupru pe care îl purtase cu
greutate pe umăr.
— Bună seara şi pradă bună, mamă!
– 1971 –
strigă el cu voce spartă şi răguşită, după

ce lepădase povara. Mai sunt încă trei
lingouri ca ăsta în luntrea mea, un
pachet de boarfe şi o ladă plină cu nu
ştiu ce, fiindcă nu mi-am dat osteneala s-
o deschid. Poată că m-am păcălit… o să
vedem!
— Şi omul de pe cheiul Billy?
întrebă Tărtăcuţa pe când văduva îşi
privea în tăcere fiul.
Acesta, drept răspuns îşi băgă mâna
în buzunarul pantalonului şi,
scuturându-l, făcu să sune un mare
număr de monezi de argint.
— I-ai luat toate astea!… strigă
Tărtăcuţa.
— Nu, mi-a dat el singur două sute
de franci şi o să mai, scuipe opt sute
când voi… dar ajunge!… Mai întâi să
– 1972 –
– Eugen Sue –
descărcăm barca, pe urmă o să avem

timp de palavre. Marţial nu e aici?
— Nu, răspunse sora.
— Cu atât mai bine, o să împărţim
prada fără el… Numai să nu afle.
— Ţi-e teamă de el, fricosule? spuse
acră Tărtăcuţa.
— Teamă de el?… Mie? (Ridică din
umeri). Mi-e frică să nu ne vândă… asta-
i tot. Cât despre teama de el… Şişul meu
are limba prea bine ascuţită…
— Oh! Când nu e de faţă… te lauzi,
dar când vine, îţi închide pliscul.
Nicolas rămase nepăsător şi
continuă:
— Haide, repede, repede!… la
barcă… Dar François unde e, mamă?
Ne-ar putea ajuta.
— Mama l-a încuiat sus, după ce i-a
– 1973 –
tras o chelfăneală; o să se culce

nemâncat, interveni Tărtăcuţa.
— Bine, bine, dar să vie totuşi să
ajute la descărcat, nu eşti de părere,
mamă? Eu, el şi Tărtăcuţa băgăm totul în
casă cât ai bate din palme…
Văduva ridică un deget către tavan.
Tărtăcuţa înţelese şi se duse să-l aducă
pe François.
Faţa întunecată a mamei Marţial se
destinsese niţel de când sosise Nicolas; îl
iubea mai mult decât pe Tărtăcuţa, mai
puţin totuşi decât pe fiul de la Toulon,
cum spunea ea… deoarece dragostea
maternă a acestei creaturi năprasnice
creştea în raport cu gradul de
criminalitate al copiilor ei.
Această perversă preferinţă
lămureşte îndeajuns ostilitatea văduvei
– 1974 –
– Eugen Sue –
faţă de cei doi copii mai mici care nu

aveau porniri rele, şi ura ei cumplită faţă
de Marţial, fiul ei mai mare, care, fără să
ducă o viaţa ireproşabilă, putea trece
drept un om cât se poate de cinstit, dacă
îi comparai cu Nicolas, cu Tărtăcuţa şi cu
fratele de la Toulon.
— Ce-ai mai şterpelit noaptea asta?
îl întrebă văduva pe Nicolas.
— Înapoindu-mă de pe cheiul de la
Billy, unde l-am întâlnit pe cetăţeanul cu
care am vorbit astă seară lângă Podul
Invalizilor, am găsit o corabie acoperită
cu coviltir, legata de chei. Era întuneric.
Mi-am zis: nu e lumină în cabină,
marinarii sunt pe uscat, intru în ea. Dacă
dau de cineva, cer un capăt de frânghie
ca să-mi întăresc vâsla… Cobor în
cabină… Nimeni… Atunci iau ce găsesc:
– 1975 –
boarfe, o ladă mare şi, pe punte patru

drugi de aramă, trebuie să ştii că am
făcut două drumuri; corabia era
încărcată cu aramă şi fier. Dar iată-i pe
François şi pe Tărtăcuţa: repede la
luntre!… Hai, aleargă şi tu o dată,
Amandino; vei căra boarfele. Înainte de
a vâna, trebuie să ştii să duci vânatul…
Rămasă singură, văduva începu să
se ocupe de cina familiei. Aşeză pe masă
pahare, sticle, farfurii de faianţă şi
tacâmuri de argint.
În clipa când sfârşise, veniră şi copiii
încărcaţi. Greutatea celor doi drugi de
aramă pe care îi ducea pe umeri păreau
să-l doboare pe micul François;
Amandine dispărea aproape sub
grămada de ţoale furate, pe care-o ducea
pe cap. În schimb, Nicolas, ajutat de
– 1976 –
– Eugen Sue –
Tărtăcuţa, căra o ladă de lemn, pe care

aşezase al patrulea drug de aramă.
— Lada, lada!… să spargem lada!
strigă Tărtăcuţa cu o nerăbdare sălbatică.
Drugii de aramă fură aruncaţi pe jos.
Nicolas se folosi de tăişul toporiştei ce-o
purta la cingătoare, pe care-o introduse
sub capacul lăzii aşezate în mijlocul
bucătăriei, încercând s-o deschidă.
Lumina roşiatica şi pâlpâitoare din
vatră lumina această scenă: afară,
şuieratul vântului creştea mereu.
Nicolas, în blana lui de ţap, aşezat
pe vine în faţa lăzii, opintindu-se să o
spargă, profera înjurături cumplite
văzând că rezistă la sforţările lui
zadarnice. Cu ochii strălucitori de
lăcomie, cu obrajii aprinşi de pofta
jafului, Tărtăcuţa, în genunchi, pe capac,
– 1977 –
îl apăsa cu toată greutatea trupului ei, ca

să dea un punct de sprijin pârghiei lui
Nicolas. Văduva despărţită de acest
grup din cauza mesei, încovoindu-se cât
era de înaltă, urmărea cu ochii scânteind
o lăcomie febrilă, obiectul furat, în
sfârşit, lucru urât şi din nenorocire
profund omenesc, cei doi copii, ale căror
instincte sănătoase rezistaseră adeseori
influenţei nefaste a acestei corupţii
familiale, cei doi copii, uitând scrupulele
şi temerile lor, cedau unei curiozităţi
fatale.
Strânşi unul lângă altul, cu ochii
strălucitori, cu răsuflarea precipitată,
François şi Amandine nu erau mai puţin
grăbiţi să cunoască conţinutul lăzii, nici
mai puţin contrariaţi de încetineala lui
Nicolas.
– 1978 –
– Eugen Sue –
În sfârşit, capacul sări în ţăndări.

— Ah! strigă familia într-un glas,
nemaiputând de bucurie.
Şi toţi, de la mamă şi până la fata cea
mică, se repeziră cu o pornire nestăvilită
la cufărul spart. Expediată probabil din
Paris unui negustor de noutăţi al unui
oraş riveran, lada conţinea o mare
cantitate de cupoane de stofă pentru
femei.
— Nicolas nu s-a păcălit, exclamă
Tărtăcuţa desfăcând o bucată de
muselină de lână.
— Nu, răspunse tâlharul,
desfăşurând la rândul lui un pachet de
fulare, mi-am scos cheltuielile…
— Stofă de mătase, asta se vinde ca
pâinea caldă, spuse văduva, băgând şi
ea mâna în ladă.
– 1979 –
— Tăinuitoarea lui Braţ-Roşu, care

stă în strada Templului, o să cumpere
stofele, adăugă Nicolas, iar taica Micou,
cel care închiriază odăi mobilate în
cartierul Saint-Honoré, o să se ocupe de
celelalte.
— Amandine, şopti François surorii
sale, ce cravată frumoasă s-ar face din
aceste batiste de mătase pe care le ţine în
mână Nicolas.
— Ba şi o basma frumoasă, răspunse
fata cu admiraţie.
— Trebuie să mărturiseşti că ai avut
noroc urcându-te în acea barcă, Nicolas,
spuse Tărtăcuţa… Minunat!… Acum
iată şi şalurile… Sunt trei… borangic
veritabil… Uită-te şi tu, mamă!…
— Mătuşa Burette o să ne dea cel
puţin cinci sute de franci pe toate, zise
– 1980 –
– Eugen Sue –
văduva, după o cercetare amănunţită.

— Asta înseamnă că merită cel puţin
o mie cinci sute de franci, răspunse
Nicolas, dar, cum se spune, orice
tăinuitor e şi hoţ. Ei şi! Nu-mi pasă… nu
ştiu să mă tocmesc. O să fiu şi de rândul
ăsta păcălit, o să fac cum vrea mama
Burette şi taica Micou; ăsta mi-e prieten.
— Totuna, e hoţ ca şi ceilalţi,
bătrânul vânzător de fier vechi; dar
canaliile astea de tăinuitori ştiu că lumea
are nevoie de ei şi profită, reluă
Tărtăcuţa, înfăşurându-se într-unul din
şaluri.
— Nu mai e nimic, constată Nicolas,
dând de fundul lăzii.
— Acum să împărţim totul, spuse
văduva.
— Eu iau şalul ăsta, interveni
– 1981 –
Tărtăcuţa.
— Îl iei… îl iei… strigă repezit
Nicolas, ai să-l iei dacă ţi-l dau… Tu iei
mereu… tu… madam Fără-Ruşine!
— Ia te uită!… şi tu, mă rog, te jenezi
să iei?
— Eu fur punându-mi pielea în joc,
nu tu ai fi fost înhăţată dacă aş fi fost
prins pe luntre.
— Ei bine! ia-ţi şalul, îmi bat joc de
el! replică acră Tărtăcuţa, aruncându-l în
ladă.
— Nu, nu vorbesc de şal… nu sunt
aşa de zgârcit să mă calicesc pentru un
şal. Unul mai mult sau mai puţin, mama
Burette n-o să dea alt preţ; ea cumpără
cu toptanul, reluă Nicolas. Dar în loc să
spui că iei şalul acesta, poţi să mi-l ceri
să ţi-l dau… Haide ia-l, păstrează-l, că de
– 1982 –
– Eugen Sue –
nu îl arunc în foc, să fiarbă mai repede

cratiţa.
Aceste vorbe potoliră proasta
dispoziţie a Tărtăcuţei, aşa că luă şalul
fără ciudă.
Nicolas era, fără îndoială, într-un
acces de dărnicie, căci desfăcând cu
dinţii marginea unei bucăţi de mătase,
rupse două fâşii şi le aruncă Amandinei
şi lui François, care nu mai puteau de
admiraţie.
— Iată pentru voi, ştrengarilor!
Această locma o să vă deştepte gustul de
şterpeleală. Pofta vine mâncând. Acum
duceţi-vă la culcare… Eu am o vorbă cu
mama; o să vă aducă mâncarea sus.
Cei doi copii bătură veseli din palme
şi fluturară triumfători fularele primite.
— Ei bine, prostuţilor, zise
– 1983 –
Tărtăcuţa, o să mai ascultaţi de Marţial?

V-a dat el vreodată şaluri ca astea?
François şi Amandine se priviră,
apoi lăsară capul în jos fără să răspundă.
— Răspundeţi, îi repezi aspru
Tărtăcuţa, v-a făcut Marţial vreodată
daruri?
— E adevărat că nu… niciodată nu
ne-a făcut daruri, zise François uitându-
se încântat la fularul lui de mătase roşie.
Amandine adăugă încet:
— Fratele nostru Marţial nu ne face
daruri, fiindcă n-are de unde…
— Dacă ar fura, ar avea de unde, i-o
tăie aspru Nicolas, nu e aşa, François?
— Da, răspunse François. Apoi
urmă: Oh! ce şal frumos… Ce cravată
minunată de duminică!
— Şi eu, ce basma frumoasă! adăugă
– 1984 –
– Eugen Sue –
Amandine.
— Fără a-i mai socoti pe copiii
vărarului de la cuptorul de ipsos care o
să turbeze văzându-vă trecând, zise
Tărtăcuţa cercetând feţele copiilor ca să
vadă dacă au priceput înţelesul răutăcios
al vorbelor ei.
Ticăloasa creatură le stârnea
vanitatea pentru a înăbuşi ultimele
scrupule ale acestor nenorociţi.
— Copiii vărarului, continuă ea, vor
avea aerul unor cerşetori, vor plesni de
ciudă; pe când voi, cu frumoasele batiste
de mătase, veţi avea aerul unor mici
bogătaşi.
— E adevărat, răspunse François,
sunt deci şi mai mulţumit de cravata
mea frumoasă, fiindcă plozii vărarului o
să fie furioşi că n-au şi ei una la fel… Nu
– 1985 –
e aşa. Amandine?
— Eu sunt mulţumită cu frumosul
meu fular… asta-i tot.
— Aşa că tu n-ai să fii niciodată
altceva decât o bleagă! zise cu dispreţ
Tărtăcuţa. Apoi, luând de pe masă pâine
şi o bucată de brânză, le dădu copiilor şi
le spuse:
— Duceţi-vă la culcare… iată un
felinar, luaţi seama la foc şi stingeţi-l
înainte de a adormi.
— Ah! uitasem! sări Nicolas. Dacă o
să vă treacă prin cap să-i spuneţi lui
Marţial de ladă, de drugii de aramă şi de
boarfe, vă fac să jucaţi de mama focului
şi vă iau şalurile.
După ce copiii se duseră la culcare,
Nicolas şi sora lui ascunseră boarfele,
lada cu stofe şi drugii de aramă în
– 1986 –
– Eugen Sue –
fundul unei pivnicioare unde ajungeai

coborând câteva trepte, nu departe de
vatră.
— Acum dă-mi de băut, mamă, şi
din ăl bun, exclamă banditul, o sticlă
înfundată de rachiu!… Mi-am scos
pârleala pe ziua de azi, mi se cuvine…
Adu la masă Tărtăcuţo! Marţial o să
roadă oasele rămase, e chiar prea mult
pentru el… Acum să vorbim de
cetăţeanul de pe cheiul Billy, fiindcă
mâine sau poimâine trebuie să meargă
strună, dacă vreau să pun mâna pe banii
făgăduiţi. Mai vorbim de asta, mamă,
dar dă-mi de băut, drace! De băut, că eu
plătesc!
Şi Nicolas făcu din nou să sune
monedele de cinci franci pe care le avea
în buzunar, apoi lepădând pieptarul de
– 1987 –
ţap şi boneta, de lână neagră, se aşeză la

masă în faţa unei străchini imense cu
tocană de berbec, o bucată de viţel rece
şi o salată.
După ce Tărtăcuţa aduse vinul şi
rachiul, văduva, mereu nepăsătoare şi
întunecată, se aşeză la o latură a mesei,
având pe Nicolas în dreapta, pe fată în
stânga, iar în faţă locurile neocupate ale
lui Marţial şi ale celor doi copii.
Banditul scoase din buzunar un
cuţit, lat şi lung, cu mâner de os, cu lama
ascuţită. Contemplând aceasta armă
ucigaşă cu un fel de mulţumire sălbatică,
se adresă văduvei:
— Cuţitaşul meu taie straşnic!… Dă-
mi pâinea, mamă!…
— Fiindcă veni vorba de cuţit, îl
întrerupse Tărtăcuţa, François a dat de
– 1988 –
– Eugen Sue –
chestia aia din magazie…

— De care chestie? întrebă Nicolas
fără să priceapă...
— A văzut un picior…
— Al omului?
— Da, răspunse văduva, punând o
felie de carne în farfuria fiului ei.
— Ciudat lucru! Groapa ora doar
destul de adâncă, se miră tâlharul, dar,
cu vremea, se vede că pământul s-a
lăsat…
— Încă în noaptea asta, trebuie să
aruncăm totul în apă, spuse văduva.
— E mai sigur, răspunse Nicolas.
— O să-i atârnăm un pietroi, legâdu-
l cu un lanţ vechi de luntre, adăugă
Tărtăcuţa.
— Nu e rău! răspunse Nicolas
turnându-şi de băut.
– 1989 –
Apoi, adresându-se văduvei, ţinând

sticla în sus:
— Haide, ciocneşte cu noi, asta o să
te înveselească, mamă!
Văduva dădu din cap, îndepărtă
paharul şi răspunse:
— Dar omul de pe cheiul Billy?
— Iată cum stau lucrurile, spuse
Nicolas, fără să se întrerupă din mâncat
şi din băut. Ajungând la gară, mi-am
legat luntrea şi m-am urcat pe chei, la
manutanţa din Chaillot. Suna ora şapte.
Nu se vedea nici la doi paşi, atât era de
întuneric. Mă plimbam de-a lungul
parapetului de vreun sfert de ceas. Când
aud pe cineva mergând încet în urma
mea. Răresc pasul, şi un bărbat înfăşurat
într-o manta se apropie de mine tuşind:
mă opresc, se opreşte şi el… Tot ce am
– 1990 –
– Eugen Sue –
putut vedea, este că mantaua îi acoperea

nasul şi pălăria ochii. (Amintim
cititorului că acest personaj misterios era
Jacques Ferrand, notarul, care, voind să
se descotorosească de Floarea-Mariei,
trimisese în chiar dimineaţa aceea pe
doamna Séraphin la Marţiali pe care
nădăjduia să-i facă uneltele noii lui
crime.)
— „Bradamanti“, îmi spuse
cetăţeanul: era parola stabilită cu
bătrâna, ca să fiu recunoscut de civilul în
chestiune. „Culegător de fier vechi“ i-am
răspuns, după cum ne înţelesesem. „Te
numeşti Nicolas?“ mă întrebă el… „Da,
cetăţene.“ „Ai o luntre?“ „Am patru, e
meseria noastră: luntraşi şi strângători
de fier vechi, la dispoziţia
dumneavoastră“… Iată ce e de făcut
– 1991 –
dacă nu ţi-e frică.“ „Frică de ce?“ „Să

vezi pe cineva înecându-se din
accident… numai că e vorba să ajuţi la
producerea accidentului… M-ai
înţeles?“ „Ah! Cetăţene, e vorba deci să
faci un individ să bea din Sena, aşa, din
întâmplare? Îmi convine… Dar cum este
o treabă delicată, costă cam scump…“
„Cât… pentru doi?“ „Pentru doi? Două
persoane trebuie făcute ciorbă de peşte?“
„Da…“ „Cinci sute de franci de cap,
cetăţene… nu e scump!“ „Bine, fie o mie
de franci…“ „Plătiţi dinainte…“ „Două
sute înainte şi restul pe urmă…“ „N-ai
încredere în mine, cetăţene?“ „Nu! Dar
poţi încasa cei două sute de franci ai mei
fără să-ţi împlineşti obligaţia.“ „Şi
dumneata, cetăţene, o dată ce am făcut
treaba şi când îţi voi cere cei opt sute dr
– 1992 –
– Eugen Sue –
franci, poţi să-mi răspunzi: Mulţumesc şi

pace bună.“ „E chestie de şansă. Îţi
convine, sau nu? Două sute de franci
peşin acum şi poimâine seară, aici, la
nouă, îţi mai dau opt sute de franci.“ „Şi
cine vă asigură că le-am făcut pe cele
două persoane să bea apă?“ „O să aflu,
mă priveşte… E în regulă?“ „E în
regulă!“ „Iată cei două sute de franci…
Acum ascultă-mă: vei putea recunoaşte
pe femeia bătrână care a venit să te vadă
azi de dimineaţă?“ „Da.“ „Mâine, sau cel
mai târziu poimâine, o s-o vezi venind,
pe la patru după-masă, pe malul din faţa
insulei dumitale, cu o fată tânără,
blondă: bătrâna îţi va face semn
fluturând batista.“ „Bine.“ „Cât timp îţi
trebuie să ajungi de la mal la insulă?“
„Douăzeci de minute în cap.” „Luntrile
– 1993 –
dumitale au fundul drept?“ „Ca palma,

cetăţene!“ „O să tai, cu îndemânare, un
fel de trapă mare în fundul uneia din ele,
ca să o poţi deschide şi să faci persoanele
să se afunde într-o clipită. Ai înţeles?“
„Foarte bine! Eşti şiret. Am eu o barcă
veche, pe jumătate putredă, tot voiam s-
o desfac… o să fie bună pentru această
ultimă călătorie.“ „Pleci dar din insula
dumitale cu luntrea asta cu trapă. O
barcă bună, condusă de cineva din
familia dumitale, te urmează. Tragi la
mal, le iei pe bătrâna şi pe fata blondă în
luntrea găurită şi te îndrepţi către insula
dumitale, dar la o distanţă potrivită, te
pleci prefăcându-te că repari ceva.
Deschizi trapa şi sari repede în cealaltă
luntre, în timp ce bătrâna şi fata
blondă…“ „Beau din aceeaşi cană… nu-i
– 1994 –
– Eugen Sue –
aşa, cetăţene?“ „Dar eşti sigur că nu vei

fi surprins? Dacă vin clienţi în cârciuma
dumitale?“ „Nicio teamă, cetăţene! La
ora aia, şi mai ales iarna, nu vin
niciodată, suntem în sezon mort, şi chiar
dacă vin, nu ne vor tulbura,
dimpotrivă… sunt toţi prieteni,
cunoscuţi…“ „Foarte bine! De altfel nu
te voi compromite întru nimic, luntrea
va fi socotită că s-a afundat, că era veche,
şi bătrâna care ţi-a adus-o pe fată
dispare o dată cu ea. În sfârşit, ca să fii
sigur că amândouă s-au înecat (dintr-un
accident), vei putea, dacă revin la
suprafaţă, sau dacă se agaţă de luntre,
să-ţi dai silinţele pentru a le ajuta şi…“
„Să le ajut să se afunde din nou. Bine
cetăţene!“ „Ar trebui ca totul să se facă
după apusul soarelui, ca să fie întuneric
– 1995 –
când vor cădea în apă.“ „Nu, fiindcă

dacă nu se vede bine, nu-mi pot da
seama dacă cele două femei au băut
destul sau mai vor să bea!“ „Ai
dreptate… Atunci accidentul va avea loc
înainte de apusul soarelui.“ „Perfect,
cetăţene. Dar bătrâna nu va bănui
nimic?“ „Nu, când va sosi îţi va sufla la
ureche: «trebuie s-o înecăm pe fată
înainte de a scufunda luntrea, fă-mi un
semn ca să fiu gata să mă salvez cu
dumneata». Vei răspunde bătrânei în aşa
fel încât să-i risipeşti orice bănuială.“ „În
aşa fel ca să creadă că duce pe mica
blondă să bea…“ „Şi când colo, va bea şi
dânsa.“ „E foarte bine chibzuit,
cetăţene.“ „Şi mai ales bătrâna sa nu
bănuiască nimic.“ „Fii liniştit, o să
înghită hapul de parcă ar fi miere.“
– 1996 –
– Eugen Sue –
„Atunci noroc, tinere! Dacă voi fi

mulţumit, te voi mai folosi cândva.“ „La
dispoziţia dumitale.“
După care, tâlharul, sfârşindu-şi
povestirea, adăugă:
— M-am despărţit de omul cu
mantaua, m-am suit în barca mea şi
trecând pe lângă luntrea cu coviltir, am
şterpelit prada de adineauri.
Vedem dar, din povestirea lui
Nicolas, că notarul voia, printr-o dublă
crimă, să scape şi de Floarea-Mariei şi de
doamna Séraphin, făcând-o şi pe
menajeră să cadă în cursa întinsă, credea
ea, numai Guristei.
Mai e nevoie să arătăm că, temându-
se cu drept cuvânt ca nu cumva Chioara
să destăinuie dintr-o clipă în alta Floarei-
Maria că, de mică, fusese părăsită de
– 1997 –
către doamna Séraphin, Jacques Ferrand

avea cel mai mare interes să facă să
dispară fata, ale cărei mărturisiri ar fi
putut să-l lovească mortal şi în averea şi
în reputaţia lui? Cât despre doamna
Séraphin, notarul sacrificând-o, scăpa de
unul din cei doi complici (celălalt era
Bradamanti), care îl puteau pierde,
pierzându-se ei înşişi, e adevărat, dar
Jacques Ferrand socotea că tainele lui se
păstrează mai bine în mormânt.
Văduva ghilotinatului şi Tărtăcuţa
ascultaseră cu atenţie pe Nicolas care nu
se întrerupse decât pentru a bea peste
măsură, şi începu să peroreze cu o
exaltare nestăpânită.
— Dar nu e tot, am pus la cale o altă
afacere cu bătrâna Cucuvaie şi cu acel
Barbillon din strada Bobului. E o mare
– 1998 –
– Eugen Sue –
lovitură bine montată şi pe care, dacă n-

o scăpăm din mână, o să avem cu ce ne
ghiftui, las’ pe mine. E vorba să jefuim o
misită de diamante, care are câteodată în
sacoşa ei pietre scumpe de vreo cincizeci
de mii de franci.
— Cincizeci de mii de franci!
strigară mama şi fiica, ai căror ochi
scânteiară de lăcomie.
— Da… nici mai mult, nici mai
puţin. Braţ-Roşu e şi el cu noi. Ieri a şi
îmbrobodit-o pe intermediară cu o
scrisoare pe care i-am dus-o noi doi, eu
şi Barbillon, în Saint-Denis. E un om şi
jumătate Braţ-Roşu. Fiind om cu stare,
nimeni nu-l bănuieşte. Ca s-o momească
pe samsaroaică, i-a vândut un diamant
de patru sute de franci. Ea n-o să se
codească să vină pe seară în cârciuma lui
– 1999 –
de pe Champs-Elysées. Noi o să fim

ascunşi acolo. Tărtăcuţa o să ne
însoţească. O să păzească luntrea lângă
malul Senei. Dacă va trebui s-o ridicăm
pe misită moartă sau vie, o să fie un
vehicul comod care nu lasă urme. Halal
plan! Colanul ăsta de Braţ-Roşu e
deştept foc!
— Eu n-am niciodată încredere în
Braţ-Roşu, spuse văduva. De pe urma
afacerii din strada Montmartre, fratele
tău, Ambroise, e la Toulon, iar Braţ-Roşu
a scăpat.
— Pentru că nu au existat dovezi
contra lui, e atât de şiret! Dar ca să
trădeze pe alţii, asta niciodată!
Văduva dădu din cap, ca şi cum n-ar
fi fost convinsă decât pe jumătate de
lealitatea lui Braţ-Roşu. După câteva
– 2000 –
– Eugen Sue –
clipe de gândire, zise:

— E mai bună afacerea de pe cheiul
Billy, de mâine sau poimâine seară…
înecarea celor doua femei… Dar Marţial
o să ne încurce… ca de obicei.
— Dar nu-l mai trăsneşte odată
dracu?… strigă Nicolas pe jumătate beat,
înfigând furios cuţitul în masă.
— I-am spus mamei că ne-am
săturat de el şi că aşa nu mai merge,
reluă Tărtăcuţa. Cât va fi el aici, nu o să
putem scoate nimic din copiii ăştia…
— Vă spun că oricând e în stare să
ne denunţe tâlharul dracului! urmă
Nicolas. Vezi, mamă… dacă m-ai fi
ascultat… adăugă el cu o expresie
sălbatică şi plină de înţeles, totul ar fi în
perfectă regulă…
— Mai sunt şi alte mijloace.
– 2001 –
— Ăsta-i cel mai bun, răspunse

banditul.
— Acum… nu, răspunse văduva pe
un ton atât de hotărât, încât Nicolas
tăcu, stăpânit de voinţa mamei lui, pe
care o ştia tot atât de criminală, tot atât
de rea, dar mai dârză decât el.
Văduva adăugă:
— Mâine dimineaţă părăseşte insula
pentru totdeauna.
— Cum aşa? exclamară deodată
Tărtăcuţa şi Nicolas.
— O să se înapoieze, caută-i
pricină… dar bărbăteşte, în faţă… cum
n-ai avut niciodată curajul s-o faci… Să
ajungeţi la bătaie, dacă e nevoie… E
puternic… dar voi veţi fi doi şi vă voi
ajuta… şi mai ales fără cuţit!… nu vreau
sânge… să fie bătut, dar nu rănit.
– 2002 –
– Eugen Sue –
— Şi pe urmă, mamă? întrebă

Nicolas.
— Pe urmă… o să stăm de vorbă… o
să-i spunem să părăsească insula mâine,
de nu, scena de astă-seară o să se
repete… Îl cunosc, încăierările astea
repetate o să-l dezguste. Până acum prea
l-am lăsat de capul lui…
— Dar e încăpăţânat ca un catâr, e în
stare să rămână totuşi din cauza copiilor,
interveni Tărtăcuţa.
— S-a lăsat de golănii… dar o bătaie
tot nu-l sperie, adăugă Nicolas.
— Una nu, spuse văduva, dar… dar
în fiecare zi, în fiecare zi… ar fi iadul…
şi o să cedeze.
— Şi dacă nu cedează?
— Atunci am un alt mijloc sigur să-l
silesc să plece la noapte sau cel mai
– 2003 –
târziu mâine dimineaţa, reluă văduva cu

un surâs ciudat.
— Cu adevărat, mamă?
— Da, dar prefer să-l sperii cu
bătăile şi, dacă nu izbutim cu asta…
atunci folosesc celălalt mijloc.
— Şi dacă nici cu celălalt mijloc nu
izbuteşti, mamă? întrebă Nicolas.
— Mai e unul care reuşeşte
totdeauna, răspunse văduva.
Deodată uşa se deschise şi Marţial
intră. Bătea atât de tare vântul, încât nu
se auziseră lătrăturile câinilor vestind
înapoierea fiului mai mare al văduvei.
Capitolul 2
MAMA ŞI FIUL
Necunoscând perfidele intenţii ale

– 2004 –
– Eugen Sue –
familiei, Marţial intră liniştit în

bucătărie.
Înzestrat cu instincte bune, incapabil
de o acţiune josnică sau neomenoasă,
Marţial avea totuşi o îndeletnicire nu
prea onorabilă. Pescuia clandestin, iar
puterea şi îndrăzneala lui insuflau
destulă teamă paznicilor făcându-i să
închidă ochii la actele lui de braconaj pe
apă.
Acestei ocupaţii, prea puţin oneste,
Marţial îi adăuga o alta şi mai ilicită.
Curajos, temut, se însărcina bucuros,
mai mult din exces de vanitate, din
dorinţa de a desfide, decât din
cupiditate, să răzbune, prin încăierări cu
pumnii sau cu bâta, victimele unor
adversari de forţă prea inegală; trebuie
să spunem că Marţial alegea de altfel cu
– 2005 –
mult spirit de dreptate, cauzele pe care

le apăra şi că lua parte celui slab
împotriva celui mai tare.
Iubitul Lupoaicei semăna mult cu
François şi cu Amandine; era de talie
mijlocie, dar robust şi lat în spate; părul
lui roşcovan şi des, tuns mărunt, ca
peria, îi festona fruntea largă; barba lui
ţepoasă şi scurtă, fălcile pline, nasul
proeminent, ochii albaştri şi cutezători,
dădeau obrazului său o expresie virilă,
neobişnuit de dură.
Purta o pălărie veche, de muşama;
cu tot gerul de afară n-avea pe el decât o
scurtă de pânză deasupra surtucului şi
pantalonul de pluş din bumbac gros,
foarte uzat. Ţinea în mână o bâtă
noduroasă pe care o aşeză pe bufet,
lângă el…
– 2006 –
– Eugen Sue –
O dată cu Marţial, pătrunsese în

bucătărie un câine şoricar, cu părul
negru şi lucios; dar rămase la uşă,
neîndrăznind să se apropie nici de foc,
nici de cei din jurul mesei. Miraut
(acesta era numele câinelui, vechi
complice de braconaj al lui Marţial),
ştiind din propria-i experienţă că era tot
atât de puţin simpatic familiei, cât şi
stăpânul său.
— Dar copiii unde sunt?
Acestea fură primele cuvinte ale lui
Marţial pe când lua loc la masă.
— Sunt acolo unde sunt, răspunse
cu acreală Tărtăcuţa.
— Unde-s copiii, mamă? reluă
Marţial fără să se sinchisească de
răspunsul surorii sale.
— S-au culcat, zise mama scurt.
– 2007 –
— Nu cumva n-au mâncat nimic?

— Ce te priveşte pe tine? se răsti
Nicolas, după ce golise un pahar mare
cu vin ca să-i crească curajul, căci
caracterul şi forţa muşchiulară a fratelui
sau îi impuneau foarte mult.
Marţial, tot atât de nepăsător faţă de
atacurile lui Nicolas ca şi de ale
Tărtăcuţei, se adresă din nou mamei
sale:
— Sunt necăjit că s-au şi culcat
copiii.
— Cu atât mai rău… răspunse
văduva.
— Da, cu atât mai rău!… fiindcă îmi
place să-i am lângă mine când mănânc.
— Iar noi, fiindcă ne plictisesc, i-am
trimis la culcare se răţoi Nicolas. Dacă
nu-ţi place, n-ai decât să te duci după ei.
– 2008 –
– Eugen Sue –
Marţial surprins, se uită la fratele

lui. Apoi, gândindu-se la inutilitatea
unei certe, ridică din umeri, îşi tăie o
felie de pâine şi o bucată de carne.
Câinele se apropie de Nicolas,
păstrând totuşi o atitudine respectuoasă:
banditul, enervat de nepăsarea
dispreţuitoare a fratelui său şi sperând
să-l scoată din sărite, dădu o lovitură
puternică de picior lui Miraut care se
porni pe un schelălăit jalnic.
Marţial se înroşi ca focul, strânse în
mâinile lui nervoase cuţitul şi lovi cu
furie în masă; dar, stăpânindu-se încă, îşi
chemă câinele şi îi zise cu blândeţe;
— Vin-aici, Miraut!
Animalul veni să se ghemuiască la
picioarele stăpânului său.
Atitudinea moderată a lui Marţial
– 2009 –
dejuca planurile lui Nicolas, care voia să-

l aţâţe pe fratele său şi să-l împingă a
provoca un scandal. Aşa că adăugă:
— Mie nu-mi plac câinii… nu vreau
ca javra ta să rămână aici!…
Drept orice răspuns, Marţial îşi
turnă un pahar de vin şi-l bău pe
îndelete.
Văduva schimbă o privire cu
Nicolas, îndemnându-l astfel să continue
jocul şi să-l întărite pe Marţial, sperând,
aşa cum am mai spus că o ceartă
violentă ar duce la o ruptură definitivă şi
la o despărţire pentru totdeauna.
Nicolas se ridică de la masă, luă
nuiaua cu care văduva îl bătuse pe
François, şi, apropiindu-se de câine, îl
lovi cu furie, strigând:
— Marş afară, Miraut!
– 2010 –
– Eugen Sue –
Până atunci, Nicolas se arătase de

multe ori agresiv faţă de Marţial, dar nu
îndrăznise niciodată să-l provoace cu
atâta ostilitate şi perseverenţă.
Iubitul Lupoaicei, înţelegând că
Nicolas, cu un anumit scop vrea să-l facă
să-şi piardă răbdarea, se stăpâni cu tot
dinadinsul. La schelălăitul câinelui
bătut, Marţial se duse la uşă, o deschise,
dădu câinele afară şi reveni la masă,
continuând să mănânce.
Această răbdare de necrezut, atât de
nepotrivită cu firea de obicei impulsivă a
lui Marţial, derută pe agresori, care se
uitau uluiţi unul la altul.
Dânsul, părând cu totul străin de ce
se întâmpla, înghiţea cu poftă şi păstra o
tăcere adâncă.
— Tărtăcuţa, ia vinul de aici!
– 2011 –
porunci văduva.
Fata se grăbi să se supună, dar
Marţial zise:
— Aşteaptă… n-am terminat încă
masa.
— Cu atât mai rău! interveni
văduva, luând ea însăşi sticla.
— Ah! reluă amantul Lupoaicei.
Asta-i altceva!…
Şi turnându-şi apă într-un pahar
mare, bău, pocni din limbă şi zise:
— Straşnică apă!
Acest imperturbabil sânge rece
stârni şi mai mult mânia şi furia lui
Nicolas, aţâţat şi aşa de băutură multă;
totuşi se mai codea să atace direct,
cunoscând forţa neobişnuită a fratelui
său. Dar deodată exclamă încântat de
ideea ce-i venise:
– 2012 –
– Eugen Sue –
— Ai făcut bine Marţial, că te-ai

supus în privinţa câinelui: ar trebui să te
porţi totdeauna aşa. Altminteri te poţi
aştepta să-ţi alungăm şi amanta cu
lovituri de picior, aşa cum ţi-am gonit
câinele.
— A, da, interveni Tărtăcuţa, care
ghicise intenţia lui Nicolas, căci dacă,
ieşind din puşcărie, ar avea de gând sa
vie aici, pe insulă, aş pălmui-o crunt cu
mâna mea.
— Iar eu aş da-o tumba în apă, lângă
barca de la capul insulei, adăugă
Nicolas. Şi dacă ar ieşi la suprafaţă, aş
izbi-o cu piciorul până s-ar îneca…
putoarea dracului…
Această injurie adusă Lupoaicei pe
caro o iubea cu o pasiune sălbatică, fu
mai tare decât stăpânirea de sine ce şi-o
– 2013 –
impusese Marţial. Încruntă din

sprâncene, sângele i se urcă în faţă,
vinele de pe frunte i se umflară şi se
întinseră ca nişte corzi; totuşi, se mai
putu reţine şi, cu glasul uşor schimbat
de o mânie înăbuşită, îi spuse lui
Nicolas:
— Ia seama… cauţi ceartă cu
lumânarea şi ai să te pomeneşti cu un toc
de bătaie cum n-ai mai văzut.
— Bătaie… eu?
— Da… şi încă una mai zdravănă ca
rândul trecut.
— Cum? se miră în batjocură
Tărtăcuţa, Marţial te-a bătut?… Ai auzit
mamă?… Atunci de ce să mă mir că lui
Nicolas îi e frică de el?
— M-a bătut fiindcă m-a luat pe
neaşteptate, hoţeşte! exclamă Nicolas
– 2014 –
– Eugen Sue –
livid de furie.
— Minţi! M-ai atacat mişeleşte, te-
am lovit, dar mi-a fost milă de tine. Dar
dacă te mai încumeţi să vorbeşti de
prietena mea… de astă dată nu mai
încape iertare… o să porţi multă vreme
semnele loviturilor mele.
— Şi dacă vreau eu să vorbesc de
Lupoaica interveni Tărtăcuţa…
— O să-ţi trag o pereche de palme,
ca să te previn şi dacă reîncepi… reîncep
şi eu să te previn.
— Dar mie ce-o să-mi faci dacă
vorbesc? rosti văduva rărind cuvintele.
— Dumitale?
— Da… mie.
— Dumitale? repetă Marţial făcând
o sforţare violentă ca să se stăpânească.
Dumitale?
– 2015 –
— O să mă baţi şi pe mine? Nu-i

aşa?
— Nu, dacă o vorbeşti de rău pe
Lupoaică, îl scarmăn pe Nicolas: şi acum
vedeți-vă de treabă… şi dânsul de
asemenea…
— Tu să mă scarmeni pe mine!
strigă înfuriat banditul, ridicând
periculosul său cuţit.
— Nicolas… lasă cuţitul! interveni
văduva repezindu-se să apuce braţul
fiului ei.
Dar acesta, ameţit de vin şi de
mânie, se ridică, o dădu cu brutalitate în
lături pe mamă-sa şi se năpusti asupra
fratelui său.
Marţial se dădu repede înapoi,
apucă bâta lui noduroasă şi luă poziţie
de apărare.
– 2016 –
– Eugen Sue –
— Nicolas, fără cuţit! se împotrivi

din nou văduva.
— Lasă-l să facă ce vrea! strigă
Tărtăcuţa înarmându-se cu toporişca
strângătorului de fier vechi.
Nicolas, mânuindu-şi formidabilul
cuţit, pândea momentul să se arunce
asupra fratelui său.
— Atâta-ţi spun, exclamă el, că pe
tine şi pe canalia ta de Lupoaică, o să vă
spintec pe amândoi şi încep chiar
acum… Vino-ncoace mamă!… Şi tu,
Tărtăcuţo!… Să-l potolim odată pentru
totdeauna, prea ne-ncurcă treburile!
Şi, crezând momentul favorabil să-l
atace, brigandul se avântă cu toată
puterea asupra fratelui său.
Marţial, priceput luptător cu bâta, se
retrase brusc, ridicând ciomagul care,
– 2017 –
iute ca săgeata, descrise şuierând un opt

în aer şi căzu cu atâta greutate pe
antebraţul drept al lui Nicolas, încât
acesta lovit de o paralizie subită,
dureroasă, scăpă cuţitul din mână.
— Tâlharule… mi-ai frânt osul?
strigă el apucându-şi cu mâna stângă
braţul ce-i atârna inert.
— Nu. Mi-a sărit doar bâta fără să
vreau… răspunse Marţial aruncând cu o
lovitură de picior cuţitul sub dulap.
Apoi, profitând de durerea ce-l paraliza
pe Nicolas, îl luă de guler, îl împinse
îndărăt cu brutalitate până la uşa
pivnicioarei de care am vorbit, o
deschise cu o mână, iar cu cealaltă îşi
îmbrânci fratele ameţit de acest atac
brusc, şi îl încuie înăuntru.
Pe urmă, revenind la cele două
– 2018 –
– Eugen Sue –
femei, o înşfăcă pe Tărtăcuţa de umeri şi,

în ciuda împotrivirii ei, a ţipetelor şi a
unei lovituri de secure care-l răni uşor la
mână, o încuie şi pe soră-sa într-o odaie.
joasă, lângă bucătărie.
După care, adresându-se văduvei
încă uluită de toată această manevră pe
cât de îndemânatică pe atât de
neaşteptată, Marţial îi spuse cu răceală:
— Şi-acum, mamă… între noi doi…
— Ei bine, da… între noi doi…
exclamă văduva, şi chipul ei inexpresiv
se aprinse, tenul şters se coloră, un foc
sumbru îi aprinse pupilele, până atunci
stinse; mânia, ura, împrumutau o
înfăţişare teribila trăsăturilor ei. Da…
acum între noi doi!… reluă ea cu glas
ameninţător. Aştept clipa asta ca să afli o
dată ce am pe inimă.
– 2019 –
— Şi eu la fel o să-ţi spun ce am pe

suflet.
— O sută de ani de-o fi să trăieşti şi
o să-ţi aduci aminte de noaptea asta…
— O să-mi aduc aminte! Fratele şi
sora mea au vrut să mă ucidă şi
dumneata n-ai făcut nimic ca să-i
împiedici… Ei bine, vorbeşte… spune-
mi, ce ai împotriva mea?
— Ce am?…
— Da…
— De la moartea tatălui tău… n-ai
comis decât laşităţi…
— Cine, eu?
— Da, eşti laş!… În loc să rămâi
alături de noi şi să ne susţii, ai fugit la
Rambouillet, să braconezi prin păduri,
cu acel vânător pe care l-ai cunoscut la
Bercy.
– 2020 –
– Eugen Sue –
— Dacă rămâneam aici, eram acum

la ocnă, ca Ambroise, sau aproape de
puşcărie ca Nicolas; n-am vrut să hoţesc
ca voi… de aceea mă urâţi.
— Dar tu ce meserie ai? înainte furai
vânat, acum furi peşte, tot hoţie fără
primejdie, hoţie de laş!…
— Peştele, ca şi vânatul, nu aparţin
nimănui: azi al unuia, mâine al altuia,
cine-l prinde mai întâi… Eu nu fur… Cât
despre laşitatea mea…
— Pentru bani, baţi pe alţii mai slabi
decât tine!
— Fiindcă şi ei au bătut pe alţii mai
slabi decât dânşii.
— Îndeletnicire de laş… de laş!…
— Există altele mai cinstite, e
adevărat; dar nu dumneata ai dreptul să
mi-o spui!
– 2021 –
— Atunci de ce nu te-ai apucat de

ele în loc să vii aici, să trândăveşti şi să
trăieşti pe spinarea mea?
— Îţi dau peştele şi banii ce-i
capăt!… Nu e mult, dar e destul… nu vă
păgubesc cu nimic… Am încercat să mă
fac lăcătuş şi să câştig mai mult… dar
când de mic copil ai hoinărit pe malul
apei şi prin păduri, nu poţi face altceva;
s-a zis cu tine… pe toată viaţa… Şi pe
urmă, adăugă Marţial cu o expresie
întunecată, mi-a plăcut din totdeauna să
trăiesc singur, pe apă sau în codru…
unde nimeni nu mă-ntreabă nimic. Pe
câtă vreme în lume când se vorbeşte de
tatăl meu, nu trebuie să răspund:
ghilotinat? de fratele meu… ocnaş?… de
sora mea… hoaţă?
— Şi de mamă-ta ce răspunzi?
– 2022 –
– Eugen Sue –
— Răspund…
— Ce?
— Răspund că a murit…
— Şi bine faci! Sunt ca şi moartă
pentru tine… Nu te cunosc, laşule!
Fratele tău e la ocnă! Bunicul şi tatăl tău
au sfârşit eroic, pe eşafod, sfidând pe
preot şi pe călău! În loc să-i răzbuni,
tremuri!…
— Să-i răzbun?
— Da, să arăţi că eşti un adevărat
Marţial, să scuipi pe cuţitul ghilotinei şi
pe gluga roşie a gâdelui, şi să termini ca
tatăl şi mama ta, ca sora şi fratele tău…
Oricât de deprins cu exaltările feroce
ale mamei lui, Marţial nu-şi putu stăpâni
fiorii. Înfăţişarea văduvei ghilotinatului,
pe când pronunţa aceste cuvinte, era
înfricoşătoare.
– 2023 –
— Oh, laşule, reluă ea cu furie

crescândă, mai mult idiot decât laş! Vrei
să fii un om cinstit!!! Cinstit? Oare nu o
să fii totdeauna alungat, dispreţuit ca fiu
de asasin, frate de ocnaş? Dar tu, în loc
să ai ca scop în viață doar răzbunarea şi
ura neîmpăcată, te-ai înfricoşat! În loc să
muşti, o iei la goană! Când ţi-au
ghilotinat tatăl… ne-ai părăsit… laşule!
Şi ştiai că nu puteam pleca din insulă şi
ieşi în oraş fără să ne însoţească urletele
mulţimii, să se arunce cu pietre după noi
ca după nişte câini turbaţi… O să
plătească ei pentru toate astea, o să vezi!
O să plătească!!!
— Un om, zece oameni, nu mă tem
de ei. Dar să fiu hulit de o lume-ntreagă
ca urmaş şi frate de criminali… ei bine,
nu! asta n-am putut îndura… prefer să
– 2024 –
– Eugen Sue –
cutreier pădurile ca braconier împreună

cu Pierre, vânătorul.
— Trebuia să rămâi acolo… în
pădurile tale.
— M-am înapoiat din pricina unei
neînţelegeri cu un guard silvic şi mai
ales din cauza copiilor… fiindcă erau la
vârsta când o apuci pe drumuri rele, asta
este!
— Şi ce-ti pasă ţie?
— Îmi pasă, deoarece nu vreau să
ajungă nişte golani ca Ambroise, Nicolas
şi Tărtăcuţa…
— Nu mai spune!
— Singuri, lăsaţi pe mâna voastră,
nu-i aşteaptă altceva. M-aş fi băgat
ucenic la vreun meşteşugar, să câştig
atât ca sa-i pot lua la mine pe aceşti copii
şi să părăsim insula… dar la Paris se ştie
– 2025 –
totul… eram tot fiul ghilotinatului…

fratele ocnaşului… nu era zi să nu mă-
ncaier cu câte unul… asta m-a obosit…
— Dar asta nu te-a făcut să renunţi
la cinste… ţi-ar fi stat atât de bine!… în
loc să te-mpingă inima să revii la noi, să
faci cum o să facă şi copiii… fără să
vrei… da, fără să vrei… Crezi că-i
momeşti cu predicile tale… doar suntem
şi noi aici… François e de pe-acum al
nostru, aproape… la cel dintâi prilej,
intră în bandă…
— Ba nu…
— O să vezi că da… mă pricep eu…
Are viciul în el, numai că se codeşte…
Cât despre Amandine, de cum o să
împlinească cincisprezece ani, o s-o
pornească de la sine… Aha! Au dat cu
pietre după noi! Ne-au hăituit ca pe
– 2026 –
– Eugen Sue –
câinii turbaţi!… O să vadă ei ce poate

face familia noastră, afară de tine, laşule,
căci numai tu ne faci de ruşine.
— E păcat…
— Şi fiindcă te-ai stricat cu noi… de
mâine încolo o să pleci de aici, şi n-o să
tocmai întorci niciodată…
Marţial se uită surprins la mama lui;
după o clipă de tăcere, îi zise:
— Mi-aţi căutat ceartă în timpul
mesei ca să ajungi aici?
— Da, ca să-ţi arăt ce te-aşteaptă
dacă ai vrea să rămâi cu noi fără voia
noastră: iadul… auzi tu?… iadul!… În
fiecare zi o ceartă, lovituri, bătăi, şi n-o
să fim singuri ca în seara asta: o să ne
vină prieteni, să ne ajute… n-o să rezişti
nici opt zile…
— Crezi că mă înspăimânţi?
– 2027 –
— Îţi spun numai ce-o să se-

ntâmple…
— Mi-e totuna… rămân aici…
— O să rămâi aici?
— Da.
— Împotriva voinţei noastre?
— A dumitale, a Tărtăcuţei, a lui
Nicolas, împotriva tuturor haimanalelor
de teapa voastră!
— Ei aş! Mă faci să râd.
În gura acestei femei cu chip sinistru
şi feroce aceste cuvinte stârneau fiori de
groază.
— Îţi spun că o să rămân aici până
găsesc un mijloc de trai în altă parte,
împreună cu copiii: singur, n-aş avea
nicio greutate; m-aş întoarce în pădure;
dar din pricina lor, am nevoie de timp…
ca să găsesc ceea ce caut… Până atunci
– 2028 –
– Eugen Sue –
rămân pe loc.
— Aha, rămâi… până o să poţi lua
cu tine copiii?
— Aşa cum zici!
— Să iei copiii?
— Când le-oi spune: veniţi, o să
vină-n fuga mare, fii sigura.
Văduva ridică din umeri şi reluă:
— Ascultă: ţi-am spus adineauri că,
de-ar fi să trăieşti o sută de ani, o să-ti
aminteşti de noaptea asta; o să-ţi spun
de ce: dar mai întâi, răspunde-mi: eşti
chiar hotărît să nu pleci de-aici?
— Da, da! De o mie de ori da!
— O să spui îndată nu, de o mie de
ori nu! Ascultă-mă cu atenţie?… Ştii cu
ce se ocupă fratele tău?
— Bănuiesc, dar nu mă
interesează…
– 2029 –
— O să te intereseze… fură…
— Cu atât mai rău pentru el.
— Şi pentru tine…
— Pentru mine?
— Fură noaptea prin spargere, caz
de ocnă; noi îi tăinuim furturile: dacă
vor fi descoperite, suntem osândiţi la
aceeaşi pedeapsă ca tăinuitori, şi tu la
fel: familia se destramă, iar copiii rămân
pe drumuri şi o să deprindă obiceiurile
tatălui, şi bunicului tău, tot atât de bine
ca şi aici.
— Eu arestat ca tăinuitor, complicele
vostru! Pe ce dovezi?
— Nu se ştie din ce trăieşti:
vagabondezi pe apă, ai faima unui om
rău, locuieşti cu noi, cine să te creadă că
nu ştii de furturile noastre şi că nu le
tăinuieşti?
– 2030 –
– Eugen Sue –
— Voi dovedi că nu.

— O să te denunţăm că ne eşti
complice.
— Să mă denunţaţi? Pentru ce?
— Ca să te răsplătim fiindcă ai vrut
să rămâi aici împotriva voinţei noastre.
— Mai adineauri ai vrut să mă
înfricoşezi într-un fel, acum încerci în alt
fel, nu se prinde, voi dovedi că n-am
furat niciodată. Rămân aici.
— Aşa? Rămâi! Atunci ascultă mai
departe. Îţi aminteai ce s-a întâmplat
anul trecut în noaptea de Crăciun?
— În noaptea de Crăciun? întrebă
Marţial încercând să-şi aducă aminte.
— Gândeşte-te bine… gândeşte-te
bine…
— Nu-mi amintesc…
— Nu-ţi aminteşti că Braţ-Roşu a
– 2031 –
adus, pe seară, un bărbat bine îmbrăcat

care era nevoit să se ascundă?…
— Da, acum îmi aduc aminte; eu mă
dusesem la culcare şi l-am lăsat să cineze
cu voi… A petrecut noaptea aici; în zori,
Nicolas l-a condus la Saint-Ouen!
— Eşti sigur că l-a condus la Saint-
Ouen?
— Păi chiar dumneata mi-ai spus
asta a doua zi.
— Erai deci aici în noaptea de
Crăciun?
— Păi da… ei şi?
— În noaptea aceea individul, care
avea mulţi bani la dânsul, a fost asasinat
chiar în casa asta.
— El!… Aici?
— Şi jefuit… şi îngropat în magazia
de lemne.
– 2032 –
– Eugen Sue –
— Asta nu-i adevărat, strigă Marţial

pălind de groază, nevrând să creadă în
această nouă crimă a alor săi. Vrei să mă
înfricoşezi. Încă o dată, nu-i adevărat!
— Întreabă-l pe protejatul tău,
François, ce a văzut el azi dimineaţă în
magazie!
— François! Şi ce-a văzut.?
— Un picior al mortului, ivit din
pământ… Ia felinarul şi coboară, ai să te
convingi cu ochii tăi.
— Nu, răspunse Marţial ştergându-
şi fruntea scăldată de o sudoare rece, nu
te cred… O spui ca să…
— Ca să-ţi arăt că, dacă rămâi aici
împotriva voinţei noastre, rişti în orice
clipă să fii arestat ca părtaş la furt şi
omor: ai fost aici în noaptea de Crăciun:
o să spunem că ne-ai ajutat să dăm
– 2033 –
lovitura. Cum poţi dovedi contrariul?

— Doamne, Dumnezeule! exclamă
Marţial ascunzându-şi faţa în palme.
— Acum te hotărăşti să pleci?
întreba văduva cu un surâs sardonic.
Marţial era distrus: din nefericire, nu
se îndoia de adevărul spuselor mamei
lui; viaţa de hoinar ce o ducea, locuinţa
ce o împărţea cu o familie atât de
criminală, toate astea puteau într-adevăr
face să apese asupra lui bănuieli care, în
ochii justiţiei, s-ar putea preface în
certitudini dacă mama, fratele şi sora lui
l-ar acuza de complicitate.
Văduva se desfăta de descurajarea
fiului ei.
— Ai un singur mijloc să ieşi din
încurcătură: să ne denunţi!
— Ar trebui… dar n-o s-o fac… ştii
– 2034 –
– Eugen Sue –
bine că nu.
— De aceea ţi-am şi spus totul…
Acum o să te duci?
Marţial vru să încerce să o
înduioşeze pe această scorpie de femeie:
— Mamă, rosti el anevoie, nu te cred
capabilă de un asemenea omor…
— N-ai decât, dar du-te…
— Bine, dar cu o condiţie.
— Fără nicio condiţie!
— Să dai copiii la învăţătură…
departe de aici… în provincie…
— O să rămână aici…
— Asculta, mamă, când îi vei face să
fie la fel ca Nicolas, ca Tărtăcuţa, ca
Ambroise, ca tata… ce-o să ai de-aici?
— Sa dau lovituri bănoase cu
ajutorul lor… Nici aşa nu suntem prea
mulţi… Tărtăcuţa rămâne aici, cu mine,
– 2035 –
să vedem de cârciumă. Nicolas e singur;

o dată crescuţi, François şi Amandine o
să-i dea o mână de ajutor; s-a aruncat cu
pietre şi după ei, mititeii... trebuie să se
răzbune!…
— Ia spune, mamă, pe Tărtăcuţa şi
pe Nicolas îi iubeşti, nu-i aşa?
— Da, şi?
— Ai vrea să-i imite şi copiii…
crimele voastre şi ale lor să fie
descoperite…
— Da, şi?
— Să urce treptele eşafodului, ca
tatăl lor…
— Ei da, şi?
— Şi nu tremuri pentru soarta lor?
— Soarta lor va fi şi a mea, nici mai
rea şi nici mai bună… Eu fur, ei fură, eu
omor, ei omoară; cine o va prinde pe
– 2036 –
– Eugen Sue –
mamă, îi va prinde şi copiii… Nu ne

vom părăsi. Capetele noastre, dacă vor fi
să cadă, vor cădea în acelaşi coş… unde
îşi vor lua rămas bunul unul de la
celelalte! Nu vom da îndărăt! Singur tu
eşti laşul familiei şi te izgonim… Pleacă!
— Dar copiii! Copiii!
— Copiii vor creşte. Îţi spun că, dacă
nu erai tu, ar fi acum ca şi noi. François e
aproape copt: după ce vei fi plecat,
Amandine va recâştiga timpul pierdut…
— Mamă te implor, trimite copiii în
ucenicie, departe de aici!
— De câte ori să-ţi mai spun că îşi
fac aici ucenicia?
Văduva ghilotinatului articulase
aceste ultime cuvinte, într-un fel atât de
neînduplecat, încât Marţial pierdu orice
speranţă de a face să se topească acest
– 2037 –
suflet de granit.
— Dacă aşa stau lucrurile, reîncepu
el, ascultă-mă la rândul dumitale,
mamă… Rămân pe loc…
— Ah! Ah!
— Dar nu în casa asta… Ar însemna
să mă las asasinat de Nicolas sau otrăvit
de Tărtăcuţa. Cum însă n-am cu ce mă
muta în altă parte, eu şi copiii vom locui
în baraca de la marginea insulei. Uşa e
solidă, o s-o întăresc şi mai mult… O
dată instalaţi acolo, baricadaţi cum se
cuvine, cu puşca, bâta şi câinele meu, nu
mi-e frică de nimeni. Mâine dimineaţă
iau copiii cu mine, ziua, mă vor însoţi în
barca mea sau pe drumurile mele;
noaptea, vor dormi lângă mine, în
cabană; vom trăi din ce pescuiesc eu;
asta va dura până le voi găsi un loc, şi-l
– 2038 –
– Eugen Sue –
voi găsi…
— Ah! Aşa stau lucrurile!
— Nici dumneata, nici fratele meu şi
nici Tărtăcuţa nu mă puteţi împiedica,
nu-i aşa?… Dacă furturile şi crima
voastră vor fi descoperite în timpul
şederii mele pe insulă… cu-atât mai rău,
la noroc! Le voi spune că m-am reîntors,
că am rămas aici de dragul copiilor ca să
nu-i las să decadă… Vor chibzui… Dar
să mă trăsnească cerul dacă părăsesc
insula şi dacă mai las copiii o singură zi
în casa asta!… Da, şi vă desfid, pe
dumneata şi pe ceilalţi doi, să mă
izgoniţi din insulă.
Văduva cunoştea dârzenia lui
Marţial: copiii îşi iubeau fratele mai
mare, pe cât se temeau de el: l-ar urma
deci fără să şovăie, dacă el i-ar chema.
– 2039 –
Cât despre dânsul, înarmat, hotărât,

mereu vigilent, în barca lui pe timpul
zilei, retras şi baricadat în cabana de pe
insulă noaptea, era la adăpost de
uneltirile mârşave ale familiei.
Planul lui Marţial era deci în
întregime realizabil… Numai că văduva
avea alte motive să-l zădărnicească.
Mai întâi aşa cum meşteşugarii
cinstiţi consideră câteodată numărul
copiilor lor ca o avuţie în vederea
serviciilor ce le-ar putea aduce când vor
creşte mari, văduva se bizuia pe
Amandine şi pe François, să-i ajute în
crimele ei.
De altfel, ceea ce spusese despre
dorinţa ei de a-şi răzbuna soţul şi fiul,
era perfect adevărat. Unele fiinţe,
crescute, îmbătrânite şi călite în crimă, se
– 2040 –
– Eugen Sue –
răzvrătesc pe faţă şi pornesc o luptă

înverşunată împotriva societăţii şi îşi
închipuie că, prin noi crime, se
revanşează pentru dreapta pedeapsă
care le-a lovit, pe ele sau pe ai lor.
Afară de asta, sinistrele planuri ale
lui Nicolas cu privire la Floarea-Mariei
şi, mai târziu, la misita de pietre scumpe,
puteau fi contracarate de prezenţa lui
Marţial. Văduva sperase să ajungă la o
despărţire imediată de Marţial, fie
provocând cearta cu Nicolas, fie
arătându-i că, dacă se încăpăţânează să
rămână pe insulă, riscă să treacă drept
complice la mai multe crime.
Pe cât de şireată, pe atât de
perspicace, văduva, dându-şi seama că
se înşelase, simţi că trebuie să recurgă la
perfidie ca să-l facă pe fiul ei să cadă
– 2041 –
într-o cursă sângeroasă… Reluă deci,

după o lungă tăcere, prefăcându-se
amărâtă:
— Acum îţi ghicesc planul: nu vrei
să ne denunţi chiar tu, vrei să pui copiii
s-o facă.
— Eu?!
— Ei ştiu acum că un om e îngropat
aici: ştiu că Nicolas a furat… Ajunşi
ucenici la un meşter străin, ar trăncăni,
am fi prinşi şi ne-am curăţa cu toţii… tu
cu noi împreună: iată ce s-ar întâmpla
dacă te-aş asculta şi te-aş lăsa să găseşti
copiilor un loc în altă parte… Şi mai spui
că nu vrei să ne faci nici un rău!… Nu-ţi
cer să mă iubeşti, dar nu grăbi clipa în
care vom fi prinşi.
Tonul îndulcit al văduvei, îl făcu pe
Marţial să creadă că ameninţările lui
– 2042 –
– Eugen Sue –
avuseseră un efect pozitiv; căzu astfel

într-o cursă infamă.
— Cunosc eu pe copiii noştri,
răspunse el, sunt sigur că, dacă i-aş ruga
să tacă, n-or să sufle un singur cuvânt…
De altminteri, într-un fel sau altul, o să
fiu tot timpul cu ei; răspund eu de
tăcerea lor.
— Parcă poţi răspunde de vorbele
unui copil… mai ales la Paris, unde
lumea e curioasă şi pălăvrăgeşte vrute şi
nevrute… Tocmai pentru că vreau nu
atât să ne ajute în loviturile noastre, cât
să nu ne poată vinde, ţin să-i am aici,
lângă mine.
— Dar nu merg ei câteodată în
împrejurimi şi chiar la Paris? Cine i-ar
împiedica să vorbească… dacă ar voi s-o
facă? Dacă ar fi departe de aici, da,
– 2043 –
perfect! Ce-ar putea spune ei n-ar fi

deloc primejdios…
— Departe de aici? Şi unde, mă rog?
întrebă văduva uitându-se ţintă la fiul ei.
— Lasă-mă să-i iau cu mine… restul
nu te priveşte...
— Şi din ce-ai să trăieşti tu, şi ei de
asemenea?
— Fostul meu patron, lăcătuş, e om
cumsecade; o să-i spun cum stau şi poate
o să-mi împrumute ceva bani de dragul
copiilor: o să pot astfel să-i bag ucenici
undeva, departe de aici. Plecăm peste
două zile şi n-o să mai auzi de noi…
— Nu, va fi cum am spus… vreau să
rămână la mine, să fiu mai sigură de ei.
— Atunci mă instalez mâine în
baraca insulei, în aşteptarea de mai
bine… Am şi eu cap, ştii doar…
– 2044 –
– Eugen Sue –
— Da, ştiu… Ah, cum aş vrea să te

văd departe de aici! De ce n-ai rămas în
pădurea ta?
— Îţi propun să te scap de mine şi
de copii…
— O s-o părăseşti deci pe Lupoaica
ta la care ţii atât? întrebă deodată
văduva.
— Asta mă priveşte; ştiu ce-am de
făcut, am şi eu ideile mele…
— Dacă te las să-i iei cu tine pe
Amandine şi pe Francois, n-o să mai pui
niciodată piciorul în Paris?
— În trei zile vom fi plecaţi şi ca şi
morţi pentru, voi.
— Asta mi-ar plăcea mai mult decât
să te am aici şi să mă feresc mereu de
ei… Fie, deoarece trebuie să mă-mpac cu
gândul ăsta, ia-i… şi plecaţi cât mai
– 2045 –
repede… să nu vă mai văd niciodată.

— S-a făcut!
— S-a făcut. Dă-mi acum cheia
pivniţei să-i deschid lui Nicolas.
— Nu, să-i treacă mai întâi beţia. Îţi
dau cheia mâine dimineaţă.
— Şi Tărtăcuţa?
— Ea e altceva; îi dai drumul după
ce urc la mine; mi-e scârbă s-o văd…
— Du-te… înghiţite-ar iadul!
— Asta mi-o spui în chip de noapte
bună, mamă?
— Da…
— Din fericire va fi cea din urmă.
— Cea din urmă, repetă văduva.
Fiul aprinse o lumânare, descuie uşa
bucătăriei, îşi fluieră câinele care veni în
goană gudurându-se bucuros şi îşi urmă
stăpânul la etaj.
– 2046 –
– Eugen Sue –
— Du-te, ţi-ai încheiat socotelile!

murmură mama ameninţându-şi cu
pumnul fiul care urcase scara. Tu ai
vrut-o!
Apoi, ajutată de Tărtăcuţă, căută o
legătură de chei false şi descuie uşa
pivniţei, eliberându-l pe Nicolas.
Capitolul 3
FRANÇOIS ŞI AMANDINE
François şi Amandine dormeau într-

o încăpere situată chiar deasupra
bucătăriei, la capătul unui coridor din
care se deschideau mai multe odăi
destinate obişnuiţilor cârciumii.
După ce consumaseră cina lor
frugală, în loc să stingă lămpașul, aşa
cum poruncise văduva, cei doi copii
– 2047 –
rămaseră treji, lăsând uşa întredeschisă,

pândind trecerea fratelui lor, Marţial,
înainte de a se retrage în cămăruţa lui.
Aşezată pe un scaun şchiop, lămpiţa
aruncă o lumină palidă prin gemuleţul
ei.
Pereţi de ipsos, tărcaţi de leaţuri
cafenii, un pat desfundat pentru
François, un vechi pătuc prea scurt
pentru Amandine, nişte scaune şi bănci
sparte de către turbulenţii vizitatori ai
tavernei din insula Culegătorului-de-
fier vechi, aşa arăta interiorul acestei
încăperi.
Amandine, aşezată pe marginea
patului, tot încerca să-şi înnoade sub
bărbie fâşia de mătase furată, dăruita de
fratele ei, Nicolas.
François, în genunchi, ţinea un ciob
– 2048 –
– Eugen Sue –
de oglindă în faţa fetei care căuta să

lărgească funda lată a celor două capete
ale fularului.
Atent şi foarte încântat de găteala
surorii sale, François pierdu o clipă din
vedere că trebuia să ţină oglinda, în aşa
fel ca imaginea surorii lui să se reflecte
într-însa.
— Ţine oglinda mai sus, îl rugă
Amandine, nu mă văd… aşa… acuma-i
bine… aşteaptă puţin… gata, am
isprăvit… Uită-te la mine! Îmi stă bine?
— Oh! foarte bine! Foarte bine…
Doamne… ce frumoasă fundă… Să-mi
legi şi mie cravata tot aşa, vrei?
— Da… îndată, dar stai să mă plimb
puţin. Tu să mergi de-a-ndărătelea şi să
ţii oglinda sus, ca să mă văd din mers.
François se supuse cât putuse mai
– 2049 –
bine, spre marea mulţumire a

Amandinei, care se fandosea, mândră şi
încântată de enorma fundă a fularului…
Zărind o dâră de lumină străbătând

din odaia copiilor prin uşa întredeschisă,
Marţial intră la ei.
Cei doi copii alergară în
întâmpinarea lui şi el îi îmbrăţişă cu
dragoste.
— Cum? Nu v-aţi culcat încă, mici
flecari ce sunteţi?
— Nu, dragă frate. Te aşteptam să
vii la noi şi să-ţi urăm noapte bună,
spuse Amandine.
— Şi apoi am auzit cât de tare se
vorbea jos… parcă v-aţi fi certat, adăugă
François.
— Da, zise Marțial, am avut o
– 2050 –
– Eugen Sue –
neînţelegere cu Nicolas. Dar nu e

nimic… De altfel, sunt mulţumit că v-am
găsit treji, am să vă dau o veste bună.
— Nouă?
— Aţi fi mulţumiţi să plecaţi de aici
şi să veniţi cu mine undeva, foarte
departe de aici?
— Oh! Da, dragă frate.
— Da, dragă frate.
— Ei bine, în două-trei zile părăsim
insula toţi trei.
— Ce fericire! strigă Amandine,
dând veselă din palme…
— Dar tu ce ai pe cap, fata mea?
întrebă Marțial observând basmaua de
mătase.
— Un fular pe care mi l-a dat
Nicolas.
— Mi-a dat şi mie unul, zise
– 2051 –
mândru, François.
— Şi de unde au ieşit aceste fulare?
M-aş mira ca Nicolas să le fi cumpărat
pentru a vi le dărui.
Amândoi copiii lăsară capul în jos
fără a răspunde. După o clipă François
spuse cu hotărâre:
— Nicolas ni le-a dat, nu ştim de
unde le are, nu e aşa, Amandine?
— Nu… nu… dragă frate, adăugă
Amandine bâlbâindu-se şi roşind, fără a
îndrăzni să se uite la Marţial.
— Nu minţiţi? spuse aspru Marţial.
— Nu minţim, adaugă aspru
François.
— Amandine, copila mea… spune
adevărul, reluă Marţial cu blândeţe.
— Ei bine, ca să spun tot adevărul,
continuă timid Amandine, aceste
– 2052 –
– Eugen Sue –
frumoase basmale sunt dintr-o ladă cu

stofe pe care Nicolas a adus-o astă-seară
în luntrea lui.
— Şi pe care a furat-o?
— Cred că da… de pe o luntre cu
coviltir.
— Vezi, François?! Minţeai, spuse
Marţial.
Copilul lasă capul în jos şi nu
răspunse.
— Dă-mi acest fular, Amandine, dă-
mi-l şi pe al tău, François.
Fata îşi scoase basmaua, privi pentru
ultima oară funda mare care nu se
desfăcuse, şi o întinse lui Marţial,
înăbuşindu-şi un suspin de părere de
rău. François scoase încet din buzunar
fâşia de mătase şi – ca şi sora lui – i-o
dădu lui Marţial.
– 2053 –
— Mâine dimineaţă, urmă acesta,

voi înapoia fularele lui Nicolas. Nu ar fi
trebuit să le primiţi, copii, să te bucuri de
un lucru furat, e ca şi cum ai fi furat tu
însuţi.
— Păcat, erau atât de frumoase,
spuse François.
— Când vei avea o meserie şi vei
câştiga bani din munca ta, o să-ţi poţi
cumpăra altele tot atât frumoase. Haide,
culcaţi-vă, e târziu, copiii mei.
— Nu eşti supărat? întrebă sfioasă
Amandine.
— Nu, nu, fata mea, nu e vina
voastră… trăiţi cu pungaşi, faceţi ca şi ei
fără să vă daţi seama… Când veţi fi
printre oameni cinstiţi, vă veţi purta ca
ei şi veţi fi curând… sau să mă ia
dracu… Acum, noapte bună.
– 2054 –
– Eugen Sue –
— Noapte bună, dragă frate.

Marţial îmbrăţişă copiii, care
rămăseseră singuri.
— Dar ce ai, François? Pari trist!
spuse Amandine
— Iată! fratele meu mi-a luat fularul
ăla frumos, şi apoi, n-ai auzit?
— Ce?
— Vrea să ne ducă să ne bage în
ucenicie…
— Nu-ţi face plăcere?
— Pe dracu! Mi-e totuna, şi aşa
ceilalţi copii ne spun hoţomani… copii
de ghilotanţi… Dar vezi tu, să munceşti
e cam plictisitor.
— Dar aici o să fim mereu bătuţi,
frate dragă!
— Suntem bătuţi pentru că ascultăm
mai mult de Marțial decât de ceilalţi…
– 2055 –
— E atât de bun cu noi!

Convorbirea dintre François şi
Amandine fu întreruptă de o cheie
răsucită de doua ori pe dinafară.
— Ne încuie! strigă François.
— Vai, Doamne… şi de ce oare? Ce-
o să ne facă?
— Poate că e Marţial.
— Ascultă, ascultă cum latră câinele
lui! exclamă Amandine, trăgând cu
urechea.
După câteva clipe, François adăugă:
— S-ar zice că se loveşte cu un
ciocan în uşa lui… poate că vor s-o
spargă!
— Da, da, şi câinele lui latră
mereu…
— Ia ascultă acum, François! S-ar
zice că se bat nişte cuie în ceva…
– 2056 –
– Eugen Sue –
Doamne, Dumnezeul meu! Mi-e

teamă… Ce vor să-i facă fratelui nostru?
Şi câinele lui a început să urle acum.
— Amandine… nu se mai aude
nimic… reluă François apropiindu-se de
uşă.
Cei doi copii, reţinându-şi suflarea,
ascultau îngroziţi.
— Iată că se întorc de la fratele
nostru, spuse încet François îi aud
umblând în coridor.
— Să ne aruncăm pe paturi, mama
ne-ar omorî dacă ne-ar găsi treji, spuse
Amandine înspăimântată.
— Nu… reluă François, trăgând
mereu cu urechea, au trecut prin faţa
uşii noastre… coboară scara alergând…
— Doamne, Dumnezeule, ce poate
sa fie?
– 2057 –
— Ah, se deschide uşa bucătăriei…

acum…
— Crezi?
— Da, da… recunosc după
zgomotul care-l face…
— Câinele lui Marţial urlă mereu…
adăuga Amandine. Deodată exclamă:
François! Fratele nostru ne cheamă…
— Cine? Marţial?
— Da… auzi? auzi?…
Într-adevăr, cu toată grosimea celor
două uşi închise, vocea răsunătoare a lui
Marţial, care din odaia lui chema pe cei
doi copii, ajunse până la ei.
— Doamne, nu putem ieşi de-aici…
suntem încuiaţi, zise Amandine. Desigur
că i-au pus gând râu, dacă el ne
cheamă…
— Oh! cât despre asta, dacă i-aş
– 2058 –
– Eugen Sue –
putea împiedica, strigă hotărât François,

i-aş opri, chiar de-ar fi să mă taie în
bucăţi!…
— Dar fratele nostru nu ştie că ne-au
încuiat, o să creadă că nu vrem să-i
sărim în ajutor. Strigă-i că suntem
închişi, François!
Acesta era pe cale să urmeze sfatul
surorii lui, când o lovitură puternică
zgudui de afară oblonul ferestruicii.
— Vin pe acolo, să ne omoare, strigă
Amandine şi, în spaima ei, se aruncă pe
pat şi-şi acoperi faţa cu mâinile.
François rămase nemişcat, deşi
împărtăşea spaima surorii lui.
Totuşi, după lovitura violentă de
care am vorbit, oblonul nu se deschise:
tăcerea cea mai adâncă domnea în casă.
Marţial încetase de a mai chema
– 2059 –
copii.
Puţin mai liniştit şi excitat de o vie
curiozitate, François se încumetă să
întredeschidă puţin fereastra şi încercă
să privească afară printre stinghiile
oblonului.
— Ia bine seama! îi şopti Amandine,
care, auzindu-l pe François deschizând
fereastra, se ridicase în capul oaselor.
Vezi ceva? întreabă ea.
— Nu… noaptea e prea întunecoasă.
— N-auzi nimic?
— Nu, vântul bate prea tare.
— Vino, vino înapoi, atunci!
— Ah! Acum văd ceva.
— Ce?
— Lumina unui felinar… se duce şi
vine.
— În mâna cui e?
– 2060 –
– Eugen Sue –
— Nu văd decât licăritul… ah, se

apropie… Oameni… Vorbesc.
— Cine?
— Ascultă, ascultă… e Tărtăcuţa.
— Ce spune?
— Spune să i se ţină bine piciorul
scării.
— Ah! Vezi tu, zgomotul de
adineauri l-au făcut când au luat scara
mare care era sprijinită de oblonul
nostru.
— Nu mai aud nimic.
— Şi ce fac cu scara acum?
— Nu mai pot vedea…
— Nu mai auzi nimic?
— Nu…
— Dumnezeule, François, poate că
au adus scara pentru ca să intre pe
fereastră la Marţial…
– 2061 –
— E posibil.
— Dacă ai deschide puţin şi oblonul,
ca să vedem…
— Nu îndrăznesc.
— Numai puţin.
— Oh, nu, nu, ar putea să observe
mama!
— E atât de întuneric, că nu e nicio
primejdie. François ascultă, dar cu
părere de rău, de dorinţa Amandinei,
întredeschise oblonul şi privi afară.
— Ei bine, spuse fata înfrângându-şi
teama şi apropiindu-se de François în
vârful picioarelor.
— La lumina lanternei, spuse
aceasta, o văd pe Tărtăcuţa ţinând
piciorul scării… au rezemat-o de
fereastra lui Marţial.
— Şi apoi?
– 2062 –
– Eugen Sue –
— Nicolas se urcă pe scară, are

toporişca în mână, o văd cum luceşte…
— Ah! Nu v-aţi culcat şi ne iscodiţi!
strigă dintr-o dată văduva, adresându-se
de afară lui François şi surorii lui.
În clipa când mama vru să intre în
bucătărie, zărise raza luminării
străbătând prin oblon. Nenorociţii
uitaseră să o stingă.
— Urc la voi, adăugă văduva cu un
glas teribil, vin şi vă învăţ eu minte,
spionilor!
Acestea erau evenimentele care se
desfăşurară în insula Căutătorului-de-
fier-vechi, în ajunul zilei în care doamna
Séraphin trebuia s-o aducă acolo pe
Floarea-Mariei.
– 2063 –
Capitolul 4
CAMERE MOBILATE
Pasajul Brasserie, pasaj dubios şi

destul de puţin cunoscut, deşi situat în
centrul Parisului, dă la un capăt în
strada Traversière – Saint-Honoré şi la
celălalt în curtea Saint Guillaume.
Cam pe la mijlocul acestei străduţe
umede, noroioase, întunecate şi triste, în
care soarele nu pătrunde niciodată, se
afla o „casă cu odăi mobilate“ (numită
astfel din cauza preţului ieftin al
chiriilor).
Pe o firmă uzată se citea „Camere şi
cabinete mobilate“, iar pe dreapta unei
alei întunecoase se deschidea uşa unei
prăvălii tot atât de obscure, unde stătea
de obicei principalul locatar al casei.
– 2064 –
– Eugen Sue –
Acest om al cărui nume fusese de mai

multe ori rostit pe insulă, se numeşte
Micou. Aparent, este negustor de fier
vechi, dar în taină cumpără şi tăinuieşte
metale furate ca fier, plumb, cupru şi
cositor.
Tata Micou e un bărbat voinic, de
vreo cincizeci de ani cu înfăţişare
ordinara, şireată, cu nasul buburos şi cu
obrazul congestionat de băutură: poarta
o căciulă de lutru şi e îmbrăcat într-un
vechi pardesiu verde.
Deasupra unei sobe mici de tuci, la
care se încălzeşte, se vede o planşeta
numerotată, atârnată de perete; acolo
sunt agăţate cheile chiriaşilor absenţi.
Ochiurile de geam ale galantarului, cu
drugi groşi de fier, care dă în stradă,
sunt vopsite în aşa fel încât de afară să
– 2065 –
nu se poată vedea (ştim şi de ce), ceea ce

se petrece în prăvălie.
În acest magazin destul de vast,
domneşte o mare întunecime: pe zidurile
înnegrite şi umede atârnă lanţuri
ruginite de toate grosimile şi de toate
lungimile; podeaua aproape că dispare
sub grămezile de fier şi de tuci.
Trei bătăi în uşă, într-un anumit fel,
atraseră atenţia celui ce închiria,
revindea şi tăinuia.
— Intră! strigă el.
Era Nicolas, fiul văduvei
ghilotinatului. Foarte palid, faţa lui
părea şi mai sinistră decât în ajun şi
totuşi îl vom vedea afectând un fel de
veselie zgomotoasă în timpul discuţiei ce
urmează. (Această scenă se petrecea a
doua zi după cearta banditului cu fratele
– 2066 –
– Eugen Sue –
său, Marţial.)
— Ah! Iată-te, poamă bună! îi spuse
prieteneşte Micou.
— Da, moş Micou, doar vin să fac o
afacere cu dumneata.
— Atunci închide uşa…
— Dar am afară câinele şi căruciorul
cu marfa.
— Ce-mi aduci? Plumb ciordit de pe
acoperişuri?
— Nu, moş Micou.
— Să nu fie resturi de metal, nu se
prea caută acum, tu nu mai lucrezi… O
fi fier?
— Nu, moş Micou, e aramă… patru
drugi… trebuie să fie cel puţin o sută
cincizeci de livre, câinele meu de-abia le-
a putut târî.
— Adu arama, să o cântărim.
– 2067 –
— Trebuie să mă ajuţi, fiindcă mă

doare braţul. Şi, aducându-şi aminte de
lupta cu fratele său, trăsăturile
banditului exprimară totodată o ură şi o
bucurie sadică, ca şi cum răzbunarea lui
ar fi fost pe deplin satisfăcută.
— Dar ce ei la braţ, băiete?
— Nimic, o scrântitură.
— Să roşeşti un fier în foc, să-l pui în
apă şi să bagi braţul în această apă
fierbinte, e un leac de bătăuş, dar foarte
bun.
— Mulţumesc, moş Micou!
— Hai să aducem arama, o să te ajut
eu, leneşule!
Făcură două drumuri, drugii fură
scoşi dintr-un cărucior tras de un dulău
uriaş, şi băgate în prăvălie.
— E o idee bună, căruciorul ăsta al
– 2068 –
– Eugen Sue –
tău! spuse taica Micou, potrivind talerele

de lemn ale unei imense balanţe atârnate
de una din grinzile tavanului.
— Da, când am ceva de adus, iau
câinele şi căruciorul în luntrea mea, şi
când acostez, îl înham. Un birjar ar
pălăvrăgi dar câinele meu, nu.
— La tine acasă toată lumea e bine?
întrebă tăinuitorul cântărind arama;
mama şi sora ta sunt sănătoase?
— Da, moş Micou.
— Şi copiii?
— Copiii de asemeni.
— Dar nepotul dumitale André,
unde e?
— Nu-mi mai vorbi de el! A făcut
chef ieri; Barbillon şi cu şchiopul ăla
grasu l-au luat cu ei, a venit acasă abia
azi-dimineaţă, acum s-a dus la oficiul
– 2069 –
poştal din strada Jean-Jacques Rosseau.

— Şi frate-tu Marţial, tot aşa
sălbatic?
— Zău că nu ştiu nimic.
— Cum nu ştii nimic?
— Nu, răspunse Nicolas,
prefăcându-se nepăsător: nu l-am mai
văzut de două zile… S-o fi înapoiat în
pădurile lui să braconeze, dacă nu
cumva în mijlocul apei, şi el cu ea…
— Nu-ţi ţi-ar părea prea rău,
ticălosule, că tot nu-l poţi suferi pe frate-
tău.
— E adevărat, îţi faci câteodată
anumite păreri despre unii şi alţii. Câte
livre de aramă sunt?
— Ai vederea bună… o sută
patruzeci şi opt de livre, băiete.
— Şi cât îmi datorezi?
– 2070 –
– Eugen Sue –
— Treizeci de franci în cap.

— Treizeci de franci când arama se
vinde cu un franc livra? Treizeci de
franci!
— Haide, să zicem treizeci şi cinci de
franci şi să nu mai sufli o vorbă, că
altminteri vă dau dracului, pe tine, şi
arama ta, cu câine şi cu cărucior cu tot.
— Dar, moş Micou, prea mă tragi pe
sfoară, n-are niciun rost.
— Dacă poţi să-mi dovedeşti de
unde o ai, îţi dau şaptezeci şi cinci de
centime pe livră.
— Mereu acelaşi cântec… sunteţi
toţi la fel, bandă de tâlhari! E îngăduit
să-ţi jupoi prietenii în felul ăsta? Dar mai
e ceva: dacă-ţi iau altă marfă în schimb,
o să-mi faci cel puţin un preţ mai
omenesc?
– 2071 –
— Se înţelege. Ce-ţi trebuie? Lanţuri,

piroane pentru luntre?
— Nu. Îmi trebuie patru sau cinci
plăci de tablă foarte groasă, ca pentru
căptuşit obloane.
— Am ce-ţi trebuie, groasă de un
ţol... nici măcar un glonţ n-ar trece prin
ea.
— E tocmai ceea ce vreau…
— Şi ce mărime?
— Păi, în totul vreo doi metri
pătraţi.
— Bine! Şi altceva?
— Trei bare de fier de un metru şi
ceva lungime şi late cam de un sfert.
— Am demontat acum câteva zile
nişte gratii de fereastră, o să ţi se
potrivească perfect, ca o mănușă… Şi pe
urmă?
– 2072 –
– Eugen Sue –
— Două balamale groase şi un

mâner de potrivit şi de închis după voie,
o supapă de vreo şaizeci de centimetri
pătraţi.
— Un chepeng, vrei să spui?
— Nu, o supapă…
— Nu înţeleg la ce ţi-ar putea sluji o
supapă.
— Se poate, dar eu înţeleg.
— E în regulă, n-ai decât să alegi.
Am acolo o grămadă de vechituri. Şi ce
mai doreşti?
— Asta e tot.
— Nu e mare lucru.
— Pregăteşte-mi numaidecât marfa,
moş Micou. O ridic când mă-ntorc, mai
am nişte drumuri de făcut.
— Cu căruciorul? Ia spune, te ţii de
glume, văd un balot în fund, e, desigur,
– 2073 –
vreo trufanda luată de la bufetul

universal, lacomule.
— Vorba dumitale, moş Micou, dar
dumneata nu mănânci de-alde astea. Să
nu mă laşi să aştept fierăria; trebuie să
fiu pe insulă înainte de amiază.
— Fii liniştit, e ora opt şi dacă nu te
duci prea departe, într-un ceas poţi să
vii, totul va fi gata, banii şi marfa… Vrei
să bei ceva?
— Oricând… De altfel cred că mi se
cuvine!…
Taica Micou scoase dintr-un dulap
vechi o sticlă cu rachiu, un pahar crăpat
şi o ceaşcă fără toartă, şi turnă.
— În sănătatea dumitale, moş
Micou!
— Şi în a ta, băiete, şi a doamnelor
de acasă!
– 2074 –
– Eugen Sue –
— Mulţumesc… Şi-ţi merge bine cu

odăile mobilate?
— Aşa şi aşa… Am tot timpul câţiva
chiriaşi pentru care mă tem de
descinderi din partea comisarului… dar
ăştia plătesc bine.
— De ce?
— Ce prost mai eşti! Câteodată
închiriez aşa cum cumpăr… ăstora nu le
cer paşaport, după cum nu-ţi cer nici ţie
factură de vânzare.
— Mie-mi spui?… Şi le închiriezi tot
atât de scump pe cât de ieftin cumperi
de la mine?
— Trebuie să-ţi scoţi paguba… Unul
din verii mei are o casă frumoasă, cu
odăi mobilate, în strada Saint-Honoré,
deşi soţia lui e o croitoreasă pricepută;
foloseşte până la douăzeci de lucrătoare,
– 2075 –
fie la ea, fie la ele acasă.

— Ia spune, bătrâne încăpăţânat, or
fi multe drăguţe printre ele, hei?
— Te cred. Sunt două sau trei pe
care le-am văzut câteodată aducând
lucrul. Drace, că drăguţe mai sunt! Una
mică mai ales, care lucrează la dânsa
acasă, şi care râde mereu… o cheamă
Rigolette… Doamne, Doamne, fiule, ce
păcat că nu mai am douăzeci de ani ca
dânsa!
— Hai, moşule, potoleşte-te, că chem
pompierii!
— Dar e cinstită, băiete… e cinstită.
— O fi… şi spuneai că vărul
dumitale…
— Îngrijeşte foarte bine de casă, şi
cum e şi el ca Rigolette…
— Cinstit?
– 2076 –
– Eugen Sue –
— Ai ghicit!
— Măi să fie!
— Nu primeşte decât chiriaşi cu
paşaport sau cu acte. Dar dacă se
prezintă unii care n-au, cum ştie că eu
nu sunt atât de mofturos, mi-i trimite
mie.
— Şi plătesc pentru asta?
— Totdeauna.
— Dar toţi ăştia fără acte sunt
complici cu hoţii!
— Ba bine că nu! Iată, fiindcă veni
vorba, vărul meu mi-a trimis acum
câteva zile o clientă… Să mă ia dracu
dacă pricep ceva… Să mai bem un rând!
— În regulă! E bună băutura…
Noroc, moş Micou.
— Noroc, băiete! Îţi spuneam, dar,
că ieri, vărul meu mi-a trimis o clientă de
– 2077 –
care nu ştiu ce să cred. Închipuie-ţi, o

mamă cu fiica ei, jerpelite şi nenorocite,
cu tot bagajul lor într-o batistă. Ei bine!
Deşi nu arată să fie cine ştie cine, fiindcă
n-au acte şi au închiriat odaia numai
pentru cinsprezece zile, de când sunt la
mine, nu s-au mişcat din casă, nu vin
bărbaţi la ele, şi totuşi, dacă n-ar fi atât
de prăpădite şi de palide, ar fi două
muieruşti minunate, mai ales fata! Are
cincisprezece sau şaisprezece ani, cel
mult… e albă ca un iepure de casă şi are
nişte ochi mari… Drace! Ce ochi! Ce
ochi!
— Iar te aprinzi… şi ce fac cele două
femei?
— Îţi spuneam că nu înţeleg nimic…
desigur că sunt cinstite şi totuşi n-au
acte… Fără să mai vorbesc că primesc
– 2078 –
– Eugen Sue –
scrisori fără adresă… Poate că numele

lor nu trebuie să se afle.
— Cum aşa?
— Am trimis azi-dimineaţă pe
nepotul meu André la biroul de
postrestant, ca să ceară o scrisoare
adresata doamnei X.Z. Scrisoarea trebuia
să vie din Normandia, dintr-un târg
numit Aubièrs. Au scris astea toate pe
un bilet, ca André să poată cere
scrisoarea, dând aceste lămuriri… Vezi,
dar, că nu par deloc grozave nişte femei
care îşi iau numele de X şi Z. Şi totuşi
niciun bărbat!
— N-o să-ţi plătească!
— Pe un vulpoi bătrân ca mine e
greu să-l înveţe cineva să joace cum i se
cântă. Au luat o odăiţă fără sobă şi le-am
cerut să plătească douăzeci de franci pe
– 2079 –
chenzină cu plata înainte. Poate că sunt

bolnave, fiindcă n-au coborât de două
zile. Nu cred să sufere de indigestie, căci
de când sunt aici, n-au aprins nici măcar
o lampă de gătit ca să-şi facă de
mâncare. Nu-mi iese din cap asta, dar
repet ce ţi-am spus: niciun, bărbat şi nici
acte…
— Dacă n-ai decât clienţi dintr-ăştia,
moş Micou…
— Unii vin, alţii pleacă; dacă
găzduiesc oameni fără paşaport, apoi să
ştii că închiriez şi la oameni bine situaţi.
Am acum doi voiajori comerciali, un
factor poştal, şeful de orchestră al
cafenelei Orbilor, şi o rentieră, toţi
oameni cinstiţi; ei îmi salvează reputaţia
casei, dacă vreun comisar ar vrea să-şi
bage nasul; ăştia nu sunt chiriaşi de
– 2080 –
– Eugen Sue –
noapte, ci de ziua-n amiaza mare.

— Dar când e ziuă în pasajul
dumitale, moş Micou?
— Poznaşule!… încă un rând?
— Ultimul, că trebuie s-o şterg…
Dar, ia spune, moş Micou, Robin,
şchiopul ăla gras, tot aici stă?
— Sus… uşa de lângă mama cu fata.
Îşi toacă banii de la puşcărie şi nu cred
că i-au mai rămas mulţi.
— Bagă de seamă, că s-a reîntors aici
unde îi este interzis să vie.
— O ştiu prea bine, dar nu pot să
scap de el. Cred că pune ceva la cale;
şontorogul ăla micu, băiatul lui Braţ-
Roşu, a venit aici aseară cu Barbillon, ca
să-l caute… Mi-e teamă să nu-i tulbure
pe bunii mei chiriaşi, blestematul ăsta de
Robin, aşa că, o dată chenzina încheiată,
– 2081 –
îl dau afară, spunându-i că odaia e

reţinută de un ambasador sau de soţul
doamnei Saint-Ildefonse, rentiera mea.
— O rentieră?
— Te cred! Trei camere şi hol mic în
faţă, ce mai vrei… toate mobilate din
nou, plus o cameră la mansardă pentru
servitoarea ei… optzeci de franci pe
lună… şi plătiţi înainte de unchiul ei,
căruia îi dă provizoriu una din camere,
când vine de la ţară! Cred însă ca „la
ţară“ înseamnă pentru el strada
Vivienne, strada Saint-Honoré, sau prin
preajma lor.
— Aha!… E rentieră fiindcă bătrânul
îi dă o rentă.
— Taci odată! Iat-o pe jupâneasa ei.
O femeie destul de vârstnică,
purtând un şorţ alb de o curăţenie
– 2082 –
– Eugen Sue –
îndoielnică, intră în prăvălia

revânzătorului.
— Cu ce vă putem servi, doamnă
Charles?
— Taică Micou, nepotul dumitale nu
e aici?
— E în drum spre poşta centrală,
trebuie să se înapoieze numaidecât.
— Domnul Badinot ar vrea să ducă
de îndată scrisoarea aceasta la adresă.
Nu aşteaptă răspuns, dar e foarte urgent.
— Într-un sfert de ceas va porni,
doamnă Charles.
— Să se grăbească
— Fiţi liniştită.
Jupâneasa plecă.
— E jupâneasa vreunuia din chiriaşii
dumitale, moş Micou?
— Nu măi, Colas, este a rentierei
– 2083 –
mele, a doamnei Saint-Ildefonse.

Domnul Badinot e unchiul ei; a venit ieri
de la ţară, spuse Micou care cerceta
scrisoarea; apoi adăugă, citind adresa: Ia
uită-te; ce distinse cunoştinţe are! Când
îţi spun că sunt persoane de seamă! Scrie
unui viconte.
— Pe dracu!
— Uită-te singur: Domnului viconte
de Saint-Rémy, strada Chaillot… Foarte
urgent, personal. Cred că dacă găzduieşti
rentiere cu asemenea unchi care scriu
unor viconţi, poţi să treci cu vederea
paşapoartele unor chiriaşi de la etajele
de sus, nu e aşa?
— Desigur. Ei, acum pe curând, moş
Micou. O să leg câinele şi căruciorul meu
de uşa dumitale; o să merg pe jos cu ceea
ce am de dus… Pregăteşte-mi deci marfa
– 2084 –
– Eugen Sue –
şi banii, ca la întoarcere să nu aştept şi să

o pot şterge numaidecât.
— Fii pe pace; patru plăci bune de
tablă de câte doi metri pătraţi fiecare,
trei bare de fier de un metru şi ceva şi
două balamale groase pentru supapa ta.
Supapa asta mi se pare ciudată, în sfârşit
nu mă priveşte. Asta e tot?
— Da, şi banii mei?
— Da, şi banii tăi. Dar ia spune-mi,
înainte de a pleca... de când eşti aici te
tot cercetez.
— Ei bine?
— Nu ştiu de ce, dar pare că s-a
petrecut ceva cu tine.
— Cu mine?
— Da.
— Eşti nebun. Dacă s-a petrecut
ceva... e că… mi-e foame.
– 2085 –
— Ţi-e foame… ţi-e foame… e

posibil, dar s-ar spune că vrei sa pari
vesel, când în tine e ceva care te
frământă, şi te zgândăre, ai ceva pe
suflet, te pişcă vreun purice, şi, ca să ai
mâncărimi, trebuie să te ciupească rău,
căci tu nu ştii să te prefaci.
— Îţi spun că eşti nebun, moş
Micou, negă Nicolas tresărind fără să
vrea.
— Vezi, s-ar zice că tremuri…
— Mă doare braţul.
— Atunci nu uita leacul meu, te
vindeci singur!
— Mulţumesc, moş Micou… pe
curând.
Şi banditul plecă.
Tăinuitorul, după ce ascunse drugii
de aramă în dosul bufetului, începu să
– 2086 –
– Eugen Sue –
adune diferitele lucruri comandate de

Nicolas, când un nou personaj intră în
prăvălie.
Era un om de vreo cincizeci de ani,
cu privirea pătrunzătoare şi cu o faţă
fină, încadrată de barbeţi cărunţi, stufoşi,
şi cu ochelari cu ramă de aur; era
îmbrăcat cu destulă îngrijire: mânecile
largi ale paltonului cafeniu, garnisite cu
catifea neagră, scoteau la iveală mâinile
vârâte în mănuşi de culoarea paiului.
Cizmele păreau lustruite în ajun, atât
erau de lucitoare.
Aşa arăta domnul Badinot unchiul
rentierei, acra doamnă Saint-Ildefonse, a
cărei poziţie socială făcea mândria şi
siguranţa lui tata Micou.
Ne amintim, poate, că domnul
Badinot, fost avocat, dat afară din barou,
– 2087 –
pe atunci cavaler de industrie şi agent de

afaceri dubioase, servea de spion
baronului de Graün şi dăduse acestui
diplomat ample informaţii asupra
multor personaje din această povestire.
— Doamna Charles ţi-a dat o
scrisoare pentru a fi dusă la destinaţie,
se adresă domnul Badinot lui Micou.
— Da, domnule, nepotul meu se va
înapoia, şi va pleca imediat s-o ducă.
— Nu, înapoiază-mi scrisoarea
aceea… mi-am schimbat hotărârea, o s-o
duc personal vicontelui de Saint-Rémy,
zise domnul Badinot, apăsând
intenţionat şi cu înfumurare asupra
acestei adrese aristocratice.
— Iată scrisoarea, domnule… Nu
aveţi alt comision?
— Nu, taică Micou, zise Badinot pe
– 2088 –
– Eugen Sue –
un ton protector; dar am să-ţi fac o

reclamaţie.
— Mie, domnule?
— Da, şi încă foarte gravă.
— Cum aşa, domnule?
— Ştii şi dumneata că doamna de
Saint-Ildefonse plăteşte foarte scump
apartamentul de la etajul întâi: nepoata
mea e una din locatarele căreia i se
cuvine o atenţie deosebită; a venit cu
încredere în această casă, şi neputând
suporta zgomotul trăsurilor, spera să se
simtă aici ca la ţară.
— Aşa şi e, aici e ca într-un cătun…
Dumneavoastră, domnule, trebuie să vă
pricepeţi, că doar trăiţi la ţară.
— Un cătun? Frumos cătun!
Totdeauna e un zgomot infernal.
— Totuşi e imposibil să găsiţi o casă
– 2089 –
mai liniştită; deasupra locuinţei

doamnei, e un şef de orchestră de la
cafeneaua Orbilor şi un comis-voiajor…
deasupra un alt comis-voiajor; dedesubt
e…
— Nu e vorba de aceste persoane,
sunt foarte liniştite şi cumsecade,
nepoata mea n-are nimic de zis; dar la al
patrulea, e unul şchiop şi gras, pe care
doamna de Saint-Ildefonse l-a întâlnit şi
ieri beat pe scară; scotea nişte ţipete
sălbatice; aproape că i-a venit rău, aşa s-
a speriat… Dacă crezi că cu un asemenea
chiriaş casa dumitale seamănă cu un
cătun…
— Domnule, vă jur că nu aştept
decât prilejul pentru a-l da afară pe acest
individ; mi-a plătit înainte chenzina,
altminteri n-ar mai fi aici.
– 2090 –
– Eugen Sue –
— Nu trebuia să-l primeşti ca

chiriaş.
— Dar afară de el, cred că doamna
nu are de ce să se plângă. Mai e un factor
de la poşta mică, un exemplu de cinste;
şi deasupra, alături de camera
şchiopului, o femeie cu fiica ei, care nici
nu ies din casă.
— Încă o dată, doamna de Saint-
Ildefonse nu se plânge decât de şchiop,
care a ajuns sperietoarea casei. Te previn
că dacă îl mai ţii, o să-ţi izgonească toţi
oamenii cinstiţi.
— O să-l dau afară, fiţi liniştit… nu
ţin deloc la el.
— Şi-ai face bine… altfel lumea nu-ţi
va mai preţui casa…
— Ceea ce n-ar fi în avantajul meu…
aşa că, domnule, socotiţi-l pe şchiop ca şi
– 2091 –
plecat, fiindcă nu mai are de stat aici

decât patru zile.
— În sfârşit, deşi e prea mult, asta te
priveşte… La primul scandal, nepoata
mea pleacă din casa asta.
— Fiţi liniştit, domnule.
— Toate astea sunt în interesul
dumitale… gândeşte-te bine pentru că
eu nu mai am nimic de adăugat, zise
domnul pe un ton protector şi ieşi.
Mai e oare nevoie să spunem că
femeia şi fata, care trăiau atât de izolate,
erau cele două victime ale lăcomiei
notarului?
Vom conduce pe cititor în trista
odăiţă în care locuiau.
– 2092 –
– Eugen Sue –
Capitolul 5
VICTIMILE UNUI ABUZ DE
ÎNCREDERE
(„Când abuzul de încredere este

pedepsit, limita medie a pedepsei: două luni
de închisoare şi douăzeci şi cinci de franci
amendă.“ Art. 406 şi 408 din Codul penal).
Cititorul să-şi imagineze o odăiţă la
etajul al patrulea din trista casă de pe
pasajul Brasserie. O lumină spălăcită şi
întunecată abia pătrunde printr-o
ferestruică cu un singur canat, cu trei
ochiuri de geam, crăpate şi murdare. Un
tapet zdrenţuit, de culoare gălbuie
acoperă pereţii. În colţurile tavanului
scorojit, atârnă pânze dese de păianjen.
Podeaua, desfundată în mai multe
locuri, ivea ici şi colo grinzile şi leţurile
– 2093 –
de care e prinsă. O masă de lemn de

brad, un scaun, un cufăr vechi, fără
broască, un pat pliant cu spetează de
lemn, cu o saltea subţire, cearşafuri de
pânză groasă, neînălbită, şi o veche
pătură de lână cafenie, iată mobilierul
acestei camere mobilate.
Pe scaun şedea doamna baroană de
Fermont. În pat zăcea domnişoara Claire
de Fermont (acestea erau numele celor
două victime ale lui Jacques Ferrand).
Neavând decât un pat, mama şi fiica
se culcau pe rând, împărţind astfel orele
de noapte. Prea multe griji şi spaime o
chinuiau pe baroană ca să poată dormi
în voie; în schimb, fiica ei avea cel puţin
parte de câteva ore de odihnă şi de
uitare.
În clipa aceea dormea. Nimic mai
– 2094 –
– Eugen Sue –
mişcător, mai dureros, ca tabloul acestei

mizerii, impusă de lăcomia notarului,
celor două fiinţe, până atunci deprinse
cu modestele satisfacţii ale bunăstării, şi
înconjurate, în oraşul lor natal, de
consideraţia ce o inspiră totdeauna o
familie onorabilă. Doamna de Fermont
are vreo treizeci şi şase de ani,
fizionomia ei este plină de blândeţe şi de
distincţie. Trăsăturile ei, odinioară de o
rară frumuseţe, sunt palide şi obosite:
părul negru, despărţit în bandouri de-o
cărare la mijloc, strâns la spate, trădează
prin câteva şuviţe argintii, urmele
suferinţelor recente. Îmbrăcată într-o
rochie de doliu, cârpită în câteva locuri,
doamna de Fermont, cu fruntea
sprijinită în mână, se reazimă de tristul
căpătâi al patului şi-şi priveşte fata cu o
– 2095 –
îndurerare greu de redat.

Claire n-are decât şaisprezece ani.
Candidul şi delicatul ei profil, subţiat ca
şi cel al mamei, se desenează pe culoarea
cenuşie a pânzei grosolane cu care este
înfăţată perna umplută cu rumeguş de
lemn.
Tenul fetei şi-a pierdut
strălucitoarea puritate, ochii ei mari,
închişi, proiectează pe obrazul supt
umbra dublă a genelor lungi şi negre.
Buzele, odinioară roze şi umede, acum
uscate şi livide, ivesc printre ele smalţul
alb al dinţilor; atingerea aspră a
cearşafurilor ordinare şi a păturii de
lână, a lăsat urme roşietice pe carnaţia
gâtului, a umerilor şi a braţelor tinerei
fete.
Din timp în timp, o uşoară tresărire
– 2096 –
– Eugen Sue –
crispa sprâncenele subţiri şi catifelate, ca

şi cum fata ar fi fost urmărită de un vis
chinuitor. Aspectul acestei feţe trădează
de pe acum o expresie bolnăvicioasă şi
penibilă. Descoperi cumplitele simptome
ale unei boli care mocneşte şi ameninţă.
De multă vreme doamna de
Fermont nu mai avea lacrimi, se uita la
fata ei cu un ochi uscat şi înfierbântat de
pojarul unei febre lente care o consuma
pe tăcute. Din zi în zi doamna de
Fermont se simţea mai lipsită de puteri
şi, ca şi fiica ei, simţea acea stare de
sfârşeală, prevestitoarea unei boli grave
şi latente; dar temându-se să nu o
alarmeze pe Claire şi nevrând mai ales,
dacă s-ar putea spune, să se sperie ea
însăşi, lupta din răsputeri împotriva
primelor simptome ale bolii.
– 2097 –
Pentru aceleaşi motive şi din spirit

de generozitate, Claire, ca să nu-şi
neliniştească mama, încerca să-şi
ascundă suferinţele. Nefericitele fiinţe,
pradă aceloraşi dureri, trebuiau să fie
lovite de aceeaşi boală.
Două sau trei lovituri puternice în
uşă o făcură pe doamna Fermont să
tresară şi o treziră brusc pe fiica ei.
— Dumnezeule, mamă, ce s-a
întâmplat? exclamă Claire ridicându-se
în capul oaselor; apoi, printr-o mişcare
reflexă, îşi aruncă braţele de gâtul
mamei care, tot atât de speriată, se lipi
de fata ei, uitându-se cu groază la uşă.
— Nu ştiu, draga mea, linişteşte-te…
nu e nimic… a bătut cineva… poate ni se
aduce răspunsul de la post-restant.
În clipa aceea, uşa putredă se clătină
– 2098 –
– Eugen Sue –
sub şocul mai multor lovituri puternice

de pumn.
— Cine e acolo? întrebă doamna de
Fermont cu voce tremurătoare.
Un glas grosolan, aspru, răguşit,
răspunse:
— Ce, sunteţi surde, vecinelor? Hei?
Vecinelor! Hei!…
— Ce doreşti, domnule, nu te
cunosc, spuse doamna de Fermont,
încercând să-şi prefacă vocea alterată de
spaimă:
— Sunt Robin, vecinul dumitale…
dă-mi foc să-mi aprind pipa… haide,
hopa! Şi mai repede, ce dracu!
— Doamne, e şchiopul acela, care e
mereu beat, şopti doamna de Fermont.
— Hei!… Îmi daţi un foc, sau sparg
uşa? Fir-ar al dracului!
– 2099 –
— Domnule… n-am foc!…

— Trebuie să aveţi chibrituri… toată
lumea are… deschideţi… hai odată!
— Domnule, te rog lasă-ne în pace…
— Vrei să deschizi au ba?
— Te rog să pleci, sau strig…
— O dată, de două ori, de trei ori…
nu vrei? Atunci dărâm tot… Hăis!
Şi mizerabilul dădu o lovitură atât
de puternică, încât broasca uzată se
sparse şi uşa se deschise.
Cele două femei scoaseră un ţipăt de
groază.
— Doamna de Fermont, cu toată
slăbiciunea ei, se repezi înaintea
banditului în clipa când acesta punea un
picior în odaie, şi îi tăie drumul.
— Domnule, asta e o ticăloşie! Nu
vei intra! strigă nefericita mamă reţinând
– 2100 –
– Eugen Sue –
cât o ţineau puterile uşa întredeschisă.

Voi striga după ajutor…
Se cutremură de prezenţa acestui om
cu figura hidoasă şi buhăită de vin.
— Pentru ce? Pentru ce? răspunse el.
Nu se ajută oare vecinii între ei? Trebuia
să deschizi uşa, n-aş fi spart-o!
Apoi cu încăpăţânarea stupidă a
omului beat, adăugă, clătinându-se pe
picioarele lui nesigure:
— Vreau să intru, şi o să intru… şi
nu ies de aici până nu-mi aprind pipa.
— N-am nici foc, nici chibrituri. În
numele cerului, domnule, pleacă.
— Nu-i adevărat, spui asta ca să nu-
ţi văd fata culcata. Ieri ai astupat
geamurile de la uşă. E drăguţă… Vreau
s-o văd… Ia seama, te pocesc dacă nu
mă laşi să intru… îţi spun că o să-ţi văd
– 2101 –
fata, în pat, şi o să-mi aprind şi pipa, sau

dărâm totul, şi pe dumneata!…
— Ajutor, Doamne!… Săriţi, ajutor!
strigă doamna de Fermont, care simţea
uşa cedând sub lovitura puternică a
şchiopului.
Intimidat de aceste strigăte, omul
făcu un pas înapoi şi, arătând doamnei
Fermont pumnul, zise:
— O să-mi plăteşti asta… Vin la
noapte, o să-ţi astup gura şi n-o să mai
poţi să strigi…
Şi şchiopul cel gras, cum i se zicea în
insulă, coborî, ameninţând cumplit.
Doamna de Fermont, de teamă să nu
revină iar, şi văzând broasca stricată,
împinse masa în faţa uşii, ca să o
baricadeze.
Claire fu atât de impresionată, atât
– 2102 –
– Eugen Sue –
de zdrobită de această oribilă scenă, că

recăzu pe culcuşul ei aproape inertă,
pradă unei crize de nervi.
Mama, uitând de propria ei spaimă,
alergă la fată, o strânse în braţe, îi dădu
să bea puţină apă, şi o făcu să-şi vină în
fire.
— Linişteşte-te, îi zise ea, fii calmă,
biata mea copilă… monstrul acela s-a
dus.
Apoi nefericita mamă exclamă cu o
indignare şi o durere de nedescris:
— Numai notarul este primul
vinovat de toate chinurile noastre!...
Claire se uita în jurul ei cu mirare şi
cu teamă.
— Crede-mă, draga mea, reluă
doamna Fermont, sărutându-şi afectuos
fiica, mizerabilul a plecat.
– 2103 –
— Dumnezeule, dar dacă urcă iar?

Ai văzut bine că ai strigat după ajutor şi
n-a venit nimeni… Oh! Te implor, să
părăsim această casă… Voi muri de
frică!
— Cum tremuri!… Ai friguri.
— Nu, nu, spuse fata pentru a-şi
linişti mama, nu e nimic, e frica, va
trece… Şi tu cum te simţi? Dă-mi
mâinile… Doamne, cum ard! Vezi, tu
eşti cea bolnavă şi vrei să mi-o ascunzi.
— Să nu crezi aşa ceva, mă simţeam
mai bine ca oricând! Emoţia şi
tulburarea pricinuită de acest om m-au
adus în halul ăsta. Dormeam foarte
adânc pe scaun şi m-am trezit o dată cu
tine.
— Totuşi, mamă, bieţii tăi ochi sunt
roşii, ard ca focul!
– 2104 –
– Eugen Sue –
— Oh! Înţelegi, copila mea, că

somnul pe scaun nu prea te odihneşte,
nu-i aşa?
— E adevărat că nu te simţi rău?
— Nu, nu, te asigur… Şi tu?
— Nici eu, dar tremur încă de
spaimă. Te implor, mamă, să plecăm din
casa asta.
— Şi unde să ne ducem? Ştii cât de
greu am găsit această nenorocită de
odăiţă… căci din păcate n-avem acte şi
apoi am plătit pentru cincisprezece zile
înainte, n-o să ne dea banii înapoi… şi ne
rămâne atât de puţin, atât de puţin…
încât trebuie să facem cea mai cruntă
economie.
— Poate că domnul de Saint-Rémy
îţi va răspunde dintr-o zi într-alta.
— Nu mai am nicio nădejde... I-am
– 2105 –
scris de atâta vreme!...

— Poate că n-a primit scrisoarea. De
ce nu-i mai scrii o dată? De aici până la
Angers nu e aşa de departe, am putea
avea repede răspunsul.
— Dragă copilă, ştii cât de greu mi-a
venit să-i scriu.
— Ce rişti? E atât de bun, cu toată
bruscheţea lui…
— Nu era el unul din cei mai vechi
prieteni ai tatei? Şi apoi ne este şi rudă…
— Dar e şi el sărac, nu prea are
avere… poate că nu ne răspunde ca să
nu sufere refuzându-ne…
— Dar dacă n-a primit scrisoarea ta,
mamă?
— Şi dacă a primit-o, din două una:
sau e el însuşi într-o situaţie atât de grea
încât nu ne poate veni într-ajutor, sau
– 2106 –
– Eugen Sue –
nu-l interesează soarta noastră. Atunci

de ce să ne expunem unui refuz sau unei
umilinţe?
— Hai mamă, curaj, tot ne mai
rămâne o speranţă… Poate că dimineaţa
asta ne va aduce un răspuns bun…
— De la domnul d’Orbigny?
— Desigur… Scrisoarea a cărei
ciornă ai făcut-o odinioară, era atât de
limpede, atât de emoţionantă, expunea
atât de firesc nenorocirea noastră, încât i
se va face milă de noi… Într-adevăr, nu
ştiu ce-mi spune că n-ai dreptate să te-
ndoieşti de el.
— N-are prea multe motive să se
intereseze de noi. E drept că a cunoscut
odinioară pe tatăl tău şi l-am auzit
adeseori pe bietul meu frate vorbind de
domnul d’Orbigny ca de un om cu care
– 2107 –
avusese cele mai bune relaţii, înainte ca

acesta să părăsească Parisul pentru a se
retrage în Normandia cu tânăra lui soţie.
— Tocmai asta mă face să trag
nădejde, o femeie tânără va fi
compătimitoare… Şi apoi, la ţară, poţi să
faci atâta bine! Te poate lua, cum sper, ca
menajeră, iar eu aş lucra la lenjerie…
Domnul d’Orbigny e atât de bogat şi
într-o casă mare ca a lui se găseşte
întotdeauna de lucru.
— Dar avem atât de puţine drepturi
să-i cerem să se îngrijească de noi…
Suntem atât de nenorocite!
— E adevărat că asta trage în
cumpăna în ochii unor oameni caritabili.
— Să sperăm că domnul d’Orbigny
şi soţia lui sunt miloşi…
— În sfârşit, în cazul că nu ne putem
– 2108 –
– Eugen Sue –
aştepta la nimic de la el, îmi voi înfrânge

stinghereala nelalocul ei şi îi voi scrie
doamnei ducese de Lucenay.
— Acea doamnă de care tatăl
vicontelui de Saint-Rémy ne vorbea atât
de des, şi nu contenea să laude inima ei
bună şi spiritul ei generos?
— Da, fiica principelui de Noirmont.
A cunoscut-o de mică şi o trata ca pe
copilul lui… căci era prieten intim cu
prinţul. Doamna de Lucenay trebuie să
aibă multe cunoştinţe, va reuşi poate să
ne ajute.
— Fără-ndoială, mamă, înţeleg
rezerva ta, n-o cunoşti de loc.
— În sfârşit, în cazul când doamna
de Lucenay nu va putea face nimic
pentru noi, voi recurge la o ultimă
soluţie.
– 2109 –
— Care, mamă?
— E foarte slabă… o nădejde nebună
poate! Dar de ce să nu o încercăm? Fiul
domnului de Saint-Rémy este…
— Domnul, de Saint-Rémy are un
fiu? strigă Claire, întrerupându-şi mama
cu uimire.
— Da, copila mea, are un fiu…
— Nu vorbea niciodată de el… Nu
venea niciodată la Angers…
— Într-adevăr, şi pentru motive pe
care n-ai de unde să le ştii; domnul de
Saint-Rémy, părăsind Parisul acum
cincisprezece ani, nu şi-a mai revăzut
fiul de la acea dată.
— Cincisprezece ani fără să-ţi revezi
tatăl!… E oare cu putinţă, Doamne!…
— Vai! Da, după cum vezi… îţi voi
spune că fiul domnului de Saint-Rémy
– 2110 –
– Eugen Sue –
ieşea mult în lume şi era foarte bogat…

— Foarte bogat?… Şi tatăl lui e
sărac?
— Averea, tânărul de Saint-Rémy a
moştenit-o de la mama lui.
— Dar n-are importanţă… cum e
posibil să-şi neglijeze tatăl?…
— Bătrânul conte n-ar fi primit
nimic de la el.
— De ce?
— E încă o întrebare la care nu pot
răspunde, copila mea. Dar l-am auzit pe
bietul meu frate zicând că dărnicia
tânărului era foarte apreciată… Tânăr şi
generos, trebuie să fie bun… Aşa că,
aflând prin mine că soţul meu era
prieten intim cu tatăl lui, poate că va
încerca să ne găsească de lucru sau vreo
slujbă… are relaţii atât de numeroase şi
– 2111 –
strălucite, că-i va fi uşor…

— Apoi vom afla prin el, dacă
domnul de Saint-Rémy, tatăl, nu
părăsise Angersul înainte de a-i fi scris
dumneata; aceasta ar explica tăcerea lui.
— Mă tem că domnul de Saint-
Rémy, fata mea, nu şi-a mai cultivat
prietenii. În sfârşit, trebuie încercat.
— Afară numai de cazul că domnul
d’Orbigny nu ne va răspunde în mod
favorabil… şi ţi-o repet, nu ştiu de ce,
fără să vreau, am oarecare nădejdi.
— Dar uite că au trecut mai multe
zile de când i-am scris, arătându-i
cauzele nenorocirii noastre, şi nimic…
încă nimic… O scrisoare pusă la poştă
înainte de orele patru seara, soseşte a
doua zi de dimineaţă la moşia Aubièrs…
În cinci zile aş fi putut avea un răspuns.
– 2112 –
– Eugen Sue –
— Poate, înainte de a ne scrie, vrea

să ştie în ce fel ne-ar putea fi folositor.
— Dumnezeu să te audă, copila
mea.
— Mi se pare foarte simplu, mamă…
Dacă nu putea face nimic pentru noi, ţi-
ar fi scris numaidecât.
— Doar dacă nu vrea să ne ajute…
— Ah! Mamă… e cu putinţă să nu
încerce să ne răspundă măcar şi să ne
lase să sperăm patru zile, opt zile
poate… căci când eşti nenorocit,
nădăjduieşti într-una…
— Vai, copila mea, vezi câteodată
atâta nepăsare faţă de suferinţele altora!
— Dar scrisoarea dumitale!…
— Scrisoarea mea nu poate să-i dea
o idee de neliniştea noastră, de
suferinţele noastre de fiecare clipă; va
– 2113 –
putea oare scrisoarea mea să-l facă să

ştie cât de grea ne este viaţa, să-i
zugrăvească umilirile de tot felul la care
suntem expuse, existenţa noastră în
această casă groaznică, spaima prin care
am trecut adineauri?… Va putea
scrisoarea mea să-i evoce tristul viitor ce
ne aşteaptă dacă…? Dar să nu mai
vorbim de asta… Doamne… tu
tremuri… ţi-e frig…
— Nu, mamă… nu lua în seamă; dar
ia spune, să presupunem că suntem cu
totul lipsite de mijloace de trai, că puţinii
bani ce-i mai avem în cufărul ăsta se
termină… e cu putinţă ca într-un oraş
bogat ca Parisul… să murim amândouă
de foame şi de mizerie, din lipsă de
lucru şi pentru că un om hain ne-a luat
tot ce aveam?…
– 2114 –
– Eugen Sue –
— Taci, nenorocito…
— Este cu putinţă, mamă?…
— Din păcate…
— Dar Dumnezeu, care ştie tot, care
poate orice, de ce ne părăseşte astfel. El,
pe care niciodată nu l-am jignit cu ceva?
— Te implor, copila mea, lasă aceste
triste gânduri… prefer să te văd
sperând, fără prea mult temei poate…
Haide, îmbărbătează-mă cu frumoasele
tale iluzii, sunt şi eşti destul de
deprimată…
Împinse cu toate puterile masa către
uşă.
Dar se potoli când auzi vocea lui tata
Micou.
— Doamnă, nepotul meu André
vine de la poştă… Are o scrisoare pentru
dumneavoastră… vine de departe…
– 2115 –
Sunt de plată patruzeci de centime şi

comisionul, în total un franc.
— Mamă… o scrisoare din
provincie, suntem salvate… e de la
domnul de Saint-Rémy sau de la
domnul d’Orbigny! Biată mamă, nu vei
mai suferi, nu te vei mai zbuciuma din
cauza mea… vei fi fericită… Dumnezeu
e drept… Dumnezeu e bun!… exclamă
fata, şi o rază de speranţă lumină
blândul şi fermecătorul ei chip.
— Oh, mulţumesc domnule… dă-mi
scrisoarea… dă-mi-o te rog, repede!
strigă doamna de Fermont dând la o
parte masa şi deschizând uşa.
— Un franc, doamnă, spuse
tăinuitorul, arătând scrisoarea atât de
mult aşteptată.
— Îţi voi plăti, domnule.
– 2116 –
– Eugen Sue –
— Ah! Doamnă, nu e nicio grabă…

Mă duc până în pod şi în zece minute
cobor, o să iau banii în trecere.
Taica Micou dădu doamnei de
Fermont scrisoarea şi dispăru.
— Scrisoarea e din Normandia…
ştampila e din Aubièrs… e de la domnul
d’Orbigny! strigă doamna de Fermont
cercetând adresa. „Doamnei – Z
postrestant, la Paris“.
— Ei, mamă, n-aveam dreptate?…
Doamne, cum îmi mai bate inima!
— Soarta noastră, bună sau rea, e în
scrisoarea asta… spuse, cu vocea
schimbată de emoţie, doamna de
Fermont, arătând plicul.
De două ori mâna ei tremurătoare se
apropie de sigiliu pentru a-l rupe.
Nu avu curajul.
– 2117 –
— Ce slăbiciune din parte-mi!

Şi doamna de Fermont rupse
pecetea cu o cumplită strângere de
inimă. Fiica ei, tot aşa de emoţionată, cu
toată aparenta stăpânire de sine, abia
răsufla.
— Citeşte tare, mamă.
— Scrisoarea nu e lungă, e de la
contesa d’Orbigny, spuse doamna de
Fermont uitându-se la semnătură.
— Cu atât mai bine, e semn bun.
Vezi mamă, această excelentă tânără
doamnă a vrut să-ţi răspundă ea însăşi.
— Vom vedea.
Şi doamna de Fermont citi cele ce
urmează cu un glas tremurător:
„Doamnă, domnul conte d’Orbigny,

grav bolnav de câtăva vreme, n-a putut să vă
– 2118 –
– Eugen Sue –
răspundă în timpul absenţei mele“

— Vezi, mamă, că nu e din vina lui!
— Ascultă, ascultă!
„Sosind azi dimineaţă de la Paris, mă

grăbesc să vă scriu, doamnă, după ce am
vorbit cu domnul d’Orbigny despre
scrisoarea dumneavoastră. Îşi aminteşte
foarte vag de relaţiile ce spuneţi că au existat
între el şi fratele dumneavoastră. Cât despre
numele soţului dumneavoastră, doamnă, el
nu e necunoscut domnului d’Orbigny, dar
nu-şi poate aminti în ce împrejurări l-a
auzit. Pretinsa jefuire de care îl acuzaţi, cu
atâta uşurinţă, pe domnul Jacques Ferrand,
de care ne mândrim a-l avea ca notar,
constituie în ochii domnului d’Orbigny o
gravă calomnie, ale cărei urmări, desigur că
nu le-aţi cumpănit îndeajuns. Ca şi mine,
– 2119 –
doamnă, soţul meu cunoaşte şi admiră

excepţionala probitate a omului respectabil şi
pios pe care îl atacaţi cu atâta orbire. Vă
spun, dar, doamnă, că domnul d’Orbigny,
luând, fără îndoială, parte la supărătorul
impas în care vă găsiţi, dar nefiind în
căderea lui să cerceteze adevărata cauză, se
vede în imposibilitate de a vă ajuta.
Binevoiţi, doamnă, a primi, o dată cu
expresia tuturor regretelor domnului
d’Orbigny, asigurarea sentimentelor mele
cele mai alese. Contesa d’Orbigny.“
Mama şi fata se priviră cu o

dureroasă stupoare, nefiind în stare să
scoată o vorbă.
Tata Micou bătu la uşă şi spuse:
— Doamnă, pot să intru pentru
comision? E un franc.
– 2120 –
– Eugen Sue –
— Da! e adevărat, pentru o veste

atât de bună merită să cheltuim ceea ce
ne-ar ajunge pentru două zile de trai,
zise doamna de Fermont cu un zâmbet
amar, şi, lăsând scrisoarea pe patul fetei,
se duse la un vechi cufăr fără broască, se
aplecă şi îl deschise.
— Am fost jefuite! strigă
înspăimântată nenorocita femeie, nu mai
avem nimic! urmă ea cu vocea sfârşită.
Şi, distrusă, se rezemă de cufăr.
— Ce spui, mamă? Săculeţul în care
erau bani…
Dar doamna de Fermont se ridică
repede, ieşi din odaie şi, adresându-se
lui Micou care aştepta în tinda scării:
— Domnule, strigă ea cu ochi
scânteietori, cu obrazul aprins de
indignare şi de spaimă, aveam un
– 2121 –
săculeţ cu bani în cufărul acesta… mi l-

au furat alaltăieri, desigur, când am ieşit
pentru o oră cu fiica mea… trebuie să se
găsească banii, mă auzi! Eşti
răspunzător!
— Ai fost furată! Nu-i adevărat, casa
mea e cinstită, răspunse cu obrăznicie şi
brutalitate tăinuitorul. Spui asta ca să
nu-mi plăteşti timbrul şi comisionul
meu.
— Îţi spun, domnule, că aceşti bani
erau tot ce mai posedam pe lume, am
fost furată, trebuie să se găsească banii,
sau voi reclama. Oh! Nu voi cruţa nimic,
nu voi respecta nimic… ţi-o spun
dinainte!
— Ar fi frumos, dumneata, care n-ai
nici acte. Du-te şi fă reclamaţie, du-te
imediat… te poftesc chiar.
– 2122 –
– Eugen Sue –
Biata femeie era ca înlemnită. Nu

putea pleca şi lăsa fata singură, în pat,
de când cu spaima pe care şchiopul i-o
pricinuise dimineaţa şi mai ales după
ameninţările ce le proferase Micou.
Acesta continuă.
— Astea sunt mofturi, n-ai niciun
sac cu bani. Aşa cum n-ai niciun sac cu
aur. Nu vrei să-mi plăteşti timbrul, nu e
aşa? Bine! Totuna mi-e, când vei trece. Îţi
voi smulge de pe umeri vechiul
dumitale şal… e destul de jerpelit, dar
tot face un franc.
— Ah! Domnule, exclamă doamna
de Fermont, izbucnind în lacrimi, fie-ţi
milă, îndură-te de noi… această mică
sumă e tot ce mai aveam, fata mea şi cu
mine. Dacă mi s-a furat, Dumnezeule,
nu ne mai rămâne nimic, înţelegi?…
– 2123 –
Nimic, decât să murim de foame!…

— Ce vrei să fac eu… eu? Dacă e
adevărat că ai fost jefuită… şi că ai avut
bani (ceea ce-mi pare suspect) de mult
trebuie să se fi topit!… Şmecherul care a
dat lovitura nu a fost atât de netot să
însemne monedele şi să le păstreze ca să
fie dibuit, dacă e cineva din casă – ceea
ce nu cred – pentru că, după cum am
mai spus încă azi de dimineaţă
unchiului doamnei de la primul etaj, aici
te simţi ca într-un adevărat cătun; dacă
ai fost furată, e o nenorocire. Poţi înainta
o sută de mii de plângeri şi n-o să scoţi
un ban… n-o să-ţi ajute la nimic… îţi
spun, crede-mă… Ei bine, strigă
tăinuitorul întrerupându-se, văzând-o
pe doamna de Fermont clătinându-se ce
ai?… Te-ai îngălbenit… ia seama!…
– 2124 –
– Eugen Sue –
Domnişoară, mamei dumitale i s-a făcut

rău… adăugă tăinuitorul, înaintând la
timp pentru a o prinde pe nefericita care,
zdrobită de această ultimă lovitură,
simţea că se pierde. Energia care o
susţinuse atâta timp, începea să o
părăsească.
— Mamă… Doamne, ce ai? strigă
Claire din patul ei.
Micou, încă în putere, cu toţi cei
cincizeci de ani ai lui, cuprins de un
simţământ de milă trecătoare, o luă pe
doamna de Fermont în braţe, împinse cu
genunchiul uşa ca să intre în odaie şi
spuse:
— Domnişoară, iartă-mă că intru
când eşti culcată, dar trebuie să ţi-o aduc
pe mama dumitale… a leşinat… aşa nu
poate să mai meargă.
– 2125 –
Văzându-l pe acest om intrând,

Claire scoase un ţipăt de spaimă şi se
ascunse cum putu mai bine sub pătură.
Tăinuitorul o aşeză pe doamna de
Fermont pe un scaun, lângă pat, şi se
retrase lăsând uşa întredeschisă, broasca
fiind spartă.
Un ceas după această ultimă
zguduire, violenta boală care de multă
vreme mocnea în doamna de Fermont,
izbucnise.
Pradă unui delir înfricoşător,
nenorocita femeie fu culcată lângă fiica
ei, care era ea însăşi tot atât de bolnavă
ca şi mama. Nu avea nici bani, nici
mijloace, şi pe deasupra se mai temea în
fiecare clipă să nu-l vadă intrând pe
banditul care locuia pe acelaşi palier cu
ele.
– 2126 –
– Eugen Sue –
Capitolul 6
STRADA CHAILLOT
Cele ce urmează s-au petrecut cu

câteva ore înainte ca domnul Badinot să
plece în grabă din pasajul Brasserie spre
a se duce la vicontele de Saint-Rémy.
Acesta din urmă, după cum am
spus, locuia în strada Chaillot şi ocupa
singur o vilă cochetă, între curte şi
grădină, în acel cartier singuratic, deşi
foarte apropiat de Champs-Elysées, cea
mai modernă promenadă a Parisului.
E inutil să enumerăm foloasele pe
care domnul de Saint-Rémy, om cu
noroc, înţelegea să le tragă din poziţia
unei locuinţe pe care o alesese cu atâta
grijă. Vom spune doar că o femeie putea
– 2127 –
intra neobservată la el printr-o portiţă a

vastei lui grădini, care se deschidea într-
o străduţă pustie, ce lega strada
Marboeuf de strada Chaillot.
În sfârşit, printr-o împrejurare
fericită, unul din cele mai frumoase
aşezăminte de horticultură din Paris,
avea pe acelaşi pasaj lăturalnic o ieşire
foarte puţin frecventată; misterioasele
vizitatoare ale domnului de Saint-Rémy ,
dacă ar fi fost surprinse sau în cazul unei
întâlniri neprevăzute, se puteau prevala
de acest pretext plauzibil şi bucolic, ca să
se aventureze în strada fatală.
Ele puteau spune că se duc să aleagă
flori rare de la un celebru grădinar-
floricultor, vestit pentru frumuseţe
serelor lui.
De altfel, frumoasele vizitatoare n-ar
– 2128 –
– Eugen Sue –
fi minţit decât pe jumătate: vicontele,

înzestrat din plin cu gusturi rafinate,
avea o seră minunată, care, în parte, se
întindea de-a lungul străzii de care am
vorbit; portiţa secretă dădea în această
delicioasă grădină de iarnă, care
răspundea într-un budoar (să mi se ierte
această expresie învechită), situat la
parterul casei.
Ne este deci îngăduit să spunem,
fără metaforă, că o femeie care ar fi
trecut acest prag periculos ca să intre la
domnul de Saint-Rémy, mergea spre
pierzanie pe o potecă înflorită, deoarece,
mai ales iarna, această elegantă alee era
străjuită de tufişuri de flori splendide şi
parfumate.
Doamna de Lucenay, geloasă ca
otice femeie pasionată, ceruse o cheie a
– 2129 –
acestei portiţe.
Să intrăm acum în curtea magaziilor
şi să urcăm o scară mică ducând în
apartamentul foarte confortabil al
domnului Edwards Patterson, şeful
grajdurilor domnului de Saint-Rémy.
Acest ilustru „coachman“, adică vizitiu,
invitase la dejun pe domnul Boyer,
cameristul de încredere al vicontelui. O
servitoare englezoaică, foarte drăguţă,
retrăgându-se după ce adusese ceaiul,
cele două personaje rămaseră singure.
Edwards, când nu apărea în bogata
lui livrea cafenie şi galonată cu argint, pe
husa cu blazon a caprei lui, aducea
perfect cu un onorabil fermier englez; în
această ultimă înfăţişare îl vom prezenta
cititorului, adăugând totuşi că, sub faţa
lui lată şi roşcovană, se ghicea
– 2130 –
– Eugen Sue –
neînduplecata şi diabolica viclenie a

geambaşului.
Domnul Boyer, invitatul lui,
cameristul de încredere al vicontelui, era
un bărbat înalt, slab, cu părul cenuşiu şi
lipit de tâmple, frunte dezgolită, o
privire fixă şi o fizionomie rece, discretă
şi reţinută. Se exprima în termeni aleşi,
avea maniere politicoase, nestânjenite,
oarecare cultură, opinii politice
conservatoare, şi putea să execute
mulţumitor partitura de primă vioară
într-un cuartet de amatori. Din timp în
timp lua, cu gestul unui om de lume,
câte o priză de tabac dintr-o cutiuţă de
aur împodobită cu perle fine… după
care scutura uşor cu o mână, tot atât de
îngrijită ca şi a stăpânului său, cutele
cămăşii de pânză fină de Olanda.
– 2131 –
— Ştii, scumpul meu Edwards,

spuse Boyer, că jupâneasa dumitale,
Betty, ştie să gătească foarte bine?
— Pe cinstea mea, e o fată bună,
răspunse Edwards într-o franţuzească
perfectă, o s-o iau cu mine, la
întreprinderea ce mă gândesc să o
cumpăr. În privinţa asta, pentru că
suntem singuri, dragă Boyer, să vorbim
de afaceri, pentru că te pricepi foarte
bine.
— Eu, da, puţin, recunoscu modest
Boyer, luând o priză de tabac. Asta se
deprinde destul de uşor când te ocupi de
afacerile altora!…
— Vreau să-ţi cer un sfat foarte
important; de aceea te-am rugat să vii să
iei o ceaşcă de ceai cu mine.
— Îşi stau la dispoziţie, scumpul
– 2132 –
– Eugen Sue –
meu Edwards.
— Ştii că, în afara cailor de curse,
aveam un contract cu domnul viconte
pentru întreţinerea completă a grajdului
lui, animale şi oameni, adică opt cai şi
cinci sau şase „groomi“ şi „boys“,
pentru suma de douăzeci şi patru de mii
de franci pe an, cuprinzând şi leafa mea.
— Acceptabil.
— Timp de patru ani domnul
viconte m-a plătit regulat, dar, pe la
mijlocul anului trecut, mi-a spus:
„Edwards, îţi datorez vreo douăzeci şi
patru de mii de franci. La cât evaluezi
caii şi trăsurile mele?“. „Domnule
viconte, cei opt cai nu pot fi vânduţi cu
mai puţin de trei mii de franci fiecare,
unul peste altul, şi încă s-ar spune că îi
dăruiţi (şi e adevărat, Boyer, pentru că
– 2133 –
perechea de cai de la faeton a fost plătită

cu cinci sute de guinee), asta face
douăzeci şi patru de mii de franci pentru
cai. Cât despre trăsuri, sunt patru. Să
punem douăsprezece mii de franci, care
adăugaţi la douăzeci şi patru de mii
pentru cai, fac treizeci şi şase mii de
franci“. „Ei bine! a răspuns domnul
viconte, cumpără dumneata totul la
preţul acesta, cu condiţia ca, pentru cei
douăsprezece mii de franci ce ai urma
să-mi mai plăteşti după ce vei fi scăzut
avansurile, să întreţii şi să laşi la
dispoziţia mea caii, oamenii şi trăsurile
timp de şase luni“.
— Şi desigur că ai primit bucuros
acest târg. Edwards. E o afacere de aur.
— Fără-ndoială, peste cincisprezece
zile cele şase luni expiră, iar eu intru în
– 2134 –
– Eugen Sue –
posesia cailor şi a trăsurilor.

— Nimic mai simplu. Actul a fost
redactat de domnul Badinot, omul de
afaceri al domnului viconte. Dar nu văd
de ce ai nevoie de sfaturile mele?
— Ce trebuie să fac? Să vând caii şi
trăsurile invocând ca motiv plecarea
domnului viconte, şi totul se va vinde
foarte bine, deoarece are faima celui mai
priceput amator din Paris, sau să mă
stabilesc ca negustor de cai, cu grajdul
meu, care ar fi un frumos, început? Ce
mă sfătuieşti?
— Să faci ce aş face şi eu.
— Cum?
— Mă găsesc în aceeaşi situaţie cu
dumneata.
— Dumneata?
— Domnului viconte nu-i plac
– 2135 –
amănuntele; când am intrat la el în

serviciu, aveam economii şi valori de
vreo şaizeci de mii de franci; am
suportat cheltuielile casei, ca dumneata
pe cele ale grajdului şi, în fiecare an,
domnul viconte mi le-a rambursat, fără
discuţie; însă cam în aceeaşi perioadă
când ţi s-a adresat dumitale mi-a rămas
dator vreo douăzeci de mii de franci, iar
furnizorilor vreo şaizeci de mii; atunci,
domnul viconte mi-a propus, ca şi
dumitale, să se achite vânzându-mi
mobilierul casei, inclusiv argintăria care
e foarte frumoasă, tablourile foarte bune
etc. Totul a fost preţuit la o sută
patruzeci de mii de franci. Erau de plată
optzeci de mii de franci: rămâneau
şaizeci de mii, care urmau să fie folosiţi
pe de-a-ntregul în cheltuielile menajului,
– 2136 –
– Eugen Sue –
lefurile personalului etc. şi la nimic

altceva. Aşa era condiţia.
— Bineînţeles, că mai câştigai ceva la
aceste cheltuieli.
— Desigur, fiindcă aranjasem cu
furnizorii să-i plătesc după vânzare,
spuse Boyer, trăgând pe nas o mare
priză de tabac, aşa că la finele acestei
luni...
— Mobilierul va fi al dumitale, după
cum caii şi trăsurile vor fi ale mele.
— Evident, câştigul domnului
viconte este că a trăit tot. Acest răstimp
cum îi place lui, ca un mare senior, şi
asta sub nasul creditorilor săi, fiindcă
mobilierul, argintăria, caii, trăsurile,
totul a fost plătit cu bani peşin, şi a
devenit proprietatea dumitale şi a mea.
— Aşa că domnul viconte s-a
– 2137 –
ruinat?…
— În cinci ani…
— Şi totuşi domnul conte
moştenise?…
— Un biet milionaş în numerar,
spuse cu dispreţ domnul Boyer, luând o
priză de tabac. Avea însă două sute de
mii de franci datorii. Acum uite ce vreau
să-ţi spun, scumpul meu Edwards,
aveam intenţia să închiriez unor englezi
această casă atât de frumos mobilată, aşa
cum se găseşte, cu lenjerie, cristale,
porţelanuri, argintărie, seră; unii
compatrioţi de ai dumitale ar fi plătit
toate astea foarte scump.
— Fără îndoială, dar de ce n-o faci?
— Da, dar creanţele fără valoare! E
riscant. Mă hotărăsc dar să vând
mobilierul. Domnul viconte are
– 2138 –
– Eugen Sue –
reputaţia de bun cunoscător de mobile

preţioase, de obiecte de artă. Aşa că tot
ce va ieşi din casa lui, va avea o valoare
dublă; voi realiza astfel o sumă
frumuşică. Fă ca mine, lichidează.
Lichidează şi nu-ţi primejdui câştigurile
în speculaţii; pe dumneata, primul
vizitiu al domnului viconte de Saint-
Rémy, oricine te va angaja. Chiar ieri mi
s-a vorbit de un minor emancipat, un
văr al doamnei ducese de Lucenay,
tânărul duce de Montbrison, care soseşte
din Italia cu preceptorul lui şi care vrea
să-şi mobileze o casă. Are un venit de
două sute cincizeci de mii de lire în cap,
din moşii, scumpul meu Edwards, două
sute cincizeci de mii de lire venit… şi cu
asta îşi face intrarea în lume. Douăzeci
de ani, iluzii, beţia risipei, generos ca un
– 2139 –
prinţ… îl cunosc pe intendent, ţi-o spun

confidenţial: aproape că m-a şi acceptat
ca şef al valeţilor. Mă protejează, prostul!
Şi domnul Boyer ridică din umeri,
aspirând cu putere o nouă priză de
tabac.
— Şi speri să-l mături?
— Ba bine că nu, e un imbecil sau un
înfumurat. Mă instalez în postul acesta
ca şi cum n-ar avea să se teamă de mine.
Nu vor trece două luni şi îi iau locul.
— Două sute cincizeci de mii de lire,
venit din moşii! chibzui Edwards, şi la
un stăpân tânăr, e o casă bună…
— Îţi spun că e treabă de făcut. Voi
vorbi protectorului meu despre
dumneata, adăugă domnul Boyer cu
subînţeles. Să intri acolo, e o avere solidă
de care te poţi lipi pentru multă vreme.
– 2140 –
– Eugen Sue –
Nu ca acel nenorocit de milion al

domnului viconte, un adevărat bulgăr
de zăpadă: o rază de soare parizian şi s-a
zis cu el. Am văzut de la început că nu
voi fi aici decât o pasăre călătoare; e
păcat, deoarece casa noastră ne făcea
cinste; şi până în ultima clipă îl voi servi
pe domnul viconte cu respectul şi stima
pe care le merită.
— Scumpul meu Boyer, îţi
mulţumesc şi primesc propunerea
dumitale; dar mă gândesc dacă n-aş
putea oferi tânărului duce grajdul
domnului viconte. E în stare perfectă şi
este admirat de tot Parisul.
— Ai dreptate şi vei face o afacere
de aur.
— Dar dumneata de ce nu-i propui
casa asta atât de somptuos aranjată din
– 2141 –
toate punctele de vedere? Unde ar putea

găsi ceva mai bun?
— Zău, Edwards, eşti un om de duh
şi nu mă miră, şi îmi dai acum o idee
excelentă; trebuie sa te adresezi
domnului viconte, e un stăpân atât de
bun încât nu va refuza să trateze în locul
nostru cu tânărul duce. Îi va putea
spune că, plecând la legaţia din
Gerolstein, unde e ataşat, lichidează
casa. Aşadar, hai să facem socoteala: o
sută şaizeci de mii de franci pentru casa
complet mobilată, douăzeci de mii de
franci argintărie şi tablouri, cincizeci de
mii de franci pentru grajd şi trăsuri, face
în total două sute treizeci de mii de
franci; e o afacere excelentă pentru un
tânăr care vrea să se instaleze cât mai
confortabil; ar trebui să cheltuiască de
– 2142 –
– Eugen Sue –
trei ori mai mult ca să poată realiza ceva

atât de desăvârşit şi de elegant ca
ansamblul acestei locuinţe. Căci trebuie
să o mărturisesc, Edwards, nu există un
al doilea care să ştie să trăiască din plin
ca domnul viconte.
— Şi caii lui!
— Şi mâncarea aleasă! Godefroi,
bucătarul lui, pleacă de aici de o sută de
ori mai savant decât a venit. Domnul
viconte i-a dat sfaturi foarte bune, l-a
şlefuit mult.
— Pe lângă asta, se spune că domnul
viconte este un jucător cu faimă!
— Admirabil… câştigând sume
mari, cu tot atâta nepăsare ca atunci
când le pierde… şi totuşi n-am văzul pe
nimeni pierzând cu atâta eleganţa.
— Şi femeile, Boyer, femeile! Ah, ai
– 2143 –
avea multe de povestit dumneata,

singurul care puteai intra în
apartamentul de la parter…
— Am secretele mele, cum le ai şi
dumneata pe ale dumitale, dragul meu.
— Ale mele?
— Când domnul viconte punea caii
lui să alerge, nu-ţi încredinţa şi dumitale
unele confidenţe? Nu vreau să pun la
îndoială cinstea jokeilor, a adversarilor
dumitale… Dar, în sfârşit, anumite
zvonuri…
— Discreţie, dragul meu Boyer, un
„gentleman“ nu compromite reputaţia
unui jokeu adversar, care a avut
slăbiciunea să-l asculte…
— Tot aşa cum niciun cavaler nu
compromite reputaţia unei femei care a
avut o slăbiciune pentru el, aşa că, după
– 2144 –
– Eugen Sue –
cum îţi spun, să ne păstrăm secretele,

sau mai bine zis pe cele ale domnului
viconte, dragă Edwards.
— Ah! Dar ce o să facă el acum?
— Va pleca în Germania cu o
confortabilă caretă de călătorie şi cu
şapte-opt mii de franci pe care va şti să
şi-i procure. O! N-am nicio grijă de
domnul viconte, e unul din aceia care
cad totdeauna în picioare, după cum se
spune…
— Şi nu mai aşteaptă nicio
moştenire?
— Niciuna, tatăl lui de-abia are din
ce trăi.
— Tatăl lui?
— Desigur…
— Tatăl domnului viconte nu e
mort?
– 2145 –
— Nu… Cel puţin până acum cinci

sau şase luni mai trăia, căci domnul
viconte i-a scris în legătură cu nişte acte
de familie…
— Dar nu a fost niciodată văzut aici.
— Pentru bunul motiv că de
aproape cincisprezece ani locuieşte în
provincie, la Angers.
— Dar domnul viconte nu se duce
să-l vadă?
— Niciodată… niciodată.
— Sunt deci certaţi?
— Ceea ce o să-ţi spun nu e un
secret, căci l-am aflat de la un vechi om
de încredere al principelui de Noirmont.
— Tatăl doamnei de Lucenay?
întrebă Edwards, cu o privire şireată şi
plină de înţeles, pe care domnul Boyer,
credincios principiilor lui de rezervă şi
– 2146 –
– Eugen Sue –
discreţie, se prefăcu a nu-i pricepe tâlcul;

continuă deci cu indiferenţă:
— Doamna ducesă de Lucenay este
într-adevăr fiica domnului principe de
Noirmont; tatăl domnului viconte era
foarte legat de prinţ. Ducesa era atunci
foarte tânără, şi domnul de Saint-Rémy-
tatăl, care o iubea foarte mult, se purta
cu ea ca şi cum ar fi fost fata lui. Deţin
aceste amănunte de la Simon, omul de
încredere al prinţului, pot vorbi fără
rezervă, pentru că aventura ce ţi-o voi
povesti a făcut pe vremuri ocolul
întregului Paris. Cu toate că a împlinit
şaizeci de ani, tatăl domnului viconte are
un caracter de fier, un curaj de leu, o
cinste pe care îmi îngădui să o numesc
fabuloasă. Nu avea aproape niciun fel de
avere şi s-a însurat, din dragoste, cu
– 2147 –
mama domnului viconte, o tânără fată

destul de bogată, care poseda milionul la
a cărui topire avem cinstea să asistăm.
Şi domnul Boyer se înclină. Edwards
îl imită.
— Căsătoria a fost foarte fericită,
până în clipa în care tatăl domnului
viconte, se spune că din întâmplare, a
dat peste nişte afurisite de scrisori din
care reieşea că, în timpul uneia din
absenţele sale, soţia avusese o afecţiune
puternică pentru un oarecare conte
polonez.
— Asta li se întâmplă des
polonezilor. Când eram la domnul
marchiz de Senneval, doamna
marchiză… o dezlănţuită…
Domnul Boyer îşi întrerupse colegul.
— Dragă Edwards, ar trebui să
– 2148 –
– Eugen Sue –
cunoşti înrudirile marilor noastre familii,

înainte de a vorbi despre ele, altminteri
te expui la amare decepţii.
— Cum?
— Doamna marchiză de Senneval e
sora domnului duce de Montbrison, în al
cărui serviciu vrei să intri…
— Ah! drace!
— Îţi dai seama ce impresie ai face
dacă ai vorbi de ea în astfel de termeni
faţă de invidioşi sau de denunţători: n-ai
mai rămâne în casă nici douăzeci şi
patru de ore…
— Just, Boyer… mă voi strădui să le
cunosc legăturile de rudenie…
— Aşadar: tatăl domnului viconte
descoperi după doisprezece sau
cincisprezece ani de căsnicie, până
atunci foarte fericită, legăturile soţiei
– 2149 –
sale cu acel conte polonez. Din fericire,

sau din nefericire, domnul viconte se
născuse nouă luni după ce tatăl lui, sau
mai bine zis contele de Saint-Rémy, se
înapoiase din acea călătorie fatală, aşa că
nu putea fi sigur că vicontele era rodul
adulterului. Totuşi, domnul conte se
despărţi imediat de soţia lui, nu se atinse
de averea pe care dânsa i-o adusese în
căsnicie şi se retrase în provincie cu vreo
optzeci de mii de franci cât mai avea.
Dar vei vedea de ce-i în stare o fire
diabolică. Cu toate că ofensa avusese loc
cu cincisprezece ani înainte de a o fi
descoperit şi ar fi putut fi prescrisă, tatăl
domnului viconte, însoţit de domnul de
Fermont, o rudă, porni pe urmele
polonezului seducător şi-l ajunse la
Veneţia, după ce îl căutase optsprezece
– 2150 –
– Eugen Sue –
luni în aproape toate oraşele Europei.

— Ce încăpăţânat!…
— O ură demonică, îţi spun, dragă
Edwards… La Veneţia avu loc un duel
teribil, în care polonezul fu rănit mortal.
Totul se petrecuse corect, dar tatăl
domnului viconte manifestă o bucurie
atât de sălbatică, după cât se spune,
văzându-l pe polonez la pământ, încât
ruda lui, domnul de Fermont, a fost
nevoit să-l îndepărteze cu forţa de la
locul luptei, contele vrând să-l vadă,
spunea el, murind pe duşmanul lui sub
propriii săi ochi.
— Ce om! Ce om!
— Contele se înapoie la Paris, se
duse la soţia lui, îi spuse că l-a omorât pe
polonez şi plecă. De-atunci nu şi-a mai
revăzut nici soţia şi nici fiul şi s-a retras
– 2151 –
la Angers. Acolo trăieşte ca un sihastru

cu ceea ce i-a mai rămas din cei optzeci
de mii de franci care se împuţinaseră
mult în goana lui după polonez. La
Angers nu vede pe nimeni în afară de
soţia şi fiica rudei sale, domnul de
Fermont, care a murit acum câţiva ani.
De altfel, această familie a avut de
îndurat o mare nenorocire, deoarece
fratele doamnei de Fermont şi-a zburat
creierii acum câteva luni.
— Şi mama domnului viconte?
— S-a prăpădit de mult. De aceea, la
majorat, domnul viconte a moştenit
averea ei… Vezi, dar, dragul meu
Edwards, că în materie de moştenire,
domnul viconte nu are de aşteptat nimic,
sau aproape nimic de la tatăl lui...
— Care de altfel probabil că-l
– 2152 –
– Eugen Sue –
detestă.
— N-a vrut niciodată să-l mai
revadă de când descoperise adulterul,
convins, fără îndoială, că e fiul
polonezului.
Convorbirea celor două personaje fu
întreruptă de un valet uriaş, pudrat cu
îngrijire, deşi nu era decât unsprezece
dimineaţa.
— Domnule Boyer… domnul
viconte a sunat de două ori, spuse
uriaşul.
Domnul Boyer păru mâhnit că se
abătuse de la îndatoririle sale. Se ridică
repede şi urmă pe servitor cu atâta grabă
şi respect, ca şi cum nu el ar fi fost
proprietarul actual al casei stăpânului
său.
– 2153 –
Capitolul 7
CONTELE DE SAINT-RÉMY
Trecuseră vreo două ore de când

Boyer, despărţindu-se de Edwards, se
prezentase vicontelui de Saint-Rémy,
când tatăl acestuia bătu în poarta de
serviciu a casei din strada Chaillot.
Contele de Saint-Rémy era un om înalt,
încă sprinten şi viguros, cu toată vârsta
lui. Culoarea aproape amăruie a feţei
contrasta ciudat cu albul strălucitor al
bărbii şi părului său; sprâncenele
stufoase, rămase negre, îi umbreau pe
jumătate ochii pătrunzători, înfundaţi
adânc în orbite. Deşi era îmbrăcat,
printr-o manie de mizantrop, cu haine
aproape ponosite, înfăţişarea lui era de
un calm, de o mândrie care impuneau
– 2154 –
– Eugen Sue –
respect
Poarta se deschise şi bătrânul intră.
Un portar în livrea de gală, cafenie şi
argintată, pudrat cu îngrijire şi purtând
ciorapi de mătase, apăru în pragul unei
loji elegante, care contrasta cu vizuina
afumată a portarilor Pipelet, precum se
deosebeşte căruciorul unui cârpaci de
prăvălia luxoasă a unei lenjerese la
modă.
— Domnul de Saint-Rémy? întrebă
contele pe un ton repezit.
Portarul, în loc să răspundă, măsură
cu o dispreţuitoare uimire barba albă,
redingota jerpelită şi pălăria pleoştită a
necunoscutului, care ţinea în mână un
baston gros.
— Domnul de Saint-Rémy? repetă
nerăbdător contele, izbit de atitudinea
– 2155 –
impertinentă a portarului.
— Domnul viconte nu e acasă.
Zicând acestea, confratele domnului
Pipelet trase de cordon şi, cu un gest
elocvent, pofti pe necunoscut să plece.
— Voi aştepta, zise contele, şi intră.
— Eh! amice, amice! Nu se intră aşa
în casele oamenilor! strigă portarul
alergând după conte şi apucându-l de
braţ.
— Cum, secătură! răspunse bătrânul
pe un ton ameninţător, ridicând
bastonul. Îndrăzneşti să pui mâna pe
mine?
— Voi îndrăzni şi mai mult dacă nu
ieşi numaidecât. Ţi-am spus că domnul
viconte nu e acasă, hai, pleacă!
În acel moment Boyer, atras de
vociferări, apăru pe peronul casei.
– 2156 –
– Eugen Sue –
— Ce e zgomotul acesta? întrebă el.

— Domnule Boyer, omul ăsta vrea
să intre cu orice preţ, deşi i-am spus că
domnul viconte nu e acasă.
— Să isprăvim reluă contele
adresându-se lui Boyer care se
apropiase, vreau să-l văd pe fiul meu…
Dacă e plecat, îl voi aştepta…
Am spus că Boyer ştia şi de existenţa
şi de mizantropia tatălui stăpânului său;
destul de fizionomist, de altfel, nu se
îndoi nicio clipă de identitatea contelui.
Îl salută respectuos şi răspunse:
— Dacă domnul conte binevoieşte să
mă urmeze, sunt la ordinele domniei-
sale…
— Să mergem, spuse domnul de
Saint-Rémy care îl însoţi pe Boyer, sub
privirea uluită a portarului.
– 2157 –
Precedat de valet, contele ajunse la

primul etaj şi îşi urmă călăuza care-l
conduse prin cabinetul de lucru al lui
Florestan de Saint-Rémy (vom desemna
de aci înainte pe viconte sub acest nume
de botez spre a-l deosebi de tatăl lui),
introducându-l într-un salonaş care
dădea în această încăpere, situat chiar
deasupra budoarului de la parter.
— Domnul viconte a fost nevoit să
iasă acum, de dimineaţă, spuse Boyer.
Domnul conte să fie atât de bun să-l
aştepte, nu va întârzia să se înapoieze.
Şi valetul dispăru.
Rămas singur, contele se uită în
jurul lui cu destulă indiferenţă, dar
deodată făcu o mişcare bruscă, faţa i se
însufleţi, obrajii se colorară şi furia îi
crispă trăsăturile. Zărise portretul soţiei
– 2158 –
– Eugen Sue –
lui… mama lui Florestan de Saint-Rémy.

Îşi încrucişă braţele pe piept, îşi coborî
capul ca şi cum ar fi vrut să evite această
viziune, apoi se plimbă cu paşi mari prin
încăpere.
„E ciudat, îşi zise el, această femeie e
moartă, i-am ucis amantul şi totuşi rana
din mine e tot atât de vie, tot atât de
dureroasă ca şi în prima zi… Setea mea
de răzbunare nu e încă potolită,
sălbateca mea mizantropie, izolându-mă
aproape complet de lume, m-a lăsat
pradă acelor triste amintiri. Da, fiindcă
moartea complicelui acestei femei
infame m-a răzbunat de ofensa ce mi s-a
adus, dar nu a şters-o din memoria mea.
Oh! O simt, ura mea este de nevindecat
când mă gândesc că am fost minţit timp
de cincisprezece ani, că am respectat
– 2159 –
cincisprezece ani în şir o mizerabilă care

m-a înşelat în mod nedemn. I-am iubit
fiul, fructul crimei ei, ca şi cum ar fi fost
copilul meu, căci aversiunea ce mi-o
insuflă acum Florestan este o dovadă în
plus că e rodul adulterului. Dar n-am
nicio certitudine că-i aşa, e posibil să fie
fiul meu… Câte o dată această îndoială
mă chinuieşte… Dacă ar fi totuşi fiul
meu? Atunci părăsirea în care l-am lăsat,
nepăsarea ce i-am arătat-o din
totdeauna, refuzul meu de a-l vedea, ar
fi de neiertat. Dar la urma urmei, e
bogat, e tânăr, e fericit, în ce i-aş mai
putea fi de folos?… Dar afecţiunea lui
poate mi-ar fi alinat durerile ce mi le-a
căşunat mama lui!“
După un moment de gândire,
contele continuă ridicând din umeri:
– 2160 –
– Eugen Sue –
„Mereu aceleaşi presupuneri

nesăbuite, fără ieşire, care îmi reînvie
toate durerile! Să fim tari şi să ne
stăpânim stupida şi penibila emoţie ce o
resimt gândindu-mă că voi revedea pe
acela pe care l-am iubit timp de
cincisprezece ani, l-am iubit până la
idolatrie ca pe fiul meu, pe el, pe el, fiul
aceluia pe care l-am doborât cu spada
mea, am văzut cu atâta satisfacţie
curgându-i sângele, deşi m-au
împiedicat să fiu de faţă la agonia lui!…
Oh! Ei nu ştiau ce va să zică să fii atât de
crunt lovit cum am fost eu!… Şi apoi
când te gândeşti că numele meu,
respectat peste tot, onorat, a putut fi atât
de des rostit cu obrăznicie şi în bătaie de
joc, cum se pronunţă numele unui
bărbat înşelat!… Când te gândeşti că
– 2161 –
numele meu, nume de care am fost

totdeauna atât de mândru, aparţine azi
fiului unui om căruia am vrut să-i smulg
inima!… Oh! Mă întreb cum de nu
înnebunesc când cuget la toate astea!“
Domnul de Saint-Rémy, continuând
să se plimbe agitat, ridică maşinal
perdeaua care despărţea salonul de
cabinetul de lucru al lui Florestan şi făcu
câţiva paşi în această încăpere.
După o clipă o uşă mică, ascunsă în
perete, se deschise încet şi doamna de
Lucenay, înfăşurată într-un şal mare de
caşmir verde, cu o pălărie simplă de
catifea neagră, intră în salonul pe care
contele îl părăsise cu un moment înainte.
Să explicăm motivul acestei
neaşteptate apariţii. Florestan de Saint-
Rémy dăduse în ajun ducesei o întâlnire
– 2162 –
– Eugen Sue –
pentru a doua zi dimineaţă. Aceasta,

având, cum am mai spus-o, o cheie a
portiţei din stradă, intrase ca de obicei
prin seră, crezând că Florestan se află în
apartamentul de la parter; negăsindu-l
(după cum i se mai întâmplase şi în alte
daţi), bănui că vicontele este ocupat în
biroul lui. O scară secretă ducea din
budoar la etajul întâi. Doamna de
Lucenay urcă fără grijă, presupunând că
Florestan încuiase ca de obicei uşa
principală.
Din nefericire, o vizită
ameninţătoare a domnului Badinot, îl
obligase pe Florestan să plece în grabă
aşa că acesta uitase de întâlnirea cu
doamna de Lucenay.
Nevăzând pe nimeni, era pe punctul
să intre în birou, perdelele portierei
– 2163 –
salonului se dădură în lături şi ducesa se

găsi faţă în faţă cu tatăl lui Florestan; nu-
şi putu reţine un ţipăt de spaimă.
— Clotilda! exclamă contele
stupefiat.
Prieten intim cu contele de
Noirmont, tatăl doamnei de Lucenay,
domnul de Saint-Rémy o cunoscuse de
copilă şi odinioară îi spunea pe numele
de botez.
Ducesa rămase nemişcată, uitându-
se cu surprindere la acest bătrân cu
barbă albă, prost îmbrăcat, de ale cărui
trăsături îşi amintea vag.
— Dumneata, Clotilda! repetă
contele cu un accent dureros de dojana,
dumneata… aici… la fiul meu!
Aceste vorbe precizară amintirile
nedesluşite ale doamnei de Lucenay şi,
– 2164 –
– Eugen Sue –
recunoscându-l, în sfârşit, pe tatăl lui

Florestan, exclamă:
— Domnul de Saint-Rémy!
Situaţia era atât de fără echivoc,
încât ducesei, a cărei fire excentrică şi
dârză era cunoscută, îi displăcu să
recurgă la o minciună ca să explice
motivul prezenţei ei la Florestan şi,
bizuindu-se pe afecţiunea părintească
ce-o avusese contele pentru ea
odinioară, îi întinse mâna şi îi spuse cu
aerul acela graţios, cordial şi îndrăzneţ
totodată care îi era propriu:
— Haide, nu mă certa… eşti cel mai
vechi prieten al meu, adu-ţi aminte că
acum douăzeci de ani îmi spuneai
„draga mea Clotilda…“.
— Da… aşa-ţi spuneam… dar…
— Ştiu dinainte ce-o să-mi spui,
– 2165 –
cunoşti deviza mea: „Ce este, este… Ce

va fi, va fi…“.
— Ah! Clotilda!
— Cruţă-mă de observaţii, lasă-mă
mai bine să-mi exprim bucuria că te văd.
Prezenţa dumitale mi-aminteşte de
atâtea lucruri, de bietul meu tată… mai
întâi, apoi de cei cincisprezece ani ai
mei! Ah! Cincisprezece ani. Ce frumos
era!
— Fiindcă tatăl tău era prietenul
meu, şi…
— Oh, da! reluă ducesa
întrerupându-l, te iubea atât de mult!
Adu-ţi aminte, îţi spunea râzând „omul
cu panglici verzi...“ Şi dumneata îi
spuneai totdeauna: „o răsfeţi pe Clotilda,
ia seama“, şi el îţi răspundea sărutându-
mă: „Cred şi eu că o răsfăţ şi trebuie să
– 2166 –
– Eugen Sue –
mă grăbesc şi să-mi înmulţesc alintările,

deoarece lumea mi-o va răpi curând ca
să o răsfeţe la rândul ei!“.
— Ce tată minunat! Ce prieten am
pierdut!…
O lacrimă licări în frumoşii ochi ai
ducesei de Lucenay, apoi, întinzând
mâna domnului de Saint-Rémy, îi spuse
cu emoţie:
— Sunt foarte fericită că te-am
revăzut, deştepţi în mine amintiri atât de
preţioase, atât de scumpe inimii mele…
Contele, deşi cunoştea de multă
vreme acest caracter original şi lucid,
rămase confuz faţă de calmul cu care
Clotilda primea această situaţie atât de
delicată: să întâlnească la amant pe tatăl
acestuia!
— Dacă eşti de mai mult timp la
– 2167 –
Paris, continuă Clotilda, ai făcut rău că

nu te-ai grăbit să mă vezi, am fi avut
atâtea de vorbit despre trecut… fiindcă
ştii oare că mă apropii de vârsta în care
găseşti un farmec nespus să întrebi pe
un vechi prieten: „Îţi mai aduci aminte?“
Fără îndoială că ducesa n-ar fi
dovedit mai mult calm dacă ar fi primit
o vizită dimineaţa, în locuinţa ei.
Domnul de Saint-Rémy nu se putu opri
de a-i spune cu severitate:
— În loc să vorbeşti de trecut, ar fi
mai bine să vorbeşti de prezent… fiul
meu poate sosi dintr-o clipă într-alta şi…
— Nu, zise Clotilda întrerupându-l,
am cheia de la portiţa serei şi sosirea lui
este totdeauna anunţată printr-un
clopoţel când omul intră pe uşa din dos;
la acest sunet pe care-l cunosc, voi
– 2168 –
– Eugen Sue –
dispărea tot atât de misterios cum am

venit şi te voi lăsa să te bucuri de
revederea cu Florestan. Ce plăcută
surpriză îi vei face… L-ai lăsat atâta
vreme în părăsire… aş fi eu oare
îndreptăţită să te dojenesc?
— Pe mine… pe mine?
— Desigur... Ce călăuză, ce sprijin a
avut Florestan când şi-a făcut intrarea în
societate? Şi sunt mii de împrejurări
când sfaturile unui părinte sunt
indispensabile… Aşa că, sincer vorbind,
nu e just din partea dumitale să…
Aci doamna de Lucenay, cedând
caracterului ei capricios, nu se putu opri
de a râde nebuneşte şi de a spune
contelui:
— Recunoaşte că situaţia este cel
puţin ciudată, şi e foarte nostim ca
– 2169 –
tocmai eu să-ţi fac morală.

— Da, e paradoxal, într-adevăr, dar
nu merit nici morala nici laudele
dumitale, vin la fiul meu… dar nu
pentru el… La vârsta lui nu are, sau nu
mai are, nevoie de sfaturile mele.
— Cunoşti motivele care m-au făcut
să am oroare de lume şi mai ales de
Paris, zise contele cu o expresie amară şi
reţinută. A fost nevoie să intervină
circumstanţe de cea mai mare
însemnătate ca să mă oblige să părăsesc
Angers-ul şi mai ales să vin aici… în
această casă… Dar a trebuit să-mi
înfrâng repulsia şi să recurg la toţi acei
care puteau să mă ajute sau să-mi dea
informaţii cu privire la unele cercetări de
o mare importanţă pentru mine.
– 2170 –
– Eugen Sue –
— Oh! Atunci, răspunse Clotilda cu

o grabă plină de afecţiune, te rog să
dispui de mine, dacă-ţi pot fi de folos. E
nevoie de vreo intervenţie? Domnul de
Lucenay are unele relaţii, fiindcă în
zilele când eu cinez la mătuşa mea de
Montbrison, el îşi invită la masă câţiva
deputaţi, şi asta nu o face fără a avea
motive; această oboseală trebuie
probabil compensată printr-un anumit
avantaj… cum s-ar zice, o oarecare
influenţă asupra unor oameni care au, în
vremurile noastre, trecere. Încă o dată,
dacă te putem servi, suntem alături de
dumneata. Mai ales că vărul meu,
tânărul duce de Montbrison, care, pair şi
el, are legături cu tinerii de rangul său. O
să poată oare face şi el ceva? În orice caz
ţi-l pun la dispoziţie, într-un cuvânt,
– 2171 –
dispune de mine şi de ai mei, ştii doar că

mă poţi socoti o prietenă săritoare şi
devotată!
— O ştiu şi nu refuz sprijinul
dumitale, deşi…
— Haide, dragul meu Alcesta,
suntem oameni de lume. Să ne purtăm
ca oamenii de lume. Că suntem aici sau
în altă parte, cred că n-are importanţă, în
chestiunea care te interesează şi care
acum mă interesează şi pe mine extrem
de mult, pentru că e a dumitale. Să
vorbim deci despre asta, dar foarte,
amănunţit… ţi-o cer…
Spunând aceasta, ducesa se rezemă
de cămin, şi apropie de sobă cel mai
frumos picioruş din lume, care, în clipa
aceea, era rece ca gheaţa.
Cu mult tact, doamna de Lucenay
– 2172 –
– Eugen Sue –
profită de ocazie, pentru a nu fi obligată

să vorbească de viconte, ci numai de
obiectul căruia domnul Saint-Rémy îi
acorda atâta importanţă… Purtarea
Clotildei ar fi fost alta faţă de mama lui
Florestan. Bucuroasă şi mândră i-ar fi
mărturisit acesteia cât îi e de drag
vicontele…
Cu tot rigorismul şi asprimea lui,
domnul de Saint-Rémy căzu sub
influenţa cavalerească şi cordială a
acestei femei pe care o cunoscuse şi o
iubise de când era copilă şi aproape uită
că vorbea amantei fiului său.
Cum ar fi putut rezista să nu-i
urmeze exemplul, când eroul unei
situaţii categoric penibile pare să nu-şi
dea seama, sau să nu vrea să vadă cât de
dificilă este împrejurarea în care se află?
– 2173 –
— Desigur, nu ştii, Clotilda, spuse

contele, eu de multă vreme locuiesc la
Angers.
— Ba ştiam.
— Cu toată izolarea pe care o
căutam, alesesem acest oraş pentru că
acolo locuia o rudă de a mea, domnul de
Fermont, care, de când cu groaznica
nenorocire ce m-a lovit, s-a purtat cu
mine ca un frate. După ce m-a însoţit în
toate oraşele Europei, unde speram să
dăm de omul pe care voiam să-l ucid,
mi-a servit de martor într-un duel...
— Da, un duel teribil, tatăl meu mi-a
povestit totul odinioară, reluă pe un ton
trist doamna de Lucenay; dar din fericire
Florestan nu ştie nimic de acest duel… Şi
nici cauza care l-a determinat…
— Am vrut să-l las să-şi respecte
– 2174 –
– Eugen Sue –
mama, răspunse contele înăbuşindu-şi

un suspin… Apoi continuă: După câţiva
ani, domnul de Fermont muri la Angers
în braţele mele, lăsând o fiică şi o soţie,
pe care, cu toată mizantropia mea, m-am
simţit obligat să le iubesc, fiindcă nimic
pe lume nu era mai pur, mai nobil ca
aceste două fiinţe minunate. Trăiam
singur, într-un cartier depărtat de oraş;
dar când accesele mele de neagră tristeţe
îmi lăsau un răgaz, mă duceam la
doamna de Fermont să vorbesc cu ea şi
cu fiica ei, de acela pe care îl pierduseră.
Ca şi atunci când trăia, veneam să mă
întăresc, să mă calmez, în această dulce
intimitate, în care îmi plasasem toate
afecţiunile. Fratele doamnei de Fermont
locuia la Paris; se însărcinase, după
moartea soţului ei, cu toate afacerile
– 2175 –
surorii lui şi încredinţa unui notar vreo

sută de mii de taleri, care erau toată
averea văduvei. După câtăva vreme, o
nouă şi groaznică nenorocire lovi pe
doamna de Fermont: fratele ei domnul
de Renneville s-a sinucis, să fie de atunci
vreo opt luni. Am consolat-o cum am
putut mai bine. După ce s-a mai atenuat
prima ei durere, plecă la Paris să-si
aranjeze treburile. Puţin după aceea, am
aflat că se vindea, din ordinul ei,
modestul mobilier din casa pe care o
ocupase la Angers şi că această sumă a
fost folosită pentru plata unor datorii
rămase în urma ei. Neliniştit de această
împrejurare, m-am informat şi am aflat,
destul de imprecis, că această nefericită
femeie şi fiica ei erau în mizerie, victime,
desigur, ale unui faliment. Dacă doamna
– 2176 –
– Eugen Sue –
de Fermont putea, într-o situaţie ca

aceasta, să se bizuie pe cineva, acela
eram eu; totuşi n-am primit de la ea
nicio ştire. Numai după ce pierdusem
această caldă prietenie, mi-am dat seama
de valoarea ei. Nu-ţi poţi închipui
suferinţele mele, neliniştile mele de când
cu plecarea doamnei de Fermont şi a
fiicei sale. Domnul de Fermont fusese
pentru mine ca şi un frate, deci, trebuia
cu orice preţ să le regăsesc, şi să aflu de
ce nu mi s-au adresat mie, în disperarea
loc, oricât de sărac mă ştiau. Am venit la
Paris, lăsând pe cineva la Angers, care
dacă ar fi aflat din întâmplare ceva,
trebuia să mă înştiinţeze de îndată.
— Ei bine?
— Chiar ieri am primit o scrisoare
din Angers: nu se ştie nimic. Sosind la
– 2177 –
Paris mi-am început cercetările, m-am

dus întâi la vechea locuinţă a fratelui
doamnei de Fermont. Acolo mi s-a spus
că ele locuiesc pe cheiul canalului Saint-
Martin.
— Şi această adresă?
— Fusese a ei, dar nu se cunoştea
noua ei locuinţă. Din nefericire până
acum investigaţiile mele n-au dat niciun
rezultat. După atâtea încercări
zadarnice, înainte de a dispera cu totul,
m-am hotărât să vin aici: poate că
doamna de Fermont, care dintr-un motiv
inexplicabil nu mi-a cerut nici ajutor, nici
sprijin, să se fi adresat fiului meu, fiul
celui mai bun prieten al soţului ei. Fără
îndoială că această ultimă speranţă e
foarte puţin întemeiată, dar nu vreau să-
mi reproşez că nu am încercat totul
– 2178 –
– Eugen Sue –
pentru a o regăsi pe această biată femeie

şi pe fiica ei.
De câteva minute doamna de
Lucenay îl asculta pe conte cu o atenţie
sporită; deodată zise:
— Într-adevăr, ar fi foarte ciudat să
fie vorba de aceleaşi persoane de care se
interesează doamna d’Harville.
— Care persoane? întrebă contele.
— Văduva de care vorbeşti este încă
tânără, nu-i aşa? Înfăţişarea ei e foarte
nobilă.
— Fără îndoială, dar de unde ştii?
— Fiica ei, frumoasă ca un înger, are
cel mult şaisprezece ani?
— Da… da…
— Şi o cheamă Claire?
— Oh! Fie-ţi milă, spune-mi unde
sunt?
– 2179 –
— Vai! Nu ştiu…
— Nu ştii?
— Iată ce s-a întâmplat: una dintre
prietenele mele, doamna d’Harville, a
venit la mine să mă întrebe dacă nu
cunosc pe o văduvă a cărei fiică se
numeşte Claire şi al cărei frate s-ar fi
sinucis. Doamna d’Harville mi se adresa
mie pentru că văzuse aceste cuvinte: „A
se scrie doamnei de Lucenay“ notate în
josul unei ciorne de scrisoare, pe care
acea nenorocită femeie o adresa unei
persoane necunoscute, căreia îi cerea
sprijinul.
— Voia să-ţi serie dumitale? Şi ce
de?
— Nu ştiu, nu o cunosc.
— Dar ea te cunoaşte, ea! striga
domnul de Saint-Rémy , fulgerat de o
– 2180 –
– Eugen Sue –
idee subită.
— Ce spui?
— De o sută de ori m-a auzit
vorbind de tatăl dumitale, de asemenea,
de inima dumitale minunată şi
generoasă. În nenorocirea ei s-o fi gândit
să recurgă la dumneata.
— Într-adevăr, aşa se explică.
— Şi doamna d’Harville… cum a
ajuns acea ciornă de scrisoare în posesia
ei?
— Nu ştiu; tot ce ştiu este că fără să
afle încă unde se refugiază această biată
mamă cu fiica ei, era, cred, pe urmele
lor.
— Atunci mă bizui pe dumneata,
Clotilda, ca să mă prezinţi doamnei
d’Harville, trebuie s-o văd chiar astăzi.
— Nu e cu putinţă! Soţul ei a fost
– 2181 –
victima unui accident îngrozitor: o armă

pe care o credea descărcată, s-a declanşat
în mâinile lui şi a fost ucis pe loc.
— Ah! e înspăimântător!
— Marchiza a plecat imediat la tatăl
ei, în Normandia, pentru primele zile de
doliu.
— Clotilda, te conjur, scrie-i chiar
astăzi, cere-i informaţiile pe care le-a
cules până acum; dacă se interesează de
aceste biete femei, spune-i că nu va avea
un aliat mai credincios ca mine; singura
mea dorinţă este s-o regăsesc pe văduva
prietenului meu şi să împart cu ea şi cu
fiica ei puţina avere pe care o mai am.
Azi, ele sunt singura mea familie.
— Mereu acelaşi: mereu generos şi
devotat! Bizuie-te pe mine, voi scrie
chiar astăzi doamnei d’Harville. Unde
– 2182 –
– Eugen Sue –
să-ţi trimit răspunsul?

— La Asnières, postrestant.
— Ce ciudăţenie! De ce locuieşti
acolo şi nu la Paris?
— Am oroare de Paris, din pricina
amintirilor pe care mi le evocă, răspunse
domnul de Saint-Rémy, cu un aer
întunecat. Bătrânul meu medic, doctorul
Griffon, cu care am rămas în
corespondenţă, are o mică locuinţă la
ţară pe malul Senei, lângă Asnières; cum
iarna nu locuieşte acolo, mi-a propus-o
mie, aşa încât puteam găsi acolo, după
oboseala cercetărilor, izolarea care-mi
trebuie. Am primit deci.
— Îţi voi scrie, dar, la Asnières. Pot
de altfel să-ţi dau de pe acum o
informaţie care ţi-ar putea servi şi pe
care o deţin de la doamna d’Harville.
– 2183 –
Ruina doamnei de Fermont se datorează

ticăloşiei unui notar la care era depusă
averea rudei dumitale… Notarul neagă
acest lucru.
— Mizerabilul!… Şi cum îl cheamă?
— Domnul Jacques Ferrand, spuse
ducesa, fără a-şi putea reţine râsul.
— Ce bizară eşti, Clotilda! Totul e
atât de serios şi de trist în toată
chestiunea asta şi dumneata râzi! spuse
contele surprins şi contrariat.
Într-adevăr, doamna de Lucenay,
amintindu-şi de declaraţia de dragoste a
notarului, nu-şi putu înăbuşi ilaritatea.
— Iartă-mă, prietene, reluă ea, dar
acest notar e un om foarte ciudat… Şi se
povestesc despre el lucruri nespus de
ridicole… Dar acum să vorbim serios:
dacă reputaţia lui de om cinstit e tot atât
– 2184 –
– Eugen Sue –
de meritată pe cât e cea de om pios (şi

afirm că aceasta din urmă e
neîntemeiată), atunci e un mizerabil fără
seamăn!
— Şi unde stă?
— Strada du Sentier.
— Va primi vizita mea… Ceea ce-mi
spui despre el ar coincide cu anumite
bănuieli…
— Ce bănuieli?
— După unele informaţii căpătate
asupra morţii fratelui bietei mele
prietene, aş fi foarte tentat să cred că
acest nenorocit, nu s-a sinucis, ci a fost
victima unui asasinat.
— Dumnezeule! Şi ce te face să ai
această bănuială?
— Numeroase motive care cer însă
mult timp ca să ţi le povestesc. Acum
– 2185 –
plec… Nu uita ajutorul pe care mi l-ai

făgăduit din partea dumitale şi a
domnului de Lucenay.
— Cum, pleci fără să-l vezi pe
Florestan?
— Această întrevedere mi-ar fi prea
greu de suportat, trebuie să înţelegi…
Am înfruntat-o în speranţa că voi afla
aici unele lămuriri asupra doamnei de
Fermont. Nevrând să-mi reproşez că n-
am încercat totul pentru a o regăsi; şi
acum, adio…
— Ah! Eşti neîndurător!
— N-o ştiai?…
— Ştiu că fiul dumitale are azi mai
mult ca oricând nevoie de sfaturile
dumitale.
— Cum? Nu e bogat, fericit?…
— Da, dar nu cunoaşte oamenii.
– 2186 –
– Eugen Sue –
Risipitor incorigibil, fiindcă e încrezător

şi generos în toate împrejurările, şi afară
de asta un gentleman perfect, mi-e
teamă că lumea abuzează de bunătatea
lui. Dacă ai şti câtă nobleţe e în inima lui!
Nu am îndrăznit niciodată să-i fac
morală cu privire la cheltuielile şi la
dezordinea lui, mai întâi fiindcă sunt cel
puţin tot atât de nebună ca şi dânsul şi
apoi… pentru alte motive. Dar
dumneata, dimpotrivă, ai putea…
Doamna de Lucenay nu terminase
ce avea de spus.
Deodată se auzi glasul lui Florestan
de Saint-Rémy. El intră grăbit în
cabinetul vecin cu salonul; după ce
trântise uşa, spuse cu glasul schimbat
cuiva care îl însoţea:
— Dar nu e cu putinţă!
– 2187 –
— Îţi repet, se auzi limpede vocea

ascuţită a domnului Badinot. Îţi repet că
fără asta, înainte de ora patru vei fi
arestat, căci dacă nu are banii imediat,
omul acesta va depune plângerea la
parchetul procurorului regal şi ştii ce
înseamnă un FALS ca acesta: ocna, bietul
meu viconte, ocna!
Capitolul 8
CONVORBIREA
Nu se pot reda în cuvinte privirile

pe care le schimbară doamna de
Lucenay şi tatăl lui Florestan, auzind
aceste cumplite vorbe: Te aşteaptă ocna.
Contele se făcu livid, se rezemă de
speteaza unui fotoliu, genunchii i se
înmuiară.
– 2188 –
– Eugen Sue –
Venerabilul şi respectatul său nume,

numele lui dezonorat de un om care
putea fi rodul unui adulter!
După această primă zguduire,
trăsăturile mânioase ale bătrânului, un
gest ameninţător ce-l făcu înaintând
către cabinetul de alături, trădară o
hotărâre atât de înfricoşătoare, încât
doamna de Lucenay îl apucă de mână, îl
opri şi îi şopti, cu accentul celei mai
adânci convingeri:
— E nevinovat… ţi-o jur! Ascultă în
linişte…
Contele se opri. Voia să creadă ceea
ce-i spunea ducesa.
Aceasta era convinsă de lealitatea lui
Florestan.
Pentru a obţine noi sacrificii de la
această femeie atât de orbeşte generoasă,
– 2189 –
sacrificii care numai ele l-au pus la

adăpostul unei arestări şi al urmăririlor
lui Jacques Ferrand, vicontele spusese
doamnei de Lucenay că, înşelat de un
mizerabil de la care primise drept plată
o poliţă falsă, era ameninţat să fie socotit
complicele falsificatorului, deoarece
pusese el însuşi în circulaţie acea poliţă.
Doamna de Lucenay îl ştia pe
viconte imprudent, risipitor,
dezordonat, dar nu l-ar fi crezut
niciodată în stare de o josnicie sau de o
infamie, şi nici măcar de cea mai uşoară
indelicateţe.
Împrumutându-i în două rânduri
sume considerabile, în împrejurări foarte
grele, ea a vrut să-i facă un serviciu
prietenesc, vicontele neprimind
niciodată aceste avansuri decât cu
– 2190 –
– Eugen Sue –
asigurarea fermă că le va restitui, el

susţinând că i se datorează, mai mult
decât dublul acestor sume.
Luxul lui aparent făcea să fie crezut.
De altfel, doamna de Lucenay, cedând
bunătăţii ei înnăscute, nu s-a gândit
decât să-l ajute pe Florestan, – ea nu se
îndoia de el, altfel ar fi primit oare
împrumuturi atât de însemnate?
Punându-se chezaşă pentru cinstea lui
Florestan, implorând pe bătrânul conte
să asculte convorbirea fiului său cu
cealaltă persoană, ducesa credea că va fi
vorba de un abuz de încredere, a cărui
victimă vicontele pretindea că a fost, şi
că astfel se va dezvinovăţi în ochii
părintelui său.
— Încă o dată, reluă Florestan, cu o
voce schimbată, acest Petit-Jean e un
– 2191 –
ticălos, mă asigurase că nu are alte poliţe

decât cele pe care le-am luat din mâinile
lui ieri şi acum trei zile. O credeam pe
asta pusă în circulaţie, nu era scadentă
decât peste trei luni, la Londra, la
Adams & Co.
— Da, da, se auzi vocea tăioasă a lui
Badinot ştiu, scumpul meu viconte, că ai
combinat foarte abil această afacere;
falsurile dumitale nu erau să fie
descoperite decât după ce ai fi fost
departe… Dar ai vrut să păcăleşti pe
cineva mai şiret decât dumneata.
— Ei, şi acum găseşti momentul să
mi-o spui, nenorocitule… strigă
Florestan furios; nu oare dumneata m-ai
pus în legătură cu cel ce mi-a înapoiat
poliţele?
— Haide, scumpul meu aristocrat,
– 2192 –
– Eugen Sue –
răspunse rece Badinot, potoleşte-te… Ştii

să falsifici, cu îndemânare, semnăturile
de pe poliţe, perfect, dar nu e un motiv
să-i tratezi pe prietenii dumitale cu o
familiaritate neplăcută. Dacă iar te
înfurii… te părăsesc şi aranjează-te cum
vei vrea.
— Şi crezi că-ţi poţi păstra sângele
rece într-o asemenea situaţie?… Dacă
ceea ce-mi spui e adevărat, dacă acea
plângere urmează să fie depusă la
parchetul procurorului regal, sunt
pierdut…
— E tocmai ce-ţi spun, afară numai
dacă nu ai recurge din nou la
fermecătoarea dumitale Providenţă cu
ochi albaştri…
— Imposibil.
— Atunci resemnează-te. E păcat,
– 2193 –
era ultima poliţă şi pentru mizerabilă

sumă de douăzeci şi cinci de mii de
franci, să te duci să respiri aerul…
sudului, la Toulon... E nedemn, e
absurd, e o prostie! Cum e posibil ca un
om priceput ca dumneata să se lase
înfundat aşa?
— Doamne, ce-i de făcut? Ce-i de
făcut? Nimic din tot ce vezi aici nu mai e
al meu, nu posed nici măcar douăzeci de
ludovici!
— Dar prietenii dumitale?
— Vai! M-am împrumutat la toţi cei
ce ar putea să mă ajute, mă crezi atât de
prost încât să fi aşteptat până azi ca să
mă adresez lor?
— E adevărat, iartă-mă… Hai să
vorbim liniştit, e cel mai bun mijloc de a
găsi o soluţie înţeleaptă. Adineauri
– 2194 –
– Eugen Sue –
voiam să-ţi explic cum de te-ai izbit de

unul mai şiret ca dumneata. Nu m-ai
ascultat.
— Atunci vorbeşte, dacă asta mai
poate sluji la ceva
— Să recapitulăm: mi-ai spus acum
două luni: „Posed poliţe în valoare de o
sută treisprezece mii de franci, asupra
diferitelor bănci, cu scadenţe depărtate;
dragă Badinot, caută posibilitatea de a le
negocia“.
— Ei bine, şi apoi?
— Aşteaptă… Ţi-am cerut să văd
acele valori. Ceva, nu ştiu ce, mi-a spus
că aceste poliţe erau false, deşi perfect
imitate. Nu-ţi bănuiam, e adevărat, un
talent caligrafic atât de desăvârşit, dar
ocupându-mă de averea dumitale, de
când n-o mai aveai, te ştiam complet
– 2195 –
ruinat. Redactasem actul prin care caii

dumitale, trăsurile, mobilierul acestei
case aparţineau lui Boyer şi Edwards…
Nu era deci o indiscreţie din partea mea
să mă mir văzându-te posesorul unor
valori comerciale atât de considerabile,
nu-i aşa?
— Scuteşte-mă de mirările dumitale
şi să venim la faptul în sine.
— Mă rog… am destulă experienţă
sau prudenţă, ca să nu mă tem să mă
bag direct în afaceri de felul acesta; te-
am recomandat deci unui terţ care, tot
atât de clarvăzător ca şi mine, a bănuit
înşelăciunea ce-o puneai la cale.
— E imposibil, n-ar fi scontat aceste
valori dacă le-ar fi crezut false.
— Cât ţi-a dat, în bani peşin, pentru
aceşti o sută treisprezece mii de franci?
– 2196 –
– Eugen Sue –
— Douăzeci şi cinci de mii de franci

în mână şi restul în creanţe de recuperat.
— Şi cât ai scos de pe aceste creanţe?
— Nimic, ştii prea bine, erau
iluzorii… Dar risca totuşi douăzeci şi
cinci de mii de franci.
— Cât eşti de tânăr, scumpul meu
viconte! Având de încasat de la
dumneata comisionul meu de o sută de
ludovici, dacă afacerea se făcea, m-am
ferit să dezvălui terţului situaţia
dumitale adevărată… Credea că ai avere
şi te ştia mai ales iubit de o doamnă din
lumea mare, foarte bogată, care nu te-ar
fi lăsat în încurcătură. Era aşadar
aproape sigur că va reintra în fondurile
sale printr-o tranzacţie. Risca, fără
îndoială, să piardă, dar… avea şi şanse
de a câştiga mult; socoteala lui era bună,
– 2197 –
deoarece acum câteva zile i-ai şi

numărat o sută de mii de franci peşin ca
să retragi poliţa falsă de cincizeci şi opt
de mii de franci, şi ieri treizeci de mii
pentru a doua… La asta, s-a mulţumit, e
adevărat, cu valoarea reală. Cum ţi-ai
procurat cei treizeci de mii de franci de
ieri? Dracu să mă ia dacă ştiu! Fiindcă
eşti un exemplar unic… Vezi dar bine că,
la urma-urmei, dacă Petit-Jean te
constrânge să plăteşti ultima poliţă de
douăzeci şi cinci de mii de franci, va
primi astfel de la dumneata o sută
cincizeci şi cinci de mii de franci pentru
cei douăzeci şi cinci de mii pe care ţi i-a
numărat, aşa că aveam dreptate să spun
că ai fost tras pe sfoară de unul mai şiret
ca dumneata.
— Dar de ce mi-a spus că această
– 2198 –
– Eugen Sue –
ultimă poliţă, pe care o prezintă azi, e

scontată?
— Ca să nu te sperie, ţi-a mai spus
că, afară de cea de cincizeci şi opt de mii
de franci, celelalte erau în circulaţie. O
dată prima plătită, ieri a venit cu a doua
şi azi cu a treia poliţă.
— Ticălosul!
— Uite ce e, fiecare pentru sine,
fiecare în casa lui. După cum o spune un
jurisconsult celebru, a cărui maximă o
admir mult. Dar să judecăm cu sânge
rece: asta îţi dovedeşte că Petit-Jean (şi
între noi fie zis, nu m-aş mira cu tot
sfântul lui renume, ca Jacques Ferrand
să nu intre cu jumătate în această
speculaţie), asta îţi dovedeşte, spuneam,
că Petit-Jean, ademenit de primele
dumitale plăţi, speculează această ultimă
– 2199 –
poliţă, cum le-a speculat şi pe celelalte,

sigur fiind că prietenii dumitale nu te
vor lăsa să ajungi la Curtea cu juri.
Numai dumneata poţi să ştii dacă aceste
prietenii nu au fost exploatate şi stoarse
până la ultima picătură şi dacă n-au mai
rămas câteva grăunţe de aur ce mai pot
fi scoase, căci dacă în trei ore nu ai cei
douăzeci şi cinci de mii de franci, nobilul
meu viconte, vei fi arestat.
— Dacă îmi vei repeta asta mereu…
— Tot auzindu-mă, poate te vei
hotărî să încerci să mai smulgi o pană
din aripa acestei darnice ducese…
— Îţi repet: nici să nu te gândeşti…
În trei ceasuri să mai găseşti douăzeci şi
cinci de mii de franci după sacrificiile
făcute până acum, ar fi o nebunie să
nădăjduieşti.
– 2200 –
– Eugen Sue –
— Pentru ca să-ţi fie pe plac,

fericitule muritor, ea va încerca poate
imposibilul…
— Ei! A încercat o dată, acest
imposibil, când s-a împrumutat cu o
sută de mii de franci de la soţul ei, dar
acestea sunt miracole care nu se produc
de două ori. Dragă Badinot, până acum
n-ai avut prilejul să te plângi de mine.
Am fost totdeauna generos, încearcă să
obţii o amânare de la ticălosul acela de
Petit-Jean… Ştii că totdeauna găsesc
mijlocul de a recompensa pe cei ce mă
servesc; o dată această afacere înăbuşită,
îmi iau iar avânt… O să fii mulţumit de
mine.
— Petit-Jean e tot atât de
neînduplecat pe cât eşti dumneata de
puţin rezonabil.
– 2201 –
— Eu!…
— Fă astfel ca generoasa dumitale
prietenă să-ţi cunoască nenorocita
soartă… Ce dracu! Spune-i cinstit
adevărul, nu cum i-ai spus până acum,
că ai fost victima unor falsificatori, ci că
dumneata însuţi eşti un falsificator.
— Niciodată nu voi mărturisi aşa
ceva. M-aş face de ruşine fără niciun
câştig.
— Preferi să afle mâine lucrul acesta
din Gazeta Tribunalelor?
— Am trei ore înaintea mea, pot
fugi.
— Şi încotro vei pleca, fără bani?
Judecă puţin; dacă, dimpotrivă, acest
ultim fals va fi retras, te vei afla într-o
situaţie strălucită, nu vei avea decât
datorii. Haide, făgăduieşte-mi că vei mai
– 2202 –
– Eugen Sue –
vorbi o dată ducesei. Eşti destul de

versat, vei şti să te faci interesant, cu
toate păcatele dumitale, în cel mai rău
caz vei pierde ceva din consideraţia ei,
sau poate toată consideraţia, dar vei fi
scos din încurcătură. Haide, făgăduieşte-
mi că o vei vedea pe frumoasa dumitale
prietenă; eu mă reped la Petit-Jean şi mă
fac forte să obţin o amânare de o oră sau
doua.
— La naiba! Trebuie să beau cupa
rușinii până la fund!
— Haide, succes, fii drăgăstos,
pasionat, fermecător, alerg la Petit-Jean,
unde mă vei găsi până la ora trei. Dacă
întârzii, totul e pierdut: parchetul
procurorului regal nu e deschis decât
până la ora patru…
Domnul Badinot plecă.
– 2203 –
După ce se închise uşa, Florestan fu

auzit strigând cu o desperare adâncă:
— Doamne! Doamne! Doamne!
În timpul acestei convorbiri care
dezvăluia contelui infamia fiului său şi
doamnei de Lucenay infamia omului, pe
care îl iubise cu pasiune, ambii rămaseră
înlemniţi, abia răsuflând sub povara
acestei groaznice revelaţii.
Ar fi imposibil de redat grăitorul
limbaj mut al dureroasei scene dintre
această tânără femeie şi conte când nu
mai exista nicio îndoială cu privire la
vinovăţia lui Florestan.
Întinzând braţul înspre încăperea
unde se afla fiul lui, bătrânul surâse cu o
ironie amară, aruncând doamnei de
Lucenay o privire severă, care părea să-i
spună: „Iată pentru cine ai înfruntat
– 2204 –
– Eugen Sue –
toate ruşinile şi ai făcut toate jertfele!

Iată-l pe cel pentru care mă dojeneai că l-
am părăsit!…“
Ducesa înţelese mustrarea şi, preţ de
o clipă, îşi lăsă în jos capul sub povara
ruşinii.
Lecţia era cumplita…
Apoi, treptat, groaza ce alterase
trăsăturile ducesei se prefăcu într-un fel
de indignare trufaşă. Greşelile de
neiertat ale acestei femei erau cel puţin
motivate prin sinceritatea dragostei ei,
prin curajul devotamentului, prin
generozitatea neprecupeţită, prin
lealitatea firească şi prin dispreţul total
pentru tot ce era josnicie sau laşitate.
Fiind prea tânără, prea frumoasă,
prea răsfăţată ca să simtă umilinţa de a fi
fost obiect de exploatare, din moment ce
– 2205 –
prestigiul amorului încetase brusc să

mai existe, această femeie mândră şi
voluntară nu mai resimţi nici ură, nici
mânie: dintr-o dată, fără tranziţie,
afecţiunea ei, până atunci atât de
puternică, fu înlocuită de un dezgust
profund, de un dispreţ glacial: nu mai
era amanta ultragiată de iubitul ei, ci o
doamnă bine crescută care descoperă că
un bărbat din lumea ei este un escroc şi
un falsificator, pe care trebuie să-l
alunge din preajma-i.
Presupunând chiar că oarecare
circumstanţe atenuante ar fi putut
micşora ticăloşia lui Florestan, doamna
de Lucenay nu le-ar fi acceptat. După ea
omul care depăşea anumite limite ale
onoarei, fie din viciu, fie din slăbiciune,
nu mai exista în ochii ei, cinstea fiind
– 2206 –
– Eugen Sue –
pentru ea raţiunea însăşi de a fi.

Singurul resentiment dureros pe
care-l încerca ducesa, era stârnit de
efectul teribil pe care-l produsese această
revelaţie neaşteptată asupra contelui,
bătrânul ei prieten.
De câteva clipe părea că nu mai
vede, că nu mai aude; privirea îi era fixă,
capul plecat, braţele atârnânde şi faţa de
o paloare mortală; din timp în timp, un
suspin convulsiv îi zguduia pieptul.
La acest om, pe cât de hotărât, pe
atât de energic, o asemenea prăbuşire
era mai groaznică decât pornirile mâniei.
Doamna de Lucenay îl privea cu
îngrijorare.
— Curaj, prietene, îi şopti ea. Pentru
dumneata, pentru mine, pentru acest
om, ştiu ce-mi rămâne de făcut…
– 2207 –
Bătrânul o privi nemişcat; apoi, ca şi

cum ar fi fost smuls, printr-o emoţie
violentă, din stupoarea lui, chipul îi
deveni ameninţător şi, uitând că
Florestan l-ar putea auzi, strigă:
— Şi mie de asemenea, pentru
dumneata, pentru mine, pentru acest
om, ştiu ce-mi rămâne de făcut…
— Cine e acolo? întrebă Florestan
surprins.
Doamna de Lucenay, nevrând să-l
întâlnească pe viconte, dispăru pe uşiţa
pe unde intrase şi coborî scara secretă.
Florestan, după ce întrebă a doua
oară cine e acolo, neprimind răspuns,
intră în salon. Se pomeni singur în faţa
contelui.
Barba mare a bătrânului îl
schimbase într-atât, era atât de prost
– 2208 –
– Eugen Sue –
îmbrăcat, încât fiul lui, care nu-l văzuse

de mai mulţi ani, nerecunoscându-l la
început, înaintă spre el cu un aer
ameninţător.
— Ce faci acolo? Cine eşti
dumneata?
— Sunt soţul acestei femei! răspunse
contele arătând portretul doamnei de
Saint-Rémy.
— Tată! strigă Florestan, retrăgându-
se îngrozit, amintindu-şi de trăsăturile
contelui, de mult uitate.
În picioare, impunător, cu privirea
încruntată, cu fruntea înroşită de furie,
cu părul alb dat pe spate, cu braţele
încrucişate pe piept, contele îl domina, îl
zdrobea pe fiul său care, cu capul în
pământ, nu îndrăznea să-şi ridice ochii.
Totuşi, domnul de Saint-Rémy,
– 2209 –
dintr-un motiv tăinuit, făcu un efort

energic ca să rămână liniştit şi să-şi
ascundă cumplitele porniri.
— Tată, reluă Florestan cu vocea
schimbată, erai aici?
— Eram aici…
— Şi ai auzit?
— Totul.
— Ah! strigă îndurerat Florestan,
ascunzându-şi faţa în palme.
Se lăsă o clipă de tăcere.
Florestan, la început pe cât de mirat
pe atât de necăjit de neaşteptata apariţie
a tatălui său, se gândi numaidecât, ca
unul care nu-şi pierde cumpătul, la
avantajele pe care le-ar putea obţine din
acest incident. „Nu e încă pierdut totul,
îşi zise el. Prezenţa tatălui meu este o
lovitură a sorţii. Ştie tot. Nu va îngădui
– 2210 –
– Eugen Sue –
ca numele lui să fie dezonorat; nu e

bogat, dar cred că dispune de mai mult
de douăzeci şi cinci de mii de franci. Să
jucăm tare, cu abilitate, vădind emoţie.
O las deoparte pe ducesă şi voi fi
salvat.“
Apoi, dând chipului său o expresie
de dureroasă tristeţe, cu lacrimile căinţei
în priviri, cu glasul tremurător, şi cu cel
mai patetic accent al său, strigă,
împreunându-şi mâinile într-un gest
disperat:
— Ah! Tată… sunt foarte nefericit.
Să te văd după atâţia ani şi într-o astfel
de împrejurare!… Trebuie să mă
socoteşti foarte, foarte vinovat! Dar
îngăduie-mi să-ţi vorbesc, te implor; dă-
mi voie – nu să mă dezvinovăţesc – dar
să-ţi explic purtarea mea… Vrei, tată?
– 2211 –
Domnul de Saint-Rémy nu rosti un

singur cuvânt; faţa îi rămase împietrită;
se aşeză într-un fotoliu, şi, cu bărbia
proptită în palmă, se uită în tăcere la
viconte.
Dacă Florestan ar fi cunoscut
motivele ce umpleau sufletul tatălui său
de ură, de furie şi de dorinţa răzbunării,
îngrozit de liniştea aparentă a contelui,
desigur că n-ar mai fi încercat să-l înşele
ca pe un bătrân slab de minte.
Dar necunoscând tristele bănuieli ale
părintelui cu privire la legitimitatea
naşterii fiului său şi neştiind nimic
despre greşeala mamei lui, Florestan nu
se îndoia de succesul stratagemei,
crezând că nu are decât să înduioşeze pe
un tată, mizantrop poate, dar şi foarte
mândru de propriu-i nume, care ar
– 2212 –
– Eugen Sue –
prefera să facă jertfe supreme numai să

nu-şi vadă familia dezonorată.
— Tată, reluă Florestan cu
timiditate, îmi vei îngădui să încerc, nu
să mă dezvinovăţesc, dar să-ţi spun
datorită căror împrejurări, independente
de voinţa mea, am ajuns să comit, fapte
infamante, o mărturisesc…
Vicontele luă tăcerea tatălui său
drept aprobare şi continuă:
— Când am avut nenorocul să o
pierd pe mama, biata mea mamă care m-
a iubit atât, nu aveam nici douăzeci de
ani… M-am văzut singur, fără sfaturi,
fără sprijin… Stăpân pe o avere
însemnată, obişnuit încă din copilărie cu
luxul, îmi făcusem din el o deprindere, o
necesitate. Neştiind cât e de greu să
câştigi bani, i-am risipit fără măsură. Din
– 2213 –
nefericire, şi spun din nefericire pentru

că asta m-a pierdut, cheltuielile mele,
oricât de nebuneşti, au făcut impresie
graţie eleganţei cu care risipeam…
Mulţumită bunului meu gust, întreceam
pe unii de zece ori mai bogaţi decât
mine. Acest prim succes m-a îmbătat,
am devenit un om de lux, cum poţi
deveni comandant de oşti, om de stat;
da, îmi plăcea luxul nu din simplă
ostentaţie, dar îmi plăcea aşa cum un
pictor iubeşte pictura, un poet poezia, ca
orice artist, eram mândru de opera mea
şi opera mea era luxul. I-am jertfit totul
ca să ating perfecţiunea, îl doream ales,
desăvârşit, îmbinându-se armonios în
toate cele de la grajdul până la recepţiile
mele, de la fracul până la locuinţa mea…
Am vrut ca viaţa să-mi fie o şcoală a
– 2214 –
– Eugen Sue –
rafinamentului şi eleganţei. În sfârşit, ca

orice artist, eram dornic de aplauzele
mulţimii ca şi de admiraţia oamenilor de
elită; această izbândă atât de rară am
obţinut-o…
Zicând aceasta, trăsăturile lui
Florestan pierdeau puţin câte puţin
expresia lor înşelătoare, iar ochii îi
străluceau de un fel de însufleţire. Ce
spunea era adevărat; la început a fost
sedus de acest mod prea puţin obişnuit
de a înţelege luxul.
Vicontele cercetă cu privirea
fizionomia tatălui lui; i se păru că se mai
îmblânzise puţin.
Continuă cu o exaltare crescândă:
— Oracol şi arbitru al modei, critica
sau lauda mea aveau putere de lege;
eram citat, imitat, lăudat, admirat, şi asta
– 2215 –
de cea mai bună societate a Parisului,

adică pot spune a Europei, a lumii…
Femeile împărtăşeau entuziasmul
general, cele mai fermecătoare îşi
disputau plăcerea de a lua parte la cele
câteva petreceri foarte restrânse pe care
le dădeam, şi peste tot şi întotdeauna toţi
se extaziau de eleganţa incomparabilă,
de gustul deosebit al acestor petreceri,
pe care milionarii nu puteau nici să le
egaleze, nici să le umbrească. În sfârşit
am fost ceea ce se numeşte un rege al
modei… Acest cuvânt, tată, îţi spune
totul, dacă înţelegi.
— Îl înţeleg şi sunt sigur că la
puşcărie vei descoperi vreo eleganţă
rafinată în felul de a-ţi târî lanţul cu
ghiulea. Va deveni moda ocnei şi se va
spune á la Saint-Rémy, adăugă bătrânul
– 2216 –
– Eugen Sue –
cu nemiloasă ironie. Apoi urmă:

— Şi Saint-Rémy e numele meu!…
Apoi tăcu, rămânând tot rezemat în
coate, tot cu bărbia în palmă.
Îi trebui lui Florestan multă
stăpânire de sine ca să-şi ascundă rana
provocată de această tăioasă batjocură.
Continuă pe un glas din ce în ce mai
umil:
— Vai! Tată! Nu din orgoliu evoc
amintirea acestor succese… deoarece, îţi
repet, succesele acestea m-au pierdut…
Dintr-un om cinstit am devenit cavaler
de industrie, dar nu eram încă infractor.
Totuşi mai şovăiam, eram gata să iau o
hotărâre disperată, o dovedisem în mai
multe dueluri că nu mă tem de moarte,
am vrut să mă sinucid!…
— Nu mai spune! Adevărat?
– 2217 –
răspunse contele cu o ironie

necruţătoare.
— Nu mă crezi, tată?
— Ar fi fost ori prea devreme ori
prea târziu! adăugă bătrânul, la fel de
impasibil şi în aceeaşi atitudine.
Florestan socotind că l-a impresionat
pe tatăl său vorbindu-i de sinucidere,
crezu necesar să dramatizeze scena
printr-o lovitură de teatru.
Deschise un dulap, scoase de acolo o
sticluţă de cristal verzui şi punând-o pe
masă se adresă contelui:
— Un şarlatan italian mi-a vândut
această otravă…
— Şi… era chiar pentru dumneata
această otravă? replică bătrânul.
Florestan pricepu gravitatea
vorbelor tatălui său.
– 2218 –
– Eugen Sue –
Trăsăturile lui exprimau de data

aceasta o sinceră indignare pentru că
spusese adevărul.
E drept că, într-o zi, îi trecuse prin
gând să se omoare; fantezie trecătoare!
Oamenii de felul lui sunt prea laşi ca să
se hotărască în mod deliberat şi fără
martori să înfrunte moartea pe care, de
altfel, o socotesc un punct de onoare
într-un duel.
Deci exclamă cu un accent de
sinceritate:
— Am decăzut îndeajuns, dar nu
până acolo, tată! Păstram această otravă
pentru mine.
— Şi ţi-a fost frică? răspunse contele
pe acelaşi ton.
— Mărturisesc că am ezitat în clipa
aceea extremă; situaţia nu era încă
– 2219 –
disperată: persoanele cărora le datoram

bani, erau bogate şi puteau să mai
aştepte. Am avut ambiţia de a ajunge
ceva… A fost destul să vreau, şi am fost
ataşat la legaţia din Gerolstein… Din
nefericire, la câteva zile de la această
numire, o datorie de joc, contractată faţă
de un om pe care-l uram, m-a pus într-o
mare încurcătură… Epuizasem ultimele
resurse… O idee funestă îmi veni în
minte. Socotindu-mă sigur că nu voi fi
pedepsit, am săvârşit o faptă
infamantă… Vezi, tată, că nu ţi-am
ascuns nimic; mărturisesc ticăloşia
purtării mele, nu caut s-o micşorez cu
nimic. Am două soluţii ca să ies din
situaţia aceasta şi sunt la fel de hotărât
pentru amândouă… Cea dintâi este să
mă omor şi să-ţi las numele dezonorat,
– 2220 –
– Eugen Sue –
căci dacă nu plătesc chiar azi douăzeci şi

cinci de mii de franci, plângerea e
depusă, scandalul izbucneşte şi, mort
sau viu, sunt compromis pentru
totdeauna. A doua soluţie este să mă
arunc în braţele dumitale, tată şi să-ţi
spun: salvează-ţi fiul, apără-ţi numele de
infamie şi-ţi jur să plec mâine în Africa,
să mă angajez ca soldat şi să-mi găsesc
acolo moartea, sau să revin deplin
reabilitat… Ceea ce-ţi spun acum, tată, e
purul adevăr… în faţa situaţiei extreme
care mă doboară, n-am altă soluţie…
Hotărăşte: sau voi muri pătat de ruşine,
sau, graţie dumitale, voi trăi ca să-mi
ispăşesc şi să-mi repar greşeala… Astea
nu sunt ameninţări şi vorbe copilăreşti,
tată, am douăzeci şi cinci de ani, îţi port
numele, am destul curaj fie să mă omor,
– 2221 –
fie să mă fac soldat, pentru că nu vreau

să intru în puşcărie.
Contele se ridică.
— Nu vreau ca numele meu să fie
dezonorat, răspunse el cu răceală.
— Ah! Tată, salvatorul meu!
exclamă entuziasmat vicontele, gata să
se arunce în braţele tatălui său: dar
acesta cu un gest glacial, îi potoli
avântul.
— Eşti aşteptat până la orele trei la
omul acela care deţine falsul?
— Da, tată, şi acum e două…
— Să trecem în biroul dumitale şi
dă-mi ce trebuie pentru scris.
Contele se aşeză la biroul lui
Florestan şi scrise cu o mână energică:
„Mă oblig să plătesc diseară la orele

– 2222 –
– Eugen Sue –
zece cei douăzeci şi cinci de mii de franci pe

care îi datorează fiul meu.
Contele de Saint-Rémy.“
— Creditorul dumitale nu urmăreşte

decât banii. Cu toate ameninţările lui,
angajamentul meu îl va face să-ţi acorde
un nou termen; să se ducă la domnul
Dupont, bancher, strada Richelieu nr. 7,
care îi va garanta valabilitatea acestui
act.
— Oh! Tată!… Cum aş putea
vreodată…
— Mă vei aştepta diseară, la zece, îţi
voi aduce banii. Creditorul dumitale să
fie aici…
— Da, tată, şi poimâine plec în
Africa… Vei vedea dacă sunt
nerecunoscător! Atunci, poate, când voi
– 2223 –
fi reabilitat, ai să accepţi mulţumirile

mele.
— Nu-mi datorezi nimic, am spus că
numele meu nu va mai fi dezonorat, şi
deci nu va mai fi! spuse simplu domnul
de Saint-Rémy, luându-şi bastonul pe
care îl lăsase pe birou şi îndreptându-se
către uşă.
— Tată, dă-mi cel puţin mâna! reluă
Florestan cu voce rugătoare…
— Aici, diseară, la zece, spuse
contele, refuzându-i mâna şi ieşind.
— Salvat! strigă Florestan radios.
Salvat! Apoi, după o clipă de gândire:
salvat întrucâtva… N-are importanţa, tot
e ceva… Poate că diseară îi voi mărturisi
şi cealaltă afacere. O dală pornit, nu se
va opri la jumătatea drumului, ca primul
lui sacrificiu să nu fie inutil dacă nu-l
– 2224 –
– Eugen Sue –
face şi pe al doilea… Şi apoi de ce să-i

mai spun?… Cine va afla vreodată... De
fapt, dacă nu se descoperă nimic, voi
păstra banii ce mi-i va da pentru a şterge
această ultimă datorie… Mi-a fost destul
de greu să-l înduioşez pe acest om al
dracului! Sarcasmele lui tăioase m-au
făcut să mă îndoiesc de un răspuns
favorabil: dar ameninţarea cu
sinuciderea, teama de a-şi vedea numele
terfelit, l-au hotărât; am ştiut unde
trebuie să lovesc… Fără îndoială că nu e
atât de sărac cât vrea să pară; dacă are
vreo sută de mii de franci, căci trebuie să
fi făcut economii trăind cum trăieşte,
atunci… încă o dată, venirea lui a fost un
semn al Providenţei… Pare sălbatic, dar,
în fond, cred că e bun… Să dau fuga la
portărel!
– 2225 –
Sună. Boyer apăru.

— De ce nu m-ai anunţat că tatăl
meu e aici? Eşti de o neglijenţă…
— De două ori am vrut să vorbesc
domnului viconte care venea cu domnul
Badinot prin grădină, dar domnul
viconte absorbit probabil de convorbirea
lui cu domnul Badinot, mi-a făcut semn
cu mâna să nu-l întrerup… Nu mi-am
îngăduit să stărui… Aş fi dezolat ca
domnul viconte să mă poată crede
vinovat de neglijenţă.
— Bine… spune-i lui Edwards să
înhame numaidecât la cabrioletă pe
Orion, ba nu, pe Plower.
Boyer se înclină respectuos.
În clipa când era pe punctul de a
ieşi, cineva bătu în uşă.
Valetul îl privi cu mirare pe viconte.
– 2226 –
– Eugen Sue –
— Intră! spuse Florestan.

Un al doilea valet de cameră apăru
ţinând în mână o laviţă de argint.
Boyer i-o luă din mână, cu un exces
de zel, cu o grabă respectuoasă, şi o
prezentă vicontelui.
Acesta luă de pe tavă un plic destul
de voluminos sigilat cu ceară neagră.
Cei doi servitori se retraseră cu
discreţie.
Florestan deschise plicul. Conţinea
douăzeci şi cinci de mii de franci în
bonuri de tezaur fără altă explicaţie.
— Hotărât lucru, exclamă el cu
bucurie, iată o zi bună... Salvat! De data
asta, însă, definitiv salvat… Alerg la
bijutier… Dar să vedem, îşi spuse el,
poate… Nu, să mai aşteptăm, nu pot fi
bănuit… Cei douăzeci şi cinci de mii de
– 2227 –
franci trebuie păstraţi… Drace! Sunt un

mare prost să mă îndoiesc de steaua
mea… Când crezi că se întunecă, nu
reapare ea şi mai strălucitoare?… Dar de
unde vin banii aceştia? Scrisul de pe
adresă îmi este necunoscut.. Să ne uităm
la sigiliu, la cifru… da, da, nu mă înşel,
un N şi un L… e Clotilda!… Dar de unde
a ştiut?… Şi niciun cuvânt... E ciudat! Ce
potriveală!… Ah! Doamne! Mi-aduc
aminte! îi dădusem întâlnire azi
dimineaţă… Ameninţările lui Badinot
m-au scos din fire, am uitat de
Clotilda… Oare după ce m-a aşteptat la
parter, să se fi dus? Oricum, această
sumă este un mijloc discret de a-mi arăta
că se teme să nu o neglijez din pricina
grijilor băneşti. Da, e o dojana indirectă
că nu m-am adresat ei, ca totdeauna.
– 2228 –
– Eugen Sue –
Buna mea Clotilda! mereu aceeaşi,

generoasă ca o regină! Ce păcat ca am
ajuns într-o asemenea situaţie faţă de
dânsa… Şi e încă atât de frumoasă!
Câteodată am remuşcări, dar nu m-am
adresat ei decât în cazuri extreme.
— Gabrioleta domnului viconte a
tras la scară, anunţă Boyer.
— Cine a adus scrisoarea asta?
întrebă Florestan.
— Nu ştiu, domnule viconte.
— De fapt voi întreba jos… Dar
spune-mi, nu mai e nimeni la parter?
adăugă vicontele privind pe Boyer cu
înţeles.
— Nu mai e nimeni, domnule
viconte.
— Nu m-am înşelat, gândi Florestan,
Clotilda m-a aşteptat şi a plecat.
– 2229 –
— Dacă domnul viconte ar avea

bunătatea să-mi acorde două minute,
stărui Boyer.
— Spune şi grăbeşte-te.
— Edwards şi cu mine am aflat că
domnul duce de Montbrison doreşte să-
şi găsească o casă; dacă domnul viconte
ar fi atât de bun să-i propuie casa
domniei-sale complet mobilată, precum
şi grajdul cu cele necesare… ar fi pentru
mine şi Edwards o foarte bună ocazie să
lichidăm totul, iar pentru domnul
viconte un prilej de a motiva această
vânzare.
— Dar ai foarte multă dreptate,
Boyer, şi pentru mine e mai bine aşa…
Voi întâlni pe Montbrison şi îi voi vorbi.
Care sunt condiţiile voastre?
— Domnul viconte va înţelege că
– 2230 –
– Eugen Sue –
trebuie să încercăm să profităm cât mai

mult de generozitatea sa.
— Şi să câştigaţi la vânzarea voastră,
ceea ce e natural! Să vedem… preţul?
— Total două sute şaizeci de mii de
franci, domnule viconte.
— Şi câştigaţi la această vânzare,
dumneata şi domnul Edwards?
— Aproape patruzeci de mii de
franci, domnule viconte...
— E frumos! De altfel, cu atât mai
bine, pentru că la urma urmei sunt
mulţumit de voi şi dacă ar fi trebuit să-
mi fac un testament, v-aş fi lăsat această
sumă, ţie şi lui Edwards.
Şi vicontele plecă pentru a se duce
mai întâi la creditorul său, apoi la
doamna de Lucenay, despre care nu
bănuia că asistase la convorbirea cu
– 2231 –
Badinot.
Capitolul 9
PERCHEZIŢIA
Palatul Lucenay era una din acele

locuinţe senioriale din cartierul Saint-
Germain care, prin spaţiul vast unde era
clădit, apărea şi mai grandios: o locuinţă
modernă ar fi încăput uşor numai în
holul scării uneia din aceste aripi şi s-ar
fi putut ridica un cartier întreg pe locul
pe care îl ocupa.
Către orele nouă seara ale aceleiaşi
zile, cele două canaturi de la poarta
enormă a acestei case se dădură în lături
în faţa unui splendid cupeu care, după
ce descrisese un oval savant în curtea
imensă, se opri în faţa peronului larg ce
– 2232 –
– Eugen Sue –
ducea la o primă anticameră.

În timp ce tropăitul a doi cai focoşi şi
puternici răsuna pe pavajul sonor, un
lacheu uriaş deschise portiera cu stema
ducală; un tânăr coborî sprinten din
această strălucitoare caretă şi urcă la fel
de sprinten cele cinci sau şase trepte ale
peronului.
Acest tânăr nu era altul decât
vicontele de Saint-Rémy.
Plecând de la creditorul său care,
mulţumit cu angajamentul tatălui lui
Florestan, acordase amânarea cerută,
urmând să revină la zece seara în strada
Chaillot ca să încaseze banii, domnul de
Saint-Rémy venise la doamna de
Lucenay ca să-i mulţumească pentru
noul serviciu ce i-l făcuse; neîntâlnind-o
pe ducesă dimineaţa, sosea triumfător,
– 2233 –
sigur că o va găsi la ora pe care i-o

rezerva ea de obicei.
După graba cu care coi doi valeţi din
anticameră alergară să deschidă uşa de
îndată ce recunoscură trăsura lui
Florestan, după atitudinea respectuoasă
cu care ceilalţi valeţi se ridicară prompt
la trecerea vicontelui, în sfârşit după
câteva nuanţe aproape imperceptibile,
ghiceai pe al doilea sau mai bine zis pe
adevăratul stăpân al casei.
Când domnul duce de Lucenay
venea acasă cu umbrela în mână, cu
picioarele încălţate în botfori (nu-i plăcea
să iasă ziua în trăsură), acelaşi ritual al
servitorilor se repeta la fel de respectuos;
totuşi, în ochii unui observator atent, era
o mare deosebire de atitudine între
primirea făcută soţului şi aceea pe care o
– 2234 –
– Eugen Sue –
rezervau amantului.
Aceeaşi grabă se manifestă şi în
salonul valeţilor când intră Florestan. Pe
loc, unul din ei i-o luă înainte, spre a-l
anunţa doamnei de Lucenay.
Niciodată vicontele nu se simţise
mai glorios, mai uşor, mai sigur de el,
mai cuceritor…
Şi avea dreptate.
Nicicând mijlocul lui subţire, suplu,
nu avusese atâta graţie trufaşă, nicicând
nu-şi purtase fruntea şi privirea atât de
sus, niciodată orgoliul lui nu fusese mai
măgulit ca acum când îşi zicea: „Nobila
doamnă, stăpâna acestui palat, e a mea,
e la picioarele mele, chiar azi dimineaţă
mă aştepta la mine acasă…“
Florestan se lăsase pradă acestor
gânduri exagerat de vanitoase,
– 2235 –
traversând trei sau patru saloane care

dădeau într-o mică încăpere unde
ducesa îl aştepta de obicei. O ultimă
privire într-o oglindă completă excelenta
părere pe care Florestan o avea despre el
însuşi.
Valetul deschise cele două canaturi
ale unui salonaş şi anunţă:
— Domnul viconte de Saint-Rémy.
Mirarea şi indignarea ducesei nu se
pot descrie.
Credea că contele nu tăinuise fiului
său că şi ea auzise totul…
Doamna de Lucenay trebuind să
iasă în seara aceea în lume era
îmbrăcată, deşi nu purta bijuterii, cu
gustul şi splendoarea ei obişnuită;
minunata ei toaletă, fardul de un roşu
aprins dat până aproape de ochi,
– 2236 –
– Eugen Sue –
frumuseţea ei strălucitoare mai ales sub

lumina candelabrelor, mersul ei de zeiţă
plutind deasupra norilor, scoteau şi mai
mult în relief neasemuita şi
impunătoarea ei înfăţişare; când era
cazul, ştia să-i imprime o dispreţuitoare
insolenţă.
Cunoaştem caracterul mândru, dârz
al ducesei, să ne închipuim, dar,
fizionomia, privirea ei, când vicontele,
înaintând spilcuit, surâzător şi plin de
încredere, îi spuse drăgăstos:
— Draga mea Clotilda… Cât de
bună eşti! Cât de…
Vicontele nu putu sfârşi. Ducesa nu
se mişcase de pe scaun, dar gestul,
uitătura ei, trădau un dispreţ pe cât de
rece, pe atât de zdrobitor, încât Florestan
se opri brusc.
– 2237 –
Nu mai putu scoate o vorbă, nici

înainta un pas.
Niciodată doamna de Lucenay nu i
se arătase sub acest aspect. Nu putea
crede că era aceeaşi femeie, totdeauna
duioasă, iubitoare, pătimaşă şi supusă;
căci nimeni nu e mai umil, mai slab
decât o femeie voluntară în faţa omului
iubit care o domină.
După ce primul moment de surpriză
trecu, Florestan se ruşina de propria lui
slăbiciune; cu îndrăzneala lui obişnuită
făcu un pas către doamna de Lucenay,
ca să-i ia mâna, şi îi zise cu glasul cel mai
mângâios:
— Doamne, Clotilda, ce ai? Nu te-
am văzut niciodată: atât de frumoasă şi
totuşi…
— Ah! Câtă neruşinare! strigă
– 2238 –
– Eugen Sue –
ducesa dându-se înapoi cu atâta dezgust

şi mândrie, încât Florestan rămase din
nou surprins şi descumpănit.
Revenindu-şi totuşi puţin în fire, îi zise:
— Poţi să-mi explici, cel puţin,
Clotilda, cauza acestei schimbări atât de
neaşteptate? Ce ţi-am făcut? Ce vrei de
la mine?
Fără a-i răspunde, doamna de
Lucenay îl măsură din cap până-n
picioare, cu o expresie atât de jignitoare,
încât Florestan simţi urcându-i-se
sângele în obraz şi exclamă:
— Ştiu, doamnă, că de obicei forţaţi
despărţirile… Vreţi să ne despărţim?
— E o idee cel puţin ciudată! spuse
doamna de Lucenay izbucnind într-un
râs batjocoritor; află că dacă un valet mă
fură, nu mă despart de el: îl dau afară.
– 2239 –
— Doamnă!
— Să isprăvim, zise ducesa scurt şi
tăios. Prezenţa dumneavoastră mă
dezgustă! Ce mai căutaţi aici? Oare nu v-
aţi primit banii?
— E deci adevărat… Ghicisem…
Acei douăzeci şi cinci de mii de franci…
— Ultimul dumneavoastră fals a fost
retras, nu e aşa? Onoarea numelui
familiei dumneavoastră este salvata.
Foarte bine… Acum plecaţi…
— Ah! credeţi-mă…
— Îmi pare rău de aceşti bani, ar îi
putut ajuta atâţia oameni cinstiţi… Dar
m-am gândit la ruşinea tatălui
dumneavoastră şi la a mea.
— Aşadar, Clotilda, ai aflat totul?
Oh! Vezi, acum nu-mi mai rămâne decât
să mor… strigă Florestan pe tonul cel
– 2240 –
– Eugen Sue –
mai patetic şi cel mai disperat.

Un râs batjocoritor fu răspunsul la
această tiradă tragica şi, între doua
accese de ilaritate, ducesa exclamă:
— Doamne! N-aş fi crezut niciodată
că infamia poate fi atât de ridicolă!
— Doamnă, strigă Florestan cu
trăsăturile schimonosite de furie.
Cele două canaturi ale uşii se
deschiseră cu zgomot şi fu anunţat:
— Domnul duce de Montbrison!
Cu toate că Florestan ştia să se
stăpâneasca, de data asta abia îşi putu
reţine năvala resentimentelor; un om
mai versat în societate decât ducele, le-ar
fi observat numaidecât. Domnul de
Montbrison însă nu avea decât
optsprezece ani. Să ne închipuim un
chip fermecător de fată, blond, alb şi roz,
– 2241 –
ale cărui buze roşii şi bărbie catifelată ar

fi fost uşor umbrite de un început de
barbă; să adăugăm la asta nişte ochi
căprui, puţin sfielnici care nu aşteaptă
decât să-şi desăvârșească scânteierea,
apoi o talie tot atât de mlădioasă ca a
ducesei, şi vom avea poate o imagine a
acestui tânăr duce, heruvimul cel mai
ideal pe care, cândva, vreo contesă sau
ajutoarele ei l-ar fi împodobit cu o
bonetă de femeie, văzând albeaţa gâtului
său de fildeş.
Vicontele avu slăbiciunea sau
îndrăzneala să rămână…
— Cât eşti de drăguţ, Conrad, că te-
ai gândit la mine în seara asta! spuse
doamna de Lucenay pe tonul cel mai
afectuos, întinzând mâna tânărului duce.
– 2242 –
– Eugen Sue –
Când să-i dea un shake-hand18

verişoarei sale, Clotilda îi întinse mâna şi
îi zise veselă:
— Sărut-o, vere, nu ţi-ai scos
mănuşile.
— Iartă-mă, verişoară, răspunse
adolescentul şi îşi lipi buzele de mâna
catifelată şi fermecătoare ce i se oferea.
— Ce faci astă-seară, Conrad? îl
întrebă doamna de Lucenay, neluând în
seamă câtuşi de puţin prezenta lui
Florestan.
— Nimic; plecând de la dumneata
mă voi duce la club.
— Ba deloc, ne vei însoţi, pe domnul
de Lucenay şi pe mine, la doamna de
Senneval, e ziua ei de primire.
— Verişoară, voi fi foarte fericit să
18 Strângere de mână (engl)
– 2243 –
mă supun ordinelor dumitale.

— Şi apoi, sincer vorbind, nu-mi
place să iei de pe acum deprinderile şi
gustul pentru club. Ai tot ce-ţi trebuie ca
să fii foarte bine primit în societate.
Trebuie deci să o frecventezi mai mult.
— Da, dragă verişoară.
— Şi fiindcă sunt faţă de dumneata
aproape ca o bunică, dragul meu
Conrad, sunt hotărâtă să fiu foarte
exigentă. Eşti emancipat, e drept, dar
cred că vei mai avea încă multă vreme
nevoie de tutelă şi va trebui să te
hotărăşti s-o accepţi pe a mea.
— Cu bucurie, din toată inima,
verişoară. Răspunse repede tânărul
duce.
Nu se poate descrie furia mută a lui
Florestan, care stătea tot în picioare,
– 2244 –
– Eugen Sue –
rezemat de cămin.
Nici ducele, nici Clotilda nu-i
acordau vreo atenţie. Ştiind cât de
repede lua hotărâri doamna de Lucenay,
îşi închipui că împinge îndrăzneala şi
dispreţul până la a voi pe loc şi în faţa
lui să înceapă a cocheta cu domnul de
Montbrison.
Dar nu era nimic din toate astea:
ducesa avea pentru vărul ei o dragoste
maternă, aproape că-l văzuse născându-
se. Dar tânărul duce era atât de frumos,
părea atât de fericit de cordiala primire
ce-i făcuse vara lui, încât gelozia, sau
mai exact trufia lui Florestan crescu,
inima lui sângera sub crudele muşcături
ale invidiei ce-i inspira
Conrad de Montbrison oare, bogat şi
fermecător, intra atât de victorios în acea
– 2245 –
viaţă de plăceri, de vrajă şi de petreceri,

din care el ieşea ruinat, terfelit,
dispreţuit şi dezonorat.
Vicontele de Saint-Rémy era curajos,
avea acel curaj calculat, ca să zicem aşa,
care face ca din furie sau trufie să
înfrunte un duel dar, stricat şi corupt, nu
avea acea bărbăţie a inimii care se
împotriveşte relelor înclinări, sau pe
aceea care îţi dă cel puţin energia
necesară de a scăpa de blam printr-o
moarte voluntară.
Furios din cauza dispreţului diabolic
al ducesei, crezând că vede în tânărul
duce de Montbrison un rival, se hotărî să
facă uz de obrăznicie faţă de doamna de
Luceauy şi, dacă era nevoie, să-i caute
ceartă lui Conrad.
Ducesa, enervată de îndrăzneala lui
– 2246 –
– Eugen Sue –
Florestan, nici nu se uita la el, iar

domnul de Montbrison, în zelul lui
pentru vară-sa, uitând bunele maniere,
nici nu salutase şi nici nu adresase vreun
cuvânt vicontelui, deşi îl cunoştea.
Acesta, înaintând spre Conrad, care
stătea cu spatele la el, îi atinse uşor
braţul şi îi spuse pe un ton sec şi
batjocoritor:
— Bună seara, domnule… iartă-mă
că nu te-am văzut până acum.
Domnul de Montbrison, dându-şi
seama de lipsa lui de politeţe, se întoarse
repede şi spuse prieteneşte vicontelui:
— Domnule, sunt foarte încurcat,
într-adevăr… dar sper că vara mea, care
e cauza lipsei mele de atenţie, va binevoi
să mă scuze faţă de dumneata… şi…
— Conrad, interveni ducesa, scoasă
– 2247 –
din răbdări de îndrăzneala lui Florestan

care continua să rămână şi să-l înfrunte
pe tânăr. Bine, bine, fără scuze, nu e
nevoie…
Domnul de Montbrison, crezând că
vara lui îl dojeneşte în glumă că e prea
formalist, zise vicontelui care pălise de
furie:
— Nu mai stăruiesc, domnule,
deoarece vara mea mă opreşte… După
cum vezi, tutela ei a şi început.
— Şi această tutelă nu se va opri
aici… scumpul meu domn, fii sigur. Aşa
că în temeiul acestei hotărâri (pe care
doamna ducesă se va grăbi să o
îndeplinească, nu mă îndoiesc) şi, având
aceasta în vedere, mă gândesc să-ţi fac o
propunere…
— Mie, domnule? se miră Conrad
– 2248 –
– Eugen Sue –
care începuse să fie surprins de tonul

ironic al lui Florestan.
— Chiar dumitale… Plec peste
câteva zile la legaţia din Gerolstein,
unde sunt ataşat… Vreau să-mi lichidez
casa complet mobilată şi grajdurile mele
cu cele necesare. Dumneata ai nevoie de
aşa ceva.
Şi vicontele accentua cu intenţie
asupra acestor din urmă cuvinte,
uitându-se la doamna de Lucenay şi
reluă:
— Ar fi foarte nostim… nu e aşa,
doamnă ducesă?
— Nu te înţeleg, domnule, spuse
domnul de Montbrison, din ce în ce mai
mirat.
— Îţi voi spune, Conrad, de ce nu
poţi primi oferta ce ţi se face, interveni
– 2249 –
din nou Clotilda.

— Şi de ce n-ar putea domnul primi
oferta mea, doamnă ducesă?
— Dragă Conrad, ceea ce ţi se
propune să cumperi este de pe acum
proprietatea altora… înţelegi? Vei avea
neajunsul de a fi jefuit ca în codru.
Florestan îşi muşcă buzele de furie.
— Luaţi seama, doamnă! strigă el.
— Cum? Ameninţări… aici…
domnule! strigă Conrad.
— Haide, Conrad, nu-l băga în
seamă, spuse doamna de Lucenay, luând
cu un calm desăvârşit o bomboană dintr-
o cutioară; un om onorabil nu trebuie şi
nici nu se poate compromite cu domnul.
Dacă ţine, îţi voi spune şi de ce.
Ar fi urmat poate o teribilă scenă,
dacă cele două canaturi ale uşii nu s-ar fi
– 2250 –
– Eugen Sue –
deschis din nou, şi domnul duce de

Lucenay n-ar fi intrat zgomotos, violent,
aiurit, ca de obicei.
— Cum, dragă, te-ai şi îmbrăcat?
întrebă el, dar e colosal, e
surprinzător!… Bună seara, Saint-Rémy,
bună seara, Conrad… Ah! Aveţi în faţă
pe cel mai disperat dintre oameni…
adică nu mai dorm, nu mai mănânc, m-
am abrutizat, nu mă pot obişnui cu
gândul… Bietul d’Harville, ce
nenorocire!
Şi domnul de Lucenay, lăsându-se
într-un fotoliu cu două rezemători, îşi
aruncă pălăria cu un gest de disperare,
scoţând exclamaţii dezolante.
Enervarea lui Conrad şi a lui
Florestan putu să se potolească, fără ca
domnul de Lucenay, de altfel omul cel
– 2251 –
mai puţin clarvăzător din lume, să fi

observat ceva.
Doamna de Lucenay, nu fiindcă ar fi
fost stânjenită, – ne este cunoscut faptul
că era o femeie care ştia totdeauna să
iasă din încurcătură – dar pentru că
prezenţa lui Florestan îi era pe cât de
penibilă, pe atât de nesuferită, se adresă
ducelui:
— Putem porni, dacă vrei: doresc să
i-l duc pe Conrad doamnei de Senneval.
— Nu, nu, nu! începu să ţipe ducele
apucând o pernă şi lovind-o puternic cu
amândoi pumnii, spre marea
surprindere a Clotildei care, la strigătele
neaşteptate ale soţului, sări de la locul ei.
— Doamne, Doamne, ce ai? M-ai
speriat.
— Nu! repetă ducele şi, dând la o
– 2252 –
– Eugen Sue –
parte perna, se ridică brusc şi începu să

se plimbe gesticulând. Nu mă pot
deprinde cu gândul că bietul d’Harville
a murit; dar dumneata, Saint-Rémy, ce
spui de toate astea?
— Într-adevăr, e o întâmplare
groaznică! răspunse vicontele care,
turbând încă de mânie, căuta privirea
domnului de Montbrison; dar acesta,
după ultimele cuvinte ale ducesei, nu
din lipsă de inimă, dar din mândrie, îşi
întoarse ochii de la un om atât de
compromis.
— Te implor, spuse soţului ei ducesa
ridicându-se, nu regreta că domnul
d’Harville în chip atât de zgomotos, şi
mai ales atât de ciudat… Sună, te rog, şi
cheamă personalul.
— Şi când te gândeşti, reluă domnul
– 2253 –
de Lucenay, trăgând de cordonul

clopoţelului că, acum trei zile, d’Harville
era plin de viaţă şi de sănătate…
Aceste trei strigăte din urmă fură
întovărăşite de trei smucituri atât de
violente, încât cordonul se desprinse de
arcul de sus, căzu pe un candelabru cu
lumânări aprinse, din care răsturnă
două: una din ele se opri pe cămin,
spărgând o minunată cupă veche de
porţelan de Sèvres, cealaltă lumânare se
rostogoli în faţa căminului pe un covor
de hermină care, luând foc, fu stins
aproape imediat de piciorul lui Conrad.
În aceeaşi clipa, doi valeţi de
cameră, alarmaţi de acest zgomot
formidabil, sosiră în grabă şi îl găsiră pe
domnul de Lucenay cu cordonul
clopoţelului în mână, pe ducesă râzând
– 2254 –
– Eugen Sue –
în hohote de ridicola degringoladă a

lumânărilor şi pe domnul de Montbrison
împărtăşind ilaritatea verişoarei lui.
Numai domnul de Saint-Rémy nu
râdea.
Ducele, deprins cu asemenea
accidente, rămase nepăsător. Azvârli
cordonul unuia dintre servitori şi
porunci.
— Să tragă la scară trăsura doamnei.
Clotilda, puţin mai liniştită, reluă:
— Într-adevăr, domnule, numai
dumneata eşti în stare să mă faci să râd
de un eveniment atât de tragic.
— Tragic!… Mai bine spune
groaznic, înspăimântător. De ieri, mă
gândesc câţi oameni există, chiar în
familia mea, pe care aş fi dorit să-i văd
murind în locul acestui biet d’Harville.
– 2255 –
Nepotul meu d’Emberval, de pildă, care

te scoate din răbdări cu bâlbâitul lui; sau
chiar mătuşa dumitale Merinville, care-ţi
vorbeşte mereu de nervii ei, de durerea
ei de cap şi care-ţi înghite în fiecare zi, în
aşteptarea cinei, o supă oribilă, ca o
portăreasă de rând. Spune, ţii mult la
mătuşa dumitale Merinville?
— Lasă astea, eşti deplasat! spuse
ducesa ridicând din umeri.
— Dar e adevărat, răspunse ducele,
aş sacrifica douăzeci de indiferenţi
pentru un prieten… Nu e aşa, Saint-
Rémy ?
— Fără-ndoială.
— E ca povestea aia cu croitorul. O
ştii, Conrad?
— Nu. N-o ştiu.
— Ai să-i înţelegi îndată tâlcul. Un
– 2256 –
– Eugen Sue –
croitor este condamnat la spânzurătoare.

Era singurul croitor în târg. Ce fac
locuitorii? îi spun judecătorului:
„Domnule judecător, n-avem decât un
croitor, dar avem trei cizmari; dacă vă
este totuna, să spânzuraţi pe unul din ei
în locul croitorului, nouă ne ajung doi
cizmari.“ Ai înţeles comparaţia, Conrad?
— Da, am înţeles-o.
— Şi dumneata, Saint-Rémy?
— Şi eu.
— Trăsura doamnei ducese! anunţă
unul din feciori.
— Ah! dar de ce nu ţi-ai pus
diamantele? exclamă deodată domnul
de Lucenay. La rochia asta s-ar fi potrivit
foarte bine.
Domnul de Saint-Rémy tresări.
— Măcar de rândul ăsta; ieşim doar
– 2257 –
în lume atât de rar împreună, mi-ai fi

putut face onoarea diamantelor
dumitale. Ce frumoase sunt diamantele
ducesei… Le-ai văzut, Saint-Rémy?
— Da… domnul le cunoaşte foarte
bine! spuse Clotilda repede, apoi
adăugă: Dă-mi braţul, Conrad!
Domnul de Lucenay o însoţi pe
ducesă urmat de Saint-Rémy care abia
îşi mai stăpânea mânia.
— Nu vii cu noi la Senneval, Saint-
Rémy? îl întrebă domnul de Lucenay.
— Nu… mi-e imposibil, răspunse el
repezit.
— Vezi, Saint-Rémy, doamna de
Senneval, iată încă o fiinţă… ce spun,
una?… două, pe care le-aş jertfi bucuros,
fiindcă şi bărbatul ei e pe lista mea.
— Care listă?
– 2258 –
– Eugen Sue –
— Aceea a persoanelor pe care le-aş

fi văzut murind fără să-mi pese, numai
ca d’Harville să ne fi rămas.
În clipa în care, în anticameră,
domnul de Montbrison o ajuta pe
ducesă să-şi pună mantila, domnul de
Lucenay, adresându-se vărului său, îi
zise:
— Deoarece tot vii cu noi, Conrad,
spune trăsurii tale să ne urmeze… afară
numai dacă domnul Saint-Rémy nu vine
cu noi. Atunci îmi daţi şi mie un loc şi vă
voi povesti încă una bună, care e tot atât
de savuroasă ca şi aceea cu croitorul.
— Mulţumesc, spuse rece Saint-
Rémy, nu vă pot însoţi.
— Atunci la revedere, dragul meu…
Dar ce, te-ai certat cu soţia mea? Uite că
se urcă în trăsură fără să-ţi spună o
– 2259 –
vorbă.
Într-adevăr, trăsura ducesei era trasă
la scară şi ea urcă grăbită.
— Dar vărul meu? întrebă Conrad,
aşteptându-l din deferenţă pe domnul
de Lucenay.
— Hai, urcă o dată, urcă! îl îndemnă
ducele care, oprit o clipă pe treaptă,
admira elegantul echipaj al vicontelui.
— Sunt roibii dumitale, Saint-Rémy?
— Da…
— Şi trupeşul dumitale Edwards…
Ce alură!… Iată ce se cheamă un vizitiu
de casă mare!… Uite ce bine stăpâneşte
caii!… Trebuie să fim drepţi, numai
îndrăcitul ăsta de Saint-Rémy are tot ce e
mai bun.
— Doamna de Lucenay şi vărul ei te
aşteaptă, dragă, spuse Saint-Rémy cu
– 2260 –
– Eugen Sue –
amărăciuni.
— E adevărat:.. Sunt un rău-crescut!
La revedere, Saint-Rémy… Ah! Uitasem,
adăugă ducele oprindu-se în locul
peronului: dacă n-ai nimic mai bun de
făcut, vino să cinezi cu noi, mâine, lordul
Dudley mi-a trimis din Scoţia nişte
cocoşi de munte. Închipuieşte-ţi că e
ceva monstruos… Ne-am înţeles, nu e
aşa?
Şi ducele se urcă alături de soţia lui
şi de Conrad.
Saint-Rémy rămase singur pe peron
şi îi văzu plecând.
Trăsura lui trase şi ea la scară.
Se trânti pe perne, aruncând o
privire de furie, de ură şi de deznădejde
acestui palat în care intrase atât de des
ca stăpân şi pe care îl părăsea acum
– 2261 –
alungat în mod ruşinos.

— Acasă! se răsti el.
— Acasă! repetă lui Edwards valetul
însoţitor închizând portiera.
E uşor de înţeles care erau gândurile
amare şi triste ale lui Saint-Rémy când
ajunse acasă.
— De cum intră, Boyer, care îl
aştepta sub peristil, îi zise:
— Domnul conte îl aşteaptă sus pe
domnul viconte.
— Bine..
— Mai e o persoană căreia domnul
viconte i-a dat întâlnire pentru orele
zece: domnul Petit-Jean…
— Bine, bine…
„Oh! ce seară!“ îşi zise Florestan
urcând la etaj pentru a-şi întâlni tatăl
care îl aştepta în salonul de sus, unde
– 2262 –
– Eugen Sue –
avusese loc convorbirea de dimineaţă.

— Mii de scuze, tată, că nu am fost
acasă la sosirea dumitale… dar…
— Omul care are la el acea poliţă
falsă e aici? întrebă contele
întrerupându-l.
— Da, tată, e jos.
— Spune-i să urce…
Florestan sună, Boyer apăru.
— Spune domnului Petit-Jean să
urce.
— Da, domnule viconte.
Şi Boyer ieşi.
— Cât eşti de bun, tată, să-ţi
aminteşti de făgăduiala ce mi-ai făcut.
— Îmi amintesc totdeauna de ceea ce
făgăduiesc…
— Câtă recunoştinţă!… Cum ţi-aş
putea vreodată dovedi…
– 2263 –
— Am vrut ca numele meu să nu fie

dezonorat… Şi nu va fi…
— Nu va fi!… Nu… şi nu va mai fi
niciodată, ţi-o jur, tată…
Contele se uită la fiul său cu o
privire ciudată, apoi repetă:
— Nu, nu va mai fi niciodată!. Şi
adăugă cu ironie: Oare eşti profet?
— Citesc această hotărâre în inima
mea.
Tatăl lui Florestan nu răspunse
nimic.
Se plimba în lungul şi-n latul odăii,
cu mâinile băgate în buzunarele
redingotei sale lungi.
Era palid.
— Domnul Petit-Jean, anunţă Boyer
introducând un bărbat cu o figură de
rând, josnică şi vicleană.
– 2264 –
– Eugen Sue –
— Unde e poliţa aceea? întrebă

contele.
— Iat-o, domnule, răspunse Petit-
Jean (omul de paie al lui Jacques
Ferrand, notarul), întinzând contelui
hârtia.
— Asta e? se adresă acesta fiului
său, arătându-i din ochi poliţa.
— Da. Tată
Contele scoase din buzunarul vestei
douăzeci şi cinci de hârtii a câte o mie de
franci, le înmână fiului său. Şi îi spuse:
— Plăteşte!
Florestan plăti şi luă poliţa cu un
adânc suspin de uşurare.
Domnul Petit-Jean puse cu grijă
banii într-un vechi portofel şi salută.
Contele de Saint-Rémy ieşi cu el din
salon, în timp ce Florestan rupea cu
– 2265 –
prudenţa poliţa.
— Cel puţin îmi rămân cei douăzeci
şi cinci de mii de franci ai Clotildei. Dacă
nu se descoperă nimic, e o consolare.
Dar cum s-a purtat cu mine!… Oare ce o
fi având tatăl meu să-i spună lui Petit-
Jean?
Zgomotul unei chei, întoarsă de
doua ori în broască îl făcu pe viconte să
tresară.
Tatăl reveni. Era şi mai palid decât
înainte.
— Mi se pare, tată că am auzit
încuindu-se uşa biroului meu.
— Da, eu am încuiat-o.
— Dumneata, tată? Şi pentru ce?
întrebă Florestan mirat.
— Îţi voi spune.
Şi contele se aşeză astfel încât fiul
– 2266 –
– Eugen Sue –
său să nu poată ieşi pe scara secretă care

ducea la parter.
Florestan, neliniştit, începea să
remarce atitudinea ciudata a tatălui sau
şi îi urmărea, bănuitor, toate mişcările.
Fără să-şi poată explica de ce, simţea o
groază nelămurita.
— Tată… ce ai?
— Azi-dimineaţă văzându-mă,
singurul dumitale gând a fost
următorul: tata nu va îngădui să mi se
necinstească numele şi va plăti, dacă voi
izbuti să-l ameţesc cu câteva vorbe de
căinţă prefăcută.
— Ah! Cum poţi crede că…
— Nu mă întrerupe… Nu m-ai
amăgit: dumneata nu mai ai nici
pudoare, nici păreri de rău, nici
remuşcări; eşti viciat până în fundul
– 2267 –
inimii, n-ai avut niciodată un simţământ

cinstit; n-ai furat, atâta vreme cât ai avut
cu ce să-ţi satisfaci capriciile, asta
înseamnă corectitudinea oamenilor
bogaţi de teapa dumitale; apoi au
început potlogăriile, pe urmă josniciile,
după aceea crima, falsul. Asta nu e decât
prima perioadă a vieţii dumitale… ea o
încă frumoasă şi curată faţă de cea care
te-ar aştepta…
— Dacă nu mi-aş schimba purtările,
o recunosc, dar mi le voi schimba, tată,
ţi-am jurat asta.
— Nu te vei schimba…
— Dar…
— Nu te vei schimba… Alungat din
societatea în care ai trăit până acum, vei
deveni curând un infractor de categoria
mizerabililor în mijlocul cărora vei fi
– 2268 –
– Eugen Sue –
azvârlit, hoţ, fără putinţă de scăpare…

şi, la nevoie, asasin, iată-ţi viitorul.
— Eu, asasin?
— Da, pentru că eşti laş!
— Am avut dueluri şi am dovedit…
— Îţi spun că eşti laş! Ai preferat
ticăloşia în locul morţii! Va veni o zi în
care, ca să ascunzi vina noilor dumitale
nelegiuiri, vei ridica viaţa altora. Asta nu
trebuie şi nici nu vreau să se întâmple.
Am sosit la vreme ca să salvez cel puţin
de acum înainte onoarea numelui meu
în, faţa întregii lumi. Trebuie să existe un
sfârşit.
— Cum adică, tată?… Ce vrei să
spui? strigă Florestan din ce în ce mai
îngrozit de expresia înspăimântătoare a
chipului bătrânului şi de paloarea lui
crescândă.
– 2269 –
Deodată, în uşa biroului răsunară

bătăi puternice. Florestan făcu o mişcare
ca să meargă să deschidă, pentru a pune
o dată capăt unei scene ce-l înspăimânta,
dar contele îl prinse cu o mână de fier şi-
l ţinu pe loc.
— Cine bate? întrebă contele.
— În numele legii, deschideţi!
Deschideţi! rosti o voce.
— Deci falsul acesta nu era ultimul?
şopti contele copleşit de revoltă,
privindu-şi cu severitate fiul.
— Ba da, tată… ţi-o jur, răspunse
Florestan încercând zadarnic să se
elibereze din strânsoarea puternică a
tatălui său.
— În numele legii, deschideţi!…
repetă glasul.
— Ce doriţi? întrebă contele.
– 2270 –
– Eugen Sue –
— Sunt comisarul de poliţie, vin să

operez o percheziţie pentru un furt de
diamante de care o acuzat domnul de
Saint-Rémy. Domnul Baudoin, bijutierul,
are dovezi. Dacă nu deschideţi,
domnule, voi fi nevoit să sparg uşa.
— Iată-te şi hoţ! Deci nu m-am
înşelat, zise contele cu glas înăbuşit.
Veneam să te omor, dar am întârziat
prea mult.
— Să mă omori?
— Destulă dezonoare pentru numele
meu, să isprăvim; am aici două
pistoale… îţi vei zbura creierii… de nu,
ţi-i voi zbura eu şi voi spune că te-ai
omorât din disperare, ca să scapi de
ruşine.
Şi contele, cu un înfricoşător sânge
rece, scoase din buzunar un revolver şi îl
– 2271 –
întinse fiului său, zicându-i:

— Haide, isprăveşte odată, dacă nu
eşti un laş!
După noi şi inutile sforţări de a
scăpa din mâinile contelui, Florestan,
livid, se dădu înapoi cuprins de spaimă.
După privirea teribilă, neînduplecată a
tatălui său înţelese că nu se putea
aştepta la nicio îngăduinţă din partea
lui.
— Tată! strigă el.
— Trebuie să mori!
— Mă căiesc!…
— E prea târziu! Auzi, oamenii
sparg uşa!
— Îmi voi ispăşi greşelile!
— Vor intra dintr-un moment într-
altul! Deci trebuie să te omor eu?
— Fie-ţi milă…
– 2272 –
– Eugen Sue –
— Uşa cedează, tu ai vrut-o! Şi

contele propti gura armei de pieptul lui
Florestan.
După zgomotul de afară, părea că
într-adevăr uşa biroului nu va mai
rezista mult.
Vicontele se văzu pierdut.
O hotărâre subită şi disperată îi veni
în minte. Nu se mai lupta cu tatăl său şi
spuse cu tot atâta hotărâre cât şi
resemnare:
— Ai dreptate tată… dă-mi arma.
Destul oprobiu pe numele meu, viaţa
care mă aşteaptă e groaznică, nu mai
merită să mă zbat pentru ea. Dă-mi
arma. Vei vedea dacă sunt sau nu laş.
Şi întinse mâna spre revolver.
— Dar cel puţin o vorbă, o singură
vorbă de îmbărbătare, de milă, la
– 2273 –
despărţire, adăugă Florestan.

Şi buzele sale tremurânde, paloarea,
chipul său răvăşit, trădau emoţia
cumplită a acestei clipe supreme.
„Dar dacă e totuşi fiul meu? gândi
contele îngrozit, şovăind să-i întindă
pistolul. Dacă e fiul meu, cu atât mai
puţin trebuie să preget în faţa acestui
sacrificiu.“
O trosnitură puternică, şi uşa
biroului cedă.
— Tată… vor intra… Oh! îmi dau
acum seama că moartea e o binefacere.
Mulţumesc. Mulţumesc… dar cel puţin
dă-mi mâna şi iartă-mă!…
Cu toată asprimea lui, contele nu se
putu opri de a tresări şi de a spune cu
vocea sugrumată:
— Te iert.
– 2274 –
– Eugen Sue –
— Tată… uşa se deschide… du-te la

ei… cel puţin să nu te bănuiască… Şi
apoi, dacă ajung aici, mă vor împiedica
să sfârşesc… Adio…
Paşii mai multor persoane se auziră
din încăperea alăturată.
Florestan îşi propti pistolul în
dreptul inimii.
Lovitura porni în clipa în care
contele, ca să nu asiste la acel oribil
spectacol, îşi întoarse capul şi ieşi repede
din salon, ale cărui draperii se închiseră
în urma lui.
La zgomotul detunăturii, la vederea
contelui, palid şi cu privirea rătăcită,
comisarul se opri brusc în pragul uşii,
făcând semn agenţilor lui să nu
înainteze.
Anunţat de Boyer că vicontele se
– 2275 –
închisese în cameră cu tatăl lui,

magistratul înţelese totul şi respectă
această mare durere.
— Mort! strigă contele, ascunzându-
și faţa în mâini, mort! repetă el zdrobit. E
drept, mai bine moartea decât
dezonoarea, dar e groaznic!
— Domnule, replică trist
magistratul, după câteva clipa de tăcere,
cruţaţi-vă de a asista la acest dureros
spectacol, părăsiţi casa asta… Acum nu-
mi rămâne decât să îndeplinesc o altă
îndatorire, şi mai grea decât aceea care
m-a adus aici.
— Aveţi dreptate, spuse domnul de
Saint-Rémy. Cât despre victima furtului,
îi puteţi spune să se prezinte la domnul
Dupont, bancher.
— Strada Richelieu… e foarte
– 2276 –
– Eugen Sue –
cunoscut, răspunse magistratul.

— La cât sunt evaluate diamantele
furate?
— La aproape treizeci de mii de
franci, domnul meu. Persoana care le-a
cumpărat şi prin care furtul a fost
descoperit, a plătit această sumă fiului
dumneavoastră.
— O voi putea acoperi şi pe asta,
domnule. Bijutierul să se găsească
poimâine la bancherul meu, mă voi
înţelege cu el.
Comisarul se înclină.
Contele ieşi.
După plecarea contelui, magistratul,
foarte tulburat de această scenă
neaşteptată, se îndreptă încet spre salon
şi, emoţionat, dădu perdelele în lături.
— Nimeni! strigă el încremenit,
– 2277 –
cercetând din ochi salonul şi nevăzând

nicio urmă a tragicei întâmplări care
trebuia să fi avut loc. Apoi, observând o
uşă mascată în tapetul odăii, zori într-
acolo. Era încuiată pe dinăuntru şi dădea
spre o scară secretă.
— Ne-a înşelat… O fi fugit pe aici!
strigă el cu dispreţ.
Într-adevăr, în faţa tatălui său,
vicontele îşi pusese pistolul în dreptul
inimii, dar trăsese apoi cu multă
îndemânare în gol, sub braţ, şi dispăruse
repede.
Cu toate stăruitoarele cercetări în
toată casa, Florestan nu putu fi găsit.
În timpul convorbirii comisarului cu
tatăl lui, vicontele trecuse repede prin
budoar, în seră, apoi în străduţa pustie
şi, în sfârşit în Champs-Elysées.
– 2278 –
– Eugen Sue –
Capitolul 10
BUN RĂMAS
„Am crezut, am văzut, şi plâng.

Wordsworth
În ziua următoare celeia în care

contele Saint-Rémy fusese atât de
nedemn dejucat de fiul său, o scenă
emoţionantă se petrecea la Saint-Lazare,
în ora de pauză a deţinutelor.
În ziua aceea, în timpul plimbării
celorlalte deţinute, Floarea-Mariei şedea
pe o bancă lângă bazinul curţii, numită
acum „banca Guristei“; printr-un fel de
înţelegere tacită, deţinutele îi cedau acest
loc, preferat de ea, căci înrâurirea
binefăcătoare a fetei crescuse şi mai
– 2279 –
mult.
Guristei îi plăcea această bancă,
deoarece muşchiul care catifela ghizdul
bazinului îi amintea întrucâtva verdele
câmpiilor, după cum apa limpede îi
evoca pârâiaşul din satul Bouqueval.
Pentru privirile îndurerate ale
prizonierului, o tufă de iarbă e o pajişte,
o floare, o grădină.
Încrezătoare în făgăduielile
afectuoase ale doamnei d’Harville,
Floarea-Mariei aştepta de două zile să
părăsească Saint-Lazare.
Deşi nu avea niciun motiv să se
neliniştească de întârzierea ieşirii ei din
închisoare, fata, obişnuită cu
nenorocirea, aproape că nu mai
nădăjduia să fie cândva liberă…
De când se înapoiase printre acele
– 2280 –
– Eugen Sue –
creaturi al căror aspect şi fel de a vorbi îi

răscoleau, în suflet, amintirea ruşinoasă,
de nevindecat, a primei ei existenţe,
tristeţea Floarei-Maria devenise şi mai
copleşitoare.
Dar mai era ceva.
Un nou motiv de tulburare, de
mâhnire, aproape de spaimă, provenea
din exaltarea pătimaşă a recunoștinței ei
pentru Rudolf.
Lucru bizar! Ea nu vedea adâncimea
prăpastiei în care fusese scufundată,
decât ca să măsoare distanţa ce o separa
de acel om a cărui măreţie i se părea
supraomenească, de acel om de o
bunătate atât de nobilă şi tot odată de o
asprime atât de neînduplecată faţă de cei
răi.
Cu tot respectul care învăluia
– 2281 –
această adoraţie, câteodată, vai! Floarea-

Mariei se temea că recunoaşte în acest
sentiment simptomele dragostei, dar o
dragoste pe cât de ascunsă, pe atât de
profundă, pe cât de castă, pe atât de
deznădăjduită.
Nefericita copilă nu putuse desluşi
în inima ei această taină cumplită, decât
după convorbirea cu doamna d’Harville,
înamorată şi ea de Rudolf, cu o patimă
pe care el o ignora.
După plecarea şi făgăduielile
marchizei, Floarea-Mariei ar fi trebuit să
exalte de bucurie, gândindu-se la
prietenii ei de la Bouqueval, la Rudolf,
pe care avea să-l revadă…
N-a fost nimic din toate astea.
Inima i se strânse de durere. Îi
reveneau mereu în minte vorbele aspre,
– 2282 –
– Eugen Sue –
privirile trufaşe, cercetătoare ale

doamnei d’Harville, când biata
prizonieră vorbise, cu entuziasm, de
binefăcătorul ei.
Printr-o ciudată intuiţie, Gurista
surprinsese o parte din taina doamnei
d’Harville.
„Exaltarea recunoştinţei mele pentru
domnul Rudolf a jignit-o pe această
tânără doamnă atât de frumoasa şi de un
rang atât de ridicat, gândi Floarea-
Mariei… Acum înţeleg asprimea
vorbelor ei; ele exprimau o gelozie
dispreţuitoare…“
Vocea sângelui, atât de contestată,
mută, neştiută sau nerecunoscută, se
face câteodată auzită; aceste efluvii de
duioşie pătimaşă, care o atrăgeau pe
Floarea-Mariei spre Rudolf şi de care se
– 2283 –
înspăimânta fiindcă, în candoarea ei, le

denatura caracterul, aceste porniri
rezultau din unele tainice înclinări, pe
cât de evidente pe atât de inexplicabile,
cum ar fi asemănarea chipurilor…
Într-un cuvânt, dacă Floarea-Mariei
ar fi aflat că e fiica lui Rudolf, şi-ar fi
explicat via atracţie ce o resimţea pentru
el; atunci, lămurită pe deplin, ar fi
admirat, fără rezerve, frumuseţea tatălui
ei.
Aşa se explică de ce Floarea-Mariei
era atât de abătută, deşi ar fi trebuit să se
aştepte dintr-o clipă într-alta, potrivit
făgăduielii doamnei d’Harville, să
părăsească Saint-Lazare-ul.
Floarea-Mariei, melancolică şi
gânditoare, şedea deci pe o bancă lângă
bazin, privind cu un fel de curiozitate
– 2284 –
– Eugen Sue –
absentă jocul câtorva păsărele obraznice

care se zbenguiau pe ghizdul de piatră.
În acel moment, doamna Armand,
inspectoarea intra în grădina închisorii.
După ce o căută cu privirea pe
Floarea-Mariei, veni către ea cu o
înfăţişare mulţumită şi surâzătoare.
— Veste bună, copila mea…
— Adevărat, doamnă? exclamă
Gurista ridicându-se.
— Prietenii dumitale nu te-au uitat
şi ţi-au obţinut eliberarea… Domnul
director a primit înştiinţarea.
— E cu putinţă, doamnă? Ah! Ce
fericire! Dumnezeule!
Şi emoţia Floarei-Maria fu atât de
puternică, încât păli, duse mâna la inimă
ca să-i potolească bătăile şi recăzu pe
bancă.
– 2285 –
— Linişteşte-te, copila mea, adăugă

doamna Armand cu bunătate. Din
fericire asemenea emoţii nu sunt
primejdioase.
— Ah! Doamnă, câtă recunoştinţă!…
—Desigur că doamna marchiză
d’Harville a obţinut: eliberarea
dumitale… A venit o doamnă bătrână cu
misiunea de a te conduce la nişte
persoane care se interesează de
dumneata… Aşteaptă-mă, voi reveni să
te iau, am de dat câteva dispoziţii în
atelier.
Aflând că Gurista a fost graţiată,
celelalte deţinute, departe de a se arăta
geloase de această favoare, îşi
manifestară bucuria: unele o înconjurară
pe Floarea-Mariei şi-şi luară de la ea un
rămas bun plin de afecţiune, felicitând-o
– 2286 –
– Eugen Sue –
că a ieşit atât de repede din închisoare.

Când Floarea-Mariei părăsi temniţa
sub conducerea inspectoarei, aceasta îi
spuse:
— Acum, copila mea, te vei duce la
vestiar, unde vei depune hainele de
deţinută, ca să-ţi reiei straiele ţărăneşti
care, prin simplitatea lor rustică, te
prindeau atât de bine; adio, vei fi
fericită, pentru că te vei găsi sub
protecţia unor oameni onorabili, şi
părăseşti această casa ca să nu te mai
înapoiezi niciodată… Dar, iată, nu sunt
deloc cuminte, adăugă doamna Armand,
ai cărei ochi se umplură de lacrimi, mi-e
peste putinţă să-ţi ascund cât mă
apropiasem de dumneata, biată micuţă!
Apoi, văzând că ochii Floarei-Maria se
înlăcrimaseră şi ei, inspectoarea
– 2287 –
continuă: Nu te vei supăra pe mine că-ţi

fac plecarea atât de grea?
— Vai! Doamnă… Oare nu
mulţumită recomandaţiei dumitale acea
tânără doamnă, căreia îi datorez
libertatea, s-a interesat de soarta mea?
— Da, şi sunt fericită de ceea ce am
făcut; presimţirile mele nu m-au înşelat.
În acea clipă se auzi sunetul unui
clopot…
— Ora de lucru a atelierelor, trebuie
să mă duc… Adio, încă o dată adio,
scumpa mea copilă!…
Şi doamna Armand, tot aşa de
emoţionată ca Floarea-Mariei, o
îmbrăţişă afectuos; apoi se adresă unuia
dintre funcţionarii închisorii:
— Conduceţi-o pe domnişoara la
vestiar.
– 2288 –
– Eugen Sue –
După un sfert de ceas, Floarea-

Mariei, îmbrăcată în port ţărănesc, aşa
cum o văzusem la ferma de la
Bouqueval, intra la grefă, unde o aştepta
doamna Séraphin…
Menajera notarului Jacques Ferrand
venise să o ia pe această nefericită copilă
ca să o ducă pe insula Culegătorului de
fiare vechi.
Capitolul 11
AMINTIRI
Jacques Ferrand obţinuse uşor

eliberarea Floarei-Maria, formalitate care
depindea de o simplă decizie
administrativă.
Informat de Cucuvaie că Gurista e la
Saint-Lazare, s-a adresat de îndată unuia
– 2289 –
din clienţii lui, om onorabil, cu trecere,

spunându-i că tânăra fată decăzuse la
început, dar acum se pocăia sincer şi,
fiind de curând închisă la Saint-Lazare,
era expusă, prin contactul cu celelalte
prizoniere, să-şi vadă slăbind încrederea
în bunele ei porniri. Această fată, fiindu-
i recomandată de persoane respectabile
care urmează să se ocupe de ea la ieşirea
din închisoare, adăugase Ferrand, îl ruga
pe influentul său client, în numele
moralei, al religiei şi al viitoarei
reabilitări a nefericitei, să ceară
eliberarea ei.
În sfârşit, notarul, pentru a se pune
la adăpost de orice cercetări ulterioare,
stăruia pe lângă clientul său să nu-i
pomenească numele: această dorinţă,
atribuită calităţii plină de discreţie a lui
– 2290 –
– Eugen Sue –
Ferrand, om pe cât de pios, pe atât de

respectabil, fu îndeplinită cu străşnicie:
eliberarea Floarei-Maria fu cerută şi
obţinută, pe numele clientului, care,
culme a amabilităţii, trimisese ordinul
de ieşire direct lui Jacques Ferrand,
pentru ca acesta să-l poată remite
protectorilor fetei.
Doamna Séraphin, remiţând ordinul
directorului închisorii, adăugă că era
însărcinată s-o conducă pe Guristă la
persoanele care vor avea grijă de ea.
După bunele referinţe date de
inspectoare doamnei d’Harville despre
Florea-Mariei, nimeni nu se îndoia că
aceasta îşi datora eliberarea intervenţiei
marchizei.
Menajera notarului nu putea dar
deştepta întru nimic neîncrederea
– 2291 –
victimei sale.
Doamna Séraphin avea, după
împrejurări, ştiind să se prefacă,
înfăţişarea unei femei cumsecade: şi ar fi
fost nevoie de mult spirit de observaţie,
ca să descoperi ceva suspect, fals şi crud
în privirea ei şireată, în surâsul ei ipocrit.
Cu toată marea ei ticăloşie care o
făcuse complicea sau confidenta
nelegiuirilor stăpânului ei, doamna
Séraphin nu se putu opri de a fi
impresionată de frumuseţea candidă a
acestei fete. Pe care ea o dăduse de copil
în puterea Cucuvelei şi pe care o ducea
acum la o moarte sigură.
— Ei bine, scumpa mea domnişoară,
îi zise doamna Séraphin, cu o voce
mieroasă, trebuie să fii foarte mulţumită
că ieşi din închisoare.
– 2292 –
– Eugen Sue –
— Oh! Da, doamnă, şi e desigur

datorită protecţiei doamnei d’Harville,
care a fost aşa de bună cu mine…
— Nu te înşeli… Dar vino, suntem
puţin în întârziere şi avem un drum lung
de făcut.
— Mergem la ferma Bouqueval, la
doamna Georges, nu e aşa, doamnă?
exclamă Gurista.
— Da, desigur, mergem la ţară, la
doamna Georges, spuse menajera ca să
înlăture din mintea Floarei-Maria orice
bănuială: apoi adăugă cu o maliţiozitate
ascunsă: Dar, înainte de a o vedea pe
doamna Georges, te aşteaptă o mică
surpriză: vino, vino, trăsura noastră e
jos. Ce suspin de uşurare o să mai scoţi
când vei ieşi de aici, scumpă
domnişoară! Să mergem… Sluga
– 2293 –
dumneavoastră, domnilor…
Şi doamna Séraphin, după ce-l
salută pe grefier şi pe ajutorul lui, coborî
cu Gurista.
Un gardian venea după ele, ca să
deschidă porţile. Ultima se închisese în
urma lor şi ambele femei se găsiră sub
marea arcadă care dă în cartierul Saint-
Dénis.
Floarea-Mariei se urcă în trăsură cu
doamna Séraphin, care porunci
vizitiului să meargă la Batignolles şi să
oprească la barieră.
Un drum mai scurt ducea de acolo
aproape direct la malul Senei, nu
departe de insulă.
Floarea-Mariei nu cunoştea Parisul,
nu putea deci băga de seamă că trăsură
luase alt drum decât cel spre bariera
– 2294 –
– Eugen Sue –
Saint-Denis. Numai când trăsura se opri

la Batignolles, îi spuse doamnei
Séraphin, care o poftea să coboare:
— Dar mi se pare, doamnă, că nu
suntem pe drumul care duce la
Bouqueval… Şi apoi cum vom merge pe
jos, de aici, până la fermă?
— Tot ce-ţi pot spune, dragă
domnişoară, răspunse prietenos
menajera, este că execut ordinele
binefăcătorilor dumitale… şi că ar fi
foarte supăraţi dacă ai şovăi să mă
urmezi…
— Oh! Doamnă, să nu credeţi aşa
ceva! exclamă Floarea-Mariei! Sunteţi
trimisă de ei, nu voi pune nicio
întrebare… Vă voi urma orbeşte,
spuneţi-mi numai dacă doamna Georges
e sănătoasă.
– 2295 –
— Perfect: sănătoasă!
— Şi domnul Rudolf?
— La fel şi el.
— Deci, îl cunoaşteţi, doamnă?
— Ce curioasă mai e această scumpă
domnişoară, ce curioasă mai el spuse
râzând menajera.
— Aveţi dreptate, iertaţi-mi
întrebările, doamnă. Deoarece mergem
pe jos la locul unde mă conduceţi,
adăugă Floarea-Mariei surâzând, voi
afla curând ceea ce doresc atât de mult
să ştiu.
— Într-adevăr, scumpă domnişoară,
până într-un sfert, de ceas vom fi ajuns.
Menajera lăsând în urmă ultimele
case din Batignolles, o luase, cu Floarea-
Mariei, pe un drum înverzit, străjuit de
arbori. Ziua era căldicică şi frumoasă;
– 2296 –
– Eugen Sue –
soarele, pe jumătate acoperit de norii

purpurii ai amurgului, îşi arunca razele
sale oblice pe înălţimile de la Colombes,
de cealaltă parte a Senei..
Pe măsură ce Floarea-Mariei se
apropia de malurile fluviului, obrajii ei
palizi se colorau uşor; aspira cu deliciu
aerul tare şi proaspăt de câmpie. Plăcuta
ei înfăţişare arăta o satisfacţie atât de
strălucitoare, încât doamna Séraphin îi
zise:
— Pari foarte mulţumită,
domnişoară dragă!
— Oh! Da, doamnă… o voi vedea pe
doamna Georges, poate şi pe domnul
Rudolf…
Apoi, amintirea captivităţii o făcu să
preţuiască şi mai mult fericirea de a fi
liberă, şi exclamă, într-o pornire de
– 2297 –
bucurie copilărească:
— Ah! Doamnă… Uitaţi-vă acolo, în
mijlocul apei, la insula aceea mică,
mărginită de sălcii şi de plopi, cu o
căsuţă albă la malul apei… cât de
fermecătoare trebuie să fie această
aşezare vara, când toţi arborii sunt
acoperiţi de frunze, ce linişte, ce răcoare,
trebuie să fie acolo!…
— Desigur, spuse doamna Séraphin,
cu un surâs enigmatic, sunt mulţumită
că găseşti această insulă atât de
frumoasă!
— De ce, doamnă?
— Pentru că într-acolo mergem.
— În insula aceea?
— Da, asta te surprinde?
— Oarecum, doamnă.
— Şi dacă acolo îţi voi găsi prietenii?
– 2298 –
– Eugen Sue –
— Ce spuneţi?
— Prietenii dumitale adunaţi acolo,
pentru a-ţi sărbători ieşirea din
închisoare. Nu vei fi şi mai plăcut
surprinsă?
— E oare cu putinţă? Doamna
Georges, domnul Rudolf?
— Iată, scumpă domnişoară, sunt
fără apărare; cu micul dumitale aer
nevinovat, mă vei face să spun şi ceea ce
nu trebuie…
— Îi voi revedea… oh! doamnă, cum
îmi bate inima!
— N-o lua atât de repede, îmi dau
seama de nerăbdarea dumitale, dar de-
abia pot să mă ţin după dumneata,
nebunatecă mică ce eşti…
— Iertaţi-mă, doamnă, sunt aşa de
grăbită s-ajung acolo…
– 2299 –
— E foarte natural, nu-ţi fac o dojană

din asta, dimpotrivă…
— Iată că drumul e în pantă, e cam
greu de străbătut, vreţi să vă dau braţul,
doamnă?
— Nu te refuz, scumpa mea…
pentru că eşti uşurică şi sprintenă, pe
când eu sunt bătrână.
Vom părăsi acum pe doamna
Séraphin şi pe victima ei pe drumul care
duce la malul Senei.
Le vom ajunge pe amândouă peste
câteva minute la insula zisă „du
Ravageur“.
Capitolul 12
LUNTREA
— Ei, cum, pleci?

– 2300 –
– Eugen Sue –
— Să plec, să nu mai aud

nobilele dumitale cuvinte!
Nu, mă jur pe Dumnezeu, rămân
aici, stăpâne..
(Wolfgang, sc. II)
În timpul nopţii, aspectul insulei,

locuită de familia Marțial, era sinistră;
dar învăluită de strălucirea soarelui,
nimic mai luminos ca această aşezare
blestemată.
Mărginită de salcâmi şi plopi,
aproape în întregime acoperită de o
iarbă deasă prin care şerpuiau câteva
poteci cu nisip galben, insula cuprindea
o mică grădină de zarzavat și un număr
destul de mare de pomi fructiferi. În
mijlocul acestei livezi, se vedea baraca
acoperită cu stuf, în care Marțial voia să
– 2301 –
se retragă împreună cu François şi

Amandine. De partea aceea, insula se
sfârşea cu un fel de parapet alcătuit din
bârne groase destinate să oprească
prăvălirea pământului.
În fața casei, foarte aproape de
debarcader, se boltea un umbrar de şipci
verzi, care susţineau, în timpul verii,
crengile de viţă sălbatică şi de hamei, un
chioşc de verdeaţă sub care se aşezau
vara mesele băutorilor.
La una din extremităţile casei, o
magazie de lemne vopsită în alb,
acoperită de olane şi având deasupra un
pod, constituia o aripă mult mai joasă
decât corpul clădirii principale. Foarte
aproape, deasupra acestei aripi, se zărea
o fereastră cu obloanele căptuşite cu
plăci de tablă, întărite în afară cu doi
– 2302 –
– Eugen Sue –
drugi de fier transversali, pe care nişte

scoabe puternice le fixau de zid.
Trei bărci se clătinau legate de pari
mari bătuţi în apă.
Ghemuit în fundul uneia din aceste
bărci, Nicolas controla buna funcţionare
a supapei pe care o instalase.
Tărtăcuţa, în picioare pe o banca,
dincolo de umbrar, cu mâna streaşină la
ochi, scruta împrejurimea în direcţia din
care doamna Séraphin şi Floarea-Mariei
trebuiau să sosească la insulă.
— Nu se vede nimeni, nici bătrâna,
nici tânăra, zise Tărtăcuţa, coborând de
pe bancă şi adresându-se lui Nicolas. O
să fie ca ieri! Am pierdut timpul de
florile mărului! Dacă femeile nu sosesc
până într-o jumătate de ceas… va trebui
să plecăm; afacerea aceea cu Braţ-Roşu e
– 2303 –
mai bănoasă, şi el ne aşteaptă.

Mijlocitoarea de diamante urmează să
vină pe la cinci la el, la Champs-Elysées.
Trebuie să fim acolo înaintea ei. Azi de
dimineaţă Cucuvaia ne-a spus-o din
nou…
— Ai dreptate, răspunse Nicolas
ieşind din luntre. S-o lovească trăsnetul
pe bătrâna asta care ne face să aşteptăm
mult şi bine pentru nimic! Supapa
merge… strună. Din amândouă afacerile
s-ar putea să nu ne alegem cu niciuna…
— De altfel, Barbillon şi Braţ-Roşu
au nevoie de noi... ei doi, singuri, nu pot
face nimic.
— E adevărat; căci în timp ce dăm
lovitura, Braţ-Roşu trebuie să stea la
pândă, iar Barbillon nu e destul de
puternic ca să o târască singur pe
– 2304 –
– Eugen Sue –
mijlocitoare în pivniţă… Cât e ea de

bătrână, tot o să se zbată.
— Nu ne spunea oare Cucuvaia în
glumă că-l ţine acolo pe Învăţător „în
pensiune“, adică în pivniţă?
— Nu în asta, în alta care e şi mai
adâncă şi care se inundă când apele
cresc.
— Ce-o mai fi bombănind
Învăţătorul în pivniţa aia! Să stai acolo
de unul singur şi încă și orb!
— Chiar de-ar vedea, încă n-ar avea
mare lucru de văzut: căci acolo e
întuneric beznă.
— Totuna e; când o isprăvi de cântat
ca să-i treacă de urât toate romanţele pe
care le ştie, timpul o să-i pară lung de-a
binelea.
— Cucuvaia spune că-şi trece
– 2305 –
vremea vânând şobolani şi că beciul

mişună de un astfel de vânat.
— Ia spune, Nicolas, fiindcă verii
vorba de ăştia care trebuie să se
plictisească şi să mormăie, reluă
Tărtăcuţa cu un surâs fioros, arătând cu
degetul fereastra căptuşita cu plăci de
tablă, e unul acolo care are de ce să
înjure.
— Aş! doarme… De azi-dimineaţă
nu mai ciocăneşte... şi câinele lui a
amuţit.
— Poate că l-a sugrumat ca să-l
mănânce; de două zile trebuie să fi
turbat amândoi de foame şi de sete
acolo.
— Îi priveşte… Marţial n-are decât
s-o mai ducă aşa, dacă asta îi face
plăcere. Când o crăpa… o să se spună că
– 2306 –
– Eugen Sue –
a murit de vreo boală aşa că totul o să

meargă ca pe roate.
— Crezi?
— Sigur că da. Mama, în drum spre
Asnières, s-a întâlnit cu taica Férot,
pescarul; deoarece se mira că nu l-a mai
văzut pe Marţial de două zile, mama i-a
spus că nu se mai dă jos din pat, atât e
de bolnav şi că suntem disperaţi de
starea lui. Taica Férot a înghiţit hapul…
lucrul o să pară foarte firesc.
— Da, dar nu moare el atât de
repede, în felul ăsta o mai duce multă
vreme…
— Ce vrei? Alt chip nu era ca s-o
sfârşim cu el. Turbatul ăsta de Marţial,
când îl apucă furiile, e rău ca dracu şi pe
deasupra puternic ca un taur; dacă se
apăra, nu ne-am fi putut apropia de el
– 2307 –
fără primejdie. În schimb, cu uşa bine

bătută în cuie pe dinafară, ce poate face?
Unde mai pui că şi fereastra e astupată.
— Dar ar putea scoate drugii din loc,
scobind cu briceagul peretele, cum a şi
încercat să facă, numai că eu, urcată pe
scară, i-am dat peste mâini cu toporişca,
de câte ori încerca să se pună iar pe
lucru.
— Ce paznică grozavă, rânji
banditul. Îmi închipui cât de bine ai
petrecut!
— Trebuia doar să-ţi las timp până
soseai cu tabla groasă pe care te duseseşi
să o cumperi de la moş Micou.
— Ce-o mai fi spumegat… scumpul
meu frate!
— Scrâşnea din dinţi ca un turbat.
De două sau de trei ori a vrut să mă
– 2308 –
– Eugen Sue –
doboare printre gratii cu lovituri de

baston, dar neavând decât o mână liberă,
n-avea cum să lucreze şi să scoată barele
din loc. Aşa că trebuia, să bag de seamă.
— Bine că n-are sobă în odaia lui!
— Şi uşa e solidă şi apoi i-am, rănit
mâinile! Altminteri ar fi în stare să
găurească podeaua.
— Şi ar putea trece printre grinzi?
Nu, nu nu e nicio primejdie să scape;
obloanele sunt întărite cu tablă şi întărite
cu doi drugi de fier, uşa… e ţintuită pe
dinafară cu piroane de luntre de trei ţoli.
Are parte de un coşciug mai tare decât
de unul făcut din stejar sau din plumb.
— Ia spune, şi când o ieşi Lupoaica
din puşcărie şi o să vină aici să-şi caute
„omul“… cum îi zice ea?
— Ei bine! o să-i spunem: caută-l!
– 2309 –
— Ştii că dacă mama nu i-ar fi

încuiat pe cei doi puşti, ăştia ar fi fost în
stare să roadă uşa ca şobolanii ca să-l
libereze pe Marţial? Puşlamaua aia de
François e al dracului de înverşunat de
când bănuieşte că l-am priponit pe frate-
său mai mare.
— Aoleu! Să-i lăsăm în odaia lor de
sus cât timp o să lipsim de pe insulă?
Fereastra lor n-are gratii, n-au decât să
coboare pe acolo şi…
În clipa aceea, nişte ţipete şi hohote
de plâns venind din casă atraseră atenţia
Tărtăcuţei şi a lui Nicolas.
Auziră cum uşa de la intrare, până
atunci deschisă, era trântită cu zgomot.
După câteva momente, chipul palid şi
sinistru al mamei Marţial se ivi printre
gratiile ferestrei de la bucătărie.
– 2310 –
– Eugen Sue –
Cu braţul ei lung şi descărnat,

văduva ghilotinatului făcu semn celor
doi să vină la ea.
— Haide, iar se lasă cu gâlceavă, mă
prind că e tot François care se zborşeşte.
Ticălosul de Marţial! Dacă n-ar fi el, pe
băiatul ăsta ne-am putea bizui. Tu rămâi
aici şi fii cu ochii-n patru: dacă le vezi
venind pe cele două muieri, cheamă-mă.
În timp ce Tărtăcuţa, cocoţată pe
bancă, scruta depărtarea ca să pândească
sosirea doamnei Séraphin şi a Guristei,
Nicolas intră în casă.
Mica Amandine, îngenunchiată în
mijlocul bucătăriei, plângea cu hohote şi
implora iertare pentru fratele ei
François.
Îndârjit, ameninţător, băiatul,
încolţit într-un ungher al încăperii, rotea
– 2311 –
toporişca lui Nicolas şi părea să opună

de data asta, o împotrivire disperată
voinţei mamei lui.
Mereu neînduplecată, tăcută,
arătând lui Nicolas intrarea pivniţei care
dădea în bucătărie şi a cărei uşă era
întredeschisă, îi făcu semn să-l închidă
pe François.
— N-o să mă băgaţi înăuntru! strigă
cu încăpăţânare copilul, ai cărui ochi
ardeau ca ai unei pisici sălbatice.
— Vreţi să ne lăsaţi pe mine şi pe
Amandine să murim de foame, ca, pe
Marţial?
— Mamă… pentru Dumnezeu, lasă-
ne sus, în odaia noastră, ca ieri se rugă
fetiţa, împreunându-şi mâinile… o să ne
fie tare frică în pivniţa aceea neagră!
Văduva se uita nerăbdătoare la
– 2312 –
– Eugen Sue –
Nicolas, ca şi cum l-ar dojeni că nu i-a

executat încă ordinele; apoi, cu acelaşi
gest poruncitor, i-l arătă pe François.
Văzând pe frate-sau apropiindu-se
de el, băiatul ridică toporişca şi strigă cu
disperare:
— Dacă vreţi să mă închideţi acolo,
cu atât mai rău… dau cu barda în cine-o
fi, mama, Nicolas sau Tărtăcuţa – și vă
tai!
Ca şi văduva, Nicolas îşi dădea
seama că trebuie să-i împiedice pe cei
doi copii să-i vină în ajutor lui Marțial, în
timp ce casa lor rămâne singură; de
asemenea şi pentru a le ascunde scenele
ce urmau să se petreacă, deoarece de la
fereastra lor se vedea fluviul în care
voiau să o înece pe Floarea-Mariei.
Dar Nicolas, pe cât era de fioros, pe
– 2313 –
atât era de laş; deşi nu-i păsa de o

lovitură primejdioasă de toporişca,
şovăia să se apropie de frăţiorul lui.
Văduva, furioasă de ezitările fiului
ei cel mare, îl apucă brutal de umăr,
împingându-l spre François. Dar
Nicolas, dându-se înapoi din nou strigă:
— Dacă mă răneşte, ce mă fac,
mamă? Ştii bine că o să am curând
nevoie de braţele mele şi mă resimt încă
de pe urma loviturii pe care mi-a dat-o
golanul de Marțial.
Văduva înălţă cu dispreţ din umeri
şi se apropie cu un pas de François.
— Nu te apropia, mamă, strigă
François furios, sau o să-mi plăteşti toate
bătăile pe care ni le-ai tras mie şi
Amandinei.
— François, lasă-te mai bine închis.
– 2314 –
– Eugen Sue –
Oh! Doamne, n-o lovi pe mama noastră!

strigă Amandine îngrozită.
Deodată Nicolas zări pe un scaun o
pătură de lână care servea la călcat. O
apucă, o desfăşură pe jumătate şi o
aruncă cu îndemânare în capul lui
François care, cu toate eforturile,
văzându-se imobilizat, nu se mai putu
folosi de toporişcă. Atunci Nicolas se
aruncă asupra lui şi ajutat de mamă-sa, îl
băgă în pivniţă.
Amandine rămăsese îngenunchiată
în mijlocul bucătăriei; de cum văzu ce
păţise băiatul, se ridică repede şi în
pofida spaimei de care era cuprinsă, se
duse singură să-i ţină tovărăşie în
pivniţa întunecoasă.
Uşa fu încuiată de două ori în urma
copiilor.
– 2315 –
— E totuşi vina golanului de Marțial

că aceşti copii sunt atât de îndârjiţi
împotriva noastră, exclamă Nicolas.
— Nu se mai aude nimic în odaia lui
de azi-dimineaţă, zise văduva cu un aer
gânditor şi tresări. Nimic…
— Ceea ce dovedeşte, mamă, că bine
ai făcut spunându-i lui Férot, pescarul
de la Asnières, că Marţial zace de două
zile bolnav la pat şi că e pe ducă. Aşa,
când totul o să se sfârşească n-o să se
mai mire nimeni de nimic.
După o clipă de tăcere şi, ca şi cum
ar fi vrut să alunge un gând groaznic,
văduva spuse repede:
— Cucuvaia a venit aici, pe când
eram la Asnières?
— Da, mamă.
— De ce n-a rămas ca să ne
– 2316 –
– Eugen Sue –
însoţească, la Braţ-Roşu? N-am încredere

în ea.
— Haida-de! Te îndoieşti de toată
lumea, mamă, azi de Cucuvaie, ieri de
Braţ-Roşu.
— Braţ-Roşu e liber, pe când fiul
meu e la Toulon, totuşi au fost complici
la aceeaşi hoţie.
— De câte ori o să mai repeţi asta?
Braţ-Roşu a scăpat fiindcă e şiret ca o
vulpe, asta-i tot. Cucuvaia n-a rămas aici
deoarece avea întâlnire la orele două,
lângă observator, cu domnul acela înalt,
în doliu, pentru care a răpit-o pe fata aia
de la ţară, cu ajutorul Învăţătorului şi al
Şontorogului, deşi Barbillon fusese
tocmit de acelaşi domn în doliu să mâne
trăsura. Cum crezi, mamă, că ar putea
Cucuvaia să ne denunţe, când ea ne
– 2317 –
împărtăşeşte toate loviturile pe care le

pune la cale, pe când noi nu-i spunem
nimic despre ale noastre? Fiindcă ea nu
ştie nimic, de chestia cu înecul. Fii
liniştită, mamă, corb la corb nu-şi scoate
ochii; o să avem o zi bună şi, când mă
gândesc că mijlocitoarea are câteodată în
punga ei diamante în valoare de
douăzeci-treizeci de mii de franci şi că în
mai puţin de două ore o vom vârî în
pivniţa lui Braţ-Roşu!… Treizeci de mii
de franci în diamante, gândeşte-te!
— Şi pe când noi o s-o ţinem de
vorbă pe mijlocitoare, Braţ-Roşu o să se
plimbe prin faţa cârciumii lui!? întrebă
văduva bănuitoare.
— Dar ce vrei să facă? Dacă pică
tocmai atunci vreun muşteriu, nu
trebuie să stea cu el de vorbă şi să-l
– 2318 –
– Eugen Sue –
împiedice să se apropie de locul unde

avem noi treabă?
— Nicolas, Nicolas! se auzi deodată
Tărtăcuţa strigând de afară. Sosesc cele
două femei.
— Repede, repede, mamă, ia-ţi şalul
te duc la mal, să scăpăm de grija asta,
zise Nicolas.
Văduva îşi schimbase basmaua ei de
doliu cu o bonetă, de tul negru. Se
înfăşură într-un şal mare de caşmir cu
pătrate cenuşii şi albe, încuie uşa
bucătăriei, puse cheia în dosul unuia din
obloanele parterului şi îşi urmă fiul la
debarcader.
Aproape fără să vrea, înainte de a
părăsi insula, aruncă o privire
stăruitoare spre fereastra lui Marţial, se
încruntă, îşi muşcă buzele, tresări şi
– 2319 –
murmură:
— El a vrut-o, e din vina lui.
— Nicolas, le vezi? Acolo de-a
lungul moviliţei? Se zăreşte o ţărancă şi
o doamnă, strigă Tărtăcuţa, arătând spre
partea cealaltă a râului pe doamna
Séraphin şi pe Floarea-Mariei, care
coborau pe o potecuţă ce ocolea o
ridicătură destul de înalta, dominată de
un cuptor de ipsos.
— Să aşteptăm semnalul să nu
facem vreo greşeală zise Nicolas.
— Dar ce, eşti orb? N-o recunoşti pe
femeia aceea trupeşă care a venit
alaltăieri? Nu vezi, oare, şalul ei
portocaliu şi pe mica ţărăncuţă cum se
grăbeşte?! E încă în crezătoare, se vede
bine că nu ştie ce-o aşteaptă.
— Da, o recunosc pe femeia aia.
– 2320 –
– Eugen Sue –
Merge strună, merge strună! Hai să ne

înţelegem bine ce-avem de făcut. Le iau
cu mine pe bătrână şi pe fată în luntrea
cu supapă. Tu mă urmezi în cealaltă,
aproape de tot; şi atenţie la vâslit, aşa ca
să mă pot arunca în luntrea ta de îndată
ce o să deschid supapa şi luntrea mea o
să înceapă să se scufunde.
— Nu-ţi fie teamă, nu e prima oară
când vâslesc, o ştii doar!
— Nu mi-e teamă de loc, ştii ce bine
înot, dar dacă n-aş sări la timp în cealaltă
luntre, muierile, zbătându-se, ar putea să
se agaţe de mine şi n-am chef să-mi
umplu burta cu apă o dată cu ele.
— Bătrâna face semne cu batista,
spuse Tărtăcuţa, iată-le pe mal.
— Haide, haide, urcă-te, mamă, o
îndemnă Nicolas, dezlegând odgonul,
– 2321 –
vino în luntrea cu supapă. Numai aşa,

cele două femei nu vor bănui nimic. Şi
tu, Tărtăcuţo, sări în cealaltă, pune-ţi
braţele în mişcare şi vâsleşte zdravăn.
Aha! Iată, ia cârligul meu, pune-l lângă
tine, e ascuţit ca o suliţă, ne-ar putea fi
de folos; şi acum la drum! exclamă
banditul, aşezând în luntrea Tărtăcuţei
un cârlig lung cu un fier tăios în vârf.
În câteva clipe, luntrile conduse una
de Nicolas, cealaltă de Tărtăcuţa,
ajunseră la mal unde doamna Séraphin
şi Floarea-Mariei aşteptau de câteva
minute.
În timp ce Nicolas îşi lega luntrea de
un par înfipt în mal, doamna Séraphin se
apropie de el şi îi şopti repede: Spune-i
că doamna Georges ne aşteaptă.
Apoi menajera relua cu voce tare:
– 2322 –
– Eugen Sue –
— Am cam întârziat, băiatule.

— Da, e drept, doamna Georges a
întrebat de dumneavoastră de câteva ori.
— Vezi, scumpă domnişoară,
doamna Georges ne aşteaptă, spuse
doamna Séraphin întorcându-se către
Floarea-Mariei care, cu toată încrederea
ce o avea, îşi simţi inima strângându-i-se
la vederea chipurilor sinistre ale
văduvei, Tărtăcuţei şi al lui Nicolas.
Dar numele doamnei Georges o
linişti şi răspunse:
— Sunt foarte nerăbdătoare s-o vad
pe doamna Georges; din fericire distanţa
nu e mare.
— Cât o să fie de mulţumită această
bună doamnă! zisc doamna Séraphin.
Apoi, adresându-se lui Nicolas:
— Haide, tinere, apropie puţin
– 2323 –
luntrea dumitale ca sa ne putem urca.

Şi adăugă în şoaptă:
— Fata trebuie înecată cu orice preţ;
dacă revine la suprafaţă, scufund-o din
nou.
— Am înţeles: şi dumitale să nu-ţi
fie teamă: când ţi-oi face semn, dă-mi
mâna. Fata o sa se scufunde singură,
totul o pregătit, răspunse încet Nicolas.
Apoi, cu o nepăsare sinistră, fără a fi
impresionat nici de frumuseţea, nici de
tinereţea Floarei-Maria, îi întinse braţul.
Fata se sprijini uşor de el şi coborî în
luntre.
— E rândul dumitale, stimată
doamnă, zise Nicolas doamnei Séraphin
și îi întinse şi ei braţul.
Fie din pricina unei presimţiri, a
neîncrederii sau numai din teama de a
– 2324 –
– Eugen Sue –
nu sări destul de sprinten, în clipa

scufundării, în luntrea în care se afla
Nicolas şi Gurista, menajera lui Jacques
Ferrand se adresă banditului, dându-se
un pas înapoi:
— Eu merg în luntrea doamnei.
Și se aşeză lângă Tărtăcuță.
— Foarte bine, spuse Nicolas,
schimbând o privire de înţelegere cu
sora lui.
Şi, cu vârful vâslei, dădu un puternic
avânt luntrei sale. Sora lui îl imită, după
ce doamna Séraphin fu alături de ea.
În picioare, la mal, asistând
nepăsătoare la această scenă, văduva,
obosită şi dusă pe gânduri, ţinea
privirile aţintite spre fereastra odăii lui
Marțial, care se zărea printre plopi, de
pe mal. Între timp, cele două luntri, din
– 2325 –
care prima cu Floarea-Mariei şi Nicolas,

iar a doua cu doamna Séraphin şi
Tărtăcuţa, se îndepărtau încet de mal.
– 2326 –
– Eugen Sue –
Partea a şaptea
– 2327 –
Capitolul 1
FERICIREA REVEDERII
Înainte de a face cunoscut cititorului

deznodământul dramei care se petrecuse
în barca cu supapă a lui Nicolas, să ne
întoarcem cu câțiva paşi în trecut.
Puţin după ce Floarea-Mariei
părăsise Saint-Lazare-ul cu doamna
Séraphin, Lupoaica fu şi ea eliberată din
puşcărie.
Mulțumită recomandării doamnei
Armand şi a directorului, care voiau să
răsplătească buna ei comportare faţă de
Mont-Saint-Jean, amanta lui Marţial
fusese scutită de cele câteva zile de
detenţie, care-i mai rămâneau de făcut.
De altfel, o schimbare totală se
petrecuse în sufletul acestei fiinţe, până
– 2328 –
– Eugen Sue –
atunci coruptă, decăzută, neîmblânzită.

Să se retragă în fundul pădurii cu
Marţial, aceasta era ţinta ei unică, ideea
fixă, împotriva căreia toate instinctele ei
rele se răzvrătiseră zadarnic: despărţită
de Guristă, de a cărei înrâurire
crescândă voia să scape, această ciudată
femeie ceruse să fie mutată în altă secţie
a închisorii, încrezătoare în sprijinul pe
care Floarea-Mariei i-l făgăduise cândva
din partea unui binefăcător necunoscut,
Lupoaica venea să facă această lăudabilă
propunere amantului, nu fără a se teme
de un refuz, deoarece Gurista, făcând-o
să se ruşineze de trecutul ei, a ajutat-o să
înţeleagă în ce situaţie se găsea faţă de
Marţial.
Odată liberă, Lupoaica nu se gândea
decât să-şi revadă „omul“, cum spunea
– 2329 –
ea. Nu primise de mai multe zile veşti de

la el. În nădejdea că avea să-l întâlnească
pe insula „Le Ravageur” şi hotărâtă să-l
aştepte acolo, dacă nu-l va găsi, se urcă
într-o brişcă a administraţiei, plătind
bine, şi ajunse repede la podul de la
Asnières, pe care îl trecu cu vreun, sfert
de ceas înainte ca doamna Séraphin şi
Floarea-Mariei, care veneau pe jos de la
barieră să fi ajuns pe prund, lângă
cuptorul de ipsos.
Când Marţial nu venea cu luntrea
lui s-o ia pe Lupoaică spre a o duce la
insulă, ea se folosea de barca unui bătrân
pescar, numit taica Férot, care locuia
lângă pod.
Deci, la orele patru după prânz, o
brişcă opri la începutul unei străduţe din
satul Asnières. Lupoaica dădu cinci
– 2330 –
– Eugen Sue –
franci vizitiului, se dădu jos dintr-o

săritură şi se duse în grabă la casa lui
moş Férot, luntraşul.
Lupoaica lepădase hainele de
puşcărie şi purta acum o rochie de
merinos verde închis, un şal de caşmir
roşu şi o bonetă de tul împodobita cu
panglici; abia dacă-şi netezise puţin
părul creţ ; în nerăbdarea de al revedea
pe Marţial, se îmbrăcase cu o grabă
febrilă, fără să-i pese cum arată.
După o atât de lungă despărţire,
orice altă femeie şi-ar fi dat osteneala să
se gătească pentru această prima
reîntâlnire, dar Lupoaica nu punea preţ
pe asemenea nimicuri. Înainte de toate
voia să-şi vadă omul cât mai curând cu
putinţă, dorinţă arzătoare din pricina
acelei dragoste pătimaşe care se
– 2331 –
manifestă la unele fiinţe printr-o exaltare

nemaipomenită.
Lupoaica ajunse curând la locuinţa
pescarului.
Moş Férot, un bătrân cu părul
cărunt, stătea în faţa porţii şi îşi repara
plasele.
Zărindu-l, Lupoaica strigă de
departe:
— Luntrea dumitale… moş Férot…
repede… repede!…
— Ah! dumneata eşti, domnişoară?
Bună ziua… Nu te-am mai văzut de
multă vreme pe la noi.
— Da, te rog, luntrea… repede…
du-mă la insulă!
— Înţeleg, dar parcă e un făcut, fata
mea, azi nu e cu putinţă.
— Cum aşa?
– 2332 –
– Eugen Sue –
— Fiul meu mi-a luat luntrişoara ca

să se ducă cu alţi băieţi la Saint-Ouen,
unde fac întreceri de vâslit… N-a mai
rămas nicio barcă pe tot malul, de aici şi
pân-la gară…
— Fir-ar al dracului! exclamă
Lupoaica, dând din picior şi stăpânindu-
şi pumnii, m-am dus pe copcă!
— Aşa e! Pe cinstea mea… sunt tare
mâhnit că nu te pot duce la insulă,
fiindcă, desigur, că îi e şi mai rău…
— Mai rău, cui? Lui Marţial? strigă
Lupoaica, apucându-l pe moş Férot de
guler, omul e bolnav?
— Nu ştiai?
— Marţial?
— Sigur; numai că o să-mi rupi
bluza. Stai binişor!
— E bolnav? Şi de când?
– 2333 –
— De două sau trei zile.

— Nu-i adevărat, mi-ar fi scris.
— Te cred, vezi bine, dar e prea
bolnav ca să poată scrie.
— Prea bolnav ca să scrie! Şi e pe
insulă, eşti sigur?
— Stai să-ţi spun… închipuieşte-ţi că
azi dimineaţă am întâlnit-o pe văduva
Marţial. De obicei, când o văd luând-o la
dreapta, mă-nţelegi, eu o iau la stânga,
căci nu-mi place să am de-a face cu ea;
şi-atunci…
— Dar omul meu, omul meu unde
e?
— Aşteaptă puţin… Fiind cu mama
lui între patru ochi, nu m-am putut
totuşi stăpâni să nu-i vorbesc: are o
mutră atât de cumplită, că mi-e pur şi
simplu frică de ea; e ceva peste puterile
– 2334 –
– Eugen Sue –
mele. „De două zile nu l-am văzut pe

Marţial al dumitale, zic, nu cumva a
plecat la oraş?“ La aceste vorbe, mi-a
aruncat nişte priviri care m-ar fi ucis
dacă erau pistoale, cum se spune.
— Nu mă mai fierbe fără apă! Şi pe
urmă? Pe urmă?
Moş Férot tăcu o clipă, apoi
continuă:
— Iată, eşti o fata bună, făgăduieşte-
mi că vei păstra taina şi-ţi spun toată
povestea, atât cât o cunosc.
— Despre omul meu?
— Da, fiindcă, vezi dumneata,
Marţial e un băiat bun, deşi, cam zăpăcit;
şi dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire
din pricina ticăloasei de mamă-sa, sau a
golanului de frate-său, ar fi păcat.
— Dar ce se întâmplă? Ce i-au făcut
– 2335 –
mamă-sa şi frate-său? Unde e? Unde? Ci

vorbeşte odată, vorbeşte!
— Iată că iar m-ai apucat de bluză;
dă-mi drumul! Dacă mă întrerupi mereu
rupându-mi hainele, nu mai isprăvesc
niciodată şi n-o să mai afli nimic.
— Oh! câtă răbdare-mi trebuie!
strigă Lupoaica bătând din picior, cu
necaz.
— Nu vei destăinui nimănui nimic?
— Nu, nu, nu!
— Pe cuvânt de cinste?
— Moş Férot, m-apucă damblaua.
— Oh! ce fată! ce fată! Că zănatică
mai eşti! Stai niţel! mai întâi trebuie să-ţi
spun că Marţial e din ce în ce mai în râcă
cu familia, şi nu m-aş mira dacă ai lui i-
ar face de petrecanie. De aia îmi pare
atât de rău că n-am luntrea mea, căci să-
– 2336 –
– Eugen Sue –
ţi iasă din cap să te bizui pe cei din

insulă ca să te ducă acolo. Nici Nicolas,
nici canalia de Tărtăcuţa nu te-ar trece
dincolo.
— Asta o ştiu prea bine. Dar ce ţi-a
spus bătrâna? Că Marţial a căzut bolnav
pe insulă?
— Nu mă tot încurca! Uite cum a
fost: azi-dimineaţă îi spun văduvei: „Nu
l-am mai văzut pe Marţial de două zile,
barca lui e legată de mal, e dus oare în
oraş?“ La care văduva îmi aruncă o
privire piezişă: „E bolnav, pe insulă, şi
atât de bolnav, încât nu se mai face
bine“. Îmi zic în sinea mea: „Cum vine
asta? Sunt trei zile de când…“ Ei! ce faci,
strigă moş Férot, curmându-şi vorba, ce
faci, încotro te duci? Unde dracu aleargă
asta?
– 2337 –
Socotind că viaţa lui Marţial e

ameninţată de familia sa, Lupoaica,
înnebunită de groază, înfuriată peste
măsură, nemaiascultând de vorbele
pescarului, o luase la goană de-a lungul
Senei.
Câteva amănunte topografice sunt
necesare pentru a face înţeleasă scena
următoare.
Insula era mai apropiată de malul
stâng al fluviului decât de cel drept, de
unde se îmbarcaseră Floarea-Mariei şi
doamna Séraphin.
Lupoaica se afla pe malul stâng.
Terenul insulei, fără a fi prea
povârnit, acoperea pe toată lungimea
vederea de pe un mal pe celălalt. Aşa că
amanta lui Marţial nu putuse zări
îmbarcarea Guristei, după cum nici
– 2338 –
– Eugen Sue –
familia ghilotinatului nu o vedea pe

Lupoaică alergând în chiar clipa aceea
pe malul opus.
Să reamintim cititorului că locuinţa
de ţară a doctorului Griffon, în care
locuia temporar contele de Saint-Rémy,
se afla la jumătatea coastei şi lângă
ţărmul la care Lupoaica sosea
înnebunită. Trecu pe lângă două
persoane fără să le vadă, care,
impresionate de înfăţişarea ei rătăcită, se
întoarseră pentru a o urmări cu privirea.
Aceste două persoane erau contele de
Saint-Rémy şi doctorul Griffon.
Aflând de primejdia în care i se afla
amantul, primul imbold al Lupoaicei fu
să dea în mare grabă fuga spre locul
unde socotea că viaţa lui era ameninţată.
Dar pe măsură ce se apropia de insulă,
– 2339 –
cântărea dificultatea de a ajunge până

acolo. După cum îi spusese bătrânul
pescar, nu era chip să găsească o altă
barcă, iar cât despre cea a familiei
Marţial, nimeni n-ar fi vrut s-o ia.
Gâfâind, cu obrazul încins, cu ochii
scânteietori, se opri în faţa vârfului
ascuţit al insulei, care, formând în locul
acela o curbă, se apropia destul de mult
de mal.
Printre crăcile desfrunzite ale
scărilor şi ale plopilor Lupoaica zări
acoperişul casei în care poate că Marţial
era pe moarte.
La această privelişte, scoțând un
geamăt sălbatic. Îşi smulse boneta de pe
cap. Lăsă să-i cadă rochia, nu rămase
decât cu juponul pe ea şi se aruncă
voiniceşte în apă: merse atât cât
– 2340 –
– Eugen Sue –
picioarele îi mai atingeau pământul.

Apoi începu să înoate cu toată puterea,
către insulă.
La fiece avântare a braţelor, părul
lung şi des al Lupoaicei, desfăcându-se
prin violenţa mişcărilor, plutea în jurul
capului ei ca o coamă cu sclipiri arămii.
De n-ar fi fost privirea cruntă
îndreptată spre casa lua Marţial, de n-ar
fi fost încordarea trăsăturilor ei crispate
din pricina temerilor cumplite, s-ar fi zis
că amanta braconierului se juca în
valuri, într-atât această femeie înota cu
uşurinţă şi pricepere. Braţele ei albe şi
nervoase, de o vigoare bărbătească,
tatuate în amintirea amantului ei,
spintecau apa care se învolbura şi se
prefăcea în mărgăritare pe umerii ei
statuari, pe sânii ei puternici şi tari.
– 2341 –
Deodată, de pe celălalt mal al

insulei, se auzi un ţipăt dezolant, un
ţipăt de agonie cumplită, disperată.
Lupoaica tresări şi se opri brusc.
Apoi, menţinându-se cu o singură
mână la suprafaţă, cu cealaltă dându-şi
părul peste cap, trase cu urechea.
Se auzi încă un țipăt, dar mai slab,
mai rugător, convulsiv, pierzându-se din
ce în ce.
Şi totul se cufundă într-o tăcere
adâncă.
— Omul meu! gemu Lupoaica,
reîncepând să înoate cu şi mai mare
disperare.
În tulburarea ei, crezu că recunoaşte
glasul lui Marţial.
Contele şi doctorul Griffon pe lângă
care Lupoaica trecuse în goană, nu
– 2342 –
– Eugen Sue –
putuseră s-o ajungă ca s-o oprească de la

actul ei temerar.
O ajunseseră în dreptul insulei în
clipa când se auziseră cele două ţipete
înfricoşătoare,
Se opriră pe loc, tot atât de
înspăimântaţi ca şi Lupoaica.
Văzând-o luptând cu atâta curaj
împotriva curentului, strigară:
— Nenorocita e gata să se înece!
Aceste temeri erau neîntemeiate.
Amanta lui Marţial înota ca o vidră;
cu o ultimă opintire, neînfricata femeie
ajunse la mal.
Atinse cu picioarele fundul şi, ca să
iasă din apă, se agăţă de unul din
bulumacii care constituiau, la capătul
insulei, un fel de dig, când deodată, în
dreptul zăgazului, trecu încet, dus de
– 2343 –
curent, trupul unei fete îmbrăcată

ţărăneşte; hainele o mai susţineau
deasupra apei.
Mişcarea Lupoaicei, tot atât de
rapidă ca şi gândul, fu să se ţină cu
mâna de unul din bulumaci, şi cu
cealaltă să apuce rochia femeii.
Dar atrăsese către ea cu atâta putere
printre bulumaci pe nenorocita pe care
voia s-o salveze, încât aceasta dispăru
pentru o clipă sub apă, deşi în locul
acela piciorul putea atinge fundul.
Înzestrată cu o putere şi o
îndemânare rară, Lupoaica o ridică pe
Guristă (căci ea era), deşi n-o
recunoscuse încă, o luă ca pe un copil în
braţele ei robuste, mai merse câţiva paşi
în apă, şi în sfârşit o depuse pe malul
acoperit cu iarbă al insulei.
– 2344 –
– Eugen Sue –
— Curaj! Curaj! îi strigară domnul

de Saint-Rémy doctorul Griffon, martori
ai acestei îndrăzneţe salvări. Vom trece
podul de la Asnières şi vom veni cu o
barcă în ajutorul vostru.
Apoi amândoi se îndreptară în grabă
către pod.
Aceste vorbe nu ajunseră însă până
la Lupoaică.
Repetăm că de pe malul drept al
Senei, unde se aflau încă Nicolas,
Tărtăcuţa şi mama ei, după cumplita lor
crimă, nu se putea vedea din pricina
râpei nimic din cele ce se petreceau de
partea cealaltă a insulei.
Floarea-Mariei, trasă repede de
Lupoaică înăuntrul zăgazului, se
afundase pentru o clipă şi,
nemaiapărând în văzul ucigaşilor ei,
– 2345 –
aceştia crezură că victima lor se înecase

şi căzuse la fund.
După câteva minute, curentul ducea
un alt cadavru, pe care Lupoaica însă
nu-l mai zări. Era menajera notarului,
moartă, moartă de-a binelea.
Nicolas şi Tărtăcuţa aveau tot atâta
interes cât şi Jacques Ferrand ca acest
martor să dispară, această complice a
noii lor crime; aşa că, în clipa în care
luntrea cu supapă se scufunda cu
Floarea-Mariei, Nicolas, avântându-se în
luntrea condusă de sora lui şi în care se
afla doamna Séraphin, dădu bărcii un
brânci puternic, prinse momentul în care
menajera se împiedică şi o aruncă în apă,
dându-i o lovitură mortală cu cârligul.
Gâfâind istovită, Lupoaica,
îngenuncheată pe iarbă lângă Floarea-
– 2346 –
– Eugen Sue –
Mariei, îşi recăpăta puterile şi cercetă

trăsăturile aceleia pe care o smulsese din
ghearele morţii.
Ne putem închipui stupoarea ei
recunoscându-şi camarada de puşcărie.
Fiinţa care avusese asupra sorţii ei o
înrâurire atât de puternică, atât de
binefăcătoare…
În emoţia ei, Lupoaica uită pentru o
clipă de Marţial.
— Gurista! strigă ea.
Şi aplecată asupra ei, sprijinită pe
genunchi şi pe braţe, cu părul despletit,
cu hainele şiroind de apă, se uita la
nefericita copilă întinsă, aproape moartă,
pe iarba. Palidă, fără viaţă, cu ochii pe
jumătate deschişi dar fără să vadă, cu
frumosul ei păr blond lipit de tâmple, cu
buzele vinete, cu mâinile ei mici aproape
– 2347 –
înţepenite, îngheţate, o puteai crede

moartă…
— Gurista! repetă Lupoaica; ce
întâmplare! Şi, ridicându-se în grabă,
Lupoaica o luă în braţe pe Floarea-
Mariei şi se depărtă cu ea.
Cu această uşoară povară în braţe,
alergă spre casă, fiind sigură că văduva
şi fata ei, cu toată răutatea lor, nu vor
pregeta să dea primele ajutoare Floarei-
Maria.
Când amanta lui Marţial ajunse la
punctul cel mai înalt al insulei, de unde
putea vedea cele două maluri ale Senei,
Nicolas, mama lui şi Tărtăcuţa erau
departe.
Convinşi că izbutiseră în îndoita lor
crimă, se duceau în grabă mare la Braţ-
Roşu.
– 2348 –
– Eugen Sue –
Tot în acel moment dispărea un om

care, ascuns într-o adâncitură a malului,
mascată de cuptorul de ipsos, asistase
fără a fi văzut la această scenă, crezând,
ca şi făptaşii, că dublu omor se comisese.
Acest om era Jacques Ferrand.
Una din bărcile lui Nicolas se
legăna, legată de un ţăruş, în locul unde
se urcase în luntre Gurista şi doamna
Séraphin.
Abia părăsise Jacques Ferrand
cuptorul de ipsos, ca să se ducă la Paris,
că domnul de Saint-Rémy şi doctorul
Griffon trecură în grabă podul de la
Asnières, alergând spre insulă, socotind
că vor ajunge acolo cu luntrea lui
Nicolas pe care o văzuseră de departe.
Spre marea ei surprindere, ajungând
la casa familiei Marţial, Lupoaica găsi
– 2349 –
uşa încuiată.
După ce o depuse sub bolta de viţă
pe Floarea-Mariei, încă leşinată, se
apropie de casă. Cunoştea fereastra odăii
lui Marţial; mare îi fu mirarea văzând
obloanele acelei ferestre acoperite cu
plăci de tablă şi întărite pe dinafară cu
doi drugi de fier.
Ghicind o parte din adevăr,
Lupoaica scoase un strigăt puternic,
răsunător, şi începu să cheme din toate
puterile:
— Marţial, dragul meu!…
Nu-i răspunse nimeni.
Îngrozită de această tăcere, Lupoaica
începu să se învârtească în jurul casei ca
o fiară sălbatică, o femela care adulmecă
şi caută, mugind, intrarea vizuinei unde
îi este închis masculul.
– 2350 –
– Eugen Sue –
Din timp în timp, striga:

— Marţial, omul meu. Eşti acolo?
Răspunde.
Şi, în furia ei, zguduia zăbrelele de
la fereastra bucătăriei, lovea în zid,
trăgea de uşă.
Deodată, un zgomot surd îi
răspunse dinlăuntrul casei.
Lupoaica tresări, ascultă.
Zgomotul încetă.
— Omul meu m-a auzit, trebuie să
intru măcar de ar fi să rod uşa cu dinţii.
Şi începu din nou să scoală strigătul
ei sălbatic.
De după obloanele lui Marţial, mai
multe lovituri slabe răspunseră urletelor
Lupoaicei.
— E acolo! strigă ea, oprindu-se
brusc sub fereastra amantului ei, e acolo!
– 2351 –
Dacă o să fie nevoie, o să smulg tabla cu

unghiile, şi tot o să deschid obloanele
astea!
Când, deodată, zări o scară lungă,
rezemată în dosul unuia din obloanele
sălii de jos; trăgând tare de oblon,
Lupoaica făcu să cadă cheia pe care
văduva o ascunsese pe marginea
ferestrei.
— Dacă se potriveşte, îşi zise
Lupoaica încercând cheia în broasca uşii
de la intrare, voi putea să mă urc până la
odaia lui. Merge, strigă ea fericită, omul
meu e salvat!
Odată ajunsă în bucătărie, fu izbită
de ţipetele celor doi copii închişi în
pivniţă, care, auzind un zgomot
neobişnuit, strigau după ajutor.
Văduva, socotind că nimeni nu va
– 2352 –
– Eugen Sue –
veni pe insulă sau nu va intra în casă în

timpul absenţei ei, se mulţumise să-i
închidă pe François şi pe Amandine,
încuind de doua ori uşa pivniţei, dar
lăsând cheia în broască.
Puşi în libertate de Lupoaică, fratele
şi sora ieşiră repede din pivniţă.
— O, Lupoaico! scapă-l pe fratele
meu Marţial, vor să-l omoare! strigă
François: sunt două zile de când l-au
zidit în odaia lui.
— Nu l-au rănit?
— Nu, nu, nu cred.
— Sosesc la timp! exclamă Lupoaica,
urcând în fugă scara.
Apoi, oprindu-se după ce urcase
câteva trepte:
— Şi Gurista pe care am uitat-o! îşi
aminti ea. Amandine, fă numaidecât foc;
– 2353 –
tu şi cu fratele tău aduceţi, aici, lângă

vatră, pe o biată fată care era gata să se
înece; am salvat-o. E sub bolta de viţă.
François, un topor, o bardă, un drug de
fier ca să sparg uşa omului meu.
— E toporul de spart lemne acolo,
dar e prea greu pentru dumneata, zise
băiatul târând cu greutate un topor
enorm.
— Prea greu! se miră Lupoaica, şi
ridică fără efort, acea masă de fier, pe
care în orice altă împrejurare poate că ar
fi urnit-o anevoie.
Apoi urcând scara câte patru trepte
odată, repetă copiilor:
— Aduceţi fata încoace şi culcaţi-o
lângă foc.
Din două sărituri, Lupoaica ajunse
în fundul coridorului, la uşa lui Marţial.
– 2354 –
– Eugen Sue –
— Curaj, bărbate, iat-o pe Lupoaica

ta! strigă ea.
Şi ridicând ciocanul cu amândouă
mâinile, îl izbi, furioasă, în uşă.
— E prinsă în cuie pe dinafară.
Scoate cuiele! gemu Marţial cu voce
slabă.
Aruncându-se numaidecât în
genunchi pe coridor, ajutându-se cu
ciocul toporului şi cu unghiile pe care şi
le rupse, cu degetele pe care şi le răni,
Lupoaica izbuti să scoată din pervaz
câteva piroane enorme care ţintuiseră
uşa.
În sfârşit, uşa se deschise.
Marţial, palid, cu mâinile
însângerate, căzu aproape inert în
braţele Lupoaicei.
– 2355 –
Capitolul 2
LUPOAICA ŞI MARŢIAL
— În sfârşit te văd, te îmbrăţişez, eşti

al meu… strigă Lupoaica strângându-l
pe Marţial la pieptul ei cu un simţ al
proprietăţii şi cu o bucurie sălbatică,
apoi, susţinându-l, purtându-l aproape
în braţe, îl ajută să se aşeze pe o bancă de
pe coridor.
Timp de câteva minute, Marţial
rămase pierdut, cu privirea rătăcită,
căutând să-şi revină din această violentă
zguduire care-i istovise şi mai mult
puterile.
Lupoaica îşi salvase amantul în clipa
în care distrus, disperat, simţea că
moare, nu atât de foame, cât de lipsa de
aer din acea odaie mică, fără sobă, fără
– 2356 –
– Eugen Sue –
ieşire, închisă ermetic, mulţumită

atrocităţii Tărtăcuţei, care astupase cu
nişte cârpe vechi cele mai mici crăpături
ale uşii şi ferestrei.
Palpitând de fericire şi de groază, cu
ochii înecaţi în lacrimi, Lupoaica, în
genunchi, observa cele mai mici mişcări
de pe chipul lui Marţial.
Acesta păru să renască treptat,
trăgând în piept aerul curat şi înviorător.
După câteva zvâcnete, scoase un
lung suspin, ridicându-şi capul îngreuiat
şi deschizând ochii.
— Marţial, sunt eu, Lupoaica ta!
Cum te simţi?
— Mai bine, răspunse el cu vocea
înăbuşită.
— Doamne! Ce doreşti? Apă, oţet?
— Nu, nu, răspunse Marţial din ce
– 2357 –
în ce mai puţin abătut. Aer! oh! aer,

nimic decât aer!
Cu riscul de a-şi răni pumnii,
Lupoaica sparse patru ochiuri de geam
de la o fereastră pe care n-ar fi putut-o
deschide fără să mute din loc o masă
grea.
— Acum răsuflu şi eu, capul mi se
mai uşurează, spuse Marţial revenindu-
şi în fire.
Apoi, ca şi cum abia în acea clipă îşi
dădea seama de ajutorul pe care amanta
lui îi dăduse, exclamă într-un elan de
recunoştinţă fără margini:
— Fără tine, aş fi fost mort, draga
mea Lupoaică.
— Bine, bine... cum te simţi acum?
— Din ce în ce mai bine.
— Ţi-e foame?
– 2358 –
– Eugen Sue –
— Nu, mă simt prea slăbit. Ceea ce

m-a făcut să sufăr cel mai mult a fost
lipsa de aer. Când ai venit, mă
înăbuşeam, mă înăbuşeam… era
groaznic.
— Şi acum?
— Renasc, ies din mormânt, şi asta
mulţumită ţie!
— Dar bietele, tale mâini, bietele tale
mâini! Tăieturile astea!… Ce ţi-au făcut,
Doamne?
— Nicolas şi Tărtăcuţa,
neîndrăznind să dea piept, cu mine
pentru a doua oară, m-au zidit în odaia
mea, lăsându-mă să mor de foame. Am
vrut să-i împiedic să ţintuiască
obloanele, dar… sora mea mi-a dat peste
mâini cu barda!
— Monştrii! Voiau să facă lumea să
– 2359 –
creadă că ai murit de boală: mama ta

răspândise de pe acum vestea că eşti
într-o stare disperată. Mama ta, bărbate,
mama ta!…
— Lasă, nu-mi mai vorbi de ea!
răspunse cu amărăciune Marţial; apoi,
observând abia atunci hainele ude şi
ciudata înfăţişare a Lupoaicei, strigă:
Dar ce s-a petrecut cu tine? Părul ţi-e ud
leoarcă, eşti numai în jupon care e şi
îmbibat de apă!
— N-are importanţă! În sfârşit, iată-
te salvat, salvat!
— Dar lămureşte-mă de ce curge
apa aşa de pe tine?
— Am aflat că eşti în primejdie… n-
am găsit nicio barcă…
— Şi ai venit înot?
— Da. Oh mâinile tale, dă-mi-le sa ţi
– 2360 –
– Eugen Sue –
le sărut. Te dor rău?… Ah, monştrii!… Şi

eu să nu fiu aici!
— Oh! Lupoaico, viteaza mea! strigă
Marţial cu însufleţire, cea mai vitează
dintre viteze!
— N-ai scris tu aici: „Moarte
mişeilor!?”
Şi Lupoaica îşi arătă braţul tatuat cu
aceste cuvinte de neşters.
— Vajnico! Dar te-a pătruns frigul,
tremuri…
— Nu tremur de frig.
— Totuna e… intră acolo, ia
paltonul Tărtăcuţei şi înveleşte-te cu el.
— Dar…
— Aşa vreau eu.
Într-o clipă Lupoaica şi înfăşură într-
un palton de stofă şi se înapoie.
— Pentru mine! Să rişti să te îneci!…
– 2361 –
Pentru mine! repetă Marţial, privind-o

cu înflăcărare.
— Dimpotrivă… O biată fată era
aproape să se înece şi am salvat-o
aducând-o pe insulă.
— Ai salvat-o şi pe ea? Unde e?
— Şi cine e fata?
— Jos, cu copiii; au grijă de ea.
— Doamne! dacă ai şti ce
întâmplare, ce fericită întâmplare! E una
din camaradele mele de la Saint-Lazare,
o fată cu totul extraordinară…
— Cum aşa?
— Închipuieşte-ţi că o iubeam şi o
uram totodată, fiindcă îmi sădise în
suflet şi moartea şi fericirea…
— Ea?
— Da, cu privire la tine.
— La mine?
– 2362 –
– Eugen Sue –
— Ascultă, Marţial… Apoi,

întrerupându-se, Lupoaica adăugă: Nu,
nu… nu voi cuteza niciodată.
— Ce anume?
— Voiam să-ţi spun ceva… Mai ales
că plecând din Paris, nu te ştiam în
primejdie...
— Hai, spune odată.
— Nu mai îndrăznesc.
— Nu mai îndrăzneşti, după ceea ce
ai făcut pentru mine?
— Tocmai de aia. S-ar zice că-ţi
cerşesc o răsplată.
— Să-mi cerşeşti o răsplata! dar oare
nu ţi-o datorez? Nu m-ai îngrijit tu zi şi
noapte anul trecut când cu boala mea?
— Oare nu eşti tu bărbatul meu?
— De aceea, trebuie să-mi vorbeşti
deschis, fiindcă sunt bărbatul tău şi voi fi
– 2363 –
totdeauna.
— Totdeauna, Marţial?
— Totdeauna, pe cât de adevărat e
că mă numesc Marţial. Vezi tu,
Lupoaico, pentru mine n-o să mai fie alta
femeie pe lume afară de tine. Că tu ai
fost aşa sau altfel, e totuna, asta mă
priveşte… te iubesc, mă iubeşti şi-ţi
datorez viaţa. Numai că de când ai intrat
în închisoare, nu mai sunt cel care am
fost. S-au schimbat multe!… M-am
gândit adânc, şi nu vei mai fi ceea ce-ai
fost.
— N-o să te părăsesc de-aci înainte,
dar nu vreau să mă despart nici de
François şi nici de Amandine.
— Frăţiorul şi surioara ta?
— Da; de azi încolo trebuie să fiu
– 2364 –
– Eugen Sue –
pentru ei, cum s-ar zice, ca un tată.

Înţelegi că asta îmi impune obligaţii,
trebuie să mă schimb, sunt dator să-i iau
pe seama mea. Voiau să facă din ei nişte
tâlhari desăvârşiţi; ca să-i salvez, îi iau
cu mine.
— Unde?
— Nici eu nu ştiu, dar desigur
departe de Paris.
— Şi eu?
— Tu? Te iau şi pe tine.
— Mă iei cu tine? strigă Lupoaica cu
o bucurie nestăvilită. Nu puteam crede
într-o asemenea fericire. Nu mă vei mai
părăsi?
— Nu, vrednica mea Lupoaică,
niciodată! O să mă ajuţi să-i cresc pe
aceşti sărmani copii… Te cunosc: dacă o
să-ţi spun: vreau ca mica mea Amandine
– 2365 –
să fie o fată cinstită, să-i vorbeşti în felul

ăsta, şi ştiu că o să fii pentru ea ca şi o
mamă vrednică.
— Oh! mulţumesc, Marţial,
mulţumesc!
— Vom trăi ca lucrători cinstiţi, fii
liniştită, vom găsi de lucru, vom munci
ca nişte robi. Dar cel puţin copiii ăştia nu
vor fi nişte golani ca tata şi ca mama, şi
nu mi se va mai striga: fiu şi frate de
ghilotinaţi, în sfârşit, nu voi mai trece pe
străzile unde lumea te cunoaşte… Dar ce
ai?
— Marţial, mi-e teamă să nu
înnebunesc..:
— Să înnebuneşti?
— De bucurie.
— De ce?
— Pentru că, vezi tu, e prea mult.
– 2366 –
– Eugen Sue –
— Ce anume?
— Ceea ce-mi spui tu… Oh! nu, vezi
tu, e prea mult. Afară numai dacă
salvând-o pe Guristă, asta să-mi fi adus
noroc…
— Ce ai, fată dragă?
— Ceea ce-mi ceri tu, oh! Marţial!
Marţial!
— Ei bine?
— Mă gândeam să ţi-o cer eu!
— Să pleci din Paris?…
— Da… răspunse ea înflăcărată, să
plec cu tine în pădure, să avem o căsuţă
curată, copii pe care să-i iubesc! oh! o
slujbă, se grăbi ea să adauge cu
vioiciune. Marţial se uită la rândul lui
mirat la Lupoaică, neînţelegând mare
lucru din vorbele ei.
— Despre ce slujbă vorbeşti?
– 2367 –
— De slujba de pădurar…
— Ce mi s-ar încredinţa mie?
— Da…
— Şi cine mi-ar da-o?
— Protectorii fetei pe care am salvat-
o.
— Dar nu mă cunosc!
— Nu, însă eu i-am vorbit ei odată
de tine, iar ea ne va recomanda
protectorilor ei…
— Şi cum ţi-a venit să-i vorbeşti de
mine?
— Dar despre ce altceva ai fi vrut să-
i vorbesc?
— Draga mea Lupoaică…
— Şi apoi, înţelegi că, în închisoare,
capeţi încredere în oameni; şi această
tânără era atât de drăguţă şi de blândă,
că fără vina mea m-am simţit atrasă
– 2368 –
– Eugen Sue –
către ea: mi-am dat de îndată seama că

nu e dintr-ai noştri.
— Dar la urma urmei cine e?
— Nu ştiu nimic, nu înţeleg nimic,
dar niciodată în viaţa mea n-am văzut o
asemenea fiinţă: e ca o zână care citeşte
tot ce ai în inimă: într-o discuţie pe care
am avut-o cu ea i-am spus cât îmi eşti de
drag, şi-atâta a fost de-ajuns ca să se
intereseze de noi… M-a făcut să mă
ruşinez de viaţa mea trecută, dar fără
asprimi, mi-a vorbit de munca cinstită,
grea, dar liniştită, pe care s-o duc alături
de tine în inima pădurilor. Dar nu ca
braconier, ci ca pădurar, în loc fiu
amanta ta, să-ţi fiu soţie, şi apoi am avea
copii frumoşi care ţi-ar sări înainte seara
când te-ai înapoia din rond cu câinii tăi
şi cu puşca pe umăr; şi apoi în faţa uşii
– 2369 –
colibei noastre, în răcoarea nopţii, sub

copacii bătrâni am cina şi pe urmă ne-
am culca atât de fericiţi, atât de liniştiţi…
Ce vrei să-ţi mai spun?…
— Ah! exclamă deodată Lupoaica,
ridicându-se nu mai ştiu unde mi-e
mintea.
— Cum adică?
— Această fată… e jos. Poate pe
moarte şi în loc să o ajutăm, stăm aici…
Şi Marţial, rezemându-se de braţul
Lupoaicei, coborî la parter.
Înainte ca ei să ajungă la bucătărie,
să povestim ce s-a întâmplat de când
Floarea-Mariei fusese încredinţată
îngrijirilor celor doi copii.
– 2370 –
– Eugen Sue –
Capitolul 3
DOCTORUL GRIFFON
François şi Amandine o
transportaseră pe Floarea-Mariei lângă
focul din bucătărie, când domnul de
Saint-Rémy şi doctorul Griffon, care
sosiseră cu luntrea lui Nicolas, intrară în
casă.
Pe când copiii aţâţau focul şi
aruncau în el vreascuri de plop, care se
aprindeau repede şi răspândeau o
flacără vie, doctorul Griffon dădea fetei
îngrijirile necesare.
— Nenorocita copilă n-are nici
şaptesprezece ani! exclamă înduioşat
contele.
Apoi, adresându-se doctorului:
— Ei bine, prietene?
– 2371 –
— De-abia i se mai simte pulsul: dar

lucru ciudat: pielea feţei nu e vânătă,
cum se întâmplă de obicei în asemenea
cazuri după o asfixie prin înec, răspunse
imperturbabil doctorul, examinând-o
adânc îngândurat pe Floarea-Mariei.
Doctorul Griffon era un bărbat înalt,
slab, palid, şi complet chel, afară de
două smocuri de păr negru, rar,
pieptănate cu grijă de la ceafă spre
tâmple; obrazul lui zbârcit, brăzdat de
oboselile studiului, era rece, inteligent şi
meditativ.
Om cu multă ştiinţă, cu o vastă
experienţă, practician priceput şi
renumit, medic-şef al unui ospiciu
particular (unde îl vom regăsi mai
târziu), doctorul Griffon n-avea decât un
cusur, acela de a face, dacă am putea
– 2372 –
– Eugen Sue –
spune, abstracţie totală de bolnav,

neocupându-se decât de boală: tânăr sau
bătrân, femeie sau bărbat, bogat sau
sărac, puţin îi păsa; nu se ocupa decât de
cazul clinic în sine, mai mult sau mai
puţin interesant din punct de vedere
ştiinţific, pe care i-l oferea bolnavul.
Pentru el nu existau decât cazuri.
— Ce chip fermecător!… Cât este de
frumoasă, cu toată îngrozitoarea ei
paloare! zise domnul de Saint-Rémy
privind-o pe Floarea-Mariei cu tristeţe!
Văzut-ai vreodată trăsături mai blânde,
mai nevinovate, dragă doctore?… Şi e
atât de tânără… atât de tânără!…
— Vârsta nu înseamnă nimic,
răspunse repezit medicul, ca şi prezenţa
apei în plămâni, care odinioară era
socotită mortală… Era o eroare
– 2373 –
grosolană: minunatele experienţe ale lui

Goodwin, ale faimosului Goodwin, au
dovedit-o de altfel.
— Dar, doctore…
— E un fapt… replică doctorul
Griffon absorbit de meseria lui. Ca să
descopere prezenţa unui lichid străin în
plămâni, Goodwin a scufundat de mai
multe ori pisici şi câini timp de câteva
secunde în hârdaie cu cerneală, i-a scos
de acolo vii, şi după-puţin i-a disecat…
Ei bine! s-a convins, prin disecţie, că
cerneala pătrunsese în plămâni. Dar că
prezenţa acestui lichid în organele
respiratorii nu cauzase moartea
animalelor.
Contele îl cunoştea pe medic, în
fond un om excelent, dar pe care patima
lui nemăsurată pentru ştiinţă îl făcea să
– 2374 –
– Eugen Sue –
pară câteodată dur, aproape crud.

— Cel puţin ai oarecare nădejde? îl
întrebă nerăbdător domnul de Saint-
Rémy.
— Extremităţile pacientului sunt
foarte reci, spuse medicul, deci sunt
puţine şanse.
— Ah! să mori la vârsta asta…
nefericită copilă!… e groaznic.
— Pupila fixă… dilatată – reluă
doctorul impasibil, ridicând cu vârful
degetului pleoapa îngheţată a Floarei-
Maria.
— Fiinţă ciudată! exclamă contele
aproape indignat, te-ar crede lumea fără
suflet şi eu te-am văzut veghind lângă
patul meu nopţi de-a rândul… Frate
dacă-ţi eram şi nu mi-ai fi fost mai
devotat.
– 2375 –
Doctorul Griffon, în timp ce dădea

toate ajutoarele posibile Floarei-Maria,
răspunse contelui fără a-l privi, cu un
calm imperturbabil:
— Vezi bine, doar nu-ţi închipui că
întâlneşti în toate zilele o febră ataxică
atât de minunat complicată, atât de
interesantă şi demnă de a fi studiată, ca
aceea pe care ai avut-o! Era splendid,
bunul meu amic, splendid! Apatie, delir,
zvâcniturile tendoanelor, sincope,
scumpa dumitale febră întrunea
simptomele cele mai variate: şi lucru rar,
foarte rar şi cu deosebire interesant, ai
fost chiar afectat de o stare parţială şi
trecătoare de paralizie, dacă-mi permiţi
să-ţi spun… Numai prin faptul acesta,
boala dumitale avea drept la tot
devotamentul meu, îmi ofereai un
– 2376 –
– Eugen Sue –
straşnic obiect de studiu, pentru că,

vorbind sincer, dragul meu prieten, tot
ce doresc pe lume este să mai întâlnesc o
febră atât de interesantă, dar norocul
acesta nu se iveşte de două ori.
Contele ridică nerăbdător din umeri.
În acel moment Marţial cobora
sprijinit de braţul Lupoaicei, care
îmbrăcase, peste veştmintele ei ude,
paltonul în carouri al Tărtăcuţei.
Izbit de paloarea amantului
Lupoaicei şi observând mâinile lui pline
de sânge închegat, contele strigă:
— Cine e omul acesta?…
— Soţul meu… răspunse Lupoaica
privindu-l pe Marţial cu o expresie de
fericire şi de mândră nobleţe, greu de
redat.
— Domnule, ai o soţie bună şi
– 2377 –
curajoasă, îi spuse contele: am văzut-o

salvând pe această nefericită copilă cu o
bărbăţie rară.
— Da, domnule, e bună şi curajoasă,
soţia mea, răspunse Marţial stăruind
asupra acestor ultime cuvinte şi uitându-
se la Lupoaică cu o privire duioasă ţi
pasionată. Da, curajoasă!… pentru că
mi-a salvat şi mie viaţa…
— Dumitale? întrebă mirat contele.
— Uitaţi-vă la mâinile lui… bietele
lui mâini! strigă Lupoaica ştergându-şi
lacrimile care îmblânzeau scânteierea
sălbatică a ochilor ei.
— Ah! e groaznic! exclamă contele,
acest nenorocit are mâinile ciopârţite…
Uită-te şi dumneata, doctore…
Întorcând puţin capul şi aruncând
peste umăr o privire la rănile lui Marţial,
– 2378 –
– Eugen Sue –
doctorul Griffon îi spuse:

— Arată-ţi palma.
Marţial execută această mişcare cu
destulă greutate.
Doctorul ridică din umeri, continuă
să vadă de Floarea-Mariei şi zise
dispreţuitor, aproape cu părere de rău:
— Rănile acestea nu prezintă nicio
gravitate; niciun tendon nu e atins: în
opt zile bolnavul se va putea folosi de
mâinile lui.
— Adevărat, domnule? Soţul meu
nu va rămâne infirm? strigă Lupoaica,
recunoscătoare.
Doctorul dădu din cap, în semn că
nu.
— Dar Gurista, domnule? Va trăi, nu
e aşa? întrebă Lupoaica. Oh! trebuie să
trăiască! Apoi întorcându-se către
– 2379 –
Marţial: Biata fată… iată pe cea despre

care-ţi vorbeam… Poate că ea ne va
aduce fericirea; ea mi-a dat ideea să vin
la tine şi să-ţi spun tot ce ştii… Şi soarta
a vrut ca tocmai mie să-mi fie dat s-o
salvez şi încă aici!…
— E providenţa noastră… răspunse
Marţial impresionat de frumuseţea
Guristei. Ce chip de înger! oh! va trăi, nu
e aşa, domnule doctor?
— Nu ştiu încă nimic, zise doctorul;
dar mai întâi trebuie să ştiu dacă poate
rămâne aici?
— Aici! strigă Lupoaica, dar aici se
ucid oameni!
— Taci! taci! îi porunci Marţial.
Contele şi doctorul o priviră
surprinşi pe Lupoaică.
— Această casă are o faimă rea în
– 2380 –
– Eugen Sue –
ţinut… asta nu mă miră, spuse cu glasul

scăzut, doctorul, adresându-se
domnului de Saint-Rémy.
— Ai fost deci victima unui atac? îl
întrebă contele pe Marţial. Cine ţi-a făcut
aceste răni?
— Nu e nimic, domnule… am avut
aici o ceartă… apoi a urmat o bătaie… şi
am fost rănit… dar această tânără nu
poate rămâne în casă, adăugă el cu un
aer întunecat, nici eu nu rămân… nici
soţia mea… nici fratele, nici sora mea pe
care îi vedeţi aici… Vom părăsi insula
pentru a nu ne mai înapoia niciodată!
— Oh! ce fericire! strigară cei doi
copii.
— Atunci, cum facem? întrebă
doctorul privind-o pe Floarea-Mariei.
Nu ne putem gândi să transportăm
– 2381 –
pacienta la Paris, în halul în care se află.

Dar de fapt, casa mea e la doi paşi;
grădinăreasa mea şi fiica ei vor fi nişte
infirmiere minunate… deoarece această
asfixiată prin înec te interesează, dragă
Saint-Rémy, vei supraveghea îngrijirile
ce i se vor da, şi eu o voi vedea zilnic.
— Şi te prefaci aspru şi
neînduplecat! exclamă contele, când ai
inima cea mai miloasă, după cum o
dovedeşte această propunere…
— Dacă bolnavul moare, ceea ce e
posibil, va fi cazul să se facă o autopsie
interesantă, care îmi va îngădui să
întăresc încă o dată afirmaţiile lui
Goodwin.
— Ceea ce spui e îngrozitor! strigă
contele.
— Pentru cine ştie să citească, un
– 2382 –
– Eugen Sue –
cadavru e o carte din care înveţi cum

poţi salva viaţa bolnavilor, răspunse cu
stoicism doctorul Griffon.
— În sfârşit, ceea ce e important e că
faci tot ce poţi ajutând-o, zise domnul de
Saint-Rémy cu amărăciune. Motivul nu
importă, numai binele să triumfe! Biată
copilă, cu cât o privesc mai mult cu atâta
îmi stârneşte mai mult interesul.
— Îl şi merită, domnule, adăugă cu
însufleţire Lupoaica, apropiindu-se.
— O cunoşti? întrebă contele.
— Cum să nu o cunosc, domnule! Ei
îi voi datora fericirea vieţii mele:
salvând-o, am făcut mai puţin pentru ea,
decât a făcut ea pentru mine!
Şi Lupoaica se uită cu înflăcărare la
soţul ei; nu-i mai zicea „omul“ ei.
— Şi cine e? întrebă contele.
– 2383 –
— Un înger, domnule, tot ce e mai

nobil pe lume. Da, şi cu toate că e
îmbrăcată ţărăneşte, nu există orășeancă,
doamnă care să vorbească atât de
frumos ca ea, cu vocea ei blândă ca o
muzică. E o fată deosebită, credeţi-mă,
curajoasă şi bună.
— Dar prin ce accident a căzut în
apă?
— Nu ştiu, domnule.
— Deci nu e ţărancă? întrebă
contele.
— Ţărancă! Dar uitaţi-vă la mâinile
ei mici şi albe, domnule.
— E adevărat, încuviinţă domnul de
Saint-Rémy, ce taină ciudată!… Dar
numele ei, familia ei?
— Haidem, reluă doctorul
întrerupând discuţia, trebuie să ducem
– 2384 –
– Eugen Sue –
pacienta în barcă.
După o jumătate de oră, Floarea-
Mariei, care nu-şi revenise încă în
simţiri, era dusă în casa contelui, culcată
într-un pat bun şi supravegheată cu grijă
maternă de grădinăreasa doctorului
Griffon, căreia i se asociase şi Lupoaica.
Doctorul făgădui contelui Saint-
Rémy, din ce în ce mai plin de atenţie
pentru Guristă, că va reveni chiar în
aceeaşi seară s-o viziteze.
Marţial plecă la Paris cu François şi
cu Amandine, Lupoaica nu vru s-o
părăsească pe Floarea-Mariei, înainte de
a o vedea în afară de primejdie.
Insula rămase pustie.
– 2385 –
Capitolul 4
PORTRETUL
... Jumătate şarpe, jumătate pisică.

(Wolfgang, 1, II)
Thomas Seyton, fratele contesei

Sarah Mac-Grégor, se plimba nerăbdător
pe unul din bulevardele vecine cu
Observatorul, când o văzu venind pe
Cucuvaie.
Groaznica bătrână purta pe cap o
bonetă albă şi era înfăşurată în marele ei
şal roşu. Vârful unui stilet rotund, gros
şi foarte ascuţit, trecuse prin fundul
coşului de paie ce-l ţinea pe braţ
descoperind mânerul acestei arme
ucigaşe care aparţinuse Învăţătorului.
Thomas Seyton nu observase că
– 2386 –
– Eugen Sue –
Chioara avea la dânsa un pumnal..

— Sună ora trei la Luxemburg,
spuse bătrâna, cred că am sosit la ţanc,
sper.
— Haide! îi răspunse Thomas
Seyton.
Şi, luând-o înaintea ei, traversă
câteva maidane, intră într-o străduţă
pustie de lângă strada Cassini, se opri
către mijlocul acestui pasaj închis cu o
cruce de barieră, deschise o portiţă, făcu
semn Cucuvelei să-l urmeze şi, după
câţiva paşi, intrară împreună pe o alee
străjuită de arbori deşi. El îi zise:
— Aşteaptă aici î
Şi dispăru.
„De nu m-ar face să aştept mult şi
bine, îşi spuse Cucuvaia; trebuie să fiu la
5 la Braţ-Roşu cu Marţialii ca s-o achit pe
– 2387 –
mijlocitoare. Şi, pentru că veni vorba, ce

fac cu pumnalul meu? Ah! ticălosul! a
scos nasul pe fereastră, adăugă bătrâna,
zărind vârful stiletului ieşit prin
împletitura coşului. Iată ce înseamnă că
nu-i pui astupuşul…“ Şi, scoţând din coş
pumnalul închis într-un toc de lemn, îl
puse înapoi în aşa fel încât să nu se vadă
deloc.
„E scula tâlharului meu, reluă ea. Mi
l-a cerut să omoare şobolanii, care îşi bat
joc de el în pivniţă… Bietele animale!…
Nu-l au decât pe bătrânul fără ochi cu
care să se distreze, ţinându-i tovărăşie!
Vine cineva… Uite… cuconiţa palidă
care era îmbrăcată bărbăteşte în taverna
Căpcăunei, cu lunganul ăla de
adineauri; sunt aceiaşi pe care i-am
jefuit, Învăţătorul şi cu mine, la
– 2388 –
– Eugen Sue –
dărâmăturile de lângă Notre-Dame,

adăugă Cucuvaia, zărind-o pe Sarah
apărând în capul aleii. Mai e de dat o
lovitură; cred că pe socoteala acestei
cuconiţe am răpit-o noi pe Guristă de la
fermă. Dacă plăteşte bine, pentru o
afacere nouă, n-am decât de câştigat.“
Apropiindu-se de Cucuvaie, pe care
o revedea pentru prima oară de când cu
întâmplarea de la tavernă, chipul Sarei
exprima acel dispreţ, acel dezgust pe
care oamenii dintr-o anumită clasă îl
resimt când sunt nevoiţi să aibă de-a
face cu mizerabilii pe care îi folosesc ca
unelte sau complici.
Thomas Seyton, care până atunci se
pretase cu mult zel uneltirilor criminale
ale surorii sale, deşi le socotea fără şanse
de reuşită, refuzase să mai joace acest rol
– 2389 –
infam, consimţind totuşi să pună în

legătură, pentru ultima oară, pe sora lui
cu Chioara, fără să vrea să se mai
amestece în noile planuri ce le urzeau
amândouă.
Neputându-l recâştiga pe Rudolf
pentru dânsa, rupând legăturile sau
afecţiunile care îi erau scumpe, contesa
spera, după cum am mai spus-o, să-l
inducă în eroare printr-o înşelătorie
nedemnă, a cărei reuşită ar fi putut
împlini visul acestei femei încăpăţânate,
ambiţioase şi crude.
Sarah voia să-l convingă pe Rudolf
că fata pe care o avusese cu dânsa nu
murise şi în acest scop să-i substituie o
orfană în locul copilului lor.
Ştim că Jacques Ferrand a refuzat
categoric să intre în acest complot, cu
– 2390 –
– Eugen Sue –
toate ameninţările Sarei; în schimb, se

hotărî să o facă să dispară pe Floarea-
Mariei, pe de o pârte de teama
destăinuirilor Cucuvelei, pe de altă parte
din cauza insistenţelor stăruitoare ale
contesei. Dar aceasta nu renunţase la
planul ei, fiind aproape sigură că-l va
corupe sau îl va speria pe notar în clipa
în care ar fi găsit o fată capabilă să joace
rolul ce voia să-i încredinţeze.
După un moment de tăcere, Sarah
spuse Cucuvelei:
— Eşti destul de îndemânatecă, de
discretă şi de hotărâtă?
— Îndemânatecă da, ca o maimuţă,
hotărâtă ca un dulău, mută ca un peşte,
iat-o pe Cucuvaia, aşa cum a făcut-o
diavolul ca să fie la dispoziţia dumitale,
dacă se va putea… şi se va putea…
– 2391 –
răspunse cu vioiciune bătrâna. Cred că

am pus bine mâna pe tânăra ţărancă –
acum închisă pentru două luni la Saint-
Lazare.
— Nu mai e vorba de ea, ci de
altceva…
— După pofta dumitale, cuconiţă!
Numai bani să iasă din ceea ce-mi
propui; şi vom fi alături ca două degete
ale unei mâini.
Sarah nu putu să-şi ascundă un gest
de dezgust.
— Cunoşti, desigur, începu ea,
oameni din popor… oameni nenorociţi?
— Sunt mai mulţi de ăştia decât
milionari… ai de unde alege, slavă
Domnului; e o mizerie straşnică la Paris!
— Trebuie să-mi găseşti o orfană
săracă şi mai ales una care să-şi fi
– 2392 –
– Eugen Sue –
pierdut părinţii de mică. Mai trebuie să

fie drăguţă, să aibă o fire blândă, şi nu
mai mult de şaptesprezece ani.
Cucuvaia o privi pe Sarah cu uimire.
— O astfel de orfană nu e greu de
găsit, reluă contesa, sunt atâţia copii
părăsiţi…
— Avem! dar ia spune, coniţa mea,
pe Guristă ai uitat-o?… E tocmai ce-ţi
trebuie!
— Ce e aia, Guristă?
— Tinerica aia pe care am răpit-o de
la Bouqueval?
— Ţi-am spus că nu mai e vorba de
dânsa.
— Dar ascultă-mă, şi mai ales să mă
răsplătiţi pentru bunul meu sfat; vreţi o
orfană blândă ca un miel, frumoasă ca
ziua şi care să n-aibă nici 17 ani, nu e
– 2393 –
aşa?
— Fără îndoială…
— Ei bine! luaţi-o pe Gurista când o
să iasă de la închisoare, e tocmai ce
trebuie, parcă ar fi de comandă, fiindcă
avea vreo şase ani când ticălosul de
Jacques Ferrand (sunt zece ani de
atunci), mi-a încredinţat-o, oferindu-mi
o mie de franci, ca să scape de ea… dar
mi-a adus-o Tournemine, care e acum în
închisoare la Rochefort… spunându-mi
că, fără îndoială, e un copil de care
cineva dorea să se descotorosească sau
să-l dea drept mort…
— Spui Jacques Ferrand! strică Sarah
cu o voce atât de schimbată, încât
Cucuvaia se dădu înapoi înmărmurită.
Notarul Jacques Ferrand… repetă Sarah,
ţi-a încredinţat acea copilă… şi…
– 2394 –
– Eugen Sue –
Nu putu termina. Emoţia o gâtuia;

mâinile întinse către Cucuvaie tremurau
convulsiv; uimirea, bucuria îi alteraseră
trăsăturile.
— Dar nu ştiu ce te-a tulburat aşa,
coniţa mea, exclamă bătrâna. E totuşi
foarte simplu… Sunt zece ani de
atunci… Tournemine, o veche
cunoştinţă, mi-a spus: „Vrei să porţi de
grijă unei fetiţe care trebuie să dispară?
Fie că crapă sau că trăieşte, n-are
importanţă; e de câştigat o mie de franci;
ai să faci cu copilul ce-o să vrei…“
— Acum zece ani!… strigă Sarah.
— Zece ani…
— O fetiţă blondă?
— O fetiţă blondă…
— Cu ochi albaştri?
— Ca albăstrelele.
– 2395 –
— Şi ea e… cea care la fermă…

— Am băgat-o la Saint-Lazare…
Trebuie să spun că nu-mi închipuiam de
loc s-o regăsesc la ţară…
— Oh! Doamne! Doamne! strigă
Sarah, căzând în genunchi, şi ridicând
braţele şi ochii la cer. Căile Tale sunt de
nepătruns… Mă înclin în faţa proniei
Tale. Oh! dacă o asemenea fericire ar fi
cu putinţă… dar nu, încă nu pot crede…
ar fi prea frumos… nu!…
Apoi, ridicându-se repede, spuse
Cucuvelei care o privea nedumerită:
— Vino…
Şi Sarah o luă cu paşi grăbiţi înaintea
bătrânei.
La capătul aleii urcă vreo câteva
trepte care duceau la uşa cu geamuri a
unui birou, elegant mobilat.
– 2396 –
– Eugen Sue –
În clipa când Cucuvaia era gata să

intre, Sarah îi făcu semn să rămână
afară.
Apoi contesa trase clopotul din
răsputeri.
Apăru un servitor.
— Nu sunt pentru nimeni acasă… şi
să nu intre nimeni la mine... ai înţeles?…
Absolut nimeni…
Servitorul ieşi.
Pentru mai multă siguranţa, Sarah
trase şi zăvorul. Cucuvaia auzise ordinul
dat servitorului şi o văzuse pe Sarah
închizând uşa cu zăvorul.
Contesa se întoarse şi-i zise:
— Intră repede şi… închide uşa.
Cucuvaia intră.
Deschizând în grabă sertarul unui
scrin, Sarah scoase un cufăraş de abanos
– 2397 –
pe care-l puse pe un birou din mijlocul

camerei şi făcu semn Cucuvelei să vină
lângă ea.
Cufăraşul avea mai multe sertare
suprapuse care conţineau bijuterii şi
pietre scumpe.
Sarah era atât de grăbită să dea de
fundul cufăraşului, încât aruncă repede
pe masă conţinutul casetei plină de
coliere, brăţări, diademe, în care
rubinele, smaragdele şi diamantele
străluceau cu mii de scânteieri.
Cucuvaia rămase înmărmurită…
Era înarmată, era încuiată singură cu
contesa, fuga îi era deci asigurată…
Un gând diabolic îi trecu prin minte.
Dar ca să execute această nouă
ticăloşie, trebuia să scoată stiletul din
coşul ei, şi să se apropie de Sarah, fără a-
– 2398 –
– Eugen Sue –
i deştepta bănuielile.
Cu perfidia unui tigru care se târăşte
şi înaintează pe nesimţite spre prada lui,
bătrâna se folosi de faptul că Sarah era
ocupată, ca să facă pe neobservate ocolul
biroului care o despărţea de victimă.
Cucuvaia începuse această manevră
trădătoare, dar fu nevoită să se oprească
brusc.
Sarah scoase dintr-o cutie cu fundul
dublu un medalion, se aplecă peste
masă, îl întinse Cucuvelei cu o mână
tremurătoare şi îi spuse:
— Uită-te la portretul ăsta.
— Chiar ea e! exclamă Cucuvaia,
surprinsă de perfecta asemănare: e fetiţa
care mi-a fost încredinţată; parca o văd
când mi-a adus-o Tournemine… cu
părul ei blond, cârlionţat, pe care i l-am
– 2399 –
tăiat imediat şi l-am vândut bine, pe

legea mea!…
— O recunoşti, eşti sigură că e ea?
Oh! te implor să nu mă înşeli… să nu mă
înşeli!
— Îţi spun, cuconiţă, nu încape
îndoială, e ca şi cum aş avea-o înaintea
ochilor, răspunse Cucuvaia, căutând să
se apropie de Sarah fără să fie văzută;
acum seamănă şi mai mult cu portretul
ăsta… Daca ai vedea-o, ai fi izbită de
atâta asemănare.
Sarah nu scoase nici măcar un strigăt
de durere, aflând că fiica ei trăise
părăsită în mizerie timp de zece ani…
Nicio remuşcare la gândul că ea
însăşi o smulsese din paşnicul adăpost
pe care Rudolf i-l găsise.
Această mamă denaturată nu puse
– 2400 –
– Eugen Sue –
nicio întrebare, nu arăta nici cea mai

mică îngrijorare cu privire la cumplitul
trecut al copilului ei. Nu, la Sarah
ambiţia înăbuşise de mult sentimentul
matern.
Nu bucuria de a-şi regăsi fata o
însufleţea, ci nădejdea care-i părea o
certitudine că, în sfârşit, îşi va vedea
realizat visul ambiţios al întregii ei
vieţi…
Rudolf se interesase de această
nefericită copilă, o culesese de pe
drumuri, fără a o cunoaşte; ce-ar mai fi
când va afla că este… fiica lui!!!
El era liber… Contesa văduvă…
Sarah vedea strălucind în faţa
ochilor ei coroana de suverană.
Cucuvaia, înaintând cu precauţie,
ajunsese la unul din capetele mesei şi
– 2401 –
aşeză stiletul perpendicular pe coş, cu

mânerul în dreptul deschizăturii, cât mai
la îndemână… Nu mai era decât la
câţiva paşi de contesă.
— Ştii să scrii? o întrebă deodată
Sarah.
Şi, dând la o parte cu mâna
cufăraşul şi bijuteriile, deschise o mapă
aşezată în faţa călimării.
— Nu, doamnă, nu ştiu să scriu,
răspunse Cucuvaia într-o doară…
— Voi scrie deci eu după cum îmi
vei spune… Povesteşte-mi toate
împrejurările în care fetiţa a fost
părăsită.
Şi Sarah, aşezându-se într-un fotoliu
în faţa biroului, luă un condei şi făcu
semn Cucuvelei să se apropie.
Ochiul bătrânei scânteie.
– 2402 –
– Eugen Sue –
În sfârşit… era în picioare, lângă

scaunul Sarei.
Aceasta, aplecată peste masă, se
pregătea să scrie…
— Voi citi cu glas tare, zise contesa,
şi îmi vei spune unde am greşit.
— Da, doamnă, răspunse Cucuvaia,
pândind pe furiş cele mai mici mişcări
ale contesei.
Apoi îşi vârî mâna dreaptă în coş, ca
să ia stiletul fără a fi văzută.
Contesa începu să scrie:
„Declar că…“
Dar, întrerupându-se şi întorcându-

se spre Chioară, care apucase între timp
mânerul pumnalului, Sarah adaugă:
— La ce epocă ţi-a fost predată
– 2403 –
această copilă?
— În luna februar 1827.
— Şi de către cine? continuă Sarah,
cu faţa spre Cucuvaie.
— De către Pierre Tournemine,
acum în puşcărie la Rochefort…
Doamna Séraphin, menajera notarului, îi
încredinţase fetiţa.
Contesa reîncepu să scrie şi citi cu
glas tare:
„Declar că în luna februarie 1827,

numitul…“
Cucuvaia scosese stiletul.

Îl şi ridicase să-şi lovească victima
între umeri…
Sarah se întoarse iar.
Cucuvaia, ca să nu fie surprinsă, îşi
– 2404 –
– Eugen Sue –
sprijini cu grabă, de speteaza fotoliului,

mâna dreapta în care ţinea pumnalul şi
se aplecă să răspundă la întrebarea
următoare.
— Am uitat numele omului care ţi-a
încredinţat copilul. Spuse contesa.
— Pierre Tournemine, răspunse
Cucuvaia.
„Pierre Tournemine repetă Sarah,

continuând să serie, actualmente în
puşcăria de la Rochefort mi-a predat copilul
care îi fusese încredinţat de către menajera
lui…“
Contesa nu putu termina…

Cucuvaia, după ce lăsase să-i cadă
coşul la picioare, se aruncă asupra
contesei cu tot atâta repeziciune cât şi
– 2405 –
furie, cu mâna stângă o apucă de ceafă

şi, apăsându-i obrazul pe masă, cu mâna
dreapta îi împlântă stiletul între umeri…
Această crimă groaznica fusese
executată atât de fulgerător, încât
contesa nu scosese niciun ţipăt, niciun
vaiet.
„Aceeaşi lovitură, ca a Învăţătorului
dată bătrânului din strada du Roule, îşi
zise baba. Încă una care nu va mai
vorbi… şi-a încheiat socotelile.“
Şi Cucuvaia, grăbita să-şi strângă
bijuteriile pe care le aruncă în coş, nu-şi
dădu seama că victima mai respira.
Crima şi hoţia odată săvârşite,
groaznica bătrână deschise uşa cu
geamuri, dispăru repede în aleea cu
copaci verzi, ieşi pe portiţa ce ducea în
străduţă şi ajunse pe terenul viran.
– 2406 –
– Eugen Sue –
Lângă Observator, luă o trăsură care

o conduse la Braţ-Roşu, pe Champs-
Elysées. Văduva Marţial, Nicolas,
Tărtăcuţa şi Barbillon dăduseră întâlnire,
după cum ştim, Cucuvelei în cuibul
acela de hoţi, ca să jefuiască şi să ucidă
pe mijlocitoarea de diamante.
Capitolul 5
AGENTUL DE SIGURANŢĂ
Cititorul cunoaşte taverna „La Inima

însângerată“ de pe Champs-Elysées,
situată lângă Cours-la-Reine, într-una
din gropile care, acum câţiva ani se
învecinau cu această promenadă.
Locuitorii insulei nu apăruseră încă.
După plecarea lui Bradamanti, care,
precum ştim, însoţise pe mama vitregă a
– 2407 –
doamnei d’Harville în Normandia,

Şontorogul se înapoiase la tatăl său.
Stând la pândă în capul scării,
şchiopul trebuia să anunţe, printr-un
semnal convenit, sosirea Marţialilor;
Braţ-Roşu se afla în acel moment într-o
discuţie secretă cu un agent de siguranţă
pe nume Narcisse Borel, pe care vă
amintiţi poate că l-aţi văzut în spelunca
Ţaţei, când venise să aresteze doi tâlhari
învinuiţi de omor.
Acest agent, om de vreo patruzeci
de ani, robust şi îndesat, avea faţa
roşcovană, ochiul vioi şi pătrunzător,
barba complet rasă, ca să poată folosi
diferite deghizări necesare
primejdioaselor sale investigaţii; căci
adeseori era nevoit să unească
subtilitatea şi talentul figuraţiei
– 2408 –
– Eugen Sue –
actorului, cu energia şi curajul cărora

trebuia să întrebuinţeze şiretenia şi
dârzenia. Narcisse Borel era, cu alte
cuvinte, unul din elementele cele mai
utile şi cele mai active ale acelei
providenţe în miniatură, numită cu
modestie şi vulgaritate, Poliţia.
Să revenim la convorbirea lui
Narcisse Borel cu Braţ-Roşu convorbire
care părea foarte însufleţită.
— Da, spunea agentul de siguranţă,
eşti acuzat că te foloseşti de jocul
dumitale dublu, ca să iei parte,
nepedepsit, la furturile unei bande de
răufăcători foarte primejdioşi, şi că dai
poliţiei de siguranţă informaţii false… Ia
seama, Braţ-Roşu, dacă asta se
adevereşte, vom proceda fără cruţare
împotriva dumitale.
– 2409 –
— Vai! sunt dezolat, dragă domnule

Narcisse, răspunse Braţ-Roşu dând
obrazului său de viezure o expresie de
îndurerare ipocrită. Dar sper că azi mi se
va face dreptate şi se va ţine seamă de
buna mea credinţă.
— Asta se va vedea!
— Cum vă puteţi îndoia de mine?
Oare nu v-am dat destule dovezi? N-am
fost eu acela, da sau nu, care v-a înlesnit
să prindeţi în flagrant delict pe
Ambroise Marţial, unul din cei mai
primejdioşi răufăcători ai Parisului?
Fiindcă, precum se zice, ce naşte din
pisică, şoareci mănâncă, şi neamul lui
Marţial vine din iad unde se va înapoia,
dacă Dumnezeu e drept.
— Toate bune, dar Ambrosie fusese
prevenit că va fi arestat; dacă nu veneam
– 2410 –
– Eugen Sue –
mai devreme de ora când mi-o

indicaseşi, ar fi scăpat.
— Mă credeţi capabil, domnule
Narcisse, să-l fi anunţat în taină de
sosirea dumneavoastră?
— Ceea ce ştiu e că m-am ales de la
tâlharul ăla cu un glonte de pistol care,
din fericire, mi-a găurit numai braţul.
— Păi de, domnule Narcisse, e sigur
că în meseria dumneavoastră sunteţi
expus la asemenea neînţelegeri!..
— Ah! dumneata numeşti asta
neînţelegeri!
— Desigur, fiindcă fără îndoială că
banditul voia să vă vâre glonţul în trup.
— În braţ, în trup sau în cap, n-are
importanţă, nu mă plâng de asta; fiecare
slujbă are riscurile ei.
— Dar şi plăcerile ei, domnule
– 2411 –
Narcisse, şi plăcerile ei! De pildă, când

un om atât de perspicace, de
îndemânatic, atât de curajos ca
dumneavoastră… este de multă vreme
pe urma unei bande de tâlhari,
urmărindu-i din cartier în cartier, din
speluncă în speluncă, cu un copoi bun ca
servitorul domniei-voastre Braţ-Roşu, şi
pe care izbuteşte să-i fugărească şi să-i
atragă într-o capcană din care nici unul
nu poate scăpa, mărturisiţi, domnule
Narcisse, că asta e o mare plăcere…
— Aş fi de părerea dumitale, dacă
acest copoi ar fi sincer, dar mă tem că nu
e.
— Ah! domnule Narcisse, credeţi…
— Cred că în loc să ne indici urma,
te amuzi, să ne încurci şi abuzezi de
încrederea pe care o avem în dumneata.
– 2412 –
– Eugen Sue –
În fiecare zi ne făgăduieşti că ne vei ajuta

să punem mâna pe bandă… şi ziua asta
nu mai vine niciodată.
— Dar dacă ziua asta soseşte azi,
domnule Narcisse, după cum sunt
convins, şi dacă vă fac să puneţi mâna
pe Barbillon, pe Nicolas Marţial, pe
văduvă cu fiică-sa şi pe Cucuvaie, va fi
asta, da sau nu, o adevărată pleaşcă? Vă
veţi mai feri de mine?
— Nu ne vei fi făcut un mare
serviciu, pentru că avem împotriva
acestei bande indicii foarte serioase,
bănuieli aproape sigure, dar, din
nefericire, nu avem nicio dovadă.
— Aşa că un mic flagrant delict,
justificând arestarea lor, vă va ajuta, nu e
aşa, domnule Narcisse?
— Fără îndoială… Şi mă asiguri că
– 2413 –
n-a fost din partea dumitale o provocare

în lovitura pe care au pus-o la cale?
— Nu, pe cinstea mea! Cucuvaia a
venit să-mi propună s-o atrag pe
negustoreasa de diamante la mine, când
această chioară a aflat, prin fiul meu, că
şlefuitorul Morel, care stă în strada
Templului, lucra cu diamante veritabile,
nu cu pietre false, şi că cumătra Mathieu
are adesea asupra ei valori însemnate…
Am acceptat afacerea, propunând
Cucuvelei să asocieze, la această
lovitură, pe Marţiali şi pe Barbillon, aşa
ca să vă cadă în mână toată şleahta.
— Dar Învăţătorul, acest om atât de
primejdios, atât de puternic şi de
sălbatec, care era mereu cu Cucuvaia,
unul din clienţii obişnuiţi ai tavernei?
— Învăţătorul?… replică Braţ-Roşu
– 2414 –
– Eugen Sue –
prefăcându-se mirat.
— Da, un ocnaş evadat din
închisoarea Rochefort, un anume
Anselme Duresnel, condamnat pe viaţă.
Ştim că s-a desfigurat pentru a nu mai fi
recunoscut… Nu ştii nimic despre el?
— Nimic… răspunse cu îndrăzneală
Braţ-Roşu, care avea motivele lui să
mintă; căci Învăţătorul era în acel
moment închis într-una din pivniţele
cârciumii.
— Sunt indicii serioase că el este
făptuitorul unor recente asasinate. Ar fi
o captură importantă.
— De şase săptămâni, nimeni nu
mai ştie ce e cu el.
— De aceea ţi se impută că i-ai
pierdut urma..
— Iar imputări, domnule Narcisse.
– 2415 –
— Nu ne lipsesc motivele… Şi cu
contrabanda?
— Nu trebuie oare să cunosc tot
felul de oameni? Pe contrabandişti ca şi
pe oricare alţii, pentru a vă pune pe
urmele lor?… V-am informat doar
despre acea ţeavă în care se introduceau
băuturi, plasată în afara barierii „du
Trône“ care răspundea într-o casă din
stradă…
— Toate astea le ştiu, îi întrerupse
Narcisse pe Braţ-Roşu, dar pentru unul
pe care îl denunţi, ajuţi poate sa scape
alţii zece, şi-ţi continui astfel,
nepedepsit, învârtelile… Sunt sigur că
sugi la două oi, după cum se spune.
— Ah! Domnule Narcisse… vă
asigur ca nu sunt atât de hrăpăreţ!
— Şi mai e ceva; în strada Templului
– 2416 –
– Eugen Sue –
nr. 17, locuieşte o femeie, Burette, care

dă împrumuturi pe amanet: se zice că e
tăinuitoarea dumitale personală.
— Ce vreţi să fac, domnule
Narcisse? Se spun atâtea lucruri, lumea e
atât de rea… Vă repet, sunt nevoit să
întreţin legături cu un număr cât mai
mare de ticăloşi, să am chiar aerul că fac
ca ei… chiar mai rău decât ei, ca să nu le
dau de bănuit… dar sunt dezolat că
trebuie să-i imit… sunt dezolat… Se
vede că vă sunt prea devotat, ca să mă
împac cu o asemenea meserie…
— Bietul de tine, te plâng din toată
inima.
— Râdeţi, domnule Narcisse… Dar
dacă credeţi toate astea, de ce nu s-a
făcut o descindere la Burette şi la mine?
— O ştii prea bine… ca să nu-i
– 2417 –
speriem pe aceşti bandiţi, pe care de

atâta timp ne promiţi să ni-i dai pe
mână.
— Şi vi-i voi da, domnule Narcisse;
până într-un ceas vor fi legaţi cobză, şi
fără multă bătaie de cap, căci printre ei
sunt trei femei; cât despre Barbillon şi
Nicolas Marţial, sunt fioroşi ca nişte
tigri, dar laşi ca nişte găini.
— Tigri sau găini, replică Narcisse
desfăcând pulpanele lungii sale
redingote şi arătându-i mânerele a două
pistoale ieşind din buzunarele
pantalonului, am aici cu ce să le vin de
hac.
— Aţi face bine să luaţi cu
dumneavoastră doi oameni domnule
Narcisse; când se văd încolţiţi, cei mai
fricoşi devin câteodată turbaţi.
– 2418 –
– Eugen Sue –
— Voi posta pe doi din oamenii mei

în sala alăturata celei în care o vei
introduce pe mijlocitoare… La primul
ţipăt, voi apărea la o uşă, cei doi oameni
ai mei la cealaltă.
— Trebuie să vă grăbiţi, pentru că
banda va sosi dintr-o clipă într-alta,
domnule Narcisse.
— Fie, mă duc să-mi postez oamenii.
Numai de n-ar fi şi de asta dată degeaba.
Convorbirea fu întreruptă de un
fluierat, care slujea de semnal.
Braţ-Roşu se apropia de o fereastră
ca sa vadă pe cine anunţă Şontorogul.
— Iat-o pe Cucuvaie. Ei bine! acum
mă credeţi, domnule Narcisse?
— E ceva, dar nu totul; în sfârşit,
vom vedea, mă grăbesc să-mi postez
oamenii.
– 2419 –
Şi agentul de siguranţă dispăru pe o

uşă lăturalnică.
Capitolul 6
CUCUVAIA
Mersul grăbit al Chioarei, ca şi crima

pe care o comisese, îi congestionaseră
faţa hidoasă; ochiul ei verde scânteia de
o bucurie sălbatică.
Şontorogul venea după ea, sărind şi
şchiopătând.
În clipa când cobora ultimele trepte
ale scării fiul lui Braţ-Roşu, din răutate
ştrengărească, puse piciorul pe tivul
rochiei Cucuvaiei.
Această oprire bruscă o făcu pe
bătrână să se poticnească. Neputându-se
ţine de rampă, căzu în genunchi, cu
– 2420 –
– Eugen Sue –
ambele mâini întinse, scăpând preţiosul

ei coş din care alunecă o brăţară de aur
împodobită cu smaralde şi perle fine…
Cucuvaia, zdrelindu-şi în cădere
degetele, luă de jos brăţara ce nu scăpase
vederii agere a Şontorogului, se ridică şi
se aruncă furioasă asupra şchiopului
care se apropie de ea cu un aer ipocrit,
zicându-i:
— Ah! Doamne! Ce, ţi-ai scrântit
piciorul?
Fără a-i răspunde, Cucuvaia îl apucă
pe Şontorog de păr şi, aplecându-se spre
obrazul lui, îl muşcă sălbatic; sângele
ţâşni sub muşcătura ei.
Lucru ciudat! Şontorogul, cu toată
răutatea lui, cu toate că simţea o durere
cumplită, nu scoase niciun vaiet, nici un
strigăt…
– 2421 –
Îşi şterse obrazul însângerat şi spuse

cu un râs forţat:
— Mi-ar plăcea ca altădată să nu mă
mai săruţi cu atâta foc…
— Broscoi răutăcios ce eşti, de ce-ai
pus piciorul pe fusta mea?
— Eu? ce-ţi veni! Îţi jur că n-am
făcut-o dinadins, buna mea Cucuvaie.
Niciodată n-am vrut să-ţi fac vreun
rău… Te iubesc prea mult; poţi să mă
baţi, să mă îmbrânceşti, să mă muşti, îţi
sunt credincios ca un biet căţel
stăpânului său, spuse copilul pe un ton
mieros.
Înşelată de ipocrizia Şontorogului,
Cucuvaia îl crezu şi îi răspunse:
— Perfect! Dacă te-am muşcat fără
să fii vinovat, atunci asta să fie pentru
toate câte le-ai meritat, banditule…
– 2422 –
– Eugen Sue –
Haide, trăiască veselia!… Azi n-am pică

pe nimeni… Unde-i pungaşul de tată-
tău?
— În casă… Vrei să-l chem?…
— Nu. Marţialii au venit?
— Nu încă…
— Atunci am vreme să cobor până la
păcătosul de Învăţător, am ceva de
vorbit cu el…
— Te duci în beciul Învăţătorului?
întrebă Şontorogul, ascunzându-şi cu
greutate, o bucurie diabolică.
— Ce te interesează?
— Pe mine?
— Da, m-ai întrebat asta cu o mutră
ciudată.
— Pentru că m-am gândit la ceva
ciudat.
— Ce?
– 2423 –
— Că ar trebui să-i duci cel puţin

nişte cărţi de joc, ca să nu se plictisească,
reluă cu şiretenie Şontorogul, asta poate
l-ar mai distra… Nu se joacă acum decât
cu şobolanii care-l muşcă! Şi în jocul ăsta
câştigă totdeauna dar, până la urmă, se
satură.
Cucuvaia râse cu hohote la această
glumă proastă şi-i spuse şchiopului:
— Ptiu, nu cunosc niciun puşti care
să fie mai stricat ca golanul ăsta… du-te
şi adu-mi o lumânare, să-mi luminezi
drumul când o să cobor la Învăţător… Şi
să mă ajuţi să deschid uşa, ştii că singură
nu pot nici măcar s-o împing.
— Vai! nu, e prea întuneric în
pivniţă, răspunse Şontorogul dând din
cap.
— Cum! cum! ţie care eşti afurisit ca
– 2424 –
– Eugen Sue –
un drac, ţi-e frică?… Aş vrea s-o văd şi

p-asta… Hai, du-te, repede şi spune-i lui
tată-tău că mă înapoiez numaidecât, că
sunt cu orbul, că vorbim de nunta
noastră… ei! ei! ei! adăugă bătrâna
rânjind, haide, grăbeşte-te, vei fi cavaler
de onoare şi, dacă eşti drăguţ, o să-mi ţii
trena…
Şontorogul, îmbufnat, se duse să
caute o lumânare.
Între timp, Cucuvaia, beată de
succesul furtului săvârşit, băgă mâna
dreaptă în coş ca să pipăie bijuteriile
preţioase dinăuntru.
Voia să coboare în pivniţa
Învăţătorului pentru a ascunde
deocamdată comoara, şi nu pentru a se
bucura, potrivit obiceiului ei, de
chinurile noii sale victime.
– 2425 –
Vom spune numaidecât de ce

Cucuvaia, cu consimţământul lui Braţ-
Roşu, îl aruncase pe Învăţător în aceeaşi
tainiţă subterană, în care acest tâlhar îl
zvârlise odinioară pe Rudolf.
Şontorogul, ţinând sfeşnicul,
reapăru în uşa cârciumii.
Cucuvaia îl urmă în sala scundă
unde se deschidea chepengul lat cu doua
capace, pe care îl cunoaştem.
Fiul lui Braţ-Roşu, ferind flacăra
luminării în căuşul palmei, şi mergând
înaintea bătrânei, coborî încet o scară de
piatră, povârnită, la capătul căreia se
găsea uşa masivă a cavoului care era cât
p-aci să fie mormântul lui Rudolf.
Ajuns la capătul scării de jos,
Şontorogul şovăi s-o urmeze pe
Cucuvaie.
– 2426 –
– Eugen Sue –
— Ei bine!… leneş afurisit…

înaintează, îl îndemnă ea, întorcându-se
spre băiat.
— Doamne, cât e de întuneric… Şi-
apoi mergi atât de repede. Cucuvaio!
mai bine mă înapoiez şi-ţi las ţie
lumânarea.
— Şi uşa beciului, prostule?… Pot
oare s-o deschid eu singură? Vii odată,
sau nu?
— Nu… mi-e tare frică.
— Ia seama să nu viu eu la tine…
— Dacă mă ameninţi, mă duc sus…
Şi Şontorogul făcu câţiva paşi
înapoi.
— Ei, bine! ascultă, fii cuminte, zise
Cucuvaia abia stăpânindu-şi furia, şi-o
să capeţi ceva…
— Aşa mai înţeleg şi eu! răspunse
– 2427 –
băiatul apropiindu-se; dacă-mi vorbeşti

astfel faci din mine ce vrei, mătuşă
Cucuvaie.
— Hai, ia-o înainte, sunt grăbită…
— Da; dar făgăduieşte-mi că mă laşi
să-l sâcâi pe Învăţător.
— Altă dată, azi n-am vreme.
— Numai niţel; lasă-mă să-l fac să
spumege oleacă de furie.
— Altă dată… îţi spun că azi sunt
grăbită…
— Dar de ce vrei să deschizi uşa
„apartamentului“ lui?
— Asta nu te priveşte. Haide, ai
isprăvit? Marţialii trebuie să fie sus şi
vreau să vorbesc cu ei… Fii ascultător şi
n-o să-ţi pară rău… Vino.
— Vezi cât de mult te iubesc,
Cucuvaio? Fac tot ce vrei, răspunse
– 2428 –
– Eugen Sue –
Şontorogul, înaintând cu încetineală.

Lucirea palidă, pâlpâitoare a
lumânării, aruncând raze slabe în gangul
întunecat, proiecta umbra hidosului
infirm pe zidul muced, coşcovit, de pe
care picura umezeala.
În fundul gangului, prin
semiobscuritate, se vedea bolta joasă,
turtită a intrării pivniţei, uşa masivă
legată în fier şi, detaşându-se din umbră,
şalul roşu şi boneta albă a Cucuvelei.
Mulţumită sforţărilor ei şi ale
Şontorogului, uşa se deschise scârţâind
din balamalele ruginite.
O boare umedă răzbi din acea
vizuină, întunecată ca noaptea.
Lumânarea pusă jos răspândea
câteva luciri pe primele trepte ale scării
de piatră, restul pierzându-se în beznă.
– 2429 –
Un ţipăt, sau mai bine zis un răget

sălbatic se auzi din adâncul cavoului.
— Ah! iată-l pe Ucigaş că dă bună
ziua mămicii lui, zise cu ironie
Cucuvaia.
Şi coborî câteva trepte ca să ascundă
coşul în vreun colţ.
— Mi-e foame! strigă Învăţătorul cu
vocea tremurând de furie; vreţi să mă
lăsaţi să mor ca pe o fiară turbată?
— Ţi-e foame, cotoi bătrân? întrebă
Cucuvaia, izbucnind în râs, ei bine!…
Suge-ţi degetul…
Se auzi zgomotul unui lanţ tras cu
violenţa… Apoi un geamăt de furie
reţinută.
— Ia seama! Ia seama! o să-ţi faci iar
o bubă la picior, ca la ferma Bouqueval.
Bietul meu tată! rânji Şontorogul.
– 2430 –
– Eugen Sue –
— Are dreptate copilul ăsta: stai

liniştii, banditule, interveni Chioara:
belciugul şi lanţul sunt solide, sunt de la
moş Micou, care nu vinde decât marfă
bună. E şi vina ta; de ce te-ai lăsat legat
în timpul somnului? După treaba asta n-
a mai fost nevoie decât să-ţi prindă
inelul şi lanţul de picior şi să te coboare
aici, la răcoare ca să te conserve, crai
bătrân!
— E păcat, o să mucezească aici, zise
Şontorogul.
Se auzi din nou zgomotul lanţului.
— Ei! ei! Învăţătorul sare ca un
cărăbuş legat de lăbuţă, zise bătrâna.
Parcă-l văd.
— Cărăbuşule! Porneşte-n zbor,
zbor, zbor!… Bărbatul tău e-nvăţător!
începu să fredoneze Şontorogul,
– 2431 –
Această digresiune spori veselia

Cucuvelei.
Băgându-şi coşul într-o adâncitură
provenită din surparea zidului,bâtrîna
urmă, ridicându-se:
— Vezi tu, ucigaşule…
— Nu vede, spuse Şontorogul…
— Copilul ăsta are dreptate! Ei bine
auzi, tu, banditule? Nu trebuia s-o faci
pe înduioşatul, când ne înapoiam de la
fermă, şi să mă împiedici s-o pocesc cu
vitriolul meu pe hoţoaica aia. Pe lângă
asta, mi-ai mai vorbit de remuşcări care
începeau să te chinuiască. Am văzut că
plămada ta de adevărat bandit începea
să se acrească, să miroasă a cinste, cum
s-ar zice a denunţător, şi că într-o bună
zi ai putea să ne înghiţi pe toţi, bătrân
fără minte ce eşti, şi atunci…
– 2432 –
– Eugen Sue –
— Atunci bătrânul fără vedere te va

înghiţi mai întâi pe tine. Cucuvaio,
fiindcă îi e foame! strigă Şontorogul.
Şi deodată, din toate puterile, o
împinse pe bătrână de la spate.
Cucuvaia căzu cu faţa înainte
scoţând o înjurătură cumplită.
Se auzi cum se rostogolea pe scara
de piatră…
— Sâc… sâc… sâc… ţin-te bine,
Cucuvaio, ţin-te bine… iar tu, bătrâne,
aruncă-te pe ea! adăugă Şontorogul.
Apoi, înşfăcând coşul de unde o
văzuse pe bătrână că-l ascunsese, urcă
repede scara şi izbucni într-un râs
sălbatic;
— Iată un brânci care face mai mult
decât cel de adineauri, nu-i aşa,
Cucuvaie? De rândul ăsta nu mă mai
– 2433 –
poţi muşca până mi-o da sângele. Ah!

credeai că nu mă răzbun? Mulţumesc, şi-
acum îmi curge sângele.
— Am prins-o… oh!… Am prins-o…
strigă Învăţătorul din fundul cavoului.
— Dacă ai prins-o bătrâne, o
împărţim pe din două, strigă
Şontorogul, rânjind.
Şi se opri pe ultima treaptă a scării.
— Ajutor! gemu Cucuvaia cu vocea
gâtuită.
— Mulţumesc… Şontorogule,
exclamă Învăţătorul, mulţumesc! şi se
auzi cum scotea un oftat plin de o
bucurie înspăimântătoare.
— Oh! te iert de tot răul ce mi l-ai
făcut, şi, ca să te răsplătesc, o s-o auzi pe
Cucuvaie cântând! Ascultă cum cobeşte
a moarte!
– 2434 –
– Eugen Sue –
— Bravo!… iată-mă în loja de rangul

întâi! Spuse Şontorogul, aşezându-se pe
treapta de sus a scării.
Capitolul 7
CAVOUL
Șontorogul, aflat pe prima treaptă a

scării ridică lumânarea ca să urmărească
scena cumplită ce avea să se desfăşoare
în adâncul pivniţei, dar bezna era de
nepătruns… o lumină atât de slabă nu o
putea risipi.
Fiul lui Braţ-Roşu nu putea desluşi
nimic.
Lupta dintre Învăţător şi Cucuvaie
era surdă, înverşunată, fără o vorbă, fără
un ţipăt.
Numai din timp în timp se auzeau
– 2435 –
gâfâiturile sau răsuflarea înăbuşită care

însoţea totdeauna eforturile violente.
Şontorogul, aşezat pe treapta de
piatră, porni atunci să dea din picioare,
în ritmul specific spectatorilor
nerăbdători să vadă începând
reprezentaţia, apoi dădu un chiot
întocmai ca obişnuiţii galeriei teatrelor
bulevardiere:
— Hei! cortina, piesa, muzica!
— Oh! Acum o să fac din tine ce o să
vreau, mormăi Învăţătorul din fundul
hrubei, şi tu o să…
O mişcare disperată a Cucuvelei îi
întrerupse vorba. Se zbătea cu energia
pe care ţi-o dă groaza de moarte.
— Mai tare, nu se aude nimic! strigă
Şontorogul.
— Poţi să mă muşti de mână cât
– 2436 –
– Eugen Sue –
pofteşti, te ţin cum vreau, scrâşni

Învăţătorul.
Apoi, reuşind să o stăpânească pe
Cucuvaie, adăugă:
— Aşa… Acum ascultă…
— Şontorogule, cheamă pe tată-tău!
strigă Cucuvaia cu vocea gâfâită,
istovită. Ajutor!… Ajutor!…
— Daţi afară pe bătrână! ne
împiedică să auzim, strigă micul şchiop,
izbucnind în râs; să se isprăvească odată!
Strigătele Cucuvelei nu puteau
străbate două etaje subterane.
Mizerabila, văzând că nu poate
aştepta niciun ajutor de la fiul lui Braţ-
Roşu, voi să facă o ultimă încercare.
— Şontorogule, du-te după ajutor, îţi
dau coşul meu, e plin de bijuterii… e
acolo sub o piatră.
– 2437 –
— Ce dărnicie! Mulţumesc,
doamnă… L-am luat singur… Ascultă
cum zornăie… răspunse Şontorogul,
clătinându-l. Dar dă-mi, de pildă, pentru
zece centime o plăcintă caldă, şi alerg să-
l aduc pe tata!
— Fie-ţi milă de mine, şi…
Cucuvaia nu mai putu continua.
Se făcu din nou linişte.
Micul şchiop reîncepu să bată cu
picioarele măsura pe piatra scării unde
era ghemuit, tot repetând acelaşi strigăt:
— Nu mai începe odată? Hei,
cortina, sau fac scandal! Piesa! Muzica!
— Acum, Cucuvaio, nu o să mă mai
ameţeşti cu ţipetele tale, continuă după
câteva minute Învăţătorul, în care
răstimp reuşise desigur să-i pună un
căluş. Înţelegi, reluă el cu o voce
– 2438 –
– Eugen Sue –
cavernoasă, că nu vreau să termin cu

tine prea repede. Tortură pentru tortură!
M-ai făcut destul să sufăr. Trebuie să-ţi
vorbesc mult înainte de a te omorî…
da… mult… asta va fi groaznic pentru
tine… Ce agonie, hai?
— Să nu faci prostii, ei bătrâne!
strigă Şontorogul ridicându-se puţin;
trage-i o bătaie, dar să n-o vatemi prea
tare. Spui că vrei s-o omori… E-o glumă,
nu e aşa? Eu ţin la Cucuvaia mea. Ţi-am
încredinţat-o, dar să mi-o dai înapoi, să
nu mi-o schilodeşti, nu vreau s-o omori
pe Cucuvaie, sau, de nu, mă duc să-l
chem pe tata.
— Fii liniştit, n-o să aibă decât ce
merită… O lecţie care o să-i folosească…
răspunse învăţătorul ca să-l liniştească
pe Şontorog, de teamă ca şchiopul să nu
– 2439 –
se ducă după ajutor.

— E în regulă, bravo! iată că începe
piesa, exclamă fiul lui Braţ-Roşu, care nu
credea că Învăţătorul o ameninţă serios
pe bătrână.
— Să stăm dar de vorbă, Cucuvaio,
continuă Învăţătorul, cu glas potolit. Mai
întâi, vezi tu, de când cu ferma de la
Bouqueval, când mi-au apărut în faţa
ochilor toate crimele noastre, s-a
petrecut în mine o schimbare ciudată…
Da, m-am îngrozit atunci de cruzimea
mea din trecut… Întâi nu ţi-am îngăduit
s-o chinuieşti pe Guristă, dar asta încă
nu era mare lucru… Încătuşându-mă
aici, în această pivniţă, făcându-mă să
îndur frigul şi foamea, dar scăpând de
tine, m-ai lăsat cu totul pradă gândurilor
înspăimântătoare. Oh! tu nu ştii ce
– 2440 –
– Eugen Sue –
înseamnă să fii singur…

— Ia seama, bătrâne, strigă
Şontorogul, intri în rolul tragedianului
Moessard… Le-am mai auzit! Le-am mai
auzit!
Învăţătorul nu dădu atenţie vorbelor
Şontorogului.
— Te miri, Cucuvaio, că mă auzi
vorbind aşa? Dacă aş fi continuat să mă
ameţesc, fie prin alte sângeroase
nelegiuiri, fie prin beţia sălbatică a vieţii
de ocnă, niciodată nu s-ar fi petrecut în
mine această schimbare fericită, o ştiu
prea bine… Dar singur, dar orb, ros de
remuşcări care nu iartă, la ce să te
gândeşti? La noi crime! Cum să le
săvârşeşti? La o evadare? Cum să
evadezi? Şi dacă aş evada… unde m-aş
duce?… ce aş face cu libertatea? Nu,
– 2441 –
trebuie să trăiesc de-acum înainte într-o

noapte eternă, între spaimele căinţei şi
groaza de nălucirile care mă urmăresc…
Câteodată totuşi… o rază slabă de
nădejde… luceşte în mijlocul tenebrelor
mele… un moment de linişte vine după
orele de zbucium… Da… câteodată
izbutesc să alung spectrele care mă
înconjoară, opunându-le amintirile unui
trecut cinstit şi paşnic, întorcându-mă cu
gândul la primii ani ai tinereţii, ai
copilăriei mele… Din fericire, vezi tu, ce-
i mai mari sceleraţi au cel puţin, câţiva
ani plini de pace şi de puritate pe care îi
pot opune anilor de crimă şi de sânge.
Nu te naşti ticălos… Cei mai perverşi
dintre oameni au avut parte de
candoarea gingaşă a copilăriei, au
cunoscut blândele bucurii ale acelei
– 2442 –
– Eugen Sue –
vârste fermecătoare. Astfel, câteodată, ţi-

o repet, resimt o mângâiere amara,
zicându-mi: Sunt în ceasul de faţă sortit
dispreţului tuturor, dar a fost o vreme în
care eram iubit, în care eram ocrotit,
fiindcă eram bun, şi nu făceam rău
nimănui… Vai! sunt silit să mă refugiez
în trecut… când pot… numai acolo
găsesc oarecare linişte…
Rostind aceste din urmă cuvinte,
glasul Învăţătorului îşi pierduse
asprimea; acest om neînfrânt părea
mişcat adânc, şi adăugă:
— Uite, vezi tu, salvatoarea
înrâurire a acestor gânduri este atât de
puternică, încât furia mea se potoleşte,
curajul, forţa, voinţa îmi lipsesc ca să te
pot pedepsi… nu… nu mie mi-e dat să-ţi
vărs sângele…
– 2443 –
— Bravo, bătrâne! Vezi tu,

Cucuvaie, că era o glumă!… strigă
Şontorogul, aplaudând.
— Nu, nu mie mi-e dat să-ţi vărs
sângele, repetă Învăţătorul, ar fi o crimă,
şi-mi sunt de-ajuns trei strigoi şi apoi,
cine ştie, poate într-o zi o să te căieşti şi
tu.
Vorbind astfel, Învăţătorul lăsase
Cucuvelei puţină libertate în mişcări.
Ea se folosi de acest moment pentru;
i apuca stiletul pe care, după uciderea
Sarei, îl ascunsese în sân şi-i dădu
banditului o puternică lovitură. În acest
fel credea că va scăpa.
Învăţătorul scoase un ţipăt de
durere.
Reizbucnirea furioasă a urii lui, a
setei de răzbunare, a turbării, a
– 2444 –
– Eugen Sue –
instinctelor lui sângeroase, redeşteptate

brusc şi întărâtate de acest atac
neaşteptat, explodară cumplit,
întunecându-i judecata, şi aşa destul de
tulburată de atâtea zguduiri.
— Ah! viperă, ţi-am simţit colţii!
strigă el cu vocea cutremurată de furie,
strângând-o cu putere pe Cucuvaie, care
crezuse o clipă că i-a scăpat din mână; te
târai pe nesimţite, hai? adăugă el din ce
în ce mai rătăcit: dar te voi strivi, viperă
sau cucuvaie… Aşteptai, fără îndoială,
sosirea fantomelor… Da, pentru că în
tâmple îmi zvâcneşte sângele, urechile
îmi ţiuie, mi se învârte capul, ca şi când
ar fi să vină… Da, nu mă înşel… Oh!
iată-le… înaintează din adâncul
tenebrelor, se apropie… Cât sunt de
palide, şi sângele lor cum curgea, roşu şi
– 2445 –
aburind… Asta te sperie, te zbaţi… Ei

bine! fii liniştită, n-ai să le vezi. Nu, nu
vei vedea fantomele… Mi-e milă de
tine… Te voi orbi… Vei fi ca mine, fără
vedere…
Aici Învăţătorul făcu o pauză.
Cucuvaia scoase un ţipăt atât de
cumplit, încât Şontorogul, speriat, sări în
picioare.
Strigătele groaznice ale Cucuvelei
păreau să pună vârf beţiei furibunde a
învăţătorului.
— Cântă, şopti el cântă, Cucuvaie,
cântecul tău de moarte… Eşti fericită, nu
mai poţi vedea cele trei fantome ale
victimelor noastre, bătrânelul din strada
Roule, femeia înecată, negustorul de
vite… Eu îi văd… se apropie, mă ating…
Vai! Cât le e de frig, vai!
– 2446 –
– Eugen Sue –
Ultima licărire de luciditate a acestui

mizerabil se stinse în acest ţipăt de
spaimă. Apoi Învăţătorul nu mai raţiona,
nu mai vorbi, se puse pe lucru răgând ca
o fiară care nu ascultă decât de instinctul
sălbatic al distrugerii din voluptatea de a
distruge.
Se petrecu atunci ceva
înspăimântător în bezna hrubei. Se auzi
o tropăială grăbită, întreruptă, la diferite
intervale, de un zgomot surd. Ca acela
provocat de o cutie de os izbită puternic
de o piatră.
Vaiete stridente, convulsive şi un
hohot de râs diabolic însoţeau fiecare
din aceste lovituri.
Apoi se auzi un horcăit de agonie…
După care nu se mai auzi nimic. Doar
tropăitul furios, loviturile surde şi
– 2447 –
repetate care continuau fără

întrerupere…
Curând un zgomot depărtat de paşi
şi de voci ajunse până în adâncul
pivniţei… Nişte raze de lumină se iviră
la intrarea pasajului subteran.
Şontorogul, îngheţat de groază din
pricina scenei demenţiale la care asistase
fără să vadă, zări deodată mai mulţi
oameni, purtând lanterne şi coborând în
grabă scara, într-o clipă pivniţa fu
invadată de mai mulţi agenţi de
siguranţa, în fruntea cărora se afla
Narcisse Borel... Nişte gardieni
municipali întregeau grupul.
Şontorogul fu surprins pe primele
trepte ale beciului, ţinând încă în mână
coşul Cucuvelei.
Narcisse Borel împreună cu câţiva
– 2448 –
– Eugen Sue –
dintre ai săi coborâră în hruba

Învăţătorului.
Se opriră brusc, izbiţi de un
spectacol înfiorător. Înlănţuit cu piciorul
de un bolovan enorm, aşezat în mijlocul
pivniţei, Învăţătorul, oribil la vedere,
monstruos, cu părul zbârlit, cu barba
lungă, cu gura plină de spume, îmbrăcat
în zdrenţe pline de sânge, se învârtea ca
o fiară sălbatică în jurul tainiţei lui,
târând de picioare cadavrul Cucuvelei al
cărui cap era spart şi strivit.
A fost nevoie de o lupta aprigă ca să
i se smulgă resturile însângerate ale
complicei sale şi ca să poată fi legat.
După o rezistentă îndârjită reuşiră
să-l aducă în sala scundă a cârciumii lui
Braţ-Roşu, o încăpere întunecoasă,
luminată de o singură fereastră.
– 2449 –
Acolo se aflau, cu cătuşe de mâini şi

sub o pază strictă, Barbillon, Nicolas
Marţial, mama şi sora lui.
Fuseseră arestaţi în clipa când o
târau pe mijlocitoarea de diamante ca s-o
sugrume.
Aceasta îşi revenea în simţiri în altă
odaie.
Întins la pământ, de-abia stăpânit de
doi agenţi, Învăţătorul, uşor rănit la braţ
de Cucuvaie, dar total abrutizat, sufla,
mugea ca un taur dus la tăiere. Din când
în când trupul lui zvâcnea convulsiv.
Barbillon, cu capul plecat, cu faţa
plumburie, cu buzele decolorate, cu
privirea fixă şi sălbatică, cu părul lui
lung şi neted căzându-i pe gulerul bluzei
albastre, şedea pe o bancă. Înfăţişarea
tinerească a acestui nenorocit (avea abia
– 2450 –
– Eugen Sue –
optsprezece ani), trăsăturile lui de

copilandru, de pe acum ofilite, făceau şi
mai deplorabil aspectul hidos pe care
desfrâul şi crima îl imprimaseră chipului
său.
Nepăsător, nu scotea o vorbă.
Nu puteai ghici dacă această
nesimţire aparentă se datora
încremenirii sau unei energii
neputincioase; respiraţia îi era
precipitată; din timp în timp, cu mâinile
încătuşate, îşi ştergea sudoarea care îi
acoperea fruntea lividă.
Lângă el şedea Tărtăcuţa; boneta îi
fusese smulsă, părul ei gălbui, strâns la
ceafă cu un şiret, atârna în câteva şuviţe
rare şi lungi. Mai mult mânioasă decât
abătută, cu obrajii scofâlciţi şi gălbejiţi,
uşor coloraţi, îşi privea cu dispreţ fratele
– 2451 –
care şedea doborât pe un scaun în faţa

ei.
Prevăzând soarta care îl aştepta,
banditul, prăbuşit, cu capul plecat, cu
genunchii tremurători era prăpădit, de
frică; dinţii îi clănţăneau convulsiv şi
scotea gemete înăbuşite.
Singura care nu pierduse nimic din
îndrăzneala ei era mama Marţial,
văduva ghilotinatului. Cu fruntea sus,
arunca în jurul ei priviri înfruntătoare;
această mască de bronz nu trăda nici cea
mai mică emoţie… Totuşi, văzându-l pe
Braţ-Roşu care era adus în sala scundă,
după ce fusese pus să asiste la
percheziţia amănunţită pe care
comisarul împreună cu grefierul o
operase în toată casa, văzându-l după
cum spuneam, pe Braţ-Roşu, trăsăturile
– 2452 –
– Eugen Sue –
văduvei se crispară fără să vrea; ochii ei,

de obicei spălăciţi, se aprinseră ca la o
viperă stârnită; buzele ei strânse se
decolorară, şi îşi încordă braţele
încătuşate… Apoi, ca şi cum i-ar fi părut
rău de această manifestare mută de furie
şi de ură neputincioasă, îşi stăpâni
emoţia şi redeveni, rece ca gheaţa.
În timp ce comisarul asistat de
grefier, dresa procesele verbale, Narcisse
Borel, frecându-şi mâinile, arunca o
privire satisfăcută capturii însemnate ce
o făcuse şi care scăpa Parisul de o bandă
de ucigaşi primejdioşi; dar,
mărturisindu-şi cât de folositor îi fusese
Braţ-Roşu în această împrejurare, nu se
putu opri de a-i arunca o privire
recunoscătoare şi plină de tâlc.
Tatăl Şontorogului trebuia să
– 2453 –
împartă, până la judecată, soarta celor pe

care îi denunţase: avea ca şi ei cătuşe la
mâini, tremura chiar mai mult decât ei,
era consternat, schimonosindu-şi din
răsputeri chipul de viezure, ca să-i dea o
expresie deznădăjduită, şi scotea nişte
suspine jalnice. Îmbrăţişa pe Şontorog,
ca şi cum ar fi căutat o alinare în aceste
mângâieri părinteşti.
Şchiopul părea puţin sensibil la
aceste dovezi de dragoste; aflase că,
până la noi dispoziţii, va fi transferat în
închisoarea tinerilor deţinuţi.
— Ce nenorocire, să-l părăsesc pe
fiul meu iubit! exclamă Braţ-Roşu,
simulând înduioşare; dumneata şi cu
mine, doamnă Marţial, suntem cei mai
nenorociţi, fiindcă ne despart de copiii
noştri.
– 2454 –
– Eugen Sue –
Văduva nu-şi mai putu stăpâni

sângele rece, fiind convinsă de trădarea
lui Braţ-Roşu, pe care o presimţise, şi
strigă:
— Eram sigură că tu l-ai vândut pe
fiul meu de la Toulon. Ţine, Iudă! Şi-l
scuipă în faţă. Ne vinzi capul, fie! Dar se
vor vedea morţi frumoase, morţi demne
de adevăraţii Marţiali!
— Da, nu vom şovăi în faţa morţii!
adăugă Tărtăcuţa cu o exaltare sălbatică.
Văduva, aruncându-i lui Nicolas o
privire plină de un dispreţ zdrobitor,
spuse fiicei ei:
— Laşul ăsta o să ne compromită pe
eşafod!
După câteva clipe, văduva şi
Tărtăcuţa, însoţite de doi agenţi, se
urcau într-o trăsură ca să fie duse la
– 2455 –
Saint-Lazare.
Barbillon, Nicolas şi Braţ-Roşu fură
duşi la închisoarea „Force“. Învăţătorul
fu dus la depozitul Prefecturii de Poliţie,
unde erau celule destinate temporar
alienaţilor.
Capitolul 8
SOSIREA CECILYEI
„Răul pe care-l fac cei răi fără s-o

ştie, e adesea
mai crud decât cel pe care vor să-l
facă.“
SCHILLER, Wallenstein, actul al II-
lea
La câteva zile după asasinarea

doamnei Séraphin, moartea Cucuvelei şi
– 2456 –
– Eugen Sue –
arestarea bandei de răufăcători surprinşi

la Braţ-Roşu, Rudolf se duse în casa din
strada Templului.
Precum am mai spus, vrând să se
întreacă în şiretenie cu Jacques Ferrand,
să descopere crimele lui ascunse, să-l
silească să le repare şi să-l pedepsească
fără cruţare în cazul că, prin iscusinţă şi
ipocrizie, mizerabilul ar reuşi să scape
de sancţiunea legilor, Rudolf adusese,
dintr-o închisoare din Germania, o
metisă, nedemna soţie a negrului David.
Sosită în ajun, această creatură, pe
cât de frumoasă pe atât de perversă, pe
cât de încântătoare pe atât de
primejdioasă, primise îndrumări
amănunţite din partea baronului de
Graün.
Am văzut din ultima discuţie a lui
– 2457 –
Rudolf cu madam Pipelet, că aceasta o

propusese cu multă dibăcie doamnei
Séraphin, ca servitoare la notar în locul
Luizei Morel; menajera se arătase
binevoitoare faţă de aceste recomandări
şi făgăduise să stea de vorbă cu Jacques
Ferrand, ceea ce şi făcuse în termeni cât
se poate de favorabili pentru Cecily;
aceasta se întâmplase chiar în dimineaţa
zilei în care doamna Séraphin fusese
înecată.
Rudolf venea deci să se intereseze de
angajarea Cecilyei.
Spre marea lui mirare, intrând în
loja portarului îl găsi pe acesta culcat,
deşi era unsprezece dimineaţa, şi pe
Anastasia lângă patul lui, întinzându-i o
băutură.
Alfred, cu fruntea şi ochii dispărând
– 2458 –
– Eugen Sue –
sub o bonetă imensă de bumbac, nu

răspundea Anastasiei; acesta presupuse
ca omul ei dormea şi trase perdelele
patului. Întorcându-se, îl zări pe Rudolf.
Îndată, după obiceiul ei, luă poziţie
de drepţi, şi salută milităreşte cu mâna la
perucă.
— Sluga dumitale, rege al
locatarilor, mă vedeţi tulburată, năucită,
istovită. E mare dandana în toată casa...
fără a socoti că Alfred e de ieri la pat.
— Dar ce are?
— Oare se mai poate întreba?
— Cum?
— Tot chestia pe care o ştii.
Monstrul se îndârjeşte din ce în ce mai
mult împotriva lui Alfred, mi-l scoate
din fire, de nu ştiu ce să mă mai fac cu el
— Tot Cabrion?
– 2459 –
— Tot.
— Dar ce, e un diavol?
— Voi sfârși prin a crede că e,
domnule Rudolf; fiindcă nemernicul ăsta
simte mereu când sunt plecată… De abia
întorc spatele, că hop! e aici pe capul
bătrânului meu drag, care nu se poate
apăra nici cât un copil. Nu mai departe
decât ieri, pe când mă aflam la domnul
Ferrand, notarul, unde s-au petrecut şi
acolo nişte chestii…
— Şi Cecily? întrebă repede Rudolf.
Veneam să aflu...
— Vă rog, rege al locatarilor mei, nu
mă încurcaţi, am atâtea, atâtea lucruri
să-ţi spun, încât mă zăpăcesc dacă-mi tai
firul vorbei.
— Haide… te ascult..
— Mai întâi, în ce priveşte casa,
– 2460 –
– Eugen Sue –
închipuie-ţi că mama Burette a fost

arestată.
— Cămătăreasa de la al doilea?
— Doamne, da; pare că avea meserii
ciudate, afară de cea de cămătăreasă!
Mai era şi tăinuitoare, provocatoare,
denunţătoare, hoaţă, proxenetă,
ademenitoare de fete, negustoreasă de
vechituri, gheşeftăreasă, în sfârşit, tot ce
ţine de pungăşie, şi ceea ce e mai rău, e
că vechiul ei amant, Braţ-Roşu,
principalul nostru chiriaş, e şi el
arestat… Îţi spun, se cutremură casa!
— Arestat şi… Braţ-Roşu?
— Da, în cârciuma lui de pe
Champs-Elysées; l-au arestat şi pe fiul
său, Şontorogul, afurisitul ăla de băiat. Şi
se spune că s-au petrecut nişte omoruri,
că era acolo o bandă de tâlhari, iar
– 2461 –
Cucuvaia, una dintre prietenele mamei

Burette, a fost sugrumată şi că, dacă
poliţia nu venea la timp, ar fi fost
asasinată şi doamna Mathieu,
mijlocitoare de pietre scumpe, aceea care
dădea de lucru bietului Morel… Ce zici
de noutăţile astea!
— Braţ-Roşu arestat! Cucuvaia
moarta! îşi spuse Rudolf uluit; groaznica
bătrână şi-a meritat soarta; biata Floarea-
Mariei e, în sfârşit, răzbunată.
— Asta despre cele petrecute aici...
fără să mai vorbesc de noua ticăloşie a
lui Cabrion: o să termin curând şi cu
tâlharul ăsta… O să vezi ce-o să
păţească! Când a fost arestată mama
Burette şi când am aflat că şi Braţ-Roşu,
principalul nostru chiriaş, a fost ridicat,
i-am spus bătrânului meu: „Du-te
– 2462 –
– Eugen Sue –
numaidecât la proprietar şi spune-i că

Braţ-Roşu e închis“. Alfred plecă. După
vreo două ceasuri se întoarce, dar în ce
hal, în ce stare, alb ca o rufă şi suflând ca
un bou.
— Ce-a mai fost?
— O să vezi, domnule Rudolf;
închipuie-ţi că, la doi paşi de-aici, e un
zid mare, alb; Alfred, plecând de acasă,
se uită la întâmplare pe zidul acela şi ce
vede scris cu cărbune în litere mari?
Pipelet-Cabrion, cele două nume unite
printr-o linioară (ei bine, această
trăsătură de unire cu acel scelerat îl
supărase cel mai mult pe scumpul meu
bărbat). Bine, asta începe să-l întoarcă pe
dos; zece paşi mai departe, ce vede pe
poarta mare de la Temple? Iar Pipelet-
Cabrion, tot cu o trăsătură de unire, mai
– 2463 –
departe, la fiecare pas, domnule Rudolf,

vede scrise aceste blestemate nume pe
zidurile caselor, pe uşi, peste tot: Pipelet-
Cabrion. Bătrânul meu începe să vadă
stele verzi, i se părea că toţi trecătorii se
uitau la el, îşi trăgea pălăria peste ochi,
atât îi era de ruşine. O ia pe bulevard,
crezând că golanul de Cabrion şi-a
limitat provocările la strada Templului!
Da’ de unde: pe tot lungul bulevardelor,
în fiecare loc pe care se putea scrie,
mereu Pipelet-Cabrion, să mori, nu alta!
În sfârşit, bietul om a ajuns atât de
tulburat la proprietar, că, după ce s-a
bâlbâit, s-a zbătut, a bolborosit vrute şi
nevrute timp de un sfert de ceas în faţa
acestuia, încât tipul n-a priceput nimic
din ceea ce Alfred îi înşirase până atunci,
l-a dat afară făcându-l de prost bătrân şi
– 2464 –
– Eugen Sue –
i-a spus să mă trimită pe mine ca să-i

lămuresc chestia. Bine! Alfred pleacă, şi
o ia pe alt drum ca să nu mai vadă
numele scrise pe ziduri… Ei bine, ce
crezi?…
— Tot Pipelet şi Cabrion!
— Chiar aşa cum spui; aşa că bietul
de el mi-a sosit aici năucit, aiurit, vrând
să fie singur. Îmi povesteşte tărăşenia, îl
potolesc cum pot, îl las şi plec cu
domnişoara Cecily la notar… Fata purta
un costum frumos, de ţărancă din
Germania, ţinând seama că de abia,
sosise, şi nu avusese vreme să se îmbrace
altfel, aşa cum trebuia să-i spun
domnului Ferrand. Crede-mă, dacă vrei,
am văzut multe fete frumoase, am avut
şi eu primăvara mea, dar nicicând n-am
văzut (punându-mă şi pe mine la
– 2465 –
socoteală) o tânără care să se poată nici

pe departe măsura cu Cecily… Are mai
ales în privirea ochilor ei mari, negri şi
tâlhăreşti… ceva ceva… în sfârşit, nu se
ştie ce e; dar, de bună seamă… e ceva
care te izbeşte… Ce ochi! În sfârşit, iată:
pe Alfred nu-l bănuiesc; ei bine! prima
oară când Cecily s-a uitat la el, s-a făcut
roşu ca un rac, dragul de el… Preţ de un
ceas s-a foit pe scaun, ca şi cum ar fi
şezut pe urzici; mi-a mărturisit apoi că
nu ştia de ce, dar privirea Cecilyei îi
amintea de neruşinatul de Bradamanti
care-l făcea pe prostul de Alfred să
roşească povestindu-i despre femeile
sălbatice pe care le cunoscuse şarlatanul.
— Dar notarul? Notarul?
— Ajung şi la el, domnule Rudolf.
Era pe la şapte seara când am ajuns la
– 2466 –
– Eugen Sue –
domnul Ferrand; îi spun portarului să-şi

vestească stăpânul că a venit doamna
Pipelet cu servitoarea despre care îi
vorbise doamna Séraphin. La aceste
vorbe, portarul scoate un suspin şi mă
întreabă dacă am aflat ce i se întâmplase
doamnei Séraphin. I-am spus că nu…
Ah! domnule Rudolf, iacă altă
nenorocire!
— Ce anume?
— Séraphinoaia s-a înecat în timpul
unei excursii la ţară unde se dusese cu
una din rudele ei.
— Înecată!… Excursie la ţară
iarna!… se miră Rudolf.
— Doamne, da, domnule Rudolf,
înecată… Cât despre mine asta mă miră
mai mult decât mă îndurerează, că de
când cu nenorocirea acelei biete Luiza,
– 2467 –
pe care ea o denunţase, n-o mai puteam

suferi pe Séraphinoaia. Aşa că, zău, îmi
zic: S-a înecat, ei bine, la urma urmei n-o
să mor din asta… iată cum sunt eu.
— Şi domnul Ferrand?
— Portarul îmi spune la început că
nu crede că-l pot vedea pe stăpânul lui,
şi mă roagă să aştept, dar, după o clipă,
se înapoiază să mă ia… Traversăm
curtea şi intrăm într-o odaie de la parter.
Nu se afla acolo decât o lumânărică.
Notarul şedea lângă căminul în care
mocnea un rest de jăratec… Ce
magherniţă! Nu-l văzusem niciodată pe
domnul Ferrand… Doamne, Doamne,
cât e de urât! Iată încă unul care în zadar
mi-ar fi oferit tronul Arabiei, ca să-l înşel
pe Alfred…
— Şi notarul a fost impresionat de
– 2468 –
– Eugen Sue –
frumuseţea Cecilyei?
— Poţi să ştii, cu ochelarii lui
verzi?… Un astfel de ţârcovnic nu pare
să se priceapă la femei. Totuşi, când am
intrat amândouă la el, l-am văzut
tresărind; era fără îndoială mirat să vadă
costumul alsacian al Cecilyei; căci avea
înfăţişarea (de o sută de miliarde de ori
în mai bine), a vânzătoarelor de mături,
cu juponul ei scurt şi frumoasele ei
picioare în ciorapi albaştri cu bordură
roşie. Mai, să fie!… ce pulpă!… şi glezna
atât de subţire!… şi pantofii atât de
mici!… până la urmă notarul se zăpăci
privind-o.
— Era desigur ciudăţenia portului
Cecilyei care l-a surprins?
— Să o credem, dar momentul
picant se apropia. Din fericire, mi-am
– 2469 –
amintit de zicala dumitale, domnule

Rudolf, asta a fost salvarea mea.
— Care zicală?
— O ştii: „E destul ca unul să vrea,
iar celălalt să nu vrea sau ca unul să nu
vrea, iar celălalt să vrea“. Atunci mi-am
zis: Trebuie să scap pe regele locatarilor
mei de nemţoaica lui, băgând-o în slujbă
la stăpânul Luizei. Curaj! o să fac o
glumă şi iată că spun notarului, fără să-i
dau răgaz să răsufle: „Scuză-mă,
domnule, dacă nepoata mea se prezintă
îmbrăcată după moda ţării ei; dar abia a
sosit, şi n-are decât îmbrăcămintea asta,
iar eu n-am cu ce sa-i procur alta, mai
ales că nu ştiu dacă va mai fi nevoie; căci
am venit numai fiindcă dumneata ai
spus doamnei Séraphin că eşti de acord
să o vezi pe Cecily, după bunele
– 2470 –
– Eugen Sue –
recomandaţii ce i le dădusem: dar nu

cred că va fi pe placul dumitale“.
— Foarte bine, doamnă Pipelet.
— „Dar de ce nu mi-ar conveni
nepoata dumitale? mă întrebă notarul
care se reaşezase lângă foc şi părea că se
uita la noi pe deasupra ochelarilor.“
„Fiindcă Cecilyei începe să-i fie dor de
acasă. E numai de trei zile aici şi vrea să
se înapoieze, chiar de ar fi să cerşească
pe drum, vânzând măturele ca fetele din
ţara ei.“ „Şi dumneata, care eşti ruda ei,
răspunse domnul Ferrand, ai îngădui
aşa ceva?“ „De, domnule, sunt ruda ei, e
adevărat, dar e orfană, are douăzeci de
ani şi e stăpână pe faptele ei.“ „Ei, aşi!
stăpână pe faptele ei, la vârsta ei trebuie
să asculte de rudele sale“, reluă el
repede. La asta, iată că Cecily începe să
– 2471 –
smiorcăie şi să tremure, lipindu-se de

mine; îi era, desigur, frică de notar…
— Şi Jacques Ferrand?
— Mormăia mereu printre dinţi: „Să
părăseşti o fată la vârsta asta, înseamnă
să o dai pierzării. Să se înapoieze cerşind
în Germania, halal soluţie! şi dumneata,
mătuşa ei, îngădui aşa ceva?“ … „Bine,
bine, îmi spun eu, cazi în cursă, calicule;
ori ţi-o agăţ pe Cecily, ori să nu-mi mai
zici pe nume!“ „Sunt mătuşa ei, e
adevărat, am răspuns eu îmbufnată, dar
pentru mine e o nenorocire aşa
rubedenie, sunt destul de împovărată,
mai bine mi-ar plăcea ca nepoată-mea să
plece, decât să o duc în spinare. Pe
rudele care îţi trimit o fată mare ca asta,
fără măcar să-i dea bani de drum! să le ia
dracu.“ Dintr-o dată, iat-o pe Cecily,
– 2472 –
– Eugen Sue –
care părând că a înţeles tot, izbucneşte în

lacrimi... Notarul îşi ia un glas gros de
predicator şi începe să spună: „O să dai
socoteală lui Dumnezeu de sarcina pe
care pronia ţi-a încredinţat-o, ar fi o
crimă să expui fata asta pierzării.
Consimt să te ajut într-o acţiune
caritabilă; dacă nepoata dumitale îmi
făgăduieşte să fie harnică, cinstită şi
evlavioasă, şi mai ales să nu iasă
niciodată, dar niciodată din casă, voi
avea milă de ea şi o voi lua în serviciul
meu.“ „Nu, nu, prefer să mă reîntorc la
mine acasă , spuse Cecily continuând să
plângă.“
„Perfidia ei primejdioasă, n-a
părăsit-o… gândi Rudolf creatura asta
diabolică a înţeles bine ordinele
baronului de Graün.“
– 2473 –
Apoi prinţul reluă cu glas tare:

— Domnul Ferrand părea supărat
de rezistenţa Cecilyei?
— Da, domnule Rudolf, mormăia
printre dinţi şi îi spuse brusc: „Nu e
vorba de ce-ţi place mai mult,
domnişoară, ci de ceea ce e cinstit,
cuviincios; cerul nu te va părăsi dacă vei
avea o purtare bună şi dacă îţi vei
îndeplini îndatoririle religioase. Vei îi
aici într-o casă pe cât de austeră pe atât
de sfântă, iar dacă mătuşa dumitale te
iubeşte cu adevărat, va accepta
propunerea mea; vei avea la început o
leafă mică, dar dacă prin supunere şi
sârguinţă o vei merita, poate mai târziu
să-ţi dau mai mult.“ „Bine, mi-am zis eu,
l-am băgat în cofă pe notar; iat-o pe
Cecily cuibărită la tine, zgârie-brânză
– 2474 –
– Eugen Sue –
bătrân şi fără inimă! Séraphinoaia a fost

în serviciul tău ani de zile, şi nici măcar
nu vrei să-ţi aduci aminte că alaltăieri s-a
înecat“… Şi apoi cu glas tare: „Desigur,
domnule, locul e bun, dar dacă fetei îi e
dor de acasă“... „O să-i treacă, îmi
răspunse notarul; haide, hotărâţi-vă…
da sau nu? Dacă primiţi, adu-mi-o
mâine seară tot la ora asta pe nepoata
dumitale şi poate intra în serviciul meu
numai decât… portarul o să o
îndrumeze… Cât despre leafă, îi dau la
început douăzeci de franci pe lună şi
mâncare. “ – „Ah? Domnule, n-ai putea
să mai adaugi cinci franci?“… „Nu, mai
târziu… dacă voi fi mulţumit, vom
vedea… Dar trebuie să te previn că fata
nu va ieşi din casă niciodată, şi nimeni
n-are voie să vină să o vadă „Ei,
– 2475 –
Doamne, dar cine să vină să o vadă? La

Paris nu mă cunoaşte decât pe mine, şi
eu trebuie să păzesc poarta, m-a
stânjenit destul că am fost nevoită s-o
însoţesc până aici, n-o să mă mai vezi,
îmi va fi atât de străină, ca şi cum n-ar fi
venit niciodată din ţara ei. În ce priveşte
condiţia de a nu ieşi la oraş, e un lucru
foarte simplu: lăsaţi-i hainele de acasă şi
ea nu va avea curajul să iasă în stradă cu
îmbrăcămintea asta.“ „Ai dreptate, îmi
răspunde notarul, e vrednic de respect
cel ce ţine la portul lui naţional… Va
rămâne deci îmbrăcată ca alsaciană.“
„Haide, îi zic eu Cecilyei care cu ochii în
jos scâncea mereu, trebuie să te
hotărăşti, fata mea, un loc bun într-o
casă cinstită nu se găseşte în toate zilele;
şi, de altfel, dacă nu primeşti, descurcă-
– 2476 –
– Eugen Sue –
te cum vrei, eu un mă mai amestec.“ La

asta, Cecily răspunde suspinând, foarte
mâhnită că se învoieşte să rămână, dar
cu condiţia că dacă în cincisprezece zile
dorul de acasă o să o chinuiască prea
mult, să poată pleca… „Nu vreau să te
ţin cu tot dinadinsul, zise notarul, şi nu
mi-e greu să găsesc slujnică. Iată o mică
arvună; rămâne ca mătuşa dumitale să te
aducă aici mâine seară“. Cecily nu înceta
să lăcrimeze. Am primit pentru ea de la
acest bătrân zgârcit arvuna de doi franci
şi ne-am înapoiat aici.
— Foarte bine, doamnă Pipelet! Nu-
mi uit făgăduiala! Iată ce ţi-am promis
dacă reuşeşti să găseşti un loc acestei
biete fete, care mă încurca…
— Aşteaptă până mâine, perlă a
locatarilor mei, răspunse madam Pipelet
– 2477 –
refuzând banii lui Rudolf; fiindcă

domnul Ferrand poate se răzgândeşte,
când mă duc diseară cu Cecily…
— Nu cred să se răzgândească; dar
ea unde e?
— În odăiţa care ţine de
apartamentul comandantului; aşa cum
ai cerut, nu se mişcă de-acolo, e
resemnată ca un miel.
Rigolette apărând la intrarea lojei,
puse capăt discuţiei.
— Tocmai veneam la dumneata,
vecino, îi spuse Rudolf. Fii bună şi
aşteaptă-mă o clipă.
Apoi, adresându-se Anastasiei:
— Nu uita s-o conduci pe Cecily
diseară la domnul Ferrand.
— N-avea nicio grijă, domnule
Rudolf, la şapte va fi instalată acolo.
– 2478 –
– Eugen Sue –
Acum soţia lui Morel poate să umble, o

s-o rog să păzească poarta, fiindcă
Alfred n-ar vrea nici în ruptul capului să
rămână singur.
Capitolul 9
VECIN ŞI VECINĂ
Bujorii din obrajii Rigolettei păleau

din ce în ce mai mult; chipul ei
fermecător, plin de frăgezime, ovalul
perfect începea să se subţieze: înfăţişarea
ei atrăgătoare, de obicei atât de
însufleţită, de vioaie, devenise gravă, şi
chiar mai tristă decât fusese la întâlnirea
ei cu Floarea-Mariei, la poarta închisorii
Saint-Lazare.
— Cât de bucuroasă sunt că te
întâlnesc, vecine, se adresă Rigolette lui
– 2479 –
Rudolf când acesta ieşea din loja

portăresei. Am atâtea să-ţi spun…
— Mai întâi, vecino, cum te simţi? În
primul rând, ia să vedem: fata asta
frumoasă… e mereu roză şi veselă.?. Vai!
nu; te găsesc cam palidă… Nu cumva
lucrezi prea mult?…
— Oh! Nu, domnule Rudolf, te
asigur că m-am obişnuit să lucrez ceva
mai mult ca până acum... Arăt astfel
numai de supărare. Doamne, da, de câte
ori îl văd pe Germain, mă întristez tot
mai mult.
— E tot atât de abătut?
— Mai mult ca oricând, domnule
Rudolf, şi ceea ce e dureros este că tot ce
fac pentru a-l îmbărbăta, se întoarce
împotriva mea, parcă e un făcut… şi o
lacrimă se prelinse din ochii mari, negri,
– 2480 –
– Eugen Sue –
ai Rigolettei.
— Despre ce e vorba?
— Ieri, de pildă, mă duc să-l văd şi
să-i aduc o carte pe care mă rugase să i-o
procur, fiindcă era un roman pe care îl
citeam împreună în timpul fericit al
vecinătăţii noastre. Când a văzut cartea,
a izbucnit în plâns, asta nu mă miră, era
firesc… Vezi bine… amintirea serilor
noastre atât de liniştite, atât de plăcute la
gura sobei, în odăiţa mea, faţă de viaţa
cumplită din închisoare… bietul
Germain. E foarte dureros.
— Fii pe pace, o sfătui Rudolf. Când
Germain va fi ieşit din închisoare şi
nevinovăţia lui va fi recunoscută, îşi va
regăsi mama, prietenii şi va uita curând
lângă ei şi lângă dumneata aceste
cumplite momente de grea încercare.
– 2481 –
— Da; dar până atunci, domnule

Rudolf, o să se zbuciume şi mai mult. Şi
apoi asta nu e tot…
— Ce mai e?
— Fiind singurul om cinstit în
mijlocul acelor bandiţi, aceştia au pică pe
el, fiindcă nu poate fi la fel ca ei.
Gardianul de la vorbitor, un om foarte
cumsecade, mi-a spus să-l sfătuiesc pe
Germain, în interesul lui, să fie mai
puţin mândru… să caute să se apropie
de aceşti oameni răi… dar el nu poate, e
peste puterile lui şi tremur ca într-o zi
sau alta să nu-i facă vreun rău… Apoi,
întrerupându-se dintr-o dată şi
ştergându-şi o lacrimă, Rigolette urmă:
Dar vezi că nu mă gândesc decât la
mine, şi uitam să-ţi vorbesc de Guristă.
— De Guristă? exclamă Rudolf,
– 2482 –
– Eugen Sue –
surprins.
— Alaltăieri, ducându-mă să văd pe
Luiza la Saint-Lazare, am văzut-o…
— Pe Guristă?
— Da, domnule Rudolf.
— La Saint-Lazare?
— Ieşea de acolo cu o doamnă în
vârstă.
— E imposibil!… exclamă Rudolf
uluit.
— Te asigur că ea era, vecine.
— Poate că te-ai înşelat.
— Nu, nu, deşi era îmbrăcata
ţărăneşte, am recunoscut-o numaidecât,
era tot frumoasă, deşi cam palidă, şi
avea acelaşi surâs blând şi trist de
odinioară.
— E la Paris… fără să fiu înştiinţat!
Nu-mi vine să cred. Şi ce căuta ea la
– 2483 –
Saint-Lazare?
— Ca şi mine, să vadă vreo deţinută,
desigur; m-am oprit să stau un pic de
vorbă cu ea; numai că doamna în vârstă,
care o întovărăşea, părea atât de ursuză
şi de grăbită… O cunoşti şi dumneata pe
Guristă, domnule Rudolf?
— Desigur.
— Atunci nu mai încape nicio
îndoiala, de dumneata mi-a vorbit.
— De mine?
— Da, vecine. Închipuieşte-ţi că îi
povesteam nenorocirile Luizei şi ale lui
Germain, amândoi atât de buni, atât de
cinstiţi, şi persecutaţi de acel josnic
domn Jacques Ferrand, ferindu-mă a-i
spune, după cum mi-ai recomandat, că
te interesezi de ei; atunci Gurista mi-a
răspuns că dacă o persoană
– 2484 –
– Eugen Sue –
mărinimoasă pe care o cunoştea, ar afla

de soarta nenorocită şi nemeritată a
acestor doi prieteni ai mei, le-ar veni
sigur în ajutor; am întrebat-o de numele
acestei persoane şi te-a numit pe
dumneata, domnule Rudolf.
— E ea, cu siguranţă…
— Îţi dai seama că am fost foarte
mirate amândouă de această
descoperire, sau de această asemuire de
nume aşa că ne-am făgăduit să ne scriem
dacă Rudolf al nostru era una şi aceeaşi
persoană… Şi pare că aşa este.
— Da, e drept că m-am interesat şi
de această biată copilă… Dar ceea ce-mi
spui de prezenţa ei la Paris, mă
surprinde în aşa măsură, încât dacă nu
mi-ai fi dat atâtea amănunte despre
revederea voastră, aş fi fost convins că te
– 2485 –
înşeli… Dar, te las, vecină; ceea ce mi-ai

spus cu privire la Guristă mă sileşte să te
părăsesc… Să fii tot atât de rezervată în
privinţa protecţiei pe care nişte prieteni
necunoscuţi o vor acorda Luizei şi lui
Germain, când va sosi momentul.
Păstrarea acestui secret este mai
necesară ca oricând. Dar, spune-mi, ce
mai face familia Morel?
— Din ce în ce mai bine, domnule
Rudolf; mama şi-a revenit pe deplin;
copiii se întremează văzând cu ochii.
Toţi îţi datorează viaţa, fericirea… Eşti
atât de darnic cu ei!…
— Dar bietul Morel, lui cum îi
merge?
— Mai bine… am avut ieri veşti
despre el, din timp în timp pare că are
momente de luciditate; sunt speranţe
– 2486 –
– Eugen Sue –
bune că se va vindeca de nebunia lui…

Aşadar, curaj, vecino, şi pe curând. Nu
ai nevoie de nimic? Ţi-ajung banii ce-i
câştigi din munca dumitale?
— Oh! da, domnule Rudolf; lucrez
puţin şi noaptea, dar nu e mare pagubă,
fiindcă aproape că nu mai pot dormi.
— Te las, vecină. Curând,
nădăjduiesc că frumoşii dumitale ochi
vor redeveni vioi, obrajii ţi se vor
îmbujora şi cântecele dumitale vor fi din
nou vesele.
— De-ar fi aşa cum spui, domnule
Rudolf! răspunse Rigolette cu un suspin
adânc. Acum, adio, vecine.
— Adio, vecino, şi pe curând.
Rudolf, neputându-şi explica faptul
că doamna Georges o adusese sau o
trimisese pe Floarea-Mariei la Paris fără
– 2487 –
să-l vestească, se duse acasă spre a

trimite un curier la ferma Bouqueval.
În clipa când intră în strada Plumet,
zări o diligenţa oprindu-se în faţa casei:
era Murph care se înapoia din
Normandia.
Gentilomul se dusese, după cum se
ştie, să dejoace proiectele sinistre ale
mamei vitrege a doamnei d’Harville şi
ale lui Bradamanti, complicele ei.
Capitolul 10
MURPH ŞI POLIDORI
Faţa lui Sir Walter Murph exprima

satisfacţie.
Coborând din trăsură, dădu unuia
din servitorii prinţului o pereche de
pistoale şi lepădându-şi lunga lui
– 2488 –
– Eugen Sue –
redingotă de călătorie, fără a-şi mai

schimba hainele, îl urmă pe Rudolf care,
nerăbdător, intrase în apartament.
— Veşti bune, monseniore, veşti
bune! exclamă gentilomul când rămase
singur cu Rudolf; mizerabilii sunt
demascaţi, domnul d’Orbigny e salvat,
m-aţi trimis la timp… Dacă mai
întârziam un ceas, s-ar fi săvârşit o nouă
crimă!
— Şi doamna d’Harville?
— E fericită că a recâştigat dragostea
tatălui ei, şi fericită că a sosit la vreme,
mulţumită sfaturilor dumneavoastră,
pentru a-l salva de la o moarte sigură.
— Aşa că, Polidori…
— A fost şi de astă dată demnul
complice al doamnei Roland. Dar ce
monstru, această mamă vitregă! Ce
– 2489 –
sânge rece! Ce cutezanţă! Şi acest

Polidori! Ah! monseniore, aţi avut
câteodată bunăvoinţa să-mi mulţumiţi,
pentru ceea ce numeaţi dovezile mele de
devotament…
— Am recunoscut totdeauna
dovezile de prietenie ce mi-ai dat, dragul
meu Murph…
— Ei bine, monseniore, niciodată,
dar niciodată, această prietenie nu a fost
pusă la o mai grea încercare ca în această
împrejurare, răspunse gentilomul pe un
ton jumătate serios, jumătate glumeţ.
— Cum aşa?
— Travestirile în cărbunar,
peregrinările prin cartierul rău famat şi
tutii quanti, n-au însemnat nimic,
monseniore, absolut nimic pe lângă
călătoria ce am făcut-o eu acest infernal
– 2490 –
– Eugen Sue –
Polidori.
— Ce spui? Polidori?
— L-am adus cu mine.
— Cu tine?
— Cu mine… Judecaţi, vă rog, ce
tovărăşie; timp de douăsprezece ore
alături de omul pe care îl dispreţuiesc şi
pe care îl urăsc cel mai mult pe lume.
Parcă aş fi călătorit în compania unui
şarpe…
— Şi unde e Polidori acum?
— În casa din aleea Văduvelor, sub
pază bună şi sigură…
— Nu s-a opus deloc să te urmeze?
— Deloc… L-am lăsat să aleagă între
a fi arestat imediat de către autorităţile
franceze, sau a fi prizonierul meu în
aleea Văduvelor: n-a şovăit nicio clipă.
— Ai dreptate; e mai bine să-l avem
– 2491 –
astfel în mâinile noastre. Eşti un om de

aur, dragul meu Murph, dar povesteşte-
mi cum a decurs călătoria ta… Sunt
nerăbdător să aflu cum au fost
demascaţi aceşti doi ticăloşi.
— Nimic mai simplu: n-am făcut
decât să urmez instrucţiunile
dumneavoastră punct cu punct, pentru
a-i îngrozi şi zdrobi pe aceşti infami. În
această împrejurare, monseniore, aţi
salvat, ca de obicei, oameni cumsecade şi
i-aţi pedepsit pe cei răi. Sunteţi o
adevărată providenţă!…
— Sir Walter, sir Walter, adu-ţi
aminte de linguşirile baronului de
Graün, spuse Rudolf, surâzând.
— Ei bine, fie, monseniore. Voi
începe dar, sau mai bine să citiţi întâi
această scrisoare a marchizei d’Harville,
– 2492 –
– Eugen Sue –
care vă va informa despre tot ce s-a

petrecut, înainte ca sosirea mea să-l fi
înfundat pe Polidori.
— O scrisoare?… Dă-mi-o repede!
Murph, dându-i scrisoarea
marchizei, adăugă:
— După cum fusese stabilit, în loc să
o întovărăşesc pe doamna d’Harville la
tatăl ei, am descins la un han de popas
pentru poştalioane, la doi paşi de castel,
unde aşteptam să fiu chemat de doamna
marchiza.
Rudolf citi cele ce urmează, cu o
duioasă şi nerăbdătoare atenţie:
„Monseniore,
Pe lângă toate câte vă datorez, vă voi
datora acum şi viaţa părintelui meu!… Las
faptele să vorbească; vă vor spune mai bine
– 2493 –
decât mine ce noi comori de recunoştinţa am

strâns în inima mea pentru dumneavoastră.
Preţuind importanţa sfaturilor ce mi-aţi
transmis prin sir Walter Murph, care m-a
ajuns din urmă pe drumul Normandiei,
chiar la ieşirea mea din Paris, am ajuns în
mare grabă la Castelul Aubiers. Nu-mi dau
seama de ce fizionomia oamenilor care m-au
întâmpinat mi s-a părut sinistră; n-am
recunoscut printre ei pe niciunul din vechii
servitori ai casei noastre; nu mă cunoştea
nimeni: am fost nevoită să-mi spun numele.
Am aflat că, de câteva zile părintele meu era
foarte bolnav şi că mama mea vitregă
adusese un medic de la Paris. Era fără
îndoială, vorba de doctorul Polidori. Cerând
să fiu condusă numaidecât la patul tatălui
meu, am întrebat de un vechi fecior, la care
el ţinea foarte mult. Omul părăsise de câtva
– 2494 –
– Eugen Sue –
timp castelul; aceste informaţii mi-au fost

date de un intendent care mă condusese în
apartamentul meu, spunându-mi că se duce
să-mi anunţe sosirea mamei mele vitrege.
Să fi fost o impresie greşită, o idee
preconcepută? Mi se părea că venirea mea
contraria personalul casei. Totul, în castel,
mi se părea sumbru şi sinistru. Într-o
asemenea stare de spirit, cele mai mici
amănunte stârneau bănuieli.
Am observat peste tot semne de
dezordine, de incurie, ca şi cum s-ar fi socotit
inutil de a se întreţine o locuinţa care urma
să fie părăsită în curând. Neliniştea şi
temerile mele creşteau cu fiecare clipă.
După ce am instalat fetiţa şi pe
guvernanta ei în apartamentul meu, mă
pregăteam să mă duc la tata, când apăru
muma vitregă. Cu toată ipocrizia, cu tot
– 2495 –
calmul ei aparent obişnuit, păru îngrozită de

brusca mea apariţie.
— Domnul d’Orbigny nu se aştepta la
vizita dumneavoastră, doamnă, îmi spuse ea.
E atât de suferind încât o asemenea surpriză
i-ar putea fi fatală. Găsesc chiar indicat să-i
ascund prezenţa dumneavoastră aici: nu şi-
ar putea-o explica în niciun fel şi…
Nu am lăsat-o să termine.
— S-a întâmplat o mare nenorocire,
doamnă, I-am răspuns eu, domnul
d’Harville a murit, victimă a unei funeste
imprudenţe. După o întâmplare atât de
dureroasă, nu mai puteam sta în casa mea de
la Paris, şi am venit să-mi petrec primele zile
de doliu lângă tatăl meu.
— Sunteţi văduvă!… ah! dar… e o
fericire neaşteptată! strigă înfuriată mama
mea vitregă.
– 2496 –
– Eugen Sue –
După cele ce ştiţi cu privire la

nenorocirea căsătoriei pe care această femeie
o pusese la cale ca să se răzbune pe mine, veţi
înţelege, monseniore, cinismul acestei
exclamaţii.
— Tocmai pentru că mi-e teamă că nu
voiţi să fiţi tot atât de fericită ca mine,
doamnă, vin aici, i-am replicat, comiţând
poate o imprudenţă. Vreau să-l văd pe tatăl
meu
— Asta nu e cu putinţa acum, îmi
spuse ea pălind, apariţia dumneavoastră i-ar
provoca un şoc primejdios.
— Dacă tatăl meu este atât de grav
bolnav, am exclamat eu, cum se face că n-am
fost anunţată?
— Asta a fost voinţa domnului
d’Orbigny, îmi răspunse mama mea vitregă.
— Nu vă cred, doamnă, şi vreau să aflu
– 2497 –
adevărul, am obiectat eu, făcând un pas

pentru a ieşi din camera mea.
— Vă repet că apariţia dumneavoastră
neaşteptată poate provoca un rău ireparabil
tatălui dumneavoastră, strigă ea, postându-
se în faţa mea pentru a-mi bara drumul. Nu
voi îngădui să vă duceţi la el, fără a-l fi
prevenit de sosirea dumneavoastră, cu
menajamentele pe care starea lui le impun.
Mă aflam într-o groaznică dilemă,
monseniore. Într-adevăr, o bruscă revedere
ar fi putut provoca tatălui meu o comoţie,
dar această femeie, pe cât de rece de obicei, pe
atât de stăpânită atunci, păru nespus de
înspăimântată de prezenţa mea; aveam deci
destule motive să mă îndoiesc de sinceritatea
grijii ce-o purta sănătăţii celui cu care se
căsătorise numai din lăcomia de avere. De
asemeni prezenţa doctorului Polidori
– 2498 –
– Eugen Sue –
asasinul mamei mele, totul îmi inspira o

groază atât de cumplită încât, socotind viaţa
părintelui meu ameninţată, nu am şovăit
între nădejdea de a-l salva şi teama de a-i
provoca o emoţie fatală.
— Îl voi vedea pe tatăl meu imediat,
spusei doamnei Roland. Şi, deşi mă apucase
de braţ, n-am mai ţinut seama de dânsa…
Pierzându-şi complet capul, această
femeie încercă pentru a doua oară, şi aproape
cu forţa, să mă împiedice să ies din camera
mea…
Această împotrivire disperată îmi mări
şi mai mult groaza, aşa că m-am smuls din
mâinile ei. Cunoscând apartamentul tatălui
meu, am luat-o la fugă şi am intrat…
O! monseniore, toată viaţa nu voi uita
această scenă şi tabloul ce-l aveam în faţa
ochilor…
– 2499 –
Tatăl meu, aproape de nerecunoscut,

palid, slăbit, cu suferinţa întipărită pe faţă,
cu capul prăbuşit pe o pernă, era întins într-
un fotoliu…
În colţul căminului, în picioare, lângă
el, doctorul Polidori se pregătea să-i picure
într-o ceaşcă pe care i-o întindea o
infirmieră, o licoare dintr-un mic flacon de
cristal…
Barba crescută, roşcată, dădea o expresie
şi mai sinistră fizionomiei sale. Intrasem atât
de repede, încât doctorul făcu un gest de
surprindere, schimbă o privire de înţelegere
cu mama mea vitregă care venea în mare
grabă după mine şi, în loc să dea doctoria pe
care o pregătise, puse sticluţa pe cămin.
Sub impulsul unui instinct, de care mi-e
şi acum peste putinţă să-mi dau seama,
primul meu gest a fost să pun mâna pe
– 2500 –
– Eugen Sue –
flacon.
Observând de îndată, uimirea şi groaza
mamei mele vitrege şi a lui Polidori, m-am
felicitat de ideea mea. Tatăl meu,
înmărmurit, părea supărat că mă vede, de
altfel mă aşteptam la asta.
Polidori îmi aruncă o privire fioroasă; cu
toate că erau de faţă tatăl meu şi infirmiera,
m-am temut ca acest ticălos, văzându-şi
crima aproape descoperită, să nu recurgă la
violenţă contra mea.
În acest moment hotărâtor, am simţit
nevoia unui sprijin şi am sunat: unul din
servitorii tatălui meu apăru imediat; l-am
rugat să spună valetului meu (care era
prevenit), să-mi aducă de la han nişte
lucruri ce lăsasem acolo; sir Walter Murph
ştiu că, pentru a nu deştepta bănuielile
mamei mele vitrege în cazul că aş fi fost
– 2501 –
constrânsă să dau anumite ordine în

prezenţa ei, voi folosi acest mijloc ca să-l
cheme la mine.
Uimirea tatălui meu şi a soţiei sale era
atât de mare, încât servitorul plecă înainte ca
ei să fi putut scoate un cuvânt; aveam
certitudinea că după câteva clipe sir Walter
Murph va fi lângă mine.
— Ce înseamnă asta? îmi spuse tatăl
meu cu voce stinsă, dar poruncitoare şi
mânioasă. Dumneata aici, Clémence... fără
să te fi chemat?… Şi apoi, abia sosită, pui
mâna pe flaconul care conţine poţiunea pe
care doctorul urma să mi-o dea… Îmi poţi
lămuri această nebunie?
— Pleacă! porunci mama mea vitregă
infirmierei.
Aceasta se supuse.
— Potoleşte-le, dragul meu, zise mama
– 2502 –
– Eugen Sue –
mea vitrega adresându-se tatălui meu; ştii că

cea mai mică emoţie poate să-ţi facă rău.
Deoarece Clémence a venit aici împotriva
voinţei dumitale şi cum prezenţa ei îţi este
neplăcută, dă-mi braţul şi te voi conduce în
salonul mic; în timpul acesta, bunul nostru
doctor o va face pe doamna d’Harville să
înţeleagă cât de necugetată, ca să nu spun
mai mult, a fost purtarea dumisale…
Şi aruncă o privire complicelui ei, a
cărei intenţie am ghicit-o. Voia să-l ia de
acolo pe tatăl meu şi să mă lase singură cu
Polidori, care, disperat cum era, s-ar fi
folosit, fără îndoială, de silnicii ca să-mi
smulgă flaconul, care putea constitui o probă
evidentă a planurilor sale criminale.
— Ai dreptate, răspunse tatăl meu;
deoarece sunt urmărit chiar la mine în casa,
fără a se ţine seama de voinţa mea, îi las aici
– 2503 –
pe inoportuni.
Şi ridicându-se anevoie, luă braţul ce i-l
oferea soţia şi se îndreptă spre salonul cel
mic…
În această clipa Polidori se repezi la
mine, dar apropiindu-mă în grabă de tatăl
meu, am exclamat:
— Vei afla explicaţia sosirii mele
neprevăzute şi a purtării mele ciudate… De
ieri sunt văduvă… Tot de ieri am aflat că
zilele dumitale sunt ameninţate, tată.
Umbla foarte greu, adus din şale. La
aceste vorbe, se opri, îşi încordă spinarea şi,
privindu-mă cu o adâncă uimire, exclamă:
— Eşti văduvă… Zilele mele sunt în
primejdie!… Ce înseamnă asta?
— Şi cine cutează să ameninţe, zilele
domnului d’Orbigny, doamnă? întrebă cu
îndrăzneală doamna d’Orbigny.
– 2504 –
– Eugen Sue –
— Da, cine le ameninţă?… adăugă

Polidori.
— Dumneata, domnule; dumneata,
doamnă, le-am răspuns.
— Ce oroare! strigă mama mea vitregă,
făcând un pas către mine.
— Voi dovedi ceea ce spun, doamnă… i-
am răspuns.
— Dar o asemenea învinuire e
groaznică! strigă tatăl meu.
— Părăsesc imediat această casă, unde
sunt expus unor calomnii atât de odioase!
strigă doctorul Polidori cu indignarea
simulată a unui om atins în onoarea lui.
Dându-şi seama de situaţia primejdioasă în
care se afla, voia probabil să fugă.
În clipa când deschise uşa, se găsi faţă în
faţă cu sir Walter Murph...“
– 2505 –
Rudolf se întrerupse din citit., şi

dându-i lui Murph mâna, îi zise:
— Foarte bine, vechiul meu prieten,
apariţia ta trebuie să fi fost ca un trăsnet
pentru acel mizerabil.
— Ăsta e cuvântul monseniore… A
pălit, a făcut doi paşi înapoi, privindu-
mă înmărmurit; părea distrus… Să dea
de mine în fundul Normandiei, şi într-
un asemenea moment!… Se credea
pradă unui vis rău… Dar continuaţi,
monseniore, veţi vedea că această
infernală contesă d’Orbigny a simţit că
se abate trăsnetul asupra ei. M-am
folosit de cele ce mi-aţi comunicat cu
privire la vizita ei la şarlatanul
Bradamanti-Polidori, în casa din strada
Templului, căci la urma urmei,
dumneavoastră aţi pus la cale totul, eu
– 2506 –
– Eugen Sue –
nefiind decât executorul planurilor

dumneavoastră, aşa că vă jur, în nicio
altă împrejurare nu v-aţi substituit cu
mai multă dreptate şi succes proniei
cereşti ca de astă dată.
Rudolf surâse şi continuă lectura
scrisorii doamnei d’Harville.
„La vederea lui sir Walter Murph,

Polidori râmase împietrit; iar mama mea
vitregă era din ce în ce mai surprinsă; tatăl
meu, impresionat de această scenă, slăbit de
boală, simţi nevoia să se aşeze într-un
fotoliu. Sir Walter Murph încuie de două ori
uşa pe care intrase, şi, postându-se în faţa
aceleia care ducea în alt apartament, pentru
ca doctorul Polidori să nu poală scăpa, se
adresă bietului meu părinte pe tonul celui
mai adânc respect:
– 2507 –
— Vă cer mii de scuze, domnule conte,

pentru îngăduinţa ce mi-o iau; dar o
necesitate imperioasă, dictată de propriul
dumneavoastră interes (şi o veţi recunoaşte
numaidecât), mă constrânge să procedez
astfel… Mă numesc sir Walter Murph, aşa
cum poate să v-o confirme acest mizerabil
care văzându-mă, tremură din toate
mădularele; sunt consilierul intim al alteţei-
sale regale monseniorul mare duce domnitor
de Gerolstein.
— E aderărat, bâlbâi doctorul Polidori,
înnebunit de spaimă.
— Dar atunci, domnule… Ce căutaţi
aici? Ce doriţi?
— Sir Walter Murph, intervenii eu,
adresându-mă tatălui meu, vine să mă ajute
ca să-i demasc pe mizerabilii, a căror victimă
erai pe cale să fii.
– 2508 –
– Eugen Sue –
Apoi, încredinţând lui sir Walter

Murph flaconul de cristal, am adăugat:
— Am avut buna inspiraţie să pun
mâna pe acest flacon în clipa când doctorul
Polidori se pregătea să picure din licitarea
ce-o conţinea într-o poţiune pe care o
întindea tatălui meu.
— Un specialist din oraşul vecin ca
analiza, în faţa dumneavoastră, conţinutul
acestui flacon pe care vi-l predau domnule
conte; şi dacă se va dovedi că, într-adevăr,
conţine o otravă lentă şi sigură, adăugă sir
Walter Murph, nu vă veţi mai îndoi de
primejdia în care v-aţi aflat, şi pe care
dragostea doamnei, fiica dumneavoastră, a
zădărnicit-o la timp.
Bietul tata se uita cu priviri rătăcite la
noi toţi, la soţia lui, la doctorul Polidori, la
mine şi la sir Walter: trăsăturile feţei lui
– 2509 –
trădau o spaimă nespusă. Citeam pe faţa lui

torturată lupta cumplită ce-i sfâşia inima.
Desigur că ar fi vrut din răsputeri să
înlăture bănuielile grozave şi din ce în ce
mai evidente, temându-se să fie constrâns să
recunoască ticăloşia soţiei sale; în sfârşit,
ascunzându-şi faţa în palme, exclamă:
— O, Doamne, Doamne!… Toate astea
sunt îngrozitoare… de necrezut. Oare visez?
— Nu, nu e un vis… strigă cu
îndrăzneală mama mea vitregă, nimic mai
real ca această cruntă calomnie pregătită
dinainte pentru a da pierzării o femeie
nenorocită a cărei singură crimă a fost că ţi-a
închinat viaţa ei. Haide, haide, dragul meu,
să nu mai rămânem aici niciun moment,
adăugă ea adresându-se tatălui meu, poate că
fiica dumitale nu va avea îndrăzneala să te
reţină cu forţa…
– 2510 –
– Eugen Sue –
— Da, da, să plecăm, spuse tata scos din

fire, toate astea nu sunt adevărate, nu pot fi
adevărate, nu vreau să le mai aud, mintea
mea nu le poate cuprinde, îndoieli grozave s-
ar isca în inima mea, mi-ar otrăvi puţinele
zile ce mai am de trăit şi nimic nu mi-ar mai
putea alina, amărăciunea unor atât de
cumplite dezvăluiri.
Tatăl meu părea atât de suferind, atât de
deznădăjduit, încât voiam să pun cu orice
preţ capăt acestei scene atât de crudă pentru
el. Sir Walter îmi ghici gândul, dar vrând să
facă dreptate deplină, răspunse tatălui meu:
— Numai câteva cuvinte, domnule
conte; veţi avea penibila durere de a constata
că o femeie, pe care o socoteaţi legată de
dumneavoastră prin recunoştinţă, n-a fost
decât un monstru ipocrit; dar vă veţi consola
cu dragostea fiicei dumneavoastră, care nu s-
– 2511 –
a dezminţit niciodată.
— Asta depăşeşte toate limitele! strigă
mama mea vitregă, înfuriată la culme; cu ce
drept, domnule, şi pe ce dovezi îndrăzneşti
să-ţi sprijini asemenea înspăimântătoare
calomnii? Spuneţi că acest flacon ar conţine
otravă?… O contest, domnule, şi o voi
contesta până la dovada contrarie; şi chiar
dacă doctorul Polidori, din greșeală, ar fi
luat un medicament drept altul, e un motiv
să fiu acuzată că am vrut… în complicitate
cu el… oh! nu, nu, nu pot termina… O idee
atât de cumplită e ca şi o crimă; încă o dată,
domnule, te somez să arăţi pe ce dovezi,
dumneata şi doamna îndrăzniţi să rostiţi o
calomnie atât de groaznică… exclamă
doamna Roland cu o îndrăzneală
nemaipomenită.
— Da, pe ce dovezi? strigă nenorocitul
– 2512 –
– Eugen Sue –
meu părinte. Trebuie să se sfârșească odată

chinul la care sunt supus.
— Nu am venit aici fără dovezi,
domnule conte, interveni sir Walter; aceste
dovezi vor reieşi din răspunsurile pe care vi
le va da acest mizerabil, chiar acum.
Apoi sir Walter se adresă, în germană,
doctorului Polidori care părea să fi recăpătat
oarecare siguranţă, dar pe care o pierdu
imediat.“
— Ce i-ai spus? întrebă Rudolf,

întrerupându-şi lectura.
— Câteva vorbe cu tâlc, monseniore:
cam astea: „Ai scăpat prin fugă de
sentinţa pronunţată de justiţia marelui
ducat; locuieşti în strada Templului sub
numele fals de Bradamanti, se ştie ce
meserie ticăloasă faci; ai otrăvit-o pe
– 2513 –
prima soţie a contelui; acum trei zile

doamna d’Orbigny te-a adus încoace să-i
otrăveşti soţul. Alteţa-sa regală e la Paris
şi are dovezi depline despre tot ce afirm.
Dacă mărturiseşti adevărul ca să demaşti
pe această mizerabilă femeie, vei putea
spera, nu să fii iertat, dar să beneficiezi
de o îmblânzire a pedepsei pe care o
meriţi; vei merge cu mine la Paris unde
vei rămâne într-un loc sigur până ce
alteţa-sa îţi va hotărî soarta. Altminteri,
din două una: ori alteţa-sa regală cere şi
obţine extrădarea ta, sau trimit pe loc să
aducă din oraşul vecin un anchetator,
acest flacon cu otravă îi va fi predat, vei
fi arestat imediat, se va face percheziţie
la tine, în strada Templului, şi justiţia
franceză îşi va urma cursul… Aşadar
alege…“ Aceste revelaţii, aceste
– 2514 –
– Eugen Sue –
învinuiri, aceste ameninţări pe care le

ştia adevărate, urmând una după alta,
copleşiră pe acest infam, care nu se
aştepta să fiu atât de bine informat.
Sperând că-şi poate uşura situaţia în care
se va afla, nu pregetă să-şi jertfească
complicea şi îmi răspunse: „Întrebaţi-
mă, voi spune tot adevărul în ceea ce-o
priveşte pe femeia asta“.
— Bine, bine, dragul meu Murph,
nu mă aşteptam la altceva de la tine.
— În timpul convorbirii mele cu
Polidori, trăsăturile doamnei d’Orbigny
se schimonoseau îngrozitor, deşi nu ştia
nemţeşte. Vedea, după descurajarea
crescândă a complicelui ei, după
atitudinea sa imploratoare, că-l
dominam. Pradă unei groaze cumplite,
căuta sa întâlnească privirile lui Polidori,
– 2515 –
ca să-l îmbărbăteze sau să-i cerşească

tăcerea, dar acesta evita să se uite la ea.
— Şi contele?
— Emoţia lui era de nedescris; cu
degetele crispate strângea convulsiv
braţele fotoliului, sudoarea i se prelingea
pe frunte, de-abia mai răsufla, iar ochii
lui mă fixau într-una. Era cuprins de o
panică la fel de mare ca aceea a soţiei
sale. Urmarea scrisorii doamnei
d’Harville vă va reda sfârşitul acestei
scene, monseniore.
Capitolul 11
PEDEAPSA
Rudolf continuă să citească

scrisoarea doamnei d’Harville.
– 2516 –
– Eugen Sue –
„După convorbirea care ţinu câteva

minute în nemţeşte, dintre sir Walter
Murph şi Polidori, sir Walter adresă
acestuia:
— Acum răspunde. Nu-i aşa că doamna
– şi arătă spre mama mea vitregă – în timpul
boalei primei soţii a domnului conte te-a
introdus la ea, ca medic?
— Da, ea m-a introdus… răspunse
Polidori.
— Ca să te pretezi ticăloaselor planuri
ale… doamnei… n-ai fost oare atât de
criminal încât, prin reţetele tale să faci dintr-
o boală, la început uşoară, a primei soţii a
domnului d’Orbigny, una mortală?
— Da, confirmă Polidori.
Tatăl meu scoase un suspin dureros,
ridică mâinile la cer şi, doborât, se lăsă să
cadă.
– 2517 –
— Minciună şi infamie! strigă mama

mea vitregă. Totul e fals; s-au înţeles să mă
piardă.
— Tăcere, doamnă, spuse sir Walter
Murph, cu vocea poruncitoare.
Apoi, continuând a se adresa lui
Polidori:
— E adevărat că acum trei zile doamna
a venit să te ia din strada Templului nr. 17,
unde locuieşti ascuns sub numele de
Bradamanti?
— E adevărat.
— Nu ţi-a propus doamna să vii aici ca
să-l asasinezi pe contele d’Orbigny, după
cum o asasinaseşi pe prima lui soţie?
— Din păcate, nu pot nega, răspunse
Polidori.
La această cumplită mărturisire, tatăl
meu se ridică ameninţător în picioare şi, cu
– 2518 –
– Eugen Sue –
un gest acuzator arătă uşa mamei mele

vitrege, apoi, întinzându-mi braţele, exclamă
cu glas întretăiat:
— În numele nefericitei tale mame,
iartă-mă! iartă-mă!… Am făcut-o să sufere
mult… dar ţi-o jur… nu ştiam nimic de
crima care a băgat-o în mormânt.
Şi, înainte de a-l putea împiedica, tatăl
meu căzu în genunchi. Când eu şi cu sir
Walter l-am ridicat, a leşinat.
Am chemat personalul; sir Walter îl luă
pe doctorul Polidori de braţ şi ieşi cu el,
spunând mamei mele vitrege:
— Îţi dau un sfat, doamnă, să părăseşti
această casă până într-un ceas, altminteri te
predau justiţiei.
Mizerabila ieşi din apartament într-o
stare de spaimă şi de furie pe care v-o puteţi
uşor închipui, monseniore.
– 2519 –
După ce tatăl meu îşi reveni în simţuri,

tot ce se petrecuse îi părea aidoma unui vis
groaznic. M-am aflat în trista situaţie de a-i
împărtăşi vechile mele bănuieli cu privire la
moartea prematură a mamei mele, bănuieli
pe care dumneavoastră, monseniore, graţie
dezvăluirii primelor crime ale lui Polidori,
le-aţi schimbat în certitudine.
A trebuit să-i mai spun cum mama
vitregă m-a urmărit cu ura ei până şi în
căsătoria mea, şi în ce scop a făcut-o,
determinându-mă să mă mărit cu domul
d’Harville...
Pe cât se dovedise tatăl meu de slab şi de
orb faţă de această femeie, pe atât de
neîndurător voia să se arate acum; se
învinuia, cu durere, ca a fost aproape
complicele acestui monstru, oferindu-i
căsătoria după moartea mamei mele; voia să
– 2520 –
– Eugen Sue –
o trimită pe doamna d’Orbigny în faţa

justiţiei, dar i-am arătat ce scandal ar isca
un asemenea proces al cărui răsunet s-ar
răsfrânge şi asupra lui, l-am convins să o
alunge pentru totdeauna pe această femeie,
asigurându-i strictul necesar pentru trai,
deoarece îi purta numele.
Mi-a fost destul de greu să obţin de la
tatăl meu luarea acestor măsuri mai
moderate; a vrut să fiu eu aceea care s-o dau
afară din casă. Această sarcină, fiindu-mi
extrem de penibilă, m-am gândit că poate sir
Walter ar vrea s-o ia asupra sa, ceea ce a
consimţit.“
— Şi am primit, bineînţeles, cu
bucurie, monseniore, urmă Murph,
nimic nu mi-e mai plăcut decât să-i
miruiesc pe asemenea ticăloşi.
– 2521 –
— Şi femeia aia ce a spus?

— Doamna d’Harville a mers cu
bunătatea până acolo, încât a cerut
tatălui ei să-i dea acestei ticăloase o
pensie de o sută de ludovici; asta nu mi
s-a mai părut bunătate, ci curată
slăbiciune; era destul că scăpasem din
mâna justiţiei o creatură atât de
primejdioasă. M-am dus la conte şi a
acceptat obiecţiunile mele; a rămas
stabilit că-i va da acestei infame, o dată
pentru totdeauna, douăzeci şi cinci de
ludovici, ca să i se dea putinţa să aştepte
până va găsi o slujbă sau de lucru. „Şi ce
slujbă aş lua, sau ce aş putea lucra, eu,
contesă d’Orbigny?“ m-a întrebat ea,
înfruntându-mă. „Treaba dumitale, vei fi
un fel de infirmieră sau guvernantă; dar,
crede-mă, caută meseria cea mai
– 2522 –
– Eugen Sue –
modestă, cea mai obscură, căci dacă ai

avea îndrăzneala să-ţi spui numele,
nume pe care-l datorezi unei crime,
lumea se va mira să o vadă pe contesa
d’Orbigny redusă la o asemenea situaţie;
va începe să se informeze, şi îţi dai
seama de consecinţe, dacă vei fi atât de
nesocotită încât să răscoleşti trecutul.
Ascunde-te deci departe, fă aşa ca lumea
să te uite, să devii madam Pierre sau
madam Jacques şi căieşte-te… dacă
poţi.“ „Şi credeţi, domnule, îmi răspunse
ea păstrând desigur pentru final această
lovitură de teatru, că nu voi reclama
drepturile ce-mi conferă contractul de
căsătorie?“ „De ce nu, doamnă! e foarte
drept, ar fi nedemn din partea domnului
d’Orbigny să nu-şi îndeplinească
făgăduielile şi să uite tot ce ai făcut şi
– 2523 –
mai ales ce ai fi vrut să faci pentru el..

Încearcă să reclami… încearcă…
adresează-te justiţiei; nu mă îndoiesc că-
ţi va da dreptate împotriva soţului
dumitale…“ Un sfert de ceas după
convorbirea noastră, ticăloasa era pe
drum către oraşul învecinat…
— Ai dreptate, e dureros să laşi
aproape nepedepsită o astfel de scorpie,
dar de scandalul unui proces, pentru un
bătrân atât de slăbit, nici nu poate fi
vorba.
„L-am convins uşor pe tatăl meu să

plece de la Aubiers chiar în ziua aceea, reluă
Rudolf, continuând să citească scrisoarea
doamnei d’Harville; amintiri prea triste l-
ar obseda aici. Cu toate că sănătatea lui e
şubredă, o călătorie de câteva zile putea să-i
– 2524 –
– Eugen Sue –
alunge gândurile negre, apoi schimbarea

aerului nu putea decât să-i priască, a spus
medicul,– acela pe care doctorul Polidori îl
înlocuise, şi pe care tata îl rechemase de
urgenţă din oraşul vecin.
Tatăl meu fără a-i relata cele petrecute, a
vrut ca el să facă imediat analiza
conţinutului flaconului; medicul răspunse că
nu o putea face decât la el acasă şi că înainte
de două ore vom putea avea rezultatul.
Răspunsul a fost că mai multe doze din acel
lichid, combinat cu o artă infernală, puteau
într-un timp anumit să provoace moartea,
fără a lăsa alte urme decât cele ale unei boli
obişnuite pe care medicul a şi numit-o.
În câteva ore, monseniore, plec cu tata şi
cu fiica mea la Fontainebleau: vom sta acolo
câtva timp, apoi, după dorinţa tatălui meu,
vom reveni la Paris, dar nu la mine: mi-ar fi
– 2525 –
peste putinţă să mai locuiesc acolo, după

tristul accident care s-a petrecut.
Aşa după cum v-am mai spus,
monseniore, adresându-vă această scrisoare,
faptele, relatate într-însa dovedesc cât de
îndatorată vă sunt pentru nemăsurata
solicitudine ce mi-aţi arătat… Prevenită de
dumneavoastră, ajutată de sfaturile ce mi-aţi
dat şi îmbărbătată de sprijinul bunului, şi
curajosului sir Walter, am putut salva pe
tatăl meu de la o moarte sigura şi nutresc
speranţa să-i recâştig dragostea.
Adio, monseniore, nu vă pot spune mai
mult, mi-e inima prea plină, prea multe
emoţii o năpădesc şi n-aş fi în stare să vă
exprim tot ceea ce simte.
D’Orbigny D’Harville
Mă grăbesc să redeschid plicul acestei

– 2526 –
– Eugen Sue –
scrisori, monseniore, pentru a repara o

omisiune pe care o regret mult. Urmând
nobilele dumneavoastră îndemnuri, căutând
să cultiv binele, m-am dus la închisoarea
Saint-Lazare, să vizitez bietele deţinute; am
găsit acolo o copilă nenorocită de care ştiu că
vă interesaţi… Blândeţea ei angelică,
resemnarea ei pioasă, insuflă admiraţie
femeilor respectabile care supraveghează
prizonierele… Aducându-vă la cunoştinţa
unde se găseşte acum Gurista (cred că astfel
e poreclită), o fac pentru ca să fiţi în măsură
de a-i obţine cât mai grabnic eliberarea;
această nenorocită vă va povesti prin ce
concurs de împrejurări sinistre, răpită din
adăpostul în care aţi plasat-o, a fost aruncată
în această închisoare, unde asa remarcat prin
bunătatea şi candoarea caracterului ei.
Îngăduiţi-mi, monseniore, să vă
– 2527 –
amintesc de cele doua viitoare protejate ale

mele, acea nefericită mamă cu fiica ei, jefuite
de notarul Ferrand… Unde se găsesc ele
acum? Aţi aflat ceva despre soarta lor? Oh!
vă implor, căutaţi să le daţi de urmă, ca la
înapoierea mea să-mi pot plăti datoria pe
care am contractat-o faţă de toţi aceşti
nenorociţi…“
— Deci Gurista a plecat de la ferma

Bouqueval, monseniore! exclamă
Murph, tot atât de mirat ca şi Rudolf de
această nouă ştire.
— De curând mi s-a spus că a fost
văzută ieşind de la Saint-Lazare,
răspunse Rudolf. Nu mai înţeleg nimic,
tăcerea doamnei Georges mă derutează
şi mă nelinişteşte… Biata Floarea-Mariei!
Ce noi nenorociri au mai lovit-o? Trimite
– 2528 –
– Eugen Sue –
imediat un om călare, să se ducă în

grabă la fermă, şi scrie-i doamnei
Georges că o rog să vină fără întârziere,
la Paris; spune-i de asemenea lui de
Graün să-mi obţină un permis de intrare
la Saint-Lazare... Din cele relatate de
doamna d’Harville, Floarea-Mariei s-ar
afla acolo. Dar nu, continuă Rudolf,
după o clipă de gândire, nu mai e
prizonieră, căci Rigolette a văzut-o
plecând din închisoare cu o femeie în
vârstă. Să fie doamna Georges? Dacă nu
e dânsa, atunci cine poate fi? Unde s-a
dus Gurista?
— Răbdare, monseniore; încă în astă
seară veţi şti despre ce e vorba, apoi,
mâine, va trebui să-l interogaţi pe acel
mizerabil de Polidori; după cum spune,
vrea să vă facă, destăinuiri importante,
– 2529 –
dar numai dumneavoastră personal…

— Mi-e silă de această întrevedere,
răspunse cu mâhnire Rudolf; căci nu l-
am mai revăzut pe acest individ din ziua
fatală în care…
Rudolf nu putu termina şi îşi acoperi
fruntea cu mâna.
— În definitiv, monseniore, de ce să
consimţiţi să staţi de vorbă cu Polidori?
Ameninţaţi-l cu justiţia franceză sau cu
extrădarea imediată, se va resemna şi-mi
va spune mie ceea ce nu vrea să vă
destăinuiască decât dumneavoastră.
— Ai dreptate, dragul meu,
deoarece prezenţa acestui mizerabil ar
face şi mai dureroase amintirile cumplite
de care se leagă atâtea suferinţe
iremediabile, de la moartea tatălui meu,
până la aceea a bietei mele fetiţe... Nu
– 2530 –
– Eugen Sue –
ştiu, dar se pare că, pe măsură ce

înaintez în vârstă, simt tot mai mult lipsa
acestui copil… Cât l-aş fi adorat! Cât de
drag şi de scump mi-ar fi fost acest rod
minunat al primei mele dragoste, al
încrederii mele fără margini în oameni,
sau mai bine zis al tinerelor mele
iluzii!… Aş fi revărsat asupra acestei
nevinovate făpturi comorile de afecţiuni
pe care odioasa ei mamă nu le merita; şi
apoi, îmi pare că; aşa cum am visat-o
prin farmecul însuşirilor ei, ar fi alinat şi
potolit toate durerile, toate remuşcările
legate, vai, de trista ei naştere…
— Dar, monseniore, văd cu părere
de rău cât de mult vă preocupă aceste
amintiri, pe cât de sterpe, pe atât de
dureroase.
După câteva clipe de tăcere, Rudolf
– 2531 –
spuse:
— Îţi poţi face acum o mărturisire,
vechiul meu prieten: iubesc... da, iubesc
din tot sufletul o femeie vrednică de
afecţiunea cea mai nobilă şi mai
devotată… Şi de când inima mea
încearcă din nou emoţiile dragostei, de
când înclin spre sentimente gingaşe,
resimt şi mai dureros pierderea fiicei
mele… mă temeam că o legătură de
dragoste să nu slăbească amărăciunea
acestor păreri de rău. Dar n-a fost aşa;
toate pornirile mele de tandreţe au
sporit, mă simt mai bun, mai darnic şi,
mai mult ca oricând, sunt îndurerat că
nu o am pe fiica mea lângă mine.
— Nimic mai simplu, monseniore, şi
iertaţi-mi comparaţia: aşa cum unii
oameni au beţia jovială şi prietenoasă,
– 2532 –
– Eugen Sue –
dumneavoastră sunteţi bun şi generos în

dragoste.
— Totuşi ura mea împotriva celor
răi e şi mai aprigă; aversiunea mea faţă
de Sarah creşte, fără îndoială, prin
durerea ce mi-a pricinuit-o moartea fiicei
mele. Îmi închipui că această mamă
denaturată când a văzut ambiţioasele ei
nădejdi spulberate prin a doua mea
căsătorie, a părăsit-o în nemilosul ei
egoism, dând-o pe mâna unor indivizi
plătiţi; şi astfel fiica mea poate că a murit
din lipsă de îngrijire… E şi greşeala mea,
n-am înţeles atunci cât de mari sunt
sfintele îndatoriri ale paternităţii… Când
mi s-a dezvăluit brusc adevăratul
caracter al Sarei, ar fi trebuit să-i iau
copilul şi să veghez asupra lui cu
dragoste şi grijă. Trebuia să prevăd că
– 2533 –
Sarah nu va fi niciodată altceva decât o

mamă fără suflet… E greşeala mea, oh, e
greşeala mea…
— Monseniore, durerea vă
derutează. Aţi fi putut oare, după
funestul eveniment pe care-l cunoaşteţi,
să amânaţi măcar cu o zi lunga călătorie
care v-a fost impusa drept o…
— Drept o ispăşire! Ai dreptate,
prietene, spuse zdrobit Rudolf.
— N-aţi mai auzit vorbindu-se de
contesa Sarah, de când am plecat,
monseniore?
— Nu, de când cu denunţările
infame care erau în doua rânduri să o
piardă pe doamna d’Harville, nu am mai
avut nicio ştire despre ea… Prezenţa ei
aici mă apasă, mă urmăreşte, îmi pare că
un demon e lângă mine, că mă ameninţa
– 2534 –
– Eugen Sue –
o nouă nenorocire.
— Răbdare, monseniore, răbdare…
Din fericire în Germania nu se poate
duce, iar pe noi, Germania ne aşteaptă…
— Da… vom pleca în curând. Cel
puţin în scurtul răstimp cât am stat la
Paris, îmi voi fi împlinit un legământ
sacru, voi fi înaintat cu câţiva paşi pe
drumul cinstit pe care o voinţă supremă
şi clementă mi l-a trasat spre mântuirea
mea.. De îndată ce fiul doamnei
Georges, nevinovat şi liber, îi va fi redat
mamei, de îndată ce Jacques Ferrand va
fi demascat şi pedepsit pentru crimele
sale, de îndată ce voi fi asigurat viitorul
acelor fiinţe cinstite şi harnice care prin
resemnarea, curajul şi cinstea lor au
meritat grija ce le-am purtat, ne vom
înapoia în Germania, cel puţin călătoria
– 2535 –
mea nu va fi fost zadarnică.

— Mai ales după ce veţi izbuti să
demascaţi pe acest abominabil Jacques
Ferrand, monseniore, fundamentul şi
pivotul atâtor fărădelegi.
— Cu toate că scopul scuză
mijloacele şi că nu trebuie să ai scrupule
faţă de acest scelerat, câteodată îmi pare
rău că am fost nevoit să o bag pe Cecily
în această acţiune de pedepsire dreaptă
şi răzbunătoare.
— Trebuie să sosească dintr-o clipă
într-alta?
— A sosit.
— Cecily?
— Da… N-am vrut s-o văd; de
Graün i-a dat instrucţiuni foarte
amănunţite, şi ea a făgăduit că le va
urma.
– 2536 –
– Eugen Sue –
— Îşi va ţine oare promisiunea?

— Mai întâi totul o obligă: o
îmblânzire a sorţii ei în viitor şi teama de
a nu fi trimisă imediat înapoi în
închisoarea din Germania; căci de Graün
n-o va slăbi din ochi şi la cea mai mică
abatere, va obţine extrădarea ei.
— E adevărat, a sosit aici ca evadată;
când se va afla ce crime au motivat
detenţia ei pe viaţă, extrădarea va fi
imediat aprobată. Şi chiar dacă interesul
ei nu ar sili-o să servească planurilor
noastre, sarcina ce i s-a impus, neputând
fi realizată decât prin şiretenie, perfidie
şi seducţii diabolice, Cecily trebuie să fie
încântată (şi chiar este, mi-a confirmat
baronul), de prilejul care i s-a dat de a-şi
pune în valoare detestabilele însuşiri cu
care a fost din plin înzestrată.
– 2537 –
—E tot atât de frumoasă,

monseniore?
— De Graün o găseşte mai
atrăgătoare ca oricând: a fost, mi-a spus,
orbit de frumuseţea ei, pe care costumul
alsacian ce şi l-a ales o făcea şi mai
aţâţătoare. Mai spunea că privirea
acestei drăcoaice are mereu aceeaşi
expresie de adevărată vrajă…
— Monseniore, n-am fost niciodată
ceea ce se numeşte un zvăpăiat, un om
fără inimă şi fără moralitate; ei bine!
dacă la douăzeci de ani aş fi întâlnit-o pe
Cecily, chiar de aş fi ştiut cât e de
primejdioasă şi de perversă, n-aş mai fi
fost stăpân pe mine stând mai multă
vreme sub văpaia ochilor ei mari şi negri
care scânteiază în obrazul palid şi
pătimaş. Da, pe Dumnezeul meu, nu ştiu
– 2538 –
– Eugen Sue –
unde m-ar fi târât o dragoste ca asta…

— Nu mă miră, dragul meu Murph,
căci o cunosc pe această femeie. De
altfel, baronul a fost aproape îngrozit de
agerimea cu care Cecily a înţeles sau mai
bine zis a ghicit rolul aţâţător şi totuşi
platonic pe care trebuie sa-l joace pe
lângă notar.
— Dar va reuşi oare să intre în
serviciul lui, atât de lesne cum
nădăjduiţi, monseniore, mulţumită
recomandării doamnei Pipelet? Oameni
de categoria acelui Jacques Ferrand sunt
atât de bănuitori!
— Mă bizuisem, şi cu drept cuvânt,
pe înfăţişarea lui Cecily, care putea
combate şi învinge neîncrederea
notarului.
— A văzut-o?
– 2539 –
— Ieri. Din cele spuse de madam

Pipelet, nu mă îndoiesc că a fost fascinat
de creolă, deoarece a angajat-o
numaidecât.
— Atunci, monseniore, am câştigat
partida.
— Aşa cred; o lăcomie fioroasă, o
desfrânare sălbatică, l-au împins pe
călăul Luizei Morel la fărădelegile cele
mai groaznice… îşi va afla o pedeapsă
cumplită în desfrânarea, în lăcomia lui,
pedeapsă care nu va fi fără efect pentru
victimele sale, deoarece ştii ce ţel trebuie
să atingă toate sforţările Cecilyei.
— Cecily!… Cecily!… Nicicând o
răutate mai mare, o corupţie mai
primejdioasă, nicicând un suflet mai
întunecat n-au contribuit la împlinirea
unui plan de o moralitate mai înaltă, la
– 2540 –
– Eugen Sue –
un sfârşit mai echitabil… Dar David,

monseniore?
— E în totul de acord; la culmile de
dispreţ şi de oroare pe care le-a atins faţă
de această creatură, el nu vede într-însa
decât unealta unei drepte răzbunări…
„Dacă această fiinţă blestemată ar putea
cândva merita oarecare îndurare după
tot răul ce mi l-a făcut, mi-a spus el, ar fi
numai dacă ar ajuta la pedepsirea
nemiloasă a acelui scelerat al cărui
demon distrugător trebuie să fie ea.“
Un uşier bătu uşor în uşă: Murph
ieşi şi se înapoie imediat, aducând două
scrisori, dintre care numai una era
pentru Rudolf.
— E o ştire de la doamna Georges,
exclamă acesta din urmă, parcurgând
grăbit scrisoarea.
– 2541 –
— Ei bine, monseniore, Gurista?…

— Nu mai încape nicio îndoială,
răspunse Rudolf după ce citise
scrisoarea; e din nou vorba de o uneltire
tenebroasă. În ziua când această biată
copilă a dispărut de la fermă şi în clipa
când doamna Georges voia să mă
înştiinţeze despre întâmplare un om
călare, pe care nu-l cunoştea, dându-se
drept curier trimis de mine, a liniştit-o,
spunându-i că eu ştiu de brusca
dispariţie a Floarei-Maria şi că, în câteva
zile, se va înapoia la fermă. Cu toate
acestea, doamna Georges, neliniştită de
tăcerea mea, n-a putut rezista dorinţei de
a avea veşti despre iubita ei fiică, aşa
cum o numeşte ea pe Guristă.
— Totul mi se pare straniu,
monseniore.
– 2542 –
– Eugen Sue –
— În ce scop a fost răpită Floarea-

Mariei?
— Monseniore, spuse dintr-o dată
Murph, contesa Sarah nu e străină de
această răpire.
— Sarah? Şi ce te face să crezi
asta?…
— Legaţi această întâmplare de
denunţurile contra doamnei d’Harville.
— Ai dreptate, exclamă Rudolf,
străfulgerat de un gând, e evident…
înţeleg acum… da, mereu tot acelaşi
calcul. Contesa se încăpăţânează să
creadă că, reuşind să înlăture toate
afecţiunile ce mi le atribuie, mă va face
să mă apropii de ea. Este tot atât de
odios cât e de absurd. Trebuie totuşi ca
această ticăloasă persecuţie să ia sfârşit.
Nu e vorba numai de mine, dar această
– 2543 –
femeie atacă pe toţi cei care merita

respect, interes şi mila. Să trimiţi
numaidecât, în mod oficial, pe de Graün
la contesă, să-i spună că sunt convins că
a luat parte la răpirea Floarei-Maria şi
că, dacă nu ne ajută s-o regăsim pe
această nenorocită copila, voi fi
neînduplecat, iar baronul se va adresa
justiţiei.
— După scrisoarea doamnei
d’Harville, Gurista s-ar afla la Saint-
Lazare.
— Da, dar Rigolette afirmă că a
văzut-o liberă, ieşind din închisoare. E
aici o taină care trebuie dezlegată.
— Voi da imediat ordinele necesare
baronului de Graün, monseniore; dar
daţi-mi voie să deschid această scrisoare;
e de la corespondentul meu din Marsilia
– 2544 –
– Eugen Sue –
căruia i l-am recomandat pe Cuţitar;

urma să uşureze acestui amărât trecerea
în Algeria.
— Ei bine, a plecat?
— Monseniore, e ceva ciudat!
— Ce anume?
— După ce a aşteptat multă vreme la
Marsilia un vas care să plece în Algeria,
Cuţitarul părând din ce în ce mai trist şi
mai îngrijorat, a declarat deodată, în
chiar ziua fixată pentru îmbarcare, că
preferă să se înapoieze la Paris.
— Ce ciudăţenie!
— Deşi corespondentul meu, după
cum ne înţelesesem, îi pusese la
dispoziţie o sumă frumoasă, Cuţitarul n-
a luat decât ce era absolut necesar ca să
ajungă la Paris unde nu va întârzia să
sosească, din cât mi se spune.
– 2545 –
— Atunci ne va explica el însuşi

schimbarea hotărârii sale, dar trimite
îndată pe de Graün la contesa Mac-
Grégor, şi du-te tu personal la Saint-
Lazare, să vezi ce e cu FIoarea-Mariei.
După un ceas, baronul de Graün se
înapoie de la contesa Sarah Mac-Grégor.
Cu tot calmul lui obişnuit şi oficial,
diplomatul părea zguduit; abia îl
introdusese uşierul, că Rudolf îi observă
paloarea feţei.
— Ei bine, de Graün, ce ai? Ai
văzut-o pe contesă?
— Ah! Monseniore!...
— Ce e?
— Alteţa-voastră regală să se aştepte
la o veste foarte dureroasă.
— Ce mai e?
— Doamna contesă Mac-Grégor…
– 2546 –
– Eugen Sue –
— Ei bine!…
— Alteţa-voastră regală să mă ierte
că-i comunic aşa, fără menajamente, o
întâmplare atât de funestă, atât de
neprevăzută, atât de…
— Nu cumva a murit?
— Nu, monseniore, dar viaţa îi e în
primejdie. A fost rănită cu o lovitură de
pumnal.
— Ah! e groaznic! exclamă Rudolf,
cuprins de milă cu toată aversiunea ce o
avea faţă de Sarah. Şi cine a comis
crima?
— Nu se ştie, monseniore, acest
asasinat a fost însoţit de furt, cineva a
intrat în apartamentul contesei ? i-o
sustras un mare număr de bijuterii.
— Şi în clipa asta în ce stare e?
— Starea ei este aproape
– 2547 –
deznădăjduită, monseniore… Nu şi-a

recăpătat cunoştinţa… Fratele ei e
consternat.
— Trebuie să te duci în fiecare zi să
vezi cum îi merge, dragul meu de
Graün.
În acel moment Murph se întorcea
de la Saint-Lazare.
— Să-ţi dau o ştire tristă, îi spuse
Rudolf; asupra cortesei Sarah s-a
încercat un asasinat… Viaţa îi e în cea
mai mare primejdie.
— Ah! monseniore, cu toate că e
foarte vinovată, nu poţi să nu o plângi.
— Da, un astfel de sfârşit ar fi
groaznic Şi Gurista?
— A fost pusă în libertate de ieri,
monseniore, se bănuieşte că prin
protecţia doamnei d’Harville.
– 2548 –
– Eugen Sue –
— Dar e imposibil! Doamna

d’Harville, dimpotrivă mă roagă să fac
demersurile necesare pentru a o scoate
din închisoare pe această nenorocită
copilă.
— Fără îndoială, monseniore… Şi
totuşi o femeie în vârstă, cu o înfăţişare
respectabilă, a venit la Saint-Lazare,
aducând un ordin de eliberare pentru
Floarea-Mariei. Amândouă au părăsit
închisoarea.
— Aşa mi-a spus şi Rigolette, dar
cine e această femeie care a venit să o ia
pe Floarea-Mariei? Încotro s-au dus
amândouă? Ce taină mai e şi asta?
Numai contesa Sarah ar putea-o limpezi,
şi ea e într-o astfel de stare încât nu
poate da nicio lămurire. Numai de nu ar
duce cu dânsa în mormânt, acest secret!
– 2549 –
— Dar poate că fratele ei, Thomas

Seyton, ne-ar putea da oarecari
informaţii. A fost dintotdeauna
sfătuitorul contesei.
— Sora lui e pe moarte, e vorba de o
nouă intrigă şi el nu va vorbi: dar, urmă
Rudolf gândindu-se puţin, trebuie să
aflăm numele persoanei care s-a
interesat de Floarea-Mariei, pentru a o
scoate de la Saint-Lazare.
— E adevărat, monseniore.
— Trebuie deci să cunoaştem şi să
vedem, cât mai curând posibil, pe
această persoană, iubitul meu de Graün;
dacă nu izbuteşti, pune pe Badinot al
dumitale în mişcare, nu cruţa nimic
pentru a da de urma acestei biete copile.
— Alteţa-voastră regală se poate
bizui pe zelul meu.
– 2550 –
– Eugen Sue –
— Monseniore, spuse Murph, e

poate bine că se înapoiază Cuţitarul:
serviciile lui ne pot fi foarte folositoare,
în cercetările noastre.
— Ai dreptate, şi acum sunt
nerăbdător să-l văd sosit la Paris pe
bravul meu salvator, căci niciodată nu
voi uita că-i datorez viaţa.
Capitolul 12
BIROUL NOTARULUI
Trecuseră câteva zile de când

Jacques Ferrand o angajase pe Cecily în
serviciul său.
Vom conduce pe cititor (care
cunoaşte această casă), în biroul
notarului la ora dejunului copiştilor.
Lucru nemaipomenit, senzaţional,
– 2551 –
formidabil: în locul tocanei serbede, şi

puţin apetisante, servită acestor tineri în
fiecare zi de către răposata doamnă
Séraphin, un enorm curcan, pus pe o
tavă improvizată dintr-un vechi carton
de dosare, trona în mijlocul biroului,
străjuit de două pâini proaspete, de
brânză de Olanda şi de trei sticle de vin
înfundat; o veche călimară de plumb,
umplută cu piper şi sare, slujea drept
solniţă; acesta era menu-ul.
Fiecare copist, prevăzut cu un cuţit
şi cu o mare poftă de mâncare, cu
nerăbdarea flămândului aştepta ora
ospăţului; unii din ei înghiţeau în sec,
blestemând absenţa şefului de birou,
fără de care, respectându-se ierarhia, nu
se puteau aşeza la masă.
Un progres, sau mai bine zis o
– 2552 –
– Eugen Sue –
revoluţie în mâncarea obişnuită a

copiştilor lui Jacques Ferrand însemna o
mare perturbare în mersul gospodăriei.
— Ce de schimbări, în biroul nostru!
— Cât de mirat ar fi bietul Germain
dacă i-ar spune cineva: „Închipuie-ţi
băiete, că patronul ne dă câte doi franci
pentru masa noastră de prânz!“ „Ah! e
imposibil!“ „E atât de posibil, încât mie,
Chalamel, mi-a spus-o personal.“
„Glumeşti?“ „Ba nu glumesc deloc! Iată
cum s-au petrecut lucrurile: timp de
două, trei zile, după moartea lui madam
Séraphin, n-am căpătat nimic de
mâncare, era mai bine aşa, pe de-o parte
fiindcă scăpasem de mâncarea cea
proastă, iar pe de altă parte, masa ne
costa bani; totuşi, aşteptam zicându-ne:
patronul nu mai are nici menajeră, nici
– 2553 –
servitoare, când o sa angajeze una, o să

ni se dea din nou oribila amestecătură.
Ei, bine, n-a fost deloc aşa, dragă
Germain; patronul a angajat o servitoare,
dar dejunul nostru a continuat să fie dat
uitării. Atunci am fost, cum s-ar spune,
delegat să prezint patronului
revendicările pântecului nostru. Era cu
şeful de birou. „Nu vreau să vă mai
hrănesc, a spus el cu glas morocănos, ca
şi cum s-ar fi gândit la altceva:
servitoarea mea n-are vreme să ocupe de
prânzul vostru.“ „Dar, domnule notar,
ne-am înţeles să ne daţi mâncarea de
prânz.“ „Ei bine, vă veţi comanda
prânzul din afară şi eu îl voi plăti. Cât vă
trebuie? Doi, franci de fiecare?“ adăugă
el cu gândul aiurea, spunând doi franci
ca şi cum ar fi spus un franc sau cincizeci
– 2554 –
– Eugen Sue –
de centime. „Da, domnule, doi franci

ajung, am exclamat eu repede ca să nu se
răzgândească.“ „Fie, şeful de birou se va
însărcina cu această cheltuială şi mă voi
socoti cu el. Şi asupra acestor zise, mi-a
închis uşa în nas.“ Recunoaşteţi,
domnilor, că Germain ar fi fost foarte
mirat de atâta dărnicie.
— Germain ar spune că patronul era
băut.
— Şi că e o risipă.
— Chalamel, preferăm proverbele
tale.
— Vorbind serios, cred că patronul e
bolnav. De zece zile e de nerecunoscut,
obrajii îi sunt scofâlciţi, de poţi băga
pumnul în ei.
— Şi distrat! Numai să-l vezi. Ieri şi-
a ridicat ochelarii pe frunte ca să citească
– 2555 –
un act, avea ochii roşii şi învăpăiaţi ca

nişte cărbuni aprinşi.
— Era în dreptul lui, vorba aia:
„Socotelile cinstite, menţin prietenia“.
— Lasă-mă să vorbesc. Vă spun,
domnilor, că e un lucru foarte ciudat. Îi
prezint dar patronului acest act ca să-l
citească, dar el ţinea capul plecat.
— Patronul? E într-adevăr straniu.
De ce ţinea capul plecat?
— Oh, cât de obositor acest
Chalamel: îţi spun că i-am prezentat
actul să-l citească, dar de-a-ndoaselea.
— O, ce-o mai fi mârâit!
— Da’ de unde, nici nu şi-a dat
seama; s-a uitat fix la document vreo
zece minute, cu ochii înroşiţi, pe urmă
mi l-a înapoiat, zicând: „E în regulă!“
— Tot cu capul plecat?
– 2556 –
– Eugen Sue –
— Tot!
— Deci nici n-a citit actul?
— Vezi bine; afară doar dacă ştie să
citească de-a-ndoaselea.
— Caraghios lucru!
— Patronul avea în clipa aceea o
înfăţişare atât de posomorâtă şi plină de
răutate, încât n-am cutezat să-i spun
ceva şi am plecat ca şi cum nimic nu s-ar
fi întâmplat.
— Dar şi eu, acum patru zile, eram
în camera şefului de birou; soseşte un
client, sosesc doi, trei clienţi, cărora
patronul le fixase oră. Pierdură răbdarea
aşteptând şi, la cererea lor, bat în uşa
cabinetului; nu răspunde nimeni, intru.
— Ei bine?
— Domnul Jacques Ferrand, cu
ambele braţe încrucişate pe birou, cu
– 2557 –
fruntea lui cheală şi respingătoare

rezemată pe ele, nici nu s-a clintit.
— Dormea?
— Aşa credeam şi eu. Mă apropii:
„Domnule, sunt alături clienţii cărora le-
aţi dat întâlnire…“ Dar el nici nu se
mişcă. Repet: „Domnule!“ Niciun
răspuns. În sfârşit, îi ating umărul, sare-
n sus ca muşcat de şarpe şi, la această
mişcare bruscă, ochelarii verzi îi cad de
pe nas şi văd… Nu mă veţi crede
niciodată…
— Ei bine, ce-ai văzut?
— Lacrimi…
— Ah! ce glumă!
— Şi încă una bună!
Această interesantă discuţie fu
întreruptă de şeful de birou care intra
foarte preocupat; sosirea lui fu salutată
– 2558 –
– Eugen Sue –
cu aclamaţii şi toţi ochii se îndreptară, cu

simpatie şi nerăbdare, spre curcan.
— Fără supărare, maestre, dar al
dracului de mult ne-ai făcut să aşteptăm!
spuse Chalamel.
— Ia seama: altă data nu vom mai
putea frâna atâta timp pofta noastră de
mâncare.
— Ei! domnilor, nu e din vina mea…
Mi-am făcut mai mult sânge rău decât
voi… Pe cinstea mea, cred că patronul a
înnebunit.
— Când vă spuneam!
— Dar asta nu ne împiedică să
mâncăm…
— Dimpotrivă!
— Putem foarte bine vorbi şi cu gura
plină.
— Am vorbi chiar mai bine, exclamă
– 2559 –
practicantul, în timp ce Chalamel, tăind

curcanul, se adresă şefului:
— Dar din ce deduci că patronul e
nebun?
— Avem de mai mult timp motive
să-l socotim iresponsabil, de-atunci de
când ne-a alocat doi franci de cap pentru
prânzul nostru zilnic.
— Vă mărturisesc că asta m-a
surprins, şi pe mine, domnilor; dar asta
încă nu-i nimic, absolut nimic, faţă de ce
s-a petrecut adineauri.
— Hai. Spune odată!
— Adineauri mă duc în cabinetul
patronului să-i cer câteva semnături. În
clipa când puneam mâna pe clanţă, mi
se pare că aud voci, mă opresc, şi aud
două sau trei ţipete înfundate, s-ar fi zis
nişte vaiete înăbuşite. După ce, timp de
– 2560 –
– Eugen Sue –
o clipă, am şovăit să intru, Doamne, m-

am temut să nu se fi întâmplat vreo
nenorocire, deschid uşa…
— Ei bine?
— Ce văd? Patronul în genunchi, pe
podea…
— În genunchi?
— Pe podea?
— Da… Cu fruntea în mâini şi cu
coatele rezemate pe unul din vechile lui
fotolii… Am rămas pe loc… foarte
stingherit, când deodată omul se, ridică
şi se întoarce; avea între dinţi o batista
veche cu pătrăţele, ochelarii rămăseseră
pe fotoliu… Nu… nu, domnilor, în viaţa
mea n-am văzut un chip asemănător,
făcea impresia unui posedat. M-am dat
înapoi, îngrozit. Atunci el…
— Te-a apucat du gât?
– 2561 –
— N-aţi ghicit. La început mă

priveşte cu ochi rătăciţi, apoi, lăsând să-i
cadă batista, pe care desigur că o sfâşiase
scrâşnind din dinţi, strigă, aruncându-se
în braţele mele: „Ah! Cât sunt de
nenorocit!“
— Ce comedie!
— Ce comedie! Ei bine! cu toată faţa
lui de mort, când a rostit aceste vorbe,
glasul îi era atât de sfâşietor, aş spune
aproape duios.
— Duios… aida-de… Nu e pe lume
hârâitoare, sau cârâit de huhurez răguşit
care să nu pară muzică în comparaţie cu
vocea patronului!
— E posibil, dar asta nu înseamnă
că, în clipa aceea vocea lui n-a fost atât
de jalnică, încât am fost aproape mişcat,
cu atât mai mult cu cât domnul Ferrand
– 2562 –
– Eugen Sue –
nu e de obicei prea expansiv. „Domnule,

i-am spus eu, credeţi-mă că…“ „Lasă-
mă! Lasă-mă! m-a întrerupt el, te simţi
mai consolat când poţi spune cuiva cât
suferi…“ Desigur că mă lua drept altul.
Mi-am revenit şi i-am spus: „Potoliţi-vă,
domnule!… potoliţi-vă!… Sunt eu!“ S-a
uitat la mine ca un om beat. „Ce vrei de
la mine?“ mi-a spus el. Şi, la fiecare
întrebare, îşi trecea mâna pe frunte, ca şi
cum ar fi vrut să alunge un nor care îi
întuneca mintea. „Ce cauţi la mine? Eşti
de mult aici?… Nu pot sta în biroul meu
fără a fi înconjurat de spioni? Ce-am
spus? Ce-ai auzit? Răspunde!…
Răspunde!“ Pe cinstea mea, părea atât
de înverşunat, încât i-am răspuns: „N-
am auzit nimic, domnule, am intrat chiar
în clipa asta“. „Nu mă minţi?“ „Nu,
– 2563 –
domnule.“ „Ei bine, atunci ce vrei?“ „Să

vă cer câteva semnături, domnule.“ „Dă-
mi hârtiile!“ Şi iată că începe să semneze,
să semneze, fără să le citească, vreo
jumătate de duzină de acte de notariat,
el, care nu-şi punea iscălitura pe niciun
document fără ca să-l fi puricat literă cu
literă, şi de două ori, de la un cap la
altul. Am observat că, din când în când,
mâna i se oprea în mijlocul semnăturii,
ca obsedat de o idee fixă, apoi reîncepea
şi iscălea repede, repede, convulsiv.
Când a terminat, mi-a spus să plec, şi l-
am auzit coborând pe scăriţa care ducea
din cabinetul lui, în curte.
— Dar tot nu m-am dumerit… ce
poate să aibă?
— Poate că-i pare rău după madam
Séraphin.
– 2564 –
– Eugen Sue –
— Haida-de!… Lui să-i pară rău

după cineva!
— Asta îmi aminteşte de portar care
a spus că preotul şi vicarul de la
Bunavestire au venit de câteva ori să-l
vadă pe patron, dar n-au fost primiţi.
Asta e surprinzător! Ei care nu se mai
clinteau de aici!
— Eu aş fi curios să aflu ce lucrări a
făcut tâmplarul şi lăcătuşul la pavilionul
din curte.
— Fapt este că au lucrat trei zile în
şir.
— Şi apoi, într-o seară, s-au adus
mobile într-un camion mare, acoperit.
— Cât despre mine, nu mă amestec!
N-o mai fac pe ghicitorul.
— Poate e chinuit de remuşcări că l-
a băgat pe Germain în puşcărie.
– 2565 –
— El şi remuşcări!…
— Domnilor… păzea, păzea! vine
patronul! strigă practicantul, intrând în
birou şi ţinând în mâna oasele
curcanului.
Tinerii îşi ocupară în grabă locul la
mesele lor de lucru mânuind condeiele,
în timp ce practicantul ascundea oasele
într-un biblioraft plin de dosare.
Jacques Ferrand apăru.
De sub tichia lui veche de mătase
neagră, părul său roşcat, amestecat cu
şuviţe cenuşii, se ivea ciufulit la ambele
tâmple; câteva vine congestionate îi
brăzdau ţeasta, în timp ce faţa turtită şi
obrajii scofâlciţi erau de o paloare
bolnăvicioasă. Nu i se putea vedea, de
sub ochelarii mari, expresia ochilor
verzi; dar totala schimbare a trăsăturilor
– 2566 –
– Eugen Sue –
sale trădau ravagiile unei pasiuni

mistuitoare.
Străbătu cu paşi înceţi biroul, fără a
adresa un singur cuvânt copiştilor,
părând chiar că nici nu-i vede, intră
după aceea în odaia şefului, trecu prin
ea şi pe urmă prin cabinetul său, coborî
grăbit scăriţa care dădea în curte.
Jacques Ferrand lăsă în urma sa
toate uşile deschise. Funcţionarii se
mirau cu drept cuvânt de ciudata
transformare a patronului lor, care
urcase o scară, coborâse o alta, fără să se
fi oprit în vreuna din odăile prin care
trecuse aproape maşinal.
Capitolul 13
SĂ NU FII DESFRÂNAT...
– 2567 –
...Dar în loc să mă mulţumesc cu

ceea ce e
mai luminos şi mai curat în acest
lăcaş al
duhurilor străjuit de prietenie,
fundul mocirlos
al desfrânării mele, răscolit de
ascuţişul
voluptăţii care iese la iveală, stârnea
la vârsta
mea miasme ce-mi întunecau
judecata.
...Mă lăsam târât fără măsură de
poftele trupeşti, a căror arşiţă, ca o
smoală clocotitoare, frigea inima şi
istovea tot ce avea în ea ca voinţă şi
vigoare.
.. Când îmi vedeam prietenii
lăudându-se
– 2568 –
– Eugen Sue –
cu orgiile lor, şi o făceau cu o atât

mai mare
plăcere, cu cât erau mai infame, mi-
era ruşine
că nu făcusem şi eu la fel.
(Confesiunile Sfântului Augustin,
cartea II, cap. II şi III)
E noapte.
Adânca tăcere care domneşte în
locuinţa lui Jacques Ferrand este
întreruptă din timp în timp de gemetele
vântului şi ale ploii care se revarsă în
torente.
Zgomote dezolante par să
întregească singurătatea acestei case.
Într-o cameră de culcare de la catul
întâi, foarte confortabil mobilată de
curând şi acoperită de un covor gros, o
– 2569 –
tânără femeie stă în picioare în faţa unui

cămin în care arde un foc viu.
Lucru destul de ciudat: în mijlocul
uşii bine zăvorâte care e în faţa patului,
se vede o mică ferestruică de cinci sau
şase ţoli care se poate deschide din afară.
O lampă cu oglindă aruncă o lumină
palidă în această cameră tapetată cu
hârtie de un roşu închis; perdelele
patului, ale ferestrei, ca şi macatul de pe
sofaua lată sunt din damasc de mătase şi
lână, de aceeaşi culoare.
Stăruim, intenţionat, asupra acestor
detalii ale unui lux moderat, introdus de
curând în locuinţa notarului, deoarece
acesta trădează o transformare completă
în deprinderile lui Jacques Ferrand, până
atunci de o zgârcenie murdară şi de un
dispreţ spartan (mai ales când era vorba
– 2570 –
– Eugen Sue –
de alţii), faţă de tot ce priveşte bunul

trai..
Deci pe acest tapet roşu închis, se
profilează figura Cecilyei, pe care vom
încerca s-o zugrăvim. De statură înaltă şi
zveltă, creola e în floarea vârstei. Umerii
ei frumoşi şi coapsele pline, fac să-i pară
mijlocul atât de subţire, încât s-ar putea
crede că Cecily îşi poate folosi colierul
drept cingătoare.
Pe cât de simplu, pe atât de cochet,
costumul ei alsacian de un gust exotic,
cam teatral, şi deci cu atât mai potrivit
cu efectul pe care voia să-l producă.
Corsajul acestui costum de caşmir
negru, pe jumătate deschis pe sânii ei
tari şi plini, are o talie lungă, mâneci
ajustate, cu spatele întins, brodat cu lână
roşie la cusături şi împodobit cu un rând
– 2571 –
de nasturi mici de argint cizelaţi, fustă

scurtă de merinos portocaliu, părând de
o lărgime exagerată, deşi e strâns lipită
pe forme de o bogăţie sculpturală,
îngăduie să se vadă genunchiul
fermecător al creolei şi ciorapii stacojii
cu albastru, ca în tablourile bătrânilor
pictori flamanzi care arată cu atâta
dezinvoltură până şi jartierele robustelor
matroane.
Niciodată un artist n-a visat un
contur atât de pur, ca acela al gleznelor
Cecilyei; nervoase, delicate, sub pulpele
pline, culminează cu picioruşul mic şi
bine arcuit, încălţat într-un pantof
minuscul de marochin negru, cu paftale
de argint.
Cecily e în picioare în faţa oglinzii
de deasupra căminului... Deschizătura
– 2572 –
– Eugen Sue –
corsajului scoate la iveală un gât elegant

şi plinuţ, de o albeaţă orbitoare, dar
mată.
Luându-şi de pe cap scufiţa de
catifea cireşie, ca să-şi pună basma de
lână cu mătase, îşi descoperi părul des şi
minunat de un negru bătând în albastru,
care, despărţit de o cărare în mijlocul
frunţii şi încârlionţat natural, nu depăşea
curbura gâtului.
Trăsăturile Cecilyei sunt dintr-acelea
ce nu se pot uita niciodată.
O frunte semeaţă, puţin bombată,
domina ovalul ei de o rară perfecţiune;
pielea feţei are o albeaţă mată,
prospeţimea satinată a unei petale de
camelie aurită vag de o rază de soare;
ochii, de o mărime neobişnuită, au o
expresie stranie, deoarece pupila
– 2573 –
enormă, neagră şi scânteietoare, abia te

lasă să întrezăreşti la cele două colţuri
ale pleoapelor tivite cu gene lungi,
transparenţa albăstrie a globului
ochiului; bărbia are un contur precis,
nasul drept şi subţire se sfârşeşte cu
două nări mobile care vibrează la cea
mai mică emoţie; gura obraznică şi
senzuală e de un carmin viu. Să ne
închipuim dar această faţă pură, cu
privirea întunecată care scânteiază, cu
buzele roşii pline şi umede ca mărgeanul
lucitor.
Cecily, am mai spus-o, de cum a
sosit în Germania, a fost de la început
pervertită de un bărbat desfrânat, fără ca
David s-o bănuiască. David, iubind-o cu
tot atâta devotament cât şi cu orbire,
femeia putu să desfăşoare şi să practice
– 2574 –
– Eugen Sue –
viciile ei primejdioase; dar curând

scandalul ruşinos al aventurilor ei fu dat
în vileag; s-au descoperit, pe seama ei
delicte groaznice şi această femeie a fost
condamnată la închisoare pe viaţă.
Să adăugăm la aceste antecedente o
minte ageră, mlădioasă, ipocrită, o
inteligenţă rară, deoarece într-un singur
an învăţase franceza şi germana cu cea
mai mare uşurinţa, vorbind câteodată cu
un dar înnăscut al elocinţei: să ne
închipuim, în fine, un desfrâu demn de
reginele curtezane ale vechii Rome, o
cutezanţă şi un curaj neşovăielnic,
instincte diabolice, şi ne vom putea face,
poate, o imagine despre noua servitoare
a lui Jacques Ferrand… fiinţa dârză care
s-a aventurat în vizuina lupului.
Şi totuşi, ce anomalie! Aflând de la
– 2575 –
domnul de Graün de rolul ademenitor şi

platonic ce avea să joace pe lângă notar,
şi la ce scopuri de răzbunare trebuia să
contribuie prin manevrele ei, Cecily
făgăduise să întruchipeze cu pasiune
personajul sau, mai bine zis, să fie
dominată de o ură teribilă împotriva lui
Jacques Ferrand. Ea fu cuprinsă de o
sinceră indignare la auzul infamiilor pe
care notarul le comisese împotriva
Luizei, nelegiuiri despre care creola
trebuia să ştie ca să fie prevenită faţă de
ipocritele tentative ale monstrului.
Câteva cuvinte privitoare la trecutul
apropiat sunt necesare pentru
înţelegerea poziţiei notarului.
Când Cecily i-a fost prezentată de
către doamna Pipelet drept o orfană faţă
de care nu voia să-şi asume nicio
– 2576 –
– Eugen Sue –
îndatorire, nicio supraveghere, el fusese

mai puţin izbit de frumuseţea creolei, cât
fascinat de privirea ei căreia nu i se
putea rezista.
Caracterul sobru, obiceiurile şi
antecedentele lui Jacques Ferrand
fiindu-ne cunoscute, frumuseţea
provocatoare a creolei, aşa cum am
încercat să o descriem, precum şi alte
fapte pe care le vom expune mai jos, ne
vor da putinţa să înţelegem patima
subită, de neînfrânt, ce o resimţi notarul
pentru această făptură seducătoare şi
primejdioasă.
Cu toate că Jacques Ferrand nu avea
nicio şansă să fie fericit, creola se ferea
să-i risipească orice nădejde; dar iluziile
vagi şi depărtate cu care îl ademenea,
erau preţul atâtor capricii, încât
– 2577 –
alcătuiau o nouă tortură şi îngreunau şi

mai mult lanţul de foc care îl încătuşa.
Dacă ne mirăm că un om de teapa şi
de îndrăzneala lui nu a recurs imediat la
şiretenie sau la violenţă ca să înfrângă
rezistenţa calculată a Cecilyei, înseamnă
că am pierdut din vedere că aceasta nu
era o a doua Luiză.
De altfel, a doua zi după intrarea în
slujba notarului, ea jucase, după cum
vom arăta mai jos, cu totul alt rol decât
cel cu ajutorul căruia se introdusese în
casa stăpânului; căci acesta nu s-ar fi
lăsat păcălit de o servitoare.
Informată de către baronul de Graün
de soarta Luizei şi aflând prin ce
mijloace criminale nenorocita fiică a
şlefuitorului Morel devenise prada
notarului, creola, intrând în acea casă
– 2578 –
– Eugen Sue –
singuratică, îşi luase precauţiuni bine

chibzuite, ca să petreacă prima noapte în
deplină siguranţă.
În chiar seara sosirii, rămasă singură
cu Jacques Ferrand, acesta, ca să n-o
sperie, se prefăcea că nici nu se uită la ea
şi îi porunci cu severitate să se ducă la
culcare: Cecily îi declară cu naivitate că
noaptea se teme de hoţi, dar că era
viguroasă, hotărâtă şi pregătită să se
apere.
— Cu ce? întrebă Jacques Ferrand.
— Cu ăsta… răspunse creola,
scoţând de sub haina ei largă de lână un
mic stilet foarte ascuţit, la vederea căruia
notarul căzu pe gânduri.
Totuşi, convins că noua servitoare
nu se teme decât de hoţi, o condusese în
camera pe care urma să o ocupe (fosta
– 2579 –
cameră a Luizei). După ce privi în jurul

ei cu atenţie, Cecily îi spuse tremurând
şi coborând ochii că, din pricina aceleiaşi
temeri, va petrece noaptea pe un scaun,
deoarece nu vede la uşă nici zăvor, nici
broască.
Jacques Ferrand, de pe acum
subjugat de farmecul ei, dar nevrând să
rişte o compromitere, deşteptând
bănuieli în mintea Cecilyei, îi spuse pe
un ton îmbufnat că e o proastă şi o
nebună dacă îi e frică, dar îi făgădui că, a
doua zi, uşa va avea broască şi zăvor.
Creola nu se culcă.
Dimineaţa, notarul o puse în curent
cu îndatoririle ei. Se hotărî să păstreze în
primele zile o rezervă absolută faţă de
noua lui servitoare ca să-i câştige
încrederea; dar, izbit de frumuseţea ei,
– 2580 –
– Eugen Sue –
care în plină zi părea şi mai strălucitoare,

zăpăcit, orbit de poftele care îl chinuiau
de pe acum, bâlbâi câteva laude cu
privire la talia şi frumuseţea fetei.
Dotată cu o rară agerime, Cecily
observase de la prima întrevedere cu
notarul că acesta se afla cu totul sub
vraja ei. După ce-i mărturisise pasiunea
de care era cuprins, ea găsi potrivit să se
dezbrace pe loc de timiditatea-i aparentă
şi, după cum am spus, să-şi schimbe
tactica. Creola adoptă dintr-o dată o
atitudine insolenta.
Jacques Ferrand rămase extaziat de
frumuseţea trăsăturilor feţei şi de trupul
ei încântător. Cecily îi spuse, privindu-l
de sus:
— Uită-te bine la mine! Deşi sunt
îmbrăcată ca o ţărancă alsaciană, arăt ca
– 2581 –
o servitoare?
— Ce vrei să spui? exclamă Jacques
Ferrand.
— Priveşte mâna asta… Crezi că e
deprinsă cu munci grele? Şi-i arătă o
mână alba, gingaşă, cu degete fine şi
lungi, cu unghii ca de agate trandafirii şi
lustruite, dar având la bază un mic arc
uşor gălbui trădând sângele amestecat.
— Şi piciorul ăsta e, oare, un picior
de servitoare?
Şi descoperi un picioruş minunat,
cochet încălţat, pe care până atunci
notarul nu-l observase, şi pe care nu-l
mai slăbi din ochi, decât ca să o
contemple înmărmurit pe Cecily.
— Am spus mătuşii mele Pipelet ce
mi-a convenit; ea nu-mi cunoaşte
trecutul, aşa că a putut să creadă că sunt
– 2582 –
– Eugen Sue –
redusă la o asemenea situaţie, prin

moartea părinţilor mei, şi să considere că
sunt o simplă servitoare, dar sper ca să
nu faci aceeaşi greşeală, scumpul meu
stăpân!
— Dar, la urma urmei, cine eşti?
strigă Jacques Ferrand, din ce în ce mai
surprins de acest limbaj.
— Asta e taina mea… Pentru motive
cunoscute numai de mine, am fost
nevoită să părăsesc Germania în aceste
haine de ţărancă; voiam să stau ascunsă
câtăva vreme la Paris şi cât mai în
siguranţă cu putinţă. Mătuşă-mea,
crezându-mă în mizerie, mi-a propus să
intru aici, în serviciu, mi-a vorbit de
viaţa retrasă din casa dumitale şi m-a
prevenit că nu voi avea voie să ies în
oraş Am primit imediat. Fără să ştie,
– 2583 –
mătuşă-mea îmi împlinea cea mai vie

dorinţă. Cine ar putea să mă caute şi mă
descopere aici?
— Te ascunzi!… Şi ce-ai făcut oare
ca sa fii nevoită să te ascunzi?
— Dulci păcate… Dar şi asta este o
taină a mea.
— Şi ce intenţii ai, domnişoară?
— Mereu aceleaşi. Dacă nu-mi făceai
complimente atât de stăruitoare cu
privire la talia şi frumuseţea mea, nu ţi-
aş fi făcut această mărturisire, pe care,
de altfel, felul dumitale de comportare ar
fi provocat-o mai curând sau mai
târziu… Ascultă-mă, dar, bine, scumpul
meu stăpân: am acceptat deocamdată
situaţia sau mai bine zis rolul de
servitoare; împrejurările mă silesc să-l
îndeplinesc până la capăt. Voi suferi
– 2584 –
– Eugen Sue –
toate urmările, te voi sluji cu vrednicie,

zel şi respect ca să-mi păstrez locul,
adică un adăpost sigur şi necunoscut de
nimeni. Dar la cel mai mie avans, la cea
mai mică libertate ce ţi-ai lua faţă de
mine, te părăsesc, nu din prefăcătorie,
nimic la mine nu aduce a mironosiţă…
Şi îl săgetă cu o privire încărcată de
electricitate senzuală, care pătrunse până
în fundul sufletului notarului, făcându-l
să tresară.
— Nu, nu sunt o mironosiţă, reluă
ea cu un surâs aţâţător, arătându-şi
dinţii minunaţi. Pe Dumnezeul meu!
Când dragostea mă muşcă, bacantele
sunt nişte sfinte faţă de mine. Dar fii
drept… şi ai să-ţi dai seama că modesta
dumitale angajată nu vrea decât să-şi
facă cinstit datoria de servitoare. Acum
– 2585 –
cunoşti taina mea, sau cel puţin în parte.

Vrei, aşadar, să te porţi ca un gentilom?
Mă găseşti prea frumoasă ca să te
servesc? Vrei să schimbăm rolurile şi să
devii sclavul meu? Fie! Sincer vorbind,
aş prefera… dar cu aceeaşi condiţie: să
nu ies niciodată din casă şi să ai pentru
mine o grijă pur părintească… Asta nu
te va împiedica să-mi spui că mă găseşti
fermecătoare; va fi răsplata pentru
devotamentul şi discreţia dumitale…
— Singura? Singura răsplată?
întrebă Jacques Ferrand, bâlbâindu-se.
— Singura!… Afara numai dacă
singurătatea şi diavolul nu mă vor
înnebuni… ceea ce nu se va întâmpla,
fiindcă vei fi lângă mine, şi, în calitatea
dumitale de om evlavios, vei izgoni
diavolul. Haide, hotărăşte-te, nu vreau
– 2586 –
– Eugen Sue –
situaţii neclare, sau te servesc ca să mă

serveşti, sau de nu, părăsesc această casă
şi o rog pe mătuşă-mea să-mi găsească
alt loc… Toate astea trebuie să ţi se para
ciudate, fie; dar dacă mă iei drept o
aventurieră, fără mijloace de existenţă, te
înşeli amar: pentru ca mătuşa-mea să-mi
fie complice fără să ştie, am lăsat-o să
creadă ca eram atât de lipsită de mijloace
încât nu aveam cu ce să-mi cumpăr alte
haine… Totuşi am, după cum vezi, o
pungă plina: de o parte aur, de cealaltă
diamante… (Şi Cecily arătă notarului un
săculeţ de mătase roşie plin cu monezi
de aur, şi unde se mai zăreau strălucind
câteva pietre preţioase); din nefericire,
toate averile din lume nu mi-ar da un
adăpost atât de sigur ca locuinţa
dumitale, atât de izolată chiar prin
– 2587 –
izolarea în care trăieşti… Acceptă,

aşadar, una sau alta din propunerile
mele, îmi faci un serviciu. După cum
vezi, sunt la discreţia dumitale, căci îţi
spun: mă ascund, deci sunt urmărită…
Dar sunt sigură că nu mă vei trăda, chiar
în cazul în care ai putea s-o faci…
Această destăinuire romanţioasă,
această neaşteptată schimbare a
personajului, răsturnară socotelile lui
Jacques Ferrand.
Cine putea fi femeia asta? De ce se
ascunde? Oare numai hazardul a adus-o
la dânsul? Sau dacă, dimpotrivă, venise
cu un scop anume? Şi care ar fi scopul
acela?
Printre toate ipotezele pe care
această ciudată aventură le iscau în
mintea notarului, niciuna nu se apropia
– 2588 –
– Eugen Sue –
de adevăratul motiv al prezenţei creolei

în casa lui. Nu avea sau nu-şi cunoştea
alţi duşmani, decât victimele desfrânării
şi lăcomiei lui: dar toate se aflau în
condiţii atât de nenorocite sau într-o
astfel de mizerie, încât nu puteau fi
bănuite că i-ar întinde o cursă în care
Cecily să fie momeala…
Şi apoi, în ce scop să-i întindă
această cursă?
Nu, neaşteptata schimbare de
atitudine a Cecilyei nu inspira lui
Jacques Ferrand decât o singură teamă:
se gândi că dacă această femeie minte, se
putea să fie o aventurieră care,
crezându-l bogat, se introdusese în casa
lui ca să-l amăgească, să-l exploateze şi
poate să-l facă să se însoare cu ea.
Dar, cu toate că zgârcenia şi lăcomia
– 2589 –
lui se revoltaseră la o asemenea idee, îşi

dădu seama, cutremurându-se că aceste
bănuieli şi calcule erau tardive… căci în
definitiv, cu o singură vorbă ar fi putut
pune capăt neîncrederii lui, concediind-
o.
Dar această vorbă nu-i spuse!…
Ideea că această fiinţă seducătoare l-
ar putea părăsi, i se părea de
neconceput; simţea ghimpele unei
gelozii sălbatice la gândul că Cecily ar
putea acorda altora comorile de
voluptate pe care lui, poate, i le refuza:
încerca, totuşi, o tristă mângâiere,
zicându-şi:
„Atâta vreme cât va fi sechestrată la
mine, nimeni nu-o va avea!“ Limbajul
îndrăzneţ al acestei femei, focul
privirilor, aţâţătoarea libertate a
– 2590 –
– Eugen Sue –
purtărilor ei dovedeau, după cum de

altfel o spunea chiar ea, că nu era o
sfântă. Această convingere dând
notarului oarecari nădejdi, asigura şi
mai mult atotputernicia Cecilyei.
Cu un cuvânt, desfrânarea lui
Jacques Ferrand împiedicându-l să mai
judece normal, se lăsa târât ca un orb de
puhoiul poftelor sale neînfrânate.
Rămaseră înţeleşi că Cecily va fi
servitoarea lui numai în aparenţă, astfel
prezenţa ei nu va bate la ochi; mai mult,
pentru siguranţa ei, nu va mai lua altă
servitoare, se va resemna să se servească
singur şi s-o servească şi pe dânsa: un
birtaş vecin le va aduce mâncarea,
prânzul copiştilor va fi plătit în bani, iar
portarul va fi însărcinat cu dereticatul
biroului. Tot portarul va mobila la catul
– 2591 –
întâi o odaie după gustul ei. Ea vru să-i

achite costul mobilei dar notarul nu
acceptă şi cheltui el două mii de franci…
Această dărnicie era fantastică şi
dovedea pornirea anormală a patimii
sale.
Din clipa aceea începu pentru acest
mizerabil o viaţă cumplită.
Închis în singurătatea de nepătruns
a locuinţei sale, inaccesibilă pentru alţii,
din ce în ce mai mult sub jugul unui
amor nestăvilit, renunţând să mai
dezlege taina acestei femei ciudate, din
stăpân devenind rob; ajunsese valetul
Cecilyei, îi servea masa şi îi deretica
apartamentul.
Prevenită de baron că Luiza fusese
siluită sub influenţa unui narcotic, creola
nu bea decât apă foarte limpede şi nu
– 2592 –
– Eugen Sue –
mânca decât feluri ce nu puteau fi

drogate; alesese cu grijă camera pe care
avea s-o locuiască şi se asigurase că
pereţii nu ascundeau nicio uşă secretă.
De altfel, Jacques Ferrand îşi dădu
curând seama că Cecily nu era femeia
care putea fi luată prin surprindere sau
violentată. Era puternică, sprintenă şi
primejdios înarmată; numai un delir
frenetic ar fi putut să-l determine la o
tentativă disperată, dar femeia se pusese
la adăpost de asemenea încercări…
Totuşi ca patima notarului să nu
poată obosi sau slăbi, creola părea
câteodată mişcată de îngrijirile lui şi se
simţea măgulită de puterea ce o exercita
asupra notarului.
Dându-i speranţa că mulţumită
dovezilor de devotament şi de abnegaţie
– 2593 –
pe care el i le arăta, ea ar putea trece

peste urâţenia şi vârsta lui, îşi făcea o
plăcere sadică din a-i descrie, în imagini
de o cutezanţă arzătoare, nespusa
voluptate ce i-ar putea-o oferi, ducă vreo
minune a dragostei s-ar împlini
vreodată.
La aceste vorbe ieşite din gura unei
femei atât de tânără şi de frumoasă,
Jacques Ferrand simţea câteodată că-şi
pierde minţile… Închipuiri răscolitoare îl
urmăreau peste tot.
Pradă acestor chinuri fără nume,
notarul îşi pierdea sănătatea, pofta de
mâncare, somnul.
Câteodată, noaptea, cu tot frigul şi
ploaia, cobora în gradină şi căuta, prin
preumblări grăbite, să-şi potolească, să-
şi stingă văpăile inimii.
– 2594 –
– Eugen Sue –
Alteori, timp de ceasuri întregi îşi

îndrepta privirea înflăcărată spre odaia
unde dormea creola, căci ea îi acordase
demonica favoare ca, în uşa ei să fie
tăiată o ferestruică, pe care o deschidea
adeseori, fiindcă Cecily n-avea decât un
scop; acela de a aţâţa în continuare
patima acestui om, fără a i-o satisface, a-l
exaspera până la nebunie, pentru ca
astfel să poată executa ordinele ce le
primise…
Această clipă părea că vine curând.
Pedepsirea lui Jacques Ferrand
părea din zi în zi mai apropiată.
Suferea chinurile iadului. Rând pe
rând absorbit, năucit, scos din fire,
nesocotindu-şi cele mai însemnate
interese, până şi menţinerea reputaţiei
de om aspru, grav şi pios, reputaţie
– 2595 –
falsă, dar obţinută prin ani lungi de

prefăcătorie şi de şiretenie, îşi uimea
funcţionalii prin incoerenţa purtării sale;
îşi nemulţumea clienţii, refuzând să-i
primească; îi îndepărta cu brutalitate pe
preoţii care, amăgiţi de făţărnicia
omului, îi fuseseră până atunci
sprijinitorii cei mai fervenţi.
După toropeli apăsătoare care îi
smulgeau lacrimi, urmau izbucniri
furioase; când frenezia lui atingea
paroxismul, urla în singurătate ca o fiară
hăituită; accesele de turbare se sfârşeau
printr-un fel de înfrigurare dureroasă a
întregii lui fiinţe şi nu se putea bucura
nici de acea inerţie care de obicei e
efectul anihilării gândirii; clocotul
sângelui acestui om în plină maturitate
nu-i lăsa nici răgaz, nici odihnă,
– 2596 –
– Eugen Sue –
tulburându-i judecata.
Am spus că Cecily se pieptăna
pentru noapte în faţa oglinzii.
La auzul unui zgomot uşor, venind
din vestibul, întoarse capul către uşă.
Capitolul 14
FERESTRUICA
Cu tot zgomotul pe care îl auzise,

Cecily îşi continuă liniştită pregătirile de
culcare; scoase de sub corsaj un stilet
lung de cinci-şase ţoli, vârât într-un toc
de piele neagră şi prevăzut cu un mic
mâner de abanos împodobit cu
ornamente de argint, unealtă foarte
simplă care se putea mânui uşor.
Nu era un stilet de lux.
Cecily scoase cu precauţie stiletul
– 2597 –
din toc şi îl aşeză pe marmura

căminului; lama, de cea mai bună
calitate şi din cel mai fin oţel, era
triunghiulară, cu muchiile tăioase, iar
vârful ca ascuţişul unui ac, ar fi putut
străpunge o monedă fără să se frângă.
Îmbibat cu o otravă puternică şi de
durată, cea mai uşoară înţepătură a
pumnalului putea fi mortală.
Jacques Ferrand, punând într-o zi la
îndoială primejdioasa însuşire a acestei
arme, creola făcu în faţa lui o experienţă
pe viu, adică pe nenorocitul câine al
casei, care, înţepat uşor la bot, muri în
convulsiuni înfiorătoare.
O dată stiletul aşezat pe cămin,
Cecily scoţându-şi pieptarul de stofă
neagră, rămase cu umerii, sânii şi braţele
goale, ca o doamnă în toaletă de bal.
– 2598 –
– Eugen Sue –
După obiceiul celor mai multe dintre

fetele de culoare, purta în loc de corset,
un al doilea corsaj dintr-o ţesătură tare
care îi strângea mijlocul; totul alcătuia o
îmbrăcăminte mai puţin sobră şi se
potrivea de minune cu ciorapi stacojii şi
cu basmaua. Nimic mai pur, mai
desăvârşit ca linia braţelor şi umerilor ei,
cărora două gropiţe şi o aluniţă neagră,
mică şi catifelata acordau femeii o graţie
în plus.
Un suspin adânc atrase atenţia
Cecilyei.
Surâse, răsucind cu degetele ei
subţiri câţiva cârlionţi care scăpaseră din
cutele basmalei.
— Cecily!… Cecily… murmură o
voce aspră şi totodată jalnică.
Şi prin deschizătura îngustă a
– 2599 –
ferestruicii apăru faţa lividă şi teşită a lui

Jacques Ferrand: pupilele lui scânteiau
în întuneric.
Cecily, care tăcuse până atunci,
începu să îngâne un cântec creol.
Cuvintele melodiei erau suave şi
expresive. Deşi reţinută, vocea joasă de
contralto a fetei acoperea zgomotul ploii
torenţiale şi răbufnirile puternice ale
vântului care păreau să zguduie vechea
casă din temelii.
— Cecily!… Cecily!… repetă Jacques
Ferrand cu un glas rugător.
Creola se opri dintr-o data, întoarse
repede capul şi prefăcându-se că aude
pentru prima oară vocea notarului, se
apropie alene de uşă.
— Cum! scumpe maestre (îl numea
aşa, în derâdere), eşti aici? întrebă
– 2600 –
– Eugen Sue –
femeia cu un uşor accent străin care

dădea şi mai mult farmec vocii sale
pătrunzătoare.
— Oh! Ce frumoasă eşti aşa!
murmură notarul.
— Găseşti? răspunse creola.
Basmaua asta se potriveşte cu părul meu
negru, nu-i aşa?
— Te găsesc din zi în zi mai
frumoasă!
— Şi braţul meu, uită-te cât e de alb.
— Monstrule… pleacă! pleacă!…
strigă Jacques Ferrand, furios.
Cecily începu să râdă în hohote.
— Nu, nu, sufăr prea mult… Oh! de
nu m-aş teme de moarte!… strigă,
sufocat, notarul. Dar să mor, asta
înseamnă să nu te mai pot vedea! Şi eşti
atât de frumoasă… Mai bine sufăr,
– 2601 –
numai să te pot privi!

— Priveşte-mă… ferestruica, de aia e
făcută… şi ca să putem sta de vorbă ca
doi prieteni, să ne alinăm astfel
singurătatea de care e adevărat că nu
sufăr prea mult… Eşti atât de bun,
maestre!… Iată mărturisiri periculoase
pe care le pot face fără risc, numai prin
ferestruică.
— Şi uşa nu vrei s-o deschizi? Vezi
totuşi cât sunt de supus! În seara asta aş
fi putut încerca să intru la dumneata în
odaie, dar n-am făcut-o!…
— Eşti cuminte din două motive.
Întâi, fiindcă ştii că, silită de primejdiile
vieţii mele rătăcitoare, port un stilet, că
mânuiesc cu o mână sigură această armă
otrăvitoare, mai ascuţită decât colţii unei
vipere… Mai ştii de asemenea că în ziua
– 2602 –
– Eugen Sue –
în care aş avea să mă plâng de purtarea

dumitale, aş părăsi pentru totdeauna
această casă, lăsându-te de o mie de ori
mai îndrăgostit, fiindcă ai binevoit a face
umilei dumitale servitoare cinstea de a
te îndrăgosti de ea.
— Servitoarea mea! Dar eu sunt
robul dumitale… un rob batjocorit,
dispreţuit…
— E adevărat…
— Şi asta nu te înduioşează?
— Dimpotrivă, mă distrează… Zilele
şi… mai ales nopţile… sunt atât de
lungi!…
— Oh! blestemato!
— Nu, vorbesc serios, pari atât de
năucit, trăsăturile ţi s-au schimbat într-
atât încât sunt măgulită… E o izbândă
destul de modestă, dar, eşti singurul
– 2603 –
bărbat aici…
— Să auzi toate astea… şi să nu poţi
decât să te mistui în într-o turbare
neputincioasă!
— Că puţină minte mai ai!!! Poate că
niciodată nu ţi-am spus ceva mai
drăguţ…
— Bate-ţi joc… da, da, bate-ţi joc…
— Nu-mi bat joc, dar n-am văzut
până acum un om de vârsta dumitale,
îndrăgostit în halul ăsta.
— Îndrăgostit e puţin spus…
— Ei bine, dacă ai fi în stare să mă
convingi mai temeinic de pasiunea
dumitale, voi avea poate bizara fantezie
să joc eu însămi acest rol supranatural…
M-ai înţeles?
— Înţeleg că iar îţi baţi joc de mine…
mereu şi fără milă!
– 2604 –
– Eugen Sue –
— Poate… singurătatea dă loc la

asemenea stranii fantezii!…
Tonul Cecilyei fusese până atunci
sardonic, dar ea rostise aceste ultime
cuvinte cu o seriozitate calculata şi le
întovărăşise cu o privire adâncă ; asta îl
făcu pe notar să tresară.
— Taci! nu te mai uita aşa la mine:
mă înnebuneşti!… Aş prefera să-mi spui:
Niciodată!… Cel puţin aş putea să te
urăsc, să te alung din casa mea! strigă
Jacques Ferrand, care se lăsase iar pradă
unei nădejdi deşarte. Fac tot ce pot ca să-
ţi fiu pe plac… Vrei să nu te vadă nimeni
– nu te vede nimeni, poate cu riscul de a
mă compromite grav, fiindcă, la urma
urmei, nu ştiu cine eşti, îţi respect taina,
şi nu-ţi vorbesc niciodată de asta… Te-
am întrebat despre trecutul dumitale…
– 2605 –
nu mi-ai răspuns… Ce trebui să fac?

Vorbeşte, cel puţin. Te slujesc ca ultimul
servitor, pentru dumneata îmi neglijez
cele mai sacre îndatoriri, nu mai ştiu ce
fac… am ajuns un subiect de senzaţie şi
de batjocură pentru funcţionarii mei…
clienţii ezită să-mi încredinţeze
interesele lor… Am rupt legăturile cu
cele câteva persoane evlavioase pe care
le vedeam… nu mai ţin seama de ce
crede lumea despre schimbarea
obiceiurilor mele… Dar nu ştii, nu, nu
cunoşti tristele consecinţe pe care patima
mea nebună o poate avea pentru mine.
Astea sunt totuşi dovezi de devotament,
de sacrificii… Mai vrei şi altele?…
Vorbeşte! Îţi trebuie aur?
— Ce vrei să fac cu aurul dumitale!
spuse Cecily întrerupându-l şi ridicând
– 2606 –
– Eugen Sue –
din umeri; ca să stau în odaia asta… la

ce-mi trebuie aurul… ai prea puţină
imaginaţie!...
— Dar nu eşti prizonieră din vina
mea… Nu-ţi place camera asta? O vrei
mai elegantă? Vorbeşte… şi ordonă...
— La ce bun, încă o dată, la ce
bun?… Oh! dacă ar fi să aştept o fiinţă
adorată… arzând de dragostea pe care o
inspiră şi o împărtăşeşte, aş vrea aur,
mătase, flori, parfumuri, toate
splendorile luxului.
— Oh, această femeie mă înjoseşte,
această femeie e înarmată, aceasta
femeie stă sub cheie! strigă notarul
înfuriat.
— Ei bine! Treci peste dispreţul
acestei femei, fă să-i cadă pumnalul din
mână, sileşte-o să deschidă uşa care te
– 2607 –
desparte de ea… şi asta nu prin forţă

brutală… căci n-ar ajuta la nimic.
— Dar prin ce, atunci?
— Prin puterea pasiunii tale…
— Pasiune… dar aş putea, oare, să i-
o insuflu, Dumnezeule?
— Vezi, tu nu eşti decât un biet
notar, cu suflet de ţârcovnic… mi-e milă
de line… Oare eu trebuie să te învăţ ce ai
de făcut? Eşti urât… fii cumplit, ţi se va
uita urâţenia. Eşti bătrân… fii energic, ţi
se va uita vârsta. Eşti respingător…
ameninţă! Fii tigru, un tigru bătrân care
rage în toiul carnajului, are totuşi
frumuseţea lui… Tigroaica îi răspunde
din fundul pustiului.
La aceste vorbe care nu erau lipsite
de o elocinţă firească şi îndrăzneaţă,
Jacques Ferrand fu izbit de expresia
– 2608 –
– Eugen Sue –
sălbatică, aproape feroce a trăsăturilor

Cecilyei, care, cu pieptul palpitând, cu
nările agitate, cu gura plină de
senzualitate, îşi aţintea asupra lui ochii-i
negri şi arzători.
Niciodată nu i se păruse mai
frumoasă…
— Vorbeşte, mai vorbeşte, strigă el
cu exaltare, de rândul ăsta vorbeşti
serios… oh! dacă aş putea!…
— Poţi, dacă vrei, spuse repede
Cecily.
— Dar…
— Dar îţi spun că ori cât de bătrân şi
de respingător ai fi, aş vrea să fiu în
locul tău şi să lupt pentru a seduce o
femeie frumoasă, plină de foc, tânără, pe
care singurătatea mi-ar fi scos-o în cale,
o femeie care înţelege totul, poate fiindcă
– 2609 –
e în stare de orice… da, aş seduce-o.

Şi se depărta de ferestruică.
— Cecily… revino! o imploră
Jacques Ferrand cu glas rugător.
— Nu, nu, mai târziu… când voi
putea-o face fără să mă pierd… Dar
lumina lămpii îmi oboseşte ochii… O
dulce toropeală îmi îngreuiază
pleoapele… Nu ştiu ce emoţie mă
agită… Mi-ar plăcea un semi-întuneric…
S-ar spune că am ajuns la apogeul
voluptăţii…
Şi Cecily se îndreptă spre cămin,
stinse lampa, luă o ghitară atârnată în
perete şi aţâţă focul ale cărui, flăcări
luminară încăperea.
Prin ferestruica îngustă unde
rămăsese nemişcat, iată tabloul pe care îl
vedea Jacques Ferrand:
– 2610 –
– Eugen Sue –
În mijlocul zonei luminoase de

pâlpâirile din cămin, Cecily, într-o
atitudine molatecă şi languroasă, culcată
într-o rână pe un divan mare de damasc
vişiniu, ţinea în mâini ghitara din care
scoase câteva arpegii armonioase.
Focul înviorat arunca reflexe
roşietice, iar creola apărea intens
luminată în mijlocul întunericului din
odaie.
Pentru a desăvârşi efectul acestui
tablou, cititorul să-şi amintească
aspectul misterios, aproape ireal al unei
camere unde flacăra căminului luptă
contra umbrelor care tremură pe tavan şi
pereţi…
Furtuna se înteţea, se auzea mugind
afară.
Mângâind strunele ghitarei, Cecily
– 2611 –
îşi aţintea stăruitor privirea ei magnetică

asupra lui Jacques Ferrand care, fascinat,
nu o pierdea din ochi.
— Iată, stăpâne, reluă creola, ascultă
acest cântec din ţara mea; noi nu ştim să
facem versuri, îngânăm un simplu
recitativ fără rime, şi, între fiecare pauză,
improvizăm, aşa cum putem, o cantilenă
potrivita cu ideea din cuplet; e foarte
naiv şi pastoral, îţi va plăcea, sunt
sigură, stăpâne… Acest cântec se
numeşte Femeia îndrăgostită.
Şi Cecily începu un fel de recitativ,
mai accentuat prin expresia glasului
decât prin modulaţiile cântecului.
Câteva acorduri duioase şi înfiorate
serveau drept acompaniament.
Iată cântecul Cecilyei:
– 2612 –
– Eugen Sue –
Flori, flori peste tot…

Iubitul meu va să vină! Aşteptarea
fericirii mă frânge şi mă tulbură.
Să potolim lumina zilei, voluptatea
caută o umbră străvezie…
Iubitul meu preferă răsuflarea mea
fierbinte parfumului florilor...
Strălucirea zilei nu-i va obosi ochii,
fiindcă pleoapele lui vor rămâne coborâte sub
sărutările mele...
Îngerul meu, oh! vino… sânul meu
tresaltă, sângele meu clocoteşte…
Vino… vino… vino…
Aceste cuvinte pronunţate cu atâta

înfocată nerăbdare, ca şi cum ar fi fost
adresate unui amant invizibil, fură apoi
transpuse într-o temă melodică
încântătoare; degetele ei fine scoteau din
– 2613 –
ghitară vibraţii pline de o suavă

armonie.
Chipul însufleţit al Cecilyei, ochii ei
voalaţi, umezi, mereu aţintiţi asupra lui
Jacques Ferrand, exprimau o aşteptare
aprinsă de dorinţă.
Vorbe de dragoste, muzică
ameţitoare, priviri înflăcărate, frumuseţe
de o senzualitate ideală, afară linişte
noapte… totul contribuia în clipa aceea
să-l zăpăcească pe notar. Aşa că,
înnebunit, strigă:
— Fie-ţi milă… Cecily!… fie-ţi
milă!… îmi pierd mintea. Taci, că mă
omori!… Oh! aş vrea să fiu nebun!…
— Ascultă cuvintele celui de a doilea
cuplet, stăpâne, spuse creola, preludiind
din nou.
Şi ea continuă recitativul pătimaş:
– 2614 –
– Eugen Sue –
Şi dacă iubitul meu ar fi aici şi mâna lui

mi-ar atinge
umărul gol, m-aş înfiora şi aş muri…
Dacă ar fi aici şi părul, lui mi-ar atinge
obrazul,
obrazul meu atât de palid s-ar
îmbujora…
Obrazul meu atât de palid s-ar
înflăcăra…
Suflet al sufletului meu, dacă ai fi aici,
buzele mele
uscate, buzele mele lacome n-ar scoate o
vorbă…
Viaţa, vieţii mele, dacă ai fi aici, de-aş fi
muribundă
nu ţi-aş cere cruţare…
Pe cei pe care îi iubesc, cum te iubesc, îi
ucid…
– 2615 –
Îngerul meu, oh! Vino, sânul meu

tresaltă, sângele meu clocoteşte…
Dacă Cecily nuanţase prima strofă

cu o voluptate languroasă, ea pusese în
aceste ultime cuvinte toată ardoarea
amorului antic… Şi, ca şi cum muzica n-
ar fi fost în stare să exprime delirul ei
impetuos, creola aruncă ghitara… şi
ridicându-se pe jumătate, întinzând
braţele către uşa unde se afla Jacques
Ferrand, repetă cu glas stins, sfârşit:
— Oh!… vino… vino… vino…
E cu neputinţă de redat privirea de
foc cu care însoţea aceste vorbe.
Jacques Ferrand scoase un ţipăt
teribil.
— Oh! moarte celui pe care l-ai iubi
– 2616 –
– Eugen Sue –
astfel, căruia i-ai spune aceste cuvinte

învăpăiate! urlă, zgâlţâind uşa într-o
pornire de gelozie şi de furie sălbatică.
Oh!… averea mea, viaţa mea pentru o
clipă din această voluptate ucigătoare,
pe care o zugrăveşti cu accente de foc.
Mlădioasă ca o panteră, Cecily fu
dintr-un salt lângă ferestruică şi ca şi
cum şi-ar fi stăpânit cu greu pornirile ei
simulate, îi spuse lui Jacques Ferrand cu
vocea joasă, concentrată, palpitantă:
— Ei bine!… Ţi-o mărturisesc, m-am
aprins cu însămi, la cuvintele înfocate
ale acestui cântec. Nu voiam să mai
revin la această uşă şi iată-mă, fără voia
mea, căci mai aud vorbele tale de
adineauri: „Dacă mi-ai spune: loveşte…
aş lovi…“ Mă iubeşti, deci, atât de mult?
— Vrei aur, tot aurul meu?
– 2617 –
— Nu… Am destul…
— Ai vreun duşman? Îl ucid.
— Nu am niciun duşman…
— Vrei să fii soţia mea? Te iau în
căsătorie…
— Sunt măritată!…
— Dar atunci, ce vrei? Doamne!…
Ce vrei, oare?…
— Dovedeşte-mi că patima ta pentru
mine e oarbă, impetuoasă, că i-ai putea
jertfi totul!
— Totul! da, totul, dar cum?
— Nu ştiu… Dar mai înainte
strălucirea ochilor tăi m-a fascinat…
Dacă acum mi-ai da una din acele
dovezi de dragoste nebună care exaltă
închipuirea unei femei până la delir, nu
ştiu de ce aş fi în stare!… Grăbeşte-te!
am toane, mâine poate că emoţia de
– 2618 –
– Eugen Sue –
adineauri se va potolii.
— Dar ce dovadă pot să-ţi dau, aici,
în această clipă? strigă mizerabilul,
frângându-şi mâinile. E un chin cumplit!
Ce dovadă! Spune, ce dovadă vrei?
— Nu eşti decât un prost! răspunse
Cecily depărtându-se, cu o expresie de
ciudă şi supărare. M-am înşelat ! Te
credeam capabil de un devotament fără
seamăn. Noapte bună… Păcat…
— Cecily… oh!… nu pleca…
revino… Dar ce să fac? Spune-mi, cel
puţin, oh! mi se rătăceşte mintea... Ce să
fac? Ce să mai fac?
— Caută…
— Doamne! Dumnezeule!
— Eram pe cale să mă las sedusă,
dacă ai fi vrut... Nu te vei mai întâlni cu
un asemenea prilej.
– 2619 –
— Dar în sfârşit… Spune ce vrei!

strigă notarul, aproape scos din minţi.
— Ghiceşte…
— Explică-te… ordonă…
— Ei! dacă m-ai dori atât de
pătimaş, cum spui, ai găsi mijlocul să mă
convingi… Noapte bună…
— Cecily?
— O să închid ferestruica în loc să
deschid uşa…
— Fie-ţi milă! Ascultă…
— Pentru o clipă am crezut că
mintea mea se înfierbântă, focul din
cămin se stinge… ar fi venit
întunericul… nu m-aş mai fi gândit
decât la dovada devotamentului tău;
atunci acest zăvor… dar, nu… tu nu
vrei… oh? nu ştii ce pierzi… Noapte
bună, sfântule…
– 2620 –
– Eugen Sue –
— Cecily… ascultă… rămâi… am

găsit… exclamă Jacques Ferrand, după o
clipă de tăcere şi cu o explozie de
bucurie, greu de redat.
Mizerabilul fu cuprins de ameţeală.
Un abur impur îi întunecă raţiunea:
pradă poftelor oarbe şi necontrolate ale
brutei, pierdu orice măsură, orice
prudenţă, orice raţiune; instinctul de
conservare îl părăsi…
— Ei bine! care e dovada dragostei
tale? întrebă creola apropiindu-se de
cămin ca să ia stiletul şi să revină încet
lângă ferestruica luminată slab de
flacăra căminului… Apoi, fără ca notarul
să bage de seamă, cercetă dacă un lanţ
de fier care lega două piroane, din care
unul era bătut în uşă, iar celălalt în
pervaz, e bine fixat.
– 2621 –
— Ascultă, zise Jacques Ferrand, cu

vocea răguşită şi sacadată, ascultă…
Dacă mi-aş pune onoarea… averea…
viaţa la picioarele tale… aici… pe loc…
vei fi convinsă că te iubesc? Această
dovadă a pasiunii nebune ţi-ar fi de
ajuns? Spune?
— Onoarea ta, averea ta, viaţa ta?
Nu te înţeleg.
— Dacă-ţi încredinţez o taină care
mă poate duce la eşafod vei fi a mea?
— Tu, criminal? Îţi baţi joc de
mine… Şi austeritatea ta?
— Minciună…
— Cinstea ta?
— Minciună…
— Evlavia ta?
— Minciună…
— Te crede lumea un sfânt şi eşti
– 2622 –
– Eugen Sue –
cumva un diavol? Te lauzi… Nu există

om atât de rafinat, de o perseverenţă atât
de calculată, de o cutezanţă atât de
cinică, încât să poată astfel înşela
încrederea şi capta respectul
oamenilor… Ar fi o ironie diabolică, o
teribilă sfruntare aruncată în obrazul
societăţii!
— Eu sunt omul acela… Am aruncat
această provocare şi am înfruntat
societatea! strigă monstrul într-un acces
de trufie sinistră.
— Jacques!… Jacques!… nu vorbi
aşa! spuse Cecily cu o voce stridentă şi
cu sânul palpitând, mă înnebuneşti…
— Mi-aş da capul pentru
mângâierile tale… Vrei?
— Ah! iată în sfârşit o pasiune
adevărată!… exclamă Cecily. Uite… ia
– 2623 –
pumnalul meu… mă dezarmezi…

Jacques Ferrand luă cu precauţie,
prin ferestruică, periculoasa arma şi o
aruncă departe, în coridor.
— Cecily… mă crezi acum? strigă el
cu avânt.
— Sigur că te cred! răspunse creola
strângând cu mâinile ei fermecătoare
degetele crispate ale lui Jacques Ferrand.
Da, te cred, căci regăsesc privirea ta de
adineaori, acea privire care m-a
fermecat… Ochii tăi strălucesc cu o
văpaie sălbatică… Jacques…
— Cecily!!!
— Probabil că spui adevărul…
— Sigur că spun adevărul!… Oh! o
să vezi.
— Fruntea ta e ameninţătoare… Faţa
ta e de temut… Uite, eşti înspăimântător
– 2624 –
– Eugen Sue –
şi frumos ca un tigru înfuriat… Dar spui

adevărul, nu e aşa?
— Am comis crime, crede-mă!
— Cu atât mai bine… dacă prin
mărturisirea lor îmi dovedeşti dragostea
ta…
— Şi dacă îţi spun tot?
— Îţi dau tot… Căci dacă ai în mine
această încredere oarbă, curajoasă, vezi
tu, Jacques, nu mai e vorba de amantul
ideal din cântec pe care l-aş chema, ci pe
tine, pe tigrul meu, ţie ţi-as spune:
Rostind aceste vorbe cu o expresie
de femeie avida şi înflăcărată, Cecily se
apropiase atât de aproape, atât de
aproape de ferestruică, încât Jacques
Ferrand simţi pe obrazul lui suflarea
dogoritoare a creolei, şi pe degetele lui
– 2625 –
păroase, atingerea electrică a buzelor ei

proaspete, şi pline.
— Oh! Vei fi a mea… Şi voi fi tigrul
tău! strigă el şi apoi, dacă vrei, poţi să
mă dezonorezi, să faci să-mi cadă
capul… Cinstea, viaţa mea, totul îţi
aparţine acum.
— Cinstea ta?
— Cinstea mea! Ascultă. Acum zece
ani mi s-a încredinţat o copilă şi suma de
două sute de mii de franci ce
aparţineau… Am părăsit copila, am
făcut-o să fie socotită moartă, printr-un
act de deces fals şi mi-am însuşit banii..
— Ai fost abil şi îndrăzneţ… Cine ar
fi crezut aşa ceva despre tine?
— Asculta mai departe. Îl uram pe
casierul meu: într-o seară a luat de la
mine câteva monezi de aur, pe care mi
– 2626 –
– Eugen Sue –
le-a înapoiat a doua zi, dar, ca să-l

înfund pe acest nenorocit, l-am învinuit
că mi-a furat o sumă mare. Am fost
crezul; el a fost aruncat în închisoare…
Acum este onoarea mea în mâna ta?
— Oh!... mă iubeşti, Jacques, mă
iubeşti, ca să-mi dezvălui astfel tainele
tale! Oare atâta putere am eu asupra
ta?… Nu voi fi ingrată… dă-mi fruntea
în care s-au născut aceste gânduri
infernale, să ţi-o sărut…
— Oh! strigă notarul bâlbâind, de-ar
fi eşafodul ridicat aici, în faţa mea, şi nu
m-aş da înapoi… Dar n-am terminat…
Această copilă părăsită mi s-a ivit iar în
cale… Mă temeam de ea… am pus să fie
ucisă…
— Tu?… Şi cum?… Unde?…
— Sunt puţine zile de atunci… lângă
– 2627 –
podul de la Asnières… pe insula

Ravageur… un oarecare Marţial a
înecat-o într-o barcă cu supapă… Iată
destule amănunte? Mă crezi, acum?
— Oh! diavol ce eşti… diavol din
infern… mă înspăimânţi şi totuşi mă
atragi… Mă tulburi… În ce constă
puterea asta a ta?
— Ascultă mai departe… Cândva,
un om îmi încredinţase o sută de mii de
taleri… I-am întins o cursă… i-am zburat
creierii... Am dovedit că se sinucisese şi
nu am recunoscut depozitul pe care sora
lui îl reclama. Acum viaţa mea e în
mâinile tale… deschide.
— Jacques, te ador! rosti creola cu
însufleţire.
— O, de-aş avea în faţă de o mie de
ori moartea, aş înfruntat-o! strigă notarul
– 2628 –
– Eugen Sue –
într-o beţie de nedescris. Da, aveai

dreptate, dacă aş fi tânăr, fermecător, şi
încă n-aş simţi această fericire
triumfătoare… Cheia!… aruncă-mi
cheia!… trage zăvorul…
Creola scoase cheia din broască şi o
întinse notarului prin ferestruică
zicându-i pierdută:
— Jacques, sunt nebună!
— Eşti a mea, în sfârşit! mugi el,
sălbatic, încercând să descuie uşa.
Dar uşa, închisă cu zăvorul, nu se
deschidea.
— Vino, tigrul meu! Vino, continuă
Cecily cu vocea sfârşită.
— Zăvorul… zăvorul… strigă
Jacques Ferrand.
— Dar dacă mă înşeli? zise deodată
creola. Dacă tainele tale le-ai născocit ca
– 2629 –
să mă înşeli?
Notarul râmase o clipă înmărmurit.
Credea că e pe punctul de a-şi realiza
dorinţele, dar această împotrivire puse
vârf furiei lui dezlănţuite.
Duse repede mâna la piept, îşi
desfăcu vesta, rupse cu grabă un lănţişor
de oţel de care era atârnat un mic săculeţ
roşu, îl luă, i-l arătă prin ferestruică
Cecilyei şi îi spuse, gâfâind cu vocea
sugrumată:
— Iată cu ce poţi să mă duci la
eşafod! Trage zăvorul şi săculeţul e al
tău…
— Dă-mi-l, tigrul meu! strigă Cecily.
Şi trăgând violent zăvorul cu o
mână, apucă săculeţul cu cealaltă…
Dar Jacques Ferrand nu-l slăbi din
mână decât când simţi uşa cedând sub
– 2630 –
– Eugen Sue –
apăsarea lui…
Dar dacă uşa se urni, ea se
întredeschise numai pe o lărgime de
câţiva centimetri, fiind reţinută de lanţ şi
de belciuge.
La acest neprevăzut obstacol,
Jacques Ferrand se aruncă asupra uşii şi
o zgâlţâi într-un efort desperat.
Cecily, cu iuţeala gândului, apucă
săculeţul între dinţi, deschise fereastra,
aruncă în curte un palton şi, pe cât de
sprintenă, pe atât de curajoasă,
folosindu-se de o funie cu noduri legată
din timp de balcon, se lăsă să alunece de
la catul întâi în curte, iute şi uşoară ca o
săgeată care ar cădea la pământ…
Apoi, îmbrăcând în grabă paltonul,
alergă la loja portarului, o deschise, trase
cordonul, ieşi în stradă şi sări într-o
– 2631 –
trăsură, care o aştepta, pentru orice

împrejurare, din ordinul baronului de
Graün, în fiecare seară, la zece paşi de
locuinţa notarului; asta de când intrase
Cecily în serviciul lui Jacques Ferrand.
Trăsura porni în galopul a doi cai
puternici.
Ajunsese în bulevard înainte ca
Jacques Ferrand să-şi fi dat seama de
fuga Cecilyei.
Să revenim la acest monstru.
Prin întredeschizătura uşii, el nu
putea vedea fereastra de care se servise
creola ca să-şi pregătească şi să-şi
asigure fuga. Cu o ultimă lovitură
furioasă a umerilor săi puternici, Jacques
Ferrand făcu să sară lanţul care ţinea uşa
întredeschisă.
Se repezi în odaie…
– 2632 –
– Eugen Sue –
Nu găsi pe nimeni…
Funia cu noduri se legăna încă la
balconul ferestrei peste care notarul se
aplecă…
În cealaltă parte a curţii, la lumina
lunii care ieşea din norii îngrămădiţi de
furtună, zări, în adâncul bolţii de la
intrare, poarta de serviciu deschisă.
Jacques Ferrand ghici totul.
Îi rămânea o ultimă rază de
speranţă.
Energic şi hotărât, încălecă balconul
şi se lăsă la rându-i să cadă în curte, cu
ajutorul funiei şi ieşi în fugă din casă.
Strada era pustie…
Nu văzu pe nimeni.
Nu auzi decât uruitul depărtat al
trăsurii care o ducea în goană pe creolă.
Notarul crezu că era o caleaşcă
– 2633 –
întârziată şi nu dădu nicio atenţie acestui

amănunt. Aşa că nu mai există pentru el
nicio şansă de a o regăsi pe Cecily care
ducea cu ea dovada crimelor sale!…
Faţă de această certitudine, căzu
trăsnit pe o bornă din faţa porţii.
Rămase acolo multă vreme, mut,
nemişcat, împietrit.
Cu ochii ficşi, pierduţi cu dinţii
strânşi, cu gura spumegândă, sfâşiindu-
şi cu unghiile pieptul care sângera,
simţea că mintea i se rătăceşte, se
prăbuşeşte într-o prăpastie fără fund.
Când îşi mai reveni din stupoare, îşi
târî paşii nesiguri; totul îi juca înaintea
ochilor ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o
beţie adâncă…
Trânti cu putere poarta de la stradă
şi reintră în curte…
– 2634 –
– Eugen Sue –
Ploaia încetase.
Vântul continua să sufle cu violenţă,
gonea norii ceauşii care învăluiau luna
fără să o întunece şi, în razele ei palide,
clădirea se profila fantomatic.
Oarecum potolit cu aerul tare şi rece
al nopţii, Jacques Ferrand, sperând să
combată agitaţia de care era cuprins, îşi
grăbi paşii, se adânci în aleile noroioase
ale grădinii, călcând apăsat şi ducându-
şi, din când în când la frunte, pumnii
încleştaţi.
Mergând aşa, la întâmplare, ajunse
la capătul unei alei lângă o seră în ruină.
Deodată, se împiedică de un
morman de pământ răscolit de curând...
Se aplecă, privi pământul, fără să
vrea şi zări acolo câteva albituri
însângerate.
– 2635 –
Se găsea lângă groapa pe care Luiza

Morel o săpase ca să-şi ascundă copilul
ei mort…
Copilul ei, care era şi al lui.
Cu toată firea lui necruţătoare, cu
toate grozavele temeri de care era
stăpânit, Jacques Ferrand se cutremură
de spaimă. Era ceva fatal în această
coincidenţă.
Urmărit de fantoma răzbunătoare a
lubricităţii, întâmplarea îl aducea lângă
mormântul copilului, rod nefast al
silniciei şi al desfrânării sale!…
În orice altă împrejurare, Jacques
Ferrand ar fi călcat în picioare, cu o
nepăsare nemiloasă, acest mormânt, dar
istovindu-şi energia sălbatică în scena pe
care am povestit-o mai sus, se simţi
cuprins de o slăbiciune şi de o groază
– 2636 –
– Eugen Sue –
neaşteptată…
Fruntea îi fu năpădită de o sudoare
rece, genunchii îi tremurară şi se îndoiră
sub dânsul, şi, fără să poată face vreo
mişcare, se prăbuşi alături de acel
mormânt deschis.
Capitolul 15
ÎNCHISOAREA „LA FORCE“
...Eroare inexplicabilă, eroare

nedreaptă! Eroare crudă!
Situată în strada Regele Siciliei, în

cartierul Marais, aspectul acestei case de
detenţie nu avea nimic întunecat, nimic
sinistru.
În mijlocul uneia din primele curţi se
zăreau câteva ridicături de pământ
– 2637 –
plantate cu arbuşti, în jurul cărora se

iveau ici şi colo mlădiţele verzi şi
timpurii ale ciuboţelei cucului şi
ghioceilor; un peron acoperit de o boltă
cu zăbrele pe care se caţără crengile
noduroase ale viţei de vie, duce la una
din cele şapte sau opt curţi destinate
plimbării deţinuţilor.
Clădirile mari care înconjoară aceste
curţi seamănă mai mult cu cele ale unei
cazărmi sau ale unei fabrici bine
îngrijite.
Faţadele largi de piatră albă sunt
prevăzute cu ferestre mari şi înalte prin
care aerul proaspăt şi curat intră din
belşug. Dalele şi pavajul curţilor sunt de
o curăţenie desăvârşită.
La parter, încăperi vaste, încălzite
iarna, răcoroase vara, servesc în timpul
– 2638 –
– Eugen Sue –
zilei ca loc de întâlnire, atelier sau sală

de mâncare pentru deţinuţi.
Etajele superioare sunt rezervate
unor dormitoare imense, înalte de zece-
douăsprezece picioare, pavate cu lespezi
curate şi lucioase, pe care se înşiră câte
două rânduri de paturi de fier, cu mindir
de paie, o saltea moale şi groasa, o pernă
de căpătâi, cearşafuri de pânză albă şi o
pătura călduroasă de lână.
Să pătrundem acum în vorbitorul
închisorii, unde Rigolette tocmai intra.
Gardianul, om de patruzeci de ani,
fost soldat cu faţa aspră şi energică,
purta uniformă, şapcă şi pantaloni
albaştri; două steluţe de argint erau
brodate pe guler şi pe manşete.
La vederea Rigolettei, faţa lui se
lumină şi căpăta o expresie de caldă
– 2639 –
bunăvoinţă; fusese totdeauna

impresionat de graţia, de gingăşia şi de
afecţiunea cu care Rigolette îl îmbărbăta
pe Germain când venea să-l vadă.
La rândul lui, Germain nu era un
deţinut ca oricare altul, discreţia,
blândeţea şi tristeţea lui trezeau o
simpatie deosebită funcţionarilor
închisorii, dar se fereau să i-o manifeste
de teamă să nu-l expună persecuţiei din
partea hidoşilor lui camarazi care, după
cum am mai spus, îl priveau cu ură şi
neîncredere.
Ploua cu găleata, dar mulţumită
cizmuliţelor înalte, şi umbrelei, Rigolette
putuse înfrunta curajoasă vântul şi
umezeala.
— Ce vreme urâtă, biata mea
domnişoară! o întâmpină gardianul cu
– 2640 –
– Eugen Sue –
compasiune. Trebuie să ai un suflet prea

bun ca să ieşi din casă pe un timp ca
ăsta.
— Când te gândeşti tot drumul la
bucuria ce o vei face unui biet deţinut,
nu-ţi mai pasă de cum e vremea nu-i aşa,
domnule?
— Nu e nevoie să te mai întreb pe
cine vrei să vezi...
— Desigur… Şi ce mai face bietul
meu Germain?
— Iată, draga mea domnişoară, am
văzut mulţi deţinuţi în viaţa mea; erau
trişti, trişti, o zi, două, şi apoi treptat se
obişnuiau cu felul de viaţă al celorlalţi, şi
cei care în primele zile erau grozav de
abătuţi, sfârşeau prin a fi cei mai veseli.
Cu domnul Germain e altceva, pare din
ce în ce mai împovărat.
– 2641 –
— E ceea ce mă sperie şi pe mine.

— Când sunt de serviciu în curte, îl
privesc uneori cu coada ochiului, e
totdeauna singur… Ţi-am mia spus-o, ar
trebui să-l sfătuieşti să nu se izoleze
până într-atât, să încerce să vorbească cu
ceilalţi; în cuând o să le fie ca un spin în
ochi… Curţile pentru plimbare sunt
supravegheate, dar o lovitură pe la spate
e uşor de dat.
— Ah! Dumnezeule, e deci în
primejdie mare? exclamă Rigolette.
— Nu chiar; dar bandiţii ăştia simt
că el nu e de-ai lor, îl urăsc pentru firea
lui cinstită şi mândră.
— Şi l-am sfătuit, totuşi să facă aşa
cum spui, domnule, să încerce să stea de
vorbă, măcar cu cei mai puţin răi, dar e
peste puterile lui, nu-şi poate înfrânge
– 2642 –
– Eugen Sue –
sila.
— Rău face… rău face… o încăierare
se poate pune uşor la cale.
— Doamne! Dumnezeule! dar, oare,
nu poate fi despărţit de ceilalţi?
— De două, trei zile, mi-am dat
seama de relele lor intenţii faţă de el, l-
am sfătuit să se ceară într-o celulă, adică
într-o odaie separată.
— Ei bine?
— Dar uitasem un lucru: că un şir
întreg de celule sunt în reparaţie, iar
celelalte sunt ocupate.
— Dar oamenii ăştia răi sunt în stare
să-l ucidă! strigă Rigolette izbucnind în
plâns. Şi dacă din întâmplare ar avea
protectori, ce-ar putea face ei pentru
dânsul?
— Nimic altceva decât să obţină ceea
– 2643 –
ce dobândesc deţinuţii care pot plăti: o

încăpere separată.
— Vai!… atunci e pierdut, dacă
ceilalţi prind pică pe el…
— Fii liniştită, îl vom păzi cu
străşnicie… dar îţi repet, dragă
domnişoară… sfătuieşte-l să fie mai
prietenos… orice început e greu!
— Voi stărui din toate puterile mele,
domnule, dar pentru o fire bună şi
cinstită, e greu, vezi dumneata, să se
lege cu oameni de teapa asta.
— Din două rele preferi pe cel mai
mic. Haide, mă duc să-l chem pe
domnul Germain. Dar stai puţin, urmă
gardianul oprindu-se, nu mai sunt decât
doi vizitatori, aşteaptă până pleacă
ăştia… Alţii nu mai vin astăzi…
deoarece e ora două, o să-l anunţ pe
– 2644 –
– Eugen Sue –
domnul Germain şi o să puteţi vorbi mai

în voie… Când veţi fi singuri, o să-l las
să intre în coridor, aşa că nu veţi fi
despărţiţi decât de un singur grilaj în loc
de două; tot e ceva.
— Ah! domnule, cât eşti de bun…
cum să-ţi mulţumesc!
— Sst! să nu te audă cineva, asta ar
stârni gelozie. Aşază-te acolo, la capătul
băncii şi, îndată ce omul ăsta şi femeia
vor pleca mă voi duce să-l anunţ pe
domnul Germain.
Gardianul îşi reluă locul în interiorul
coridorului; Rigolette se îndreptă tristă
spre banca vizitatorilor.
În timp ce lucrătoarea aştepta
sosirea lui Germain, vom face pe cititor
să asiste pe rând la convorbirile dintre
deţinuţii care rămăseseră în vorbitor.
– 2645 –
Partea a opta
Capitolul 1
ŞUGUBĂŢUL
Deţinutul care se găsea lângă

Barbillon era un om de vreo patruzeci şi
cinci de ani, uscăţiv, bolnăvicios, cu o
fizionomie şireată, inteligenta, joviala şi
ironica. Avea o gura enormă, aproape
ştirba, şi când vorbea o strâmba de la
dreapta la stânga, după obiceiul celor
care se adresează unor gură-cască. Nasul
îi era cârn, capul mare, aproape complot
chel: purta o vestă veche, cenuşie,
tricotată, pantaloni de o culoare
imprecisă, rupţi, cârpiţi în mii de locuri,
– 2646 –
– Eugen Sue –
iar picioarele goale, înroşite de frig şi

înfăşurate pe jumătate în obiele vechi,
erau încălţate cu saboţi.
Acest om pe nume Fortuné Gobert,
poreclit Şugubăţul, fost scamator-
şarlatan, fost puşcăriaş eliberat după ce
fusese osândit pentru falsificare de
monezi, se afla acum în prevenţie,
fiindcă revenise într-un loc de unde
fusese izgonit: comisese noaptea un furt
prin efracţie şi escaladare.
Adus de puţine zile în închisoarea
„La Force“, Şugubăţul îndeplinea, spre
desfătarea generală a camarazilor săi de
puşcărie, rolul de povestitor.
Şugubăţul excela în povestiri erotice
în care fiinţele fără apărare, după mii de
vicisitudini, reuşesc să-i înfrângă pe
duşmanii lor. Şugubăţul mai avea darul
– 2647 –
ironiei caustice, ceea ce i-a atras porecla,

replicile lui fiind adeseori usturătoare,
deşi glumeţe.
Intrase chiar atunci în vorbitor.
De cealaltă parte a grilajului se afla o
femeie de vreo treizeci şi cinci de ani, cu
faţa palidă, blândă şi interesantă,
îmbrăcată sărăcăcios dar îngrijit, care
plângea cu amărăciune şi ţinea batista la
ochi.
Fortuné o privea cu un amestec de
nerăbdare şi de afecţiune.
Lasă, Jeanne, îi spuse el, nu mai fi
copilă, iată, sunt şaisprezece ani de când
nu ne-am mai văzut; dacă ţii mereu
batista la ochi, nu e chip să ne
recunoaştem nici acum.
— Dragul meu frate, bietul meu
Fortuné… mă înăbuş… nu pot vorbi…
– 2648 –
– Eugen Sue –
— Eşti ciudată, zău! Dar ce ai?

Sora îşi reţinu plânsul. Îşi şterse
ochii şi privindu-l uluită, continuă:
— Ce am? Cum! Când te regăsesc
tot în închisoare unde ai mai stat
cincisprezece ani!…
— E adevărat; azi se împlinesc şase
luni de când am ieşit din centrala de la
Melun, fără să fi putut să te văd la Paris,
fiindcă intrarea în capitală mi-era
interzisă…
— Şi iar închis! Dar ce-ai mai făcut
Doamne? De ce-ai plecat de la
Beaugency, unde fuseseşi trimis sub
pază?
— De ce! Ar trebui să mă întrebi de
ce m-am dus acolo.
— Ai dreptate.
— Mai întâi, draga mea Jeanne,
– 2649 –
pentru că zăbrelele astea sunt între noi

doi, închipuieşte-ţi că te-am sărutat, că
te-am îmbrăţişat cum se cuvine când îţi
revezi, sora după o veşnicie. Acum să
stăm de vorbă: un deţinut de la Melun,
poreclit Şchiopul cel gros, îmi spusese că
la Beaugency se află un fost puşcăriaş
dintre cunoştinţele lui care angajează
eliberaţi pentru o fabrica de ceruză. Ştii
tu ce înseamnă să fabrici ceruză?
— Nu, dragă frate.
— E o meserie foarte frumoasă, cei
care o practică, după o lună sau două,
fac o intoxicaţie cu plumb, boala numită
saturnină.
— Şi de ce ti-ai ales o meserie atât de
primejdioasă din care se moare, bietul
meu Fortuné?
— Ce voiai să fac? Când am fost
– 2650 –
– Eugen Sue –
închis la Melun pentru afacerea aia cu

banii falşi, eram scamator. Cum la
închisoare nu exista un atelier pentru
meseria mea, şi cum nu am mai multă
putere decât un purice, am fost pus să
fac jucării pentru copii. O dată cu
terminarea pedepsei, iată-mă calificat
meşter în lucratul trompetelor de zece
centime bucata. Mi se dă să aleg ca loc
de reşedinţă, între trei sau patru târguri,
la patruzeci de leghe de Paris; ca singur
mijloc de existenţă, aveam priceperea
mea de a face jucării pentru copii… Dacă
am admite că toţi locuitorii târgului, de
la bătrâni până la ţânci, ar face taratata
din trâmbiţe, tot mi-ar fi fost greu s-o
scot la capăt, doar nu aş fi putut obliga
un târg întreg să cânte din trâmbiţă de
dimineaţă până seara. Aş fi fost socotit
– 2651 –
drept un aiurit.
— Doamne, tot de glume te ţii!
— E mai bine decât să plângi. Până
la urmă, văzând că la patruzeci de leghe
de Paris meseria mea de scamator nu-mi
poate procura mai multe venituri decât
cele obţinute din confecţionarea de
trâmbiţe, am cerut să am domiciliu forţat
la Beaugency, dorind să mă angajez la
ceruzieri. E o plăcintă care-ţi dă
indigestie cu colici foarte violente; dar
până crapi, mai trăieşti, te alegi cu
câştigul ăsta şi preferam această meserie
aceleia de hoţ; ca să fur nu sunt nici atât
de curajos, nici destul de puternic, şi
numai din întâmplare am săvârşit fapta
de care vreau să-ţi vorbesc.
— Chiar dacă ai fi fost curajos şi
puternic, încă nu ţi-ar fi trecut prin cap
– 2652 –
– Eugen Sue –
să furi.
— Ah! crezi tu asta?
— Da, în fond tu nu eşti rău, căci în
afacerea aia nenorocită de falsificare de
monezi ai fost băgat contra voinţei tale,
aproape silit, o ştii bine.
— Da, fata mea, dar vezi tu,
cincisprezece ani de puşcărie îl afumă pe
om cum e afumată pipa pe care o vezi,
chiar dacă ar fi intrat în celulă alb ca o
lulea de spumă de mare. Ieşind dar de la
Melun, mă simţeam prea fricos ca să mă
apuc de furat.
— Şi ai avut curajul să te apuci de o
meserie atât de primejdioasă! Ascultă,
Fortuné, îţi spun că te prefaci a fi mai
rău decât eşti.
— Stai niţel, aşa slăbănog, îmi
intrase în cap – să mă ia dracul dacă ştiu
– 2653 –
de ce – că voi da cu tifla colicilor de

plumb, că boala n-ar avea prea mult să
roadă din mine şi că o să se ducă aiurea;
în sfârşit, că o să ajung şi eu unul din
veteranii ceruzieri. Când m-au eliberat,
am început să toc banii primiţi la ieşirea
din închisoare, la care bineînţeles că s-au
adăugat şi cei câştigaţi cu istorisirile
mele în celula comună.
— Cum le povesteai odinioară, frate!
Ţi-aduci aminte ce haz făcea biata
mamă?
— Vezi bine! Ce femeie bună! Ea n-a
bănuit până a murit că mă aflam la
Melun.
— Niciodată: până în ultima clipă a
crezut că plecaseşi în colonii.
— Ce vrei, fata mea, prostiile pe care
le fac sunt din vina tatii care mă
– 2654 –
– Eugen Sue –
pregătise să fiu paiaţă, ca să-l pot ajuta

în scamatoriile lui cu paharele, să
mănânc câlţi şi să scot flăcări pe gură,
ceea ce a făcut ca să n-am timp să mă
împrietenesc cu copiii pairilor Franţei, ci
cu golanii de mahala. Dar ca să revin la
Beaugency… O dată ieşit de la Melun,
îmi toc bănuţii şi pe bună dreptate.
După cincisprezece ani de colivie,
trebuie să mai iei puţin aer şi să-ţi
înveseleşti existenţa, cu atât mai mult cu
cât, fără să fiu prea lacom, saturnina îmi
putea da o ultimă indigestie… Şi te
întreb, atunci la ce mi-ar mai fi folosit
banii strânşi la închisoare? În sfârşit,
sosesc la Beaugency aproape fără o
leţcaie; întreb de Părosul, prietenul
Şchiopului cel gros, şeful fabricii.
Salutare! nu mai era fabrică de ceruză,
– 2655 –
muriseră unsprezece oameni în anul

acela şi vechiul puşcăriaş închiriase
prăvălia. Iată-mă dar în mijlocul acelui
târg, neavând altă meserie decât
meşteşugul de a face trâmbiţe de lemn
şi, drept scrisori de recomandare, fişa
mea de liberat din închisoare. Caut de
lucru după puterile mele şi, deoarece nu
eram în formă, înţelegi cum am fost
primit: mi se spunea hoţ într-o parte,
golan în alta, puşcăriaş eţetera! De
îndată ce apăream undeva, lumea îşi
păzea buzunarele; asta însă nu mă
împiedica să crap de foame într-o
asemenea văgăună, din care nu aveam
voie să plec decât după cinci ani. Văzând
aşa, trec peste oprelişti ca să vin la Paris
să-mi valorific talentele. Cum nu aveam
la îndemână o caleaşca cu patru cai, am
– 2656 –
– Eugen Sue –
luat-o pe jos hoinărind şi cerşind în tot

lungul drumului, ferindu-mă de
jandarmi ca un câine de loviturile de
ciomag; am avut noroc şi am ajuns fără
vreo poticneală până la Auteuil. Eram
extenuat aveam o foame de lup, eram
îmbrăcat cum mă vezi, nu în haine
tocmai luxoase.
Şugubăţul aruncă o privire de
mucalit zdrenţelor de pe el.
— N-aveam niciun ban, puteam fi
arestat ca vagabond, dar mi s-a
prezentat o ocazie, m-a împins dracu şi,
cu toate că sunt fricos…
— Destul, frate, destul, îl întrerupse
soră-sa temându-se ca gardianul, în clipa
aceea aflat destul de departe de ei, să nu
audă totuşi această primejdioasă
mărturisire.
– 2657 –
— Ţi-e frică să nu ne audă cineva?

adăugă el: fii pe pace, nu mă feresc, am
fost prins asupra faptului, nu era chip să
neg, am mărturisit totul, ştiu ce mă
aşteaptă, m-am învârtit.
— Doamne! Doamne! reluă biata
femeie plângând, cu ce sânge rece
vorbeşti de asta!
— Şi dacă aş vorbi cu sânge
fierbinte, ce-aş câştiga? Haide, fii
înţelegătoare, Jeanne, oare eu trebuie să
te consolez?
Jeanne îşi şterse lacrimile şi suspină.
— Ca să revin la întâmplarea mea,
continuă Fortuné ajunsesem foarte
aproape de Auteuil, pe înserate, nu mai
puteam, voiam să nu intru în Paris decât
noaptea: m-am aşezat în dosul unui gard
de mărăcini, să mă odihnesc şi să mă
– 2658 –
– Eugen Sue –
gândesc la planul meu strategic. Stând

aşa, am adormit; un zgomot de voci m-a
trezit, era întuneric beznă; trag cu
urechea, aud vorbind un bărbat şi o
femeie dincolo de gardul meu de
mărăcini. Omul spunea femeii: „Cine
crezi tu că o să vină să ne fure? N-am
mai lăsat noi de atâtea ori casa singură?“
„Da, răspunse femeia, dar atunci nu
aveam o sută de franci în scrin.“ „Cine
ştie asta proasto?“ zise soţul. „Ai
dreptate“, răspunse femeia, şi şi-au luat
valea. Drace, ocazia mi s-a părut, prea
nimerită ca s-o scap, nu era niciun
pericol. Aştept să se depărteze perechea,
ies de după gard şi cam la douăzeci de
paşi de acolo, văd o căsuţă de ţară care
trebuia să fie casa cu cei o sută de franci,
nu era decât cocioaba aia pe şosea;
– 2659 –
Auteuil era la cinci sute de paşi de acolo.

Mi-am zis: „Curaj, băiete, nu e nimeni, e
noapte, nu e niciun câine de pază (ştii că
mi-e frică întotdeauna de câini), treaba e
ca şi făcută.“ Din fericire, nu aveau
câine. Ca să fiu mai sigur, bat la uşă,
nimic… Asta îmi dă curaj. Obloanele de
la parter erau închise, bag băţul meu în
două din ele, le deschid, intru pe
fereastră într-o odaie, rămăsese puţin
jăratic în vatră, asta lumina puţin, văd
un scrin a cărui cheie fusese scoasă, iau
cleştele, desfac sertarele şi sub o
grămadă de rufe, dau de comoara
învelită într-un ciorap vechi de lână: nu
iau nimic altceva, sar pe fereastră şi
cad… ghici unde? Asta se cheamă noroc!
— Lunganule! Vorbeşte odată!
— Pe spinarea pândarului care se
– 2660 –
– Eugen Sue –
înapoia în sat.
— Ce nenorocire!…
— Apăruse luna, mă vede ieşind pe
fereastră, mă înhaţă. Era un vlăjgan care
ar fi putut să înghită zece ca mine… Prea
fricos ca să mă opun, mă resemnez. Mai
ţineam ciorapul cu bani în mână, îi aude
zornăind, pune totul în cartuşieră şi mă
sileşte să-l urmez la Auteuil. Ajungem la
primar cu o ceată de băieţi şi jandarmi
după noi: aşteptam proprietarii, şi la
înapoierea lor, îşi depun declaraţia… Nu
era chip să neg, mărturisesc tot, iscălesc
procesul-verbal, mi se pun cătuşe şi hai
la drum…
— Şi iată-te iar la închisoare… Oare
pentru multă vreme?
— Ascultă, Jeanne. Nu vreau să te
păcălesc, fata mea, mai bine să ţi-o spun
– 2661 –
numaidecât…
— Ce mai e, Doamne!…
— Haide, curaj!…
— Dar vorbeşte o dată!
— Ei bine, nu mai e vorba de
închisoare…
— Cum aşa?
— Învinuit de recidivă, de efracţie şi
de escaladare noaptea într-o casă
locuită… avocatul mi-a spus-o: „Bine te-
ai mai aranjat…“ O să capăt
cincisprezece sau douăzeci de ani de
ocnă şi pe deasupra o să fiu expus în
public.
— La galere! Tu, atât de slab, vei
muri acolo! strigă nenorocita femeie
izbucnind în hohote de plâns.
— Şi dacă m-aş fi angajat la
ceruzieri?
– 2662 –
– Eugen Sue –
— Dar munca la galere, Doamne!

munca la galere!
— E o închisoare în aer liber, cu o
haină roşie în loc de una cafenie şi apoi
totdeauna am fost curios să văd marea…
ce nătăfleață de parizian mai sunt… ai?
— Douăzeci de ani la galere,
Doamne! Doamne! repeta biata soră a
Şugubăţului.
Dar linişteşte-te o dată, Jeanne, o să
mi se dea o pedeapsă după puterile
mele, sunt prea slab ca sa fiu pus la
muncă silnică… Dacă nu o să fie acolo o
fabrică de trâmbiţe şi săbii de lemn ca la
Melun, o să mi se dea o muncă mai
uşoară, voi fi poate folosit la infirmerie:
sunt docil, bun, le voi spune poveşti cum
fac şi aici, mă voi face iubit de şefii mei
şi respectat de camarazi şi o să-ţi trimit
– 2663 –
nuci de cocos scobite şi cutii de paie

pentru nepoţii şi nepoatele mele. Am
intrat în horă, trebuie să joc.
— Dacă mi-ai fi scris că vrei să vii la
Paris, aş fi încercat să te ascund şi să te
adăpostesc până găseai de lucru.
— Desigur că mă gândeam să vin la
tine, dar nu cu mâinile goale, fiindcă,
după cum te văd îmbrăcată, nici tu nu
stai pe roze. Dar copiii şi soţul tău?
— Nu-mi vorbi de soţ!
— Tot beţiv? Ce păcat! E totuşi un
meseriaş bun.
— Mi-a făcut destule necazuri,
crede-mă… Aveam şi aşa griji până
peste cap. Acum o am şi pe-a ta…
— Cum? Bărbatul tău…
— M-a părăsit acum trei ani, după
ce mi-a vândut toată mobila din casă,
– 2664 –
– Eugen Sue –
lăsându-mă cu copiii de gât şi cu un

mindir de paie pe care să dormim.
— Asta nu mi-ai spus-o!
— La ce bun?… Te-ar fi mâhnit.
— Sărmană Jeanne! Şi cum te-ai
descurcat singură, cu trei copii?
— Mi-a fost tare greu: lucram cu
bucata la ciucuri, atât cât puteam;
vecinele mă mai ajutau şi ele, vedeau de
copii când eram plecată, şi apoi eu n-am
prea avut noroc decât o singură dată în
viaţă, dar din cauza bărbatului…
— Cum aşa?
— Ceaprazarul la care lucram a
povestit necazurile mele unei cliente; că
mă lăsase bărbatul fără nimic, după ce
vânduse toate lucrurile şi că eu totuşi
munceam din răsputeri ca să-mi cresc
copiii. Într-o zi, venind acasă, ce crezi că
– 2665 –
găsesc? Gospodăria refăcută, un pat bun,

mobilă, rufărie: era un dar al clientei
patronului meu.
— Ce inimă bună!… Biata mea
soră!… Dar de ce dracu nu mi-ai scris ca
să-mi spui cât eşti de strâmtorată? În loc
să cheltuiesc banii agonisiţi în
închisoare, ţi i-aş fi trimis ţie!
— Eu, liberă, să iau de la tine care
erai închis
— Tocmai de aia; eram hrănit,
încălzit, adăpostit pe cheltuiala statului;
ceea ce câştigam era pe deasupra.
Ştiindu-l pe cumnatul meu meşteşugar
iscusit, pe tine bună lucrătoare şi
gospodină, eram liniştit aşa că mi-am
tocat banii cu ochii închişi şi fără
socoteală.
— Soţul meu e meseriaş bun, e
– 2666 –
– Eugen Sue –
adevărat, dar s-a scrintit la cap.

Mulţumită acestui ajutor neaşteptat, am
prins curaj, fata cea mare a început să
câştige câte puţin; eram fericiţi, afară de
supărarea de a te şti la Melun. Lucrul
mergea, copiii erau curat îmbrăcaţi, nu
duceam lipsă aproape de nimic: asta mă
făcea atât de bucuroasă, atât de
bucuroasă… Pe scurt, reuşisem aproape
să pun deoparte treizeci şi cinci de
franci, când deodată se întoarce bărbatul
meu. Nu-l văzusem de un an de zile.
Găsindu-mă gospodărită iar, înţolită,
niciuna nici două, îmi ia banii, se
instalează în casă, nu mai lucrează, se
îmbată în toate zilele şi mă bate când mă
plâng.
— Golanul!
— Dar asta nu-i totul. Băgase într-o
– 2667 –
odăiţă din locuinţa noastră o femeie

stricată cu care trăia; trebuia să sufăr
acum şi din pricina asta. Începu iar să
vândă una câte una mobilele. Prevăzând
ce o să mi se întâmple, m-am dus la un
avocat care locuia în vecinătate, să-l
întreb ce e de făcut ca să nu rămân din
nou pe drumuri, eu şi copiii mei.
— Trebuia să-l dai afară din casă.
— Da, dar n-aveam dreptul.
Avocatul mi-a spus că soţul meu putea
să dispună de tot ce avem, fiind şeful
familiei, şi să stea în casă fără să lucreze:
că era o nenorocire, dar că trebuia să mă
supun: doar faptul că ţiitoarea lui locuia
sub acelaşi acoperământ cu noi îmi
dădea dreptul să cer separare de corp şi
de bunuri, cum spune legea… Cu atât
mai mult cu cât aveam martori că
– 2668 –
– Eugen Sue –
bărbatul meu mă bătea; că-l puteam da

în judecată, dar că m-ar costa cel puţin
patru sau cinci sute de franci ca să obţin
separaţia. Judecă şi tu, ăsta este aproape
câştigul meu pe un an! Unde să găsesc
cu împrumut o asemenea sumă? Şi daca
te împrumuţi, trebuie să dai şi înapoi…
Şi cinci sute de franci, dintr-o dată, e o
avere.
— Există totuşi un mijloc foarte
simplu să strângi cinci sute de franci,
răspunse Fortuné cu amărăciune: să ţii
post timp de un an… Să trăieşti cu aer şi
totuşi să munceşti. E de mirare că
avocatul nu ţi-a dat sfatul ăsta.
— Nu te laşi de glume!
Rigolette, singură şi îngândurată,
neavând cu cine sta de vorbă, nu
pierduse niciun cuvânt din spusele
– 2669 –
bietei femei pe care o privea cu multă

simpatie. Îşi făgădui să-i povestească lui
Rudolf de îndată ce-l va revedea despre
nenorocirea acesteia, fiind sigură că el o
va ajuta.
Capitolul 2
CONTRASTE
Rigolette, foarte impresionată de

soarta tristă a surorii lui Fortuné, n-o
pierdea din ochi şi voia sa se apropie de
ea, când, din nefericire, un bărbat intră
în vorbitor şi întrebă de un deţinut, pe
care cineva se dusese să-l cheme; noul
venit se aşeză pe bancă între Jeanne şi
Rigolette. Aceasta, zărindu-l, nu-şi putu
reţine un gest de surprindere, aproape
de teamă…
– 2670 –
– Eugen Sue –
Recunoscuse în el pe unu din cei doi

portărei care veniseră să-l aresteze pe
Morel, executând astfel sentinţa obţinută
de către Jacques Ferrand contra
şlefuitorului de pietre preţioase.
Această împrejurare, amintindu-i
Rigolettei de neînduplecatul prigonitor
al lui Germain, îi mări tristeţea de care
uitase o clipă, luând parte la dureroasele
spovedanii ale Jeannei. Depărtându-se
pe cât putea de acel om, fata se rezemă
de zid şi se lăsă din nou pradă
gândurilor ei apăsătoare.
— Ştii Jeanne, reluă Şugubăţul, al
cărui chip jovial şi ironic se întunecase
dintr-o dată, nu sunt nici puternic, nici
curajos, dar dacă m-aş fi aflat acolo în
timpul când bărbatul tău îţi făcea
mizerii, m-aş fi răfuit cu el… Dar fie că,
– 2671 –
şi tu eşti prea îngăduitoare…

— Ce-ai fi vrut să fac?… Eram
nevoită să rabd ceea ce nu puteam
împiedica… Cât timp găsea câte ceva în
casă, bărbatul meu vindea, până şi
rochia de duminică a fetiţei mele, ca să
meargă la cârciumă cu ţiitoarea lui.
— Dar de ce îi dădeai lui banii
munciţi de tine?… De ce nu-i ascundeai?
— Îi ascundeam, dar atâta mă bătea,
încât eram nevoită să-i dau… Şi cedam,
nu atât din cauza loviturilor, cât de
spaima de a nu mă schilodi. Căci îmi
ziceam: Dacă până la urmă îmi rupe o
mână, atunci ce m-aş face?… cine i-ar
îngriji şi i-ar hrăni pe copiii mei?… Căci
dacă aş fi nevoită să mă internez în
vreun spital, ei ar muri de foame… Aşa
că înţelegi, dragă Fortuné, decât să fiu
– 2672 –
– Eugen Sue –
bătută, schilodită, proferam să-i dau

banii.
— Biata femeie!… Vorbeşte lumea
de martiri: tu ai fost cu adevărat o
martiră!
— Şi totuşi n-am făcut nimănui
vreun, rău, nu voiam decât să muncesc,
să îngrijesc de bărbat şi de copii. Dar ce
vrei, sunt pe lume fericiţi şi nefericiţi aşa
cum exista buni şi răi.
— Da, şi e surprinzător că cei buni
sunt şi ei câteodată fericiţi!… Dar, măcar
acum, ai scăpai de golanul tău de
bărbat?
— Aşa sper, fiindcă n-a plecat decât
după ce a vândut şi scândurile din pat
precum şi leagănul celor doi copii mai
mici… Dar când mă gândesc că avea
intenţii şi mai rele…
– 2673 –
— Ce anume?
— De fapt vinovată era mai mult
stricata aia de femeie care-l împingea.
Într-o zi îmi spune: „Când într-o casă se
află o fată drăguţă ca a noastră, în vârstă
de cincisprezece ani, trebuie să fim nişte
proşti ca să nu profităm de frumuseţea
ei“.
— Ah, da! acum înţeleg… După ce a
vândut boarfele, voia să vândă şi
trupurile!…
— Când a spus asta, vezi tu,
Fortuné, mi s-a urcat tot sângele la cap
şi, ca să fim drepţi, l-am făcut prin
mustrările mele să roşească de ruşine:
dar cum stricata aia s-a amestecat,
susţinând că un tată poate să facă ce vrea
din fata lui, am ocărit-o atât de rău încât
bărbatu-meu m-a luat la bătaie: după
– 2674 –
– Eugen Sue –
scena asta, nu i-am mai revăzut.

— Vezi tu, Jeanne, cunosc oameni
osândiţi la zeci de ani de temniţă fără ca
ei să fi săvârşit atâtea rele ca soţul tău…
Cel puţin nu-i jefuiau decât pe străini…
Dar el e un ticălos fără pereche!…
— Nu-i om rău, vezi tu! Însă
prietenii lui de cârciumă, ei l-au stricat…
— Da. N-ar face rău unui copil, dar
unui om mare, asta-i altceva…
— Ce vrei! Trebuie să luăm viaţa aşa
cum ne-a dat-o Dumnezeu.
— Ce faci? Te duci? Frate dragă, mai
stai câteva clipe, te rog.
— Nu, nu, te aşteaptă copiii. Ah!
sper că nu le vei spune că unchiul lor e
aici în pensiune?
— Ei te cred în colonii, ca odinioară
mama.
– 2675 –
— Perfect, acum du-te, hai, grăbeşte-

te!
— Adio, Fortuné, zise biata femeie
cu lacrimi în ochi, văzându-şi fratele
intrând în interiorul închisorii.
Rigolette, de când portărelul se
aşezase lângă dânsa, nu putuse auzi
convorbirea dintre Fortuné şi Jeanne;
dar n-o slăbea din ochi, gândindu-se
cum ar face să afle adresa acestei biete
femei, ca să poată, după cum fusese
prima ei intenţie, să o recomande lui
Rudolf.
Când Jeanne se ridică de pe bancă
pentru a părăsi vorbitorul, Rigolette se
apropie de dânsa şi-i spuse cu timiditate:
— Doamnă, adineauri am auzit, fără
să vreau, că lucraţi ciucuri şi
pasmanterie.
– 2676 –
– Eugen Sue –
— Da, domnişoară, răspunse Jeanne

puţin surprinsă, dar cu amabilitate, fiind
fermecată de graţia şi drăgălăşenia
Rigolettei.
— Sunt croitoreasă, reluă
lucrătoarea, acum că ciucurii şi
pasmanteriile sunt la modă, am
câteodată cliente care cer asemenea
garnituri: m-am gândit că poate ar fi mai
convenabil să mă adresez
dumneavoastră, care lucraţi acasă, decât
unui negustor şi, în acelaşi timp, v-aş
putea plăti mai bine decât vă plăteşte
patronul.
— E adevărat, domnişoară, dacă aş
cumpăra eu mătasea, aş realiza un mic
câştig… eşti tare bună că te-ai gândit la
mine… Nu-mi vine să cred…
— Iată, doamnă, vă voi vorbi
– 2677 –
deschis: aştept persoana pe care doresc

să o văd; neavând cu cine sta de vorbă,
adineauri, înainte ca domnul acela să se
fi aşezat între noi două, fără să vreau, vă
asigur, v-am auzit vorbind cu fratele
dumneavoastră, de necazurile şi copiii
dumneavoastră şi mi-am zis: „Noi,
oamenii săraci, trebuie să ne ajutăm unii
pe alţii“. Mi-a venit ideea că v-aş putea fi
de folos de vreme ce lucraţi ciucuri.
Dacă într-adevăr ceea ce vă propun vă
convine, iată adresa mea, daţi-mi-o pe a
dumneavoastră, aşa că dacă voi căpăta o
comandă să ştiu unde să vă găsesc.
Şi Rigolette dădu adresa ei surorii
lui Fortuné.
Aceasta, foarte mişcată de purtarea
lucrătoarei îi spuse cu căldură:
— Chipul dumitale nu m-a înşelat,
– 2678 –
– Eugen Sue –
domnişoară, şi apoi, să nu crezi că o

spun din trufie, dar ai o mare asemănare
cu fiica mea cea mare, aşa că, intrând, te-
am privit de mai multe ori. Îţi
mulţumesc mult; dacă-mi vei da de
lucru, vei fi mulţumită, sunt
conştiincioasă… Mă numesc Jeanne
Duport… stau în rue de la Barillerie nr. 1.
— Numărul 1, nu e greu de ţinut
minte, mulţumesc, doamnă.
— Eu trebuie să-ţi mulţumesc,
scumpă domnişoară e atât de frumos din
partea dumitale că te-ai gândit la mine!
Încă o data, nu-mi vine să cred.
— Dar e foarte simplu, doamnă
Duport, spuse Rigolette cu un surâs
fermecător. Dacă semăn cu fiica
dumneavoastră Catherine, ideea mea nu
trebuie să vă mire.
– 2679 –
— Cât eşti de drăguţă, scumpă

domnişoară! Iată, mulţumită dumitale
plec mai puţin abătută, şi poate că ne
vom mai întâlni aici câteodată, deoarece
vii ca şi mine să vezi un deţinut.
— Da, doamnă… suspină Rigolette.
— Atunci, la revedere… Aşa
nădăjduiesc cel puţin, domnişoară
Rigolette, adăugă Jeanne Duport după
ce aruncase o privire pe hârtia pe care se
afla adresa lucrătoarei.
— La revedere, doamnă Duport.
„Cel puţin, îşi zise Rigolette, luând
din nou loc pe bancă, cunosc adresa
acestei biete femei şi sunt sigură că
domnul Rudolf se va ocupa de ea când
va afla cât e de nenorocită, căci îmi
spunea adeseori: „Dacă cunoşti pe
cineva care e foarte nenorocit şi vrei să-l
– 2680 –
– Eugen Sue –
ajuţi, adresează-te mie.“
Capitolul 3
PRIM-PORTĂRELUL BOULARD
Deţinutul care intră în vorbitor în

clipa în care Fortuné ieşea de-acolo, era
un bărbat de vreo treizeci de ani, cu
părul de un blond roşcat, cu faţa jovială
şi plină; statura-i mijlocie îi scotea şi mai
mult în relief pântecele enorm. Acest
deţinut, atât de rumen şi de obez, era
înfăşurat într-o redingotă lungă şi
călduroasă de postav moale, cenuşiu, la
fel cu pantalonii; un fel de şapcă-tichie
de catifea roşie, zisă a la Périnet-le-Clerc,
completa costumul personajului, încălţat
cu nişte frumoşi papuci îmblăniţi. Cu
toate că moda brelocurilor trecuse, de
– 2681 –
lanţul de aur al ceasornicului său atârna

un şir de bibelouri mici împodobite cu
pietre scumpe; mai multe inele cu pietre
destul de frumoase străluceau pe
degetele groase şi roşii ale prim-
portărelului Boulard, funcţionar acuzat
de abuz de încredere.
Interlocutorul lui era, am mai spus-
o, Pierre Bourdin, unul dintre agenţii
care fuseseră însărcinaţi cu arestarea lui
Morel, şlefuitorul de pietre preţioase.
Acest ajutor de portărel era de obicei
folosit de Boulard, portărelul lui Petit-
Jean, omul de paie al lui Jacques
Ferrand.
Bourdin mai mic, dar tot atât de
rotofei ca şi Boulard, se străduia să
semene cu şeful său, a cărui măreţie o
admira. Îi plăceau şi lui bijuteriile, purta
– 2682 –
– Eugen Sue –
în ziua aceea un minunat ac de cravată

cu topaz şi un lănţişor de aur şerpuia
apărând şi dispărând între cheutorile
vestei sale.
— Bună ziua, credinciosul meu
Bourdin, eram sigur că n-o să lipseşti de
la apel, spuse pe un ton vesel Boulard.
Avea o voce piţigăiată, în contrast
izbitor cu trupul său masiv şi cu faţa lui
rotundă şi rumenă.
— Să lipsesc de la apel? răspunse
ajutorul. Sunt incapabil de o asemenea
putere, generale.
Aşa i se adresă Bourdin, printr-o
glumă familiară şi totodată respectuoasă
portărelului în subordinele căruia
lucrase.
— Văd cu plăcere că prietenia
rămâne credincioasă şi în ceasurile de
– 2683 –
grea cumpănă, replică Boulard, cu o

veselie cordială; începusem totuşi să mă
neliniştesc, iată că au trecut vreo câteva
zile de când îţi scrisesem, şi Bourdin ia-l
de unde nu-i…
— Inchipuieşte-ţi generale, că e
vorba de o întreagă poveste. Îţi aminteşti
de acel frumos viconte din strada
Chaillot?
— Saint-Rémy?
— Tocmai! Ţi-aminteşti cum şi-a râs
de noi, când am vrut să-l arestam?
— Era un neruşinat…
— Cui o spui! Malicorne şi cu mine
eram ca năuciţi, dacă e cu putinţă aşa
ceva!
— Nu e cu putinţă, dragă Bourdin.
— Din fericire, generale, dar iată
faptele: frumosul viconte a avansat în
– 2684 –
– Eugen Sue –
grad.
— A ajuns conte?
— Nu, din escroc s-a făcut hoţ.
— Haida de!
— Suntem pe urmele lui pentru
nişte diamante pe care le-a şterpelit.
Saint-Rémy, urmărit pentru furt… După
ce-l făcuse pe naivul de tată-său să
creadă că a vrut să-şi zboare creierii, un
agent de poliţie dintre prietenii mei,
ştiind că îl urmăream de mult, m-a
întrebat dacă nu i-aş putea da informaţii,
să-l pun, adică, pe urma acestui coconaş.
Tocmai aflasem, când era să-l arestăm,
că se cuibărise la o fermă de la
Arnouville, la cinci leghe de Paris… Dar
când am ajuns acolo, păsărica îşi luase
zborul!
— De altfel, a doua zi plătise poliţa,
– 2685 –
mulţumită dărniciei unei anumite

cucoane mari, după cum se spune.
— Da, generale… dar totuna mi-era,
cunoşteam cuibul, se mai ascunsese şi
altădată acolo… Putea să se ascundă şi a
doua oară, ceea ce am spus şi amicului
meu, agentul de poliţie. Acesta mi-a
propus să-i dau o mână de ajutor, ca
amator, şi să-l conduc la fermă. Cum n-
aveam nicio treabă, am primit.
— Ei bine! Vicontele?
— De negăsit! După ce ne-am
învârtit în jurul fermei, şi după ce-am
intrat înăuntru, ne-am înapoiat cu
buzele umflate… Aşa că de aia n-am
putut să fiu mai devreme la ordinele
dumitale, generale.
— Eram sigur că ai avut vreo
încurcătură, dragul meu.
– 2686 –
– Eugen Sue –
— Dar, fără indiscreţie, cum dracu

de-ai ajuns aici?
— Nişte canalii, dragul meu… un
grup de canalii, pentru un fleac de
şaizeci de mii de franci, plângându-se că
i-am jefuit, m-au reclamat pentru abuz
de încredere, şi mă silesc să-mi părăsesc
slujba…
— Adevărat, generale? Ah! iată o
nenorocire! cum adică, nu vom mai lucra
împreună?
— Sunt în retragere, bravul meu
Bourdin… Aşa că iată-mă stând cu
mâinile în sân.
— Dar cine sunt oare îndârjiţii ăia?
— Închipuieşte-ţi că cel mai pornit
contra mea e un tâlhar eliberat care-mi
dăduse să încasez o poliţă de şapte sute
de franci mari şi laţi, şi care trebuia
– 2687 –
protestată. Am făcut acţiunea de

urmărire, am fost plătit, am încasat banii
şi, deoarece în urma unor operaţii care
nu mi-au reuşit, i-am mâncat, toată
hoarda asta de canalii atâta a trăncănit,
încât s-a lansat un mandat de arestare
contra mea, aşa că uite-mă aici, nici mai
mult nici mai puţin aidoma oricărui
răufăcător…
— Dar asta e foarte plictisitor,
generale, tocmai dumneata!
— Doamne, ai dreptate, dar ce e mai
ciudat e că individul eliberat mi-a scris
acum câteva zile că aceşti bani, fiind
singura lui rezervă pentru zile negre, şi
cum asemenea zile negre au sosit (nu
ştiu ce înţelege el prin asta), rămân
răspunzător de crimele ce le-ar putea
comite ca să iasă din mizerie.
– 2688 –
– Eugen Sue –
— E încântător, pe cinstea mea!

— Nu-i aşa? nimic mai comod…
Caraghiosul e în stare să invoce situaţia
asta ca să se dezvinovăţească… Noroc că
legea nu recunoaşte asemenea
complicităţi.
— La urma urmei nu eşti acuzat
decât de abuz de încredere, nu-i aşa,
generale?
— Desigur! Dar nu cumva mă
socoteşti hoţ, maestre Bourdin?
— Ah! vai de mine, generale! Voiam
să spun că nu e nimic grav în toată
afacerea asta, şi că nu trebuie să te
sinchiseşti.
— Îţi par eu disperat, dragul meu?
— Deloc, niciodată nu ai arătat mai
bine. De fapt, dacă vei fi condamnat, o să
iei două, trei luni de închisoare şi
– 2689 –
douăzeci şi cinci de franci amendă.

Cunosc eu codul penal.
— Şi aceste două sau trei luni de
închisoare… voi obţine, sunt sigur, să le
execut, în condiţii bune, într-un
sanatoriu. Am un deputat care mă
sprijină.
— Oh! atunci afacerea e sigură.
— Iată, Bourdin, nu mă pot opri să
nu râd; proştii care m-au băgat aici, n-o
să-mi poată face nimic, n-o să vadă o
centimă din banii lor. Mă silesc să-mi
vând slujba, mi-e egal, pot susţine că o
datoresc predecesorului meu, cum spui.
Vezi dar că tot gogomanii ăştia vor fi de
râsul tuturor.
— Cam asta e şi impresia mea,
generale; cu atât mai rău pentru ei.
— Ei bine, dragul meu, să revenim
– 2690 –
– Eugen Sue –
la motivul care m-a determinat să te rog

să vii: e vorba de o însărcinare delicată, e
o femeie la mijloc, adăugă cu înfumurare
Boulard.
— Ah! generale, craiule, aici te
recunosc! Despre ce e vorba? Bizuie-te
pe mine.
— Mă interesez îndeosebi de o
tânără actriţă de la Folies-Dramatiques;
îi achit chiria şi în schimb şi ea se achită
faţă de mine, cel puţin aşa cred, fiindcă,
dragul meu, ştii doar că adeseori
absenţii sunt păgubiţi. Or, aş ţine cu atât
mai mult să ştiu dacă sunt păcălit,
întrucât Alexandrine (o cheamă
Alexandrine) mi-a cerut nişte bani. N-
am fost niciodată zgârcit cu femeile, dar
ascultă-mă, nu-mi place să fiu tras pe
sfoară. Aşa că, înainte de a o face pe
– 2691 –
darnicul cu această scumpă prietenă, aş

vrea să ştiu dacă prin fidelitatea ei
merită să mă ocup de ea. Ştiu că nu e
nimic mai demodat ca fidelitatea, dar
aici e vorba de o slăbiciune a mea. Îmi
vei face deci un serviciu de prieten,
scumpul meu coleg, dacă o vei putea
supraveghea timp de câteva zile şi mă
vei pune în situaţia de a şti cum stau, fie
făcând-o pe portăreasa Alexandrinei să
trăncănească, fie…
— Destul, generale, răspunse
Bourdin întrerupându-şi şeful, ceea ce-
mi ceri nu e mai greu decât de a
supraveghea, iscodi şi descoperi un
debitor. Las’ pe mine, voi şti dacă
domnişoara Alexandrine îţi pune
coarne, ceea ce nu mi se pare probabil,
pentru că, fără a te linguşi, generale, eşti
– 2692 –
– Eugen Sue –
un om prea atrăgător şi prea darnic ca să

nu fii adorat.
— Oi fi eu frumos, dar dacă nu-s de
faţă, dragul meu, n-am nicio putere, mă
bizui deci pe dumneata ca să aflu
adevărul.
— O să-l afli, îmi iau eu
răspunderea.
— Ah! dragă prietene, cum să-ţi arăt
recunoştinţa mea?
— Lasă asta, generale!
— E de la sine înţeles, dragă
Bourdin, că în această împrejurare
onorariul dumitale va fi acelaşi ca
pentru o arestare.
— Generale, nu primesc aşa ceva;
cât timp am fost în subordinele dumitale
nu m-ai lăsat oare să jupoi debitorii până
la sânge, să dublez, să triplez cheltuielile
– 2693 –
de arestare a căror plată o urmăreai cu

atâta stăruinţă ca şi cum ţi-ar fi fost
datorată dumitale?
— Dar, dragul meu coleg, asta e cu
totul altceva şi, la rândul meu, nu pot
îngădui…
— Generale, aş socoti că mă umileşti
dacă nu m-ai lăsa să-ţi procur aceste
informaţii cu privire la domnişoara
Alexandrine, ca o slabă dovadă a
recunoştinţei mele.
— Perfect, nu mă voi lua la întrecere
în generozitate cu dumneata; de altfel,
devotamentul ce-mi arăţi îmi va fi o
duioasa recompensă pentru indulgenţa
pe care totdeauna am sădit-o în relaţiile
noastre profesionale.
— Aşa o interpretez şi eu, generale,
dar nu ţi-aş mai putea face şi alt
– 2694 –
– Eugen Sue –
serviciu? Trebuie să stai tare prost aici,

dumneata care ţineai atât de mult la
confort. Sper că eşti într-o celula
separată?
— Desigur, şi am sosit la timp,
deoarece am pus mâna pe ultima cameră
liberă, celelalte fiind cuprinse în
reparaţiile care se fac în închisoare. M-
am instalat cum am putut mai comod în
celulă, şi nu stau prea rău, am o sobă,
mi-am adus un fotoliu, mănânc bine de
trei ori pe zi, îmi fac digestia, mă plimb
şi dorm admirabil. În afară de grijile ce
mi le face Alexandrine, vezi că n-am de
ce să fiu compătimit.
— Dar pentru dumneata, care eşti
atât de pofticios, generale,
aprovizionarea în închisoare e foarte
săracă.
– 2695 –
— Dar băcanul de pe strada mea n-a

fost creat pentru mine? Am cont deschis
la el şi, la fiecare două zile, îmi trimite o
coşniţă bine garnisita; dar fiindcă veni
vorba şi fiindcă ţii să mă serveşti, roag-o
pe negustoreasa micuţă şi drăguţa
doamnă Michonneau, care în treacăt fie
zis, nu e prea mofturoasă…
— Ah! craidonule, nemaipomenit
craidon eşti, generale!
— Nu, iubitul meu coleg, nu te
gândi la rău, replică Boulard cu nuanţă
de îngâmfare, sunt numai un bun client
şi un bun vecin. Deci roag-o pe scumpa
doamnă Michonneau să pună în coşul
de mâine nişte ton marinat, acum e
sezonul…
— Foarte bună idee!…
— Şi, afara de asta, doamna
– 2696 –
– Eugen Sue –
Michonneau să-mi trimită un coş cu

nişte vin de Bourgogne, şampanie şi
Bordeaux, la fel cu celălalt, ea ştie ce
înseamnă asta, şi să adauge şi două sticle
din vechiul ei coniac „1817“, precum şi o
livră de cafea mocca pură, prăjită şi
măcinată proaspăt.
— O să notez data băuturii ca să nu
uit nimic, răspunse Bourdin, scoţându-şi
carnetul din buzunar.
— Pentru că notezi, dragă prietene,
ai bunătatea şi cere să-mi aducă de acasă
pilota.
— Totul va fi executat întocmai,
generale, fii pe pace; iată-mă liniştit în ce
priveşte hrana dumitale. Dar plimbările
le faci alandala, laolaltă cu tâlharii ăştia
de deţinuţi?
— Da, şi e chiar foarte amuzant;
– 2697 –
cobor după dejun, mă duc, când într-o

curte, când într-alta şi, cum spun, mă
dau pe brazdă. Te asigur că, în fond, par
oameni cumsecade, unii sunt foarte
simpatici. Cei mai fioroşi se adună în
ceea ce ei numesc „groapa cu lei“. Ah,
dragul meu coleg, ce indivizi buni de
spânzurătoare! E între ei unul numit
Scheletul; n-am văzut niciodată ceva
asemănător.
— Ciudat nume!
— E atât de slab, sau mai bine zis
atât de descărnat, încât e înfricoşător la
vedere; pe lângă asta mai este şi şeful
dormitorului. E desigur cel mai mare
scelerat, cum a ieşit din ocnă iar a furat
şi iar a asasinat; dar ultima lui crimă e
atât de înspăimântătoare, încât să ştii că
va fi condamnat la moarte fără drept de
– 2698 –
– Eugen Sue –
apel, dar lui nici nu-i pasă.

— Ce bandit!
— Toţi deţinuţii îl admiră şi tremură
în faţa lui. M-am împrietenit numaidecât
cu el, dându-i ţigări, aşa că ţine la mine
şi mă învaţă argo-ul. Fac progrese.
— Ah! Ah! Bună glumă! generalul
meu învaţă argo-ul!
— Te asigur că mor de râs; băieţii
ăştia mă iubesc, unii mă tutuiesc chiar…
Eu nu sunt mândru, ca un domnişor,
unul Germain, un coate-goale care n-are
nici cu ce plăti ca să stea în celulă izolată,
şi caro o face faţă de ei, pe dezgustatul,
pe marele senior.
— Dar ar trebui să fie încântat să
găsească un om de treabă ca dumneata
cu oare să stea de vorbă, dacă e
dezgustat de ceilalţi.
– 2699 –
— Da de unde! nu pare să-şi fi dat

seama cine sunt, şi chiar dacă ar fi făcut-
o, m-aş fi ferit să răspund la avansurile
lui. E calul de bătaie al închisorii… I-au
pus gând rău şi, mai curând sau mai
târziu, o s-o păţească; dar n-am niciun
chef să am şi eu parte de duşmănia cu
care e privit.
— Ai foarte mare dreptate.
— Asta mi-ar strica repaosul,
deoarece plimbarea cu deţinuţii e pentru
mine o adevărată distracţie… Numai că
tâlharii ăştia nu au o părere prea bună
despre mine, din punct de vedere moral,
bineînţeles… Pricepi, detenţia mea se
datoreşte unui simplu abuz de
încredere… E floare la ureche pentru
nişte golani ca ăştia… Aşa că mă privesc
de sus, eu neînsemnând nimic pentru ei.
– 2700 –
– Eugen Sue –
— Într-adevăr, pe lângă aceşti aşi ai

crimei, dumneata eşti...
— Un mieluşel al Domnului, dragă
Bourdin… Apropo, fiindcă eşti atât de
îndatoritor, nu uita de comisioanele
mele.
— Fii liniştit, generale: 1.
Domnişoara Alexandrine 2. Peştele şi
coşul cu vinuri. 3. Vechiul coniac „1817“,
cafeaua râşnită şi pilota… Mai doreşti
ceva?
— Ah! da, era să uit… Ştii unde stă
Badinot?
— Omul de afaceri? Da!
— Ei bine! fii bun şi spune-i că mă
bizui pe gentileţea lui ca să-mi găsească
un avocat bun pentru procesul meu şi că
nu mă uit la o hârtie de o mie de franci.
— O să-l văd pe domnul Badinot, fii
– 2701 –
liniştit, generate, chiar în astă-seară,

toate comisioanele vor fi făcute şi mâine
o să primeşti ceea ce-mi ceri. Pe curând
şi mult curaj, generale.
— La revedere, dragul meu coleg!
Şi deţinutul ieşi din vorbitor pe o
uşă, vizitatorul pe alta.
Capitolul 4
FRANÇOIS GERMAIN
Trăsăturile lui Germain nu erau prea

armonioase, dar rar puteai întâlni o
figură atât de interesantă; ţinuta îi era
distinsă, talia zveltă, hainele simple, dar
curate (un pantalon cenuşiu şi o
redingotă neagră închisă până la gât), nu
avea nimic din neglijenţa sordidă în voia
căreia se lăsau de obicei deţinuţii.
– 2702 –
– Eugen Sue –
Părul lui cafeniu, vălurit, pe care îl

purta lung, şi cu cărare într-o parte,
după moda timpului, îi încadra faţa
palidă şi abătută; ochii-i de un albastru
frumos mărturiseau sinceritatea şi
bunătatea; surâsul, blând şi trist exprima
bunăvoinţa şi o melancolie firească,
pentru că, deşi foarte tânăr, acest
nenorocit fusese crud încercat.
Cu un cuvânt, nimic mai înduioşător
decât acest obraz de suferindă,
afectuoasă şi resemnată, precum nimic
mai cinstit şi mai leal decât sufletul
acestui tânăr.
Germain roşi uşor când zări prin
grilajul vorbitorului faţa tânără şi
fermecătoare a Rigolettei.
Aceasta voia, ca de obicei, să pară
bine dispusă, ca să-l îmbărbăteze şi să-şi
– 2703 –
înveselească puţin protejatul; dar biata

copilă îşi ascundea cu greu durerea şi
emoţia ce le resimţea de îndată ce intra
în închisoare.
Şezând pe o bancă, de cealaltă parte
a grilajului, ţinea pe genunchi coşul ei de
paie.
Bătrânul gardian, în loc să rămână
pe coridor, se aşeză lângă o sobă, la
capătul sălii şi, după câteva clipe,
adormi.
Germain şi Rigolette putură deci
vorbi nestingheriţi.
— Ia să vedem, domnule Germain,
spuse fata apropiindu-şi cât mai mult de
grilaj obrazul drăguţ, ca să-şi dea mai
bine seama cum arată prietenul ei; să
vedem dacă o să fiu mulţumită de
înfăţişarea dumitale… E mai puţin
– 2704 –
– Eugen Sue –
tristă?… Hm!... Hm!… aşa şi-aşa… Ia

seama, o să mă supăr…
— Ce bună eşti că ai venit din nou!
— Nu vrei deloc să-ţi descreţeşti
fruntea? Doamne! înţeleg foarte bine că
apropierea de aceşti oameni ticăloşi te
îngrozeşte, dar ăsta nu e un motiv ca să
stârneşti duşmănii inutile.
— Te asigur că, pentru a-ţi urma
sfatul, am încercat de mai multe ori să
stau de vorbă cu unii dintre ei care îmi
păreau mai puţin îngrozitori, dar dacă ai
cunoaşte felul lor de a se exprima! Ce
oameni sunt…
— Vai! e adevărat, trebuie să, fie
ceva insuportabil…
— Ceea ce e mai interesant,
domnişoară, e faptul că încep să mă
deprind cu limbajul lor cumplit pe care,
– 2705 –
fără voia mea, îl aud toată ziua; da,

acum ascult, cu o tristă apatie, orori care,
în primele zile, mă umpleau de
indignare; aşa că, iată, încep să mă
îndoiesc de mine însumi, încheie el cu
amărăciune.
— Oh! domnule Germain, ce tot
spui?
— În aceste triste lăcaşuri, mintea
începe să se deprindă cu gânduri
ucigaşe, după cum urechea noastră se
obişnuieşte cu expresiile ordinare care se
aud mereu în jurul nostru. Doamne!
Doamne! Înţeleg acum că poţi intra aici
curat, deşi învinuit, şi că poţi ieşi
pervertit…
— Te rog, nu mai vorbi astfel, că mă
necăjeşti şi mai mult…
— Pentru a nu-ţi ascunde nimic… Ei
– 2706 –
– Eugen Sue –
bine, ţi-o mărturisesc cu groază, nu mă

mai recunosc, degeaba îi dispreţuiesc,
degeaba fug de aceşti mizerabili;
prezenţa lor, contactul cu ei, au o mare
înrâurire asupra mea… S-ar zice că au
nefasta putere de a otrăvi atmosfera pe
care o respir, îmi pare că ticăloşia începe
să mă pătrundă prin toţi porii… Dacă aş
fi achitat de greşeala ce am săvârşit-o, în
faţa oamenilor cinstiţi şi în raporturile cu
ei, aş fi cuprins de sfială şi de ruşine. Nu
am ajuns până acolo încât să mă
complac în mijlocul deţinuţilor, dar am
început să mă tem de ziua când mă voi
regăsi în mijlocul oamenilor onorabili…
Şi asta fiindcă am conştiinţa slăbiciunii
mele.
— Slăbiciunii dumitale?
— A laşităţii mele…
– 2707 –
— A laşităţii dumitale? Dar ce păreri

nedrepte ai despre dumneata! Doamne,
Dumnezeule!
— Oare nu înseamnă să fii laş şi
vinovat dacă faci compromisuri cu
îndatoririle tale, cu cinstea ta? Şi eu asta
am făcut!
— Dumneata, dumneata!
— Eu. Intrând aici… nu mi-am făcut
iluzii despre gravitatea greşelii mele…
oricât de scuzabilă ar fi fost, poate. Ei
bine! acum mi se pare mai mică, auzind
pe aceşti hoţi şi ucigaşi vorbind, cu un
cinism şi cu o mândrie fioroasă, de
crimele lor: mă surprind câteodată
admirând sfruntata lor nepăsare, şi
încep să-mi bat joc de remuşcările care
mă frământau pentru un delict atât de
neînsemnat… faţă de fărădelegile lor…
– 2708 –
– Eugen Sue –
— Dar ai dreptate! fapta dumitale,

departe de a fi vinovată, a fost mai mult
generoasă: erai sigur că a doua zi
dimineaţa vei putea să pui la loc banii pe
care îi luaseşi numai pentru câteva ore,
ca să scapi o familie întreagă de la ruină
şi poate de la moarte.
— N-are importanţă; în fata legii, în
ochii oamenilor cinstiţi e un furt. În loc
de a putea spune ca altădată: sunt tot
atât de cinstit ca cel mai cinstit dintre
oameni, mă voi consola spunând: sunt
cel mai puţin vinovat dintre mizerabilii
printre care sunt sortit, să trăiesc, poate
pentru totdeauna.
— Totdeauna? Dar odată ieşit de
aici?
— Ei! Degeaba! Voi fi poate, achitat,
dar oamenii de aici mă cunosc: la ieşirea
– 2709 –
lor din închisoare, dacă mă întâlnesc

undeva, îmi vor vorbi cum se vorbeşte
vechiului lor coleg de puşcărie. Ah! e
groaznic… groaznic! strigă prizonierul
izbucnind în suspine atât de sfâşietoare
încât Rigolette, adânc îndurerată, nu-şi
putu reţine lacrimile.
Deşi convinsă că prietenul ei nu
pierduse încă nimic din puritatea cinstei,
fata se temea totuşi ca Germain, cu toata
firea lui minunată, să nu rămână cândva
nepăsător faţă de ceea ce astăzi îl chinuia
cu atâta cruzime.
Capitolul 5
RIGOLETTE
…Oricât ai fi de sigur de fericirea de

care
– 2710 –
– Eugen Sue –
te bucuri, eşti câteodată îndemnat să

doreşti
nenorociri şi întâmplări imposibile,
ca să te
poţi uita cu recunoştinţă şi veneraţie
la
nobila măreţie a unor anumite
devotamente.
(Wolfgang, Duhul sfânt, cartea 10)
Rigolette, ştergându-şi lacrimile şi

adresându-se lui Germain care-şi lipise
fruntea de grilaj, îi spuse cu o intonaţie
caldă, gravă şi aproape solemnă, pe care
el nu i-o cunoscuse până atunci:
— Ascultă-mă, Germain, mă exprim
poate prost, nu vorbesc atât de bine ca
dumneata, dar ceea ce am să-ti spun, e
adevărat şi sincer. În primul rând,
– 2711 –
greşeşti când te plângi că eşti singur şi

părăsit…
— Oh! să nu crezi că pot uita
vreodată ceea ce din milă ai făcut pentru
mine!…
— Trebuie să-ţi spun că nu din milă
este ceea ce simt pentru dumneata… O
să te lămuresc cum m-oi pricepe mai
bine. Când eram vecini, te iubeam ca pe
un frate bun, ca pe un prieten drag, îmi
făceai unele servicii, împărtăşeai cu mine
clipele plăcute ale duminicii, căutam să
fiu cât mai veselă, cât mai drăguţă ca să-
ţi arăt mulţumirea mea… eram chit…
— Chit! Oh, nu… eu…
— Lasă-mă să vorbesc la rândul
meu… Când ai fost silit să părăseşti casa
în care locuiam, plecarea dumitale mi-a
căşunat mai multe păreri de rău decât
– 2712 –
– Eugen Sue –
plecarea altor vecini.

— Se poate să fie adevărat!
— Da, fiindcă ceilalţi erau oameni
care nu se sinchiseau de nimic, şi cărora
desigur că le lipseau mai puţin decât
dumitale; apoi nu se resemnau să-mi fie
camarazi decât după ce le repetam de o
sută de ori că nu-mi vor fi niciodată
altceva… Pe când dumneata, ai ghicit
numaidecât ce urma să fim unul pentru
altul. Cu toate astea, stăteai cu mine tot
timpul dumitale liber, m-ai învăţat să
scriu, mi-ai dat sfaturi bune, mi-ai fost
cel mai devotat dintre prieteni şi
singurul care nu mi-a cerut nimic în
schimb… Dar asta nu e tot: plecând din
casă, mi-ai dat o dovadă de mare
încredere, mi-ai încredinţat o taină
deosebit de însemnată, şi asta m-a făcut
– 2713 –
să mă simt foarte mândră… De

asemenea, de când ne-am despărţit,
amintirea dumitale mi-a fost mult mai
vie decât cea pe care mi-au lăsat-o alţi
vecini… Ceea ce-ţi spun acum e
adevărat… ştii că nu mint niciodată…
— E cu putinţă? Să fi făcut
dumneata această deosebire între mine
şi… ceilalţi?
— Sigur că am făcut-o!
— Îţi mulţumesc din inimă, e o
alinare pentru mine să aflu că dintre
prietenii dumitale, eu eram cel preferat.
— Iată cum stăteau lucrurile când au
dat nenorocirile peste dumneata. Atunci
am primit acea tristă scrisoare în care
îmi descriai ceea ce numeşti dumneata o
greşeală… greşeală pe care o socot, eu
care nu sunt savantă, drept o faptă
– 2714 –
– Eugen Sue –
frumoasă şi bună; tot atunci mi-ai cerut

să mă duc la dumneata acasă, să caut
nişte hârtii, din care am aflat că m-ai
iubit întotdeauna fără să îndrăzneşti să
mi-o spui. Tot în ele am citit – şi
Rigolette nu-şi putu opri lacrimile – că,
gândindu-te la viitorul meu, pe care o
boală sau lipsa de lucru l-ar putea
întuneca, mă făceai moştenitoarea
dumitale în cazul unei morţi violente, de
care aveai motive să te temi… şi că-mi
lăsai puţinul ce agonisiseşi prin muncă şi
economie…
— Da, căci dacă, fiind în viaţă, te-ai
fi pomenit fără lucru sau bolnavă, te-ai fi
adresat mai curând mie, decât oricărui
altcuiva, nu-i aşa? M-am gândit bine,
spune! spune!… Nu m-am înşelat, nu-i
aşa?
– 2715 –
— Dar e foarte simplu, cui m-aş fi

putut adresa?
— Oh! iată, iată cuvinte care fac
bine, care te răsplătesc de multe dureri!
— Nu pot să-ţi redau ce am simţit
citind acest testament în care fiecare
rând conţinea o amintire pentru mine
sau un gând pentru viitorul meu; şi
totuşi urma să nu cunosc aceste dovezi
ale afecţiunii dumitale, decât când n-ai
mai fi fost…! Iată, ce vrei! faţă de o
asemenea generozitate, să te mai miri că
dragostea izbucneşte dintr-o dată!… deşi
e foarte firesc să fie aşa, ce zici, domnule
Germain?
Fata pronunţase aceste ultime
cuvinte cu o nevinovăţie atât de duioasă
şi de sinceră, fixându-şi ochii ei mari,
negri, în cei ai lui Germain, încât acesta
– 2716 –
– Eugen Sue –
nu prea înţelesese dintru început; nu-i

venea să creadă că era iubit de Rigolette.
Totuşi aceste cuvinte erau atât de
grăitoare, încât ecoul lor avu un răsunet
până-n străfundul sufletului său; roşi şi
păli, rând pe rând, apoi exclamă:
— Ce spui? Mi-e teamă… oh!
Doamne… mă înşel poate…
— Îţi spun că din clipa în care te-am
văzut atât de bun cu mine, când te-am
văzut atât de nenorocit, te-am iubit
altfel, nu ca pe un camarad.
— Mă iubeşti! Mă iubeşti!
— A trebuit să ţi-o spun eu, dacă nu
mi-ai spus-o dumneata.
— Să fie oare cu putinţă?
— Cred că n-am greşit spunându-ţi-
o de două ori ca să te fac să înţelegi. Fie
şi aşa! Domnul nu se mulţumeşte cu
– 2717 –
vorbe cu subînţeles, mă sileşte să-i

mărturisesc lucrurile astea. E poate rău,
dar pentru că numai dumneata mă poţi
certa de îndrăzneala mea, mă tem mai
puţin; şi apoi, urmă Rigolette pe un ton
mai serios, stăpânită de o dulce emoţie,
adineauri mi-ai părut atât de împovărat,
atât de nenorocit, încât nu m-am mai
putut stăpâni; am avut lipsa de modestie
să cred că această declaraţie a mea,
sinceră şi rostită din adâncul inimii, te
va face să nu mai fi atât de disperat. Mi-
am spus: până acum n-am avut noroc în
stăruinţele mele de a-l distra sau de a-l
consola; bunătăţile care i le aduceam îi
tăiau pofta de mâncare, veselia mea îl
făcea să plângă, acum cel puţin… ah!
Dumnezeule! Ce ai? strigă Rigolette
văzându-l pe Germain că-şi ascunde faţa
– 2718 –
– Eugen Sue –
în palme. Poftim, asta nu e, o cruzime?

Orice aş face, orice aş zice… rămâi la fel
de nenorocit; o fi răutate, egoism!… s-ar
zice că numai dumneata suferi de
amărăciunile care te apasă…
— Vai! cât sunt de nenorocit!
exclamă Germain cu disperare. Mă
iubeşti, când nu mai sunt demn de
dumneata!
— Nu mai eşti demn de mine? Dar
ceea ce spui n-are nici un sens. Ca şi cum
aş fi spus eu odinioară că nu eram
demnă de prietenia dumitale fiindcă
fusesem la puşcărie… pentru că, la urma
urmei, şi eu am fost închisă, dar asta nu
mă împiedică să fiu o fată cinstită.
— Dar ai fost în închisoare pentru că
erai o biată copilă părăsită, pe când eu,
Doamne, – ce deosebire!
– 2719 –
— Cât priveşte închisoarea, nu ne

putem dojeni unul pe altul… Mai
degrabă mă socotesc o ambiţioasă…
fiindcă în situaţia mea, n-ar trebui să mă
gândesc decât la o căsătorie cu un
muncilor. Sunt un copil găsit… nu am
nimic decât o odăiţă şi optimismul
meu… totuşi îţi propun cu toată
îndrăzneala să mă iei de nevastă.
— Vai! Odinioară asta ar fi fost
visul, fericirea vieţii mele! dar azi, când
mă aflu sub povara unei acuzaţii
infamante, ar însemna să abuzez de
admirabila dumitale bunătate, de mila
care poate că te-a îndemnat! Nu, nu!
— Dar, Doamne, Dumnezeule!
izbucni Rigolette pierzându-şi calmul, îţi
spun că nu e milă, e dragoste! Nu mă
gândesc decât la dumneata!… Nu mai
– 2720 –
– Eugen Sue –
dorm, nu mai mănânc, chipul dumitale

trist şi blând mă urmăreşte peste tot.
Milă se cheamă asta? Acum când, îmi
vorbeşti, vocea, privirea dumitale îmi
merg la inimă.
— Hotărât, mi se pare că visez,
auzindu-te vorbind astfel.
— Dar eu! N-aş fi crezut niciodată că
voi îndrăzni să-ţi spun toate astea, dar
deznădejdea dumitale m-a silit s-o fac!
Ei bine, domnule, acum când ştii că te
iubesc ca pe un prieten, ca pe un amant,
ca pe soţul meu, vei mai spune că asta e
milă?
Reticenţele lui Germain căzură
pentru o clipă în faţa acestei mărturisiri,
atât de candidă şi de cutezătoare în
acelaşi timp. O bucurie nesperată îl
cuprinse şi-l făcu să uite o clipă
– 2721 –
dureroasele lui gânduri.

— Mă iubeşti! exclamă el. Acum, te
cred, glasul, privirea dumitale, totul îmi
spune asta! Nu vreau să mă întreb cum
de am meritat această fericire, mă dărui
ei orbeşte. Viaţa mea, întreaga mea viaţă,
nu-mi va fi de ajuns ca să te
răsplătească! Ah! am suferit destul până
acum, dar clipa asta şterge totul!
— În sfârşit, iată-te mai fericit! Oh!
eram sigură că voi reuşi! exclamă
Rigolette cu elanul unei imense bucurii.
— Şi asta în mijlocul grozăviilor
unei închisori, când totul mă apasă, o
asemenea fericire…
Germain nu putu continua.
Acest gând îl readuse la realitate:
îndoielile lui, o clipă uitate, reveniră cu
mai multă cruzime, aşa că el reluă cu
– 2722 –
– Eugen Sue –
disperare:
— Dar sunt un deţinut. Sunt învinuit
de furt. Voi fi osândit, dezonorat poate!
Putea-voi primi acest preţios sacrificiu
din partea dumitale, putea-voi profita de
atâta mărinimie şi dăruire?! Oh! nu! nu!
nu sunt atât de ticălos ca să pot face asta!
— Ce tot spui?
— Pot fi condamnat la ani de
închisoare.
— Ei şi! răspunse Rigolette cu calm
şi pe un ton de om hotărât să învingă.
Unei fete cinstite nu i se va putea refuza
căsătoria în capela închisorii.
— Dar pot fi încarcerat în afara
Parisului.
— Devreme ce voi fi soţia dumitale,
te voi urma: mă voi muta în oraşul în
care vei fi, voi găsi de lucru şi voi veni să
– 2723 –
te văd în fiecare zi.

— Dar voi fi compromis în ochii
tuturor.
— Mă iubeşti mai mult decât orice
pe lume, nu-i aşa?
— Mă mai întrebi?
— Atunci, ce-ţi pasă? Departe de a te
socoti compromis, te voi privi ca pe un
martir al propriei dumitale generozităţi.
— Dar lumea te va învinui, te va
condamna, va bârfi pe seama alegerii
făcute…
— Lumea! Ce înseamnă lumea faţă
de ceea ce eşti dumneata pentru mine şi
eu pentru dumneata? S-o lăsăm, deci, să
vorbească...
— În sfârşit, ieşind din închisoare,
viaţa mea va fi grea, mizerabilă; respins
peste tot, poate că nici nu voi găsi de
– 2724 –
– Eugen Sue –
lucru!… şi apoi, un gând cumplit mă

chinuie: dacă această corupere de care
mă tem, ar pune, fără voia mea,
stăpânire pe mine, ce viitor cumplit te
aşteaptă!
— Nu vei fi corupt, nu, deoarece
acum, când ştii că te iubesc, acest gând
îţi va da puterea să rezişti pildelor rele…
vei ţine seamă că, chiar dacă toată lumea
te-ar respinge când vei ieşi din
închisoare, soţia te va primi cu dragoste
şi recunoştinţă, convinsă că ai rămas un
om cinstit. Acest fel de a vorbi te miră,
nu-i aşa? mă miră şi pe mine. Nu ştiu de
unde-mi vin cuvintele, desigur că din
adâncul sufletului şi asta trebuie să te
convingă, dar dacă dispreţuieşti ceea ce
ţi se oferă din toată inima… dacă nu
primeşti afecţiunea unei biete fete care
– 2725 –
nu…
— Ei bine! o întrerupse Germain cu
o izbucnire pasionată, primesc, da, îmi
dau seama că e o laşitate să respingi
uneori anume sacrificii, chiar dacă
trebuie să recunoşti că nu le meriţi…
Primesc, fată iubită şi curajoasă!
— Adevărat? Adevărat?
— Ţi-o jur…
— Ah! Germain, cât sunt de fericită!
Dacă te-am ajutat cu ceva, mă răsplăteşti
pe deplin!
În aceeaşi clipă gardianul făcu o
mişcare; se trezi.
— Repede! şopti Rigolette cu un
surâs plin de gingăşie şi de pudică
afecţiune. Repede, soţiorul meu drag dă-
mi un sărut dulce pe frunte, printre
zăbrele… va fi legământul nostru de
– 2726 –
– Eugen Sue –
logodnă.
Şi fata, roşindu-se, îşi apăsă fruntea
de grilajul de fier.
Germain, foarte mişcat, atinse
printre gratii, cu buzele, această frunte
pură şi albă.
O lacrimă a deţinutului i se rostogoli
pe obraz ca o perlă topită.
Emoţionant botez al acestui amor
cast, duios şi fermecător!
— Oh! oh! e ora trei! zise gardianul,
ridicându-se; şi vizitatorii ar fi trebuit să
plece de la două. Hai, scumpă
domnişoară, se adresă el Rigolettei, îmi
pare rău, dar trebuie să pleci.
— Oh! mulţumesc, mulţumesc,
domnule, că ne-ai lăsat să vorbim
singuri. L-am îmbărbătat pe Germain,
mi-a făgăduit că nu-şi va mai arăta
– 2727 –
tristeţea şi nu va mai trebui să se teamă

de înrăiţii lui camarazi. Nu e aşa, dragul
meu?
— Fii pe pace, răspunse Germain
surâzând, pe viitor voi fi cel mai vesel
om din închisoare.
— Perfect, atunci ei nu te vor mai
lua în seamă, spuse gardianul.
— Iată, i-am adus lui Germain un
fular, zise Rigolette, trebuie să-l depun la
grefă?
— Aşa e regula, dar la urma urmei,
fiindcă tot sunt în afară de regulament, o
concesie mică în plus… Haide, să fie
ziua pe de-a întregul bună, dă-i-l repede!
Şi gardianul deschise uşa
coridorului.
— Acest om de treabă are perfectă
dreptate, ziua bună va fi astfel completă,
– 2728 –
– Eugen Sue –
spuse Germain primind fularul din

mâinile Rigolettei, pe care le strânse
afectuos. Adio şi pe curând. Acum nu
mă mai sfiesc să-ţi cer să vii să mă vezi
cât de des posibil.
— Nici eu ca să ţi-o făgăduiesc.
Adio, dragă Germain.
— Adio, draga, buna mea prietenă.
— Şi vezi să porţi fularul meu,
fereşte-te de frig, e atâta umezeală aici!
— Ce şal frumos! când mă gândesc
că l-ai lucrat special pentru mine! Oh! n-
o să mă despart de el, exclamă Germain
ducându-l la buze.
— Ei, acuma sper că o să ai poftă de
mâncare. Vrei să-ţi pregătesc nişte
bunătăţi?
— Desigur, şi de data asta le voi
onora.
– 2729 –
— Atunci, fii liniştit, mâncăciosule…

şi să-mi spui dacă ţi-au plăcut. Hai, încă
o dată, la revedere. Mulţumesc,
domnule gardian; azi plec de aici foarte
fericită, foarte liniştită. La revedere,
Germain.
— La revedere, mica mea soţie… Pe
curând!
— Pentru totdeauna!
Câteva clipe mai târziu, Rigolette, cu
cizmuliţele şi umbrela, ieşea din
închisoare mai voioasă decât venise.
În timpul convorbirii dintre
Germain şi Rigolette, se petreceau alte
scene într-una din curţile închisorii,
unde îl vom conduce acum pe cititor.
– 2730 –
– Eugen Sue –
Capitolul 6
GROAPA CU LEI
Dacă aspectul exterior al unei vaste

case de detenţie, clădită după toate
regulile confortului şi salubrităţii pe care
le impunea umanitatea, nu oferă privirii
nimic sinistru, după cum am mai spus,
în schimb înfăţişarea prizonierilor face o
impresie opusă.
Te cuprinde tristeţea şi mila când te
afli în mijlocul unei adunături de femei
deţinute. Gândindu-te la aceste
nenorocite constaţi că ele sunt mai
totdeauna împinse la rău, nu atât de
propria lor voinţă, cât mai ales sub
influenţa nefastă a primului bărbat care
le-a sedus.
Şi chiar femeile cele mai stricate,
– 2731 –
păstrează în fundul sufletului două

strune sfinte, pe care zguduirile unor
patimi, oricât de josnice, nu reuşesc să le
distrugă cu totul: dragostea şi
maternitatea.
Pomenind de dragoste şi
maternitate, vrem să spunem că la aceste
fiinţe mizerabile, unele sentimente
curate şi duioase, pot încă licări din când
în când, prin bezna unei iremediabile
corupţii. Cât despre bărbaţi, lucrurile
stau cu totul altfel…
Ca să ne dăm seama de prima
repulsie ce ţi-o insuflă priveliştea acestor
degradaţi, cititorul să ne urmeze în
„Groapa cu lei“.
Una din curţile închisorii „La Force“
căpătase această denumire. Acolo
circulau de obicei, în grup compact,
– 2732 –
– Eugen Sue –
infractorii cei mai primejdioşi prin

antecedentele lor, prin ferocitatea
faptelor sau prin gravitatea învinuirilor
care apăsau asupra capului lor.
Totuşi, li se adăugaseră şi alţi
deţinuţi pe timp limitat din cauza
lucrărilor urgente întreprinse într-una
din clădirile închisorii. Aceştia erau
oameni aproape inofensivi în comparaţie
cu clienţii obişnuiţi ai „Gropii cu lei“.
Cerul înnorat, cenuşiu şi apăsător,
arunca o lumină posomorâtă asupra
scenei pe care o vom descrie. Ea se
petrecea în mijlocul unei curţi, un pătrat
destul de mare, înconjurat de ziduri
înalte, albe ornamentate din loc în loc de
câteva ferestre cu gratii.
Alţii, preferând mişcarea în locul
repaosului, se plimbau prin curte,
– 2733 –
păşind în rânduri strânse, patru sau

cinci, ţinându-se de braţ.
La capătul acestei curţi se vedea o
uşă îngustă cu ferestruică; la celălalt
capăt, intrarea în camera încălzită, o sală
mare, pardosită cu lespezi, în mijlocul
căreia era o sobă de tuci înconjurată de
bănci de lemn, pe care leneveau întinşi
mai mulţi deţinuţi, pălăvrăgind între ei.
Să zugrăvim câteva chipuri mai
caracteristice din „Groapa cu lei“,
lăsându-le pe celelalte pe plan secundar.
În timp ce gardianul supraveghea pe
cei ce se plimbau, un fel de sfat se ţinea
în sala încălzită.
Printre deţinuţii de acolo, îi regăsim
pe Barbillon şi pe Nicolas Marţial pe
care îi pomenim numai pentru a vi-i
readuce în memorie.
– 2734 –
– Eugen Sue –
Cel care părea, cum s-ar zice, să

prezideze şi să conducă „dezbaterile“
era un deţinut supranumit „Scheletul“,
al cărui nume a fost menţionat de mai
multe ori de Marţiali în insula lor.
Scheletul era un fel de staroste sau
de căpetenie a sălii încălzite. Acest
individ, destul de înalt, în vârstă de
aproape patruzeci de ani, justifica
lugubra lui poreclă printr-o slăbiciune
de care nu ne putem face nicio idee şi pe
care o vom numi aproape osteologică…
Dacă fizionomia camarazilor
Scheletului avea o asemănare mai mare
sau mai mică cu aceea a tigrului, a
vulturului sau a vulpii, forma frunţii lui,
fugind către ceafa, şi a fălcilor lui osoase,
turtite şi prelungi, susţinute de un gât
nemăsurat de lung, aducea pe de-a
– 2735 –
întregul cu conformaţia capului unui

şarpe.
O chelie mărea şi mai mult această
hidoasă asemănare, deoarece sub pielea
încreţită a frunţii lui turtite, aproape ca a
unei reptile, se distingeau cele mai mici
protuberanţe, cele mai mici încheieturi
ale craniului; cât despre faţa lui spână,
să ne închipuim un vechi pergament,
lipit strâns pe osatura obrazului şi întins
puţin numai de la pomeţi până la
maxilarul inferior.
Ochii mici şi perfizi, erau atât de
înfundaţi încât arcada sprâncenelor
precum şi pomeţii ieşeau în relief, iar
sub fruntea gălbejită pe care juca lumina,
se zăreau două orbite complet pierdute
în umbră, care-l făceau să semene cu un
cap de mort. Dinţii lui lungi, a căror
– 2736 –
– Eugen Sue –
proeminenţă alveolară se desena perfect

sub pielea tăbăcită a fălcilor osoase şi
turtite, se iveau aproape continuu într-
un rânjet oribil. Deşi muşchii uscaţi ai
acestui om erau readuşi aproape la
proporţiile unor tendoane, el era de o
forţă formidabilă. Cei mai puternici
rezistau cu greu la strânsoarea braţelor
şi degetelor lui lungi şi descarnate.
S-ar fi zis: groaznica strânsoare a
unui schelet de fier. Purta o bluză
albastră de pânză mult prea scurta, care
lăsa să i se vadă – şi se mândrea cu asta –
mâinile noduroase şi jumătatea
antebraţului, sau mai bine zis două oase
(radius şi cubitus, să ni se ierte această
incursiune în anatomie), două ciolane
acoperite de o piele aspră şi negricioasă,
despărţite între ele de o cută adâncă pe
– 2737 –
care şerpuiau câteva vine tari şi uscate ca

nişte frânghii. Când îşi punea mâinile pe
masă, părea, după o metaforă destul de
reuşită a Şugubăţului, că joacă arşice.
Scheletul, după ce petrecuse
cincisprezece ani din viaţă la ocnă
pentru furt şi tentativă de crimă,
părăsise domiciliul forţat, dar fusese din
nou prins în flagrant, delict de furt şi
crimă.
Acest ultim asasinat fusese comis în
împrejurări de o asemenea ferocitate,
încât, avându-se în vedere recidiva,
banditul se aştepta, cu drept cuvânt, să
fie condamnat la moarte.
Ascendentul pe care Scheletul îl
avea asupra celorlalţi deţinuţi, datorită
forţei, energiei şi pervesităţii sale, a făcut
să fie numit de către directorul închisorii
– 2738 –
– Eugen Sue –
şef al dormitorului, adică cel ce era

însărcinat cu controlul sălii pentru
menţinerea ordinei, rânduielii şi
curăţeniei camerei şi a paturilor. Îşi
împlinea foarte conştiincios sarcina şi
niciodată deţinuţii n-ar fi cutezat să-şi
neglijeze îndatoririle, a căror
supraveghere îi revenea lui.
Lucru ciudat şi totuşi plin de tâlc…
Cei mai inteligenţi directori ai
închisorilor, după ce încercaseră să dea
însărcinările de care am vorbit
deţinuţilor care mai posedau o oarecare
onestitate, sau ale căror delicte erau mai
puţin grave, s-au văzut nevoiţi să
renunţe la această alegere, de altfel
logică şi morală, şi să aleagă şefi de
cameră dintre deţinuţii cei mai corupţi,
cei mai temuţi, aceştia fiind singurii, care
– 2739 –
aveau autoritate asupra camarazilor lor.

Să revenim la Schelet, şeful de
cameră, care stătea de vorbă cu mai
mulţi deţinuţi, printre care Barbillon şi
Nicolas Marţial.
— Eşti sigur de cele ce spui? îl
întrebă Scheletul pe Marţial.
— Da, da, de o sută de ori da; am
aflat-o de la Şchiopul cel gros, care a mai
încercat o dată să-l omoare pe tâlharul
ăsta… fiindcă a denunţat pe cineva…
— Atunci să-i tăiem nasul şi să
isprăvim cu el, adăugă Barbillon.
Adineauri Scheletul era de părere să-l
batem până la sânge pe acest spion de
Germain.
Şeful îşi scoase pentru o clipă pipa
din gură şi şopti cu o voce atât de
groasă, atât de răguşită, că de-abia se
– 2740 –
– Eugen Sue –
auzea:
— Germain o face pe încăpăţânatul,
ne încurcă, ne spionează; trebuie să-l
facem să fugă din „Groapa cu lei“…
Îndată ce-l vom fi snopit în bătaie, va fi
ridicat de aici…
— Ei şi… sări Nicolas, cu asta s-a
schimbat ceva?
— Se schimbă totuşi ceva, reluă
Scheletul, căci dacă e denunţător, cum
susţine Şchiopul cel gros, nu ne
mulţumim numai să-l umplem de sânge.
— Perfect! încuviinţă Barbillon.
— Trebuie să dăm o pildă…
continuă Scheletul aprinzându-se puţin
câte puţin. Acum nu mai sunt sticleţii
care ne descoperă, ci turnătorii. Jacques
şi Gauthier, care au fost ghilotinaţi acum
câteva zile… turnaţi… Rousillon, care
– 2741 –
fost trimis la muncă silnică pe viaţă…

turnat…
— Dar eu, dar mama, dar Tărtăcuţa
şi fratele meu de la Toulon? strigă
Nicolas. Oare n-am fost cu toţii denunţaţi
de Braţ-Roşu? E sigur acum, căci în loc
să-l bage aici, l-au trimis la închisoarea
„Roquete“. N-au îndrăznit să-l aducă
aici cu noi… îşi simţea vina, golanul
dracului…
— Şi pe mine, interveni Barbillon,
oare nu tot Braţ-Roşu m-a denunţat?
— Dar pe mine? se băgă în vorbă
într-un mod afectat un tânăr deţinut cu o
voce piţigăiată. Nu m-a turnat oare
Jobert, un om care-mi propusese o
afacere în strada Saint-Martin?
Acest ultim personaj cu vocea
ascuţită, cu faţa palidă, grasă şi
– 2742 –
– Eugen Sue –
efeminată, cu privirea iscoditoare şi

şireată era îmbrăcat într-un fel ciudat:
purta pe cap o basma roşie din care se
iveau două şuviţe de păr blond, lipite pe
tâmple; cele două capete ale basmalei
formau un fel de fundă bogată deasupra
frunţii, iar la gât, în loc de cravată, purta
un soi de merinos alb cu frunzuliţe
verzi, care i se încrucişau pe piept; vesta
lui de postav cafeniu dispărea sub
cingătoarea îngustă a unui pantalon larg
de stofă scoţiană, cu pătrăţele mari de
culori variate.
— Oare asta nu e o ticăloşie?… Cât
de nemernic poate fi un om! continua
sclifosindu-se personajul. Pentru nimic
în lume nu m-aş fi îndoit de Jobert.
— Ştiu că el te-a turnat, Javotte,
răspunse Scheletul, care părea să-l
– 2743 –
protejeze îndeosebi pe acest deţinut:

dovadă că s-a procedat cu acest
denunţător la fel ca şi cu Braţ-Roşu… n-
au cutezat să-l lase pe Jobert aici… a fost
închis la „Conciergerie“… Ei bine!
trebuie să se sfârşească o dată… trebuie
dat un exemplu… falşii deţinuţi fac jocul
poliţiei… sunt siguri că-şi scapă pielea,
fiindcă sunt adăpostiţi în altă
închisoare… nu la un loc cu cei pe care i-
au turnat…
— Aşa e!…
— Ca sa împiedicăm asta, trebuie ca
noi, ăştia, să vedem în orice denunţător
un duşman de moarte, fie că l-au turnat
pe unul sau pe altul, aici sau în altă
parte, n-are importanţă, tăbărâm pe el.
Când vom lăsa reci patru sau cinci în
curţile închisorii, ceilalţi îşi vor învârti
– 2744 –
– Eugen Sue –
limba de două ori în gură înainte de a ne

denunţa.
— Ai dreptate, Scheletule, aprobă
Nicolas; atunci trebuie să-i vină rândul şi
lui Germain…
— O să-i vină, răspunse şeful. Dar să
aşteptam până vine Şchiopul cel gros…
Dacă ne va dovedi că Germain e un
turnător, s-a zis cu el… Javra nu va mai
lătra, îi vom tăia răsuflarea.
— Dar cum facem cu gardienii care
ne supraveghează? întrebă deţinutul
căruia Scheletul îi zicea Javotte.
— Am eu planul meu… Şugubăţul o
să ne ajute.
— El? E prea fricos.
— Şi n-are putere nici cât un purice.
— Destul. Am înţeles, dar unde
dracu e?
– 2745 –
— S-a întors de la vorbitor, dar a fost

chemat să pălăvrăgească cu clănţăul lui..
— Şi Germain mai e la vorbitor?
— Da, cu fetiţa aia care vine să-l
vadă.
— De îndată ce se întoarce, atenţie!
Dar trebuie să-l aşteptăm pe Şugubăţ, nu
putem face nimic fără el.
— Fără Fortuné?
— Nu…
— Şi-l curăţăm pe Germain?
— Mă însărcinez eu cu treaba asta.
— Dar cu ce, că ni se iau cuţitele?
— Cu cleştii ăstia, zise Scheletul,
răşchirându-şi degetele lungi, descărnate
şi tari ca oţelul.
— O să-l sugrumi?
— Aşa, un pic…
— Dar dacă se va afla că tu ai făcut-
– 2746 –
– Eugen Sue –
o?
— Ei şi? Dar ce, am două capete, ca
viţelul care se expune la bâlci?
— E adevărat… numai o dată eşti
scurtat de cap şi, fiindcă eşti sigur că vei
fi…
— Mai mult decât sigur, avocatul
mi-a spus-o ieri… Am fost prins cu
mâna în buzunar şi cu cuţitul în gâtul
individului. Sunt recidivist, e o afacere
pierdută… O să-mi trimit capul în coşul
călăului, să vadă dacă e adevărat că
trage pe sfoară pe condamnaţi şi că pune
rumeguş de lemn în coşniţa lui, în loc de
tărâţele pe care ni le dă guvernul.
— E adevărat… ghilotinatul are
drept la tărâţe… Şi tatăl meu a fost
păcălit aşa… îmi aduc aminte! precizii
Nicolas Marţial cu un rânjet fioros.
– 2747 –
Această glumă sinistră îi făcu pe

deţinuţi să râda în hohote.
— Mii de bombe! strigă Scheletul, aş
vrea să ne vadă glumind, acea bandă de
judecători care cred că ne fac să
tremurăm în faţa ghilotinei lor… N-au
decât să vină la bariera Saint-Jacques în
ziua reprezentaţiei mele în scop
filantropic; o să mă vadă dând cu tifla
mulţimii şi zicând călăului cu o voce
sfidătoare:
— Tată Samson19 cordonul, te rog!
Alte râsete…
— Fapt este că treaba durează cât ai
trage un fum din pipă… Călăul trage de
funie…
— Şi-ţi deschide poarta iadului,
urmă Scheletul continuând să-şi fumeze
19
Numele unui celebru călău al Parisului.
– 2748 –
– Eugen Sue –
pipa.
Un tumult uriaş şi strigăte
zgomotoase de bucurie venind din
mijlocul deţinuţilor care se plimbau în
curte, întrerupseră consfătuirea
prezidată de Schelet.
Nicolas se ridică în mare grabă şi
înaintă către pragul sălii încălzite, ca să
afle cauza acestui zgomot neobişnuit.
— E Şchiopul cel gros! strigă
Nicolas, înapoindu-se.
— Şchiopul cel gros! exclamă şeful.
Germain o fi coborât oare de la vorbitor?
— Nu încă, răspunse Barbillon.
— Să se grăbească, rânji Scheletul, ca
să-i dau un bun pentru un sicriu nou.
– 2749 –
Capitolul 7
COMPLOTUL
Şchiopul cel gros, a cărui sosire

fusese primită cu o bucurie frenetică de
către deţinuţii din „Groapa cu lei“ şi ale
cărui informaţii puteau fi atât de funeste
lui Germain, era un om de statură
mijlocie; cu tot pântecul lui burduhănos
şi în ciuda infirmităţii sale, părea zvelt şi
puternic. Fizionomia lui bestială, ca şi a
celor mai mulţi dintre camarazii lui, se
asemăna cu aceea a unui buldog; fruntea
teşită, ochii mici gălbui, obrajii fleşcăiţi,
maxilarele pătrate, cel de jos foarte
proeminent, cu dinţi lungi sau mai bine
zis cu colţi ştirbiţi, care se iveau ici şi
colo printre buze, făceau şi mai grăitoare
asemănarea sa cu un mops. Purta pe cap
– 2750 –
– Eugen Sue –
o căciulă de vidră şi, peste haine, un

palton albastru cu guler de blană.
Şchiopul cel gros intrase în sală
întovărăşit de un om de vreo treizeci de
ani, a cărui faţă brună şi arsă de soare
avea o expresie mai puţin perversă decât
a celorlalţi deţinuţi, deşi voia să pară tot
atât de înfipt ca şi însoţitorul lui;
câteodată se întuneca la chip şi surâdea
amar…
Şchiopul cel gros se regăsea aici,
după cum se spune, la el acasă. De-abia
putea răspunde felicitărilor şi urărilor de
bun sosit ce i se adresau din toate
părţile.
— Iată-te, în sfârşit, poznaş umflat
ce eşti… Cu atât mai bine, o să mai
râdem niţel.
— Ne lipseai…
– 2751 –
— Ai cam întârziat…
— Totuşi am făcut ce-am putut ca
să-mi văd prietenii… nu e vina mea dacă
poliţia n-a vrut să ştie de mine mai
devreme.
— Aşa e, dragul meu, nu te bagi tu
însuţi în furculiţă, dar o dată ce eşti aici,
te descurci şi avem motiv să petrecem.
— Ai noroc, fiindcă e şi Şugubăţul
aici!
— Şi el? Un veteran de la Melun!…
Perfect! Cu poveştile lui o să facă să ne
treacă mai uşor vremea şi n-o să-i
lipsească clienţii, căci trebuie să vă anunţ
că vin recruţi noi.
— Cine?
— Adineauri la grefă… pe când mi
se tăceau formele, au mai fost aduşi doi
boboci… Pe unul nu-l cunosc… dai
– 2752 –
– Eugen Sue –
celălalt, care poartă o bonetă de bumbac

albastră şi o bluză cenuşie, mi-a atras
atenţia… am văzut mutra asta undeva…
Mi se pare că la cârciuma de la „Iepurele
alb“… e un vlăjgan puternic.
— Ia spune, măi Şchiopule… ţi-
aduci aminte că la Melun făcusem
prinsoare cu tine că nu trece un an şi eşti
iar agăţat?
— E adevărat, ai câştigat, fiindcă
aveam mai mulţi sorţi să ajung recidivist
decât să iau permisul de virtute: dar
tu… ce-ai făcut?
— Am şterpelit după sistemul
american…
— Aha! bine, tot după metoda
cunoscută?…
— Tot… merg pe mica mea
potecuţă. Lovitura e cunoscută… dar şi
– 2753 –
şmecherii sunt cunoscuţi, iar dacă nu

făcea asociatul meu o măgărie, nu aş fi
acum aici… Nu-i nimic, o să mă învăţ
minte. Când o fi să reîncep, îmi iau eu
măsurile mele… Am un plan al meu…
— Ia te uită! E Cardillac! zise
Şchiopul văzând venind către el un om
scund, prost îmbrăcat, cu o faţă de rând,
răutăcioasă şi vicleană, aducând şi a
vulpe şi a lup. Bună ziua, dragă…
— Haide, leneşule, răspunse vesel
deţinutul poreclit Cardillac; ne întrebam
în fiecare zi: vine, nu vine… Dumnealui
e ca femeile frumoase, se lasă aşteptat…
— Desigur, desigur.
— Ei, continuă Cardillac, te aduce
aici ceva mai acătării?
— De, dragul meu, am încercat o
spargere… Pe vremuri dădeam lovituri
– 2754 –
– Eugen Sue –
foarte bune, dar ultima n-a mers… o

afacere grozavă… care de altfel mai
poate fi făcută… din nefericire însă, noi
doi, eu şi cu Frank, pe care îl vedeţi, am
cam scrântit-o.
Şi Şchiopul cel gros arătă spre
însoţitorul lui, asupra căruia se
îndreptară toate privirile.
— Uite, e adevărat, e chiar Frank!
constată Cardillac; nu l-aş fi recunoscut
din cauza bărbii… Cum! tu eşti, măi, te
credeam ajuns cel puţin primar în târgul
tău… Vroiai cumva s-o faci pe
cinstitul?…
— Am fost un imbecil şi mi-am luat
pedeapsa răspunse repezit Frank, dar
fiece greşeală îşi are justificarea… o dată
mai merge… dar iată-mă acum tâlhar
până oi plesni – şi păzea, când o să fi să
– 2755 –
ies de aici!
— Foarte just, iată ce înseamnă să
vorbeşti cum trebuie!
— Dar ce ţi s-a întâmplat, Frank?
— Ceea ce se întâmplă fiecărui
eliberat care e atât de nătâng încât să
vrea, cum spui tu, s-o facă pe cinstitul…
Soarta e doar atât de dreaptă!… Ieşind
de la Melun, aveam un capital de vreo
nouă sute de franci…
— E adevărat, spuse Şchiopul cel
gros, toate nenorocirile i s-au tras din
faptul că, ieşind din puşcărie, a păstrat
capitalul în loc să-l toace. O să vedeţi
unde duce căinţa… şi cel puţin dacă ţi-ai
scoate pârleala.
— Am fost trimis în supraveghere la
Etampes, continuă Frank… Cum sunt
lăcătuş de meserie, m-am dus la un
– 2756 –
– Eugen Sue –
meşter şi i-am spus: sunt un fost

puşcăriaş, ştiu că oamenilor nu le place
să angajeze asemenea indivizi, dar iată
cei nouă sute de franci, capitalul meu,
dă-mi de lucru, îţi las banii în garanţie,
vreau să muncesc şi să fiu cinstit.
— Pe cuvântul meu, numai Frank
poată să aibă idei d-astea.
— A fost dintotdeauna, cum se vede,
lovit cu leuca.
— Ofer, deci, capitalul meu în
garanţie meşterului lăcătuş ca să-mi dea
de lucru. „Nu sunt bancher ca să iau
bani cu dobândă, îmi spune el, şi nici nu
vreau să am în dugheana mea un
puşcăriaş: eu lucrez în case particulare,
deschid uşi ale căror chei au fost
pierdute, e o muncă pe încredere, dacă s-
ar şti că am un puşcăriaş, printre
– 2757 –
lucrătorii mei, mi-aş pierde clientela.

Drum bun. Amice!“
— Nu-i aşa că n-ai avut decât ceea ce
meritai?
— Desigur…
— Măi, băiatule! adăugă Şchiopul
cel gros, adresându-se lui Frank pe un
ton părintesc, trebuia să fugi imediat de
sub supraveghere şi să vii la Paris să-ţi
toci banii până la ultimul gologan.
— Vedeţi, prietenilor, asta te-nvaţă
minte. Suntem însemnaţi pentru toată
viaţa, s-o ştiţi!
— Iată-mă, dar, şomer pe
caldarâmul Etampes-ului, trăiesc din
capitalul meu o lună, două, continuă
Frank, banii se topesc văzând cu ochii şi
lucru ioc. Cu toată supravegherea o
şterg din Etampes.
– 2758 –
– Eugen Sue –
— Asta ar fi trebuit s-o faci de la

început, prostule.
— Ajung la Paris; acolo găsesc de
lucru, patronul meu nu ştia cine sunt, îi
spun că vin din provincie. Nu se găsea
lucrător mai bun ca mine. Plasez cei
şapte sute de franci care îmi mai
rămăseseră la un om de afaceri. El îmi
dă o poliţă; la scadenţa nu-mi plăteşte,
dau poliţa unui portărel care o
urmăreşte şi încasează banii: îi las la el
şi-mi zic: bani albi pentru zile negre.
Între timp îl întâlnesc pe Şchiopul cel
gros.
— Da, prietenilor, şi „zilele negre“
pentru el, eu am fost, după cum veţi
vedea. Frank era lăcătuş, făcea chei:
aveam o afacere în care-mi putea fi de
folos: propun lovitura. Aveam tiparele,
– 2759 –
n-avea decât să lucreze după ele, asta era

treaba lui. Bobocul refuză, – voia să
redevină cinstit. Îmi spun: trebuie să-i
fac binele, fie şi fără voia lui. Fac o
scrisoare fără semnătură către patronul
lui, o alta către colegii lui, ca să se afle că
Frank e un puşcăriaş. Patronul îl dă
afară şi colegii îi întorc spatele. Se duce
la alt patron, lucrează acolo opt zile.
Acelaşi joc. Chiar dacă s-ar fi dus la zece
patroni, la fel aş fi procedat.
— Şi eu care nu ştiam că tu mă
denunţai, reluă Frank, altminteri o
păţeai rău.
— Da, dar eu nu eram atât de prost:
îţi spusesem că mă duc la Longjumeau
să-l văd pe unchi-meu, dar rămăsesem la
Paris şi prin micul Ledru ştiam tot ce
faci.
– 2760 –
– Eugen Sue –
— În sfârşit, sunt dat afară şi de la

ultimul meşter lăcătuş, ca un ticălos bun
de spânzurătoare. Lucrează dacă poţi!
Cum să stai liniştit, când peste tot eşti
întrebat: Ce faci acum? Dar înainte ce-ai
făcut? Când m-am pomenit aruncat în
stradă, mi-am zis: „Din fericire, am
capitalul meu şi pot să mai aştept.“ Mă
duc la portărel, ăsta ştersese putina:
banii mei erau pierduţi, rămăsesem fără
un gologan, n-aveam nici cu ce să-mi
plătesc chiria pe o săptămână. Să fi
văzut în ce hal eram! Între timp,
Şchiopul cel gros se preface că soseşte de
la Longjumeau şi profită de starea mea.
Nu ştiam de ce să mă agăţ, mi-am dat
seama cât de imposibil e să fii cinstit, că
odată intrat în mocirlă, te afunzi într-
însa din ce în ce mai mult. Şi apoi
– 2761 –
Şchiopul cel gros mă tot pisa…

— Acest vrednic Frank să nu mai
bombănească atâta, îl întrerupse
Şchiopul cel gros, pentru că până la
urmă se resemnează şi intră în afacerea
care promitea să fie regească; din
nefericire, în clipa când deschideam
gura ca să înfulecăm locmaua, poliţia
pune mâna pe noi. Ce vrei, băiete, e o
nenorocire, fără riscul ăsta meseria ar fi
prea frumoasă.
— Dacă ticălosul de portărel nu m-
ar fi furat, nu aş fi acum aici, exclamă
Frank cu o furie greu stăpânită.
— Bine! Bine! reluă Şchiopul cel
gros, iată-te grav bolnav! Şi, apoi, erai
oare mai fericit când te istoveai
muncind?
— Eram liber.
– 2762 –
– Eugen Sue –
— Da, duminica, şi încă dacă nu era

zor, dar în restul săptămânii erai legat ca
un câine de lanţ şi niciodată sigur că o să
mai găseşti de lucru. Nu ştii să-ţi
preţuieşti fericirea.
— O să mă înveţi tu s-o cunosc,
replică Frank cu amărăciune.
— Pe lângă asta, să fim drepţi, ai de
ce fi mâhnit: e păcat că lovitura a dat
greş, era măiastră şi o să mai fie! După o
lună sau două, stăpânii se liniştesc şi
putem da atunci lovitura. E o casă
bogată, dar ce bogată! Eu tot o să fiu
condamnat, fiindcă am călcat legea
domiciliului forţat, aşa că nu o să pot
relua afacerea, dar dacă găsesc un
amator, îi vând pontul şi nu prea scump.
Tiparele sunt la muierea mea, nu e
nevoie decât să se fabrice alte chei
– 2763 –
potrivite; cu îndrumările ce le pot da,

treaba o să meargă ca pe roate. Asta a
fost şi mai este încă o lovitură de zece
mii de franci, faptul trebuie totuşi să te
consoleze, dragă Frank.
Complicele Şchiopului cel gros dădu
din cap, îşi încrucişă braţele pe piept,
dar nu răspunse.
Cardillac luă pe Şchiopul cel gros de
braţ, îl duse într-un colţ al curţii şi îi
spuse după o clipă de tăcere:
— Afacerea pe care ai scăpat-o din
mână mai e bună?
— În două luni tot atât de bună ca şi
cum ar fi una nouă.
— Poţi să dovedeşti asta?
— Desigur!
— Cât vrei pentru ea?
— O sută de franci înainte şi o să-ţi
– 2764 –
– Eugen Sue –
spun parola convenită cu muierea mea

ca să-ţi dea tiparele după care să se
moduleze cheile false; în plus, dacă
lovitura reuşeşte, vreau o cincime din
câştig care să fie plătită muierii mele.
— Găsesc că nu e prea mult.
— Deoarece o să ştiu cui i-a dat
tiparele, dacă mi se trage chiulul pentru
partea mea, pot face un denunţ. Cu atât
mai rău pentru ei…
— E dreptul tău dacă o să fii tras pe
sfoară… Dar între noi hoţii… suntem
cinstiţi, trebuie să avem încredere unii
într-alţii, fără asta n-ar mai fi posibilă
nicio afacere.
— Dacă ceea ce, spui e adevărat,
continuă Cardillac, aş putea să iau
afacerea asupră-mi… Nu sunt dovezi
împotriva mea… sunt sigur de achitare.
– 2765 –
Compar în faţa tribunalului în vreo

cincisprezece zile, o să fiu pus în
libertate, să zicem, peste douăzeci de
zile; timpul de a mai combina, de a pune
să se facă cheile false, de a mai lua
informaţii… e nevoie de o lună, de şase
săptămâni cel mult.
— Tocmai cât trebuie cetăţenilor ca
să le treacă frica… Şi apoi cine a fost
prădat odată, crede că nu o să mai fie a
doua oară, tu ştii asta…
— Ştiu asta; am preluat afacerea…
ne-am înţeles…
— Dar ai cu ce să-mi plăteşti? Vreau
o arvună.
— Iată ultimul meu nasture şi când
n-o mai fi, tot o să se mai găsească, zise
Cardillac smulgând unul din nasturii
acoperiţi cu stofă care împodobeau
– 2766 –
– Eugen Sue –
vechea lui redingotă albastră.

Apoi, cu ajutorul unghiilor, rupse
învelişul şi arătă Şchiopului în locul
nasturelui de lemn o monedă de aur de
patruzeci de franci.
— Vezi aşadar că-ţi pot da o arvună
când o să ne înţelegem.
— Atunci, bate laba, dragul meu,
rosti Şchiopul. Deoarece o să ieşi curând
de aici şi ai fonduri ca să lucrezi, aş putea
să-ţi mai dau ceva: dar asta e o afacere
grozavă… Un pont la care eu şi muierea
mea lucrăm de două luni şi care nu
aşteaptă decât să-l pornim…
Închipuieşte-ţi o casă izolată într-un
cartier îndepărtat, un parter dând pe o
latură într-o stradă pustie şi pe cealaltă
într-o grădină; doi bătrâni care se culcă o
dată cu găinile. De când cu răscoalele şi
– 2767 –
de teama de a fi jefuiţi, au ascuns sub

căptuşeala de lemn a pereţilor un borcan
mare de dulceaţă plin cu monezi de
aur… Nevastă-mea a descoperit treaba
făcând-o pe servitoarea lor să
trăncănească. Dar te previn că afacerea
asta o să coste mai mult decât cealaltă,
fiind vorba de numerar… E coaptă şi
bună de halit…
— Ne împăcăm noi, fii liniştit… Dar
văd că n-ai stat degeaba de când ai
plecat de la Închisoarea Centrală…
— Da, am avut mare noroc… Am
ciupit de ici, de colo, de am încropit vreo
mie cinci sute de franci; dar lovitura cea
mai reuşită a fost teşchereaua cu cele
două femei care locuiau cu mine în
aceeaşi casă cu odăi mobilate, din
pasajul Brasserie.
– 2768 –
– Eugen Sue –
— La moş Micou, tăinuitorul?

— Da.
— Şi Josephine, soţia ta?
— Tot o adevărată veveriţă, făcea
gospodăria la cei doi bătrâni de care
vorbesc; ea a mirosit borcanul cu
galbeni…
— E o femeie şi jumătate!…
— Mă mândresc cu ea… Dar fiindcă
veni vorba de o femeie grozavă, o
cunoşti pe Cucuvaia?
— Da, Nicolas mi-a vorbit de ea;
Învăţătorul a curăţat-o şi el a înnebunit.
— Poate pentru că şi-a pierdut
vederea în urma nu ştiu cărui accident…
Atunci, dragul meu Cardillac, ne-am
înţeles… pentru că vrei să te ocupi de
combinaţiile mele, nu mai vorbesc de
astea cu nimeni.
– 2769 –
— Cu nimeni… le iau pe contul

meu. Stăm diseară de vorbă…
— Ia le uită! Şi ce faceţi aici?
— Râdem şi ne plictisim de moarte.
— Cine e căpitanul camerei?
— Scheletul.
— Iată unul greu de îmblânzit! L-am
văzut la Marţiali în insulă… Am
petrecut cu Josephine şi cu Boulotte.
— Fiindcă veni vorba, ştii că Nicolas
e aici?
— Ştiu, mi-a spus moş Micou… S-a
plâns de Nicolas că-l şantajează,
bătrânul pungaş… O să-l fac şi eu să
scuipe câte ceva… Tăinuitorii, pentru
asta sunt făcuţi.
— Vorbeam de Schelet, uite-l,
tocmai vine, zise Cardillac arătându-i-l
pe „căpitan“ care apărea în uşa sălii
– 2770 –
– Eugen Sue –
încălzite.
— Tinere, prezintă-te la raport,
spuse Scheletul Şchiopului cel gros.
— Prezent… răspunse acesta,
intrând în sală, întovărăşit de Frank pe
cave-l ţinea de braţ.
În timpul convorbirii dintre
Şchiopul cel gros, Frank şi Cardillac,
Barbillon fusese trimis, din ordinul
şefului de cameră, să recruteze
doisprezece sau cincisprezece deţinuţi,
unul şi unul. Aceştia, ca să nu trezească
bănuielile gardianului, veniseră pe rând
în sala încălzită. Ceilalţi deţinuţi
rămaseră în curte, unii chiar după sfatul
lui Barbillon vorbeau cu glas tare ca să
abată atenţia gardianului şi să-l distragă
de la supravegherea sălii încălzite unde
se reuniră curând Scheletul, Barbillon,
– 2771 –
Nicolas, Frank, Cardillac, Şchiopul cel

gros şi alţi cincisprezece deţinuţi, toţi
aşteptând cu nerăbdare şi curiozitate ca
şeful să ia cuvântul.
Barbillon, pus să pândească şi să
anunţe apropierea gardianului, stătea
lângă uşă.
Scheletul, scoţându-şi pipa din gură,
se adresă Şchiopului cel gros:
— Cunoşti un tânăr numit Germain,
cu ochi albaştri, părul castaniu şi aer de
domnişor?…
— Germain e aici?! strigă Şchiopul
cel gros, ale cărui trăsături exprimară
subit surprinderea, ura şi furia.
— Îl cunoşti, aşadar? întrebă
Scheletul.
— Dacă îl cunosc? reluă Şchiopul cel
gros, vi-l denunţ prieteni, e turnător…
– 2772 –
– Eugen Sue –
Trebuie bătut zdravăn…

— Da, da, strigară deţinuţii în cor.
— Staţi niţel! E sigur că a denunţat?
întrebă Frank. Dacă ne înşelăm?… Să
baţi un om care nu e vinovat…
Această observaţie displăcu
Scheletului care se aplecă spre Şchiop şi
îi spuse pe şoptite:
— Cine-i ăsta?
— Unul cu care am lucrat.
— Eşti sigur?
— Da, dar n-are vlagă, e un molâu.
— Ajunge, o să am eu grijă de el.
— Să vedem dacă Germain e un
turnător, interveni un deţinut.
— Explică-te, Şchiopule, reluă
Scheletul care nu-şi lua ochii de la Frank.
— Iată, începu Şchiopul cel gros:
unul din Nantes, un anume Velu, adică
– 2773 –
Părosul, un fost eliberat, l-a crescut pe

acest tânăr, născut din părinţi
necunoscuţi. Când a împlinit vârsta, l-a
băgat la un bancher din Nantes, crezând
că ascunde un lup în casa lui de fier şi că
o să se servească de Germain ca să
ticluiască o afacere grozavă, pe care o
cocea de multă vreme; se bizuia ori pe
un fals, ori pe un furt din casa de bani a
bancherului! aproape o sută de mii de
franci, treabă de făcut în doi timpi şi trei
mişcări… Totul era gata: Velu conta pe
tinerel ca pe sine însuşi; haimanaua asta
dormea în pavilionul unde era casa de
bani; Velu îi dezvăluie planul…
Germain nu răspunde nici da, nici nu,
denunţă totul patronului şi, în aceeaşi
seară, o şterge la Paris.
Se auziră proteste violente de
– 2774 –
– Eugen Sue –
indignare şi vorbe ameninţătoare.

— E un turnător… trebuie să-i
rupem oasele…
— Dacă vreţi, îi caut eu râcă şi-l
spintec…
— Trebuie să-i lipim pe faţă un bilet
de internare în spital!
— Tăcere, hoţilor! strigă Scheletul cu
o voce poruncitoare.
Deţinuţii tăcură.
— Mai departe, îndemnă
„căpitanul“ pe Şchiopul cel gros. Şi
reîncepu să fumeze.
— Crezând că Germain e blat cu ei,
Velu şi doi din prietenii lui încearcă
lovitura chiar în noaptea aceea;
bancherul însă era prevenit, unul din
complicii lui Velu e prins pe când
escalada o fereastră, dar are şansa să
– 2775 –
fugă… Ajunge la Paris, furios că a fost

denunţat de Germain şi că a scăpat din
mână o afacere atât de sigură, într-o
bună zi îl întâlneşte pe domnişorul ăsta;
nu îndrăzneşte să-i facă nimic, dar îl
urmăreşte, vede unde stă şi, într-o
noapte, noi doi, Velu şi cu micul Ledru,
dăm de Germain… Din nefericire, ne
scapă… Se mută din strada Templului
unde locuia; de-atunci nu l-am mai
putut găsi, dar dacă e aici… mă întreb…
— N-ai nimic de întrebat! îl repezi,
autoritar, Scheletul.
Şchiopul cel gros tăcu.
— Primesc târgul, tu-mi dai pielea
lui Germain, eu îl jupoi… nu degeaba
mă cheamă Scheletul… sunt mort cu
anticipaţie… groapa mi-e săpată de pe
acum la Clamart, nu risc nimic dacă
– 2776 –
– Eugen Sue –
lucrez pentru bandă; turnătorii ne

mănâncă mai rău ca poliţia; îi mută pe
denunţători de la „La Force“ la
„Roquette“ şi pe spioni de la „Roquette“
la „Conciergerie“ şi astfel se cred
scăpaţi. O clipă numai; când fiecare
închisoare şi-o stârpi spionul ei,
indiferent unde a denunţat, o să le piară
pofta şi celorlalţi… Eu dau pilda şi alţii
să facă la fel…
Toţi deţinuţii, admirând hotărârea
Scheletului, se strânseră în jurul lui…
Până şi Barbillon, în loc să rămână la
uşă, se alătură grupului şi nu observă că
un nou deţinut intrase în încăpere.
Acesta din urmă purta o bluză
cenuşie şi pe cap o scufie de bumbac
albastră, brodată cu lână roşie, lăsată pe
ochi; când auzi rostindu-se numele lui
– 2777 –
Germain, făcu un gest de surprindere…

Apoi, amestecându-se printre
admiratorii Scheletului, aprobă cu
entuziasm criminala hotărâre a
„căpitanului“.
— E teribil Scheletul ăsta! constată
unul. Şi ce cap de învăţat!…
— Eu cred că e o cruzime să omori
băiatul ăsta. Zise Frank.
— Cum! cum! reluă Scheletul
înfuriat la culme, n-ai dreptul să
pedepseşti un trădător?
— Da, de fapt e un trădător; cu atât
mai rău pentru el, răspunse Frank, după
o clipă de gândire.
Aceste ultime vorbe şi garanţia
Şchiopului cel gros alungaseră îndoiala
de o clipă pe care Frank o stârnise
printre deţinuţi. Numai Scheletul mai
– 2778 –
– Eugen Sue –
stăruia în şovăiala lui.

— Aşadar, ce facem cu gardianul?
Spune măi „Mort cu anticipaţie“, că ăsta
e un nume tot atât de potrivit pentru
tine ca şi Scheletul, reluă rânjind
Nicolas.
— Ei bine, îi dăm gardianului de
lucru într-altă parte.
— Nu, să-l îndepărtăm cu forţa.
— Tăcere, tâlharilor! strigă Scheletul.
Se lăsă o linişte adâncă.
— Ascultaţi-mă bine, continuă
„căpitanul“ cu vocea lui răguşită, nu e
chip să dăm lovitura cât timp gardianul
o să fie în sala încălzită sau în curte. Nu
am cuţit, o să se audă câteva ţipete
înăbuşite, mizerabilul o să se zbată.
— Atunci cum…
— Iată cum: Şugubăţul ne-a făgăduit
– 2779 –
că azi, după cină, o să ne povestească

istoria lui cu Gringolet şi Spintecătorul.
Iată că începe să plouă, o să ne retragem
toţi aici şi trădătorul o să se aşeze colo,
în colţ, la locul lui din totdeauna… O să
dăm câţiva gologani Şugubăţului ca sa-şi
înceapă istorisirea. E ora cinei în
închisoare… Gardianul o să vadă că
ascultăm liniştiţi isprăvile lui Gringolet
şi ale Spintecătorului, n-o să bănuiască
nimic; o să se ducă să dea o raită pe la
cantină… De cum iese în curte, avem un
sfert de ceas în faţa noastră, trădătorul o
să fie curăţat înainte ca gardianul să se
înapoieze… Mă însărcinez eu cu asta…
Am ucis eu pe alţii mai zdraveni ca el…
— O clipă, strigă Cardillac, dar
portărelul care vine mereu să glumească
cu noi… la ora cinei?… Dacă intră în sala
– 2780 –
– Eugen Sue –
încălzită ca să-l asculte pe Şugubăţ şi

vede că-l ucizi pe Germain, e în stare să
strige după ajutor… Nu e de-ai noştri,
portărelul ăsta, stă în celulă plătită,
trebuie să ne ferim de el.
— E adevărat, încuviinţă Scheletul.
— Adevărat, e un portărel aici? se
miră Frank. După cum v-am spus, eu
sunt victima abuzului de încredere al lui
maître Boulard, ziceaţi că e un portărel
aici? întrebă el din nou. Şi cum îl
cheamă?
— Boulard, răspunse Cardillac.
— E omul meu! strigă Frank,
strângând pumnii. El mi-a furat
bănişorii…
— Portărelul? întrebă şeful de
cameră.
— Da… şapte sute douăzeci de
– 2781 –
franci în cap, încasaţi pentru mine.

— Îl cunoşti?… L-ai văzut?… întrebă
Scheletul.
— Vezi bine că l-am văzut… a fost
nenorocirea mea… dacă nu era el, n-aş fi
acum aici…
Aceste păreri de rău displăcură
Scheletului; îşi fixă câtva timp privirile
crucişe asupra lui Frank, care răspundea
între timp la unele întrebări ale
camarazilor săi, apoi, aplecându-se spre
Şchiopul cel gros, îi şopti:
— lată un tinerel care e în stare să le
spună gardienilor despre lovitura
noastră.
— Nu, eu răspund, nu denunţă pe
nimeni, dar e cam fricos… ar fi în stare
să-l apere pe Germain… Mai bine să-l
îndepărtăm din curte.
– 2782 –
– Eugen Sue –
— Am înţeles, zise Scheletul, şi

începu în gura mare: Ia spune, Frank, n-
ai vrea să-i tragi o chelfăneală tâlharului
ăla de portărel?
— Las’ pe mine… numai să vină, mă
răfuiesc eu cu el.
— Vine sigur, pregăteşte-te.
— Sunt gata! Îl ung eu cum ştiu.
— O să se lase cu bătaie; portărelul o
să fie trimis în celula lui, pe Frank o să-l
bage la carceră, în felul ăsta scăpăm de
amândoi, şopti Scheletul la urechea
Şchiopului.
— Dar multă minte mai ai!…
Grozav e Scheletul ăsta! constată cu
admiraţie banditul. Apoi cu glas tare:
— O să-l prevenim oare pe Şugubăţ,
că ne folosim de poveştile lui ca să-l
păcălim pe gardian şi să-l jupuim pe
– 2783 –
spion?
— Nu, Fortuné e prea molâu şi prea
fricos; dacă ar şti asta, nu ar mai vrea să
ne povestească, dar după aceea o să se
resemneze.
Clopotul sună de cină.
— Haide-ţi la terci, câinilor! strigă
Scheletul. Fortuné şi Germain o să vină
în curte. Atenţie, prieteni, îmi ziceţi mie
„Mort cu anticipaţie“, dar şi
denunţătorul e mort cu anticipaţie.
Capitolul 8
POVESTITORUL
Noul deţinut de care am pomenit,

cel cu scufie de bumbac şi bluză cenuşie,
ascultase cu atenţie şi aprobase cu
hotărâre complotul ce ameninţa viaţa lui
– 2784 –
– Eugen Sue –
Germain… Acest bărbat de proporţii

atletice ieşi din sala încălzită, o dată cu
ceilalţi prizonieri, fără să fi fost observat,
şi se amestecă de îndată în diferitele
grupuri ce se îmbulzeau în curte în jurul
distribuitorilor cinei. Aceştia aduceau
carnea fiartă în căldări de aramă şi
pâinea în coşuri mari. Fiecare deţinut
primea câte o bucată de carne de vacă,
fiartă, fără oase, care servise la
prepararea supei grase de dimineaţă,
însoţită de o jumătate de pâine, mai
bună chiar decât pâinea cazonă.
Cei ce aveau ceva bani puteau să-şi
cumpere vin de cantină şi să tragă acolo
o „duşcă“, după cum se exprimă
puşcăriaşii. Cei care, ca Nicolas,
primiseră provizii din afară, improvizau
o masă la care invitau şi pe ceilalţi
– 2785 –
deţinuţi. Comesenii fiului ghilotinatului

erau Scheletul, Barbillon şi, în urma
sugestiei acestuia din urmă, Şugubăţul,
ca să-l dispună la povestit.
Şunca, ouăle răscoapte, brânza şi
pâinea alba aflate aici fură întinse pe una
din băncile sălii încălzite şi Scheletul se
pregătea să cinstească „ospăţul“, fără să
se mai sinchisească de omorul pe care
avea să-l comită cu atâta sânge rece.
— Du-te şi vezi dacă nu vino
Fortuné, zise Scheletul. Până să-l
sugrum pe Germain, sugrum foamea şi
setea; nu uita să-i spui Şchiopului că
Frank trebuie să-l ia de cap pe portărel,
ca să scape „Groapa cu lei“ de amândoi.
— Fii liniştit, „Mortule-cu-
anticipaţie“, dacă Frank nu-l buşeşte pe
portărel, nu e vina noastră…
– 2786 –
– Eugen Sue –
Şi Nicolas ieşi din sală.

În clipa aceea chiar, maestrul
Boulard intra în curte fumând tacticos o
havană. Avea mâinile vârâte în
redingota lui lungă de lână cenuşie,
şapca bine trasă pe urechi, faţa
surâzătoare, veselă. Nicolas îl zări şi
începu să-l caute din ochi pe Frank.
Frank şi Şchiopul cel gros mâncau,
şezând pe una din băncile din curte; nu-l
putuseră zări pe portărel, fiindcă stăteau
cu spatele la el.
Urmând indicaţiile Scheletului,
Nicolas văzând cu coada ochiului că
Boulard vine spre el, se prefăcu că nu-l
observă şi se apropie de Frank şi de
Şchiopul cel gros.
— Bună ziua, tinere, se adresă
portărelul lui Nicolas.
– 2787 –
— Ah! bună ziua. Domnule, nu te-

am observat; faci, ca de obicei, o mică
plimbare?
— Da, tinere, şi azi am două motive
ca s-o fac… Şi să-ţi spun de ce: întâi, ia
din ţigările astea… Haide, fără
mofturi… Ca între camarazi, ce dracu!
Nu trebuie să te sfieşti.
— Mulţumesc, domnule… Dar de ce
ai două motive să te plimbi?
— O să înţelegi îndată. Mai întâi nu
prea am poftă de mâncare azi… Şi mi-
am zis: Fiind de faţă la masa voinicilor
mei, văzând cum înfulecă de zor, poate
mi se face şi mie foame.
— Nu e rău de loc… Dar uite, dacă
vrei să vezi doi camarazi care mănâncă
pe rupte, spuse Nicolas, aducându-l pe
portărel tot mai aproape de banca lui
– 2788 –
– Eugen Sue –
Frank care stătea cu spatele la ei, uită-te

la aceşti doi bolnavi, te apucă o poftă de
mâncare ca şi cum ai fi înghiţit un
borcan de castraveciori acri.
— Ah! zău… ia să-i vedem! zise
maître Boulard.
— Ei, Şchiopule! strigă Nicolas.
Şchiopul şi Frank întoarseră brusc
capul.
Portărelul rămase înmărmurit, cu
gura căscată, recunoscându-l pe cel jefuit
de el.
Frank, zvârlindu-şi pâinea şi carnea
pe bancă, se aruncă dintr-o săritură
asupra lui Boulard şi îl apucă de gât,
strigând:
— Banii mei!
— Prietene, ascultă-mă…
— Banii mei! Deşi acum e prea
– 2789 –
târziu, căci din vina ta sunt aici…

— Dar… eu… dar…
— Dacă mă duc la muncă silnică e
din vina ta, căci dacă aş fi avut banii ce
mi i-ai furat, nu m-ar fi împins nevoia să
mă apuc de jafuri, aş fi rămas cinstit, aşa
cum voiam să fiu… Tu poate că o să fii
achitat, tu… N-o să ţi se facă nimic, în
schimb am să-ţi fac cu ceva: o să te
însemn! Da! ai bijuterii, lanţuri de aur şi
jefuieşti oamenii săraci! Na… Ţi-e
destul? Mai ţine una! Mai na! una! Mai
na!
— Ajutor! ajutor!… strigă portărelul,
rostogolindu-se sub picioarele lui Frank,
care îl lovea cu furie.
Ceilalţi deţinuţi, nepăsători la
această scenă, făcură cerc în jurul celor
doi, sau mai bine zis în jurul celui care
– 2790 –
– Eugen Sue –
lovea şi al celui bătut, căci Boulard, fără

suflu, înspăimântat, nu opunea nicio
rezistenţa.
Din fericire, supraveghetorul alergă,
la ţipetele portărelului şi îl scoase din
mâinile lui Frank.
Maître Boulard se ridică, palid,
speriat, cu un ochi învineţit şi, fără a-şi
mai da osteneala să-şi ridice şapca de pe
jos, strigă, alergând către ferestruică:
— Gardian… deschide… Nu mai
vreau să stau o secundă aici… Ajutor!…
— Şi dumneata, pentru că ai bătut
pe domnul, urmează-mă la director, zise
gardianul luându-l pe Frank de guler; o
să capeţi două zile de carceră.
— Nu-mi pasă, i-am plătit-o!
răspunse Frank.
— Ia seama, îi şopti Şchiopul,
– 2791 –
prefăcându-se că-l ajută să-şi potrivească

hainele, nicio vorbă despre ceea ce se
plănuieşte împotriva denunţătorului.
— Fii liniştit, dacă aş fi fost aici,
poate că l-aş fi aparat, căci e prea mare
cruzime să omori un om pentru asta…
dar ca să vă denunţ, niciodată!
— Haide, vii? spuse gardianul.
— Iată-ne scăpaţi de portărel şi de
Frank… Acum păzea, păzea,
denunţătorule! spuse Nicolas.
În clipa în care Frank ieşea din curte,
Germain şi Şugubăţul soseau de la
vorbitor.
Germain era de nerecunoscut; faţa
lui, până atunci tristă, abătuta, era acum
radioasă şi mândră; îşi ţinea capul sus şi
arunca în jurul lui o privire vie şi
încrezătoare… Era iubit… Oroarea
– 2792 –
– Eugen Sue –
închisorii dispărea…
Şugubăţul îl urmarea foarte încurcat:
în sfârşit, după ce şovăi de două-trei ori
ca să intre în vorbă, atinse uşor braţul lui
Germain, înainte ca acesta să se fi
apropiat de grupurile deţinuţilor care,
de departe, îl cercetau cu ură şi viclenie.
Victima nu le mai putea scăpa.
Fără să vrea, Germain tresări la
apropierea lui Fortuné fiindcă chipul şi
zdrenţele acestui fost boscar nu-l făceau
prea atrăgător. Dar, amintindu-şi de
sfaturile Rigolettei şi simţindu-se prea
fericit ca să nu fie binevoitor, Germain se
opri şi-l întrebă încetişor:
— Ce doreşti?
— Să-ţi mulţumesc.
— Pentru ce?
— Pentru ceea ce drăguţa dumitale
– 2793 –
vizitatoare vrea să facă pentru biata mea

soră.
— Nu te înţeleg, replică surprins
Germain.
— Să-ţi explic… Adineauri, la grefă,
am întâlnit pe supraveghetorul care era
de pază la vorbitor…
— Ah! da, un om tare cumsecade…
— De obicei temnicerii nu merită
acest calificativ de „om cumsecade“, dar
cu taica Roussel e altceva… Acum
câteva clipe mi-a suflat în urechi:
„Fortuné, băiete, cunoşti bine pe domnul
Germain?“ „Da, spinul în ochi al
deţinuţilor“, i-am răspuns.
Apoi, după o clipă de întrerupere,
Şugubăţul urmă:
— Scuză-mă dacă ţi-am spus… spin
în ochi. „Da – i-am răspuns, îl cunosc pe
– 2794 –
– Eugen Sue –
domnul Germain, spinul în ochi al

puşcăriaşilor.“ „Poate şi al dumitale,
Şugubăţule?” mă întrebă gardianul cu
asprime. „Domnule gardian, i-am
răspuns, sunt prea fricos şi el e băiat
prea bun, ca să-mi îngădui să-l privesc
ca pe un spin în ochi; domnul Germain
nu e băiat rău şi i se face o nedreptate.“
„Perfect, Fortuné, mi-a spus el, faci bine
că eşti de partea domnului Germain,
fiindcă a fost bun cu dumneata.“ „Cu
mine, domnule gardian? Cum asta?“
„Adică nu cu dumneata şi nu el; totuşi îi
datorezi o mare recunoştinţă“ mi-a
răspuns taica Roussel.
— Să vedem… explică-te mai
lămurit, spuse Germain surâzând.
— Tocmai aşa i-am zis şi eu
gardianului. „Vorbeşte mai lămurit.“
– 2795 –
Atunci mi-a răspuns: „Nu domnul

Germain, dar micuţa lui vizitatoare a
fost foarte bună cu sora dumitale.
Auzind-o când îţi povestea nenorocirile
ei de acasă, în clipa când biata femeie
ieşea din vorbitor, fata s-a oferit să-i fie
de folos, pe cât va putea.“
— Buna mea Rigolette! exclamă
înduioşat Germain.
— Oh! atunci, i-am răspuns
gardianului, n-am mai multă minte
decât o oaie. Ai dreptate, domnul
Germain a fost bun cu mine, fiindcă
vizitatoarea lui este ca şi cum ar fi el, şi
sora mea, Jeanne, ca şi cum aş fi eu, şi
mai mult decât atât…
— Micuţa mea Rigolette! repetă
Germain, asta nu mă miră… are o inimă
atât de bună atât de compătimitoare!
– 2796 –
– Eugen Sue –
— Şi îmi mai zice gardianul: „Am

auzit toate astea fără să arăt că ştiu ceva.
Iată-te în curent acum. Dacă nu te vei
strădui să faci un serviciu domnului
Germain, dacă nu-l previi în cazul că vei
afla de vreun complot contra lui, ai fi un
ticălos desăvârşit…“ „Gardiane, i-am
răspuns, sunt un ticălos, e adevărat, nu
unul desăvârşit… În sfârşit, fiindcă
vizitatoarea domnului Germain vrea să-i
facă un bine bietei mele Jeanne, care e o
femeie vrednică şi cinstită, cu care mă
laud, o să fac pentru domnul Germain
tot ce-oi putea… Din păcate, n-o să fie
mare lucru…“ „Nu e nimic, mi-a zis,
încearcă totuşi. O să-ţi dau şi o veste
bună pe care să i-o transmiţi domnului
Germain, am aflat-o chiar acum.“
— Ce anume? întrebă Germain.
– 2797 –
— Mâine se face liberă o celulă cu

plata, mi-a spus gardianul să te anunţ.
— Să fie adevărat? Oh! ce fericire!
exclamă Germain; acest om de treabă
avea dreptate, e-o veste bună pe care mi-
o dai…
— Fără să mă laud, dar aşa e, locul
dumitale nu e să stai la un loc cu oameni
ca de-alde noi, domnule Germain.
Apoi, întrerupându-se, Şugubăţul se
grăbi să adauge în şoaptă, aplecându-se
ca şi cum ar fi vrut să adune ceva ce pe
jos:
— Atenţie, domnule Germain!
Deţinuţii ne privesc şi se miră că stăm de
vorbă. Te las, fereşte-te. Dacă cineva îţi
caută gâlceavă, nu răspunde. Vor să
găsească un pretext să înceapă o ceartă şi
să te ia la bătaie. Barbillon trebuie să
– 2798 –
– Eugen Sue –
înceapă, fereşte-te de ei. O să încerc să le

schimb hotărârea…
Şi Fortuné se ridică ca şi cum ar fi
găsit ce căuta.
— Mulţumesc, eşti un om de treabă.
Voi fi prudent, îi şopti grăbit Germain,
despărţindu-se de Şugubăţ care intră în
sala încălzită.
— Iată-te, melcule! codaşule! strigă
Scheletul văzândul pe povestitor. Dar ce
făceai?
— Vorbea cu Germain, spuse
Nicolas, tăind şunca.
— Ah! vorbeai cu Germain? spuse
Scheletul privindu-l cu atenţie pe
Fortuné, fără a se opri din înfulecat.
— Îmi spunea: „Eşti foarte fericit,
domnule Fortuné că poţi cuteza să
vorbeşti cu acest faimos Schelet (a spus
– 2799 –
faimos cu admiraţie). Eu, mi-a zis, mor

de dorinţa să-i vorbesc, dar el îmi insuflă
atâta respect, încât de l-aş vedea pe
domnul prefect de poliţie în carne şi
oase şi în uniformă, n-aş fi mai
impresionat.“
— Ţi-a spus ţie asta.? îl întrebă
Scheletul, prefăcându-se că-l crede şi că
e mişcat de admiraţia ce i-o inspira lui
Germain.
— Aşa mi-a spus.
— Atunci se schimbă situaţia,
răspunse Scheletul. Mă împac cu el.
Barbillon avea pofta să-i caute nod în
papură; să facă bine să-l lase în pace.
— Ar face foarte bine, exclamă
Şugubăţul, convins că a îndepărtat
primejdia care îl ameninţa pe Germain.
Ar face foarte bine, fiindcă acest biet
– 2800 –
– Eugen Sue –
băiat nu e în stare să se certe, îmi

seamănă mie, e curajos ca un iepure.
— Cu toate astea, e păcat, reluă
Scheletul. Contam pe bătaia asta ca să
mai petrecem puţin după cină. O să ni se
pară timpul prea lung.
— Da, şi ce o să facem atunci?
întrebă Nicolas.
— Dacă e aşa, să ne povestească
Şugubăţul o istorie în odaie, iar eu n-o să
mai caut pricină de cearta lui Gemain,
spuse Barbillon.
— Bine, bine, răspunse povestitorul,
iată una din condiţii, dar mai e una şi
fără amândouă nu povestesc.
— Să auzim cealaltă condiţie!
— Ca onorabila societate, otrăvită de
capitalişti, spuse Fortuné, reluându-şi
glasul de scamator, să-mi dea un fleac de
– 2801 –
cotizaţie de un franc. Un franc,

domnilor! ca să-l auziţi pe renumitul
Fortuné, zis Şugubăţul, care a avut
cinstea să lucreze în faţa celor mai
renumiţi hoţi, în faţa celor mai faimoşi
asasini din Franţa şi Navarra, şi care e
aşteptat urgent la Brest şi la Toulon,
unde se duce din ordinul guvernului.
Un franc! E gratis, domnilor!
— Haide! îţi strângem un franc,
după ce-ţi vei spune poveştile.
— După? Nu, înainte, stărui
Şugubăţul.
— Ei, drace! ia spune, ne crezi în
stare să te înşelăm cu un franc? spuse
Scheletul, făcând-o pe indignatul.
— De loc! răspunse Şugubăţul,
acord toată încrederea onoratei adunări,
dar cer banii înainte ca să-i cruţ punga.
– 2802 –
– Eugen Sue –
— Îţi dăm un franc, iar Barbillon n-o

să mai caute pricină imbecilului de
Germain, se învoi Scheletul.
— Atunci, destupaţi-vă urechile: o
să auziţi ceva grozav. Dar iată că plouă...
„Clienţii“ or să intre oricum în casă, n-o
să mai fie nevoie să-i chemăm…
Într-adevăr, începuse să plouă;
deţinuţii părăsiră curtea şi veniră să se
refugieze în sala încălzită, întovărăşiţi de
un gardian.
Am spus că sala încălzită era o
încăpere mare, lungă, cu dale de piatră,
cu trei ferestre dând spre curte; la mijloc
se afla soba lângă care stăteau Scheletul,
Barbillon, Nicolas şi Şugubăţul. La un
semn al „căpitanului“ Şchiopul cel gros
veni să se alăture grupului.
Germain intră printre ultimii,
– 2803 –
absorbit de gânduri dintre cele mai

plăcute. Se duse să se aşeze, ca de obicei,
pe prichiciul ultimei ferestre a sălii, loc
nedorit de nimeni, fiind prea departe de
soba în jurul căreia se grupau deţinuţii.
După ce deţinuţii intraseră în sală,
Scheletul se adresă gardianului:
— Ascultă, prietene, Fortuné are o
idee bună! o să ne povestească o
întâmplare cu Gringolet şi cu
Spintecătorul. E o vreme de nu-ţi vine să
trimiţi afară nici măcar un soldat din
garda municipală; o să aşteptăm liniştiţi
ora de culcare.
— Într-adevăr, când ăsta
trăncăneşte, văd că staţi liniştiţi…
— Da, răspunse Scheletul, dar
Şugubăţul cere bani ca să povestească…
Vrea un franc. Eu pun zece centime…
– 2804 –
– Eugen Sue –
Începură să strângă bani dintr-o

parte şi din alta, spre marea bucurie a lui
Fortuné care se gândea la sora lui, în
timp ce-şi făcea colecta.
— Opt, nouă, zece, unsprezece,
doisprezece, treisprezece, numără el
adunând banii, haideţi, domnilor
bogătaşi, capitalişti şi alţi bancheri, încă
un mic efort, nu puteţi rămâne la
treisprezece, e o cifră cu ghinion. Nu mai
e nevoie decât de şapte bănuţi a cinci
centime, un fleac de şapte monezi. Cum,
domnilor, s-ar zice că banda din
„Groapa leilor“ nu va putea strânge încă
treizeci şi cinci de centime, şapte
nenorocite monede? Ah! domnilor, va
crede lumea că aţi fost băgaţi aici pe
nedrept sau că aţi avut ghinion!
Vocea pătrunzătoare şi
– 2805 –
caraghioslâcurile lui Fortuné treziră pe

Germain din gândurile care îl copleşeau.
Pentru a urma sfaturile Rigolottei şi a
deveni popular, cât şi pentru a face o
mică ofrandă acestui nenorocit care
manifestase o oarecare dorinţa de a-i fi
folositor, se ridică şi aruncă o monedă de
cincizeci de centime la picioarele
povestitorului. Acesta strigă, arătând
gloatei pe generosul donator:
— Cincizeci de centime, domnilor!…
vedeţi… Vorbeam de capitalişti… Cinste
acestui domn, se poartă ca un bancher,
ca un ambasador, ca să se facă plăcut
societăţii…
— Haide, lasă glumele şi începe
odată! îl întrerupse Scheletul.
— Un moment, domnilor, reluă
Şugubăţul, se cuvine ca cel care mi-a dat
– 2806 –
– Eugen Sue –
cincizeci de centime, capitalistul, să aibă

locul cel mai bun, afară de şeful nostru
care are dreptul să aleagă.
Această propunere se potrivea atât
de mult cu planul Scheletului, încât
acesta exclamă:
— E adevărat, după mine, trebuie sa
aibă locul cel mai bun.
Şi banditul aruncă din nou o privire
plină de înţeles spre deţinuţi.
— Da, da, să se apropie, exclamară
ei.
— Să se aşeze în banca-ntâi.
— Vezi tinere? Dărnicia dumitale e
răsplătită… Onorabila societate
recunoaşte că ai drept la primul loc, se
adresă Şugubăţul lui Germain.
Crezând că dărnicia lui dispusese
într-adevăr în favoarea sa pe odioşii lui
– 2807 –
camarazi, încântat că se supune astfel

recomandării Rigolettei, Germain, cu tot
dezgustul pe care i-l inspirau
puşcăriaşii, îşi părăsi locul de predilecţie
şi se apropie de povestitor.
Să descriem acum distribuţia
rolurilor în această scenă:
Şugubăţul, în picioare lângă, sobă, se
pregătea să povestească. Lângă el,
Scheletul, tot în picioare şi cu ochii pe
Germain, gata să se arunce asupra lui, în
clipa în care gardianul ar fi ieşit din sală.
La oarecare depărtare de Germain,
Nicolas, Barbillon, Cardillac şi alţi
deţinuţi, printre care se vedea şi omul cu
scufia de bumbac albastru şi bluza
cenuşie, ocupând ultimele bănci.
Restul puşcăriaşilor adunaţi în
grupuri ici şi colo, unii pe jos, alţii în
– 2808 –
– Eugen Sue –
picioare şi rezemaţi de perete, alcătuiau

planurile secundare ale acestui tablou,
luminat à la Rembrandt prin cele trei
ferestre laterale care proiectau lumini
intense şi umbre viguroase pe aceste
chipuri cu aspecte atât de diverse şi cu
trăsături atât de puternic accentuate.
Trebuie să adăugăm că gardianul
care, prin plecarea lui, ar fi dat, fără să
vrea, semnalul asasinării lui Germain,
stătea lângă uşa întredeschisă.
— Sunteţi gata? întrebă povestitorul
pe Schelet.
— Să tacă banda… răspunse acesta,
întorcându-se puţin către cei prezenţi.
Apoi, către Fortuné: Acum începe
povestea, te ascultăm.
Se făcu o tăcere adâncă.
– 2809 –
Capitolul 9
GRINGOLET ŞI
SPINTECĂTORUL
…Nimic mai blând, mai priincios,

mai preţios decât cuvântul tău; el
farmecă, îmbărbătează şi îi face pe
oameni mai
buni…
(Wolfgang, 1, IV)
Şugubăţul îşi începu povestea, în

termenii următori şi în mijlocul tăcerii
desăvârşite a auditoriului:
— Întâmplarea pe care o voi povesti
onorabilei societăţi, s-a petrecut cam de
multă vreme. Ceea ce se numea „Mica
Polonie“ nu fusese încă distrusă.
Onorabila societate ştie sau nu ştie ce era
– 2810 –
– Eugen Sue –
„Mica Polonie“?
— Se ştie, interveni deţinutul cu
scufie albastră şi cu bluza cenuşie; erau
nişte şandramale între străzile du Rochet
şi la Pépinière.
— Aşa e, băiete, răspunse
povestitorul şi cartierul la Cité, care nu e
alcătuit din palate, ar fi, s-ar putea
spune, rue de la Paix sau rue de Rivoli, pe
lângă „Mica Polonie“. Ce mai
şandramale! Dar de altfel minunat
refugiu pentru hoţi; nu erau străzi, ci
ulicioare, nu erau case, ci cocioabe, nu
era pavaj, ci un covor de noroi şi bălegar,
ceea ce făcea ca zgomotul trăsurilor să
nu te supere, dacă ar fi trecut vreuna pe-
acolo; dar nu treceau. De dimineaţa
până seara, dar mai ales de seară până
dimineaţa, auzeai numai ţipete: „Să vie
– 2811 –
garda! Ajutor! Mă omoară!“ Dar garda

nu se sinchisea. Cu cât erau mai mulţi
doborâţi în „Mica Polonie“, cu atât mai
puţini oameni rămâneau de arestat! Ar fi
trebuit să vezi câtă lume colcăia acolo:
locuiau puţini bijutieri, argintari sau
bancheri; în schimb găseai o sumedenie
de flaşnetari, de clovni, de măscărici şi
de prezentatori de animale ciudate.
Printre ei era unul căruia i se zicea
„Spintecătorul“ atât era de crud. Dar era
mai ales neîndurător faţă de copii… L-
au poreclit Spintecătorul, fiindcă se zicea
că spintecase în două, cu securea, dintr-o
singură lovitură, pe un mic savoiard.
Când Şugubăţul ajunse aici cu
povestirea, orologiul închisorii bătu trei
şi un sfert.
Deţinuţii intrau în dormitoare la
– 2812 –
– Eugen Sue –
orele patru, deci, până în clipa aceea

Scheletul trebuia să-şi săvârşească
infamia.
— Mii de draci! gardianul nu pleacă,
şopti el Şchiopului cel gros.
— Fii liniştit, dacă Şugubăţul
continuă povestea, gardianul o şterge…
— Nu se ştia de unde venea
Spintecătorul; unii ziceau că e italian,
alţii ţigan, alţii turc, alţii african; unele
cumetre spuneau că e vrăjitor, deşi
existenţa unui vrăjitor în vremurile
acestea ar părea ciudată, sunt totuşi
tentat să spun şi eu ca ele. Ceea ce
întărea această bănuială, e că avea
totdeauna cu el o maimuţă mare,
roşcovană, pe care o chema Gargousse şi
care era atât de şireată şi de rea, încât ai
fi crezut că are pe dracu în burtă. O să vă
– 2813 –
vorbesc odată de Gargousse. Cât despre

Spintecător, o să vi-l descriu: culoarea
feţei sale era ca a carâmbilor cizmelor,
părul roşu ca blana maimuţei, ochii verzi
şi, ceea ce făcea pe cumetre să spună că e
vrăjitor, avea limba neagră…
— Limba neagră? întrebă Barbillon.
— Neagră ca cerneala! răspunse
Fortuné.
— Şi de ce aşa?
— Fiindcă mama lui, când a fost
însărcinată, vorbise probabil cu un
negru, continuă povestitorul cu o
oarecare sfială. Pe lângă această
ciudăţenie, Spintecătorul poseda nu ştiu
câte broaşte ţestoase, maimuţe, cobai,
şoareci albi, vulpi şi marmote, şi cam tot
atâţia mici savoiarzi sau copii părăsiţi. În
toate dimineţile, Spintecătorul dădea
– 2814 –
– Eugen Sue –
fiecărui copil câte un animal, o bucată de

pâine neagră şi, la drum, ca să ceară un
gologan sau s-o facă să joace pe Catarina.
Cei care nu aduceau seara cel puţin
şaptezeci şi cinci de centime, erau bătuţi,
dar ce bătuţi! încât la început se auzeau
ţipetele copiilor de la un capăt al „Micii
Polonii“ la celălalt. Trebuie să vă mai
spun că în „Mica Polonie“ mai trăia un
om căruia i se zicea „Decanul“ fiindcă
era cel mai vechi în cartier, şi era, cum s-
ar spune, primarul, administratorul,
judecătorul de pace sau mai degrabă de
război ai mahalalei, deoarece în curtea sa
(era negustor de vin ieftin) se scărmănau
între ei şi, cei care nu găseau alt mijloc
de a se împăca şi de a se înţelege,
recurgeau la arbitrajul lui. Deşi bătrân,
era puternic ca un Hercule şi foarte
– 2815 –
temut; nimeni din „Mica Polonie“ nu-i

ieşea din vorbă şi când el spunea „E
bine!“ toţi ceilalţi întăreau; „Foarte
bine!“ Când zicea: „E rău!“ toată lumea
spunea: „E „foarte rău!“ De altminteri
era un om de treabă, dar cumplit; când,
de pildă, unii mai puternici făceau
mizerii unora mai slabi decât dânşii,
apoi era vai de ei! Cum Decanul era
vecin cu Spintecătorul, şi auzind la
început copiii ţipând din cauza bătăilor
cumplite ale Spintecătorului. El îi spuse:
„Dacă mai aud copiii ţipând, te fac şi pe
tine să ţipi, şi încă într-un fel care ai să
mă ţii minte!“
— Al dracului Decan! Îmi place!
comentă deţinutul cu tichia albastră.
— Şi mie, adăugă gardianul,
apropiindu-se de grup.
– 2816 –
– Eugen Sue –
Scheletul nu-şi putu ascunde un gest

de nerăbdare şi de furie.
Povestitorul continuă:
— Mulţumită Decanului care-l
ameninţase pe Spintecător, noaptea nu
se mai auzeau ţipând copiii în „Mica
Polonie“, dar bieţii de ei nu sufereau mai
puţin; e drept că nu mai ţipau când
stăpânul lor îi bătea, fiindcă se temeau
să nu fie bătuţi şi mai tare. Ideea de a se
plânge Decanului, nici nu le trecea prin
minte. Pentru cele şaptezeci şi cinci de
centime aduse de fiecare copil,
Spintecătorul trebuia să le dea adăpost,
să-i hrănească şi să-i îmbrace. Seara, o
bucată de pâine neagră, ca şi la prânz:
asta în ce priveşte hrana: cât despre
haine, nu le dădea niciodată, iar noaptea
îi încuia unul peste altul împreună cu
– 2817 –
animalele lor, pe acelaşi culcuş de paie,

într-un pod în care te urcai pe o scară…
Asta le ora locuinţa. De îndată ce
numărul animalelor şi al copiilor era
complet, retrăgea scara şi încuia podul
cu cheia. Vă daţi seama de zgomotul pe
care maimuţele, cobaii, vulpile, şoarecii,
broaştele ţestoase, marmotele şi copiii îl
făceau, pe întuneric, în podul acela,
mare cât o nimica toată. Spintecătorul
dormea într-o odaie dedesubt, cu
Gargousse, maimuţa cea mare, legată de
piciorul patului. Când era prea mare
vânzoleală în pod şi se auzeau prea
multe ţipete, îmblânzitorul se scula pe
întuneric, lua un bici solid, urca scara,
deschidea uşor şi, fără să vadă lovea la
nimereală. Deoarece avea totdeauna
vreo cincisprezece copii şi unii, cei
– 2818 –
– Eugen Sue –
cinstiţi, îi aduceau Spintecătorului până

la un frânc pe zi, scăzând cheltuielile
care nu erau prea mari, îi rămâneau
patru sau chiar cinci franci pe zi; pe ăştia
îi bea, fiindcă trebuie să ştiţi ca era un
beţivan fără pereche pe lume, şi că, cel
puţin o dată pe zi, era beat mort. Era
programul lui şi pretindea că, fără asta,
ar avea tot timpul dureri de cap, dar
trebuie să mai spunem că din câştigul lui
îi cumpăra lui Gargousse inimi de
berbec, căci maimuţa devora carnea
crudă mai abitir ca o fiară sălbatica. Dar
văd că onorata societate mă întreabă de
Gringolet: iată-l, domnilor…
— Ah, da! s-auzim ce-i cu Gringolet
şi apoi mă duc să mănânc supa, spuse
gardianul.
Scheletul schimbă cu Şchiopul cel
– 2819 –
gros o privire de satisfacţie feroce.

— Printre copiii cărora Spintecătorul
le încredinţa animalele, continuă
povestitorul, era şi un biet nenorocit,
numit Gringolet. Adică „pirpiriul“, fără
tată, fără mamă, fără frate sau soră, fără
loc, fără adăpost, mă rog, era singur…
singur de tot într-o lume în care nu
ceruse să vină şi din care ar fi putut
pleca fără să observe cineva. Nu se
numea Gringolet de plăcere, da de unde!
era plăpând, şubred, şi bolnăvicios de-ţi
era mai mare mila să-l vezi: i-ai fi dat cel
mult şapte sau opt ani, dar el împlinise
treisprezece.
— Bietul pici, parcă-l văd! zise
deţinutul cu tichie albastră: sunt atâţia
copii de ăştia, pe străzile Parisului, bieţi
muritori de foame!
– 2820 –
– Eugen Sue –
— Trebuie de mici să se deprindă cu

mizeria, adăugă Fortuné, surâzând
amar.
— Haide odată, grăbeşte-te, se răsti
Scheletul, gardianul a pierdut răbdarea, i
se răceşte supa.
— Haida-de! mi-e totuna, răspunse
gardianul; vreau să fac cunoştinţă cu
Gringolet, mă amuză.
— Adevărat! E foarte interesant,
adăugă Germain, atent la povestire.
— Ah, îţi mulţumesc pentru vorbele
dumitale, capitalistule, răspunse
Fortuné, îmi face mai multă plăcere chiar
decât cele cincizeci de centime ce mi-ai
dat…
— Lua-te-ar dracu de moşmolit!
strigă Scheletul. Mult o să ne mai laşi să
aşteptăm?
– 2821 –
— Aşadar, reluă Şugubăţul, într-o zi

Spintecătorul adunase de pe stradă pe
Gringolet, mort de frig şi de foame; făcea
mai bine dacă-l lăsa să moară de-a
binelea. Gringolet, fiind slab, era fricos,
şi fiind fricos, ajunse de râsul şi de
batjocura celorlalţi copii care îl băteau şi
îi făceau atâtea mizerii, încât s-ar fi înrăit
la rândul lui, dacă puterea şi curajul nu
i-ar fi lipsit. Dar nu: când era bătut,
plângea spunând: „N-am făcut rău
nimănui, şi toată lumea îmi face mie
rău… E nedrept. Ah! dacă aş fi puternic
şi curajos!“
În clipa aceea ceasul sună ora trei şi
jumătate.
Timpul trecea, supraveghetorul nu
mai pleca şi câţiva dintre deţinuţi, cei
mai puţin înrăiţi, păreau să fi uitat
– 2822 –
– Eugen Sue –
aproape de sinistrele planuri ale

Scheletului, urzite împotriva lui
Germain, ca să urmărească, cu atenţie,
povestea lui Gringolet.
Fortuné reluă:
— Când spun că Gringolet
împiedica animalele mari să le mănânce
pe cele mici, înţelegeţi bine că băiatul nu
era să se bage între tigri, lei, lupi sau
chiar între vulpile şi maimuţele
menajeriei Spintecătorului; era prea
fricos, dar cum vedea, de pildă, un
păianjen prinzând în plasa lui vreo biată
muscă nebună care zbura veselă; către
soarele bunului Dumnezeu fără să facă
vreun rău cuiva, crac! Gringolet dădea o
lovitură de băţ în pânză, libera musca şi
strivea păianjenul ca un adevărat
Cezar… Da! ca un adevărat Cezar…
– 2823 –
deoarece se făcea alb ca o togă de roman

când atingea aceste gângănii scârboase;
îi trebuia deci un oarecare impuls ca să
ia o hotărâre, lui, căruia îi era frică de un
cărăbuş şi căruia i-a trebuit multă vreme
ca să se obişnuiască cu broasca pe care
Spintecătorul i-o dădea în fiece
dimineaţă. Aşa că Gringolet,
stăpânindu-şi groaza ce i-o insuflau
păianjenii, ca să nu lase să fie stoarse
muştele de sânge, se arăta…
— Se arăta tot atât de curajos, în
felul lui, ca un om care ar fi atacat un lup
ca să-i smulgă din bot o oaie, întregi
deţinutul cu tichia albastră…
— Sau ca un om care ar fi atacat pe
Spintecător ca să-l scape pe Gringolet
din ghearele lui, adăugă Barbillon cu
aceeaşi convingere.
– 2824 –
– Eugen Sue –
— Chiar aşa cum spui, reluă

povestitorul. Aşa că, după isprăvi
frumoase ca astea, Gringolet nu se mai
simţea atât de nefericit… El, care nu
râdea niciodată, surâdea, o făcea pe
curajosul, îşi punea scufia de-a-
ndoaselea (când avea una) şi îngâna
Marsilieza, cu un aer triumfător…
Iată însă că într-o zi Gringolet
încercă să fugă…
Mai înainte însă, trebuie să vă
vorbesc de Gargousse, maimuţa mare a
Spintecătorului. Acest animal rău,
credeţi-mă, mai mare decât Gringolet; vă
daţi seama ce înălţime pentru o
maimuţă! Acum vă voi spune de ce nu
era arătată pe străzi, ca celelalte animale
ale menajeriei; asta fiindcă Gargousse
era atât de rea şi de puternică, încât
– 2825 –
dintre toţi copiii, numai unul, originar

din Auvergne, un puşti de vreo
paisprezece ani, un băietan hotărât care,
după ce se luptase şi se bătuse cu
Gargousse, a reuşit de mai multe ori s-o
îmblânzească. Nu exista deci un animal
mai rău decât maimuţa cea mare,
Gargousse, tot atât de duşmană a
copiilor ca şi stăpânul ei… Ce face
Spintecătorul ca să-l pedepsească pe
Gringolet, pentru că a vrut să fugă?…
Asta… o veţi afla numaidecât. În
aşteptare, pune mâna pe copil, îl bagă în
pod pentru noapte, zicându-i: „Mâine
dimineaţă, când toţi ceilalţi o să fie
plecaţi, pun eu mâna pe tine şi vei vedea
ce le fac eu celor ce încearcă să fugă de
aici...“ Vă las să judecaţi ce noapte
cumplită a avut sărmanul Gringolet.
– 2826 –
– Eugen Sue –
Aproape că n-a închis ochii, se tot

întreba ce-i putea oare face stăpânul…
Tot întrebându-se, a sfârşit până la urmă
prin a adormi… Dar ce somn!…
dimineaţă, când văzu că se crapă de zi,
groaza lui se înteţi, se apropia clipa când
se va afla faţă-n faţă cu Spintecătorul.
Atunci îngenunche în mijlocul podului
şi, plângând cu lacrimi fierbinţi, imploră
pe ceilalţi copii să ceară pentru el de la
stăpânul lor iertare, sau să-l ajute să
fugă, dacă s-ar găsi vre-un mijloc. Ei
bine! unii de frică, alţii din nepăsare sau
din răutate, refuzară bietului Gringolet
acest serviciu.
— Puţoi ticăloşi! se revoltă deţinutul
cu tichia albastră: n-aveau nici inimă,
nici suflet!
— E adevărat, adăugă altul, e
– 2827 –
dureros să-l vezi pe bietul copil părăsit

de toată lumea.
— Şi singur şi fără apărare, reluă cel
cu tichia, căci totdeauna îţi face milă
unul care întinde gâtul, fără să se opună.
Când ai dinţi cu care poţi muşca, atunci
e altceva… Pe cinstea mea, ai colţi? Ei
bine! Arată-i şi apără-te piciule!
— E adevărat! aprobară mai mulţi
puşcăriaşi.
— Ia ascultă! strigă Scheletul,
nemaiputându-şi stăpâni furia,
adresându-se omului cu tichia albastră,
n-o să taci odată? N-am spus oare să fie
tăcere în sala mea?… Sunt sau nu sunt
eu şeful aici?…
Drept răspuns, tichia albastră îl privi
pe Schelet în faţă, apoi făcu gestul acela
batjocoritor, bine cunoscut de ştrengari,
– 2828 –
– Eugen Sue –
adică îi dădu cu tifla. Tichia albastră se

strâmbă în acelaşi timp atât de
caraghios, încât mai mulţi deţinuţi
izbucniră în hohote de râs, pe când alţii,
dimpotrivă, rămaseră înmărmuriţi de
îndrăzneala acestui nou puşcăriaş, într-
atât era de temut Scheletul.
Aceasta îşi arătă pumnul şi,
scrâşnind din dinţi, îi spuse celuilalt:
— Ne socotim noi, mâine.
— O să-ţi fac socoteala pe mutra
ta…
De teamă ca gardianul să n-aibă un
nou motiv să rămână ca să prevină o
încăierare posibilă, Scheletul răspunse
calm:
— Nu o vorba de asta; fac poliţia
sălii ăsteia şi trebuie să fiu ascultat, nu e
aşa, gardiene?
– 2829 –
— Aşa e spuse supraveghetorul. Nu

mai întrerupeţi. Şi tu continuă,
Şugubăţule, dar grăbeşte-te, băiete!
Capitolul 10
TRIUMFUL LUI GRINGOLET
ASUPRA LUI GARGOUSSE
— Aşa că, reluă povestitorul,

Gringolet văzându-se părăsit de toată
lumea, se lăsă în voia sorţii. Se face ziuă
de-a binelea şi toţi copiii se pregătesc s-o
şteargă cu animalele lor. Spintecătorul
deschide uşa podului şi cheamă pe
fiecare, să le dea bucata de pâine. Toţi
coboară pe scară, şi Gringolet, mai mult
mort decât viu, ghemuit într-un colţ al
podului cu broasca lui, nu se mişca mai
mult decât ea; se uita la camarazii lui
– 2830 –
– Eugen Sue –
care plecau unul după altul şi ar fi dat

nu ştiu cât să poată face ca ei… În sfârşit,
ultimul părăseşte podul. Inima bietului
copil bătea să-i sară din piept: spera că
poate stăpânul lui o să-l uite. Da de
unde! Iată că-l aude pe Spintecător care
rămăsese la piciorul scării, strigând cu e
voce tunătoare; „Gringolet!…“ „Iartă-
mă, stăpâne!“ „Coboară numaidecât sau
vin eu să te iau“, îi strigă Spintecătorul.
Gringolet credea ca i-a sosit ceasul din
urmă… „Haide, îşi spuse el tremurând
din toate mădularele, şi amintindu-şi de
visul lui – iată-te în pânză, mică
musculiţă; păianjenul o să te mănânce.“
După ce puse încet broasca ţestoasă jos,
îi şopti ceva ca un fel de rămas bun, căci
începuse să îndrăgească biata făptură. Se
apropie deci de uşă. Tocmai punea
– 2831 –
piciorul pe treapta de sus a scării, ca să

coboare, când Spintecătorul, apucându-l
de picioruşul lui slab ca un fus, îl trase
atât de tare şi atât de brutal, încât
Gringolet alunecă de-a lungul scării şi-i
jupui toată faţa.
— Ce păcat că Decanul „Micii
Polonii“ nu era acolo!… Ce l-ar mai fi
făcut să joace pe afurisitul de stăpân!
interveni iar tichia albastră. În clipe ca
astea e bine să fii puternic.
— Da, băiete, dar din păcate
Decanul nu era de faţă!… Spintecătorul
mi ţi-l ia deci pe copil de fundul
pantalonilor şi-l cară în vizuina lui unde-
şi ţinea maimuţa cea mare legată de
piciorul patului. Numai ce-l văzu pe
copil, că fiara începu să sară, să
scrâşnească din dinţi ca turbată şi să se
– 2832 –
– Eugen Sue –
avânte pe toată lungimea lanţului, spre

Gringolet, ca şi când ar fi vrut să-l rupă
în bucăţi.
— Bietul Gringolet, cum să-l scăpăm
de acolo?
— Dar dacă pune maimuţa laba pe
el şi-l sugrumă pe loc?
— Drace!… Asta-ţi dă fiori, reluă
tichia albastră; eu, în această clipă n-aş
face rău nici unui purice… Dar voi,
prietenilor?
— Pe Dumnezeu! Nici eu.
— Nici eu.
În clipa aceea orologiul închisorii
bătea al treilea sfert după ora trei.
Scheletul, temându-se din ce în ce
mai mult că trece vremea, strigă, furios
de aceste întreruperi care dovedeau că
mulţi deţinuţi se înduioşaseră cu
– 2833 –
adevărat:
— Tăcere! Niciodată n-o să mai
sfârșească această cobe, dacă vorbiţi tot
atât cât el!
Puşcăriaşii tăcură.
Şugubăţul continuă:
— Când ne gândim ce greu i-a fost
lui Gringolet să se deprindă cu broasca
şi că cei mai curajoşi dintre camarazii lui
tremurau când auzeau numai de numele
Gargousse, ne putem închipui groaza lui
când se văzu adus de stăpân lângă
ticăloasa de maimuţă. „Iartă-mă,
stăpâne! strigă el clănţănind din dinţi, ca
şi cum ar fi fost prins de friguri, iartă-
mă, stăpâne! Nu mai fac, ţi-o
făgăduiesc!“ Bietul copil striga: „nu mai
fac!“ fără să ştie ce spune, căci nu se ştia
vinovat cu nimic. Dar Spintecătorul îşi
– 2834 –
– Eugen Sue –
bătea joc de asta… Cu toate ţipetele

copilului care se zbătea îl ducea lângă
Gargousse care sare pe el şi-l înşfacă…
Un freamăt străbătu auditoriul, din
ce în ce mai atent.
— Prost aş fi fost să plec, zise
gardianul apropiindu-se şi mai mult.
— Ei, asta încă nu e nimic; partea
frumoasă abia acum vine, reluă Fortuné.
Îndată ce Gringolet simţi labele reci şi
puternice ale maimuţei care îl prinseră
de gât şi de cap, se şi crezu mâncat, îl
apucă un tremurat şi începu să scoată
nişte gemete care ar fi înduioşat şi un
tigru; „Păianjenul din visul meu,
Doamne, Doamne!… Păianjenul din
visul meu… Mică musculiţă de aur,
vino-mi în ajutor!“ „Ci taci odată… Taci
odată!“ îi striga Spintecătorul, lovindu-l
– 2835 –
cu piciorul, căci se temea ca ţipetele

copilului să nu fie auzite de afară. După
un minut, bietul Gringolet nu mai ţipă,
nu se mai zbătu, îngenunchie şi, alb ca
varul, închise ochii tremurând din toate
încheieturile, aidoma unui degerat în
ianuarie. În timpul ăsta maimuţa îl
izbea, îl trăgea de păr, îl zgâria şi, din
timp în timp, fiara se oprea ca să-şi
privească stăpânul, ca şi cum ar fi fost
înţeleşi. Spintecătorul râdea atât de tare,
dar atât de tare, încât dacă Gringolet ar
fi ţipat, hohotele de râs ale stăpânului
său i-ar fi acoperit ţipetele. S-ar fi zis că
asta o încuraja pe Gargousse care se
îndârjea din ce în ce mai mult.
— Ah! maimuţă ticăloasă! exclamă
tichia albastră. Aş fi ţinut-o de coadă, aş
fi învârtit-o ca pe o praştie şi i-aş fi strivit
– 2836 –
– Eugen Sue –
capul de caldarâm.
— Ticăloasă maimuţă! Era rea ca un
om!
— Nu există oameni atât de răi!
— Nu atât de răi! îl îngână Fortuné.
Dar Spintecătorul? Judecă puţin…
Ascultaţi ce a făcut pe urmă: a dezlegat
de la piciorul patului lanţul lui
Gargousse, a scos pentru câteva clipe
copilul, mai mult mort decât viu, din
ghearele fiarei şi l-a legat de lanţ astfel
încât Gringolet se afla acum la un capăt
al lanţului, iar Gargousse la celălalt,
amândoi legaţi de mijloc şi la o distanţă
cam de un metru.
— Ce idee!
— E adevărat sunt oameni mai cruzi
decât cele mai sălbatice fiare.
— După ce Spintecătorul făcuse
– 2837 –
asta, îi spuse maimuţei, care părea să-l

priceapă, fiindcă erau făcuţi să se
înţeleagă: „Atenţiune, Gargousse! ai fost
expusă în lume, acum e rândul tău să-l
expui pe Gringolet, să fie el maimuţa ta.
Haide, hopa! sus, Gringolet, sau îi spun
lui Gargouse să se repeadă la tine!…“
Bietul copil recăzuse în genunchi,
împreunase mâinile, dar nemaiputând
vorbi nu i se auzea decât clănţănitul
dinţilor. „Haide, fă-l să umble,
Gargousse, reluă Spintecătorul către
maimuţă, şi dacă nu vrea, fă-i ca mine!“
Şi, în acelaşi timp, îi dădu copilului
câteva lovituri de nuia, apoi trecu
nuiaua maimuţei. Ştiţi că aceste animale
au din fire spiritul de imitaţie, dar
Gargousse îl avea mai mult ca oricare
altul; iată-o deci că ia nuiaua cu o labă şi
– 2838 –
– Eugen Sue –
se repede la Gringolet care e nevoit să se

ridice. În picioare era aproape tot atât de
înalt ca maimuţa. Atunci Spintecătorul
iese din odaia lui, coboară scara
chemând-o pe Gargousse, şi maimuţa
vine după el, gonindu-l cu lovituri
puternice de nuia pe Gringolet. Ajung
astfel în curticica cocioabei
Spintecătorului. Acolo plănuia el să se
amuze; închide poarta dinspre ulicioară
şi face semn lui Gargousse să-l gonească
pe băiat, fugărindu-l în jurul curţii cu
puternice lovituri de nuia. Maimuţa se
supune şi-l croieşte pe Gringolet care
aleargă, în timp ce Spintecătorul se ţine
de burtă de râs. Credeţi că s-a mulţumit
cu atât? Da de unde… Asta nu era nimic
pe lângă cele ce urmează. Gringolet
scăpase până acum numai cu zgârieturi,
– 2839 –
cu câteva lovituri de nuia şi cu o frică

teribila. Iată ce scorni atunci
Spintecătorul: ca s-o întărâte şi mai mult
pe maimuţă împotriva copilului mai
mult mort decât viu, îl ia pe Gringolet de
păr şi, prefăcându-se că îl bate şi că-l
muşcă, îl dă pe mâna lui Gargousse
strigându-i: „Înhaţă-l, înhaţă-l…“ şi îi
arătă o bucată de inimă de berbec, ca şi
cum i-ar zice: va fi răsplata ta… Oh!
atunci, prieteni, se desfăşură un
spectacol cu adevărat oribil… Închipuiţi-
vă o maimuţă mare, roşcovană, cu botul
negru, scrâşni din dinţi ca o nebună,
aruncându-se furioasă, ca turbată,
asupra acestui biet nenorocit care,
neputându-se apăra, fusese răsturnat
din prima lovitură şi se lăsase pe burtă,
cu faţa la pământ ca să nu fie desfigurat.
– 2840 –
– Eugen Sue –
Văzând asta, Gargousse, pe care

stăpânu-său o aţâţa mereu împotriva
copilului, i se urcă în spinare, îl ia de gât
şi începe să-l muşte de ceafă până la
sânge. „Oh! păianjenul din visul meu!…
păianjenul!“ striga Gringolet cu glas
înăbuşit, crezându-se de astă dată
pierdut. Dar iată că se aud lovituri în
poartă. Toc!… Toc!… Toc!…
— Decanul! strigă bucuroşi
deţinuţii.
— Da, de rândul ăsta era el, el striga
la poartă: „Deschide odată,
Spintecătorule! Deschide odată. Nu o
face pe surdul, că te văd prin gaura
cheii!“ Dresorul de animale, silit să
răspundă, se duse să deschidă
Decanului care era un om solid ca un
urs, cu toate că avea cincizeci de ani, şi
– 2841 –
cu care nu era de glumit.

— Ce ai cu mine? îl întrebă
Spintecătorul prin deschizătură.
— Vreau să-ţi vorbesc, răspunse
Decanul pătrunzând aproape cu forţa în
curticică. Apoi, văzând că maimuţa îl
loveşte mereu pe Gringolet, se repede, o
apucă pe Gargousse de ceafa şi dă s-o
smulgă de lângă copil şi s-o arunce cât
colo, dar observă abia atunci că băiatul o
legat de maimuță. Văzând asta, Decanul
aruncă o privire teribilă Spintecătorului
şi îi strigă: „Vino numaidecât şi
dezleagă-l pe acest nenorocit!“ Vă daţi
seama de bucuria lui Gringolet care, pe
jumătate mort de spaimă, se vede în
ultima clipă salvat ca prin minune. În
acelaşi timp nu se putu opri să-şi
amintească de musculiţa de aur din visul
– 2842 –
– Eugen Sue –
lui, deşi Decanul nu semăna deloc cu o

musculiţa, ba dimpotrivă…
— În sfârşit, spuse gardianul, făcând
un pas către uşă, iată-l pe Gringolet
salvat, mă duc să-mi mănânc supa.
— Salvat! strigă povestitorul, ah! da,
salvat, dar nu e la capătul suferinţelor,
sărmanul de el!
— Adevărat? exclamă cu interes
câţiva deţinuţi.
— Dar ce o să i se mai întâmple?
întrebă gardianul, apropiindu-se de
povestitor.
— Mai stai, gardiene, o să afli,
răspunse Şugubăţul.
— Afurisitul de Şugubăţ, pe legea
mea, face cu tine ce vrea, observă
zâmbind gardianul; mai stau puţin.
Scheletul, mut, spumega de turbare.
– 2843 –
Fortuné continuă:
— Spintecătorul, care se temea de
vecinul său ca de foc, dezlegă,
bombănind, copilul de lanţ. Atunci
Decanul o aruncă pe Gargousse în sus, îi
trage o lovitură zdravănă în şale, şi-o
rostogoleşte ca pe o minge… Maimuţa
urlă ca din gură de şarpe, scrâşneşte din
dinţi, dar fuge şi se urcă pe acoperişul
unei magazii de unde îşi arăta pumnul
spre Decan. „De ce-mi baţi maimuţa?“ îl
întrebă Spintecătorul pe Decan. „Ai
putea să mă întrebi de ce nu te bat pe
tine; să chinui eşti în felul ăsta un biet
copil! Te-ai îmbătat atât de devreme
astăzi?“ „Nu sunt mai beat ca dumneata;
o învăţam pe maimuţa mea un rol; vreau
să dau o reprezentaţie în care ea şi
Gringolet să apară împreună; îmi fac
– 2844 –
– Eugen Sue –
meseria, de ce te amesteci?“ „Mă

amestec în treaba care mă priveşte. Azi
dimineaţă, nevăzându-l pe Gringolet
care trecea zilnic prin faţa porţii mele
împreună cu ceilalţi copii, am întrebat
unde era. Copiii nu mi-au răspuns,
păreau foarte încurcaţi. Cum te cunosc,
am bănuit că pui la cale ceva împotriva
bietului băiat şi nu m-am înşelat.
Ascultă-mă bine! de câte ori nu-l voi
vedea pe Gringolet dimineaţa trecând
prin faţa porţii mele o dată cu ceilalţi,
vin aici numaidecât şi o să trebuie să mi-
l arăţi, că de nu, te cotonogesc…“ „Fac
ce vreau, n-am să primesc ordine de la
dumneata! îi răspunse Spintecătorul
supărat de ameninţarea că o să fie
controlat. Şi cu cotonogeala, să
cotonogeşti pe dracu să te ia şi, dacă nu
– 2845 –
pleci de aici, sau dacă mai vii, am să-

ţi…“ „Trosc, pleosc“, îi răspunse
Decanul cu o pereche de palme care ar fi
doborât un rinocer. „Iată ce capeţi dacă
răspunzi astfel Decanului «Micii
Polonii»!“
— Două perechi de palme e foarte
puţin, constată tichia albastră; în locui
Decanului îi trăgeam o bătaie zdravănă.
— Şi ar fi meritat-o, adăugă un alt
deţinut.
— Decanul, replică Şugubăţul ar fi
curăţat zece ca Spintecătorul. Deci acesta
fu nevoit să înghită palmele, dar nu era
mai puţin furios că a fost bătut şi mai
ales în faţa lui Gringolet. Aşa că, în chiar
clipa aceea şi-a pus în gând să se
răzbune şi i-a venit o idee care nu-i
putea trece prin cap decât unui diavol
– 2846 –
– Eugen Sue –
înrăit ca el, în timp ce Spintecătorul,

scărpinându-se după urechi, clocea
această idee infernală, Decanul îi zise:
„Bagă-ţi bine în cap că dacă mai cutezi
să-l chinuieşti pe băiat, o să te silesc să te
cari din «Mica Polonie», tu şi cu fiarele
tale, altminteri îi voi aţâţa pe toţi cei de
aici împotriva ta, şi ştii doar că lumea nu
te poate suferi, aşa că o să ţi se facă un
alai pe care spinarea ta o să-l ţină minte;
ţi-o garantez eu!“ Prefăcut cum era, şi ca
să-şi poată pune în aplicare planul
diabolic, în loc să se supere pe Decan,
Spintecătorul o făcu pe câinele supus şi-i
zise pe un ton linguşitor: „Pe cinstea
mea, Decane, m-ai bătut degeaba; crezi
că vreau să-i fac vreun rău lui Gringolet?
Dimpotrivă, îţi repet că învăţăm un rol
nou cu maimuţa mea, un animal cu care
– 2847 –
nu te prea înţelegi când se supără şi, în

învălmăşeală, copilul a fost muşcat!“
„Hm!… murmură Decanul, privindu-l
pieziş, să fie adevărat ce-mi spui? Dacă
voiai s-o înveţi pe maimuţă un rol, de ce-
ai legat-o de Gringolet?“ „Pentru că
Gringolet trebuie să joace şi el în piesă.
Iată ce am de gând: O s-o îmbrac pe
Gargousse cu un frac roşu şi cu o pălărie
cu pene, ca pe un negustor elveţian de
leacuri pentru răni, o să-l aşez pe
Gringolet pe un scăunel de copil, o să-i
pun un şervet la gât şi maimuţa, cu un
brici mare de lemn, se va preface că-l
rade.“ Decanul nu se putu opri să nu
râdă de această idee… „Nu-i aşa că e
comic?“ reluă Spintecătorul cu viclenie.
„Că e comic nu mai încape îndoială,
răspunse Decanul, cu atât mai mult cu
– 2848 –
– Eugen Sue –
cât se spune că ticăloasa ta de maimuţă e

destul de îndemânatică şi şireată ca să
joace o comedie ca asta.“ „Te cred, după
ce o să mă vadă de cinci-şase ori
prefăcându-mă că-l rad eu pe Gringolet,
ea o să mă imite cu briciul mare de lemn,
dar pentru asta trebuie să se înveţe cu
copilul şi de aceea i-am legat unul de
altul.“ „Dar de ce l-ai ales pe Gringolet şi
nu pe oricare altul?“ „Fiindcă e cel mai
mic dintre toţi şi, când stă pe scaun,
Gargousse e mai înaltă decât el; de altfel
voiam să-i dau jumătate din încasări lui
Gringolet.“ „Dacă-i aşa, replică Decanul
înşelat de ipocrizia Spintecătorului, îmi
pare rău că te-am altoit; ia-o dar ca o
arvună…“ În timp ce stăpânul lui vorbea
cu Decanul, Gringolet nu îndrăznea să
sufle, tremura ca o frunză şi murea de
– 2849 –
dorinţa de a se arunca la picioarele

Decanului ca să-l implore să-l scoată de
acolo, dar îi lipsea curajul şi-l cuprindea
deznădejdea, zicându-şi: „O să fiu ca
biata muscă din visul meu, păianjenul o
să mă înghită, m-am înşelat când am
crezut că musculiţa de aur o să mă
salveze!“ „Haide, băiete, dacă stăpânul
tău îţi dă jumătate din încasări, asta
trebuie să te îndemne să te obişnuieşti cu
maimuţa. Haide! Haide! o să te deprinzi
şi dacă o să câştigi bine, n-o să ai de ce să
te plângi.“ „El! să se plângă! Oare ai de
ce să te plângi?“ îl întreba stăpânul,
uitându-se pe furiş atât de încruntat la
el, încât copilul ar fi dorit să fie la o sută
de paşi sub pământ. „Nu… nu…
stăpâne!“ răspunse bâlbâindu-se.
„Vedeţi dar, domnule, spuse
– 2850 –
– Eugen Sue –
Spintecătorul că n-a avut niciodată

vreun motiv să se plângă; nu-i vreau
decât binele, la urma urmei, dacă
Gargousse l-a zgâriat prima oară, asta,
nu se va mai întâmpla, îți făgăduiesc, am
să bag de seamă.“ „Perfect! Aşa că toată
lumea o să fie mulţumită.“ „Gringolet în
primul rând, spuse dresorul. Nu e aşa că
o să fii mulţumit?“ „Da!… da!…
stăpâne!“ răspunse copilul plângând.
„Şi, ca să te mângâi de zgârieturile tale, o
să-ţi dau o parte dintr-un prânz bun,
căci vecinul o să-mi trimită nişte cotlete
cu castraveciori, patru sticle cu vin, şi un
sfert de litru de rachiu.“ „La dispoziţie,
vecine, pivniţa şi bucătăria mea sunt
bine aprovizionate pentru toată lumea“.
În fond Decanul era un om de
treabă, dar nu prea şiret şi ţinea să-şi
– 2851 –
vândă vinurile şi mâncărurile.

Iată-l dar pe bietul copil recăzut în
ghearele crudului său stăpân.
Spintecătorul îi arătă victimei scara şi îi
porunci să se urce repede în pod; copilul
nu aşteptă să i se spună de două ori şi se
supuse, peste măsură de înfricoşat.
„Dumnezeule, sunt pierdut!“ , strigă,
aruncându-se pe paiele lui, lângă
broasca ţestoasă şi plângând cu lacrimi
fierbinţi.
Trecuse mai bine de un ceas, când
auzi vocea groasă a stăpânului,
chemându-l… Ceea ce mărea şi mai
mult spaima lui Gringolet, era că vocea
stăpânului era altfel ca de obicei. Copilul
se grăbeşte să coboare, dar cum pune
piciorul pe podea, stăpânul îl ia şi îl
duce în odaia lui, poticnindu-se la
– 2852 –
– Eugen Sue –
fiecare pas, căci Spintecătorul băuse atât

de mult, dar atât de mult, încât era beat
mort şi nu se putea ţine pe picioare.
Gargousse era legată de piciorul patului.
În mijlocul camerei se afla un scaun, cu o
frânghie atârnată de spătar. „Aşa…
aşează-te… acolo“, continuă Şugubăţul,
imitând vorba cleioasă a omului beat, îl
punea pe Spintecător să vorbească.
Gringolet se aşeză tremurând ca varga;
atunci, Spintecătorul, tot fără să
vorbească, înfăşură frânghia groasă în
jurul copilului, îl legă de scaun, dar nu
era uşor, căci deşi monstrul mai avea
puţină luciditate, vedea dublu şi făcea
nodurile alandala. În sfârşit, iată-l pe
Gringolet legat cobză de scaun.
„Doamne! Dumnezeule milostiv!
murmură el, de data asta nimeni nu mai
– 2853 –
vine să mă scape.“
Bietul micuţ! Avea dreptate, nimeni
nu putea şi nu mai avea cum să mai
vină, după cum veţi vedea: Decanul
plecase doar liniştit de soarta micuţului.
Spintecătorul întoarse de două ori cheia
în broasca porţii şi pusese și zăvorul;
deci nimeni nu putea să vină în ajutorul
lui Gringolet.
— Oh! de rândul ăsta, îşi şopteau
între ei deţinuţii impresionaţi de această
întâmplare, Gringolet e pierdut…
— Bietul copil…
— Ce păcat!
— Dacă ar trebui să dau un franc ca
să-l salvez, l-aş da bucuros.
— Şi eu.
Povestitorul continuă:
— Când Gringolet fu bine legat de
– 2854 –
– Eugen Sue –
scaun, stăpânul îi spuse (şi povestitorul

imită din nou felul de a vorbi al unui om
beat): „Ah!… nemernicule… tu… ai fost
de vină… că m-a lovit vecinul meu…
tu… o să… mo… o să mori…“ Şi scoate
din buzunar un brici mare, bine ascuţit,
îl deschide şi cu o mână îl ia pe
Gringolet de păr…
Un murmur de indignare şi de
groază străbătu pentru o clipă, apoi
continuă:
— La vederea briciului, copilul
începu să țipe. „Iartă-mă stăpâne! Iartă-
mă, nu mă omorî!…“ „Haide, ţipă…
ţipă, broscoiule… n-o să mai ţipi tu
multă vreme!“ se răsti Spintecătorul.
„Musculiţă de aur! musculiţă de aur!
vino de mă scapă!“ strigă bietul
Gringolet aproape înnebunit,
– 2855 –
amintindu-şi de visul care-l

impresionase atât de mult, iată
păianjenul care o să mă ucidă!“ „Ah! îmi
spu… îmi spui… păianjen… tu… Din
pricina asta… și din altele… o să mori…
auzi tu? Dar nu de mâna mea.“ Apoi,
chemându-şi maimuţa, care la capătul
celălalt al lanţului, se zbătea din toate
puterile şi scrâşnea din dinţi, zise: „Uite,
Gargousse, îi spuse arătându-i biciul şi
apoi pe Gringolet pe care îl ţinea de păr,
o să-i faci aşa… vezi?…“ Şi, trecând de
mai multe ori tăişul briciului pe gâtul lui
Gringolet, făcu gestul unuia care vrea să
taie gâtul cuiva. „O să te dezleg, şi tu…
o să-i tai beregata, nu-i aşa, Gargousse?“
Maimuţa ţipa, scrâşnind din dinţi, ca şi
cum ar fi spus „da“, întinse laba ca să
apuce briciul pe care Spintecătorul i-l
– 2856 –
– Eugen Sue –
întindea „Musculiţă de aur, vino-mi în

ajutor“, murmura Gringolet, cu vocea
sfârşită, sigur de data aceasta că i-a
sunat ceasul din urmă. Căci vai! chema
musculiţa de aur în ajutor fără cea mai
mică speranţă, ci doar aşa cum spui când
te îneci: „Doamne! Dumnezeule!“ Şi
totuşi, musculiţa l-a ajutat. Iată că
Gringolet vede în clipa aceea intrând pe
fereastră una din acele musculiţe verzi şi
aurii, cum sunt atâtea! Ai fi zis o scânteie
de foc care zbura; şi chiar în clipa în care
Spintecătorul dădea briciul lui
Gargousse musculiţa de aur se băgă
drept în ochiul acelui tâlhar ticălos. O
muscă în ochi nu e mare lucru, dar în
momentul acela te ustură ca o înţepătură
de ac, aşa că Spintecătorul, care de abia
se ţinea pe picioare, duse repede mâna la
– 2857 –
ochi, printr-o mişcare atât de bruscă,

încât se împiedică, şi căzu cât era de
lung, rostogolindu-se la piciorul patului,
de care era legată Gargousse. „Musculiţă
de aur, mulţumesc… m-ai salvat!“ strigă
Gringolet, care văzuse totul.
— Într-adevăr, musculiţa de aur a
venit la timp! strigară deţinuţii plini de
bucurie.
— Trăiască musculiţa de aur! răcni
tichia albastră.
— Da, trăiască musculiţa de aur!
repetară mai multe voci.
— Trăiască Şugubăţul cu poveştile
lui! rosti un altul.
— Aşteptaţi puţin, continuă
povestitorul, acum vine partea cea mai
frumoasă şi mai teribilă a povestirii ce v-
am făgăduit: Spintecătorul căzuse jos ca
– 2858 –
– Eugen Sue –
o bucată de plumb, atât de beat, dar atât

de beat, încât nu mai mişca, de parca era
un buştean… Era turtă… asta e… şi nu-
şi mai dădea seama de nimic; dar, în
cădere, era cât p-aci s-o zdrobească pe
Gargousse şi aproape să-i strivească laba
din spate. Ştiţi cât de rău, de răzbunător
şi de viclean este acest animal. Nu lăsase
din mână briciul pe care stăpânul lui i-l
dăduse ca să-i taie beregata lui
Gringolet. Ce credeţi că face ticăloasa de
maimuţă, când îşi vede stăpânul întins
pe spate, nemişcat ca o buturugă şi la
îndemâna lui? Sare pe el, i se aşază pe
piept, cu una din labe îi întinde pielea
gâtului şi cu cealaltă… crac! îi taie
beregata ca pe o bucată de pânză…
întocmai cum îl învăţase să-i facă lui
Gringolet.
– 2859 –
— Bravo!…
— Bine i-a făcut!...
— Trăiască Gargousse!… strigară
entuziasmaţi deţinuţii.
— Trăiască musculiţa de aur!
— Trăiască Gringolet!
— Trăiască Gargousse!
— Ei bine! prieteni, strigă Şugubăţul,
încântat de succesul povestirii lui, aşa
cum strigaţi voi, peste un ceas toată
„Mica Polonie“ striga la fel.
— Cum aşa… cum?
— V-am spus că pentru a-şi
desăvârşi în linişte planul infam,
ticălosul de Spintecător îşi încuiase
poarta pe dinăuntru. Când s-a înserat,
iată că vin copiii unul după altul cu
animalele lor; bat în poartă, nu le
răspunde nimeni; bat din nou, niciun
– 2860 –
– Eugen Sue –
răspuns! Unul din ei se duce să-i spună

Decanului că au bătut în poartă, dar că
stăpânul lor nu le deschide. „Ticălosul,
s-o fi îmbătat ca un porc, spuse el, i-am
trimis vin adineauri; trebuie forţată
poarta, copiii nu pot rămâne afară peste
noapte.“ Se forţează poarta cu un
bulumac, toţi urcă sus, ajung în odaie şi
ce văd? Gargousse în lanţ şi ghemuită pe
trupul stăpânului ei, jucându-se cu
briciul. Bietul Gringolet, din fericire,
departe de capătul lanţului lui
Gargousse, legat pe scaunul lui şi
necutezând să ridice ochii spre trupul
Spintecătorului, privind, ghiciţi la ce? La
musculiţa de aur care, după ce zburase
în jurul copilului ca şi cum l-ar fi
felicitat, se aşezase pe mânuţa lui.
Gringolet povesti totul. Decanului şi
– 2861 –
oamenilor care veniseră odată cu el;

părea cu adevărat, cum se spune, o
minune a cerului, aşa că Decanul strigă:
„Un ura pentru Gringolet, un ura pentru
Gargousse care a ucis pe acest infam
tâlhar! A tăiat pe alţii, i-a venit şi lui
rândul să fie tăiat!„ „Da, da! întări
mulţumirea, fiindcă Spintecătorul era
urât de toată lumea. Un ura pentru
Gargousse! Un ura pentru Gringolet!“ Se
lăsase noaptea, se aprinseseră torţe de
paie, Gargousse fu legată de o bancă pe
care patru băieţi o duceau pe umeri;
ticăloasa de maimuţă nu părea prea
încântată; îşi dădea totuşi aere de
cuceritor şi-şi arăta dinţii. După
maimuţă venea Decanul, ţinându-l în
braţe pe Gringolet; toţi copiii, fiecare cu
animalul lui îl înconjurară pe Decan,
– 2862 –
– Eugen Sue –
unul îşi ducea vulpea, altul marmota,

altul cobaiul, iar cei care ştiau să cânte
din diblă, învârteau manivela; se
alăturară şi nişte cărbunari din
Auvergne cu cimpoaiele lor: era o
hărmălaie, o bucurie, o sărbătoare, pe
care nu ne-o putem imagina! În urma
muzicanţilor şi însoţitorilor de animale
veneau toţi locuitorii „Micii Polonii“:
bărbaţi, femei, copii, aproape toţi aveau
torţe şi strigau ca nişte turbaţi: Trăiască
Gringolet! Trăiască Gargousse!“ Alaiul
făcu astfel ocolul cocioabei
Spintecătorului.
Sfârşitul povestirii lui Fortuné fu
întrerupt de o voce:
— Ei! taică Roussel, strigă cineva de
afară, vino de-ţi mănâncă supa, în zece
minute bate ceasul patru.
– 2863 –
— Ai dreptate, povestirea e pe
sfârşite, mă duc. Mulţumesc băiete, mi-ai
făcut mare plăcere, spuse
supraveghetorul, îndreptându-se spre
uşă. Apoi, oprindu-se o clipă: Să fiţi
cuminţi, se adresă el deţinuţilor.
— Să ascultăm sfârşitul povestirii,
interveni Scheletul, gâfâind de furie abia
reţinută. Apoi, încet, Şhiopului cel gros:
Du-te la uşă şi urmăreşte-l din ochi pe
gardian, când o să-l vezi ieşind din
curte, să strigi: Gargousse! şi s-a zis cu
turnătorul!
— E în regulă, încuviinţă Şchiopul
cel gros care îl întovărăşi pe gardian şi
rămase în picioare la uşa sălii încălzite,
urmărindu-l cu privirea.
— În tot timpul alaiului, continuă
povestitorul, Gringolet îşi zicea: „Dragă
– 2864 –
– Eugen Sue –
musculiţă, am…“
— Gargousse! strigă Şchiopul cel
gros, revenind.
Văzuse pe supraveghetor părăsind
curtea închisorii.
— Acu să te văd, Gringolet… voi fi
păianjenul tău, strigă Scheletul
aruncându-se asupra lui Germain, cu
atâta furie, încât acesta nu putu face
nicio mişcare, nici măcar scoate un
strigăt.
Vocea lui se stinse sub cumplita
strânsoare a degetelor de fier ale
Scheletului.
Capitolul 11
UN PRIETEN NECUNOSCUT
— Dacă tu eşti păianjenul, eu voi fi

– 2865 –
musculiţa de aur, Schelet nenorocit,

strigă o voce în clipa în care Germain,
surprins de atacul violent şi neaşteptat al
neînduplecatului său duşman, cădea
răsturnat pe o bancă, cu totul în puterea
tâlharului care, cu un genunchi pe piept,
îl strângea de gât. Da, voi fi musculiţa, şi
încă o musculiţă grozavă! repetă omul
cu tichia albastră, de care am mai vorbit.
Apoi, dintr-un salt, îmbrâncind trei
sau patru deţinuţi care îl despărţeau de
Germain, se aruncă asupra Scheletului şi
îi trase în cap şi între ochi o grindină de
pumni atât de cumpliţi, încât ai fi zis că
sunt loviturile repetate şi puternice ale
unui ciocan pe nicovală.
Omul cu tichia albastră, care nu era
altul decât prietenul nostru, Cuţitarul,
înzecind viteza loviturilor pe capul
– 2866 –
– Eugen Sue –
mizerabilului, adăugă:
— E grindina de pumni, cu care
domnul Rudolf mi-a pisat scăfârlia! De
la el am învăţat lecţia!
Scheletul la început ameţit,
clătinându-se ca o vită sub barosul
măcelarului, întinse instinctiv mâinile
înainte, ca să se ferească de loviturile
duşmanului său. Germain se zbătea să
scape din strânsoarea ucigaşă a
Scheletului şi să se ridice pe jumătate.
— Dar ce mai e şi cu asta? Ce se
amestecă banditul ăsta? strigă Şchiopul
cel gros şi, aruncându-se pe Cuţitar,
încercă să-i prindă braţele pe la spate, pe
când acesta făcea eforturi violente ca să-l
ţină pe Schelet.
Apărătorul lui Germain răspunse la
atacul Şchiopului cel gros printr-un fel
– 2867 –
de copită atât de puternică, încât îl făcu

pe agresor să se rostogolească dincolo de
marginea cercului format de deţinuţi.
Germain, livid şi învineţit, pe
jumătate sufocat, în genunchi la
picioarele băncii, părea să nu-şi mai dea
seama de ce se petrece în jurul lui.
Strangularea fusese atât de puternică şi
de dureroasă, că de-abia putea să
respire.
După prima buimăceală, Scheletul,
printr-o sforţare disperata, reuşi să scape
de Cuţitar şi să se ridice în picioare.
Gâfâind, beat de turbare şi de ură,
era înspăimântător la vedere. Faţa lui
cadaverică era plină de sânge; buza de
sus răsfrântă ca aceea a unui lup furios,
lăsa să i se vadă dinţii încleştaţi. În
sfârşit, cu vocea fierbând de furie şi de
– 2868 –
– Eugen Sue –
oboseală, căci lupta cu Cuţitarul fusese

foarte violentă, strigă:
— Jupuiţi-l… pe tâlharul acesta!…
bandă de fricoşi… care lăsaţi să fiu
atacat pe la spate… altminteri ne scapă
denunţătorul!
În timpul acestui răgaz, Cuţitarul,
ridicându-l pe Germain aproape leşinat,
manevrase cu atâta dibăcie, încât, se
apropie încet, încet de un ungher al
camerei, unde-şi depuse protejatul.
Folosindu-se de această avantajoasă
poziţie de apărare, Cuţitarul putea
astfel, fără teamă de a îi atacat pe la
spate, rezista destul timp deţinuţilor,
cărora curajul şi puterea lui herculeană
le făcuse o puternică impresie.
Şugubăţul, îngrozit, dispăru în
timpul scandalului, fără ca cineva să-şi fi
– 2869 –
dat seama de absenţa lui.

Văzând ezitarea celor mai mulţi
dintre prizonieri, Scheletul strigă:
— Las-pe mine… să-i ucidem pe
amândoi… şi pe ăl mare şi pe ăl mic!
— Ia seama! răspunse Cuţitarul,
pregătindu-se de luptă, cu mâinile
întinse şi proptindu-se pe şalele lui
viguroase. Păzeşte-te, Scheletule! Dacă
mai vrei s-o mai faci pe Spintecătorul…
eu am să-l fac pe Gargousse şi îţi tai
beregata…
— Dar, aruncaţi-vă pe el! strigă
Şchiopul, ridicându-se de jos. De ce îl
apără turbatul ăsta pe denunţător? La
moarte cu denunţătorul… şi cu ăsta de
asemenea! Dacă-l apără pe Germain, e şi
el un trădător!
— Da!… Da!…
– 2870 –
– Eugen Sue –
— La moarte cu denunţătorul!
— La moarte!…
Acestea fură strigătele celor mai
înrăiţi dintre deţinuţi. Unii, mai miloşi,
strigară:
— Nu! nu înainte de a vorbi!
— Da! să mărturisească!
— Nu omori un om fără să-l asculţi!
— Şi fără apărare!
— Ar însemna să fim nişte adevăraţi
Spintecători!
— Cu atât mai bine! răspunseră
Şchiopul cel gros şi partizanii
Scheletului.
— Mai mult nu merită un
denunţător!
— La moarte!
— Pe el!
— Să-l ajutăm pe Schelet.
– 2871 –
— Da!… Da!… Huideo! ăla cu tichie

albastră!
— Nu!… sus tichia albastră!…
Huideo, Scheletule! riposta partida
Cuţitarului.
— Nu!… jos cu tichia albastră!
— Jos cu Scheletul!
— Bravo, băieţi!… strigă Cuţitarul
adresându-se deţinuţilor care trecuseră
de partea lui. Sunteţi oameni de inimă…
nu vreţi să ucideţi un om pe jumătate
mort!... Numai laşii sunt în stare de o
asemenea ispravă… Scheletului nu-i
pasă… e condamnat dinainte… de aceea
vă împinge şi pe voi… dar dacă îl ajutaţi
să-l omoare pe Germain, o s-o păţiţi rău
de tot. De altminteri eu vă propun
ceva!… Scheletul vrea să-l răpună pe
acest tânăr. Ei bine! să vină să se
– 2872 –
– Eugen Sue –
măsoare cu mine. Dacă-i dă mâna!…

totul să se petreacă între noi doi, ne
batem şi om vedea… dar daca nu
cutează, e ca şi Spintecătorul, o face pe
grozavul cu cei mai slabi decât el.
Vigoarea, energia, faţa dârză a
Cuţitarului avură o puternică înrâurire
asupra deţinuţilor, astfel încât alt număr,
destul de mare, dintre puşcăriaşi, trecu
de partea lui şi-l înconjurară pe
Germain, pe când partizanii Scheletului
se strânseră în jurul banditului.
Era cât p-aci să se producă o
învălmăşeală sângeroasă, când se auzi în
curte pasul sonor şi măsurat al
pichetului de infanterie care făcea în
permanenţă de gardă la închisoare.
Povestitorul, profitând de zgomotul
şi de emoţia generală, fugise în curte şi
– 2873 –
bătuse la fereastra porţii de la intrare ca

să anunţe pe gardian de cele ce se
petreceau în sala încălzită.
Sosirea soldaţilor puse capăt acestei
scene.
Germain, Scheletul şi Cuţitarul fură
duşi la directorul închisorii. Primul
urma să depună plângerea, ceilalţi doi
aveau să răspundă de provocarea unei
bătăi în interiorul închisorii.
Groaza şi suferinţa lui Germain
fuseseră atât de cumplite, slăbiciunea lui
atât de mare, încât a trebuit să fie
sprijinit de doi gardieni ca să poată
ajunge până la o cameră vecină cu
cabinetul directorului. Acolo îi veni rău,
gâtul lui tumefiat purta urmele
degetelor Scheletului. Încă două-trei
secunde şi logodnicul Rigolettei ar fi fost
– 2874 –
– Eugen Sue –
sugrumat.
Gardianul însărcinat cu
supravegherea sălii încălzite şi care, cum
am mai spus-o, avusese totdeauna grijă
de Germain, îi dădu primele ajutoare.
Când îşi veni în fire din emoţiile
teribile care-i întunecaseră judecata,
primul gând i se îndreptă către
salvatorul lui.
— Mulţumesc pentru grija ce-mi
porţi, domnule! Apoi, adresându-se
gardianului, adăugă: Fără omul acela
curajos, eram pierdut.
— Cum te simţi acum?
— Mai bine… vai! tot ce s-a petrecut
mi se pare un vis cumplit!
— Linişteşte-te!
— Şi cel care m-a salvat, unde e?
— În cabinetul directorului. Îi
– 2875 –
povesteşte cum s-a întâmplat cu bătaia…

Se pare că fără el…
— Aş fi fost mort, domnule… Ah!
spune-mi te rog numele lui… Cine e?
— Numele lui… nu-l ştim… e
supranumit Cuţitarul, e un vechi
puşcăriaş.
— Şi crima care l-a adus aici? Poate
nu e gravă?
— Foarte gravă! Furt cu efracţie,
noaptea, într-o casa locuită, răspunse
gardianul. O să înghită, probabil, aceeaşi
papară ca şi Şugubăţul: cincisprezece
sau douăzeci de ani de muncă silnică şi
expunerea la stâlp, având în vedere că-i
recidivist.
Germain tresari; ar fi preferat să fie
recunoscător unui om mai puţin
vinovat.
– 2876 –
– Eugen Sue –
— Ah! e groaznic! exclamă el. Şi

totuşi, omul acesta, fără să mă cunoască,
mi-a luat apărarea. Atâta curaj, atâta
generozitate…
— Ce vrei, domnule, câteodată mai
găseşti ceva bun în oamenii aceştia.
Important este că eşti, iată-te, scăpat;
mâine o să ai celula dumitale cu plată;
din ordinul domnului director în
noaptea asta o să dormi la infirmerie.
Acum curaj, domnule! Greul a trecut.
Când frumoasa dumitale vizitatoare o să
vină să te vadă, o s-o poţi linişti, fiindcă,
o dată în celulă, nu trebuie să te mai
temi de nimic. Totuşi cred că ai face bine
să nu-i povesteşti domnişoarei scena de
adineauri. S-ar îmbolnăvi de frică.
— Oh! nu, fără îndoială, n-o să-i
spun nimic; dar aş vrea totuşi să
– 2877 –
mulţumesc apărătorului meu… Oricât

de vinovat ar fi în ochii legii, nu e mai
puțin adevărat că mi-a salvat viaţa.
— Iată, tocmai îl aud ieşind de la
domnul director, care o să-i ia acum
interogatoriul Scheletului; apoi o să-i
conduc împreună în dormitorul lor.
Scheletul la carcera şi pe Cuţitar la
„Groapa cu lei“. O să fie oarecum
răsplătit de ceea ce a făcut pentru
dumneata, căci fiind un om voinic şi
hotărât, cum trebuie să fie cineva care îi
conduce pe ceilalţi, e probabil că o să-l
înlocuiască pe Schelet ca şef de cameră…
Cuţitarul, traversând un mic coridor
din care se deschidea o uşă în cabinetul
directorului, intră în camera în care se
găsea Germain.
— Aşteaptă-mă aici, îi spuse
– 2878 –
– Eugen Sue –
gardianul Cuţitarului; mă duc să văd ce

pedeapsă îi aplică domnul director
Scheletului şi apoi vin să te iau… Iată-l
pe tânărul nostru care şi-a revenit de-a
binelea, vrea să-ţi mulţumească şi are
pentru ce, căci fără dumneata îl dădeau
gata.
Gardianul ieşi. Faţa Cuţitarului era
radioasă; înaintă către Germain,
zicându-i:
— Drace! cât sunt de mulţumit! Cât
sunt de mulţumit că te-am salvat!
Şi-i întinse mâna.
Acesta, printr-un simţământ
involuntar de repulsie, se dădu puţin
înapoi, în loc să ia mâna Cuţitarului pe
care acesta i-o întinsese; apoi
reamintindu-şi că, la urma urmei, îi
datora acestui om viaţa, vru să repare
– 2879 –
acest prim gest de dezgust. Dar

Cuţitarul îl remarcase; trăsăturile i se
întunecară şi, dându-se înapoi la rândul
lui, spuse cu o amară tristeţe:
— Ah! ai dreptate, iartă-mă,
domnule!
— Nu, eu trebuie să-ţi cer iertare…
Oare nu sunt şi eu un puşcăriaş ca şi
dumneata? Nu trebuie să mă gândesc
decât la serviciul ce mi-ai făcut, mi-ai
salvat viaţa. Mâna dumitale, domnule, te
rog, fie-ți milă, dă-mi mâna dumitale.
— Mulţumesc… acum nu mai e
nevoie. Primul gest contează. Dacă
dintr-un început mi-ai fi strâns mâna,
mi-ar fi făcut mare plăcere. Dar
gândindu-mă bine, eu sunt acela care nu
mai vreau să ţi-o dau. Nu fiindcă sunt
deţinut ca şi dumneata, dar, adăugă el
– 2880 –
– Eugen Sue –
cu un aer întunecai şi şovăielnic, fiindcă

înainte de a fi aici… am fost…
— Gardianul mi-a spus tot, reluă
Germain întrerupându-l, totuşi mi-ai
salvat, viaţa.
— Nu mi-am făcut decât datoria, şi
plăcerea, fiindcă ştiu cine eşti…
domnule Germain.
— Mă cunoşti?
— Puţin, nepoate! aşa ţi-aş răspunde
dac-aş fi unchi al dumitale, zise
Cuţitarul, reluându-şi atitudinea lui
nepăsătoare, şi ai greşi dacă ai pune în
seama hazardului sosirea mea în
închisoarea „La Force“. Dacă nu te-aş fi
cunoscut… nu aş fi fost acum în
închisoare.
Germain se uită la Cuţitar cu adâncă
uimire.
– 2881 –
— Cum, dacă nu m-ai fi cunoscut?…

— De aia sunt aici… deţinut în „La
Force“…
— Aş vrea să te cred… dar…
— Dar nu mă poţi crede…
— Vreau să spun că mi-e peste
putinţă să înţeleg cum se face ca eu să
am vreun amestec în arestarea dumitale.
— Vreun amestec?… Îl ai pe de-a-
ntregul.
— Eu să fiu vinovat pe nenorocirea
asta?
— O nenorocire!… dimpotrivă… Îţi
datorez recunoştinţă… Şi încă multă…
— Mie? îmi datorezi… ?…
— M-ai scos dintr-o mare
încurcătură, dându-mi prilejul să dau o
raită în „La Force“.
— Într-adevăr, spuse Germain,
– 2882 –
– Eugen Sue –
ducându-şi mâna la frunte, mă întreb

dacă şocul de adineauri nu mi-a slăbit
puterea de judecată, dar mi-e peste
putinţă să te pricep. Gardianul îmi
spusese că eşti aici pentru…
Şi Germain şovăia.
— Furt… drace… dă-i drumul… da,
furt cu efracţie… cu escaladare… şi încă
noaptea, plus celelalte anexe, mă rog!
exclamă Cuţitarul izbucnind în râs.
Nimic nu lipseşte… e tabloul complet.
Furtul meu întruneşte toate elementele
necesare, după cum se spune…
— Cum… dumneata atât de plin de
curaj… atât de generos… să vorbeşti
aşa? Nu-ţi dai seama ce pedeapsă
teribilă te aşteaptă?
— Douăzeci de ani muncă silnică şi
stâlpul infamiei! o ştiu… Sunt un
– 2883 –
scelerat incorigibil că iau asta în glumă?

Dar, ce vrei? Odată ce ai intrat… Şi când
te gândeşti, adăugă Cuţitarul, suspinând
cu o resemnare simulată, dumneata,
domnule Germain, eşti cauza nenorocirii
mele!…
— Când o să vrei să fii mai explicit,
o să te înţeleg. Glumeşte cât îţi place, dar
recunoştinţa mea pentru serviciul ce mi
l-ai făcut rămâne neschimbată, conchise
Germain cu tristeţe.
— Iartă-mă, domnule Germain,
răspunse Cuţitarul, redevenind serios,
nu-ţi place că mă vezi râzând în situaţia
în care mă aflu, deci să nu mai vorbim.
Trebuie să mă împac cu dumneata şi să
te silesc poate să-mi mai întinzi mâna.
— Nu mă îndoiesc; deoarece, cu
toate că eşti învinuit de crimă şi te
– 2884 –
– Eugen Sue –
învinuieşti şi singur, totul în atitudinea

dumitale exprimă curaj, sinceritate…
Sunt sigur că eşti bănuit pe
nedrept…poate că aparenţe grave te
compromit…
— Oh! cât despre asta, te înșeli.
Domnule Germain, replică Cuţitarul,
atât de grav de data asta şi cu un accent
atât de sincer, încât Germain trebui să-l
creadă. Pe cuvântul meu de om, şi tot
atât de adevărat pe cât e protectorul ce-l
am (Cuţitarul îşi scoase tichia), şi care
este pentru mine ceea ce bunul
Dumnezeu e pentru toţi oamenii cinstiţi,
am furat noaptea, spărgând un oblon,
am fost arestat când operam, şi încă
având toate lucrurile furate asupra
mea…
— Nevoia, foamea te-au împins la
– 2885 –
această faptă extremă?

— Foamea? Aveam o sută douăzeci
de franci la mine când am fost arestat…
restul unei hârtii de o mie… fără să mai
pun la socoteală că protectorul de care
vorbeam, şi care nici nu ştie că sunt aici,
nu m-ar lăsa niciodată şi duc lipsă de
ceva.
— Şi acest protector?
— Este şi al dumitale.
— Al meu?
— Da, domnul Rudolf te ocroteşte.
Când spun domnul, înseamnă
monseniorul… aşa ar trebui să-i zic…
deoarece e cel puţin prinţ… numai că eu
sunt deprins să-i spun domnul Rudolf.
— Te înşeli, spuse Germain, din ce
în ce mai surprins eu nu cunosc niciun
prinţ.
– 2886 –
– Eugen Sue –
— Da, dar el te cunoaşte. Dumneata

habar n-ai! Ăsta e sistemul lui. Când află
că un om de treabă e la ananghie, hop!
omul cinstit e salvat şi el, nu ştiu, n-am
văzut, nici pe-acolo n-am trecut!
Fericirea dă peste el din cer, în chip tot
atât de neaşteptat ca o cărămida care-ţi
cade în cap. Aşa că, răbdare, într-o zi sau
într-alta, o să te pomeneşti cu ţigla
dumitale.
— Într-adevăr, ceea ce îmi spui mă
depăşeşte.
— O să mai auzi şi altele. Ca să revin
la protectorul meu: acum câtăva vreme,
după un serviciu ce pretinde că i-am
făcut, mă băgă într-o slujbă minunată;
nu e nevoie să-ţi spun ce anume, ar fi
prea multe de povestit, în sfârşit, mă
trimite la Marsilia să mă îmbarc pentru
– 2887 –
Algeria unde urma să-mi iau în primire

slujba. Plec din Paris mulţumit, ca un
hoinar ce eram, dar deodată totul se
schimbă. Să-ţi dau un exemplu: să zicem
că plecasem pe o vreme frumoasa, nu e
aşa? Ei bine! Iată că a doua zi timpul se
posomorăşte, a treia zi se întunecă şi mai
mult, şi tot aşa mereu, din ce în ce mai
sumbru, pe măsură ce mă depărtam,
până când se face negru ca noaptea. Ai
înţeles?
— Oarecum.
— Departe de domnul Rudolf eram
îngrijorat, descumpănit, nenorocit, ca un
câine care şi-ar fi pierdut stăpânul. Căci
dintr-un om de nimic, ticălos, brutal,
sălbatic şi gâlcevitor, el a făcut din mine
un om cinstit, spunându-mi numai două
cuvinte… Dar aceste două cuvinte, vezi
– 2888 –
– Eugen Sue –
dumneata, au avut putere de vrajă.

— Şi care erau acele două cuvinte?
Ce ţi-a spus?
— Mi-a spus că mai am în mine
inimă şi onoare, deşi am fost la ocnă.
Drace… vezi dumneata… aceste două
cuvinte au fost ca şi cum m-ar fi apucat
cineva de chică şi m-ar fi ridicat în aer la
o mie de metri înălţime, deasupra
murdăriei în care mă tăvăleam,
arătându-mi ticăloşia în care trăiam şi
atunci, cu drept cuvânt, mi-am spus:
„Mulţumesc! mi-ajunge; m-am săturat!“
Vezi, domnule Germain, domnul
Rudolf, spunându-mi cu blândeţe că nu
eram atât de rău pe cât mă socoteam, m-
a încurajat şi mulţumită lui m-am făcut
mai bun decât am fost.
Auzindu-l vorbind astfel, Germain
– 2889 –
înţelegea din ce în ce mai puţin de ce

Cuţitarul comisese furtul de care se
învinuia singur.
Capitolul 12
ELIBERAREA
„Nu, gândea Germain, e peste

putinţă ca un om care vibrează atât de
intens numai la ideea că are onoare şi
inimă, să fi comis furtul acela de care
vorbeşte cu atâta cinism.“
Cuţitarul continuă, fără să bage de
seamă nedumerirea lui Germain:
— Ceea ce m-a făcut să fiu faţă de
domnul Rudolf ca un câine faţă de
stăpânul său, a fost faptul că m-a înălţat
în propriii mei ochi. Înainte de a-l
cunoaşte, tot ce simţeam se oprea numai
– 2890 –
– Eugen Sue –
la suprafaţă; dar el mi-a răscolit

conştiinţa până în străfund. Când m-am
văzut departe de el şi de locul unde se
afla, m-am simţit ca un trup fără suflet.
Aşă că m-am întors. „Iertaţi-mă,
domnule Rudolf, dacă am greşit – îi
spun – dar nu mai puteam răbda. Faceţi-
mi un culcuş într-un colţ al grădinii
dumneavoastră, daţi-mi un terci, sau
lăsaţi-mă să mi-l câştig aici, iată tot ce vă
cer, dar mai ales nu fiţi supărat că m-am
reîntors aici.“ „Nu numai că nu sunt
supărat, băiete, dar află că vii tocmai la
timp ca să-mi faci un serviciu.“ „Eu,
domnule Rudolf, ar fi cu putinţă? Şi ce-
aş putea face pentru dumneavoastră,
domnule Rudolf? Un plonjon de pe
turnurile de la Notre-Dame?“ „Mai
puţin decât asta, băiete. Un tânăr cinstit
– 2891 –
şi foarte merituos, de care mă interesez

ca de fiul meu, este acuzat pe nedrept de
furt şi închis în «La Force»; îl cheamă
Germain şi are o fire blândă şi sfioasă.
Sceleraţii cu care este întemniţat îl
duşmănesc şi ar putea să-l pască mari
primejdii; dumneata, care din nefericire
ai cunoscut viaţa din închisori şi un
mare număr de puşcăriaşi, n-ai putea
oare, în cazul ca unul din foştii dumitale
camarazi s-ar afla în închisoarea «La
Force» (vom găsi mijlocul s-o aflăm), n-
ai putea să te duci pe acolo şi,
făgăduindu-le bani, să-i hotărăşti să ia
apărarea acestui tânăr nenorocit?“
— Dar cine este acest om generos şi
necunoscut, care îmi poartă de grijă?
întrebă Germain din ce în ce mai uimit.
— Nu ştiu… Dar sa revin ia discuţia
– 2892 –
– Eugen Sue –
mea cu domnul Rudolf. Pe când vorbea,

îmi venise o idee, dar o idee atât de
năstruşnică, atât de hazlie, încât nu m-
am putut opri să nu râd în faţa lui. „Dar
ce ai, băiete?“ mă întrebă el. „Iată,
domnule Rudolf, râd fiindcă sunt
mulţumit că am găsit mijlocul de a pune
pe domnul Germain al dumneavoastră
la adăpost de vreo lovitură mârşavă din
partea deţinuţilor, şi să-i fac rost de un
apărător care să-l păzească cu străşnicie,
căci de îndată ce tânărul se va afla sub
aripa flăcăului despre care vă vorbesc,
nu se va mai găsi nimeni care să
îndrăznească să-i sufle în borş,“ „Foarte
bine! E desigur vreunul din vechii
dumitale camarazi?“ „Aţi ghicit,
domnule Rudolf; a intrat în «La Force»
acum câteva zile, am aflat asta când am
– 2893 –
sosit aici. Dar o să coste nişte bani.“ „Cât

îţi trebuie?“ „O hârtie de o mie de
franci.“ „Iat-o!“ „Mulţumesc, domnule
Rudolf, peste două zile veţi avea noutăţi
de la mine; la ordinele dumneavoastră!“
Drace! Cine era mai fericit ca mine,
fiindcă puteam face acest serviciu
domnului Rudolf prin dumneata?
— Încep să pricep, sau, mai bine,
Dumnezeule, nu cutez să pricep,
exclamă Germain; un asemenea
devotament este oare eu putinţă? Ai
săvârşit un furt numai ca să poţi veni să
mă aperi în această închisoare! Oh! asta e
prea mult pentru mine!
— Gândeşte-te, domnul Rudolf mi-a
spus că am inimă şi onoare! Aceste
cuvinte… sunt crezul meu, da, fiindcă,
vezi dumneata, dacă nu sunt mai bun ca
– 2894 –
– Eugen Sue –
odinioară, nu sunt în schimb nici mai

rău.
— Dar furtul ăsta?… Cum de ai
ajuns aici?
— Aşteaptă niţel. Iată gluma: cu mia
de franci mă duc şi îmi cumpăr o perucă
neagră; îmi rad barbetele, îmi pun
ochelari albaştri, îmi pun o pernă la
spate, sub haină, şi, întinde-o; mă pun şi
caut imediat una sau două camere la
parter, într-un cartier foarte frecventat.
Îmi găsesc ce-mi trebuie în strada
Provence, plătesc chiria pe două
săptămâni sub numele de Grégoire. A
doua zi mă duc la hala „La Temple“ şi
cumpăr cu ce să mobilez cele două odăi.
Sunt tot cu peruca neagră, cu cocoaşa şi
cu ochelarii mei albaştri, în aşa fel ca să
fiu bine recunoscut; trimit lucrurile în
– 2895 –
strada Provence şi, în plus, şase tacâmuri

de argint pe care le cumpăr din
bulevardul Saint Denis, tot sub
înfăţişarea mea de cocoşat. Mă înapoiez
ca să fac ordine la domiciliu. Spun
portarului că nu o să dorm acasă decât
peste trei zile şi iau cheia cu mine.
Ferestrele celor două camere erau
închise cu obloane solide. Înainte de a
pleca, am lăsat dinadins un oblon fără
să-i pun cârligul pe dinăuntru. Pe seară,
îmi scot peruca, ochelarii, cocoaşa şi
hainele cu care mă dusesem să fac
cumpărăturile şi să închiriez camera;
pun toate aceste boarfe într-un
geamantan pe care îl expediez pe adresa
domnului Murph, prietenul domnului
Rudolf, rugându-l să păstreze aceste
obiecte; cumpăr bluza şi tichia albastră
– 2896 –
– Eugen Sue –
pe care le vezi şi un drug de fier lung de

două picioare, iar la ora unu noaptea mă
învârtesc pe strada Provence, în faţa
casei mele, aşteptând momentul să
treacă o patrulă, ca să mă apuc să comit
furtul, să intru pe fereastră, să mă
jefuiesc pe mine însumi, şi astfel să fiu
prins.
Şi Cuţitarul nu se putu opri de a
râde în hohote.
— Ah! am înţeles… exclamă
Germain.
— Dar să vezi ghinion, nu trece
patrula!… Aş fi putut să mă jefuiesc de
douăzeci de ori, în linişte. În sfârşit, către
ora două dimineaţa aud tropăind
soldaţii în capul străzii; tocmai
isprăvisem să deschid oblonul, sparg
două trei ochiuri de geam, ca să fac un
– 2897 –
zgomot cât mai mare, sar în cameră,

înhaţ cutia cu argintărie şi câteva
boarfe… Din fericire, patrula auzise
zăngănitul geamurilor sparte şi în clipa
când săream de pe fereastră în stradă,
sunt înhăţat de gardă care, atrasă de
zgomot, sosea în pas alergător. Garda
bate în poartă, portarul deschide,
comisarul chemat soseşte în grabă;
portarul declară că cele două camere
jefuite fuseseră închiriate în ajun de un
domn cocoşat cu părul negru şi ochelari
albaştri, domn care se numeşte Grégoire.
Aveam coama blondă pe care mi-o vezi,
făceam ochii mari ca un iepure în
vizuină, stăteam ca un vistavoi în poziţia
de drepţi, nu puteam fi dar confundat cu
un cocoşat cu ochelari albaştri şi cu
părul negru. Mărturisesc tot, sunt
– 2898 –
– Eugen Sue –
arestat, sunt condus la depou, de la

depou sunt adus aici şi sosesc la
momentul oportun, tocmai ca să scot din
ghearele Scheletului pe tânărul despre
care domnul Rudolf îmi spusese: „Mă
interesez de el ca de propriul meu fiu.“
— Ah! câtă recunoştinţă îţi datorez
pentru atâta devotament! strigă
Germain.
— Nu mie, ci domnului Rudolf…
— Dar care-i pricina interesului ce-
mi poarta?
— Să-ţi spună el, sau s-ar putea să
nu vrea să-ţi spună, fiindcă adeseori se
mulţumeşte să facă un bine şi dacă ai
îndrăzneala să-l întrebi, nu se sfieşte să-
ţi răspundă: „Vezi-ţi de treburile
dumitale.“
— Dar domnul Rudolf ştie că eşti
– 2899 –
aici?
— N-am fost atât de prost ca să-i
dezvălui planul meu, poate că nu mi-ar
fi îngăduit această comedie… Fără să mă
laud, nu-i aşa că e frumoasă?
— Dar câte riscuri n-ai înfruntat… şi
mai înfrunţi încă!
— Ce risc? S-ar fi putut să nu fiu
adus aici, e adevărat… Dar mă bizuiam
pe protecţia domnului Rudolf ca să mă
mute şi să mă trimită acolo unde erai; un
om ca el poate orice. Şi, odată întemniţat,
ar fi dorit să-ţi fie dumitale de folos.
— Dar la judecată?
— Ei bine, am să-l rog pe domnul
Rudolf să-mi trimită geamantanul, o să-
mi pun în faţa judecătorului peruca
neagră, ochelarii albaştri, cocoaşa şi o să
redevin domnul Grégoire, atât pentru
– 2900 –
– Eugen Sue –
portarul care mi-a închiriat camera, cât şi

pentru negustorii care mi-au vândut
lucrurile, şi recapăt astfel înfăţişarea
celui jefuit… Dacă ar vrea să-l revadă pe
hoţ, o să mă îmbrac cu vechiturile astea
şi o să fie limpede ca lumina zilei că
hoţul şi păgubaşul sunt unul şi acelaşi
cu Cuţitarul, nici mai mult, nici mai
puţin. Ce dracu vrei să păţesc atunci
când voi fi dovedit că m-am furat pe
mine însumi?
— Într-adevăr, răspunse Germain
ceva mai liniştit. Dar, deoarece ai atâta
grijă de mine, de ce nu mi-ai spus nimic
când ai intrat în închisoare?
— Am aflat imediat de complotul
urzit împotriva dumitale, l-aş fi putut
denunţa înainte ca Fortuné să fi început
sau să fi sfârşit povestirea; dar a denunţa
– 2901 –
pe cineva, chiar nişte bandiţi de teapa

ăstora, nu-mi convenea… Am preferat
să mă bizui pe pumnii mei ca să te scot
dintre labele Scheletului. Şi apoi, când l-
am văzut pe acest tâlhar, mi-am zis:
„Iată un prilej minunat să-mi reamintesc
de pumnii domnului Rudolf, cărora le
datorez cunoştinţa cu dânsul“.
— Dar dacă toţi deţinuţii s-ar fi unit
contra dumitale, ce-ai fi putut face?
— Atunci aş fi ţipat ca un nebun
după ajutor. Dar mi-a plăcut să mă
descurc singur, ca să pot spune
domnului Rudolf: „Nimeni afară de
mine nu s-a băgat în treaba asta… l-am
apărat şi-l voi apăra pe tânărul dumitale,
fii liniştit“.
În clipa aceea gardianul intră brusc
în cameră.
– 2902 –
– Eugen Sue –
— Domnule Germain, vino repede,

repede, la domnul director… vrea să-ţi
vorbească numaidecât. Dumneata,
Cuţitarule, coboară în „Groapa cu lei“…
Vei fi şef de dormitor dacă-ţi convine,
fiindcă ai toate însuşirile ca să
îndeplineşti această slujbă… şi deţinuţii
vor şti că nu e de glumit cu un astfel de
voinic.
— Desigur, îmi convine… mai bine
să fiu căpitan decât soldat, de vreme ce
mă aflu aici.
— Nici acum nu-mi dai mâna? se
adresă prieteneşte Germain Cuţitarului.
— Ba da… domnule Germain, cred
că acum îmi pot îngădui această plăcere,
să-ţi strâng din toată inima mâna.
— Ne vom vedea… Fiind sub
protecţia dumitale nu mai am de ce să
– 2903 –
mă tem şi din celula mea voi coborî

zilnic în curte.
— Fii calm, dacă vrei n-o să ţi se mai
vorbească decât cu mănuşi, dar iată la ce
m-am gândit; dumneata ştii să scrii…
pune pe hârtie tot ce ţi-am povestit, şi fă
să-i parvină domnului Rudolf, ca să ştie
că nu are de ce să fie neliniştit în ce te
priveşte şi că sunt aici pentru cauza
dumitale, căci dacă ar şti că am furat,
fără să-mi cunoască secretul… drace!…
asta nu mi-ar conveni deloc…
— Fii liniştit… chiar astă-seară îi voi
scrie protectorului meu necunoscut,
mâine îmi vei da adresa lui şi scrisoarea
va pleca. Încă o dată, adio, îţi
mulţumesc, viteazule!
— Adio, domnule Germain, mă
înapoiez la ceata de ticăloşi al căror şef
– 2904 –
– Eugen Sue –
sunt. O să fie obligaţi să fie la locul lor,

că de nu, păzea!…
— Când mă gândesc că din cauza
mea vei fi obligat, să mai trăieşti câtva
timp laolaltă cu aceşti mizerabili!…
— Nu-mi pasă; acum nu mai am
niciun risc să mă mânjească ăştia;
domnul Rudolf m-a căftănit îndeajuns,
aşa că sunt asigurat… Şi Cuţitarul îl
urmă pe gardian.
Germain intră la director. Dar care
nu-i fu surpriza! O găsi acolo pe
Rigolette…
Rigolette, palidă, emoţionată, cu
ochii înecaţi în lacrimi, şi totuşi
surâzătoare… Chipul ei exprima o
satisfacţie şi o fericire fără de margini.
— Am să-ţi dau o veste bună,
domnule, se adresă directorul lui
– 2905 –
Germain. Justiţia a declarat că nu e cazul

să fii urmărit. Ca o consecinţă a
declaraţiilor părţii civile, am primit
ordinul să te pun imediat în libertate.
— Ah, domnule director… ce
spuneţi? E oare cu putinţă?
Rigolette încerca să vorbească, dar
din pricina emoţiei îi pierise graiul; nu
putu decât să confirme din cap spusa
directorului.
— Domnişoara a venit aici, puţin
timp după ce am primit ordinul de a te
pune în libertate, urmă directorul.
Printr-o scrisoare de recomandare de
sus, adusă de domnişoara, am aflat de
extremul ei devotament, dovedit în
timpul detenţiunii dumitale, domnule
Germain. Cu nespusă plăcere te-am
chemat, fiind sigur că vei fi foarte fericit
– 2906 –
– Eugen Sue –
să oferi domnişoarei braţul când vei ieşi

de aici!
— Un vis… nu, nu e un vis! spuse
Germain. Ah! domnule, câtă bucurie!…
iertaţi-mă dacă uimirea… bucuria… mă
împiedică să vă mulţumesc cum s-ar
cuveni.
— Nici eu, Germain, nu găsesc
cuvintele, adăuga Rigolette. Gândeşte-te
la fericirea mea. După ce am plecat de
aici, îl întâlnesc pe prietenul domnului
Rudolf care mă aştepta.
— Iar domnul Rudolf! exclamă
Germain cu mirare.
— Da, acum îţi pot spune, ca să ştii
totul: domnul Murph mi-a spus:
„Germain e liber, iată o scrisoare pentru
directorul închisorii; când vei ajunge
acolo, el va fi primit între timp ordinul
– 2907 –
de a-l pune pe Germain în libertate şi-l

vei putea lua cu dumneata“. Nu-mi
venea să cred, şi totuşi era adevărat.
Repede, iau o trăsură… sosesc… el era
jos şi ne aştepta.
Nu vom mai descrie fericirea celor
doi îndrăgostiţi când ieşiră din
închisoarea „La Force“ nici seara
petrecută în odăiţa Rigolettei, pe care
Germain o părăsi pe la orele unsprezece,
ca să se ducă într-o modestă odaie
mobilată ce-i fusese rezervată.
Capitolul 13
PEDEPSIREA
Vom conduce din nou pe cititor în

biroul notarului Ferrand.
Mulţumită flecărelilor copiştilor,
– 2908 –
– Eugen Sue –
preocupaţi aproape în permanenţă de

ciudăţeniile patronului, suntem în
măsură să expunem cele întâmplate
după dispariţia Cecilyei.
— Pariez cinci franci contra cincizeci
de centime că, dacă patronul continuă să
se prăpădească văzând cu ochii, până
într-o lună va exploda ca o bombă.
— Fapt este că, de când servitoarea
care părea să fie alsaciană a părăsit casa,
n-au rămas din el decât pielea şi oasele.
— Şi ce piele!
— Care va să zică, era amorezat de
alsaciană, căci numai de când a plecat ea
s-a jigărit în halul ăsta?
— Patronul, amorezat? Ce glumă!!
— Dimpotrivă, iar a început să se
vadă cu popi, mai des ca oricând!
— Şi unde mai pui că preotul
– 2909 –
parohiei, o persoană foarte respectabilă,

să fim drepţi, când a plecat ieri, l-am
auzit spunând altui preot care îl
întovărăşea: „E admirabil! Domnul
Jacques Ferrand este un ideal de caritate
şi de dărnicie pe pământ…“
— Preotul a spus asta? Aşa, de la
sine, fără vreo intenţie?
— Ce anume?
— Că patronul e un ideal de caritate
şi de dărnicie pe pământ?
— Da, l-am auzit chiar eu…
— Domnul Ferrand şi generos!…
el… care ar tunde şi lâna de pe o
broască!
— Da, dar pe de altă parte, şeful de
birou mi-a spus că acum trei zile
patronul a cumpărat, pentru o suma
enormă, bonuri de tezaur şi că…
– 2910 –
– Eugen Sue –
— Ei bine?
— Ci spune odată…
— E un secret…
— Cu atât mai mult. Şi acest secret?
— Pe cuvântul vostru de onoare că
nu veţi spune nimic?
— Pe cuvântul nostru…
— Ei bine! patronul îşi vinde biroul
de notariat şi la ora asta poate că
afacerea s-a şi încheiat!…
— Haida de!
— Iată o veste stranie!…
— E senzaţională!
— E uimitoare!
— Mă rog, nu însărcinez pe nimeni,
dar cine se însărcinează cu sarcina de
care el se desărcinează?
— Doamne! Cât e de nesuferit
Chalamel ăsta, cu rebusurile lui!
– 2911 –
— Dar credeţi cumva că ştiu cui îl

vinde?
— Dacă îl vinde, se vede treaba că
vrea să se lanseze în cheltuieli, să dea
serbări… să-şi facă drum, cum se spune,
în lumea mare.
— La urma urmei, are cu ce.
— Şi nici familia nu-i stă pe cap.
— Sigur că are cu ce. Şeful vorbeşte
de mai mult de un milion, în care intră şi
preţul cancelariei.
— Mai mult de un milion, nu e rău!
— Se zice că a speculat pe sub mână
la bursă, împreună cu comandantul
Robert, şi că a câştigat multe parale.
— Fără să mai socotim că trăia ca un
Harpagon.
— Da, dar zgârie-brânză ăştia, când
încep să cheltuiască, sunt mai risipitori
– 2912 –
– Eugen Sue –
ca alţii.
— Aşa că eu sunt de părerea lui
Chalamel, că patronul vrea să se pună
acum pe trai.
— Pe mine, ceea ce mă miră este
acest prieten intim, care i-a căzut din cer
şi care nu se dezlipeşte de el ca umbra…
— Şi unde mai pui că şi ăsta are o
mutră…
— E roşu ca un morcov…
— Îmi vine să cred că acest intrus îşi
trage obârşia dintr-un pas greşit făcut de
domnul Ferrand în tinereţe.
— Ce prostie! Să afirmi că acest
necunoscut e fiul patronului!
— Se vede doar că e mai bătrân
decât el.
— Ei şi, în cazul cel mai rău, ce
importanţă ar avea?
– 2913 –
— Cum, ce importanţă ar avea? Un

copil să fie mai bătrân decât tatăl său?
— Domnilor, am zis în cazul cel mai
rău, sau cum nu se poate mai rău.
— Şi cum poţi tu explica asta?
— E foarte simplu: în cazul acesta,
intrusul ar fi făcut pasul greşit şi deci ar
fi el tatăl domnului Ferrand în loc să fie
fiul lui.
— Ceea ce e sigur, e că intrusul are o
mutră dubioasă şi nu se desparte de
domnul Ferrand nicio clipă.
— E mereu cu el în cabinetul lui de
lucru, mănâncă împreună, nu fac un pas
unul fără altul.
— Mie mi se pare că l-am mai văzut
pe aici.
— Eu nu…
— Ia spuneţi, domnilor, n-aţi
– 2914 –
– Eugen Sue –
observat şi voi că de câteva zile, vine

regulat, din două în două ceasuri, un
bărbat cu mustăţi mari, blonde, cu ţinută
militărească, să-l cheme, prin portar, pe
intrus? Intrusul coboară, vorbeşte grăbit
cu omul cu mustăţi, după care acela face
stângă împrejur ca un automat, ca să
revină după două ceasuri?
— E adevărat, şi eu l-am remarcat…
Mi s-a părut de asemenea că am întâlnit
în stradă, plecând de aici, oameni care
păreau că supraveghează casa…
— Vorbind serios, cred că se petrece
aici ceva neobişnuit.
— Om trăi şi om vedea.
— În privinţa asta, şeful nostru cred
că ştie mai multe decât noi, dar o face pe
diplomatul.
— Dar de fapt, unde e, că adineauri
– 2915 –
a fost aici?
— E la contesa aia, care a fost
înjunghiata, dar se pare că acum e în
afară de orice pericol.
— Contesa Mac-Grégor?
— Da, azi de dimineaţa l-a chemat
pe patron să vie urgent, dar Ferrand l-a
trimis pe şeful copist în locul lui.
— Poate e vorba de un testament?
— Nu, căci se simte mai bine.
— Ce ocupat e acum şeful, de când îl
înlocuieşte pe Germain în slujba de
casier!
— Pentru că veni vorba de Germain,
iată încă o ciudăţenie.
— Care anume?
— Ca să-l poată elibera pe Germain,
patronul a declarat că el, Ferrand, a
greşit la socoteală şi că a găsit banii ce-i
– 2916 –
– Eugen Sue –
reclamase de la casierul său.

— Eu nu găsesc asta ciudat, ci o
faptă dreaptă; vă amintiţi că spuneam
mereu: Germain nu e în stare să fure.
— Dar totuşi e foarte neplăcut
pentru el că a fost ridicat şi întemniţat ca
un hoţ de rând.
— Eu, în locul lui, i-aş cere
domnului Ferrand daune-interese.
— De fapt ar trebui să-l reprimească
în slujba de casier, ca să dovedească
nevinovăţia lui Germain.
— Da, dar Germain poate că n-ar
mai accepta.
— Oare o fi tot acolo, la ţară, unde s-
a dus când a ieşit din închisoare, şi de
unde ne-a scris că domnul Ferrand şi-a
retras plângerea?
— Probabil că tot acolo, deoarece
– 2917 –
ieri, ducându-mă la adresa ce ne-o

dăduse, mi s-a spus că este încă la ţară,
şi că i s-ar putea scrie la Bouqueval, la
doamna Georges, fermieră.
— Ah! Ia staţi, domnilor! O trăsură!
exclamă Chalamel, aplecându-se pe
fereastră. Drace! nu e un echipaj pompos
ca acela al faimosului viconte. Vă
amintiţi de strălucitorul Saint-Rémy, cu
valetul lui cu găetane de argint şi cu
vizitiul ăla bondoc cu perucă albă? De
rândul ăsta e numai o trăsură de piaţă.
— Şi cine coboară?
— Aşteptaţi niţel!… Ah! o rochie
neagră!
— O femeie! o femeie!… Oh! Hai s-o
vedem!
— Doamne, cât e de muieratic
curierul ăsta pentru vârsta lui. Nu i-e
– 2918 –
– Eugen Sue –
gândul decât la femei, trebuie să-l

punem în lanţuri. Altfel va răpi Sabinele
în plină stradă; după cum spune şi
Fénélon în Tratatul său despre educaţie,
scris pentru moştenitorul tronului:
Vă feriţi de tineri
Că se leagă de femei!
— Drace!… Domnule Chalamel, zici

că e o rochie neagră? Eu credeam…
— E parohul, prostule!…
— Preotul parohiei? Bunul pastor?
— Chiar el, domnilor.
— Iată un om demn.
— Ăsta nu e iezuit!
— Te cred! Dacă toţi preoţii i-ar
semăna, n-ar fi pe lume decât oameni
credincioşi.
– 2919 –
— Tăcere, e cineva la uşă.

— Atenţie!… atenţie… el e!
Şi toţi copiştii, aplecându-se pe
pupitru, începură sa mâzgălească
hârtiile cu o vrednicie aparentă, lăsând
penele să scârţâie.
Chipul palid al acestui preot era în
acelaşi timp duios şi grav, inteligent şi
impunător, privirea lui, plină de
blândeţe şi de seninătate. O mică tichie
neagră îi acoperea tonsura, părul cărunt,
destul de lung, îi cădea pe gulerul
redingotei cafenii.
Ne grăbim să adăugăm că, victimă a
unei încrederi în oameni dintre cele mai
nevinovate, acest minunat preot fusese
mereu, şi era şi acum, păcălit de
meşteşugita şi neasemuita ipocrizie a lui
Jacques Ferrand.
– 2920 –
– Eugen Sue –
— Domnul vostru patron se află în

biroul lui, copiii mei? întrebă preotul.
— Da, părinte, răspunse Chalamel,
ridicându-se în chip respectuos.
Şi deschise preotului uşa camerei
vecine cu biroul.
Auzind vorbă în cabinetul lui
Jacques Ferrand, preotul păşi repede
spre uşă şi ciocăni.
— Intră! se auzi o voce cu un accent
italienesc destul de pronunţat..
Preotul se află în faţa lui Polidori şi a
lui Jacques Ferrand.
Funcţionarii notarului nu păreau să
se fi înşelat, prorocind un termen
apropiat morţii patronului.
De când fugise Cecily, notarul
devenise aproape de nerecunoscut. Cu
toate că faţa lui era de o slăbiciune
– 2921 –
îngrozitoare, de o paloare cadaverică, o

roşeaţă bolnăvicioasă îi colora pomeţii
proeminenţi; un tremur nervos,
întrerupt din când în când de tresăriri
convulsive, îl scutura aproape continuu;
mâinile lui descărnate erau neîngrijite şi
fierbinţi, ochelarii lui mari, verzi, îi
ascundeau ochii injectaţi de sânge, cu un
licăr sumbru, aprins de o febră
mistuitoare; cu un cuvânt, această mască
sinistră trăda ravagiile unei boli ascunse
şi persistente.
Faţa lui Polidori contrasta cu aceea a
notarului. O expresie amară şi de ironie
rece domina trăsăturile acestui scelerat;
o claie de păr, de un roşu aprins,
amestecat cu câteva şuviţe argintii,
încadrau fruntea lui lividă şi brăzdată;
ochii săi pătrunzători, străvezii şi verzi
– 2922 –
– Eugen Sue –
ca smaraldul, erau apropiaţi de nasul

coroiat şi gura cu buzele subţiri, supte,
exprima sarcasmul şi răutatea. Polidori,
îmbrăcat în negru, şedea lângă biroul lui
Jacques Ferrand.
La vederea preotului, amândoi se
ridicară.
— Ei, demnul meu Ferrand, ce mai
faci? exclamă cu solicitudine preotul; te
simţi ceva mai bine?
— Sunt în aceeaşi stare, părinte,
frigurile nu mă părăsesc, răspunse
notarul; insomnia mă omoară! Facă-se
voia Domnului!
— Vedeţi, părinte, adăugă Polidori
cu gravitate, ce pioasă resemnare! Bietul
meu prieten e mereu acelaşi! Nu găseşte
o alinare a suferinţelor lui decât când
ajută pe alţii.
– 2923 –
— Nu merit aceste laude, te rog să

mă scuteşti de ele, replică acru notarul,
abia stăpânindu-şi o pornire de mânie şi
de ură. Numai Domnul se cade să
preţuiască binele şi răul, eu nu sunt
decât un biet păcătos…
— Toţi suntem păcătoşi, reluă cu
blândeţe preotul; dar nu toţi avem
meritul carităţii care vă caracterizează,
respectabilul meu prieten. Puţini sunt
acei care, ca dumneavoastră, se leapădă
până într-atât de bunurile pământeşti,
încât să le folosească în timpul vieţii într-
un fel atât de creştinesc… Rămâneţi la
hotărârea dumneavoastră, de a părăsi
cancelaria, pentru a vă devota cu
desăvârşire practicilor religioase?
— De alaltăieri biroul meu de
notariat e vândut, părinte. Cu oarecari
– 2924 –
– Eugen Sue –
concesii, am reuşit, lucru foarte rar, să

obţin preţul integral în numerar; această
sumă, adăugată la altele, îmi va ajuta să
fondez instituţia de care v-am vorbit, al
cărei plan l-am stabilit definitiv, şi vi-l
voi spune…
— Ah! demnul meu prieten! rosti
preotul cu o profundă şi pioasă
admiraţie; să faci binele cu atâta
modestie şi, pot spune, într-un chip atât
de firesc!… Vă repet, oameni ca
dumneavoastră sunt rari, şi nu avem
destule binecuvântări pentru ei.
— E drept că sunt puţini oameni
care să posede ca Jacques bogăţie şi
pietate, inteligenţă şi caritate, interveni
Polidori cu un surâs ironic, care însă
scăpă bunului preot.
Faţă de acest nou şi sarcastic elogiu,
– 2925 –
notarul strânse involuntar pumnii şi îi

aruncă lui Polidori, pe sub ochelari, o
privire plină de ură.
— Vedeţi, părinte, se grăbi să
adauge amicul intim al lui Jacques
Ferrand, mereu aceleaşi zvâcniri
nervoase, şi nu vrea să facă nimic. Mă
mâhneşte, e propriul său călău… Da, am
curajul s-o spun în faţa sfinţiei sale, eşti
propriul tău călău, bietul meu prieten!…
La aceste vorbe ale lui Polidori,
notarul mai avu o tresărire convulsivă,
apoi se potoli.
Un om mai puţin credul ca abatele,
ar fi observat, în timpul acestei discuţii,
şi mai ales în al acelei ce va urma, tonul
silit şi furios al lui Jacques Ferrand, căci
e inutil să spunem că o voinţă
superioară lui, cu alte cuvinte voinţa lui
– 2926 –
– Eugen Sue –
Rudolf, impunea acestui om să

vorbească şi să acţioneze împotriva
adevăratului său caracter. Astfel că,
uneori, ajuns la limita răbdării, notarul
părea să şovăie în faţa acestei invizibile
şi atotputernice autorităţi, dar o privire a
lui Polidori frâna această nehotărâre.
Atunci, printr-un suspin de furie,
Jacques Ferrand ascundea cele mai
violente reacţii supunându-se jugului de
care nu se putea descotorosi.
— Vai! părinte! reluă Polidori, care
părea să-şi facă o plăcere de a-şi chinui
complicele cu înţepături ca de ac, bietul
meu prieten îşi neglijează sănătatea.
Spuneţi şi dumneavoastră cum îi spun şi
eu că trebuie să se îngrijească, dacă nu
pentru el, măcar pentru prietenii lui, sau
cel puţin pentru nenorociţii a căror
– 2927 –
nădejde şi sprijin este…

— Destul!… Destul!… murmură
notarul cu vocea sugrumată.
— Fiindcă te încăpăţânezi, reluă
Polidori, voi spune totul domnului
abate; el te iubeşte, te stimează şi te
cinsteşte mult; ce-o fi să fie dacă va afla
noile tale preocupări, când va cunoaşte
adevărata cauză a bolii tale?
— Dar ce mai e? întrebă preotul.
— Domnule abate, replică notarul cu
nerăbdare. V-am rugat să binevoiţi a-mi
face o vizită ca să vă comunic nişte
proiecte de o mare importanţă şi nu ca
să-l ascultaţi pe amicul meu, lăudându-
mă în mod ridicul.
— Ştii doar, Jacques, că trebuie să te
resemnezi să accepţi de la mine orice,
spuse Polidori privind ţintă în ochii
– 2928 –
– Eugen Sue –
notarului. Acesta coborî privirea şi tăcu.

Polidori continuă:
— Poate aţi observat, domnule
abate, ca primele simptome ale bolii de
nervi a lui Jacques s-au manifestat scurtă
vreme, după dezgustătorul scandal pe
care Louise Morel l-a provocat în această
casă.
Notarul tresări.
— Cunoaşteţi deci crima acestei
nenorocite fete? întrebă preotul mirat.
Vă ştiam sosit de la Paris numai de
câteva zile?!
— Fără îndoială, părinte; Jacques mi-
a povestit totul, ca unui prieten, ca
medicului său; el susţine că revolta
stârnită de crima Louisei i-a zdruncinat
nervii, încât se resimte şi azi… Dar nu
era destul, bietul meu prieten avu de
– 2929 –
suferit şi alte lovituri care, după cum

vedeţi, i-au zdruncinat sănătatea… O
veche menajeră, care i-a fost mulţi ani
devotată prin sentimente de
recunoştinţă…
— Doamna Séraphin? îl întrerupse
abatele pe Polidori. Am aflat de moartea
acestei nefericite, înecată în urma unei
fatale imprudenţe şi înţeleg durerea
domnului Ferrand: nu se uită uşor zece
ani de servicii dezinteresate… Asemenea
păreri de rău cinstesc atât pe stăpân cât
memoria menajerei.
— Domnule abate, spuse notarul, vă
implor, nu vorbiţi de virtuţile mele... mă
simt stânjenit… mi-e penibil.
— Dar cine să vorbească despre ele?
Tu? reluă pe un ton afectuos Polidori!
Dar veţi avea şi mai mult ce lăuda,
– 2930 –
– Eugen Sue –
domnule abate: poate nu ştiţi cine e

servitoarea care a înlocuit-o pe Louisa
Morel şi pe doamna Séraphin? Nu vă
închipuiţi ce a făcut Jacques pentru
această biată Cecily… Căci noua
servitoare se numea Cecily, domnule
abate.
Notarul se săltă involuntar de pe
scaun, ochii i se aprinseră sub ochelari; o
roşeaţă vie îi coloră trăsăturile livide.
— Taci… taci!… strigă el ridicându-
se pe jumătate. Niciun cuvânt mai mult,
ţi-o interzic!…
— Haide, haide, liniştiţi-vă, spuse
preotul surâzând cu blândeţe, vreţi să-
mi destăinuiţi încă o acţiune
generoasă?… Cât despre mine aprob
întru totul indiscreţia amicului
dumneavoastră… Nu o cunosc, e
– 2931 –
adevărat, pe noua servitoare, căci la

scurtă vreme după intrarea ei în
serviciul domnului nostru prieten,
acesta, împovărat de treburi, a fost
nevoit, spre marea mea părere de rău, să
întrerupă pentru o vreme relaţiile
noastre.
— Voia să ascundă noua lui faptă
bună pe care o plănuia, domnule abate;
aşa că, deşi modestia lui se revoltă, va
trebui să mă asculte, şi astfel veţi afla
totul, reluă Polidori, surâzând.
Jacques Ferrand tăcu, îşi puse
coatele pe birou şi-şi acoperi faţa cu
mâinile.
Capitolul 14
BANCA SĂRACILOR
– 2932 –
– Eugen Sue –
— Închipuiţi-vă, deci, părinte, reluă

insinuant Polidori, întovărăşind, ca să
spunem aşa, fiecare cuvânt cu o privire
ironică aruncată lui Jacques Ferrand,
închipuiţi-vă că prietenul meu descoperi
în noua servitoare, pe care, după cum v-
am spus, o chema Cecily, cele mai alese
calităţi, o mare modestie, o blândeţe
îngerească şi mai ales multă evlavie. Dar
asta nu e totul. Jacques, mulţumită
îndelungii sale experienţe în afaceri, are
o mare putere de pătrundere; îşi dădu
deci curând seama că această tânără
femeie – căci era tânără şi foarte
frumoasă domnule abate – că această
tânără şi frumoasă femeie nu era făcută
să fie servitoare, şi întrunea pe lângă
precepte de austeritate virtuoasă, o
educaţie aleasă şi cunoştinţe temeinice
– 2933 –
şi… foarte variate.

— Într-adevăr, asta e straniu, spuse
preotul cu mult interes. Nu cunoşteam
aceste împrejurări… Dar ce aveţi, bunul
meu Ferrand? Pare că vă simţiţi mai
rău…
— Într-adevăr, răspunse notarul
ştergându-şi sudoarea rece de pe frunte,
căci efortul de a se stăpâni era cumplit,
am o mică durere de cap, dar o să-mi
treacă.
Polidori ridică din umeri, surâzând.
— Să remarcaţi, părinte, adăugă el,
că Jacques e totdeauna aşa, când e vorba
să se dezvăluie vreunul din actele lui de
caritate: e atât de discret cu privire la
binele ce-l face! Din fericire, sunt eu aici:
i se vor recunoaşte meritele, cum se
cuvine. Să revenim la Cecily. La rândul
– 2934 –
– Eugen Sue –
ei, femeia a simţit de îndată bunătatea

inimii lui Jacques şi, când acesta o
întrebă despre trecut, îi mărturisi sincer
că fiind străină, fără mijloace şi redusă
din cauza unei purtări neomenoase a
soţului ei, la cea mai umilă stare, a privit
ca o binefacere a Cerului putinţa de a
intra într-o casă străină, la un om atât de
venerabil ca domnul Ferrand. Văzând
atâta nenorocire, atâta resemnare, atâta
virtute, Jacques nu mai şovăi; scrise în
ţara acestei nenorocite ca să ceara unele
informaţiuni asupra ei: au fost perfecte
şi au confirmat întru totul ce povestise
dânsa prietenului nostru; atunci, convins
că ea merită interesul lui, o binecuvântă
pe Cecily ca un tată şi o trimise în ţara ei,
dându-i o sumă de bani care să-i permită
să aştepte zile mai bune şi prilejul de a
– 2935 –
găsi o situaţie convenabilă. Nu voi mai

adăuga nicio vorbă de laudă pentru
Jacques; faptele sunt mai grăitoare decât
vorbele.
— Bine, foarte bine! exclamă uşurat
preotul.
— Domnule abate, interveni Jacques
Ferrand cu vocea înăbuşită, n-aş vrea să
abuzez de preţioasele dumneavoastră
clipe; să nu mai vorbim despre mine, vă
implor, ci despre proiectul pentru care
v-am rugat să veniţi aici şi să-mi
acordaţi totodată binevoitorul
dumneavoastră sprijin.
— Înţeleg că laudele amicului
dumneavoastră vă jignesc modestia, să
ne ocupăm de noile binefaceri şi să
uităm că sunteţi ajutorul lor; dar, înainte
de toate, să vorbim de misiunea ce mi-aţi
– 2936 –
– Eugen Sue –
încredinţat. Conform dorinţei

dumneavoastră, am depus la Banca
Franţei, pe numele meu, suma de o sută
de mii de taleri, destinaţi unei restituiri,
al cărei intermediar sunteţi şi care se va
opera prin mine. Aţi preferat ca acest
depozit să nu rămână la dumneavoastră,
deşi îmi pare că ar fi fost în tot atâta
siguranţă ca şi la bancă.
— În această chestiune, părinte, m-
am conformat intenţiilor autorului
necunoscut al acestei restituiri; dânsul
procedează în felul acesta pentru liniştea
conştiinţei sale. După dorinţa lui, a
trebuit să vă încredinţez aceasta sumă şi
a vă ruga s-o remiteţi doamnei văduve
de Fermont, născută Renneville (vocea
notarului tremura uşor, rostind acest
nume), când această persoană se va
– 2937 –
prezenta la dumneavoastră, dovedindu-

şi identitatea.
— Voi îndeplini însărcinarea cu care
mă onoraţi, replică preotul.
— Nu e ultima, domnule abate.
— Cu atât mai bine dacă vor fi
celelalte de felul acesta, căci, fără să
cercetez motivele, sunt totdeauna mişcat
când e vorba de o restituire voluntară;
gesturi nobile pe care numai conştiinţa
le dictează şi care iau fiinţă de bună voie
în forul tău interior, sunt totdeauna
dovezi ale unei sincere căinţe şi asta nu e
o ispăşire stearpă.
— Nu e aşa, părinte? O sută de mii
de taleri plătiţi deodată e un lucru rar;
eu am fost mai uimit decât
dumneavoastră, dar ce importanţă avea
mirarea mea faţă de neclintita discreţie a
– 2938 –
– Eugen Sue –
lui Jacques? De altfel, nici acum nu ştiu

numele omului cinstit care a dispus
această restituire.
— Oricine ar fi, spuse preotul, sunt
convins că este foarte preţuit de domnul
Ferrand.
— Acest om cinstit, este, într-adevăr,
domnule abate, foarte stimat de mine,
răspunse notarul cu o amărăciune greu
disimulată.
— Şi nu e încă totul, părinte, reluă
Polidori, uitându-se cu înţeles la Jacques
Ferrand, veţi vedea până unde merg
generoasele scrupule ale autorului
acestor restituiri şi, dacă trebuie să spun
tot, bănuiesc pe prietenul meu că n-a
contribuit cu puţin ca să trezească aceste
scrupule şi să găsească modalitatea de a
le corespunde.
– 2939 –
— Cum aşa? întrebă preotul.

— Ce vrei să spui? adăugă notarul.
— Vorbesc de Morel, această familie
vrednică şi cinstită.
— Ah! da… da… într-adevăr…
uitasem, îngână Jacques Ferrand cu
vocea răguşită.
— Închipuiţi-vă, părinte, continuă
Polidori, că autorul acestei restituiri,
sfătuit fără îndoială de Jacques, nu s-a
mulţumit să înapoieze această sumă
considerabilă, ci mai doreşte… Dar îl las
să vorbească pe bunul meu amic… e o
plăcere pe care nu vreau să i-o răpesc.
— Vă ascult, dragul meu Ferrand,
zise preotul.
— Ştiţi, reluă notarul cu o umilinţă
spăşită amestecată când şi când cu
gesturi care-i schimbau glasul şi-l făceau
– 2940 –
– Eugen Sue –
să şovăie în alegerea cuvintelor, ştiţi,

domnule abate, că păcatul Luizei Morel
a dat o lovitură atât de puternică tatălui
ei, încât acesta a înnebunit. Numeroasa
familie a acestuia risca să moară de
mizerie, lipsită de singurul ei sprijin. Din
fericire, Providenţa i-a venit într-
ajutor… Persoana care veghează la
restituirea voluntară la care aveţi
bunăvoinţa să fiţi intermediar, domnule
abate, a crezut că n-a ispăşit îndeajuns
un mare abuz… de încredere… Mi-a
cerut deci să-i spun dacă nu cunosc vreo
familie în mare nenorocire care merită să
fie ajutată. Am semnalat generozităţii
sale familia Morel şi am fost rugat,
dându-mi-se capitalul necesar, pe care
vi-l voi preda chiar acum, cu
însărcinarea de a constitui o rentă de
– 2941 –
două mii de franci în favoarea lui Morel,

reversibilă asupra soţiei şi copiilor lui…
— Dar, într-adevăr, se miră preotul,
acceptând această nouă misiune, foarte
onorabilă fără îndoială, cum se face că n-
aţi fost însărcinat chiar dumneavoastră
cu îndeplinirea ei?
— Persoana necunoscută s-a gândit
– şi împărtăşesc şi eu această părere – că
faptele lui caritabile ar căpăta altă
valoare… ar fi oarecum sacre… trecând
prin mâini atât de pioase ca ale domniei-
voastre, părinte…
— La asta n-am ce răspunde; voi
constitui deci renta de două mii de franci
pe numele Morel, cinstitul şi nefericitul
tată al Luizei. Dar cred, ca şi prietenul
dumneavoastră, că nu aţi fost străin de
hotărârea care a dictat această nouă
– 2942 –
– Eugen Sue –
danie de ispăşire…
— N-am făcut decât să indic numele
familiei Morel, nimic mai mult, vă rog să
mă credeţi, domnule abate, răspunse
Jacques Ferrand.
— Acum, reluă Polidori, veţi vedea,
părinte, la ce noţiune de înaltă şi nobilă
filantropie s-a ridicat bunul meu Jacques
cu privire la instituţia de caritate despre
care am mai vorbit: ne va expune planul
pe care l-a întocmit definitiv, capitalul
necesar pentru înfiinţarea rentelor e aici,
în casa lui de bani; de ieri însă, i s-au mai
năzărit nişte scrupule şi, dacă nu cutează
să vi le spună, mă însărcinez eu s-o fac.
— E inutil, reluă Jacques Ferrand,
căruia îi plăcea câteodată să se
ameţească de propriile lui vorbe, în loc
să fie constrâns să asculte în tăcere
– 2943 –
elogiile ironice ale complicelui său. Iată

faptele, domnule abate. M-am gândit că
ar fi de o smerenie… mai creştinească…
dacă această instituţie n-ar fi fondată pe
numele meu.
— Dar această umilinţă este
exagerată, exclamă preotul. Puteţi şi
aveţi dreptul să vă mândriţi cu această
caritabilă fundaţie; e un drept, aproape o
datorie să vă legaţi numele de ea.
— Prefer totuşi, părinte, să-mi
păstrez acest incognito; sunt hotărât… şi
mă bizui mult pe bunătatea
dumneavoastră, nădăjduind că veţi
îndeplini, în locul meu, păstrând cel mai
mare secret, ultimele formalităţi, şi că
veţi alege funcţionarii inferiori ai acestui
aşezământ. Mi-am rezervat doar
numirea directorului şi a unui paznic.
– 2944 –
– Eugen Sue –
— Chiar dacă n-aş avea o mare

plăcere de a conlucra la această operă
care e numai a dumneavoastră, ar fi de
datoria mea să primesc…
— Acum, părinte, dacă îngăduiţi,
prietenul meu vă va expune planul pe
care l-a stabilit definitiv…
— Deoarece eşti atât de îndatoritor,
prietene, spuse notarul cu amărăciune,
citeşte dumneata mai bine… Cruţă-mi
această osteneală… te rog…
— Nu, nu, răspunse Polidori,
aruncând notarului o privire plină de
sarcasm a cărei semnificaţie acesta o
înţelese. Îmi face o adevărată plăcere să
te aud exprimând tu însuţi nobilele
sentimente care te-au călăuzit croind
această instituţie.
— Fie, voi citi, spuse notarul cu
– 2945 –
bruscheţe, luând o hârtie de pe biroul

său.
Polidori, de multă vreme complicele
lui Jacques Ferrand, cunoştea crimele şi
tainicele gânduri ale acestui scelerat;
astfel că nu-şi putu reţine un surâs crud
văzându-l silit să citească nota dictată de
Rudolf.
După cum vedem, prinţul dovedea
o logică inexorabilă în pedeapsa ce-o
dădea notarului.
Desfrânat… îl chinuia prin
desfrânare.
Lacom… prin lăcomie.
Fals… prin falsitate.
Căci dacă Rudolf îl alesese pe acest
preot venerabil să fie executorul
restituirilor şi al ispăşirii impuse lui
Jacques Ferrand, a făcut-o ca să-l
– 2946 –
– Eugen Sue –
pedepsească de două ori pe notar care,

prin ticăloasa lui ipocrizie, a dobândit
stima şi afecţiunea naivă a bunului
abate.
Nu era oare, într-adevăr, o cruntă
pedeapsă pentru acest criminal înrăit, să
fie constrâns a practica virtuţile
creştineşti pe care le simulase atât de
des, şi de data aceasta să primească,
tremurând de furie neputincioasă,
nedreptele elogii ale unui preot
respectabil, pe care până atunci îl
păcălise?
Jacques Ferrand dădu, deci, citire
notei următoare, cu resentimentele
ascunse pe care i le putem uşor bănui.
„Înfiinţarea băncii muncitorilor fără de

lucru.
– 2947 –
«Să ne iubim unii pe alţii!» a spus

Cristos.
Aceste cuvinte divine conţin sâmburele
tuturor îndatoririlor, tuturor virtuţilor,
tuturor milosteniilor.
Ele au însufleţit pe umilul fondator al
acestei instituţii.
În limita mijloacelor sale de acţiune,
fondatorul a vrut, cu puţin, să facă să se
împărtăşească din ajutoarele pe care le oferă
un număr cât mai mare de fraţi ai lui.
Ele se îndreaptă întâi către lucrătorii
cinstiţi, harnici şi împovăraţi de familii, pe
care şomajul îi constrânge să sufere lipsuri
cumplite.
Nu e o pomană înjositoare pe care o face
fraţilor săi, ci doar un împrumut.
Fie ca acest împrumut, aşa cum
nădăjduieşte donatorul, să-i împiedice de a-şi
– 2948 –
– Eugen Sue –
pune adesea zălog viitorul lor, prin acele

împrumuturi apăsătoare pe care sunt nevoiţi
să le facă în aşteptarea reluării lucrului,
singurul lor mijloc de trai, şi să-i ajute să-şi
întreţină familia al cărei unic sprijin sunt.
Ca garanţie a acestui împrumut, el nu
cere fraţilor săi decât un angajament de
onoare şi solidaritate cu cuvântul dat sub
jurământ.
Pentru început, se alocă un venit anual
de douăsprezece mii franci, acordând, până
la concurenţa acestei sume, împrumuturi-
ajutoare de douăzeci până la patruzeci de
franci, fără dobândă, lucrătorilor căsătoriţi şi
fără de lucru, locuind în arondismentul al 7-
lea.
A fost ales acest cartier ca fiind cel în
care numărul lucrătorilor este mai mare.
Aceste împrumuturi nu vor fi acordate
– 2949 –
decât lucrătorilor şi lucrătoarelor care vor

poseda un certificat de bună purtare, eliberat
de ultimul lor patron, indicând data şi cauza
încetării lucrului.
Aceste împrumuturi se vor restitui
lunar în rate de câte o şesime sau o
doisprezecime, la alegerea datornicului,
începând din ziua când va fi găsit de lucru.
Va semna, o simplă obligaţie de onoare,
angajându-se să restituie împrumutul la
datele fixate.
La această obligaţie vor adera, ca
garanţi, doi din colegii lui, în scopul de a
dezvolta şi de a răspândi, prin solidaritate,
respectarea făgăduielii date sub jurământ.
Muncitorul care nu va restitui suma
împrumutată, ca şi cei doi care au garantat
pentru el, nu vor mai primi, în viitor, un
nou împrumut; căci înseamnă că datornicul
– 2950 –
– Eugen Sue –
şi-a călcat o obligaţie sacră, pe lângă faptul

că a lipsit astfel succesiv pe mulţi dintre
fraţii lui de avantajul de care s-a bucurat el.
Dacă, dimpotrivă, aceste sume
împrumutate vor fi restituite la timp,
împrumuturile-ajutoare vor creşte din an în
an ca număr şi valoare, şi într-o zi va fi
posibil să facem să participe la aceleaşi
avantaje şi alte cartiere.
Nu trebuie umilit omul prin pomană…
Nu trebuie încurajată lenea printr-o
ofranda stearpa...
Să însufleţim simţămintele de onoare şi
cinste înnăscute în clasele muncitoare…
Să venim frăţeşte în ajutorul
muncitorului, care, trăind greu, de azi pe
mâine, din cauza salariilor insuficiente, nu
poate împlini nevoile lui, nici ale familiei
sale, când nu mai are de lucru…
– 2951 –
Acestea sunt principiile care au stat la

baza fondării unui asemenea aşezământ. Cel
ce a zis: «Să ne iubim unii pe alţii!», să fie
preamărit.“
— Ah, domnule! exclamă preotul, cu

o admiraţie pioasă, ce idee caritabilă! cât
de bine înţeleg emoţia dumneavoastră la
citirea acestor rânduri de o nobilă
simplitate!
Într-adevăr, terminând lectura,
vocea lui Jacques Ferrand se schimbase;
era la capătul răbdării şi al curajului,
dar, supravegheat de Polidori, nu cuteza
şi nu putea să nesocotească cele mai mici
ordine ale lui Rudolf.
Să ne închipuim cum turba notarul,
silit să dispună cu atâta largheţe şi
caritate de averea lui, în folosul unei
– 2952 –
– Eugen Sue –
clase pe care o urmărise fără milă în

persoana lui Morel, şlefuitorul.
— Nu-i aşa, domnule abate, că ideea
lui Jacques e minunată? întrebă Polidori.
— Ah! domnule! Eu care cunosc
atâta mizerie sunt mai în măsură decât
oricare să înţeleg ce însemnătate poate
avea pentru muncitorii săraci şi cinstiţi,
dar fără lucru, acest împrumut care ar
părea foarte modest pentru fericiţii
pământului… Căci, adăugă cu
însufleţire preotul, un împrumut de
treizeci până la patruzeci de franci fără
dobândă şi plătibil în douăsprezece rate,
începând cu data reluării lucrului… este
pentru muncitorii cinstiţi salvarea,
nădejdea, este viaţa însăşi… Şi cu câtă
punctualitate vor achita ei ratele! Ah!
domnule, la ei nu vei întâlni falimente…
– 2953 –
E o datorie sfântă aceea pe care ai

contractat-o ca să dai pâine soţiei şi
copiilor tăi!
— Cât de preţioase trebuie să-ţi fie
cuvintele bunului părinte, Jacques!
exclamă Polidori, şi câte altele te mai
aşteaptă… pentru înfiinţarea Muntelui
de Pietate cu servicii gratuite!
— Cum?
— Desigur, părinte, Jacques n-a uitat
această chestiune care este, cum s-ar
zice, un fel de anexă a Băncii Săracilor.
— Să fie cu putinţă! strigă preotul,
împreunându-şi mâinile de admiraţie.
— Continuă, Jacques, spuse Polidori.
Notarul continuă să citească
precipitat, căci această scenă îi era
odioasă:
– 2954 –
– Eugen Sue –
„Scopul împrumuturilor-ajutoare este

să înlăture una din cale mai grave racile ale
vieţii muncitorilor: întreruperea lucrului.
Nu vor fi deci acordate decât numai celor
fără lucru. Dar trebuie să ţinem seama şi de
alte serioase dificultăţi care îl împovărează
chiar şi pe lucrătorul cu slujbă. Adesea o
întrerupere de una sau două zile,
determinată de oboseală, de îngrijirea unei
soţii sau unui copil bolnav, sau de o mutare
silită, păgubesc pe lucrător de venitul lui
zilnic… Atunci, el recurge la Muntele de
Pietate, unde se dau bani cu o dobândă
enormă, sau la cămătari clandestini, cu
dobânzi neomenoase. Vrând, pe cât e cu
putinţă, să uşureze greutăţile fraţilor săi,
fondatorul Băncii Săracilor constituie un
venit de douăzeci şi cinci de mii de franci pe
an, pentru împrumuturi pe amanet, care
– 2955 –
însă nu vor putea depăşi suma de zece franci.

Datornicul nu va plăti nici speze, nici
dobânzi, dar trebuie să facă dovada
exercitării unei meserii onorabile şi să aducă
o declaraţie a patronilor privitoare la
moralitatea sa.
După doi ani, se vor vinde fără speze,
efectele care n-au fost ridicate; ceea ce va
depăşi suma provenită din această vânzare,
după achitarea datoriei, restul se va plasa cu
dobândă de cinci la suta în favoarea
debitorului.
După o trecere de cinci ani, dacă această
sumă nu a fost reclamată, ea va trece în
patrimoniul Băncii Săracilor, şi adăugată la
alte venituri succesive, ceea ce va îngădui să
se mărească împrumuturile.
Administraţia şi biroul de împrumut ale
Băncii Săracilor vor fi instalate în strada
– 2956 –
– Eugen Sue –
Templului nr. 17, într-un imobil cumpărat

în acest scop în centrul acestui cartier
populat.
Un venit de zece mii de franci va fi
afectat cheltuielilor şi Administraţiei Băncii
Săracilor, al cărei director pe viaţă va fi
............... “
Polidori îl întrerupse pe notar şi se
adresă preotului:
— Veţi vedea, domnule abate, dacă
prin alegerea directorului acestei
instituţii Jacques ştie să repare răul
involuntar pe care l-a făcut. Aţi aflat
doar că printr-o eroare pe care o
deplânge, a acuzat pe nedrept pe fostul
casier de a fi sustras o sumă regăsită
ulterior.
— Fără îndoială…
— Ei bine! acestui băiat cinstit, pe
– 2957 –
nume François Germain. Jacques îi

încredinţează direcţia pe viaţă a băncii,
cu o leafă de patru mii de franci pe an.
Nu este oare admirabil, stimate părinte!
— Nimic nu mă mai miră acum, sau
mai bine zis nimic nu m-a mirat nici
până acum, reluă părintele. Pietatea
plină de fervoare, virtuţile demnului
nostru prieten trebuiau mai curând sau
mai târziu să ducă la un asemenea
rezultat. Să-ţi consacri toată averea unei
atât de nobile instituţii, e admirabil!
— Mai mult de un milion, părinte!
adăugă Polidori, mai mult de un milion,
agonisit prin ordine, economie şi
cinste… Şi s-au găsit mizerabili care să-l
acuze pe Jacques de zgârcenie! „Cum se
poate, spuneau ei, notariatul îi aduce
până la cincizeci – şaizeci de mii de
– 2958 –
– Eugen Sue –
franci pe an, şi el să trăiască în lipsuri!“

— Acestora, reluă preotul cu
entuziasm, le-aş răspunde: Timp de
cincisprezece ani a trăit ca un om sărac
ca să poată, într-o zi, ajuta într-un mod
magnific pe cei săraci…
— Dar fii cel puţin mândru şi
bucuros de binele ce-l faci! se adresă
Polidori notarului care, întunecat,
abătut, cu privirea fixă, părea căzut într-
o meditaţie adâncă.
— Din păcate, suspină preotul, nu
primeşti pe lumea asta răsplata atâtor
virtuţi; trebuie să aspiri mai sus, la viaţa
viitoare:
— Jacques, interveni Polidori,
atingând uşor umărul notarului,
termină-ţi lectura.
Acesta tresări, îşi trecu mâna pe
– 2959 –
frunte, apoi, adresându-se preotului:

— Iartă-mă, părinte, dar mă
gândeam… mă gândeam la imensa
extensiune ce ar putea lua această Bancă
a Săracilor prin simpla acumulare a
veniturilor, dacă împrumuturile din
fiecare an, încasate regulat, nu vor fi
atinse. După patru ani ar putea însuma
aproape cincizeci de mii de taleri de
împrumuturi gratuite sau pe amanet.
Este enorm… enorm… şi mă felicit,
adăugă el cu o furie ascunsă, gândindu-
se la proporţiile sacrificiului ce i-a fost
impus.
El continuă:
— Ajunsesem, mi se pare la…
— La numirea lui François Germain
ca director al societăţii, îi aminti
Polidori.
– 2960 –
– Eugen Sue –
Jacques Ferrand continuă:
„Un venit de zece mii de franci va fi

afectat cheltuielilor şi Administraţiei Băncii
Săracilor al cărei director pe viaţă va fi
François Germain şi al cărei paznic va fi
actualul portar al casei, pe nume Pipelet.
Abalele Dumont, căruia îi vor fi remise
fondurile necesare întemeierii instituţiei, va
alcătui un consiliu superior de supraveghere,
compus din primarul şi judecătorul de pace
al arondismentului, care îşi vor coopta
persoanele ce vor fi socotite folositoare
patronajului şi extensiunii Băncii Săracilor;
căci fondatorul s-ar considera de o mie de ori
răsplătit pentru puţinul pe care l-a făcut,
dacă unele persoane caritabile l-ar ajuta în
opera lui.
Deschiderea acestei bănci va fi anunţata
– 2961 –
prin toate mijloacele de publicaţie posibile.

Fondatorul ţine să repete, în încheiere,
că n-are niciun merit în ceea ce face pentru
fraţii lui.
Gândul lui nu este decât ecoul aceluiaşi
precept divin: «Să ne iubim unii pe alţii»“
— Şi locul dumneavoastră va fi
păstrat în cer, alături de Acela care a
rostit aceste cuvinte nemuritoare,
exclamă părintele şi, apropiindu-se de
Jacques Ferrand, îi strânse cu efuziune
mâinile.
Notarul stătea în picioare. Puterile îl
părăseau. Fără a răspunde felicitărilor
preotului, se grăbi să-i încredinţeze, în
bonuri de tezaur, suma considerabilă
necesară fondării Băncii şi pe aceea
pentru stabilirea rentei lui Morel,
– 2962 –
– Eugen Sue –
şlefuitorul.
— Daţi-mi voie să cred, părinte,
spuse în schimb Jacques Ferrand, că nu
veţi refuza această nouă însărcinare,
încredinţată carităţii domniei-voastre.
De altfel, un străin pe nume Walter
Murph, care mi-a dat câteva sfaturi, în
privinţa redactării acestui proiect, vă va
uşura misiunea şi va veni chiar astăzi să
stea de vorbă cu dumneavoastră în
privinţa realizării proiectului şi chiar să
vă stea la dispoziţie, dacă vă poate fi de
folos. Exceptându-l pe el, vă rog deci a
păstra cel mai desăvârşit secret,
domnule abate…
— Aveţi dreptate… Dumnezeu vede
ce faceţi pentru fraţii voştri… Ce
importanţă are restul? Cu toată părerea
mea de rău, nu pot aduce acestei nobile
– 2963 –
instituţii decât zelul meu care va fi tot

atât de neobosit pe cât este de nesfârşită
caritatea dumneavoastră. Dar ce aveţi?
Aţi pălit, vă e rău?
— Da, părinte. Această lungă
lectură, emoţia ce mi-au pricinuit-o
binevoitoarele dumneavoastră cuvinte,
indispoziţia pe care o simt de câteva
zile… Iertaţi-mi slăbiciunea, spuse
notarul, aşezându-se cu greutate, fără
îndoială nu e nimic grav, sunt doar
istovit…
— Poate aţi face bine să vă culcaţi?
propuse preotul, îngrijorat, poate trebuie
chemat medicul dumneavoastră…
— Sunt medic,părinte, spuse
Polidori. Starea lui Jacques reclamă
serioase îngrijiri, i le voi da.
Notarul tresări.
– 2964 –
– Eugen Sue –
— Puţină odihnă vă va întrema,

sper, spuse preotul. Vă las, dar înainte
de a pleca vreau să vă dau o chitanţă de
primirea acestei sume.
Pe când preotul scria adeverinţa,
notarul şi Polidori schimbară o privire
imposibil de redat.
— Haide dar, curaj, nu pierdeţi
speranţa! reluă preotul dând lui Jacques
Ferrand chitanţa. Multă vreme de acum
înainte, Dumnezeu nu va îngădui ca
unul din cei mai buni slujitori ai lui să
părăsească o viaţă întrebuinţată cu atâta
folos şi cu atâta creştinească devoţiune.
Mâine voi trece să va văd. Adio,
domnule, adio, prietene, demnul şi
evlaviosul meu prieten.
Preotul plecă.
Jacques Ferrand şi Polidori rămaseră
– 2965 –
singuri.
– 2966 –
– Eugen Sue –
Partea a noua
Capitolul 1
COMPLICII
Abia plecase preotul, că Jacques

Ferrand începu să blesteme îngrozitor.
Disperarea şi furia lui, atât de mult
stăpânite, izbucniră cu vehemenţă;
gâfâind, cu faţa crispată, cu privirea
rătăcita, se plimba cu paşi repezi prin
– 2967 –
birou, ca o fiară ţinută de lanţ.

Polidori, păstrându-şi cel mai
desăvârşit calm; îl observa cu atenţie.
— Să tune şi să curgă sânge! urlă
Jacques Ferrand cu vocea încărcată de
mânie, toată averea mea înghiţită de
aceste stupide opere de binefacere!… Eu,
care dispreţuiesc şi urăsc pe oameni, eu,
care n-am trăit decât ca să-i înşel, eu să
întemeiez aşezăminte filantropice, să fiu
silit la asta prin mijloace infernale! Dar
stăpânul tău e, oare, un demon? strigă el
exasperat, oprindu-se brusc în faţa lui
Polidori.
— Eu n-am stăpân, răspunse acesta
calm. Ca şi tine… am un judecător.
— Să te supui ca un prost celor mai
neînsemnate porunci ale acestui om!
continuă Jacques Ferrand, din ce în ce
– 2968 –
– Eugen Sue –
mai furios. Şi acest preot de care în sinea

mea mi-am bătut de atâtea ori joc, orbit
ca şi atâţia alţii de prefăcătoria mea…
Fiecare din laudele ce-mi aducea cu
bună-credinţă, le simţeam ca tot atâtea
lovituri de pumnal… Şi să mă
constrângă… mereu să mă constrângă!
— Dacă nu, eşafodul.
— Oh! Să nu poţi scăpa de această
fatală dominaţie!... Iată mai mult de un
milion pe care l-am sacrificat. Cel mult
dacă îmi mai rămân o sută de mii de
franci. Ce mai vor de la mine?
— Dar nu e încă totul terminat…
Prinţul ştie de la Badinot că omul tău de
paie, Petit-Jean, nu era decât un interpus
pentru împrumuturile cămătăreşti ce le
dădeai vicontelui de Saint-Rémy, pe care
(tot sub numele de Petit-Jean) l-ai
– 2969 –
şantajat atât de cumplit pentru falsurile

lui. Sumele pe care Saint-Rémy le-a
plătit, i-au fost împrumutate de o
doamnă din lumea mare… deci te mai
aşteaptă o restituire. Dar e amânată, fără
îndoială, cazul fiind mai delicat.
— Înlănţuit… înlănţuit aici!…
— Ca de un cablu de fier.
— Tu… temnicerul meu…
mizerabile!
— Ce vrei… după principiul
prinţului, nimic mai logic: pedepseşte
crima prin crimă şi pe complice prin,
complice.
— O, ce furie mă cuprinde!
— Şi, din păcate, o furie
neputincioasă fiindcă atâta timp cât nu-
mi va trimite vorbă: „Jacques Ferrand e
liber să-şi părăsească locuinţa“… voi
– 2970 –
– Eugen Sue –
rămâne lângă tine ca o umbră… Ascultă

ce-ţi spun, ca şi tine, merit eşafodul.
Dacă nu execut ordinele pe care le
primesc, îmi risc capul! Nu ai fi putut
găsi un paznic mai incoruptibil. Căci, să
fugim amândoi… e imposibil. Nu am
putea face un pas afară din casă fără a
cădea în mâinile oamenilor care
veghează zi şi noapte la poarta acestei
locuinţe şi a casei vecine, singura noastră
ieşire în cazul unei escaladări.
— Moarte sau furie neputincioasă!…
o ştiu.
— Resemnează-te, deci, căci fuga e o
imposibilitate, chiar dacă am reuşi, am
avea foarte puţini sorţi de scăpare:
poliţia ar fi pe urmele noastre.
Dimpotrivă, tu supunându-te şi eu
supraveghind supunerea ta totală,
– 2971 –
suntem siguri că nu ni se va tăia gâtul.

Încă o dată, să ne resemnăm…
— Nu mă mai scoate din fire cu
calmul tău… sau de nu…
— Sau, de nu, ce? Nu mă tem de
tine; sunt prevenit, sunt înarmat şi chiar
dacă ai regăsi ceea ce cauţi ca să mă
omori, şi anume stiletul otrăvit al
Cecilyei…
— Taci!
— Şi nici cu asta n-ai Câştiga nimic.
Ştii că din doua în două ore, trebuie să
dau, nu-i nevoie să-ţi spun cui, un
buletin asupra preţioasei tale sănătăţi…
mijloc indirect de a fi informaţi asupra
noastră, a amândurora. Dacă n-aş
apărea, conform convenţiei stabilite, ai fi
bănuit de crimă şi arestat. Ei, dar…
uite… îţi aduc o ofensă, crezându-te în
– 2972 –
– Eugen Sue –
stare de crimă, Ai jertfit mai mult de un

milion ca să-ţi scapi viaţa, şi acum ţi-ai
risca oare capul pentru plăcerea idioată
şi inutilă de a mă ucide din răzbunare?
Haida-de, nu eşti destul de prost, ca să
faci una ca asta!
— Fiindcă ştii că nu te pot ucide,
îmi, măreşti chinurile cu ironiile tale.
— Situaţia ta e foarte bizară… nu te
vezi în ce hal eşti… pe cinstea mea… e
chiar plăcut să te privesc.
— Oh! nenorocire! nenorocire de
neînlăturat! încotro mă întorc, numai
ruină, dezonoare, moarte!
— Din vina cui am ajuns în situaţia
asta? Din a ta! De ce ai păstrat atârnată
de gât, ca pe o relicvă, scrisoarea mea, cu
privire la acea crimă, care ţi-a adus o
sută de mii de taleri, acea crimă făcută
– 2973 –
cu atâta dibăcie încât a fost socotită

drept o sinucidere?
— De ce? Mizerabile! Nu ţi-am dat
cincizeci de mii de franci pentru
participarea ta la crimă? Şi dacă ţi-am
cerut acea scrisoare a fost, o ştii bine, ca
să am o garanţie contra ta… şi să te
împiedic să mă şantajezi mai târziu,
ameninţându-mă că mă denunţi. Căci
astfel nu mă puteai denunţa fără să te
nenoroceşti şi pe tine. Viaţa şi averea
mea erau deci legate de acea scrisoare…
iată de ce o purtam mereu asupra mea.
— E adevărat, te-ai arătat foarte
dibaci în ceea ce te priveşte, căci n-aş fi
câştigat nimic denunţându-te, decât
plăcerea de a merge însoţit de tine la
eşafod. Şi totuşi, iscusinţa ta ne-a
pierdut, pe când a mea ne-a pus până
– 2974 –
– Eugen Sue –
acum la adăpost de a fi învinuiţi de

crimă.
— Să nu fim învinuiţi… ţi se pare…
— Cine putea bănui ce avea să se
întâmple? Dar în desfăşurarea normală a
lucrurilor, crima noastră urma să
rămână şi a rămas nepedepsită,
mulţumită mie.
— Mulţumită ţie?
— Da, când i-am zburat creierii
acelui om… tu voiai, tu, să-i trimiţi
scrisul şi să-i comunici surorii lui că,
fiind complet ruinat, se sinucide din
disperare. Credeai că dai dovadă de o
mare şiretenie, nemaiamintind în acea
scrisoare de depozitul pe care ţi-l
încredinţase. Era absurd. Acel depozit
era cunoscut de sora omului nostru, ea l-
ar fi reclamat cu siguranţa. Trebuia,
– 2975 –
dimpotrivă, cum am şi făcut, să

menţionăm acel depozit, astfel că dacă s-
ar fi ivit îndoieli asupra veridicităţii
sinuciderii, tu să fii ultimul care să poată
fi bănuit. Cum s-ar putea presupune că,
asasinând un om ca să-ţi însuşeşti o
sumă de bani ce ţi-a încredinţat, ai fi atât
de prost încât să vorbeşti de acest
depozit în scrisoarea falsă ce i-o atribuiai
sinucigaşului? Dar aşa, ce s-a întâmplat?
S-a crezut că s-a sinucis. Mulţumită
reputaţiei, tale de om cinstit, ai putut
nega depozitul, lumea era convinsă că
fratele s-a sinucis după ce a risipit
averea surorii sale.
— Dar ce importanţă mai au toate
astea azi? Crima a fost descoperită.
— Şi mulţumită cui? A fost oare
greşeala mea că scrisoarea era o sabie cu
– 2976 –
– Eugen Sue –
două tăişuri? De ce ai fost atât de slab şi

nătâng, să dai o asemenea armă teribilă
acelei infernale Cecily?
— Taci… nu mai rosti numele
acesta! strigă Jacques Ferrand cu glas
înfricoşător..
— Fie… nu vreau să-ţi prilejuiesc o
criză de epilepsie… Recunoşti că în
conformitate cu principiile instanţelor
ordinare, precauţiunile noastre reciproce
erau suficiente… Dar justiţia superioară
a celui ce ne ţine în puterea lui
îngrozitoare, procedează altfel.
— Oh! o ştiu prea bine.
— El crede că tăierea capului
criminalilor nu repară răul făcut de ei…
Cu dovezile ce posedă, ne poate trimite
pe amândoi în faţa tribunalelor. Şi care
ar fi rezultatul? Două cadavre bune cel
– 2977 –
mult să îngraşe iarba cimitirului.

— Oh! da, Acestui prinţ, acestui
demon, îi trebuiesc lacrimi, spaime,
torturi! Dar eu nici nu-l cunosc, nu i-am
făcut niciodată vreun rău. De ce se
îndârjeşte atât împotriva mea?
— În primul rând el pretinde că
resimte binele şi răul ce se face altor
oameni, pe care îi numeşte cu naivitate
„fraţii lui“; afară de asta el îi cunoaşte pe
acei cărora le-ai făcut rău şi te
pedepseşte cum crede el de cuviinţă.
— Dar cu ce drept?
— Haide, Jacques, între noi vorbind,
să nu amintim de drept: el avea putinţa,
cu ajutorul legii, să-ţi taie capul. Care ar
fi fost rezultatul? Singurele două rude
ale tale sunt moarte, statul ar fi profitat
de averea ta, în dauna celor pe care i-ai
– 2978 –
– Eugen Sue –
despuiat. Dimpotrivă, lăsându-ţi viaţa în

schimbul averii, Morel, şlefuitorul, tatăl
Luizei pe care ai necinstit-o, se găseşte el
şi familia lui, de-acum înainte, la
adăpostul nevoilor. Doamna de
Fermont, sora domnului de Renneville,
pretinsul sinucigaş, recapătă suta de mii
de taleri care îi aparţine; Germain, pe
care l-ai acuzat pe nedrept de furt, este
reabilitat şi i se încredinţează un post
onorabil şi sigur în conducerea Băncii
Săracilor, pe care te sileşte s-o constitui
ca să repari şi să ispăşeşti ofensele ce le-
ai adus societăţii. Între noi, sceleraţii,
putem mărturisi adevărul, dar sincer
vorbind, din punctul de vedere al celui
ce ne ţine în gheare, societatea n-ar fi
câştigat nimic din moartea ta, dar câştigă
mult prin viaţa ta.
– 2979 –
— Asta mă face să turbez… şi nu e

singurul meu chin!
— Prinţul o ştie prea bine. Acum, ce
va hotărî el în privinţa noastră, nu ştiu…
Ne-a făgăduit că ne garantează viaţa,
dacă îi executăm orbeşte ordinele – şi se
va ţine de cuvânt. Dar dacă nu va
considera că am ispăşit îndeajuns
crimele noastre, va proceda astfel încât
moartea să ne fie de o mie de ori mai
plăcută decât viaţa ce ne-o hărăzeşte. Tu
nu-l cunoşti. Când e cazul să fie
necruţător, nu există călău mai feroce.
Cred că diavolul e la ordinele lui, numai
aşa îmi pot lămuri cum a aflat ce planuri
aveam eu în Normandia. De altfel, are
mai mulţi diavoli în serviciul lui, căci
acea Cecily, trăsni-o-ar fulgerul!…
— Încă o dată, te rog, taci, nu
– 2980 –
– Eugen Sue –
pomeni numele ăsta!

— Ba da, fulgerul s-o trăsnească pe
femeia care poartă numele ăsta odios! Ea
ne-a dat pierzării. Capul ne-ar fi fost în
siguranţă, fără dragostea ta imbecilă
pentru aceasta creatură.
În loc să se înfurie, Jacques Ferrand
răspunse foarte abătut:
— O cunoşti pe această femeie?
Spune? Ai văzut-o vreodată?
— Niciodată. Se spuse că e-
frumoasă, ştiu.
— Frumoasă! răspunse notarul
ridicând din umeri. Te rog, continuă el
cu o amară deznădejde, te rog să taci, nu
vorbi despre ceea ce nu ştii. Nu mă
învinui. Făceai la fel, dacă ai fi fost în
locul meu.
— Eu! să-mi pun viaţa la cheremul
– 2981 –
unei femei!
— Uneia ca dânsa, da, şi aş face-o
din nou, dacă aş putea spera ceea ce am
sperat o clipă.
— La dracu… tot mai eşti subjugat
de farmecul ei? strigă surprins Polidori.
— Ascultă, continuă notarul cu
vocea potolită, dar gravă, şi întreruptă
ici şi colo de răbufniri disperate, ascultă,
tu ştii cât mi-e de drag aurul, tu ştii ce
am înfruntat ca să-l adun… Să socotesc
în minte sumele ce aveam să le văd
dublându-se prin zgârcenia mea, să
îndur toate lipsurile şi să mă văd
stăpânul unei comori, era bucuria,
fericirea vieţii mele. Da, să am aur nu
pentru a cheltui, nu pentru a mă bucura
de el, ci pentru a-l strânge, asta
constituia toată raţiunea mea de a fi…
– 2982 –
– Eugen Sue –
Acum o lună dacă mi s-ar fi spus: „Ai de

ales între averea ta şi capul tău“, mi-aş fi
dat capul. Acum însă, a muri înseamnă a
n-o mai revedea niciodată pe Cecily…
— Cum? Mai tragi încă nădejde?
— Nu trag nădejde, însă am…
— Ce?
— Amintirea.
— Dar n-ai s-o mai vezi niciodată,
te-a trădat.
— Totuşi continui s-o iubesc şi încă
mai frenetic decât oricând, strigă Jacques
Ferrand, izbucnind în lacrimi şi suspine
care contrastau cu liniştea lui aparentă
de până atunci. Da, continuă el cu o
exaltare sălbatică, o iubesc şi acum, şi nu
vreau să mor, tocmai pentru a mă vârî
cu o plăcere diabolică în acest cuptor
încins, care să mă mistuie încetul cu
– 2983 –
încetul. Căci tu nu-ţi poţi închipui

noaptea aceea, noaptea aceea când am
văzut-o atât de frumoasă şi de pasionată,
atât de seducătoare, noaptea aceea e vie
în amintirea mea. Tabloul acela de o
voluptate cumplită e aici, tot timpul aici,
în faţa ochilor mei. Fie că-i ţin deschişi
sau închişi în toropeala febrei, fie că mă
zbat într-o insomnie istovitoare, văd
mereu privirea ei noptatică şi înflăcărată
care face să-mi fiarbă măduva în oase. Îi
simt răsuflarea pe frunte şi aud mereu
glasul.
— Dar astea sunt chinuri
îngrozitoare!
— Îngrozitoare! da, îngrozitoare!
Dar moartea? dar neantul? Să pierzi
pentru totdeauna această viziune, tot
atât de vie ca şi realitatea, să renunţi la
– 2984 –
– Eugen Sue –
aceste amintiri care mă sfâşie, mă

consumă şi mă pun pe jăratec! Nu! Nu!
Nu! Vreau să trăiesc! să trăiesc! sărac,
dispreţuit, compromis, dezonorat, să
trăiesc în ocnă, dar să trăiesc! Să-mi
rămână măcar puterea de a mă gândi la
ea, căci această fiinţă infernală îmi
stăpâneşte întreaga raţiune şi constituie
tot rostul meu de a exista!
— Jacques, îi spuse Polidori pe un
ton grav, care contrasta cu obişnuita şi
amara lui ironie, am văzut multe
suferinţe, dar nicicând n-am cunoscut
chinuri ca ale tale. Cel care ne ţine în
puterea lui nu putea fi mai neîndurător.
Te-a osândit să trăieşti, sau mai bine zis
să aştepţi moartea în chinuri groaznice,
căci această mărturisire explică
simptomele din zi în zi mai alarmante
– 2985 –
ale stării tale, cărora zadarnic le căutam

cauza.
— Dar aceste simptome nu au în ele
nimic grav! Este o istovire, este reacţia
suferinţelor mele!… Nu sunt în
primejdie, nu e aşa?
— Nu, nu, dar starea ta e gravă, nu
trebuie s-o înrăutăţeşti, sunt anumite
gânduri pe care trebuie să le alungi.
Altfel, te pândesc mari primejdii.
— Voi face ce vrei, numai să trăiesc!
Ah! preoţii vorbesc de oameni
blestemaţi, dar nicicând n-au născocit
pentru aceştia un supliciu ca al meu.
Chinuit de patimă şi de lăcomie, am
două răni deschise în loc de una şi le
simt pe amândouă. Pierderea averii mă
roade groaznic, dar moartea mi-ar fi şi
mai groaznică. Am vrut să trăiesc, viaţa
– 2986 –
– Eugen Sue –
mea nu poate fi decât un chin nesfârşit şi

fără izbăvire, totuşi nu îndrăznesc să
chem moartea, fiindcă moartea ar nimici
funesta mea fericire, această plăsmuire a
minţii mele, în care apare mereu
Cecily…
— Ai cel puţin mângâierea, îl
întrerupse Polidori, reluându-şi calmul
obişnuit, că te poţi gândi la binele pe
care l-ai făcut spre a-ţi ispăşi crimele…
— Da, bate-ţi joc, ai dreptate, frige-
mă pe cărbuni aprinşi, răcni notarul
cuprins de un acces de furie cumplită.
Acest acces de furie şi disperare nu-l
miră deloc pe Polidori.
Având o mare experienţă medicală,
constată fără greutate că, la Jacques
Ferrand, tortura de a se vedea despuiat
de avere, unită cu patima sau mai bine
– 2987 –
zis cu exacerbarea amorului său pentru

Cecily, declanşase în acest mizerabil o
febră ucigătoare. Dar asta încă nu era
totul… în accese cărora Jacques Ferrand
le căzuse pradă, Polidori constata,
îngrijorat, anumite simptome ale unuia
din cele mai îngrozitoare boli din câte au
înspăimântat omenirea şi despre care
unii mari observatori ca şi marii
moralişti, au zugrăvit cu măiestrie un
înfiorător tablou.
Deodată se auziră bătăi precipitate
în uşa biroului.
— Jacques, spuse Polidori notarului,
Jacques, revino-ţi… iată, vine cineva…
Notarul nu-l auzi. Pe jumătate culcat
pe birou, se zvârcolea în spasme
convulsive.
Polidori deschise uşa şi îl văzu pe
– 2988 –
– Eugen Sue –
şeful biroului, palid, cu figura răvăşită,

care-i strigă:
— Trebuie să vorbesc imediat cu
domnul Ferrand!
— Linişte… acum e foarte bolnav…
nu te poate auzi, şopti Polidori şi, ieşind
din biroul notarului, închise uşa după el.
— Ah! Domnule, strigă şeful
copiştilor, dumneata, care eşti cel mai
bun prieten al domnului Ferrand, ajută-
mă, nu e nicio clipă de pierdut.
— Din ordinul domnului Ferrand,
m-am dus să spun contesei Mac-Grégor
că nu o poate vizita, după cum doreşte
dumneaei.
— Ei bine?
— Această doamnă nu mai e, pe cât
se pare, în pericol, aşa că de îndată ce-
– 2989 –
am sosit, m-a poftit în camera ei. A

strigat apoi pe un ton ameninţător: „Du-
te şi spune-i domnului Ferrand că dacă
nu e aici într-o jumătate de ceas, până
diseară va fi arestat ca falsificator,
deoarece copila pe care-a declarat-o
moartă, trăieşte… Ştiu cui i-a predat-o şi
ştiu unde se află.
— Această femeie nu e în toate
minţile, răspunse rece Polidori, ridicând
din umeri.
— Aşa credeţi, domnule?
— Sunt sigur.
— Şi eu am crezut aşa, dar siguranţa
cu care vorbea doamna contesă…
— Desigur că boala i-a slăbit
judecata… şi un bolnav crede
întotdeauna în nălucirile lui.
— Probabil că aveţi dreptate,
– 2990 –
– Eugen Sue –
domnule, căci nu mi-aş putea explica

ameninţările contesei la adresa unui om
atât de respectabil ca domnul Ferrand.
— Asta n-are niciun sens.
— Trebuie să vă mai spun, domnule,
că în clipa când ieşeam din salonul
doamnei contese, una din cameristele ei
a intrat brusc, spunând: „Alteţa-sa va fi
aici într-un ceas.“
— Camerista a spus asta? exclamă
Polidori.
— Da, domnule, şi am fost foarte
mirat, neştiind despre ce alteţă era
vorba…
„Nicio îndoială, e prinţul, îşi spuse
Polidori. El, la contesa Sarah, pe care nu
mai trebuia s-o revadă niciodată… Nu
ştiu, dar această apropiere nu-mi place…
Poate înrăutăţi situaţia noastră.“ Apoi,
– 2991 –
adresându-se şefului de birou, adăugă:

— Îţi repet, domnule, asta nu
reprezintă niciun interes, e o idee zăludă
a unui om bolnav; de altfel, voi
comunica numaidecât domnului
Ferrand ceea ce mi-ai adus la cunoştinţă.
Acum vom conduce pe cititor la
contesa Mac-Grégor.
Capitolul 2
RUDOLF ŞI SARAH
După cum am spus, vom conduce

pe cititor la contesa Sarah Mac-Grégor,
care, după o criză ce ţinuse câteva zile,
îşi revenise din delirul şi suferinţele ce-i
ameninţaseră foarte serios viaţa.
Ziua era pe sfârşite… Sarah,
susţinută de fratele ei Thomas Seyton şi
– 2992 –
– Eugen Sue –
instalată într-un fotoliu încăpător, se

privea cu multă atenţie într-o oglindă pe
care una din cameristele ei, stând în
genunchi, i-o ţinea în faţă.
Această scenă se petrecea în salonul
în care Cucuvaia comisese încercarea de
asasinat.
Contesa era de o paloare
marmoreană ce accentua şi mai mult
negrul întunecat al ochilor, al
sprâncenelor şi a părului ei; o rochie de
casă foarte amplă, de muselină albă, o
înfăşură în întregime.
— Dă-mi diadema de mărgean, ceru
ea cu voce slabă, dar poruncitoare şi
tăioasă, uneia din cameriste.
— Betty o să ţi-o aranjeze, zise
Thomas Seyton, prea te oboseşti… E şi
aşa foarte imprudent ceea ce…
– 2993 –
— Diadema! diadema! repetă

nerăbdătoare Sarah. Luă bijuteria şi şi-o
aşeză pe frunte aşa cum îi plăcea ei.
Acum închideţi-mi-o şi plecaţi, porunci
ea femeilor.
În clipa când acestea părăseau
camera, ea adăugă:
— Să introduceţi pe domnul
Ferrand, notarul, în salonaşul albastru…
Apoi reluă cu o expresie de mândrie rău
ascunsă: Când alteţa-sa serenisimă, mare
duce de Gerolstein va sosi, îl veţi pofti
aici. În sfârşit! exclamă Sarah,
afundându-se în fotoliu, de îndată ce
rămase singură cu fratele său, în sfârşit,
mă aşteaptă această coroană… visul
vieţii mele… Fericirea se va împlini,
deci!
— Sarah, potoleşte-ţi avântul, îi zise
– 2994 –
– Eugen Sue –
cu asprime fratele ei. Ieri încă viaţa îţi

era în pericol şi o nouă decepţie ţi-ar
provoca o criză mortală.
— Ai dreptate, Thomas, prăbuşirea
ar fi groaznică pentru că nădejdile mele
n-au fost niciodată atât de aproape de
împlinire. Sunt sigură că ceea ce mi-a dat
tăria să rezist la atâtea suferinţe a fost
gândul permanent de a mă folosi de
secretul pe care mi l-a destăinuit acea
femeie în clipa când încercase să mă
asasineze.
— Până şi în timpul delirului erai
obsedată de această idee.
— Fiindcă această unică idee mi-a
susţinut viaţa atât de precară. Ce
speranţă!… Principesă domnitoare,
aproape regină!… adăugă ea, pradă
exaltării.
– 2995 –
— Visuri nesăbuite?… Cum! când

Rudolf va afla că acea fată, acum
prizonieră la Saint-Lazare, şi odinioară
încredinţată notarului care a vrut s-o
ucidă, este copilul nostru, crezi că…
— Încă o dată, Sarah, lasă visurile
astea nesăbuite; deşteptarea ar fi
groaznică…
Seyton îşi întrerupse sora:
— Cred, începu el cu amărăciune, că
un prinţ pune raţiunea de stat,
convenienţele politice înaintea
îndatoririlor fireşti.
— Crezi atât de puţin în dibăcia
mea?
— Prinţul nu mai e adolescentul
candid şi pasionat pe care l-ai sedus
odinioară; timpul acela a trecut…
Sarah ridică uşor din umeri şi
– 2996 –
– Eugen Sue –
răspunse:
— Ştii de ce am vrut să-mi
împodobesc părul cu această diademă
de mărgean şi de ce am îmbrăcat această
rochie albă? Fiindcă aşa m-a văzut
Rudolf prima oară la curtea de la
Gerolstein, îmbrăcată în alb şi purtând
aceasta diademă de mărgean.
— Cum! exclamă Thomas Seyton,
privindu-şi mirat sora, vrei să reînvii
acele amintiri? Nu te temi, dimpotrivă;
că-i vor face o impresie penibilă?
— Îl cunosc pe Rudolf mai bine
decât îl cunoşti tu. Sigur că trăsăturile
mele înăsprite de vârstă şi de suferinţe
nu mai sunt ale fetei de şaptesprezece
ani, pe care a iubit-o nebuneşte, prima
lui dragoste, fiindcă am fost prima şi
singura lui dragoste… Şi acest amor,
– 2997 –
unic în viaţa unui bărbat, lasă în inima

lui urme neşterse. Aşa că te rog să mă
crezi, dragă frate, vederea acestei
podoabe va redeştepta în Rudolf nu
numai amintirile dragostei, dar şi ale
tinereţei sale… Şi, aceste amintiri sunt
totdeauna duioase şi sacre.
— Dar la aceste duioase amintiri nu
se alătură şi altele cumplite? Tragicul
sfârşit al amorului dumitale şi odioasa
purtare a tatălui prinţului faţă de
dumneata? Sau încăpăţânarea dumitale
când Rudolf, după ce te-ai căsătorit cu
contele Mac-Grégor, îţi ceruse fetiţa şi
când printr-o scrisoare cinică l-ai
încunoștințat de moartea ei, acum zece
ani? Uiţi că din clipa aceea prinţul n-a
avut pentru dumneata decât dispreţ şi
ură?
– 2998 –
– Eugen Sue –
— Mila a înlocuit ura. Cât timp m-a

ştiut în pericol de moarte, a trimis zilnic
pe baronul de Graün să se intereseze de
starea mea.
— Din omenie.
— Adineauri mi-a răspuns că va
veni aici. Această concesie e imensă,
frate.
— Te crede pe moarte, crede că e
vorba de o ultimă întrevedere, de aceea
vine. Ai făcut rău că nu i-ai scris despre
destăinuirea ce vrei să-i faci.
— Ştiu de ce am procedat aşa.
Această veste îl va copleşi de fericire şi
voi fi lângă el ca să mă folosesc de prima
lui emoţie şi înduioşare. Azi sau
niciodată, îmi va spune: o căsătorie
trebuie să legitimeze naşterea copilului
nostru. Dacă o spune, vorba lui e sfântă,
– 2999 –
şi nădejdea întregii mele vieţi se va

realiza.
— Dacă-ţi făgăduieşte asta, da.
— Şi, pentru ca să-mi făgăduiască,
nu trebuie pierdut nimic din vedere în
acest moment hotărâtor. Rudolf mă
urăşte, deşi nu cunosc pricina urii lui,
căci niciodată nu m-am abătut faţă de el
de la rolul ce-mi impusese.
— Aşa o fi, deşi nu e el omul care să
urască fără motiv.
— N-are importanţă, o dată
încredinţat că şi-a regăsit copila, îşi va
înfrânge aversiunea şi nu va cruţa nicio
jertfă pentru a asigura fetiţei sale o
soartă cât mai de invidiat, ca s-o facă pe
atât de fericită pe cât de nenorocită
fusese până atunci.
— Să asigure o soartă cât de
– 3000 –
– Eugen Sue –
strălucită fiicei dumitale, înţeleg, dar

între această compensaţie şi hotărârea de
a te lua în căsătorie, ca să consfinţească
naşterea fetiţei, e o prăpastie.
— Dragostea lui de părinte va nivela
această prăpastie.
— Dar nenorocita a dus până acum
o viaţă grea, sau chiar nedemnă.
— Cu atât mai mult Rudolf va voi s-
o înalţe, pe cât a fost de înjosită.
— Dar gândeşte-te: să o pună în
rândul familiilor domnitoare ale
Europei! Să o recunoască drept fiica lui
sub ochii acestor prinţi, acestor regi cu
care e înrudit sau aliat?
— Oare nu cunoşti caracterul lui
bizar, impetuos şi dârz, exagerarea
cavalereasca cu privire la tot ce socoteşte
el drept şi impus de datorie?
– 3001 –
— Dar s-ar putea ca nenorocita

copilă să fi fost atât de viciată de mediul
în care a trăit, încât prinţul, în loc să
simtă o atracţie pentru ea…
— Ce spui? strigă Sarah
întrerupându-şi fratele. Nu e oare tot
atât de frumoasă ca domnişoară pe cât
era de fermecătoare ca fetiţă? Rudolf,
fără să o cunoască, nu s-a interesat de ea,
vrând să aibă grijă de viitorul ei? N-a
trimis-o el la ferma lui de la Bouqueval
de unde am pus noi la cale să fie răpită?
— Da, din cauza stăruinţei dumitale
de a-l face să rupă toate legăturile de
afecţiune cu fata, în nădejdea nesăbuită
de a-l readuce într-o zi lângă dumneata.
— Şi totuşi, fără această nădejde, nu
aş fi descoperit, cu preţul vieţii mele,
taina existenţei fiicei noastre. Oare nu tot
– 3002 –
– Eugen Sue –
prin femeia care o răpise de la fermă, am

aflat de infama înşelătorie a notarului
Jacques Ferrand?
— E supărător că mi s-a refuzat azi
dimineaţă, cu toată stăruinţa mea,
intrarea în închisoarea Saint-Lazare,
unde se află, precum mi s-a spus,
nenorocita copilă. N-am putut obţine
nicio informaţie din câte cerusem,
fiindcă nu aveam o scrisoare de
recomandare către directorul închisorii.
Am scris prefectului în numele
dumitale, dar nu voi avea răspunsul
decât mâine, şi prinţul va fi aici îndată.
Îţi repet, e păcat că nu o vei putea
prezenta chiar tu pe fiica voastră; ar fi
fost mai bine dacă aşteptai ca fata să iasă
din închisoare, înainte de a-l chema pe
prinţ.
– 3003 –
— Să aştept! dar sunt oare sigură că

ameliorarea stării mele va mai ţine până
mâine? Poate că nu e decât energia
ambiţiei care mă susţine.
— Dar ce dovezi vei da prinţului? Îţi
va da el oare crezare?
— Mă va crede după ce va fi citit
începutul destăinuirii scrisă sub dictarea
acelei femei, înainte de a mă fi lovit,
destăinuire din care, spre norocul meu,
n-am uitat niciun amănunt; mă va crede
după ce va fi citit corespondenţa
dumitale cu doamna Séraphin şi cu
Jacques Ferrand, până la presupusa
moarte a copilei; mă va crede după ce va
fi auzit declaraţia notarului care, speriat
de ameninţările mele, va veni imediat
încoace; mă va crede când va vedea
portretul fiicei mele la vârsta de câţiva
– 3004 –
– Eugen Sue –
ani, portret care, după spusele acelei

femei este de o izbitoare asemănare cu
tânăra de azi. Atâtea dovezi vor fi
suficiente pentru a arăta prinţului că
spun adevărul şi a-l hotărî la gestul care
poate face din mine aproape o regină…
Ah! de n-ar fi decât pentru o zi, pentru
un ceas măcar, cel puţin aş muri
mulţumită!
trăsuri care intra în curte.
— El e... e Rudolf! se adresă Sarah
lui Thomas Seyton.
Acesta, apropiindu-se în grabă de
perdea, o dădu în lături şi răspunse:
— Da, e prinţul, coboară din trăsură.
— Lasă-mă singură, iată clipa
hotărâtoare, îi spuse Sarah cu un sânge
rece, căci o monstruoasă ambiţie, un
– 3005 –
egoism nemilos, au fost întotdeauna şi

erau încă unicul impuls al voinţei acestei
femei.
În reînvierea oarecum miraculoasă a
fiicei ei, dânsa nu vedea decât mijlocul
de a-şi atinge în sfârşit ţelul permanent
al vieţii. După ce şovăi o clipă, înainte de
a părăsi apartamentul, Thomas Seyton,
apropiindu-se de dânsa, îi zise:
— Voi povesti prinţului cum a fost
salvată fiica voastră care era socotită
moartă. O asemenea discuţie ar fi prea
primejdioasă pentru sănătatea
dumitale… O emoţie violentă te-ar ucide
şi, după o atât de lunga despărţire,
revederea cu prinţul… amintirile din
vremea aceea…
— Dă-mi mâna, dragul meu frate, i
se adresă Sarah.
– 3006 –
– Eugen Sue –
Apoi, apăsând mâna lui Thomas

Seyton pe inima ei calmă, adăugă cu un
surâs sinistru şi glacial:
— Par emoţionată?
— Nu… nimic…nimic… nicio bătaie
mai precipitată, răspunse uimit Seyton,
ştiu câtă putere de stăpânire ai. Dar într-
o clipă ca asta, când e vorba pentru
dumneata de o coroana sau de moarte…
îţi repet, gândeşte-te, pierderea acestei
ultime nădejdi îţi poate fi fatală. Liniştea
dumitale mă uimeşte!
— De ce te miri, dragă frate? Până
acum nu mă ştiai? Nimic, dar absolut
nimic n-a făcut să bată mai tare această
inimă de piatră; nu va palpita decât în
ziua când voi simţi pe fruntea mea
coroana de suverană. Îl aud pe Rudolf...
du-te…
– 3007 –
— Dar…
— Du-te, strigă Sarah, pe un ton atât
de ameninţător şi de hotărât, încât
fratele ei părăsi apartamentul cu câteva
clipe înainte ca prinţul să fie introdus.
Când Rudolf intră în salon, privirea
lui exprima mila. Dar văzând-a pe Sarah
şezând în fotoliu şi aproape gătită, dădu
înapoi mirat, faţa lui deveni pe loc
sumbră şi bănuitoare.
Contesa, ghicindu-i gândul, i se
adresă cu vocea blândă şi slabă:
— Te aşteptai să mă găseşti pe
moarte, veneai să auzi ultimele mele
cuvinte de rămas-bun?
— Am apreciat totdeauna ca sacre
ultimele dorinţe ale unui muribund, dar
aici e vorba de o înşelătorie nelegiuită…
— Linişteşte-te, răspunse Sarah,
– 3008 –
– Eugen Sue –
întrerupându-l, linişteşte-te, nu te-am

înşelat, mai am cred puţine ceasuri de
trăit. Iartă-mi această ultimă
cochetărie… Am vrut să te cruţ de
sinistrul decor care întovărăşeşte de
obicei agonia: am vrut să mor îmbrăcată
cum eram când te-am văzut prima oară.
Vai! după ani de despărţire, iată-te în
sfârşit! Îţi mulţumesc! Oh! îţi
mulţumesc! Dar la rându-ţi, mulţumeşte
Domnului că ţi-a insuflat gândul de a-mi
asculta ultima dorinţă. Dacă m-ai fi
refuzat… aş fi luat cu mine o taină care
va fi bucuria, fericirea vieţii dumitale.
Bucurie amestecată cu oarecare tristeţe,
fericire amestecată cu lacrimi, orice
fericire omenească; dar această fericire o
vei plăti cu preţul zilelor ce-ţi mai rămân
de trăit!
– 3009 –
— Ce vrei să spui? o întrebă mirat

prinţul.
— Da, Rudolf, dacă n-ai fi venit,
această taină m-ar fi urmat în
mormânt… Ar fi fost singura mea
răzbunare… şi încă… nu, nu, n-aş fi avut
acest curaj îngrozitor. Cu toate că m-ai
făcut să sufăr mult, aş fi împărţit cu
dumneata această supremă fericire de
care, mai norocos ca mine, te vei bucura,
nădăjduiesc, multă vreme, foarte multă
vreme încă.
— Dar, te rog, doamnă, despre ce
este vorba?
— Când vei afla, nu-ţi vei putea
explica încetineala cu care te informez,
fiindcă vei privi această revelaţie ca o
minune a Cerului. Dar lucru curios, eu,
care cu un cuvânt ţi-aş putea prilejui cea
– 3010 –
– Eugen Sue –
mai mare fericire, pe care ai resimţit-o

poate vreodată, încerc, deşi acum
minutele vieţii mele sunt numărate,
încerc o mulţumire nespusă să
prelungesc aşteptarea dumitale… şi,
afară de asta, îţi cunosc sufletul… Cu
toată tăria caracterului dumitale, m-aş
teme să-ti anunţ, pe neaşteptate, o
descoperire atât de neverosimilă.
Emoţiile unei bucurii fulgerătoare au şi
ele riscurile lor.
— Paloarea dumitale se accentuează,
îţi stăpânești cu greu o emoţie violentă,
replică Rudolf; e vorba, cred, de ceva
grav şi solemn.
— Grav şi solemn, reluă Sarah cu
vocea tulburată, căci cu tot calmul ei
obişnuit, gândindu-se la covârşitorul
efect pe care destăinuirea ei îl va avea
– 3011 –
asupra lui Rudolf, se simţea mai agitată

decât s-ar fi crezut că este în stare să fie,
aşa că, nemaiputându-se stăpâni
exclamă:
— Rudolf… fiica noastră trăieşte..
— Fiica noastră!
— Trăieşte! ţi-o jur…
Aceste cuvinte, accentul de adevăr
cu care fură rostite, îl răscoliră pe prinţ
până în adâncul fiinţei sale.
— Copilul nostru? repetă el,
apropiindu-se în grabă de fotoliul Sarei,
copilul nostru, fata mea?
— Nu e moartă, am dovezi de
neînlăturat… ştiu unde se află… mâine o
vei putea revedea.
— Fata mea! fata mea! repeta Rudolf
înmărmurit, s-ar putea? E cu putinţă să
mai trăiască?
– 3012 –
– Eugen Sue –
Apoi, deodată, judecând că acest

lucru e neverosimil şi temându-se de a
nu fi iar victima unei noi perfidii a Sarei,
strigă:
— Nu… nu… e un vis! nu e cu
putinţă! mă înşeli, e o viclenie, e o
minciună nedemnă!
— Rudolf, ascultă-mă!
— Nu, îţi cunosc ambiţia, ştiu de ce
eşti în stare, bănuiesc scopul acestui joc!
— Ei bine! E adevărat, sunt în stare
de orice. Da, am vrut să te înşel; da, cu
câteva zile înainte de a fi suferit acea
lovitură, am vrut să găsesc o fată… pe
care ţi-aş fi înfăţişat-o în locul copilei
noastre pe care o plângi atât de amar.
— Destul… oh! destul, doamnă!
— După această mărturisire, îmi vei
da poate crezare sau mai bine zis vei fi
– 3013 –
silit să te înclini în faţa adevărului.

— A adevărului?…
— Da, Rudolf, o repet, am vrut să te
înşel, să substitui o fată necunoscută
aceleia pe care o plângeam, dar
Dumnezeu a vrut ca în clipa când
plănuiam acel târg nelegiuit… să fiu
rănită de moarte.
— Dumneata… în clipa aceea!
— Tot Dumnezeu a vrut să-mi fie
propusă… pentru a juca acest rol… de
prefăcătorie… ştii pe cine? pe însăşi fata
noastră…
— Vorbeşti aiurea… Delirezi…
— Nu delirez de loc, Rudolf. În
această casetă, cu acte şi un portret care-
ţi vor dovedi adevărul spuselor mele,
vei găsi o hârtie pătată de sângele meu.
— De sângele dumitale?
– 3014 –
– Eugen Sue –
— Femeia care m-a înştiinţat că fiica

noastră trăieşte îmi dicta această
mărturisire, când deodată am fost lovită
cu un pumnal.
— Şi cine era? Cum ştia?…
— Ei îi fusese predată fiica noastră...
de copil… după ce fusese trecută ca
moartă…
— Această femeie?… numele ei?…
Poate fi crezută? Unde ai cunoscut-o?
— Îţi spun, Rudolf, că toate astea ţin
de fatalitate, de providenţă. Acum
câteva luni ai scăpat o fată din mizerie ca
să o trimiţi la ţară, nu-i aşa?
— Da, la Bouqueval.
— Gelozia, ura îmi întunecaseră
raţiunea. Am pus la cale să fie răpită de
către femeia de care-ţi vorbesc…
— Şi această nefericită copilă a fost
– 3015 –
dusă la închisoarea Saint-Lazare.

— Unde se află şi acum.
— Nu mai e acolo. Ah! nu ştii,
doamnă, ce faptă cumplita ai comis,
smulgând-o din locul unde o
adăpostisem…
— Această fată nu mai e la Saint-
Lazare? strigă Sarah înspăimântată, şi
zici că s-a întâmplat o nenorocire
groaznică?
— Un monstru al lăcomiei avea
interesul ca ea să dispară. Au înecat-o,
doamnă. Dar răspunde… spuneai că…
— Fata mea! strigă Sarah,
întrerupându-l pe Rudolf şi ridicându-se
dreaptă ca o statuie de marmură.
— Ce spune? Doamne! strigă
Rudolf.
— Fata mea! repetă Sarah, a cărei
– 3016 –
– Eugen Sue –
faţă era lividă şi îngrozită de disperare;

au ucis-o pe fiica mea!
— Gurista, fata dumitale!… repetă
Rudolf, dându-se înapoi cu oroare.
— Gurista… da… ăsta e numele pe
care mi l-a spus acea femeie,
supranumită Cucuvaia. Moartă…
moartă! repetă Sarah, nemişcată, cu
privirea fixă; au ucis-o.
— Sarah! reluă Rudolf la fel de
palid, de îngrozit ca şi contesa, vino-ţi în
fire… răspunde-mi… Gurista… acea fată
pe care ai pus-o pe Cucuvaia s-o
răpească de la Bouqueval… era…
— Fiica noastră!
— Ea!?!
— Şi au ucis-o!
— O! nu… nu… aiurez… aşa ceva
nu poate fi adevărat… Nu ştii, nu, nu ştii
– 3017 –
cât ar fi de groaznic… Sarah! vino-ţi în

fire… vorbeşte-mi cu calm. Stai jos,
linişteşte-te! Adeseori sunt asemănări,
aparenţe care înşală, eşti îndemnat
uneori să crezi ceea ce doreşti. Nu-ţi fac
o dojana dintr-asta… dar lămureşte-
mă… dă-mi toate argumentele care te
fac să crezi asta, căci nu poate fi aşa…
Nu, nu! nu trebuie să fie aşa! Nu e!
După o clipă de tăcere, contesa îşi
adună gândurile şi-i spuse lui Rudolf cu
o voce liniştită:
— Aflând de căsătoria dumitale,
hotărându-mă să mă căsătoresc şi eu, nu
am putut s-o ţin pe fata noastră lângă
mine; ea avea atunci patru ani…
— Dar la vremea aceea ţi-am cerut-o
eu, cu rugăminţi, exclamă Rudolf cu
glasul sfâşietor, scrisorile mele însă au
– 3018 –
– Eugen Sue –
rămas fără răspuns. Singura pe care mi-

ai scris-o, îmi anunţa moartea ei.
— Voiam să mă răzbun de dispreţul
dumitale, refuzându-ţi copilul. Era o
ticăloşie. Dar asculta-mă… simt… că
viaţa mă părăseşte, această ultimă
lovitură mă doboară…
— Nu! nu! nu te cred… nu vreau să
te cred. Gurista… fata mea! O. Doamne,
nu vei îngădui asta!
— Ascultă-mă, îţi spun. Când fata
împlinise patru ani, fratele meu o
însărcină pe doamna Séraphin, văduva
unui fost servitor al lui, să crească copila
până la vârsta şcolară. Suma destinată,
ca să asigure viitorul fiicei noastre a fost
depusă de fratele meu la un notar
cunoscut pentru corectitudinea lui.
Scrisorile acestui om şi ale doamnei
– 3019 –
Séraphin adresate la vremea aceea mie şi

fratelui meu, sunt aici în această casetă.
După un an mi s-a scris că sănătatea
fiicei mele inspiră îngrijorări… opt luni
după asta, că a murit şi mi s-a trimis
actul de deces. În perioada aceea,
doamna Séraphin intră în serviciul
domnului Jacques Ferrand, după ce o
predase pe fiica noastră Cucuvelei, prin
intermediul unui mizerabil, actualmente
la ocna de la Rochefort. Începusem să
scriu această declaraţie a Cucuvelei,
când deodată ea m-a atacat cu
pumnalul. Hârtia e acolo… cu un portret
al fiicei noastre la vârsta de patru ani.
Cercetează totul, scrisori, declaraţia,
portretul şi dumneata care ai văzut-o…
pe această nefericită copilă… vei
judeca…
– 3020 –
– Eugen Sue –
După aceste vorbe care o istoviră,

Sarah căzu, sfârşită, în fotoliul ei.
Rudolf rămase încremenit de această
revelaţie. Sunt nenorociri atât de
neprevăzute, atât de cumplite, încât
încerci să nu le crezi, până când o
evidenţă zdrobitoare te constrânge…
Rudolf, convins de moartea Floarei-
Maria, nu avea decât o nădejde, aceea de
a se convinge că nu era fata lui. Cu o
linişte impresionantă, care o sperie pe
Sarah, se apropie de masă, deschise
caseta şi începu să citească scrisorile una
câte una, şi să cerceteze cu mare atenţie
actele.
Aceste scrisori, timbrate şi datate cu
ştampila oficiului poştal, adresate de
notar şi de doamna Séraphin Sarei şi
fratelui ei, se refereau la copilăria
– 3021 –
Floarei-Maria şi la plasarea fondurilor

care îi fuseseră destinate. Rudolf nu se
putea îndoi de autenticitatea acestei
corespondenţe.
Declaraţia Cucuvelei era confirmată
de relatările menţionate la începutul
acestei povestiri, de informaţiile culese
din ordinul lui Rudolf, indicând pe un
anume Pierre Tournemine, puşcăriaş pe
atunci, la ocna din Rochefort, drept
omul ce o luase în primire pe Floarea-
Maria din mâinile doamnei Séraphin ca
să o predea Cucuvelei… care nu era alta
decât aceea recunoscută de nefericita
copilă mai târziu, de faţă cu Rudolf, în
taverna proxenetei din cartierul Cité…
Rudolf nu se mai putea îndoi de
identitatea acestor indivizi şi nici de
aceea a Guristei.
– 3022 –
– Eugen Sue –
Actul de deces părea autentic; dar

Ferrand mărturisise el însuşi Cecilyei că
acest act era fals şi a servit la deturnarea
unei sume considerabile, plasată
odinioară pe viaţă, în favoarea fetei care,
din ordinul lui, fusese înecată de Marţial
pe insula Ravageur.
Deci, cu o durere crescândă şi
înspăimântătoare, Rudolf căpătase,
contra voinţei sale, trista convingere că
Gurista era fata lui şi că murise.
Din nefericire pentru el totul părea
să confirm acest adevăr.
Înainte de a-l condamna pe Jacques
Ferrand pe baza probelor pe care i le-a
dat cu mâna lui de notar Cecilyei,
prinţul, în marea sa grijă pentru Gurista,
pusese să se ia informaţii la Asnières şi
aflase că, într-adevăr, două femei, una
– 3023 –
bătrână şi alta tânără, îmbrăcată

ţărăneşte, se înecaseră în timp ce se
îndreptau spre insula Ravageur şi
zvonul public îi acuza pe Marţiali de
această nouă crimă.
Trebuie să adăugăm că, în pofida
îngrijirilor date de doctorul Griffon, de
contele Saint-Rémy şi de Lupoaică,
Floarea-Mariei, aflată multă vreme într-o
stare disperată, abia acum intra în
convalescenţă, şi că dispoziţia ei
sufletească şi fizică erau atât de precare,
încât nu putuse preveni nici pe doamna
Georges, nici pe Rudolf de situaţia în
care se afla.
Acest concurs de împrejurări nu mai
lăsau prinţului nici cea mai mică
nădejde. O ultimă lovitură îi era
rezervată.
– 3024 –
– Eugen Sue –
Aruncându-şi ochii pe portretul pe

care până atunci se temuse să-l
privească, descoperirea fu cumplită. În
acel chip fermecător de copil de o
frumuseţe divină, în felul în care sunt
înfăţişaţi heruvimii, el regăsi, în mod
indubitabil, trăsăturile Floarei-Maria:
nasul ei delicat şi drept, fruntea ei nobilă
şi gura mică de pe atunci gravă. Căci
doamna Séraphin îi scria Sarei, într-o
scrisoare pe care Rudolf o citise: „Copila
întreabă mereu de mama ei şi e mereu
tristă.“
Aceiaşi ochi mari, de un albastru
atât de pur şi atât de cald, albastrul
albăstrelelor, spusese Sarei Cucuvaia,
recunoscând în acea miniatură
trăsăturile nefericitei pe care ea o
persecutase şi care, de copilă, fusese
– 3025 –
poreclită Pégriotte şi apoi, mai târziu,

Gurista.
La vederea acestui portret, simţurile
clocotitoare şi violente ale lui Rudolf
fură înăbuşite de propriile sale lacrimi.
Căzu zdrobit într-un fotoliu şi, plângând
în hohote, îşi ascunse faţa în palme.
Capitolul 3
RĂZBUNAREA
În timp ce Rudolf plângea amar,

trăsăturile Sarei se descompuneau
văzând cu ochii.
În clipa când, în sfârşit, era pe cale
să-şi vadă împlinit visul ambiţioasei ei
vieţi, ultima nădejde care o susţinuse
până atunci, o părăsea pentru totdeauna.
Această imensă dezamăgire avu
– 3026 –
– Eugen Sue –
asupra sănătăţii ei o reacţie mortală.

Răsturnată în fotoliu, agitată de un
tremur nervos, cu mâinile crispate şi
încrucişate pe genunchi, cu privirea fixă,
contesa aştepta cu groază primul cuvânt
al lui Rudolf.
Cunoscând violenţa caracterului
prinţului, ea presimţea că, după o
asemenea prăbuşire dureroasă care
smulsese atâtea lacrimi acestui om pe cât
de hotărât, pe atât de inflexibil, va urma
o criză de furie teribilă.
Deodată, Rudolf îşi înălţă fruntea, îşi
şterse lacrimile, se ridică şi, cu braţele
încrucişate pe piept, apropiindu-se
ameninţător de Sarah, o privi câteva
clipe cu un aer neînduplecat, apoi rosti
cu vocea înăbuşită:
— Trebuia să se întâmple! am tras
– 3027 –
sabia împotriva tatălui meu… sunt lovit

în copilul meu… Dreapta pedeapsă a
paricidului… Ascultă-mă, doamnă!
— Paricid!… Dumneata! O,
Doamne! O, ce zi funestă! Ce voi mai
auzi oare?
— Trebuie să afli, în această clipă
supremă, tot răul ce mi-ai adus cu
nemăsurata dumitale ambiţie, cu
egoismul feroce de care eşti stăpânită…
Auzi, femeie fără inimă şi fără credinţă?
auzi, mamă denaturată?...
— Fie-ţi milă… Rudolf…
— Nicio milă pentru dumneata, care
odinioară, fără îndurare faţă de o
dragoste cinstită, ai exploatat cu sânge
rece o pasiune generoasă şi devotată,
prefăcându-te că o împărtăşeşti… Nicio
milă pentru dumneata, care în loc să
– 3028 –
– Eugen Sue –
veghezi asupra copilului dumitale, l-ai

dat pe mâini străine, ca să-ţi poţi
satisface lăcomia printr-o căsătorie
bogată, după cum ţi-ai satisfăcut
odinioară ambiţia nestăvilită, silindu-mă
să mă căsătoresc cu dumneata… Nicio
milă pentru dumneata care, după ce mi-
ai lipsit copilul de dragostea părintească,
i-ai provocat moartea prin înşelătorii
criminale!… Blestem asupra dumitale…
geniul meu rău şi al neamului meu!…
— O, Doamne!… Eşti nemilos! Lasă-
mă!… lasă-mă!
— Mă vei asculta până la capăt. Îţi
aminteşti de ultima oară… când te-am
văzut… sunt şaptesprezece ani de-
atunci… nu mai puteai ascunde urmările
unirii noastre tăinuite, pe care, ca şi
dumneata, o socoteam sacră…
– 3029 –
Cunoşteam caracterul neînduplecat al

tatălui meu… ştiam ce căsătorie politică
plănuia pentru mine… Înfruntându-i
indignarea, i-am declarat că erai soţia
mea în faţa lui Dumnezeu şi a
oamenilor… că în scurtă vreme vei
aduce pe lume un copil, rodul dragostei
noastre… Furia sa fu groaznică… nu
voia să creadă că suntem căsătoriţi…
atâta îndrăzneală i se părea peste
putinţă… Mă ameninţă cu mânia lui
dacă mi-aş permite să-i mai vorbesc de o
asemenea aberaţie… Pe atunci te iubeam
ca un nebun… prins în mreje, credeam
că inima dumitale de bronz bătea pentru
mine… Am răspuns tatălui meu că
niciodată nu voi avea o altă soţie… La
aceste vorbe, furia lui nu mai cunoscu
nicio limită; te copleşi cu epitetele cele
– 3030 –
– Eugen Sue –
mai insultătoare, strigă că mariajul

nostru era nul şi că, pentru a te pedepsi
de temeritatea dumitale, te va lega la
stâlpul infamiei din oraş… Cedând
patimei mele nebune… violenţei firii
mele… am îndrăznit să contest tatălui
meu, suveranului meu… dreptul de a
vorbi astfel despre soţia mea… am
îndrăznit să-l ameninţ. Scos din fire de
această insultă, tatăl meu ridică mâna să
mă lovească; furia mă orbi… am tras
sabia... şi m-am aruncat asupra lui…
Fără Murph, care a intervenit şi a
deturnat lovitura… Eram paricid în
fapt… cum fusesem în intenţie!…
Auzi?… Paricid? Şi asta ca să te apăr pe
dumneata! Pe dumneata!
— Vai! nu cunoşteam această
nenorocire!
– 3031 –
— Zadarnic am crezut până azi că

mi-am ispăşit vina… lovitura de acum,
iată pedeapsa ce mi s-a dat!…
— Dar, oare, eu n-am suferit de pe
urma asprimii tatălui dumitale, care a
anulat căsătoria noastră? De ce să mă
învinuieşti că nu te-am iubit… când…
— De ce?… strigă Rudolf, tăindu-i
vorba şi aruncându-i o privire plină de
dispreţ zdrobitor. Afla-o deci şi nu te
mai mira de oroarea ce-mi inspiri. După
această scenă nefastă în care-l
ameninţasem pe tatăl meu, i-am predat
sabia. Mi s-a impus izolarea cea mai
desăvârşită. Polidori, prin manevrele
căruia se încheiase căsătoria noastră, fu
arestat; el a dovedit nulitatea căsătoriei
noastre, pentru că preotul care ne
dăduse binecuvântarea era un preot fals
– 3032 –
– Eugen Sue –
şi pentru că atât dumneata, fratele

dumitale, cât şi eu, am fost înşelaţi.
Pentru a potoli furia tatălui meu contra
sa, Polidori a mai făcut ceva: i-a predat
una din scrisorile dumitale adresate lui
Seyton, interceptată în timpul unei
călătorii a acestuia.
— Cerule!… a fost cu putinţă?
— Îţi explici acum ura mea?
— Oh!… destul... destul!
— În acea scrisoare îţi dezvăluiai, cu
un cinism revoltător, proiectele
ambiţioase. Mă tratai cu un dispreţ
profund, mă sacrificai mândriei
dumitale diabolice; nu eram decât
instrumentul visului de dominaţie pe
care-l nutreai şi care-ţi fusese prezis… şi
erai de părere că tatăl meu trăieşte prea
mult.
– 3033 –
— Nenorocita de mine! Acum

înţeleg totul!
— Şi, ca să te apăr, eu ameninţasem
viaţa tatălui-meu! Când a doua zi, fără
nicio dojană, mi-a arătat acea scrisoare…
care cu fiecare rând dezvăluia abisul
sufletului dumitale, n-am putut decât să-
i cad în genunchi şi să-i cer iertare. Din
ziua aceea am fost chinuit de o
remuşcare necruţătoare. Curând după
aceea, am părăsit Germania, căutând
prin lungi călătorii să uit trecutul; atunci
a început ispăşirea pe care mi-am
impus-o… Ea nu se va sfârşi decât o
dată cu viaţa mea… Să răsplătesc binele,
să prigonesc răul, să ajut pe cei ce suferă,
să descopăr racilele omenirii ca să încerc
să smulg atâtea suflete de la pierzanie,
asta este sarcina pe care mi-am luat-o.
– 3034 –
– Eugen Sue –
— E nobilă şi sfântă, e demnă de

dumneata.
— Dacă îţi vorbesc despre acest
legământ, reluă Rudolf cu tot atâta
dispreţ cât şi amărăciune, de acest
jurământ pe care l-am îndeplinit după
puterile mele, oriunde m-am aflat, n-o
fac ca să fiu lăudat de dumneata.
Ascultă-mă, deci! De curând sosit în
Franţa, voind să ajut nenorocirile
nemeritate, am vrut să cunosc şi acele
categorii de oameni pe care mizeria îi
striveşte, îi bestializează şi îi viciază,
ştiind că un ajutor dat la timp, câteva
vorbe bune sunt adeseori suficiente
pentru a salva un nenorocit de la
prăbuşire. Ca să pot judeca pe viu, am
luat înfăţişarea şi felul de a vorbi al
oamenilor pe care doream să-i observ.
– 3035 –
Într-una din aceste explorări… pentru

prima oară… am întâlnit…
Apoi, ca şi cum ar fi şovăit în faţa
acestei teribile revelaţii, Rudolf continuă:
— Nu… nu; nu mă simt în stare…
— Oare ce mai ai de spus,
Dumnezeule?
— O vei afla încă prea devreme…
dar, reluă el eu o ironie muşcătoare,
manifeşti atâta curiozitate pentru trecut,
încât sunt nevoit să-ţi vorbesc de
întâmplări care au precedat înapoierea
mea în Franţa. După lungi călătorii, am
revenit în Germania, m-am grăbit să mă
supun voinţei tatălui meu; m-am
căsătorit cu o principesă de Prusia, în
timpul absenţei mele, fuseseşi gonită din
marele Ducat. Aflând mai târziu că te-ai
căsătorit cu contele Mac-Grégor, ţi-am
– 3036 –
– Eugen Sue –
cerut, stăruitor, să-mi redai fiica. Nu mi-

ai răspuns; cu toate cercetările mele, nu
am putut afla unde ai trimis-o pe biata
copilă, căreia între timp tatăl meu îi
asigurase viitorul. Nu sunt decât zece
ani de când o scrisoare a dumitale m-a
înştiinţat că fiica noastră murise. Vai!
dacă Domnul ar fi hotărât să moară
atunci… nu aş fi cunoscut durerea
iremediabilă ca aceea care de acum
înainte îmi va otrăvi viaţa.
— Acum, murmură Sarah, cu vocea
slabă, nu mă mir de ura ce ţi-am inspirat
de când citiseşi acea scrisoare… Simt că
nu voi supravieţui acestei ultime
lovituri. Ei bine! da… trufia şi ambiţia
m-au pierdut! Sub o înfăţişare pasionată,
ascundeam o inimă de gheaţă, mă
arătam devotată, sinceră, dar nu a fost
– 3037 –
decât prefăcătorie şi egoism… Neştiind

cât erai de îndreptăţit să mă
dispreţuieşti, să mă urăşti, speranţele
mele nebune mă stăpâneau cu mai multă
ardoare ca oricând. În clipa în care o
dublă văduvie ne-a redat libertatea
amândurora, am căzut din nou pradă
acelei preziceri care-mi făgăduia o
coroană, iar când hazardul a făcut să-mi
regăsesc fiica, mi s-a părut că văd în
această întâmplare fericită mâna
Providenţei!… Da, mergeam până acolo
încât să cred că aversiunea dumitale
contra mea va slăbi, din dragoste pentru
copilul nostru… şi că-mi vei da mâna
dumitale, ca să-i redăm rangul ce i se
cuvenea ei…
— Ei bine, să fie deci satisfăcută
execrabila dumitale ambiţie şi să fie
– 3038 –
– Eugen Sue –
pedepsită! Da, cu toată oroarea ce mi-o

inspiri, da, din dragoste, ce spun? din
respect pentru groaznicele suferinţe ale
copilului meu, aş fi… deşi hotărât să
trăiesc în urmă separat de dumneata…
aş fi consfinţit naşterea copilei noastre
printr-o căsătorie, creându-i o situaţie
strălucită, atât de înaltă pe cât fusese de
umilitoare!
— Deci nu mă înşelasem!… Ce
nenorocire!… Ce nenorocire!… Acum e
prea târziu!…
— Oh! o ştiu! nu deplângi moartea
fiicei dumitale, ci pierderea rangului pe
care l-ai urmărit cu atâta înverşunare!…
Ei bine! aceste infame păreri de rău să-ţi
fie ultima pedeapsă!…
— Ultima… căci nu-i voi
supravieţui…
– 3039 –
— Dar înainte de a muri, trebuie să

afli care a fost viaţa fiicei dumitale, din
clipa când ai părăsit-o.
— Biata copilă! foarte nenorocită,
cred…
— Îţi aminteşti, reluă Rudolf, cu o
linişte înspăimântătoare, îţi aminteşti de
noaptea aceea în care dumneata şi fratele
dumitale m-aţi urmărit într-o speluncă
din Cité?
— Mi-aduc aminte, dar de ce mă
întrebi? Privirea dumitale mă îngheaţă.
— Venind în acea speluncă, ai văzut,
nu-i aşa, în colţul acelor străzi infecte,
nişte fiinţe nenorocite, care, dar nu, nu,
nu îndrăznesc, rosti Rudolf ascunzându-
şi faţa în mâini, nu îndrăznesc… înseşi
cuvintele mele mă îngrozesc.
— Şi pe mine mă îngrozesc… Ce mai
– 3040 –
– Eugen Sue –
e încă, Dumnezeule?
— Le-ai văzut, nu e aşa? reluă
Rudolf, făcând o sforţare
supraomenească. Le-ai văzut pe acele
femei, ruşinea sexului lor?… Ei bine!…
printre ele n-ai observat o fată de
şaisprezece ani, frumoasă… Oh!
frumoasă cum sunt capetele de îngeri
zugrăvite în biserici? O biată copilă care,
în mijlocul depravării în care fusese
azvârlită cu câteva săptămâni mai
înainte, păstrase o înfăţişare atât de
candidă, atât de feciorelnică şi pură,
încât hoţii şi asasinii care o tutuiau, da,
doamnă, o supranumiseră Floarea-
Mariei… N-ai remarcat-o pe această
fată?… Spune, spune, mamă duioasă!
— Nu… n-am observat-o, răspunse
Sarah în neştire, simţindu-se apăsată de
– 3041 –
o nelămurită groază.
— Adevărat? exclamă Rudolf cu o
izbucnire sardonică. E ciudat… eu am
remarcat-o! Iată cu ce prilej… ascultă
bine. Într-una din acele explorări despre
care ţi-am vorbit şi care avea un scop
dublu, mă găseam în cartierul Cité, nu
departe de spelunca unde m-ai urmărit,
când un bărbat vrând să bată pe una din
aceste nenorocite creaturi, am sărit şi am
apărat-o împotriva brutalităţii
individului cu pricina… Nu bănuieşti
cine era acea fiinţă? Spune, mamă sfântă
şi grijulie, spune, nu ghiceşti?
— Nu… nu ghicesc… Oh! lasă-mă…
lasă-mă…
— Această nenorocită era Floarea-
Mariei…
— O, Doamne!…
– 3042 –
– Eugen Sue –
— Şi nu ghiceşti cine era Floarea-

Mariei, mamă fără prihană?
— Ucide-mă… oh! ucide-mă!
— Era Gurista, fata dumitale! strigă
Rudolf cu o disperare sfâşietoare… Da,
această nefericită pe care am smuls-o din
mâinile unui fost puşcăriaş, era copilul
meu, al meu… al meu, Rudolf de
Gerolstein! Oh! a fost în întâlnirea
aceasta cu copila mea, pe care o salvam
fără s-o cunosc, ceva fatal, providenţial,
o răsplată pentru omul care caută să-şi
ajute fraţii, o pedeapsă pentru paricid…
— Mor blestemată, de două ori
blestemată… murmură Sarah,
prăbuşindu-se în fotoliu şi ascunzându-
şi faţa în mâini.
— Atunci, continuă Rudolf,
stăpânindu-şi cu greu simţămintele şi
– 3043 –
vrând zadarnic să-şi înăbuşe plânsul,

care din timp în timp îl îneca, după ce
am scăpat-o de maltratările care o
ameninţau, impresionat de blândeţea
nespusă a glasului ei… de trăsăturile
feţei ei angelice, mi-a fost peste putinţă
să nu mă interesez de ea… Cu câtă
adâncă emoţie am ascultat naiva şi
zguduitoarea poveste a acestei vieţi de
părăsire, de durere şi de mizerie; pentru
că, vezi dumneata, viaţa fiicei dumitale a
fost înspăimântătoare… Da! Trebuie să
cunoşti torturile copilului dumitale; da,
doamnă contesă… în timp ce, în mijlocul
huzurului, râvneai la o coroană, fetiţa
dumitale, îmbrăcată în zdrenţe se ducea
seara să cerşească pe străzi, suferind de
frig şi de foame… În timpul nopţilor de
iarnă, tremura pe nişte paie în colţul
– 3044 –
– Eugen Sue –
unui pod şi apoi, când ticăloasa de

femeie care o chinuia, obosea lovind-o,
neştiind ce să mai scornească pentru a o
face să sufere, ştii ce îi făcea doamnă?…
Îi smulgea dinţii!
— Oh! aş vrea să mor! Ce agonie
atroce!…
— Ascultă mai departe… Scăpând
din mâinile Cucuvelei, rătăcind fără
pâine, fără adăpost, la vârsta de opt ani e
arestată ca vagabondă şi e băgată la
închisoare… Ah! a fost vremea cea mai
fericită din viaţa copilei dumitale…
doamnă. Da, în celula ei, în fiecare seară
mulţumea lui Dumnezeu că nu mai
suferă de frig şi de foame şi că nu o mai
bate nimeni. Aşadar, într-o închisoare şi-
a trăit ea anii cei mai preţioşi din viaţa
unei copile, ani pe care o mamă duioasă
– 3045 –
ştie să-i înfrumuseţeze cu un

devotament şi zel pios; da, în loc să-şi
petreacă cei şaisprezece ani în mijlocul
unor atenţii pline de dragoste, unor
învăţăminte alese, fata dumitale n-a
cunoscut decât indiferenţa brutală a
paznicilor pentru ca apoi, într-o zi,
societatea, în criminala ei nepăsare, s-o
arunce, nevinovată şi curată, frumoasă şi
candidă, în mijlocul mocirlei marelui
oraş… Copilă nenorocită… părăsită…
fără sprijin, fără un sfat, dată pradă
funestelor urmări ale mizeriei şi
viciului!… oh! urmă cu durere Rudolf
dând curs plânsului care îl înăbuşea,
inima ţi-e împietrită, egoismul ţi-e
nemilos, dar ai fi plâns… da… ai fi plâns
auzind povestirea sfâşietoare a fiicei
dumitale! Biata copilă, pângărită, dar nu
– 3046 –
– Eugen Sue –
coruptă, pură în mijlocul acelei oribile

degradări care era pentru ea un adevărat
coşmar, căci fiecare cuvânt exprima
oroarea de acea viaţă care o înlănţuise:
oh! dacă ai şti cum în fiecare clipă ai fi
descoperit în sărmana făptură instincte
alese! Câtă bunătate… câtă milă pentru
alţii, da… căci pentru a ajuta o nefericire
şi mai mare ca a ei, biata micuţă cheltui
puţinii bani care îi mai avea şi care ar
mai fi cruţat-o un timp de abisul
infamant în care fusese aruncată… Da!
pentru că a venit o zi… o zi groaznică…
în care, fără lucru, flămândă, fără
adăpost… femei ticăloase au întâlnit-o
istovită… de lipsuri… au îmbătat-o…
şi…
Rudolf nu mai putu termina. Scoase
un ţipăt sfâşietor.
– 3047 –
— Şi era fata mea! fata mea!

— Să fiu blestemată! murmură
Sarah, ascunzându-şi faţa în mâini ca şi
cum s-ar fi temut să mai vadă lumina
zilei.
— Da, strigă Rudolf, să fii
blestemată! căci părăsind-o ai prilejuit
comiterea acestor orori… Să fii
blestemată! fiindcă, după ce o scosesem
din mocirlă şi o adăpostisem în acea
paşnică aşezare, ai răpit-o de acolo, cu
ajutorul mizerabililor dumitale complici.
Să fii blestemată, pentru că această
răpire a aruncat-o în ghearele lui Jacques
Ferrand…
Pomenind acest nume, Rudolf tăcu
dintr-o dată. Tresări, ca şi cum l-ar fi
rostit pentru prima oară. Căci vorbea de
el pentru prima oară de când aflase că
– 3048 –
– Eugen Sue –
fiica lui era una din victimele

ticălosului… Trăsăturile prinţului
căpătară o expresie de furie şi de ură
înspăimântătore. Mut, încremenit, era
zdrobit la gândul că ucigaşul fiicei lui
mai trăia încă…
Sarah, cu toată slăbiciunea crescândă
şi cu tot zdruncinul pricinuit de
convorbirea cu Rudolf, fu izbită de
chipul lui sinistru, şi-i fu teamă în
primul rând pentru dânsa…
— Vai! dar ce ai? murmură ea cu
vocea tremurătoare. Nu m-ai făcut
destul să sufăr, o, Doamne!
— Nu… nu e destul! nu e destul…
murmură Rudolf vorbindu-şi sieşi şi
răspunzând propriului său gând, n-am
simţit niciodată ce simt acum…
niciodată. Ce sete de răzbunare… ce
– 3049 –
poftă de sânge mă scurmă… ce ură rece

şi calculată!… Când nu ştiam că una din
victimele monstrului era copilul meu…
îmi ziceam: moartea acestui om ar fi o
pedeapsă prea uşoară, pe când viaţa lui
ar putea folosi la ceva, dacă, pentru a se
răscumpăra, ar accepta condiţiile impuse
de mine… Să-l condamn la dărnicie, ca
să-şi ispăşească crimele, mi se părea
just… Căci viaţa lui fără aur, fără
satisfacerea senzualităţii lui frenetice,
avea să fie o lungă şi crudă tortură…
Dar el a aruncat-o pe fată, de copilă încă,
în toate ororile mizeriei… şi, mai târziu,
în toate ororile viciului… strigă Rudolf,
revenindu-şi treptat, treptat. Şi tot el mi-
a asasinat fata!… Îl voi ucide!…
Şi prinţul se precipită spre uşă.
— Unde te duci? Nu mă părăsi!
– 3050 –
– Eugen Sue –
strigă Sarah, ridicându-se puţin şi

întinzând către Rudolf mâinile ei
imploratoare. Nu mă lăsa singură!… voi
muri…
— Singură!… nu… nu… Te las cu
spectrul fiicei dumitale, a cărei moarte ai
pricinuit-o!…
— Sarah, pierdută, se aruncă în
genunchi şi scoase un ţipăt de groază, ca
şi cum i s-ar fi ivit în faţă o arătare
sinistră.
— Fie-ţi milă! mor!
— Mori, blestemato!… strigă Rudolf
cu chipul schimonosit de furie. Acum
am nevoie de viaţa complicelui
dumitale, căci dumneata ai aruncat-o pe
fiica noastră în mâinile călăului ei!
Şi Rudolf porunci să fie condus
imediat la Jacques Ferrand.
– 3051 –
Capitolul 4
FURENS AMORIS20
Se lăsase noaptea când Rudolf se

îndreptă spre casa notarului.
Apartamentul ocupat de Jacques
Ferrand era cufundat într-un întuneric
adânc… Vântul gemea… Ploaia cădea…
Tot astfel urla vântul, tot astfel cădea
ploaia în acea noapte sinistră când
Cecily, înainte de a părăsi pentru
totdeauna casa notarului, exaltase până
la nebunie, patima sălbatică a acestui
om.
Întins pe pat, în camera lui de
dormit, slab luminată de o lampă,
20 Furia dragostei (lat).
– 3052 –
– Eugen Sue –
Jacques Ferrand era îmbrăcat cu un

pantalon şi o vestă de culoare neagră,
una din mânecile cămăşii era suflecată,
pătată de sânge; o bantă de postav roşie,
legată pe braţul lui nervos, arăta că
doctorul Polidori îi luase sânge.
Acesta, în picioare, rezemat într-o
mână de căpătâiul patului, părea să
cerceteze, cu îngrijorare, trăsăturile
complicelui său.
Nimic mai hidos, mai înfiorător
decât chipul lui Jacques Ferrand,
cufundat într-o somnolenţă care
urmează de obicei crizelor violente.
De o paloare vineţie, ivindu-se din
umbra alcovului, faţa lui scăldată în
sudoare a atins ultimul grad al istovirii;
pleoapele lui coborâte sunt atât de
umflate, injectate de sânge, încât par
– 3053 –
două bile roşii în mijlocul acelui obraz

de o lividitate cadaverică.
— Încă un acces atât de puternic ca
cel de adineauri... şi e mort… rosti
Polidori, cu voce înceată.
Afară, furtuna se înteţea.
„Ce uragan! gândi Polidori, căzând
pe un fotoliu şi îngropându-şi fruntea în
palme. Ce noapte… ce noapte! Nici nu
ar putea exista una mai funestă pentru
starea lui Jacques.“
Apoi îşi zise;
„Nu ştiu dacă prinţul, cunoscând
infernala putere de seducţie a Cecilyei şi
ardoarea senzuală a lui Jacques, a
prevăzut că la un om atât de oţelit şi
energic, de o constituţie atât de robustă,
dogoarea unei pasiuni arzătoare şi
nesatisfăcute, complicată cu un fel de
– 3054 –
– Eugen Sue –
exaltare sexuală, va determina groaznica

nevroză căreia Jacques i-a căzut
victimă… Această consecinţă era
firească, fatală… Oh! da, urmă el
ridicându-se repede ca şi cum s-ar fi
speriat la gândul acesta, da, prinţul
desigur că prevăzuse asta… nicio ştiinţă
nu e străină unei vaste şi rare inteligenţe
ca a lui… Privirea sa ascuţită pătrunde
cauza şi efectul fiecărui lucru…
Neîndurător în ceea ce numeşte el
dreptate, şi-a întemeiat şi a calculat
pedepsirea lui Jacques pe baza unor
desfăşurări logice şi succesive a unei
patimi bestiale; exasperată până la
nebunie.“
În clipa aceea un horn aproape
năruit de vechime, răsturnat de violenţa
vântului, căzu pe acoperiş şi apoi în
– 3055 –
curte cu un duduit răsunător ca al

trăsnetului.
Jacques Ferrand, smuls brusc din
toropeală, făcu o mişcare.
Un geamăt înfundat al notarului
atrase atenţia lui Polidori.
„Iese din toropeală, se gândi el,
apropiindu-se încet de pat, poate va
recădea într-o nouă criză.“
— Polidori! murmură Jacques
Ferrand, cu ochii închişi. Polidori, ce
zgomot a fost acesta?
— Un horn care s-a dărâmat…
răspunse Polidori, în şoaptă, temându-se
să nu impresioneze prea tare urechea
complicelui său; un uragan puternic
zguduie casa din temelii… noaptea e
cumplită, cumplită!
Notarul nu-l auzi, şi-i zise, întorcând
– 3056 –
– Eugen Sue –
puţin capul spre el:

— Polidori, tu nu eşti aici?
— Ba da… Ba da… sunt aici,
răspunse Polidori cu vocea mai fermă,
dar mi-a fost teamă să nu-ţi produc
dureri, ca adineauri, vorbind mai tare.
— Nu… acum vocea ta ajunge la
urechea mea fără să-mi stârnească
grozavele dureri de mai înainte… La cel
mai mic zgomot aveam impresia că
trăsnetul îmi izbea craniul… şi totuşi, în
mijlocul acelui vacarm, a acelor suferinţe
fără nume, auzeam vocea pătimaşă a
Cecilyei care mă chema…
— Mereu femeia aia diabolică…
mereu! Dar alungă odată gândurile
astea… ele te vor ucide!
— Aceste gânduri sunt viaţa mea! ca
şi viaţa mea, ele rezistă la chinurile mele.
– 3057 –
— Dar, nebunule, îţi spun că aceste

gânduri îţi provoacă chinurile! Boala ta
nu e decât o exaltare senzuală ajunsă la
paroxism… Încă odată, alungă din
mintea ta aceste imagini desfrânate,
altminteri vei pieri…
— Să alung aceste imagini! strigă
Jacques Ferrand cu revoltă, oh!
niciodată, niciodată! Toată teama mea
este ca viaţa să nu mi se stingă
evocându-le… dar la naiba, nu se stinge.
Cu cât acest miraj arzător mi-apare, cu
atât seamănă mai mult cu realitatea…
De îndată ce durerea îmi lasă o clipă de
odihnă, de îndată ce pot înnoda două
idei, Cecily, acest demon pe care îl
iubesc şi pe care îl blestem, răsare
înaintea ochilor mei.
— Ce pasiune sălbatecă! Mă
– 3058 –
– Eugen Sue –
înspăimântă!
— Uite, acum, spuse notarul cu
vocea stridentă şi cu ochii mereu aţintiţi
spre un punct întunecat al alcovului, văd
ceva ca o formă nedesluşită şi albă
desprinzându-se… acolo… acolo!
Şi întinse degetul lui păros şi
descărnat în direcţia vedeniei.
— Taci, nenorocitule!
— Ah! uite-o!…
— Jacques, asta e moartea!
— A! o văd, adăugă Ferrand, cu
dinţii strânşi fără să răspundă lui
Polidori; uite-o! cât e de frumoasă! cât e
de frumoasă!… Cum îi flutură pe umeri
părul negru, despletit!… Şi dinţii ei mici
care se ivesc printre buzele
întredeschise… buzele ei atât de pline şi
de roşii! Ca mărgeanul!… Oh! ochii ei
– 3059 –
mari par rând pe rând scântei aprinse

sau gata să se stingă!… Cecily! adăugă el
cu o excitare nespusă, Cecily! te ador!…
— Jacques! ascultă, ascultă!
— Oh! să fiu blestemat pe vecie… şi
să mă urmărească o eternitate!… şi s-o
văd aşa o veşnicie!…
— Jacques! strigă speriat Polidori,
nu-ţi obosi ochii cu asemenea vedenii!
— Nu e o vedenie!
— Ia seama! adineauri, ştii… îţi
închipuiai că auzi cântecele ei de
voluptate şi timpanul tău a fost dintr-o
dată lovit de o durere groaznică… Ia
seama!
— Lasă-mă! Strigă notarul, mânios şi
enervat, lasă-mă!… La ce-mi trebuie
auzul dacă nu ca să-i reţin sunetele
vocii?… Ochii, dacă nu ca s-o văd?…
– 3060 –
– Eugen Sue –
— Dar chinurile care urmează,

nebun nenorocit?
— Merită să înfrunt chinurile pentru
un miraj! Am sfidat moartea pentru o
realitate… Ce-mi pasă la urma urmei?
Acest înflăcărat tablou este pentru mine
realitatea! Oh! Cecily! Cât eşti de
frumoasă... O ştii bine, monstrule, că eşti
seducătoare… La ce foloseşte această
cochetărie infernală care mă pune pe
jăratec!… Oh! îmi doreşti moartea?…
destul… destul, sau te sugrum vocifera
notarul, în delir.
— Dar te omori, nenorocitule! strigă
Polidori, zguduindu-l ca să-l readucă la
realitate.
Sforţări inutile!… Jacques continua
şi mai exaltat:
— O, regină adorată! demon al
– 3061 –
voluptăţii! niciodată n-am văzut…

Notarul nu sfârşi vorba. Scoase
brusc un ţipăt de durere, acoperindu-şi
ochii.
— Ce ai? îl întrebă Polidori, cu
mirare.
— Stinge lumina asta, e prea
puternică… N-o pot suporta, îmi face
rău…
— Cum! zise Polidori, din ce în ce
mai surprins, nu arde decât o lampă cu
abajur, şi raza ei e foarte slabă!…
— Îţi spun că lumina creşte… Uite,
mai mult, mai mult! Oh! e prea de tot…
nu mai pot suporta! adăugă Jacques
Ferrand închizând ochii cu o expresie de
mare suferinţă.
— Eşti nebun! În camera asta abia te
vezi, când îţi spun că am coborât flacăra
– 3062 –
– Eugen Sue –
lămpii, deschide ochii, te vei convinge!

— Să deschid ochii.!… dar voi fi
orbit de văpaia care năvăleşte din ce în
ce mai tare în această cameră… Aici,
colo peste tot… sunt numai snopi de foc,
mii de scântei aprinse! strigă notarul
ridicându-se în capul oaselor. Apoi, cu
un nou ţipăt de durere atroce, îşi duse
iar mâinile la ochi. Dar am orbit! Văpaia
trece prin pleoapele mele închise… mă
arde… mă distrage… ah! acum mâinile
mă mai apără puţin!… dar stinge o dată
lampa, să nu mai arunce flăcări de iad!…
„Nicio îndoială, îşi spuse Polidori,
vederea îi e atinsă de exorbitanta
sensibilitate de care auzul lui fusese lovit
adineauri… apoi urmează o criză de
halucinaţii… E pierdut!… Să-i iau din
nou sânge, în starea asta, ar fi să-l
– 3063 –
omor… E pierdut!“
Un nou ţipăt ascuţit, teribil, al lui
Jacques Ferrand, cutremură odaia.
— Călăule! stinge odată lampa!…
Vâlvătaia îmi răzbate prin mâini, le face
transparente… Văd sângele circulând
prin reţeaua vinelor mele… Zadarnic
strâng pleoapele cu toate puterile,
această lavă încinsă se infiltrează… Oh!
ce tortură! E ca şi cum mi s-ar înfige în
fundul orbitelor un fier ascuţit, înroşit…
Ajutor! Dumnezeule! ajutor!… strigă el
zvârcolindu-se în pat, pradă unor oribile
spasme dureroase.
Polidori, speriat de violenţa acestui
acces, stinse brusc lumina. Şi amândoi
rămaseră în întuneric.
trăsuri care se oprea la poartă.
– 3064 –
– Eugen Sue –
Capitolul 5
VEDENIILE
Când întunericul cuprinse odaia în

care se găsea notarul împreună cu
Polidori, durerile ascuţite ale lui Jacques
Ferrand cedară treptat.
— De ce ai întârziat atâta până să
stingi lampa? întrebă notarul. Ca să mă
faci să sufăr chinurile iadului? Oh! cât
m-au torturat… Doamne, cât m-au
torturat!
— Acum suferi mai puţin?
— Mai simt încă o durere violentă…
dar asta nu e nimic faţă de ce simţeam
înainte.
— Ţi-am spus-o: de îndată ce
amintirea acelei femei va tulbura unul
– 3065 –
din simţurile tale, în aceeaşi clipă el va fi

lovit de unul din acele teribile fenomene
care derutează ştiinţa medicală şi pe care
credincioşii l-ar putea numi o cumplită
pedeapsă a lui Dumnezeu…
— Nu-mi vorbi de Dumnezeu! strigă
monstrul scrâşnind din dinţi.
— Îţi vorbesc ca să-ţi intre în cap…
Dar pentru că ţii la viaţa ta, oricât de
mizerabilă este, gândeşte-te bine, ţi-o
repet, că vei muri într-una din aceste
crize grozave, dacă te mai laşi în voia
lor…
— Ţin la viaţă… fiindcă amintirea
Cecilyei e toată viaţa mea…
— Dar această amintire te istoveşte,
te consumă, te ucide!
— Nu pot şi nici nu vreau să mă
sustrag ei… Sunt încarnat în Cecily ca
– 3066 –
– Eugen Sue –
sângele în trup… Acest om mi-a luat

toata averea, dar n-a putut să-mi
răpească nepieritoarea icoană a acelei
încântătoare făpturi; această icoană este
a mea, în orice clipă e aici, ca o sclavă a
mea… spune ce vreau eu, mă priveşte
cum vreau, mă adoră cum vreau! strigă
notarul într-un acces de patimă
frenetică.
— Jacques, nu te exalta! Aminteşte-ţi
de criza de adineauri!
Notarul nu-şi auzi complicele care-i
prevedea o nouă criză, într-adevăr
Jacques Ferrand reîncepu, scoţând un
hohot de râs spasmodic şi batjocoritor:
— Să mi-o răpească pe Cecily? Iată,
chiar acum mă voi duce în camera ei,
unde n-am îndrăznit să intru de când a
plecat… Oh! să văd, să ating hainele care
– 3067 –
au fost ale ei, oglinda în faţa căreia se

îmbrăca... Fixându-mi cu toată energia
privirile în acea oglindă, o voi vedea pe
Cecily, şi nu va fi o iluzie, un miraj, va fi
chiar ea, o voi găsi acolo… ca un
sculptor care-şi desprinde statuia din
blocul de marmură… Dar, pe toate
flăcările iadului care mă ard, nu va fi o
palidă şi o rece Galatee.
— Unde te duci? exclamă deodată
Polidori, auzindu-l pe notar ridicându-
se, deoarece întunericul cel mai adânc
domnea în cameră.
— Mă duc s-o văd pe Cecily...
— Nu te vei duce! Vederea acelei
camere te va ucide.
— Cecily mă aşteaptă acolo!
— Nu te vei duce, te-am prins, nu-ţi
mai dau drumul, strigă Polidori
– 3068 –
– Eugen Sue –
apucându-l de braţ.
Jacques Ferrand, ajuns în ultimul
grad de sfârşeala, nu putea lupta cu
Polidori care-l strângea cu putere.
— Vrei să mă opreşti să merg la
Cecily?
— Da, de altfel e o lumină aprinsă în
sala vecină; tu ştii ce efect are asupra
vederii tale.
— Cecily e sus… mă aşteaptă… aş
trece şi printr-un cuptor încins ca să mă
duc la ea… Lasă-mă… mi-a spus că sunt
bătrânul ei tigru… ia seama, ghearele
mele sunt ascuţite!
— N-o să ieşi de aici! O să te leg de
pat ca pe un nebun furios.
— Polidori, ascultă-mă, nu sunt
nebun, am mintea întreagă, ştiu bine că
Cecily nu e acolo, dar pentru mine
– 3069 –
plăzmuirile închipuirii sunt realităţi…

— Tăcere! îl întrerupse Polidori,
ascultând cu atenţie, adineauri mi s-a
părut că aud oprindu-se o trăsură la
poartă; nu m-am înşelat; aud zvon de
glasuri în curte.
— Vrei să mă abaţi de la gândul
meu, capcana e prea grosolană.
— Îţi spun că aud vorbe şi cred că
recunosc…
— Vrei să mă păcăleşti, zise Jacques
Ferrand, însă nu mă las înşelat…
— Dar, nenorocitule, ascultă cu
atenţie, n-auzi?
— Lasă-mă!… Cecily, e sus, mă
cheamă, nu mă înfuria. Te previn la
rândul meu, ia seama! Auzi, ia seama…
— Nu vei ieşi de aici…
— Ia seama…
– 3070 –
– Eugen Sue –
— Interesul meu cere să rămâi aici.

— Mă împiedici să mă duc s-o
regăsesc pe Cecily, interesul meu cere ca
tu să mori… Na! spuse notarul cu vocea
înăbuşită.
Polidori scoase un ţipăt.
— Sceleratule! m-ai lovit în braţ,
mâna nu-ţi era prea sigură; rana e
uşoară, n-o să-mi scapi…
— Rana ta e mortală… te-am lovit cu
stiletul otrăvit al Cecilyei; îl aveam
mereu la mine, aşteaptă efectul
veninului. Ah! îmi dai drumul, bun, în
câteva clipe vei muri… Nu trebuia să mă
împiedici să mă duc la Cecily, adăugă
notarul, încercând pe întuneric să
deschidă uşa,
— Oh! braţul îmi amorţeşte…
murmură Polidori... Mă cuprinde un frig
– 3071 –
de moarte, îmi tremură genunchii,

sângele îmi îngheaţă în vine, simt că mă
pierd… Ajutor! strigă complicele lui
Jacques Ferrand, adunându-şi puterile
într-un ultim strigăt, ajutor… mor!…
Şi se prăbuşi.
O uşă se deschise cu atâta violenţă,
încât mai multe ochiuri de geam se
sparseră în ţăndări, vocea tunătoare a lui
Rudolf şi zgomotul de paşi grăbiţi
părură să răspundă la ţipătul de groază
al lui Polidori.
Jacques Ferrand, găsind în sfârşit, pe
întuneric, broasca, deschise brusc uşa de
la odaia alăturată şi se repezi acolo, cu
primejdiosul lui stilet în mână…
În aceeaşi clipă, ameninţător şi
măreţ, ca un geniu al răzbunării, prinţul
intră în cameră prin partea opusă.
– 3072 –
– Eugen Sue –
— Monstrule! strigă Rudolf,

înaintând către Jacques Ferrand, tu mi-ai
ucis copila!… o să…
Prinţul nu termină, ci se dădu
înapoi, înspăimântat…
S-ar fi zis că aceste vorbe l-ar fi
trăsnit pe Jacques Ferrand. Aruncând
stiletul şi ducându-şi mâinile la ochi,
mizerabilul căzu cu faţa la pământ,
scoţând un ţipăt care nu avea în el nimic
omenesc.
Ca urmare a fenomenului de care
pomenise Polidori, când notarul intrase
în cealaltă cameră puternic luminată, fu
cuprins de o orbire mai violentă, mai
insuportabilă decât dacă ar fi fost
aruncat în mijlocul unei avalanşe de sori
incandescenţi. Şi era un spectacol
groaznic aceasta agonie a omului care se
– 3073 –
zvârcolea în spasme înfricoşătoare,

zgâriind podeaua cu unghiile, ca şi cum
ar fi vrut să-şi sape o groapă ca să scape
de chinurile atroce provocate de
strălucirea razelor.
Rudolf, unul din oamenii lui şi
portarul casei, care fusese silit să-l
conducă pe prinţ până la uşa acelei
camere, rămaseră înmărmuriţi de
oroare.
Cu toată îndreptăţita lui ură, Rudolf
încercă un sentiment de milă pentru
suferinţele nemaivăzute ale lui Jacques
Ferrand, şi porunci să fie întins pe o
canapea.
Izbutiră s-o facă, dar cu destulă
greutate, deoarece notarul, temându-se
să nu fie din nou chinuit de lumina
lămpii, se zbătea violent; de îndată ce
– 3074 –
– Eugen Sue –
avu iar faţa inundată de razele lămpii,

scoase un nou ţipăt… Un ţipăt care-l
îngheţă pe Rudolf, de groază.
După noi şi lungi chinuri,
fenomenul încetă prin însăşi violenţa lui.
Atingând ultimele limite ale
posibilului, fără ca moartea să survină,
durerea vizuală încetă, dar, potrivit
mersului normal al bolii, acestei crize îi
urmă o halucinaţie cu delir.
Jacques Ferrand înţepeni ca un
cataleptic; pleoapele lui, până atunci
închise cu încăpăţânare, se ridicară brusc
şi, în loc să fugă de lumină, ochii i se
aţintiră asupra ei; pupilele dilatate şi
încremenite, deveniseră fosforescente şi
luminate dinăuntru.
Jacques Ferrand părea adâncit într-
un fel de contemplaţie extatică; trupul şi
– 3075 –
membrele lui rămăseseră la început într-

o inerţie completă, numai trăsăturile
feţei erau mereu agitate de un tremur
nervos.
Faţa lui hidoasă, crispată, pocită, nu
mai avea nimic omenesc într-însa; s-ar fi
zis ca poftele animalice, înăbuşind
inteligenţa omului, imprimaseră
fizionomiei acestui mizerabil un caracter
cu totul bestial.
Ajuns în perioada mortală a
delirului, deşi într-o supremă
halucinaţie, îţi mai amintea de vorbele
Cecilyei care îl numise tigrul ei; treptat,
treptat, judecata i se rătăci; îşi închipui
că e un tigru.
Vorbele întretăiate, gâfâite,
dovedeau haosul din creierul lui şi
trădau strania aberaţie căreia îi căzuse
– 3076 –
– Eugen Sue –
pradă. Puţin câte puţin, mădularele lui,

până atunci rigide, şi inerte, se
destinseră; o mişcare mai bruscă îl făcu
să cadă de pe canapea, vru să se ridice şi
să meargă, dar puterile nu-l ajutară şi fu
silit să se târască ba ca o reptilă, ba pe
mâini sau de-a buşilea, încoace şi încolo,
după cum îl aţâţau sau îl stăpâneau
vedeniile.
Ghemuit într-un colţ al camerei, ca
un tigru în vizuină, strigătele lui
răguşite, furioase, scrâşnetul dinţilor,
contorsiunea spasmodică a muşchilor
frunţii şi obrazului, privirea lui aprinsă,
îi dădeau uneori o vagă şi
înspăimântătoare asemănare cu acea
bestie fioroasă.
— Tigru… tigru… sunt tigru, repeta
el cu glasul sacadat, ghemuindu-se, da,
– 3077 –
tigru… cât sânge!… în caverna mea…

cadavre sfâşiate!… Gurista… fratele
acelei văduve… un copil mic… copilul
Luizei… iată cadavre… tigroaica mea,
Cecily, va avea partea ei…
Apoi, privindu-şi degetele
descărnate ale căror unghii crescuseră
peste măsură în timpul bolii, adăugă
aceste cuvinte, întretăiate:
— Oh! unghiile mele ascuţite…
ascuţite şi tăioase... Eu tigru, bătrân, eu?
Nimeni nu va îndrăzni să se lupte cu
mine pentru tigroaica mea Cecily… Ah!
ea mă cheamă!… Mă cheamă! strigă el,
întorcându-şi obrazul monstruos şi
ciulindu-şi urechile.
După un moment de tăcere, se
ghemui din nou lângă perete şi continuă:
— Nu… am crezut că o aud… nu e
– 3078 –
– Eugen Sue –
acolo… dar o văd… oh! uite-o… mă

cheamă, rage, rage acolo… Iată-mă…
iată-mă…
Şi Jacques Ferrand se târî pe
genunchi şi pe mâini până către mijlocul
camerei. Cu toate că puterile îl
părăsiseră, înainta din timp în timp
printr-un salt spasmodic, apoi se oprea
părând să asculte cu atenţie.
— Unde e… unde e… oh!… mă
apropii, ea se depărtează… Ah!…
acolo… mă aşteaptă… du-te… du-te…
muşcă nisipiul, scoţând răgetele tale
jalnice… Ah! ochii ei mari, feroci…
devin languroşi şi rugători… Cecily,
bătrânul tigru e al tău, urlă el.
Şi, cu un ultim avânt, avu puterea să
se ridice şi să-şi îndrepte genunchii. Dar
deodată, dându-se înapoi cu spaimă, cu
– 3079 –
corpul prăbuşit pe călcâie, cu părul

zburlit, cu privirea rătăcită, cu gura
schimonosită de groază, cu ambele
mâini întinse înainte, păru să se lupte cu
turbare cu un inamic invizibil,
îngăimând vorbe fără şir şi strigând:
— Ce muşcătură… ajutor…
ghemotoace îngheţate… braţele mele
zdrobite… nu pot să-l scot… dinţii
ascuţiţi… Nu, nu, oh! nu ochii…
ajutor… un şarpe negru… Oh! capul lui
turtit… pupilele lui de foc. Mă
priveşte… e diavolul… Ah! totdeauna la
biserică… du-te… la semnul crucii… du-
te…
Simptomele unei morţi apropiate
începură să se arate.
Rudolf, ca şi ceilalţi martori ai
acestei scene, rămăsese nemişcat şi mut,
– 3080 –
– Eugen Sue –
ca şi cum s-ar fi aflat sub apăsarea unui

vis rău.
— Ah!… reluă el cu vocea, gâtuită,
femeile astea… femei!… dar taina…
Sunt un om evlavios… Taina!… Ah!
Iată-le!… trei… Sunt trei… Ce spune
asta? Sunt Luiza Morel… Ah! da…
Luiza Morel… ştiu… Nu sunt decât o
fată din popor… Uite Jacques… ce
pădure de păr negru se desfăşoară pe
umerii mei… Mă găseai frumoasă…
ţine… ia-o… păstreaz-o. Dar ce-mi dă
ea?… capul ei… tăiat de călău… Acest
cap mort mă priveşte… Acest cap mort
îmi vorbeşte… Buzele ei vinete se
mişcă… Vino!… vino!… vino!... Cecily…
nu… nu vreau… nu vreau… diavole…
lasă-mă… pleacă… pleacă… Şi femeia
astălaltă. Oh! frumoasă!… frumoasă!…
– 3081 –
Jacques… sunt ducesa de Lucenay…

Priveşte mijlocul meu de zeiţă… surâsul
meu… ochii mei sfidători… Vino!…
vino!… da… Vin… aşteaptă-mă… Şi
asta… care-şi întoarce faţa!… Oh!
Cecily!… Cecily!…
Această ultimă convulsie fu urmată
de o comoţie mortală. Căzu pe spate,
ţeapăn şi fără suflare, ochii păreau să-i
iasă din orbite, spasme cumplite
imprimau trăsăturilor lui contursiuni
oribile. O spumă însângerată i se scurgea
de pe buze, vocea era şuierătoare,
gâtuită, ca a unui hidrofob, pentru că în
culmea paroxismului, această boală
infernală, neîndurătoare, pedeapsă a
desfrânării, are aceleaşi simptome ca
turbarea.
Viaţa monstrului se stinse sub
– 3082 –
– Eugen Sue –
apăsarea unei oribile şi crude viziuni,

căci bâlbâi:
— Carnea mea fumegă… măduva
mi se usucă… spectru neînduplecat…
Cecily!… focul… Cecily!…
Acestea fură ultimele cuvinte ale lui
Jacques Ferrand.
Rudolf părăsi, înspăimântat, casa
notarului.
Capitolul 6
SPITALUL SĂRACILOR
Ne amintim că Floarea-Mariei,
salvată de Lupoaică, fusese transportată
nu departe de insula Ravageur, în casa
de la ţară a doctorului Griffon, unul din
medicii spitalului comunal, unde-l vom
conduce pe cititor.
– 3083 –
Acest doctor savant, care obţinuse,

prin protecţia unor oameni suspuşi, un
serviciu în acest spital, socotea secţia lui
ca un fel de laborator, unde experimenta
pe săraci tratamentele ce le aplica apoi
pacienţilor bogaţi.
În ochii acestui prinţ al ştiinţei, cum
se spune în zilele noastre, bolnavii din
spital nu erau decât material de studiu,
de experimentare şi, dacă la urmă,
rezulta câteodată din încercările lui ceva
util sau o nouă descoperire dobândită de
ştiinţa medicală, doctorul Griffon îşi
arăta satisfacţia cu o sinceritate
nevinovata şi triumfa ca un general
după o victorie care a costat mii de vieţi.
Nimic mai întristător ca aspectul
nocturn al vastei săli de spital unde îl
introducem pe cititor.
– 3084 –
– Eugen Sue –
De-a lungul pereţilor mari şi

întunecaţi, având din loc în loc ferestre
zăbrelite ca ale închisorilor, sunt
înşiruite două rânduri paralele de
paturi, luminate sărăcăcios de o lampă
atârnată de tavan.
Aerul e atât de stricat, atât de greu,
încât pacienţii noi-veniţi se îmbolnăvesc
şi mai rău; acest plus de suferinţă e un
fel de tribut pe care fiecare pacient îl
plăteşte neapărat pentru prezenţa sa în
acest sinistru spital.
Printre femeile care se aflau
internate aici se aflau trei persoane al
căror nume a mai fost amintit în cursul
acestei povestiri: domnişoara de
Fermont, fiica nefericitei văduve ruinată
de lăcomia lui Jacques Ferrand; La
Lorraine, o biată spălătoreasă, căreia
– 3085 –
Floarea-Mariei îi dăduse cu ani în urmă

puţinii bani ce-i mai rămăseseră; şi
Jeanne Duport, sora lui Fortuné,
povestitorul din închisoarea „La Force“.
Cunoaştem pe domnişoara de
Fermont şi pe sora Şugubăţului. Cât
despre La Lorraine, era o femeie de vreo
douăzeci de ani, cu trăsăturile blânde şi
armonioase, dar de o paloare şi o
slăbiciune extremă; era tuberculoasă în
ultimul grad, fără nicio nădejde de
salvare, o ştia şi dânsa şi se stingea încet.
Distanţa dintre paturile acestor două
femei era destul de mică, aşa că puteau
vorbi încet, fără a fi auzite de infirmiere.
— Ei bine! spuse Jeanne cu tristeţe,
deoarece suntem vecine de pat, să fim şi
prietene.
— Cu plăcere; eu mă numesc Anette
– 3086 –
– Eugen Sue –
Gerbier, spălătoreasă, spuse La Lorraine.

— Şi eu Jeanne Duport, lucrătoare la
pasmanterie... Ah! Ce bine e să poţi găsi
pe cineva în spital, care să nu-ţi fie cu
totul străin, mai ales când vii pentru
prima oară şi când ai atâtea necazuri…
Dar nu mai vreau să mă gândesc la ele…
— Spune-mi La Lorraine…
— Eşti măritată?
— Nu sunt căsătorită… spălam cu
ziua la o cucoană bogată de la mine din
sat, am fost totdeauna cuminte, dar m-
am lăsat amăgită de fiul boierilor şi
atunci…
— Ah! da… înţeleg.
— Când am văzut starea în care
eram, n-am mai îndrăznit să stau în sat:
domnul Jules, fiul cucoanei bogate, mi-a
dat cincizeci de franci ca să plec la Paris,
– 3087 –
promiţându-mi că-mi va trimite în

fiecare lună douăzeci de franci pentru
rufăria copilului şi pentru lăuzia mea,
dar de când am plecat de acasă, n-am
mai primit nimic de la el, nici măcar o
veste. Odată i-am scris, dar n-am primit
niciun răspuns… N-am îndrăznit să mai
încerc, am înţeles că nu mai vrea să ştie
de mine…
— Va să zică el te-a pierdut; şi e
bogat?
— Mama lui are avere mare la noi;
dar ce vreţi? Nu mai eram acolo… m-a
uitat…
— Dar tocmai datorită copilului n-ar
fi trebuit să te uite.
— Dimpotrivă, vedeţi, asta l-a făcut
să se poarte aşa cu mine, era supărat că
rămăsesem însărcinată şi că devenisem o
– 3088 –
– Eugen Sue –
povară pentru el.

— Biata Lorraine!
— Îmi pare rău de copil, pentru
mine, nu pentru el. Biata fetiţă, bine că a
murit, ar fi suferit prea multă mizerie şi
ar fi rămas orfană de timpuriu, fiindcă
nu mai am mult de trăit…
— Nu trebuie să ai asemenea
gânduri, la vârsta dumitale… E multă
vreme de când te-ai îmbolnăvit?
— Aproape trei luni… Vezi că atunci
când a trebuit să câştig pâinea pentru
mine şi pentru copilul meu, am muncit
peste puteri, am reluat prea devreme
lucrul pe luntre; a fost o iarnă foarte
aspră, am căpătat o congestie
pulmonară; tot atunci mi-am pierdut
fetiţa… Veghind-o, nu m-am mai gândit
la mine şi nu m-am îngrijit… şi apoi
– 3089 –
peste toate astea durerea… Sunt

tuberculoasă, condamnată, cum era şi
actriţa aia care a murit de curând…
— La vârsta dumitale ai totdeauna
speranţe de însănătoşire.
— Actriţa n-avea decât cu doi ani
mai mult decât mine, şi ai văzut.
— În legătură cu moartea mea,
spuse La Lorraine, după un moment de
şovăire, aş dori mult să-mi faci un
serviciu.
— Vorbeşte...
— Dacă mor, cum e de aşteptat,
înainte ca dumneata să pleci de aici, aş
vrea să-mi reclami corpul… Am păstrat
puţinii bani ce-i mai am ca să pot fi
înmormântată ca oamenii…
— Nu mai avea idei de astea!
— Totuna e, fie că le am sau nu, –
– 3090 –
– Eugen Sue –
dar îmi făgăduieşti?

— Sper, cu ajutorul lui Dumnezeu,
că asta nu se va întâmpla.
— Da, dar dacă se întâmplă, nu voi
avea aceeaşi soartă ca actriţa aia,
mulţumită dumitale, nu-i aşa?
— Biata de ea, după ce a fost aşa de
bogată să sfârşească aşa!
— Nu numai actriţa a fost bogată în
această sala, doamnă Jeanne.
— Spune-mi Jeanne… cum îţi spun
şi eu La Lorraine.
— Eşti foarte drăguţă…
— Dar cine a mai fost bogată aici?
— O tânără în vârstă de cel mult
cincisprezece ani, care a fost adusă aici
aseară, înainte să fi venit dumneata. Era
atât de slăbită, că a fost purtată pe braţe.
Sora spune că această tânără precum şi
– 3091 –
mama ei sunt oameni foarte cumsecade,

care au fost ruinaţi...
— Mama ei e şi ea aici?
— Nu, mamei îi era atât de rău, atât
de rău, încât n-a putut fi transportată…
Biata fată nu voia s-o părăsească şi s-au
folosit de leşinul ei ca s-o aducă
încoace… Proprietarul unei case de
mahala cu odăi mobilate, unde locuiau,
a anunţat comisariatul, de teamă să nu
moară în casa lui.
— Şi unde e domnişoara?
— Uite-o colo, în patul din faţa
dumitale...
— Şi are doar cincisprezece ani?
— O, Doamne, cel mult…
— Vârsta fetei mele cea mare!…
spuse Jeanne, nemaiputându-şi stăpâni
lacrimile.
– 3092 –
– Eugen Sue –
Capitolul 7
VIZITA
Jeanne Duport, cu gândul la fata ei,

începu să plângă amar.
— Iartă-mă îi spuse întristată La
Lorraine, iartă-mă dacă, fără să vreau, ţi-
am făcut rău vorbindu-ţi de copii… nu
cumva sunt şi ei bolnavi?
— Vai! Doamne!… nu ştiu ce o să fie
cu ei dacă stau aici mai mult de opt zile.
— Şi soţul dumitale?
După o clipă de tăcere, Jeanne,
ştergându-şi lacrimile, continuă:
— Deoarece suntem prietene, dragă
La Lorraine, pot să-ti vorbesc despre
necazurile mele, aşa cum mi le-ai
povestit pe ale dumitale… Asta o să-mi
– 3093 –
mai aline suferinţa… Soţul meu era un

bun meseriaş; s-a ţicnit însă, apoi ne-a
părăsit, pe mine şi pe copiii mei, după ce
a vândut tot ce aveam; m-am apucat iar
de lucru, suflete bune m-au ajutat,
începusem să mă înfirip, să-mi refac
gospodăria şi îmi îngrijeam mica mea
familie pe cât puteam, când deodată
soţul meu s-a înapoiat cu o femeie
ticăloasă, amanta lui, ca să-mi răpească
şi puţinul ce mai aveam, aşa că a trebuit
s-o iau iar de la început.
— Biata Jeanne! şi nu puteai
împiedica toate astea?
— Ar fi trebuit să mă despart legal
de el; dar legea costă scump, cum spune
fratele meu. Vai! Doamne, să vezi ce
înseamnă asta; legea e atât de scumpă
pentru noi, oamenii săraci. Acum câteva
– 3094 –
– Eugen Sue –
zile mă duc să-l văd pe fratele meu şi el

îmi dă trei franci pe care îi strânsese,
istorisind poveşti celorlalţi deţinuţi.
— Se vede că sunteţi oameni cu
inima bună, spuse La Lorraine, care, din
discreţie, nu o întrebă pe Jeanne de ce se
află fratele ei la închisoare.
— Mi-am făcut din nou curaj, în
speranţa că soţul meu n-o să se mai
înapoieze multă vreme, deoarece luase
din casă tot ce se putea lua. Dar nu, mă
înşelasem, adăugă nenorocita
cutremurându-se, îi rămăsese fata…
biata mea Catherine… pe care voia să
mi-o ia.
— Pe fiica dumitale?
— Stai să vezi… Stai să vezi. Acum
trei zile lucram acasă, cu copiii în juru-
mi, când deodată intră soţul meu. Mi-am
– 3095 –
dat seama imediat că era băut… „Am

venit s-o iau pe Catherine,“ îmi zise el.
Fără să vreau, o apuc pe fată de braţ şi îi
răspund lui Duport: „Unde vrei s-o
duci?“ „Nu-ţi pasă, e fata mea, să-şi facă
bocceaua şi să mă urmeze.“ La vorbele
astea mi s-a urcat sângele la cap, căci
închipuieşte-ţi, dragă La Lorraine,
ticăloasa care s-a înhăitat cu soţul meu…
mă cutremur să-ţi spun… dar ăsta e
adevărul… îl împinge, de multă vreme,
să profite de pe urma fiicei noastre… e
tânără, e frumoasă… Ce zici de
asemenea monstru de femeie?
— Ah! da, e un adevărat monstru!
— S-o iei cu tine pe Catherine! îi
răspund eu, niciodată! Ştiu ce vrea să
facă din ea ticăloasa ta de muiere! „Na,
îmi spuse el cu buzele albe de furie, nu
– 3096 –
– Eugen Sue –
mă întărâta că te omor!“ După care o ia

pe fata de braţ zicându-i: „La drum,
Catherine!“ Biata micuţă m-a luat de gât
izbucnind în lacrimi şi strigând: „Vreau
să rămân cu mama!“ Văzând asta,
Duport devine furios, o smulge pe fată
de lângă mine, îmi dă un pumn în
pântece şi mă răstoarnă dintr-o dată la
pământ… Dar vezi dumneata, La
Lorraine, era atât de rău fiindcă băuse…
în sfârşit, mă calcă în picioare
copleşindu-mă cu înjurături.
— Cum a putut fi atât de crud,
Doamne?!
— Bieţii copii îi cad în genunchi,
cerându-i iertare. Catherine de
asemenea; atunci îi spune fetei mele,
urlând ca scos din minţi: „Dacă nu mergi
cu mine, o ucid pe mama ta!“ Eu vărsăm
– 3097 –
sânge, mă simţeam pe jumătate moartă,

nu puteam face o mişcare, dar îi strig
Catherinei: „Lasă-l să mă ucidă! dar nu
te duce cu tatăl tău!“ „N-o să taci
odată?“ îmi spune Duport, dându-mi o
nouă lovitură de picior, care m-a făcut
să-mi pierd cunoştinţa.
— Ce ticăloşie! Ce ticăloşie!
— Când mi-am revenit puţin în fire,
i-am văzut pe cei doi băieţi ai mei
plângând,
— Şi fata dumitale?
— Plecată!… strigă nefericita mamă
printre lacrimi sfâşietoare, da, plecată…
Ceilalţi copii mi-au spus că tatăl lor o
bătuse, ameninţând-o că mă omoară pe
loc. Atunci, ce vrei? Biata copilă şi-a
pierdut capul, s-a aruncat peste mine să
mă îmbrăţişeze, i-a îmbrăţişat plângând
– 3098 –
– Eugen Sue –
şi pe frăţiorii ei şi apoi soţul meu a luat-o

cu el! Ah! sunt sigură că mârşava lui de
amantă îl aştepta pe scară, sunt absolut
sigură!...
— Dar nu te, puteai plânge
comisarului?
— În primul moment, marea mea
suferinţa era că o ştiam pe Catherine
plecată, dar în urmă am simţit nişte
dureri mari în tot trupul, nu puteam să
umblu. Vai! Doamne! de ce mi-a fost
teamă, se întâmplase. Da, îi spusesem
fratelui meu: Într-o zi bărbatul o să mă
bată atât de rău, atât de rău, încât am să
fiu nevoită să intru în spital. Atunci ce
vor deveni copiii mei?… Şi azi, iată-mă
la spital şi întrebându-mă: ce vor deveni
copiii mei?
— Oare nu există dreptate pentru
– 3099 –
oamenii săraci, Dumnezeule?

— Prea costisitoare, prea costisitoare
pentru noi, cum spune fratele meu,
răspunse Jeanne Duport cu amărăciune.
Vecinii l-au chemat pe comisar, a venit
grefierul lui, îmi era penibil să-l reclam
pe Duport, dar din pricina fetei mele a
trebuit s-o fac. I-am spus doar atât că,
certându-l fiindcă voia să-mi ia fata, mi-
a dat un brânci, asta n-o să aibă urmări,
o să-mi treacă… Dar vreau să-mi recapăt
fata, fiindcă mă tem că femeia care
trăieşte cu soţul meu să n-o ducă pe căi
greşite.
— Şi ce ţi-a răspuns grefierul?
— Că soţul meu era în dreptul lui să
ia fata cu el, nefiind divorţat de mine; că
ar fi o nenorocire dacă fata ar ajunge o
stricată, pe drumuri, dar astea nu sunt
– 3100 –
– Eugen Sue –
decât presupuneri şi că, să depun

plângere contra soţului meu. „N-ai decât
o soluţie, mi-a spus grefierul, să-l dai în
judecată cerând separaţie de corp şi
atunci loviturile pe care ţi le-a dat
dânsul, purtarea lui în tovărăşia unei
femei ticăloase, vor fi argumente în
favoarea dumitale şi va fi silit să-ţi
restituie fata; altminteri e în dreptul lui
să o reţină.“ „Dar, Dumnezeule! Cu ce
să-l dau în judecată, n-am cu ce, trebuie
să-mi hrănesc copiii!“ „Ce vreţi să fac?
mi-a zis grefierul, asta e!“ Da, continuă
Jeanne plângând, avea dreptate… Asta
e… şi pentru că „asta e“, peste trei luni
fata mea va fi poate o femeie de stradă!
Pe când dacă aş fi avut cu ce să susţin un
proces ca să mă despart de soţul meu,
asta nu s-ar fi întâmplat.
– 3101 –
— Dar n-o să se întâmple aşa! Fiica

dumitale te iubeşte doar atât de mult!
— Da, dar e încă foarte tânără şi la
vârsta ei nu ştii să te aperi. Apoi frica,
brutalităţile, exemplele şi sfaturile rele,
perseverenţa cu care o vor îndemna la
viciu! Bietul meu frate a prevăzut totul
şi-mi spunea: „Şi tu crezi că dacă această
femeie ticăloasă şi soţul tău şi-au pus de
gând s-o piardă pe această copilă, nu vor
izbuti?“ Doamne, Dumnezeule! Biata
Catherine! Atât de blândă, atât de
iubitoare! Şi când te gândeşti că voiam
anul acesta să-i reînnoiesc cuminecătura!
— Ah! Ai multe necazuri! Şi eu care
mă văităm, spuse La Lorraine,
ştergându-şi ochii. Şi ceilalţi copii?
— Pentru ei am făcut ce-am putut ca
să-mi stăpânesc durerile şi să nu intru în
– 3102 –
– Eugen Sue –
spital, dar n-am mai fost în stare să

rezist. Am vărsat sânge de trei ori pe zi,
am nişte fierbinţeli care îmi paralizează
braţele şi picioarele, nu mai pot să
lucrez. Cel puţin dacă m-aş vindeca
repede, aş putea să mă înapoiez lângă ei,
dacă până atunci nu vor fi murit de
foame sau nu vor fi închişi ca vagabonzi.
Eu fiind aici, cine să aibă grijă de ei, cine
să-i hrănească?
— Oh! e groaznic. Oare n-ai nişte
vecini mai omenoşi?
— Sunt tot atât de săraci ca şi mine
şi au cinci copii. Aşa că încă doi de
îngrijit e foarte greu; totuşi mi-au
făgăduit că le vor da de mâncare, timp
de opt zile, e tot ce pot face, şi asta
rupându-şi de la gură, căci nici ei n-au
destul. Trebuie deci să mă fac bine în opt
– 3103 –
zile; da, da! Vindecată sau nu, voi ieşi de

aici în orice caz.
— Aşa dar, după opt zile, bieţii
dumitale copii… Dar nu, pe vecinii
dumitale nu-i va răbda inima să-i lase pe
drumuri!
— Şi, ce vrei să facă? Nici lor nu le
ajunge ca să-şi astâmpere foamea, ar
însemna să ia de la copiii lor ca să dea
alor mei. Nu, nu, vezi dar că trebuie să
mă vindec în opt zile… am cerut asta
tuturor doctorilor care m-au văzut de
ieri încoace, dar ei mi-au răspuns,
râzând: „Trebuie să te adresezi
medicului-şef pentru asta“. Când o să
vină oare medicul-şef La Lorraine?
Spune!
— Ssst! mi se pare că vine, n-ai voie
să vorbeşti când face vizita, îi spuse încet
– 3104 –
– Eugen Sue –
de tot La Lorraine.
O animaţie bruscă anunţa sosirea
doctorului Griffon. Acesta apăru curând
în sală, întovărăşit de prietenul său,
contele de Saint-Rémy, care, după cum
ştim, se interesa mereu de soarta
doamnei şi domnişoarei de Fermont şi
nu s-ar fi aşteptat nicio clipă s-o găsească
pe nenorocita fată în acest spital.
Intrând în vasta încăpere, trăsăturile
reci ale doctorului Griffon părură să se
destindă; aruncând în juru-i o privire
satisfăcută şi autoritară, răspunse printr-
un salut protector plecăciunilor
respectuoase ale surorilor.
Fizionomia dârză şi gravă a
bătrânului conte de Saint-Rémy
exprima o adâncă tristeţe. Zădărnicia
încercărilor lui de a da de urma doamnei
– 3105 –
de Fermont, nedemna laşitate a

vicontelui care, în locul morţii, a preferat
o viaţa ticăloasă, – toate acestea îl
doborau sub povara lor.
— Ei bine! se adresă doctorul
Griffon contelui ce părere ai de spitalul
meu?
— Adevărul e că nu ştiu de ce am
cedat dorinţei dumitale: nimic nu e mai
dureros decât aspectul acestor săli pline
de bolnavi. De când mă aflu aici, îmi
simt inima strânsă.
— Lasă, lasă! într-un sfert de oră nu
te vei mai gândi la asta; dumneata, care
eşti un filosof, vei găsi un bogat material
de observaţii; şi apoi ar fi fost ruşine ca
unul din cei mai vechi prieteni ai mei să
nu cunoască domeniul activităţii mele,
tratamentele mele şi să nu mă fi văzut la
– 3106 –
– Eugen Sue –
lucru. Îmi pun toată mândria în

profesiunea mea; e oare o greşeală?
— Nu, desigur, şi după deosebitele
îngrijiri date Floarei-Maria pe care ai
salvat-o, nu-ţi puteam refuza nimic.
Biata copilă! Cu toate suferinţele, ce
farmec duios au păstrat trăsăturile ei!
— Mi-a furnizat un material medical
foarte interesant, sunt încântat de ea.
Spune-mi, te rog, cum s-a simţit în
noaptea asta? Ai văzut-o azi dimineaţa
înainte de a pleca de la Asnières?
— Nu, dar Lupoaica, al cărei
devotament e fără margini, mi-a spus că
a dormit foarte bine. I-ai îngădui astăzi
să scrie?
După un moment de ezitare,
doctorul răspunse:
— Da… atâta vreme cât bolnava nu
– 3107 –
era complet restabilită, m-am temut de

orice emoţie, fie ea cât de mică, de cea
mai mică încordare a minţii, dar acum
nu mai văd niciun inconvenient ca s-o
las să scrie.
— Cel puţin va putea preveni
persoanele care se interesează de ea…
— Fără îndoială… Ah! Dar ia spune,
n-ai mai aflat nimic nou despre soarta
doamnei de Fermont şi despre fiica ei?
— Nimic, răspunse domnul de
Saint-Rémy suspinând. Stăruitoarele
mele cercetări n-au dus la niciun
rezultat. Nu mai am altă nădejde decât
în marchiza d’Harville care, din câte mi
s-a spus, se interesează cu mult zel de
aceste două nenorocite; poate că are
dânsa unele informaţii care m-ar putea
pune pe drumul cel bun. Acum trei zile
– 3108 –
– Eugen Sue –
am fost la ea; mi s-a spus că urmează să

sosească dintr-un moment într-altul. I-
am scris în privinţa asta, rugând-o să-mi
răspundă cât mai curând.
În timpul convorbirii, domnului de
Saint-Rémy cu doctorul Griffon, mai
multe grupuri se formaseră treptat în
jurul unei mese mari din mijlocul sălii;
pe acea masă mare era un registru în
care studenţii, recunoscuţi după halatele
lor lungi, albe, veneau rând pe rând să
semneze foaia de prezenţă; un mare
număr de tineri studioşi şi grăbiţi
veneau de afară, unul câte unul, ca să se
alipească cortegiului doctorului Griffon,
sosit astăzi cu câteva minute mai
devreme decât era ora obişnuită pentru
vizită. Toţi aşteptau să sune clopotul.
— După cum vezi, dragă Saint-
– 3109 –
Rémy, statul meu major este destul de

impunător, spuse doctorul Griffon cu
mândrie, arătând mulţimea care venea
să asiste la învăţământul lui practic.
— Şi aceşti tineri te urmează la patul
fiecărui bolnav?
— Doar pentru asta vin.
— Dar văd că paturile sunt ocupate
de femei.
— Ei şi?
— Prezenţa atâtor bărbaţi trebuie să
le fie foarte penibilă.
— Haida, de, un bolnav n-are sex.
— În ochii dumitale poate, dar în ai
lor, pudoarea, stinghereşte…
— Toate astea trebuie lăsate afară, la
uşă, scumpul meu, aici începem
experienţa pe viu şi o sfârşim în
amfiteatru, pe cadavre.
– 3110 –
– Eugen Sue –
— Dumneata, doctore, eşti cel mai

bun şi mai cinstit dintre oameni; îţi
datorez viaţa, recunosc minunatele
dumitale calităţi; dar obişnuinţa şi
dragostea de profesie te fac să priveşti
anumite probleme într-un fel care mă
revoltă… Te las… spuse domnul de
Saint-Rémy, făcând un pas înainte
pentru a părăsi sala.
— Ce copilărie! strigă doctorul
Griffon, reţinându-l.
— Nu, nu, sunt lucruri care mă
mâhnesc adânc şi mă indignează;
prevăd că va fi un chin pentru mine să
asist la vizita dumitale. Nu voi pleca, fie,
dar te aştept aici, lângă această masă.
— Ce om mai eşti, cu scrupulele
dumitale Dar nu te scap din mână.
Admit că te-ar plictisi să mergi de la un
– 3111 –
pat la alt pat, rămâi dar acolo, te voi

chema la două sau la trei cazuri mai
interesante.
— Fie, deoarece stărui atât; asta îmi
va ajunge, cred, pentru totdeauna.
Ceasul sună şapte şi jumătate.
— Să pornim, domnilor! spuse
doctorul Griffon.
Şi, urmat de numeroşi studenţi, îşi
începu vizita. Ajungând la primul pat
din rândul de pe dreapta, cel cu
perdelele trase, sora se adresă
medicului:
— Domnule doctor, numărul 1 a
murit la ora patru şi jumătate dimineaţa.
— Aşa de târziu? Mă miră; ieri
dimineaţă nu credeam că o mai duce
până seara. A reclamat cineva corpul?
— Nu, domnule doctor.
– 3112 –
– Eugen Sue –
— Cu atât mai bine, i se va face

autopsia; o să fac pe cineva fericit…
Apoi, adresându-se unui student din
suita lui:
— Dragă Dunoyer, de mult doreşti
un exemplar, eşti înscris primul, acesta e
al dumitale.
— Ah! domnule doctor, cât sunteţi
de bun!
— Aş dori să răsplătesc mai des
sârguinţa dumitale, dragă prietene, dar
notează-ţi mortul şi ia-l în primire…
sunt atâţia dornici de un asemenea
dar…
Şi medicul trecu mai departe.
Studentul, cu ajutorul unui scalpel
crestă uşor un F şi un D (François
Dunoyer) pe braţul actriţei defuncte ca
să o poată lua în primire, cum spusese
– 3113 –
doctorul.
Şi vizita continuă.
— La Lorraine, spuse încet Jeanne
Duport vecinei sale, ce e cu atâta lume,
ce se ţin toţi ăştia după medic?
— Sunt asistenţi şi studenţi.
— Oh! Doamne, oare toţi aceşti
tineri vor fi de faţă când medicul îmi va
pune întrebări şi mă va examina?
— Vai, da!
— Dar eu sunt bolnavă de piept…
Doar n-o să fiu dezbrăcată în faţa
bărbaţilor?
— Ba da, trebuie, aşa vor. Am plâns
destul până acum. Prima oară am murit
de ruşine. M-am împotrivit, dar am fost
ameninţată că voi fi dată afară. A trebuit
să mă hotărăsc; dar asta m-a revoltat atât
de tare încât după aceea mi-a fost mult
– 3114 –
– Eugen Sue –
mai rău. Îţi dai seama? Aproape goală în

faţa atâtor bărbaţi! E foarte penibil,
crede-mă.
— În faţa medicului singur, asta
înţeleg, dacă e nevoie, deşi şi asta e
destul de greu. Dar de ce în faţa atâtor
tineri?
— Ei învaţă şi li se explică diversele
boli… Ce vrei? De aceea suntem aici…
Cu această condiţie suntem primite în
spital fără plată.
— Ah! înţeleg, spuse Jeanne Duport
cu amărăciune, nouă nu ni se mai dă
nimic pe gratis. Dar sunt împrejurări în
care aşa ceva nu e admisibil. De pildă,
biata mea fată Catherine, care are
cincisprezece ani, dacă ar veni într-un
asemenea spital i s-ar cere ca în faţa
tuturor acestor tineri… oh! nu, mai bine
– 3115 –
aş vedea-o murind acasă.

— Dacă ar veni aici, ar trebui să se
resemneze ca şi celelalte, ca dumneata,
ca mine… dar, tăcere, şopti La Lorraine.
Dacă această biată domnişoară care e
acolo, în faţă, te-ar auzi, ea, despre care
se spune că a fost bogată, care nu s-a
despărţit niciodată de mama ei! Când o
să-i vină rândul, gândeşte-te cât o să fie
de stingherită şi de nenorocită!
—E adevărat, Doamne,
Dumnezeule! e adevărat; mă cutremur
numai la gândul ăsta. Biata copilă!
— Tăcere, Jeanne, iată doctorul! o
întrerupse La Lorraine.
Capitolul 8
DOMNIŞOARA DE FERMONT
– 3116 –
– Eugen Sue –
După ce trecu repede pe lângă mai

mulţi bolnavi care nu prezentau nimic
deosebit sau interesant, doctorul Griffon
ajunse, în sfârşit, la patul Jeannei
Duport.
La apariţia acestei mulţimi grăbite,
dornice să vadă şi să ştie, să cunoască şi
să înveţe, înghesuindu-se în jurul
patului ei, biata femeie, tremurând de
teamă şi de ruşine, se înfăşură strâns în
pături.
Faţa severă şi preocupată a
doctorului Griffon, privirea lui
pătrunzătoare, sprâncenele lui
totdeauna încruntate cuvintele lui
numărate şi repezite, măreau şi mai mult
spaima Jeannei.
— Un nou pacient! spuse doctorul
parcurgând cartonul pe care era notat
– 3117 –
diagnosticul bolii noii venite.

După aceea aruncă asupra Jeannei
un ochi cercetător. Se lăsă o tăcere
adâncă, în care timp asistenţii, imitând
pe asul ştiinţei, îşi fixară şi ei privirile
asupra bolnavei.
Aceasta, ca să-şi stăpânească pe cât
putea penibila emoţie pricinuită de toţi
acei ochi fixaţi asupra ei, privi ţintă şi cu
spaimă în ochii medicului.
După câteva momente de atenţie,
doctorul, observând ceva anormal în
globul gălbui al ochiului ei, se apropie
mai mult de bolnavă şi, cu vârful
degetului, ridicându-i pleoapa, examină
în tăcere cristalinul.
Apoi, mai mulţi studenţi,
răspunzând unui semn mut al
profesorului, veniră pe rând să observe
– 3118 –
– Eugen Sue –
ochiul Jeannei
După care doctorul procedă la
următorul interogatoriu:
— Numele dumitale?
— Jeanne Duport, murmură bolnava
din ce în ce mai speriată.
— Vârsta?
— Treizeci şi şase de ani şi jumătate.
— Mai tare. Locul naşterii?
— Paris.
— Profesia?
— Lucrătoare la pasmanterii.
— Eşti căsătorită?
— Vai! da, domnule, răspunse
Jeanne cu un suspin adânc.
— De când?
— De optsprezece ani.
— Ai copii?
Aici, în loc să răspundă, biata mamă
– 3119 –
dădu curs liber lacrimilor, mult timp

reţinute.
— Nu e vorba aici de plâns, ci de
răspuns. Ai copii?
— Da, domnule, doi băieţi şi o fată
de aproape şaisprezece ani.
Urmară apoi mai multe întrebări, pe
care nu le putem repeta, dar la care
Jeanne nu răspunse decât bâlbâind şi
după multe şi severe stăruinţi ale
doctorului. Nefericita femeie murea de
ruşine, silită să răspundă cu glas tare, în
faţa acelui numeros auditoriu, la
chestiuni penibile.
Doctorul, complet absorbit de
interesul lui ştiinţific, nu se mai gândea
la descumpănirea Jeannei şi reluă:
— De când eşti bolnavă?
— De patru zile, domnule doctor,
– 3120 –
– Eugen Sue –
răspunse Jeanne, ştergându-şi lacrimile.

— Povesteşte-ne cum s-a manifestat
boala.
— E atâta lume… mă simt
stânjenită…
— Dar de unde-mi vii dumneata,
dragă prietenă? se enervă, nerăbdător,
medicul. Nu cumva ai vrea să-ţi aduc
aici un confesional? Haide... vorbeşte o
dată… şi grăbeşte-te…
— Doamne, domnule doctor, dar e
vorba de chestiuni de familie…
— Fii liniştită, aici suntem în
familie… o familie cam numeroasă,
după cum vezi, zâmbi asul ştiinţei, care
în ziua aceea era bine dispus. Haide, să
isprăvim.
Din ce în ce mai stânjenită, Jeanne
începu bâlbâindu-se şi şovăind la fiecare
– 3121 –
vorbă:
— Am avut… domnule doctor… o
ceartă cu soţul meu… cu privire la
copii… vreau să spun la fiica mea cea
mare… pe care voia s-o ia cu el… Eu,
înţelegeţi, m-am împotrivit din pricina
unei femei ticăloase cu care trăia el, şi
care nu-i putea da decât exemple rele.
Atunci, soţul meu, care era beat… oh!
da, domnule doctor… altminteri… n-ar
fi făcut-o, soţul meu, mi-a dat un brânci
foarte puternic… am căzut şi apoi,
curând după asta, am început să vărs
sânge.
— Aşa, care va să zică, ţi-a dat un
brânci şi ai căzut… nu umbla cu de-al de
astea… a făcut mai mult decât să te
îmbrâncească… te-a lovit zdravăn în
burtă şi încă de mai multe ori… Poate te-
– 3122 –
– Eugen Sue –
a călcat în picioare… Haide, răspunde,

spune cum a fost!
— Ah! domnule doctor, vă asigur că
era beat… altminteri n-ar fi fost atât de
rău.
— Bun sau rău, beat sau treaz, nu e
vorba de asta, dragă femeie, eu nu sunt
judecător de instrucţie, nu vreau decât
să precizez un fapt: ai fost trântită jos şi
călcată cu furie în picioare, nu e aşa?
— Vai! da, domnule doctor,
mărturisi Jeanne, izbucnind în lacrimi, şi
doar nu i-am dat niciodată vreun motiv
să se plângă de mine… muncesc cât pot
şi…
— Epigastrul e dureros? Desigur că
simţi o mare fierbinţeală? o întrerupse
doctorul… probabil că ai o stare foarte
proastă, oboseală, greţuri?
– 3123 –
— Da, domnule doctor… am venit

aici când n-am mai putut răbda, când
puterile m-au părăsit cu totul, altminteri
nu-mi lăsam copiii singuri…
— Limba dumitale! o întrerupse din
nou doctorul.
Tonul poruncitor i se păru Jeannei
tare ciudat
— Haide, scoate limba aia pe care o
foloseşti atât de bine, spuse medicul
surâzând; apoi coborî cu vârful
degetului maxilarul inferior al Jeannei.
După ce-i puse pe studenţi, rând pe
rând, să pipăie şi să examineze cu
atenţie limba bolnavei ca să-i constate
culoarea şi uscăciunea, doctorul se opri o
clipă îngândurat. Jeanne îşi înfrânse
teama şi cu vocea tremurătoare,
îngăimă:
– 3124 –
– Eugen Sue –
— Domnule doctor, să vă spun…

Nişte vecini tot atât de săraci ca mine au
avut bunătatea să aibă grijă de doi din
copiii mei, dar numai pentru opt zile… E
destul de greu şi pentru ei... După
termenul ăsta, însă, trebuie să mă
înapoiez acasă… aşa că vă implor, în
numele lui Dumnezeu, vindecaţi-mă cât
mai repede cu putinţă… sau măcar cât
să mă pot scula din pat şi să lucrez,
fiindcă…
— Faţa decolorată, stare de prostaţie
completă; totuşi pulsul e destul de
viguros, deşi precipitat, constată
imperturbabil doctorul, arătând spre
Jeanne. Observaţi bine, domnilor:
apăsare, fierbinţeală în epigastru; toate
aceste simptome anunţă desigur o
hematomoză complicată probabil cu o
– 3125 –
hepatită provocată de necazuri familiale,

după cum se vede din coloraţia gălbuie a
globului ocular; bolnava a fost lovită cu
violenţă în regiunea epigastrului şi a
abdomenului: vărsăturile de sânge sunt
datorate, desigur, vreunei lezări
organice a unor viscere… În această
privinţă v-aş atrage atenţia asupra unui
amănunt foarte ciudat: autopsia celor
morţi de boala de care e atinsă femeia
asta dă rezultate foarte variate. Uneori
suferinţa acută şi foarte gravă ucide
bolnavul în câteva zile şi nu lasă nicio
urmă; alteori, splina, ficatul, pancreasul
prezintă leziuni mai mult sau mai puţin
importante… E posibil ca bolnava de
care ne ocupăm să fi căpătat una din
aceste leziuni; vom căuta deci s-o
verificăm şi vă veţi convinge şi
– 3126 –
– Eugen Sue –
dumneavoastră de starea ei, făcându-i

un examen atent.
Şi, cu o mişcare bruscă, doctorul
Griffon, aruncând pătura la picioarele
patului, o dezgoli aproape complet pe
Jeanne.
Ne e greu să zugrăvim revolta şi
indignarea acestei nefericite care,
plângând în hohote şi copleşită de
ruşine, îl implora pe doctor şi pe
studenţi să n-o lase aşa.
Dar ameninţarea: „Vei fi dată afară
din spital daca nu te supui regulilor
stabilite“, perspectivă zdrobitoare
pentru cei cărora spitalul gratuit le este
unicul şi ultimul refugiu, o convinse pe
Jeanne să se supună unui examen
public, care ţinu mult, foarte mult, căci
doctorul Griffon explica şi analiza
– 3127 –
fiecare simptom, iar cei mai zeloşi dintre

asistenţi vrură în urmă să aplice teoria la
practică şi să se convingă ei înşişi de
starea fizică a bolnavei.
După această brutală scenă, Jeanne
avu o emoţie atât de violentă, încât fu
cuprinsă de o criză de nervi pentru care
doctorul Griffon îi prescrise un
tratament suplimentar.
Vizita continuă.
Doctorul Griffon ajunse apoi lângă
patul domnitoarei Claire de Fermont,
victimă, ca şi mama ei, a lăcomiei lui
Jacques Ferrand. Un nou şi cumplit
exemplu despre consecinţele funeste ce
le atrage după sine abuzul de încredere,
acest delict atât de blând pedepsit de
lege.
Domnişoara de Fermont, pe cap cu
– 3128 –
– Eugen Sue –
boneta de pânză dată de spital, îşi

rezemase fruntea obosită de pernă. Cu
toate ravagiile bolii, faţa ei candidă şi
blândă păstrase neschimbate trăsăturile
unei frumuseţi puţin obişnuite.
După o noapte de dureri groaznice,
biata copilă căzuse într-un fel de
toropeală febrilă şi, când doctorul cu
alaiul lui ştiinţific intră în sală, cu tot
zgomotul iscat de cei veniţi, ea nu se
trezise.
— Un pacient nou, domnilor, spuse
asul ştiinţei, citind fişa pe care un
student i-o prezenta. Boala: febră lentă,
nervoasă… Drace! exclamă doctorul cu
multă satisfacţie, dacă internul de
serviciu nu s-a înşelat în diagnosticul
pus, ăsta va fi un mare noroc pentru noi.
De multă vreme doream o febră lentă
– 3129 –
nervoasă, fiindcă în general nu e o boală

de oameni săraci. Aceste afecţiuni survin
aproape totdeauna în urma unor grave
perturbări în starea socială a cuiva; şi,
lucra de la sine înţeles, cu cât cineva se
află pe o treaptă socială mai înaltă, cu
atât şocul e mai grav. E de altfel o
afecţiune dintre cele mai interesante,
prin caracteristicile ei particulare. O
găsim în cea mai îndepărtată antichitate,
scrierile lui Hipocrate nu lasă nicio
îndoiala în privinţa asta; şi e foarte
simplu: această febră, am spus-o, are
aproape totdeauna drept cauza supărări
din cele mai violente. Dar necazurile
sunt vechi, cât lumea.
Zgâlţâi uşor umărul domnişoarei de
Fermont ca s-o deştepte. Fata tresări şi
deschise ochii mari, înfundaţi în orbite.
– 3130 –
– Eugen Sue –
Im afinaţi-va mirarea şi spaima ei…

În timp ce o grămadă de oameni o
înconjura şi o sorbea din ochi, pacienta
simţi mâna doctorului dându-i la o parte
pătura şi aşezându-se pe pat, aproape de
dânsa, ca să-i pipăie pulsul.
Domnişoara de Fermont, adunându-
şi toate puterile, strigă îngrozită:
— Mamă!… ajutor!… mamă!…
Printr-un noroc aproape
providenţial, în clipa în care ţipetele
domnişoarei de Fermont îl făcură pe
bătrânul conte de Saint-Rémy să tresară,
fiindcă-i recunoscuse vocea, uşa sălii se
deschise şi o tânără femeie cernită intră
grăbită, întovărăşită de directorul
spitalului.
Această femeie era marchiza
d’Harville.
– 3131 –
— Vă implor, domnule, îl rugase pe

director, sunt foarte îngrijorată, duceţi-
mă la domnişoara de Fermont.
— Vă rog să binevoiţi a mă urma,
doamnă marchiză, răspunse pe un ton
respectuos directorul. Domnişoara e la
numărul 17 din această sală.
— Nenorocită copilă!… aici… aici…
spuse doamna d’Harville, ştergându-şi
lacrimile. Ah! e groaznic!
Marchiza, urmată de director, se
apropie în grabă de grupul strâns în
jurul patului domnişoarei de Fermont,
când se auziră aceste vorbe rostite cu
indignare:
— Îţi spun că asta este o crimă
infamă, doctore, o vei ucide!
— Dar, dragă Saint-Rémy, ascultă-
mă…
– 3132 –
– Eugen Sue –
— Îţi repet, doctore, că purtarea

dumitale e cruda. O consider pe
domnişoara ca pe fiica mea; îţi interzic
să te apropii de ea; o voi scoate imediat
de aici.
— Dar, dragă prietene, e un caz
foarte rar de febră lentă nervoasă…
Voiam să încerc cu fosforul… E un prilej
unic. Făgăduieşte-mi cel puţin ca o voi
îngriji, oriunde ai duce-o. Nu-i răpi
clinicii un caz atât de preţios.
— Dacă n-ai fi nebun, aş crede că
eşti un monstru, stărui contele de Saint-
Rémy.
Clémence auzise aceste cuvinte cu o
spaimă crescândă, dar mulţimea era atât
de compactă în jurul patului, încât a fost
nevoie să intervină directorul, spunând
cu glas tare:
– 3133 –
— Loc, domnilor, vă rog, faceţi loc

pentru doamna marchiză d’Harville,
care vine să vadă pe pacienta de la
numărul 17.
La aceste vorbe, studenţii se aşezară
pe două rânduri cu o grabă pe cât de
mare, pe atât de respectuoasă, văzând
fermecătorul chip al Clémencei
îmbujorându-se de emoţie.
— Doamna d’Harville! exclamă
contele de Saint-Rémy, dându-l brusc la
o parte pe medic şi precipitându-se spre
Clémence. Ah! Dumnezeu trimite aici pe
unul din îngerii săi, doamnă, ştiam că vă
interesaţi de aceste două nenorocite! Mai
fericită ca mine, le-aţi găsit, pe când pe
mine hazardul m-a condus aici, ca să fiu
de faţă la o scenă de o barbarie
nemaiauzită. Nenorocită copilă! Vedeţi,
– 3134 –
– Eugen Sue –
doamnă, vedeţi şi dumneavoastră, în

numele fiicelor şi surorilor voastre, aveţi
milă de o copilă de cincisprezece ani, vă
implor, lăsaţi-o singură cu doamna şi cu
aceste bune surori. Când îşi va reveni în
simţire, o voi lua de aici.
— Bine… voi iscăli ieşirea! se învoi
doctorul, dar nu o voi pierde din ochi…
Vă voi urma peste tot… Acest caz îmi
aparţine… şi orice aţi face, eu o voi
îngriji… nu voi mai încerca cu fosforul,
bineînţeles, dar voi sta şi nopţile de
veghe de va fi nevoie, aşa cum te-am
vegheat pe dumneata, ingratule Saint-
Rémy, căci această febră e tot atât de
ciudată cum a fost şi a dumitale. Sunt
din aceeaşi familie şi au acelaşi drept la
interesul meu.
— Om blestemat! De ce ştii atâta
– 3135 –
carte? i se adresă contele, convins că într-

adevăr n-o putea încredinţa pe
domnişoara de Fermont unor mâini mai
pricepute decât ale doctorului Griffon.
— Ei! Doamne, e foarte simplu! îi
şopteşte doctorul la ureche, ştiu atâta
carte pentru că studiez, pentru că
experimentez, pentru că risc şi fac multă
practică pe bolnavii mei…
— Oare domnişoara poate fi
transportată?
— Desigur.
— Atunci, pentru Dumnezeu, vă rog
să va retrageţi.
— Haideţi, domnilor, spuse asul
ştiinţei, clinica noastră va fi păgubită de
un studiu preţios, dar vă voi ţine în
curent cu cercetările mele.
Şi doctorul Griffon, întovărăşit de
– 3136 –
– Eugen Sue –
auditoriul său, îşi continuă vizita,

lăsându-l pe domnul de Saint-Rémy şi
pe marchiza d’Harville lângă
domnişoara de Fermont.
Capitolul 9
FLOAREA-MARIEI
În timpul scenei pe care am descris-o

mai sus, domnişoara de Fermont nu-şi
revenise încă din leşin şi se afla în
mâinile Clémencei şi ale celor două
călugăriţe care o îngrijeau: una susţinea
capul îngreuiat al fetei, în timp ce
doamna d’Harville, aplecată peste pat,
ştergea cu batista sudoarea rece care
năpădise fruntea palidă a bolnavei.
Foarte emoţionat, domnul de Saint-
Rémy privea acest, tablou impresionant,
– 3137 –
când un gând trist îi fulgeră prin minte

şi, apropiindu-se de Clémence, îi şopti:
— Dar mama acestei nenorocite,
doamnă?
Marchiza se întoarse către contele de
Saint-Rémy şi îi răspunse cu adâncă
tristeţe:
— Această copilă… nu mai are
mamă…
— Doamne. Dumnezeule!… moartă!
— Abia aseară, la înapoierea mea
am aflat de adresa doamnei de Fermont
şi de starea ei disperată. La ora unu
noaptea am fost la ea cu medicul meu.
Ah, domnule! ce tablou!… mizeria în
toată grozăvia ei… şi nicio speranţă de a
o salva pe această biată mamă care se
sfârşea!
— Oh! cât de grea trebuie să-i fi fost
– 3138 –
– Eugen Sue –
agonia, cu gândul la fiica ei!

— Ultimul ei cuvânt a fost: „Fata
mea!“
— Ce moarte… Doamne!… Ea, o
mamă atât de duioasă, atât de devotată.
E groaznic!
Una din călugăriţe veni să întrerupă
convorbirea dintre contele de Saint-
Rémy şi marchiza d’Harville,
adresându-se acesteia:
— Domnişoara e foarte slăbită…
abia ne aude; totuşi s-ar putea ca în
curând să-şi revină… zguduirea a
doborât-o. Dacă nu vă temeţi, doamnă,
să aşteptaţi aici ca bolnava să-şi recapete
puterile, vă pot oferi scaunul meu.
— Dă-mi-l, dă-mi-l! exclamă
Clémence, aşezându-se lângă pat, nu
vreau s-o părăsesc pe domnişoara de
– 3139 –
Fermont; vreau să vadă cel puţin o faţă

cunoscută când va deschide ochii, apoi o
iau cu mine, căci din fericire, medicul
găseşte că poate fi transportată fără
niciun risc.
— Ah! doamnă, fiţi binecuvântată
pentru binele ce-l faceţi, spuse domnul
de Saint-Rémy, dar scuzaţi-mă că nu v-
am spus până acum numele meu, atâtea
necazuri, atâtea emoţii! Sunt contele de
Saint-Rémy, doamnă… Soţul doamnei
de Fermont era cel mai bun prieten al
meu. Locuiam la Angers… Am plecat
din acel oraş, îngrijorat că nu mai
primesc nicio veste de la aceste nobile şi
demne femei care locuiseră până atunci
acolo, dar se spunea că sunt complet
ruinate; situaţia lor era cu atât mai
penibilă cu cât până atunci trăiseră în
– 3140 –
– Eugen Sue –
condiţii bune.
— Ah! domnule… nu ştiţi încă tot…
Doamna de Fermont a fost jefuită în chip
josnic.
— De către notarul ei, poate? La un
moment dat bănuisem acest lucru.
— Era un monstru, domnule. Vai!
Nu e singura lui crimă. Dar, din fericire,
urmă Clémence însufleţită de gândul la
Rudolf, un om providenţial făcuse
dreptate şi am putut închide ochii
doamnei de Fermont, liniştind-o cu
privire la viitorul fiicei ei. Astfel,
moartea i-a fost mai puţin dureroasă.
— Înţeleg, ştiind că fiica ei are un
sprijin în dumneavoastră, doamnă, biata
mea prietenă a putut muri mai
liniştită…
— Nu numai că va fi sub ocrotirea
– 3141 –
mea, dar averea îi va fi înapoiată…

— Averea ei!… Cum?… Notarul?
— A fost silit să restituie suma pe
care pusese mâna printr-o crimă
cumplită…
— O crimă?
— Acest om asasinase pe fratele
doamnei de Fermont, făcând să se
creadă că nenorocitul s-a sinucis după ce
risipise averea surorii sale…
— E oribil!… Nu-ţi vine să crezi… şi
totuşi, aveam oarecari vagi bănuieli
despre realitatea acestei sinucideri,
deoarece Renneviile era cinstea şi
lealitatea întruchipate.
— Şi suma pe care notarul a
înapoiat-o?
— E depusă la un preot venerabil, la
domnul părinte de la Bonne-Nouvelle şi
– 3142 –
– Eugen Sue –
va fi restituită domnişoarei de Fermont.

— Asta nu mulţumeşte îndeajuns
justiţia omenească, doamnă!… Acest
notar merită eşafodul, căci n-a comis
numai o crimă, ci două… Moartea
doamnei de Fermont, suferinţele pe care
fiica ei le îndură pe acest pat de spital,
au fost consecinţele unui infam abuz de
încredere al acestui mizerabil!
— Dar monstrul a mai comis o
crimă, tot atât de mârşav uneltită.
— Ce spuneţi, doamnă?
— Pentru că s-a descotorosit de
fratele doamnei de Fermont printr-o
pretinsă sinucidere şi ca să scape de
pedeapsă, având interesul să facă să
dispară o fată nenorocită, a pus la cale
acum câteva zile să fie înecată, fiind
sigur că moartea ei va fi atribuită unui
– 3143 –
accident.
Domnul de Saint-Rémy tresări, se
uită surprins la doamna d’Harville şi,
gândindu-se la Floarea-Mariei, exclamă:
— Ah! dumnezeule, ce stranie
coincidenţă!…
— Dar ce aveţi, domnule?…
— Pe această fată… unde a vrut s-o
înece?
— În Sena… lângă Asnières, mi s-a
spus...
— Ea e!… ea e!... strigă, domnul de
Saint-Rémy.
— De cine vorbiţi, domnule?
— De tânăra fată pe care acest
scelerat voia s-o facă dispărută…
— Floarea-Mariei!?!
— O cunoaşteţi, doamnă marchiză?
— Biata copilă… O iubeam mult…
– 3144 –
– Eugen Sue –
Ah! dacă aţi şti, cât era de frumoasă şi de

candidă… Dar cum se face că…?
— Doctorul Griffon şi cu mine i-am
dat primele îngrijiri…
— Primele îngrijiri? Ei?… Şi unde?
— Pe insula du Ravageur, după ce a
fost salvată…
— Salvată, Floarea-Mariei?
— De o fiinţă curajoasă care, cu
preţul vieţii ei, a scos-o din Sena… Dar
ce aveţi, doamnă?…
— Ah! domnule, nu pot crede în
atâta fericire… Dar încă mă mai tem să
nu fiu prada unei confuzii… Vă implor,
spuneţi-mi, această fată… cum arată?
— De o rară frumuseţe… un chip
angelic…
— Cu ochi mari albaştri… cu păr
blond?
– 3145 –
— Da, doamnă.
— Şi când a fost înecată… se afla cu
o femeie în vârstă?
— Într-adevăr: de-abia ieri, de când
a putut să vorbească, fiind încă foarte
slăbită, ne-a povestit toată întâmplarea…
O femeie în vârstă o întovărăşea.
— Domnul fie binecuvântat!
exclamă Clémence împreunându-şi
mâinile a rugă, îl voi putea anunţa că
protejata lui e în viaţă. Ce bucurie
pentru el, care, în ultima scrisoare, îmi
vorbea de această biată copilă, cu păreri
de rău atât de sincere… Iertaţi-mă,
domnule conte! dar dacă aţi şti cât de
fericită mă simt după cele ce mi-aţi
spus... atât eu cât şi o persoană… care,
mai mult decât mine chiar, a iubit-o şi
ocrotit-o pe Floarea-Mariei! Dar, vă
– 3146 –
– Eugen Sue –
implor., acum unde e?

— Lângă Asnières… în casa unuia
din medicii acestui spital… doctorul
Griffon. Cu toate ciudăţeniile lui
regretabile, are multe calităţi… La el a
fost transportată Floarea-Mariei şi de
atunci îi dă îngrijirile cele mai atente.
— Şi acum e în afară de orice
pericol?
— Da, doamnă, numai de două-trei
zile. Astăzi i se va permite să scrie
protectorilor ei.
— Oh! eu, domnule conte… eu îmi
iau această sarcină… sau mai bine zis eu
voi avea bucuria s-o conduc lângă cei
care, crezând-o moartă, o plângeau atât
de amarnic.
— Înţeleg durerea lor, doamnă…
căci e peste putinţă s-o cunoşti pe
– 3147 –
Floarea-Mariei şi să nu fii subjugat de

farmecul ei angelic; graţia şi blândeţea ei
exercită asupra tuturor celor care se
apropie de ea, o atracţie imposibil de
redat… Femeia care a salvat-o şi care de
atunci a vegheat-o zi şi noapte, cum ar fi
vegheat pe copilul ei, e o persoană
curajoasă şi devotată, dar cu un
temperament atât de năprasnic, încât a
fost supranumită Lupoaica… Vă daţi
scama!... Ei bine! orice vorbă a Floarei-
Maria o zguduie… Am văzut-o
plângând, scoţând ţipete deznădăjduite,
când în urma unei crize grave, doctorul
Griffon aproape că nu mai spera să
poată salva viaţa Floarei-Maria.
— Asta nu mă miră… pentru că o
cunosc pe Lupoaica.
— Dumneavoastră, doamnă? întrebă
– 3148 –
– Eugen Sue –
surprins contele de Saint-Rémy. O

cunoaşteţi pe Lupoaică?
— Într-adevăr, asta trebuie să vă
mire, domnule conte, răspunse marchiza
surâzând uşor, căci acum Clémence era
fericită… Oh! foarte fericită… gândindu-
se la dulcea surpriză ce o va face
prinţului.
Dar cât de beată de fericire ar fi fost,
dacă ar fi ştiut că această fată pe care
Rudolf o credea moartă… şi dânsa avea
să i-o aducă… era fiica lui!
— Ah! domnule, se adresă ea
contelui de Saint-Rémy, ziua aceasta e
atât de frumoasă pentru mine încât aş
vrea să fie la fel şi pentru ceilalţi. Îmi
pare că aici sunt mulţi oameni cinstiţi
care merită să fie ajutaţi. Ar fi un prilej
minunat de a sărbători vestea bună ce
– 3149 –
mi-aţi dat-o. Apoi, către călugăriţa care-i

dădea cu linguriţa o poţiune
domnişoarei de Fermont: Ei bine, soră,
îşi revine în simţiri?
— Nu încă, doamnă… E atât de
slăbită. Biata domnişoară! Abia i se mai
simte pulsul.
— Voi aştepta până când va fi în
stare să fie transportată în trăsura mea...
Dar, spune-mi, soră, printre toate
bolnavele nenorocite nu cunoşti pe
careva care să merite îndeosebi interesul
şi mila şi căreia i-aş putea fi de folos,
înainte de a părăsi acest spital?
— Ah! doamnă… Dumnezeu vă
trimite... răspunse călugăriţa, e acolo,
adăugă ea arătând spre patul surorii lui
Fortuné, o biată femeie foarte bolnavă şi
demnă de compătimire; a intrat aici când
– 3150 –
– Eugen Sue –
n-o mai ţineau puterile; se văita mereu

că a fost nevoită să-şi părăsească doi
copii mici, care n-o au decât pe dânsa.
Spunea adineauri doctorului că voia să
plece, vindecată sau nu, peste opt zile,
fiindcă vecinii ei i-au făgăduit să aibă
grijă de copiii ei dar nu mai mult de o
săptămână… şi că după aceea nu-şi mai
pot lua această sarcină.
— Condu-mă la patul ei, te rog, soră,
insistă doamna d’Harville, ridicându-se
şi urmând-o pe călugăriţă.
Jeanne Duport, revenindu-şi puţin
după criza violentă cauzată de vizita
doctorului Griffon, nu observă intrarea
Clémencei d’Harville în sala spitalului.
Mare îi fu deci mirarea când
marchiza, dând în lături perdelele
patului, i se adresă cu o privire plină de
– 3151 –
milă de bunătate:
— Mamă bună, nu trebuie să fii
îngrijorată de soarta copiilor dumitale, le
voi purta eu de grijă, nu te gândi decât
la sănătatea dumitale ca să te poţi
întoarce cât mai repede acasă!
Jeanne Duport credea că visează.
În acelaşi loc unde doctorul Griffon
şi auditoriul său o supuseseră unui
examen făcut cu atâta brutalitate, ea
vedea o femeie tânără de o frumuseţe
răpitoare, venind către dânsa cu vorbe
pline de compasiune, de consolare şi de
speranţe.
Emoţia surorii lui Fortuné era atât
de mare, încât nu putu articula niciun
cuvânt; îşi împreună doar mâinile ca
pentru rugăciune, uitându-se cu adoraţie
la necunoscuta ei binefăcătoare.
– 3152 –
– Eugen Sue –
— Jeanne, Jeanne! îi şopti La

Lorraine, răspunde acestei bune
doamne… Apoi, adresându-se
marchizei, adăugă: Ah! doamnă, o
salvaţi! Ar fi murit de disperare,
gândindu-se la copiii ei. pe care îi vedea
de pe acum părăsiţi… nu-i aşa, Jeanne?
— Încă o dată, fii liniştită, mamă
bună ce eşti… să nu-ţi faci nicio grijă,
reluă marchiza, strângând între degetele
ei gingaşe şi albe mâna fierbinte a
Jeannei Duport. Ai încredere, nu te mai
nelinişti de soarta copiilor dumitale; şi
dacă preferi, vei ieşi chiar azi din spital;
vei fi îngrijită acasă, nu-ţi va lipsi nimic.
În felul acesta nu-ţi vei părăsi copiii
dragi… Dacă locuinţa dumitale e
nesănătoasă sau prea strâmtă, ţi se va
găsi îndată una mai potrivită, să stai
– 3153 –
dumneata într-o cameră şi copiii în

cealaltă… vei avea o îngrijitoare bună
care va supraveghea copiii, în timp ce se
va ocupa şi de dumneata. Când vei fi
restabilită, dacă nu vei găsi de lucru, te
voi ajuta până vei găsi şi, începând de
azi, mă interesez eu de soarta copiilor
dumitale.
— Ah! Doamne! Ce aud?…
Heruvimii coboară din cer ca în cărţile
sfinte! exclamă tremurând Jeanne
Duport; uluită, nu îndrăznea să se uite la
binefăcătoarea ei. De ce atâta bunătate
faţă de mine? Cu ce am meritat asta?…
Nu e cu putinţă! Eu să părăsesc spitalul
unde am plâns atât! să nu mă mai
despart de copiii mei… să am o
îngrijitoare!... dar asta e o minune a
bunului Dumnezeu!
– 3154 –
– Eugen Sue –
După o jumătate de oră, marchiza

d’Harville, însoţită de contele de Saint-
Rémy, lua la ea pe orfana căreia îi
ascunse moartea mamei sale.
În aceeaşi zi, un om de încredere al
marchizei, după ce se dusese să vadă, în
strada Barillerie, mizerabila locuinţă a
Jeannei Duport, şi după ce căpătase cele
mai bune informaţii asupra acestei femei
demne, închiriase de îndată, pe cheiul de
l’Ecole, două odăi mari şi o cameră de zi,
bine aerisite, mobilă în două ore această
modestă, dar confortabilă locuinţă şi,
mulţumită promptitudinii şi
serviabilităţii magazinului „Le Temple“,
în chiar seara aceea Jeanne Duport fu
transportată în această casă unde găsi
copiii şi o bună soră de caritate.
După ce o instală pe domnişoara de
– 3155 –
Fermont în casa ei, doamna d’Harville

plecă de îndată la Asnières, însoţită de
domnul de Saint-Rémy, s-o ia pe
Floarea-Mariei s-o conducă la Rudolf.
Capitolul 10
NĂDEJDE
Se apropiau primele zile ale

primăverii, soarele începea să prindă
putere, cerul era curat, aerul căldicel…
Floarea-Mariei, rezemată de braţul
Lupoaicei, îşi încerca puterile,
plimbându-se în grădina doctorului
Griffon.
Căldura înviorătoare a soarelui şi
mişcarea coloraseră în trandafiriu faţa
palidă şi slăbită a Guristei; portul ei de
ţărancă fiind rupt în graba primelor
– 3156 –
– Eugen Sue –
ajutoare, ea se îmbrăcase acum într-o

rochie de merinos de un albastru închis,
croită dintr-o bucată şi strânsă în jurul
mijlocului ei subţire cu o centură de
lână.
— Ce soare plăcut! spuse ea
Lupoaicei, oprindu-se în faţa unui grup
de pomişori verzi cu faţa către miază-zi
care înconjurau o bancă de piatră. Vrei
să ne aşezăm o clipă aici, Lupoaico?
— Mai e nevoie să întrebi dacă
vreau? răspunse repede femeia lui
Marţial, ridicând din umeri.
Apoi, scoţând de la gât un şal de
borangic; îl îndoi în patru şi,
îngenunchind, îl puse pe nisipul puţin
umed al aleii, zicând Guristei:
— Pune picioarele pe el.
— Dar, Lupoaico, spuse Floarea-
– 3157 –
Mariei, care observase prea târziu

intenţia tovarăşei ei ca să o mai poată
împiedica, o să-ţi strici şalul.
— Nu mai face mofturi!… Pământul
e umed, replică Lupoaica.
Şi, apucând fără multă vorbă
picioruşele Floarei-Maria, le aşeză pe şal.
— Cât mă mai răsfeţi, Lupoaico!
— Hm!… nu prea meriţi, totdeauna
te opui la tot, ce vreau să fac pentru
binele dumitale. Nu eşti obosită? Iată că
umblăm de o jumătate de oră… a sunat
de amiaza la Asnières.
— Sunt cam obosită, dar simt că
plimbarea asta mi-a făcut bine.
— Ascultă! tresări Lupoaica
deodată, ridicându-se în picioare, s-ar
zice că e zgomotul unei trăsături. Da…
da… se apropie, uite-o, uite-o, n-ai
– 3158 –
– Eugen Sue –
văzut-o trecând prin faţa grilajului? E o

femeie înăuntru.
— Oh! Doamne! strigă Floarea-
Mariei emoţionată, mi s-a părut că
recunosc în ea…
— Pe cine oare?
— O doamnă tânără şi frumoasă pe
care am văzut-o la „Saint-Lazare“ şi care
a fost foarte bună cu mine.
— Să fi aflat că eşti aici?
— Nu ştiu, dar ea cunoaşte persoana
de care ţi-am vorbit mereu, şi dacă vrea,
şi va voi, nădăjduiesc, va putea înfăptui
visurile noastre din închisoare.
— Un loc de pădurar pentru omul
meu, cu o colibă pentru noi în mijlocul
pădurilor! suspină Lupoaica. Toate
astea-s năluciri… E prea frumos, asta nu
se poate împlini.
– 3159 –
Un zgomot de paşi grăbiţi se făcu

auzit în dosul bolţii de verdeaţă.
François şi Amandine, care, mulţumită
bunătăţii contelui de Saint-Rémy, nu se
despărţiseră de Lupoaică, sosiră într-un
suflet, strigând:
— Lupoaico, iată o doamnă
frumoasă, care a venit cu domnul de
Saint-Rémy; vor s-o vadă imediat pe
Floarea-Mariei.
— Nu m-am înşelat! se bucură
Gurista.
În aceeaşi clipă, apăru domnul de
Saint-Rémy însoţit de doamna
d’Harville.
Cum o zări pe Floarea-Mariei,
Clémence alergă spre ea, strângând-o
drăgăstos în braţe, exclamă:
— Biată, scumpă copilă... ah! iată-te
– 3160 –
– Eugen Sue –
salvată, ca prin minune de la o moarte

îngrozitoare… Cât sunt de fericita că te
regăsesc… Eu, ca şi amicii dumitale, toţi
te credeam pierdută…
— Şi eu sunt foarte fericită că vă
revăd, doamnă, căci n-am uitat cât aţi
fost de bună cu mine, replică Floarea-
Mariei răspunzând efuziunilor doamnei
d’Harville, cu o graţie şi o modestie
fermecătoare.
— Ah! nu-ţi poţi închipui
surprinderea şi bucuria nebună pe care o
vor avea prietenii dumitale, care la ora
asta te plâng atât de amar…
Floarea-Mariei, luând-o de mână pe
Lupoaica, se adresă doamnei d’Harville,
prezentându-i-o:
— Deoarece viaţa mea este atât de
scumpă binefăcătorilor mei, îngăduiţi-
– 3161 –
mi, doamnă, să vă solicit protecţie

pentru tovarăşa mea care m-a salvat cu
preţul vieţii ei…
— Fii liniştită, copila mea… Prietenii
dumitale vor dovedi curajoasei Lupoaice
că ştiu cui datorează bucuria de a te
revedea.
Lupoaica, roşind încurcată,
neîndrăznind să răspundă, nici să ridice
ochii spre doamna d’Harville, într-atât
nobleţea de caracter a acestei femei îi
impunea, nu-şi putu ascunde mirarea
auzind-o pe Clémence pronunţându-i
numele.
— Dar n-avem nicio clipă de
pierdut, reluă marchiza. Mor de
nerăbdare să te iau cu mine, Floarea-
Mariei. Am adus în trăsura mea un şal şi
o haină călduroasă; vino, vino, copila
– 3162 –
– Eugen Sue –
mea… Apoi adresându-se contelui: Fii

atât de bun şi dă adresa mea acestei
femei curajoase, ca mâine să-şi poată lua
bun-rămas de la Floarea-Mariei! În felul
acesta vei fi silită să vii să ne vezi, se
adresă doamna d’Harville, Lupoaicei.
— Oh! Doamnă, voi veni neapărat,
răspunse aceasta, mai ales când e vorba
să-mi iau rămas-bun de la Gurista; aş fi
foarte mâhnită să n-o pot îmbrăţişa încă
o dată.
După câteva minute, doamna
d’Harville şi Gurista erau în drum spre
Paris.
Rudolf, ce asistase la moartea lui
Jacques Ferrand, atât de cumplit
pedepsit pentru crimele sale, se
înapoiase acasă grozav de abătut.
După o lungă şi penibilă insomnie, îl
– 3163 –
chemase la el pe sir Walter Murph, să-i

relateze acestui vechi şi credincios
prieten, zdrobitoarea descoperire ce o
făcuse în ajun cu privire la Floarea-
Mariei.
Demnul gentilom fu consternat; era
cel mai în măsură să înţeleagă şi să
împărtăşească nemărginita durere a
prinţului.
Rudolf, palid, abătut, cu ochii
înroşiţi de plâns, făcuse lui Murph
această tragică destăinuire.
— Curaj! îl îmbărbăta gentilomul,
ştergându-şi ochii, căci cu toate că se
stăpânise, plânsese şi el. Da, curaj,
monseniore! mult curaj! Fără consolări
zadarnice… Această durere nu poate fi
potolită prin cuvinte.
— Ai dreptate… Ce am simţit ieri e
– 3164 –
– Eugen Sue –
nimic faţă de ce simt acum…

— Ieri monseniore, era şocul primei
lovituri; dar reacţia va fi din zi în zi mai
dureroasă… Aşadar, curaj!… viitorul e
trist, foarte trist!…
— Şi-apoi ieri, dispreţul şi oroarea
ce-mi inspiră acea femeie… Dar
Dumnezeu să aibă milă de dânsa… căci
e acum în faţa Lui… Ieri, uimirea, ura,
spaima, atâtea pasiuni violente îmi
înăbuşeau pornirile unei afecţiuni
disperate care acum a pus stăpânire pe
mine… Abia dacă puteam plânge… Cel
puţin acum, lângă tine, dau curs
lacrimilor… Uite, vezi mă simt
doborât… iartă-mă… Lacrimi, mereu,
mereu… Oh! copilul meu! bietul meu
copil!...
— Plângeţi., plângeţi, monseniore…
– 3165 –
Vai! pierderea este ireparabilă!

— Să uit grozavele mizerii prin care
a trecut! strigă Rudolf pe un ton
sfâşietor… După câte a suferit!…
Gândeşte-te la soarta ce-o aştepta!
— Poate că această tranziţie ar fi fost
prea bruscă pentru această copilă
nenorocită, şi atât de crud încercată!
— Oh! nu… nu!… dacă ai şti cu câtă
grijă, cu câte menajamente i-aş fi
dezvăluit secretul naşterii ei! Cum aş fi
pregătit-o treptat pentru această
destăinuire!…
Apoi, lăsându-se iar pradă
disperării, Rudolf strigă: „Dar la ce bun
atâtea vorbe deşarte! Nu voi mai avea
nimic să-i spun, niciodată! Ah! ceea ce e
şi mai groaznic e să te gândeşti, vezi tu?
să te gândeşti că ai avut-o pe fiica ta
– 3166 –
– Eugen Sue –
lângă tine… o zi întreagă – da, în ziua

aceea pe veci blestemată şi în acelaşi
timp sfântă, când am condus-o la fermă,
în ziua în care toate comorile sufletului
ei angelic mi se dezvăluiseră în toată
candoarea lor. Asistam la deşteptarea
acestei firi adorabile… şi nimic în inima
mea nu-mi spunea: „E fiica ta…“ Nimic,
nimic… Orb ce-am fost, barbar,
stupid!… Nu ghiceam… Oh! nu meritam
să fiu tată! apoi după o pauză:
— Pregăteşte totul… mâine
dimineaţa plec la ferma Bouqueval… mă
voi închide trei, patru ore acolo, apoi…
Murph, vrând să-i îndepărteze
pentru moment gândurile negre,
răspunse:
— Totul va fi gata, monseniore,
numai că aţi uitat că mâine va avea loc la
– 3167 –
Bouqueval căsătoria fiului doamnei

Georges cu Rigolette… Nu numai că aţi
asigurat viitorul lui Germain şi aţi
înzestrat-o cu dărnicie pe logodnica lui,
dar le-aţi făgăduit să fiţi martor la
căsătoria lor… Numai atunci urmau să
afle numele binefăcătorului lor.
— E adevărat, am făgăduit asta… Ei
sunt la fermă… şi nu mă voi putea duce
mâine acolo fără să asist la această
ceremonie… dar îţi mărturisesc că nu
voi avea curajul…
— Văzând cât sunt de fericiţi aceşti
tineri, poate asta v-ar mai potoli puţin
durerea.
— Nu, nu, durerea este egoistă şi
caută singurătatea… Mâine te vei duce
să mă scuzi şi să mă reprezinţi acolo, vei
ruga pe doamna Georges să adune tot
– 3168 –
– Eugen Sue –
ce-a aparţinut fiicei mele… Se va face o

schiţă a camerei şi mi se va trimite în
Germania.
— Veţi pleca, deci, monseniore, fără
s-o mai vedeţi pe doamna d’Harville?
La amintirea Clémencei, Rudolf
tresări… Acea sinceră dragoste dăinuia
mereu în sufletul lui cu aceeaşi ardoare
de totdeauna, dar în clipa de faţă, inima
îi era năpădită de valuri de amărăciune.
Printr-o ciudată contradicţie, prinţul
simţea că duioasa afecţiune a doamnei
d’Harville era singura ce-l putea susţine
şi ajuta să suporte nenorocirea care-l
lovea, dar în acelaşi timp se învinuia că
putea avea asemenea gânduri
neînsemnate faţă de intensitatea durerii
sale de tată.
— Voi pleca fără s-o mai văd pe
– 3169 –
doamna d’Harville, răspunse Rudolf.

Sunt puţine zile de când i-am descris
durerea mea pricinuită de moartea
năprasnică a Floarei-Maria. Când va afla
că Floarea-Mariei este fiica mea, va
înţelege că sunt anumite dureri, sau mai
bine-zis pedepse fatale pe care trebuie să
ai curajul să le înfrunţi singur… da,
singur, ca un fel de ispăşire… Şi, e o
cumplită ispăşire pe care fatalitatea mi-o
impune, cumplită! deoarece ea începe,
pentru mine, acum când declinul vieţii
se arată şi el.
Cineva bătu uşor cu sfială în uşă,
Rudolf făcu un gest de nerăbdare şi de
necaz.
Murph se ridică şi se duse să vadă
cine e.
Prin uşa întredeschisă, un aghiotant
– 3170 –
– Eugen Sue –
al prinţului şopti gentilomului câteva

cuvinte. Acesta se întoarse către Rudolf:
— Monseniorul îmi îngăduie să
lipsesc un moment? Cineva vrea să-mi
vorbească în chiar clipa aceasta, într-o
chestiune care o priveşte pe alteţa
voastră.
De-abia plecase Murph, că Rudolf,
ascunzându-şi faţa în palme, scoase un
suspin adânc.
„Oh! ceea ce simt mă înspăimântă…
Mi-e sufletul plin de venin şi de ură;
prezenţa celui mai bun prieten mă
apasă… Amintirea unei dragoste nobile
şi curate mă supără şi mă tulbură şi apoi,
e laş şi nedemn, dar ieri am aflat cu o
bucurie sălbatică de moartea Sarei, a
acestei mame denaturate, cauza pierderii
fiicei mele; mă complac să evoc oribila
– 3171 –
agonie a monstrului care a uneltit

asasinarea copilului meu. Blestem! Am
sosit prea târziu! strigă el, ridicându-se
brusc de pe fotoliu. Totuşi, ieri nu
simţeam ce simt azi, deşi ştiam că fata
mea era moartă… oh! da, dar nu-mi
spuneam vorbele astea care de acum
înainte îmi vor otrăvi viaţa: Mi-am văzut
fata, i-am vorbit, am admirat tot ce era
adorabil în fiinţa ei. Oh! dar cât timp am
stat eu la ferma aceea! Când mă gândesc
că nu m-am dus decât de trei ori… da…
nu mai mult. Şi m-aş fi putut duce în
fiecare zi, să-mi văd fata în fiecare zi…
Ce spun! s-o ţin lângă mine pentru
totdeauna. Vai! acesta-mi va fi
supliciul… să-mi repet asta mereu!“
Deodată uşa se deschise şi Murph
intră foarte palid; atât de palid, încât
– 3172 –
– Eugen Sue –
prinţul se ridică şi exclamă:

— Murph, ce-i cu tine?
— Nimic, monseniore…
— Totuşi, eşti tare palid.
— E mirarea…
— Ce mirare?
— Doamna d’Harville!
— Doamna d’Harville, Doamne!
Vreo nouă nenorocire!…
— Nu, nu, monseniore, liniştiţi-vă,
este... dincolo… în salonul de serviciu.
— Ea… aici… la mine? Dar e cu
neputinţă!
— Ba da, monseniore… vă spun…
surpriza…
— Un asemenea demers din partea
ei… Dar ce s-a întâmplat, pentru numele
lui Dumnezeu?
— Nu ştiu… dar nu-mi dau seama
– 3173 –
de ceea ce simt…
— Îmi ascunzi ceva?
— Pe onoarea mea, monseniore… pe
onoarea… nu… nu ştiu ce mi-a spus
doamna marchiză.
— Dar ce ţi-a spus?
— „Sir Walter, a început ea, şi vocea
ei era emoţionată, dar privirea ei
strălucea de bucurie, prezenţa mea aici
trebuie desigur să vă mire mult. Dar
sunt anume împrejurări atât de
imperioase, care nu-ţi mai dau timp să te
gândeşti la convenienţe. Roagă pe alteţa-
sa să-mi acorde de îndată o convorbire
de câteva clipe în prezenţa
dumneavoastră, căci ştiu că prinţul n-are
pe lume un alt prieten mai bun. I-aş fi
putut cere să-mi facă favoarea de a veni
la mine, dar ar fi fost o întârziere de o
– 3174 –
– Eugen Sue –
oră, poate, şi prinţul îmi va fi

recunoscător că n-am întârziat nici
măcar cu o clipă această întrevedere…“,
a adăugat ea cu o expresie care m-a făcut
să tresar.
— Dar, spuse Rudolf, cu o voce
schimbată şi făcându-se şi mai palid
decât Murph, nu ghicesc pricina
tulburării tale, emoţiei tale… E altceva…
Această întrevedere...
— Pe onoarea mea eu nu… nu ştiu
nimic mai mult. Aceste singure cuvinte
ale marchizei m-au răscolit. De ce? Nu
ştiu… Dumneavoastră înşivă sunteţi
foarte palid, monseniore.
— Eu? răspunse Rudolf, rezemându-
se de fotoliu, simţind că nu se mai poate
ţine pe picioare.
— Vă spun, monseniore, că sunteţi
– 3175 –
tot atât de tulburat ca şi mine. Ce aveţi?

— Chiar de-ar fi să mor de emoţie,
roagă pe doamna d’Harville să
poftească, rosti prinţul.
Printr-o simpatie reciprocă, vizita
atât de neaşteptată, atât de extraordinară
a doamnei d’Harville, deşteptase în
Murph şi în Rudolf aceeaşi nelămurită şi
nebună speranţă. Dar aceasta li se părea
atât de nesăbuită, încât niciunul nici
celălalt nu şi-o mărturisiră.
Doamna d’Harville întovărăşită de
Murph, intră în biroul prinţului.
Capitolul 11
TATĂL ŞI FIICA
Doamna d’Harville, neştiind că

Floarea-Mariei e fiica prinţului, foarte
– 3176 –
– Eugen Sue –
bucuroasă că-i aduce protejata, crezu că

i-o poate înfăţişa fără prea multe
introduceri; numai că o lăsase în trăsura
ei, neştiind dacă Rudolf voia ca această
fată să-i cunoască rangul şi să o
primească chiar în casa lui. Dar,
observând pe chipul lui o disperare fără
margini, zărind în ochii lui urme de
lacrimi, Clémence bănui că a fost lovit
de o nenorocire mult mai crudă pentru
el decât moartea Guristei; aşa că, uitând
obiectul vizitei, strigă:
— Dumnezeule! monseniore… Dar
ce aveţi?
— Nu ştiţi, doamnă?… Ah! Orice
nădejde e pierdută, graba
dumneavoastră… întrevederea pe care
mi-aţi cerut-o atât de stăruitor… am
crezut…
– 3177 –
— Ah! vă rog să nu vorbim de

motivul care m-a adus aici, monseniore!
În numele tatălui meu căruia i-aţi salvat
viaţa… am dreptul să vă întreb de cauza
dezolării care v-a cuprins, tristeţea,
paloarea dumneavoastră mă
înspăimântă… Oh! vorbiţi monseniore…
fiţi atât de bun… vorbiţi, aveţi milă de
temerile mele…
— La ce bun, doamnă? Rana mea nu
se va închide niciodată.
— Aceste cuvinte măresc groaza
mea, monseniore, explicaţi-vă… Sir
Walter, ce s-a întâmplat?
— Ei bine, răspunse Rudolf, cu
vocea sugrumată, făcând o sforţare
extremă, după ce v-am adus la
cunoştinţă moartea Floarei-Maria, am
aflat că ea era fiica mea.
– 3178 –
– Eugen Sue –
— Floarea-Mariei!… Fiica
dumneavoastră? exclamă Clémence în
culmea emoţiei.
— Da. Şi adineauri când mi-aţi
trimis vorbă că vreţi să mă vedeţi
numaidecât ca să-mi daţi o veste care mă
umple de bucurie – aveţi milă de
slăbiciunea mea – dar un tată nebun de
durere că şi-a pierdut copilul, e în stare
să aibă cele mai nesăbuite nădejdi, o
clipă am crezut, dar nu, nu, văd că m-am
înşelat. Iertaţi-mă, sunt un nenorocit,
pierdut din pricina durerii.
Rudolf, istovit de această nouă
lovitură, de risipirea unei speranţe
trecătoare, recăzu în fotoliu,
ascunzându-şi faţa în mâini.
Doamna d’Harville rămase
înmărmurită, nemişcată, mută, cu
– 3179 –
răsuflarea tăiată, pradă rând pe rând

unei bucurii năvalnice şi unei temeri
grozave. Teamă de emoţia fulgerătoare
ce i-ar produce prinţului destăinuirea,
iar pe de altă parte fericită şi
recunoscătoare Cerului că tocmai dânsa
era aceea care avea să-i dea lui Rudolf
vestea că fiica lui trăieşte şi că i-o aducea
chiar ea…
Clémence, tulburată de aceste emoţii
atât de violente, nu putea scoate o vorbă.
Murph, după ce împărtăşise o clipă
speranţa nebună a prinţului, deveni tot
atât de zdrobit ca el.
Deodată, marchiza, cedând unui
imbold subit, involuntar, uitând de
prezenţa lui Murph şi a lui Rudolf,
îngenunchie, îşi împreună mâinile şi
exclamă cu o pietate adâncă şi plină de
– 3180 –
– Eugen Sue –
recunoştinţă:
— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne… Fii
binecuvântat… Recunosc voinţa Ta
atotputernică… Îţi mulţumesc încă o
dată că m-ai ales pe mine… să-i aduc la
cunoştinţă că fiica lui e salvată!
Deşi rostise aceste vorbe încet şi cu o
sinceră şi sfântă exaltare, ele ajunseseră
la urechile lui Murph şi ale prinţului.
Acesta îşi ridică privirea în clipa în
care Clémence se sculă de jos.
E greu de redat gestul, expresia feţei
lui Rudolf, privirea îndreptată spre
doamna d’Harville, al cărei chip
fermecător, nimbat de o bucurie celestă,
strălucea de o frumuseţe supranaturală.
Rezemată cu o mână de un piedestal
şi domolindu-şi cu cealaltă bătăile
precipitate ale inimii, ea răspunse printr-
– 3181 –
un semn afirmativ din cap la o privire

întrebătoare a lui Rudolf.
— Şi unde e? îngăimă prinţul,
tremurând ca frunza pe ram.
— Jos, în trăsura mea.
Fără Murph, care iute ca fulgerul se
aruncă în faţa lui Rudolf, acesta s-ar fi
repezit, ca scos din minţi, spre ieşire.
— Monseniore, o omori! strigă
gentilomul, reţinându-l.
— Numai de ieri e în convalescenţă.
În numele vieţii ei, să nu facem
imprudenţe, monseniore, îl sfătui
Clémence.
— Aveţi dreptate, replică Rudolf,
abia stăpânindu-se, îmi voi impune
calmul, n-o voi vedea încă, voi aştepta
până ce prima mea emoţie se va mai
potoli. Ah! e prea mult, prea mult pentru
– 3182 –
– Eugen Sue –
o singura zi! urma el cu vocea stinsă.

Apoi, către doamna d’Harville, cu
mâna întinsă, cu o efuziune şi o
recunoştinţă nespusă, prinţul reluă:
— Sunt iertat… Sunteţi îngerul
izbăvirii.
— Monseniore, mi-aţi redat tatăl,
Dumnezeu a vrut să vă aduc în schimb
copilul, răspunse Clémence, dar la
rându-mi vă cer iertare pentru
slăbiciunea mea. Descoperirea atât de
subită, de neaşteptată, m-a zguduit într-
atât, încât mărturisesc că nu voi avea
curajul să mă duc s-o aduc pe Floarea-
Mariei, emoţia mea ar putea s-o sperie.
— Şi cum a fost salvată? Cine a
salvat-o? întrebă Rudolf. Ce
ingratitudine din partea mea că nu v-am
pus până acum această întrebare!
– 3183 –
— În clipa în care era gata să se

înece, a fost scoasă din apă de către o
femeie straşnică.
— O cunoaşteţi?
— Mâine va veni la mine.
— Datoria mea faţă de ea e imensă,
spuse prinţul, dar voi şti s-o împlinesc.
— Ce bine am făcut, Doamne, că n-
am luat-o cu mine pe Floarea-Mariei!
spuse marchiza, această scenă i-ar fi
putut fi fatală.
— E adevărat, doamnă, zise Murph,
e un noroc că nu s-a aflat în aceste clipe
aici.
— Nu ştiam dacă monseniorul dorea
ca dânsa să afle cine e el în realitate şi nu
voiam s-o aduc fără să-i cer aprobarea.
— Acum, zise prinţul, ale cărui
trăsături păreau aproape destinse, după
– 3184 –
– Eugen Sue –
ce luptase câteva clipe ca să-şi înfrângă

teribila agitaţie, acum mă simt stăpân pe
mine, vă asigur, Murph, du-te şi adu-o
pe fiica mea!
Aceste două cuvinte „fiica mea“ fură
rostite de prinţ cu un accent imposibil de
redat.
— Monseniore, sunteţi stăpân pe
dumneavoastră? îl întrebă Clémence. Nu
credeţi că facem vreo imprudenţă?
— Oh! fiţi liniştită, ştiu că e
primejdios pentru ea, dar a voi cruţa.
Bunul meu Murph, te rog, du-te… du-te!
— Fiţi liniştită, doamnă, repetă şi
gentilomul, care-l privise atent pe prinţ,
fata poate veni, monseniorul se va
stăpâni.
— Atunci, du-te, du-te odată şi cât
mai repede, bunul meu prieten.
– 3185 –
— Da, monseniore, dar vă cer răgaz

un minut, nu sunt de piatră, zise Murph,
ştergându-şi lacrimile; nu trebuie să
vadă că am plâns.
— Bunul meu Murph! exclamă
Rudolf, strângându-i mâna.
— Sunt gata, monseniore… Nu
voiam să trec prin salonul de serviciu,
plâns ca o bocitoare.
Şi gentilomul dădu să plece. Se opri
însă o clipă:
— Dar, monseniore, ce-i voi spune?
— Are dreptate, ce-i va spune? o
întrebă Rudolf pe marchiză.
— Că domnul Rudolf vrea s-o vadă,
nimic mai mult pentru moment, aşa aş fi
eu de părere.
— Aveţi dreptate, domnul Rudolf
doreşte s-o vadă... nimic mai mult…
– 3186 –
– Eugen Sue –
Cred că e bine aşa, încuviinţă

gentilomul. Asta nu-i va da nimic de
gândit, nimic de bănuit, e în adevăr tot
ce poate fi mai potrivit.
Dar Murph nu se mişcă.
— Sir Walter, îi spuse Clémence
surâzând, ţi-e teamă?
— Aţi ghicit, doamnă marchiză, cu
toată voinicia mea şi cu cei doi metri ai
mei, mă simt încă pradă acestei emoţii.
— Prietene, ia seama, îi zise Rudolf,
mai aşteaptă un moment dacă nu eşti
sigur de tine.
— Haide, s-a făcut; de data asta,
monseniore, mi-a trecut, zise gentilomul,
după ce-şi frecă ochii cu pumnii lui de
Hercule. Evident că la vârsta mea o
asemenea slăbiciune e ridiculă. Nu vă fie
teamă, monseniore.
– 3187 –
Şi Murph ieşi cu pasul sigur, cu faţa

impasibilă.
După plecarea lui, urmă un moment
de tăcere. Abia atunci Clémence îşi dete
seama, roşind, că se află la Rudolf,
singură cu el. Prinţul se apropie de
dânsa şi-i spuse cu sfială:
— Dacă aleg ziua aceasta, clipa
aceasta, pentru a vă face o mărturisire
sinceră, este fiindcă solemnitatea acestei
zile, a acestei clipe, consfinţeşte mai mult
gravitatea acestei mărturisiri. De când v-
am văzut, vă iubesc! Atâta vreme cât a
trebuit să tăinuiesc această dragoste, am
făcut-o, dar acum, că sunteţi liberă şi mi-
aţi redat fiica, vreţi să-i fiţi mamă?
— Eu, monseniore! exclamă doamna
d’Harville. Ce spuneţi?
— Vă implor, nu mă refuzaţi, faceţi
– 3188 –
– Eugen Sue –
astfel, glăsui Rudolf cu multă duioşie, ca

această zi să hotărască fericirea întregii
mele vieţi.
Clémence, de asemeni, îl iubea de
multă vreme pe prinţ. I se părea că
visează; mărturisirea lui Rudolf, această
mărturisire în acelaşi timp simplă, gravă,
făcută în atare împrejurări, o covârşea de
o fericire la care nu nădăjduia. Răspunse
încurcată:
— Monseniore, trebuie să vă
amintesc de deosebirea dintre situaţiile
noastre, interesele suveranităţii
dumneavoastră…
— Permiteţi-mi să mă gândesc
înainte de toate la interesele inimii mele,
ale fiicei mele iubite, faceţi-ne foarte
fericiţi, oh! foarte fericiţi, pe dânsa şi pe
mine, ajutaţi-mă ca eu, care mai
– 3189 –
adineauri eram fără familie, să pot spune

acum: soţia mea, fiica mea; faceţi în aşa
fel ca această biată copilă fără familie să
poată spune: tatăl meu, mama mea, sora
mea, căci aveţi o fiică pe care o voi socoti
a mea.
— Ah! monseniore, la atât de nobile
cuvinte nu pot răspunde decât cu
lacrimi de recunoştinţă, exclamă
Clémence.
Apoi stăpânindu-se, adăugă:
— Monseniore, sosesc, – vine fiica
dumneavoastră.
— Oh! nu mă respingeţi, reluă
Rudolf, cu voce caldă şi rugătoare, în
numele dragostei mele, spuneţi… fiica
noastră.
— Ei bine! fiica noastră, murmură
Clémence în clipa în care Murph,
– 3190 –
– Eugen Sue –
deschizând uşa, o introduse pe Floarea-

Mariei în salonul prinţului.
Tânăra fată coborâse din trăsura
marchizei în faţa peristilului acestui
imens palat, traversase o primă
anticameră plină de lachei în livrele,
după aceea o sală de aşteptare unde erau
camerierii, apoi încăperea aprozilor şi, în
sfârşit, salonul de serviciu, ocupat de un
şambelan şi de aghiotanţii prinţului în
mare ţinută. Ne închipuim mirarea bietei
Guriste care nu cunoştea aceste
splendori, când trecu prin apartamentele
princiare, strălucind de aur, de oglinzi şi
de tablouri.
De cum apăru, doamna d’Harville
alergă spre dânsa, o luă de mână, îi
cuprinse mijlocul, ca pentru a o susţine,
şi o conduse la Rudolf care, în picioare
– 3191 –
lângă cămin, nu putea face un pas.

Murph, după ce o încredinţase pe
Floarea-Mariei doamnei d’Harville, se
grăbi să dispară în spatele uneia din
imensele draperii de la fereastră, nefiind
sigur că nu se va trăda.
La vederea binefăcătorului,
salvatorului, dumnezeului ei, care o
privea într-un extaz mut, Floarea-Mariei,
foarte tulburată, începu să tremure.
— Linişteşte-te, copila mea, îi spuse
doamna d’Harville, iată-l pe prietenul
dumitale, domnul Rudolf, care te aştepta
cu nerăbdare… A fost foarte îngrijorat
de soarta dumitale.
— Oh!… da… foarte… foarte
îngrijorat, îngână Rudolf neputând face
o mişcare, deşi inima lui înota în lacrimi
văzând chipul palid şi blând al fiicei
– 3192 –
– Eugen Sue –
sale.
Deşi se credea stăpân pe sine,
prinţul fu nevoit să-şi întoarcă o clipă
faţa pentru a-şi ascunde emoţia.
— Copila mea, eşti încă foarte slabă,
aşează-te acolo, îi spuse Clémence
pentru a distrage atenţia Floarei-Maria şi
o conduse spre un fotoliu de lemn aurit
în care Gurista se aşeză cu sfială.
Tulburarea ei creştea din ce în ce
mai mult; simţea o apăsare, era mâhnită
că nu putea scoate un cuvânt de
mulţumire pentru Rudolf.
În sfârşit, la un semn al doamnei
d’Harville, rezemată de spătarul
fotoliului, aplecată către Floarea-Mariei
şi ţinându-i mâna într-ale sale, prinţul se
apropie încet de ea. De data asta, mai
stăpân pe el, îi spuse Floarei-Maria care
– 3193 –
întoarse către el faţa-i fermecătoare:

— În sfârşit, copila mea, iată-te
pentru totdeauna la un loc cu prietenii
dumitale!… Nu-i vei mai părăsi de-aci
înainte… Trebuie, acum mai ales, să uiţi
ce-ai suferit.
— Da, copila mea, pentru că ne
iubeşti, adăugă Clémence. Să uiţi acest
trist trecut.
— Credeţi-mă, domnule Rudolf… şi
dumneavoastră, doamnă, că dacă mă voi
gândi câteodată fără să vreau la ce a fost,
va fi ca să-mi spun că fără
dumneavoastră aş fi încă şi azi foarte
nenorocită.
— Da; dar vom face în aşa fel, ca să
nu mai ai aceste gânduri sumbre.
Afecţiunea noastră nu-ţi va da timp să te
gândeşti la ele, dragă Marie, reluă
– 3194 –
– Eugen Sue –
Rudolf, îţi aminteşti că ţi-am dat acest

nume la fermă.
— Da, domnule Rudolf. Doamna
Georges care mi-a permis să-i spun
mamă, e sănătoasă?
— Da, e foarte bine, copila mea…
Dar am să-ţi dau noutăţi importante.
— Mie, domnule Rudolf?
— De când te-am văzut, s-au
descoperit multe despre… despre…
naşterea dumitale.
— Despre naşterea mea?
— Am aflat cine erau părinţii
dumitale. Ştiu cine e tatăl dumitale.
Rudolf avea vocea atât de înecată în
lacrimi, încât Floarea-Mariei, foarte
mişcată, se întoarse brusc spre dânsul,
dar, din fericire, el îşi întoarse faţa.
Un alt incident, aproape comic, îi
– 3195 –
distrase atenţia, împiedicând-o să

observe emoţia tatălui ei. Domnul
Murph, care nu ieşea de după draperie
şi se prefăcea că priveşte spre grădina
palatului, nu se putu reţine şi îşi suflă
nasul cu un zgomot formidabil, căci
plângea ca un copil.
— Da, draga mea Marie, se grăbi să
spună Clémence, cunoaştem pe tatăl
dumitale… El trăieşte.
— Tatăl meu! exclamă Gurista cu o
voce care puse curajul lui Rudolf la o
grea încercare.
— Şi, într-o zi… continuă Clémence,
curând poate, îl vei vedea. Ceea ce te va
mira fără îndoială este că are o situaţie
foarte înaltă… e de neam ales…
— Şi mama mea, doamnă, o voi
vedea?
– 3196 –
– Eugen Sue –
— Tatăl dumitale va răspunde la

această întrebare, copila mea… Dar n-ai
fi fericită să-l vezi?
— Oh! da, doamnă, răspunse
Floarea-Mariei, lăsând ochii în jos.
— Cât de mult îl vei iubi, când îl vei
cunoaşte! urmă marchiza.
— Din ziua aceea o nouă viaţă va
începe pentru dumneata. Nu-i aşa,
Marie? adăugă prinţul.
— Oh! Nu, domnule Rudolf,
răspunse cu naivitate Gurista. Noua mea
viaţă a început din ziua în care v-a fost
milă de mine… Când m-aţi trimis la
fermă.
— Dar tatăl dumitale… te iubeşte
doar, spuse prinţul.
— Nu-l cunosc… şi dumneavoastră
vă datorez totul… domnule Rudolf.
– 3197 –
— Aşa dar… mă iubeşti… tot atât…

mai mult poate decât l-ai iubi pe tatăl
dumitale?
— Vă binecuvântez şi vă respect ca
pe Dumnezeu, domnule Rudolf, fiindcă
aţi făcut pentru mine ceea ce numai
Dumnezeu ar fi putut face, răspunse
Floarea-Mariei cu avânt, uitând
sfiiciunea ei obişnuită. Când doamna
marchiză a avut bunătatea să-mi
vorbească, în închisoare, i-am spus,
după cum spuneam la toată lumea… da,
domnule Rudolf, persoanelor care erau
foarte nenorocite, le spuneam:
„Nădăjduiţi, domnul Rudolf ajută pe cei
în suferinţă“. Acelora care şovăiau între
bine şi rău, le spuneam: „Fiţi curajoase,
fiţi bune, domnul Rudolf răsplăteşte pe
cei buni“. Celor rele, le spuneam: „Luaţi
– 3198 –
– Eugen Sue –
seama, domnul Rudolf pedepseşte pe cei

răi“. În sfârşit, când credeam că voi
muri, mi-am spus: „Dumnezeu va avea
milă de mine, fiindcă domnul Rudolf a
socotit că merit să se ocupe de mine“.
Floarea-Mariei, însufleţită de
recunoştinţă pentru binefăcătorul ei, îşi
învinsese teama, o uşoară roşeaţă îi
colora obrajii şi frumoşii ei ochi albaştri,
îndreptaţi spre cer ca pentru rugăciune,
străluceau de o lumină caldă şi blândă.
O tăcere de câteva secunde urmă
cuvintelor înflăcărate ale Floarei-Maria;
emoţia celor de faţă era adâncă.
— Văd, copila mea, reluă Rudolf, cu
o bucurie abia stăpânită, că în inima
dumitale am luat aproape locul celui ce-
ţi este tată.
— Nu e vina mea, domnule Rudolf.
– 3199 –
Poate că e urât din partea mea… dar nu-

l cunosc pe tatăl meu şi, adăugă
plecându-şi capul cu tristeţe,
dumneavoastră îmi cunoaşteţi trecutul…
Cu toate astea m-aţi copleşit cu
bunătatea dumneavoastră; pe când tatăl
meu nu cunoaşte acest trecut. Va regreta
poate că m-a regăsit, adăugă nefericita
copilă cutremurându-se şi, mai ales dacă
este cum spune doamna, de neam mare,
fără îndoială că-i va fi ruşine… va roşi
pentru mine.
— Să roşească pentru dumneata!
exclamă Rudolf, ridicându-şi privirea
semeaţă. Fii liniştită, biată copilă, tatăl
dumitale îţi va face o situaţie din cele
mai strălucite, încât cei mai mari dintre
mai marii lumii te vor privi de-acum
înainte cu adânc respect. Să roşească
– 3200 –
– Eugen Sue –
pentru dumneata! Nu… nu. După

reginele cu care eşti rudă de sânge, vei
merge alături de cele mai nobile
principese ale Europei.
— Monseniore! strigară deodată
Murph şi Clémence, cu teamă din
pricina exaltării lui Rudolf şi a palorii
crescânde a Floarei-Maria, care-şi privea
înmărmurită tatăl.
— Să roşească pentru tine! continuă
el, oh! dacă am fost vreodată fericit şi
mândru de rangul meu, e pentru că
mulţumită lui te voi putea ridica atât de
sus, pe cât ai fost de înjosită… Auzi tu,
copila mea iubită… fiica mea adorată?…
căci eu sunt tatăl tău!
Şi prinţul, nemaiputându-şi stăpâni
emoţia, se aruncă la picioarele Floarei-
Maria, acoperind-o cu lacrimi şi
– 3201 –
mângâieri.
— Fii binecuvântat, Dumnezeule!
exclamă Floarea-Mariei împreunându-şi
mâinile. Mi-era îngăduit să-l iubesc pe
binefăcătorul meu, atât cât îl iubeam… E
tatăl meu… îl voi putea iubi fără
remuşcări… Fii… binecuvântat… ta…
Nu putu isprăvi… zguduirea era
prea violentă: Floarea-Mariei leşină în
braţele prinţului.
Murph alergă la uşa salonului de
serviciu, o deschise şi strigă:
— Doctorul David… imediat…
alteţa-sa-regală… Cuiva i-a venit rău.
— Blestemat să fiu!… Am ucis-o…
se văita Rudolf plângând, îngenuncheat
în faţa fiicei lui. Marie… copilul meu…
ascultă-mă… e tatăl tău… Iartă-mă… oh!
iartă-mă… că n-am putut păstra mai
– 3202 –
– Eugen Sue –
mult această taină… Am ucis-o…

Doamne! Am ucis-o!
— Potoliţi-vă, monseniore, îl
încurajă Clémence, desigur că nu e nimic
grav… Iată… are culori în obraji… e
tulburarea… numai tulburarea.
— Dar abia era în convalescenţă…
Va muri din pricina emoţiei…
Nenorocitul de mine! oh! nenorocitul de
mine!
În acel moment, David, medicul
negru, năvăli în cameră, ţinând în mână
o casetă mică plină cu flacoane şi o
hârtie pe care o dete lui Murph.
— David… fiica mea e pe moarte…
Ţi-am salvat viaţa… trebuie să-mi
salvezi copila! îl imploră Rudolf.
Deşi surprins de cuvintele prinţului,
căci spusese „fiica mea“, doctorul alergă
– 3203 –
la Florea-Mariei, ţinută în braţe de

doamna d’Harville, îi luă pulsul, îi puse
mâna pe frunte şi întorcându-se către
Rudolf, care, palid, speriat, aştepta
verdictul:
— Nu e nicio primejdie… Alteţa
voastră să fie liniştită.
— Spui adevărat? Nicio primejdie,
niciuna?
— Niciuna, monseniore. Câteva
picături de eter şi criza va trece.
— Oh! mulţumesc, David, bunul
meu David! strigă cu însufleţire prinţul.
Apoi adresându-se Clémencei:
— Trăieşte… Fiica noastră va trăi…
Murph îşi aruncă ochii pe biletul
adus de doctorul David, tresări şi-l privi
înspăimântat pe prinţ.
— Da, vechiul meu prieten!… În
– 3204 –
– Eugen Sue –
scurtă vreme fiica mea va putea spune

doamnei d’Harville: mamă…
— Monseniore, spuse Murph
tremurând, vestea de ieri era falsă…
— Ce spui?
— O criză puternică, urmată de o
sincopă a făcut să se creadă că doamna
contesă Sarah murise…
— Contesa?
— Azi dimineaţă s-au ivit speranţe
că va scăpa.
— Oh, Doamne!… Doamne! exclamă
prinţul înmărmurit, în timp ce Clémence
îl privea nedumerit, neînţelegând încă
nimic.
— Monseniore, spuse doctorul
David, ocupându-se mereu de Floarea-
Mariei, nu trebuie să fiţi îngrijorat… dar
fata are nevoie urgentă de aer curat, am
– 3205 –
putea împinge fotoliul pe terasă,

deschizând uşa către grădină… Leşinul
ar ceda imediat.
Murph alergă să deschidă uşa cu
geamuri care dădea pe terasa mare; apoi,
ajutat de David, împinse încet fotoliul în
care se afla Gurista, care încă nu-şi
revenise din leşin.
Capitolul 12
DEVOTAMENT
— Ah! Doamne! izbucni Rudolf de

îndată ce Murph şi David se
depărtaseră, nu ştiţi cine este contesa
Sarah? Este mama Floarei-Maria!
— Doamne, Dumnezeule!
— Şi eu o credeam moartă!
Fu un moment de adâncă tăcere.
– 3206 –
– Eugen Sue –
Doamna d’Harville păli, îşi simţea

inima sfâşiata.
— Ceea ce nu ştiţi încă, reluă cu
amărăciune Rudolf, este că această
femeie, pe cât de ticăloasă pe atât de
ambiţioasă, neiubind în mine decât
rangul, reuşise în prima mea tinereţe să
mă atragă într-o căsătorie pe care apoi
am desfăcut-o. Vrând să se remărite,
contesa a fost cauza tuturor
nenorocirilor copilului ei, pe care l-a dat
pe mâini străine.
— Ah! acum înţeleg, monseniore,
aversiunea ce i-o purtaţi.
— Veţi înţelege şi de ce, de două ori
a vrut să vă piardă prin denunţuri
infame! Mereu pradă unei ambiţii
nefaste, spera să mă silească să revin la
ea, lipsindu-mă de orice altă afecţiune.
– 3207 –
— Oh! ce calcul perfid!

— Şi n-a murit!
— Monseniore, acest regret nu e
demn de dumneavoastră!
— Pentru că nu cunoaşteţi toate
infamiile pe care le-a comis! Chiar în
clipa aceasta, când regăsind-o pe fiica
mea, mă gândeam să-i dau o mamă
iubitoare… oh! nu… nu… această femeie
e un demon al răzbunării care mă
urmăreşte…
— Haide, monseniore, curaj, îl sfătui
Clémence ştergându-şi lacrimile de pe
obraz, aveţi o datorie mare, sacră, de
îndeplinit. Aţi spus-o chiar
dumneavoastră, într-un drept şi generos
avânt de dragoste părintească: de acum
viaţa fiicei dumneavoastră trebuie să fie
atât de fericită pe cât a fost de nenorocită
– 3208 –
– Eugen Sue –
în trecut. Trebuie să fie atât de respectată

pe cât a fost de înjosită. În acest scop
trebuie să i se legitimeze naşterea, aşa că
trebuie să va recăsătoriţi cu contesa Mac-
Grégor.
— Niciodată, niciodată! Ar fi să
răsplătesc cu binele sperjurul, egoismul
şi ambiţia feroce a acestei mame
denaturate. Voi recunoaşte-o pe fiica
mea, o veţi adopta şi, aşa cum sper, va
avea, prin dumneavoastră, parte de o
dragoste de mamă.
— Nu, monseniore, nu veţi proceda
aşa; nu veţi lăsa în umbră naşterea
copilului dumneavoastră. Contesa este
de neam nobil şi vechi, măcar că această
alianţă nu corespunde rangului
dumneavoastră, ea e totuşi onorabilă.
Prin această căsătorie fiica
– 3209 –
dumneavoastră nu va fi legitimata, ci
legitimă, şi astfel, oricare i-ar fi viitorul,
se va putea mândri cu tatăl ei şi va putea
recunoaşte, cu fruntea sus, pe mama ei.
— Dar să renunţ la dumneavoastră,
Clémence, e peste putinţă. Ah! nu va
puteţi închipui ce ar fi însemnat pentru
mine această viaţă, împărţită între
dumneavoastră şi fiica mea, singurele
mele afecţiuni pe lumea asta.
— Vă rămâne copilul, monseniore.
Dumnezeu vi l-a redat printr-un
miracol. Să socotiţi că fericirea
dumneavoastră nu e completă, ar fi o
nerecunoştinţa!
— Ah! nu mă iubiţi cum vă iubesc
eu!
— Să credeţi că e aşa, monseniore, să
credeţi; atunci jertfa pe care o faceţi în
– 3210 –
– Eugen Sue –
numele îndatoririlor dumneavoastră vă

va părea mai puţin grea.
— Dar dacă mă iubiţi, dacă părerile
de rău ce vă încearcă sunt tot atât de
amare ca ale mele, veţi fi foarte
nefericită. Ce vă mai rămâne?
— Caritatea, monseniore! acest
minunat sentiment ce l-aţi trezit în inima
mea… Acest sentiment m-a făcut să uit
multe suferinţe şi lui îi datorez multe
clipe de mulţumire.
— Vă implor, ascultaţi-mă. Fie, mă
voi recăsători cu această femeie, dar o
dată sacrificiul făcut, putea-voi trăi lângă
ea? Ea nu-mi inspiră decât aversiune şi
dispreţ. Nu, nu, vom trăi mereu
despărţiţi unul de altul şi niciodată nu-i
voi îngădui s-o vadă pe fiica mea. Astfel
Floarea-Mariei va pierde în
– 3211 –
dumneavoastră pe cea mai duioasă

dintre mame.
— Îi va rămâne cel mai duios tată.
Prin căsătoria dumneavoastră, ea va fi
copila legitimă a unui prinţ domnitor
din Europa şi astfel, cum aţi spus-o,
monseniore, poziţia ei va fi atât de
strălucită, pe cât a fost de sumbră până
acum.
— Sunteţi neînduplecată, sunt foarte
nefericit.
— Cutezaţi să vorbiţi astfel,
dumneavoastră, atât de măreţ, de drept,
care vă faceţi cu atâta nobleţe datoria, cu
atâta devotament şi abnegaţie.
Adineauri, înaintea acestei destăinuiri
providenţiale, când vă plângeaţi copila
cu lacrimi atât de sfâşietoare, dacă vi s-
ar fi spus: Exprimaţi o dorinţă, una
– 3212 –
– Eugen Sue –
singură şi ea va fi împlinită, aţi îi strigat:

Fiica mea… Oh! fiica mea să fie în viaţă!
Această minune s-a împlinit… Fiica v-a
fost redată şi vă mai socotiţi nenorocit?
Ah! monseniore, să nu vă audă Floarea-
Mariei!
— Aveţi dreptate, răspunse Rudolf
după o lungă tăcere; atâta fericire… de-
ar fi cerul pe pământ şi încă nu merit
asta… Voi face ce trebuie să fac. Nu-mi
pare rău de şovăirea mea, graţie ei îmi
dovediţi încă o dată de câtă mărinimie
sufletească sunteţi capabilă.
— Această mărinimie
dumneavoastră mi-aţi împrumutat-o, aţi
avântat-o. Dacă ceea ce fac e bine, vă
slăvesc precum v-am slăvit totdeauna
pentru frumoasele gânduri ce mi-aţi
insuflat. Curaj dar, monseniore, şi de
– 3213 –
îndată ce Floarea-Mariei va putea

suporta această călătorie, luaţi-o cu
dumneavoastră în Germania. În această
ţară atât de liniştită, cu moravuri
austere, transformarea ei se va desăvârşi
şi trecutul nu va mai fi pentru ea decât
un vis trist şi depărtat.
— Dar dumneavoastră?
Dumneavoastră?
— Eu… pot să vă spun de pe acum,
aşa cum o voi putea spune totdeauna cu
bucurie şi mândrie. Dragostea mea
pentru dumneavoastră va fi îngerul meu
păzitor, salvatorul meu, virtutea mea,
viitorul meu; tot binele ce-l voi face va
purcede de la ea şi se va întoarce la ea.
Vă voi scrie zilnic, iertaţi-mi această
prezumţiozitate, e singura ce mi-o
îngădui. Dumneavoastră, monseniore,
– 3214 –
– Eugen Sue –
îmi veţi răspunde câteodată… pentru a-

mi da veşti despre aceea pe care, pentru
o clipă cel puţin, am numit-o fiica mea,
adăugă Clémence fără a-şi putea stăpâni
lacrimile, şi care va fi mereu aceeaşi în
gândul meu; în sfârşit, când anii ne vor
da dreptul de-a mărturisi pe faţă
neclintita dragoste ce ne leagă, ei bine,
vă jur pe capul fiicei dumneavoastră,
dacă mi-o veţi cere, voi veni să locuiesc
în Germania, în acelaşi oraş cu
dumneavoastră, ca să nu ne mai
despărţim şi să sfârşim astfel o viaţă
care, dacă n-a putut fi închinată, iubirii
noastre pasionate, a fost cel puţin
onorabilă şi demnă.
— Monseniore! strigă Murph,
intrând în graba mare, acea pe care
Dumnezeu vi-a redat-o, şi-a revenit în
– 3215 –
simţiri; primul ei cuvânt a fost: „Tatăl

meu!…“ Doreşte să vă vadă.
La puţine clipe după aceea, doamna
d’Harville părăsi palatul prinţului, şi
acesta se duse grăbit la contesa Mac-
Grégor, întovărăşit de Murph, de
baronul de Graün şi de un aghiotant.
Capitolul 13
CĂSĂTORIA
Când Rudolf îi anunţase uciderea

Floarei-Maria, contesa Sarah Mac-
Grégor, zdrobită de aceasta ştire care îi
năruia toate nădejdile, chinuită de o
remuşcare târzie, căzuse pradă unor
puternice crize şi unui delir îngrozitor;
rana ei, pe jumătate vindecată, se
redeschise şi o lungă sincopă făcuse să
– 3216 –
– Eugen Sue –
se creadă că murise. Totuşi, mulţumită

unei constituţii viguroase, ea nu muri
după această gravă lovitură. Un nou
licăr de viaţă părea să o fi reînsufleţit.
Aşezată într-un fotoliu, ca să scape
de apăsarea din piept care o sufoca,
Sarah era adâncită în gânduri triste;
aproape că-i părea rău că nu murise.
Deodată, Thomas Seyton intră în
camera contesei, îşi stăpânea cu greu
emoţia puternică. Făcu un semn şi
îndepărtă pe cele două cameriste ale
Sarei. Aceasta abia observă prezenţa
fratelui ei.
— Cum te mai simţi? o întrebă el.
— În aceeaşi stare… Sunt încă foarte
slabă şi am sufocări dureroase… De ce
nu m-a luat Dumnezeu de pe lumea asta
în ultima mea criză?
– 3217 –
— Sarah, continuă Thomas Seyton,

după o clipă de tăcere, eşti între viaţă şi
moarte, o emoţie puternică te-ar putea
ucide aşa cum te-ar putea şi salva.
— Nu mai am ce emoţii s-aştept,
dragul meu frate!
— Nu se ştie…
— Până şi moartea lui Rudolf m-ar
lăsa nepăsătoare..: spectrul fiicei mele
înecate… înecate din vina mea… e
mereu aici, în faţa mea. Nu e o emoţie, ci
o remuşcare continuă. Mă simt cu
adevărat mamă, de când nu mai am
copil.
— Aş prefera să regăsesc în tine
ambiţia aceea rece, care te făcea să vezi
în copila dumitale numai un mijloc de
realizare a visului ce l-ai nutrit din
totdeauna.
– 3218 –
– Eugen Sue –
— Îngrozitoarele învinuiri ale

prinţului au distrus această ambiţie,
simţământul de mamă s-a deşteptat în
mine… în faţa viziunii cumplitelor
suferinţe ale fiicei mele.
— Şi… zise Seyton, şovăind şi
apăsând pe fiecare cuvânt, dacă din
întâmplare ne-am închipui un lucru
imposibil să zicem un miracol, că fiica ta
trăieşte, cum ai primi această
descoperire?
— Aş muri de ruşine şi de disperare,
văzând-o.
— Să nu crezi asta, vei fi prea
îmbătată de triumful ambiţiei dumitale!
Căci dacă fiica voastră ar trăi, prinţul s-
ar căsători cu tine, ţi-a spus-o doar.
— Admiţând această ipoteză
nebună, îmi pare că n-aş mai avea
– 3219 –
dreptul să trăiesc. După ce prinţul mi-ar

da mâna, datoria mea ar fi să-l liberez de
o soţie nedemnă şi pe fata mea de o
mamă denaturată…
Thomas Seyton era din clipă în clipă
tot mai încurcat. Însărcinat de Rudolf,
care se afla într-o cameră alăturată, să
spună Sarei că Floarea-Mariei trăieşte,
nu ştia cum să procedeze. Viaţa contesei
era atât de şubredă, încât se putea
prăpădi dintr-o clipă într-alta, deci nu se
mai putea amâna, sub niciun motiv,
căsătoria „în extremis“ care urma să
legitimeze naşterea Floarei-Maria.
Pentru această tristă ceremonie,
prinţul luase cu el un preot, pe Murph şi
pe baronul de Graün ca martori. Ducele
de Lucenay şi lordul Douglas, înştiinţat
în grabă de Seyton, urmau să fie martorii
– 3220 –
– Eugen Sue –
contesei şi sosiseră chiar atunci.

Clipele treceau, dar remuşcările,
stârnite de iubirea de mamă, care, în
sufletul Sarei luaseră locul nemăsuratei
ei ambiţii, făceau sarcina lui Seyton şi
mai grea.
Toată nădejdea era că sora lui îl
înşela sau se înşela singură, şi că
mândria acestei femei s-ar deştepta de
îndată ce s-ar apropia de acea coroană
atât de mult râvnită.
— Dragă soră… începu Thomas
Seyton, cu vocea gravă şi solemnă, sunt
într-o mare dilema… Un cuvânt al meu
îţi poate reda viaţa… sau te poate
ucide…
— Ţi-am spus-o! nu mă mai tem de
nicio emoţie...
— Una singură… totuşi…
– 3221 –
— Care?
— Dacă ar fi vorba de fiica
dumitale?…
— Fiica mea e moartă…
— Dar dacă n-ar fi?…
— Am înlăturat această presupunere
adineauri… Destul, dragă frate, mi-
ajung remuşcările mele…
— Dar dacă n-ar fi o simplă
presupunere?… Dacă printr-un hazard
absurd, nesperat, fiica dumitale ar fi fost
scăpată din ghearele morţii, dacă ar trăi?
— Îmi faci rău… nu-mi vorbi aşa!
— Ei bine, să mă ierte şi să mă
judece Dumnezeu… dar trăieşte…
— Fiica mea?
— Trăieşte, te asigur… Prinţul e aici
cu un preot… Am chemat doi din
prietenii dumitale care îţi vor fi
– 3222 –
– Eugen Sue –
martori… Dorinţa vieţii tale se va

realiza, în sfârşit… Prezicerea se
împlineşte… Eşti suverană.
Thomas Seyton rostise aceste vorbe,
privindu-şi cu teamă sora, urmărind pe
chipul ei fiecare semn de emoţie
Spre marea lui uimire, faţa Sarei
rămăsese aproape impasibilă; îşi duse
numai amândouă mâinile la inimă.
Prăbuşindu-se în fotoliu, scoase un ţipăt
uşor ce părea smuls de o durere subită şi
adâncă… după care chipul ei vădi un
calm desăvârşit.
— Ce ai, draga mea?
— Nimic… surpriza… o bucurie
nevisată, la care nu mai speram… În
sfârşit, dorinţele mele sunt împlinite!...
„Nu m-am înşelat! gândi Thomas
Seyton. Ambiţia o domină… E salvată.“
– 3223 –
— Ei bine, draga mea, ce-ţi

spuneam?
— Aveai dreptate… răspunse ea cu
un surâs amar şi ghicind gândul fratelui
ei, ambiţia a înăbuşit încă o dată
dragostea de mamă.
— Vei trăi şi o vei iubi pe fiica
dumitale...
— Nu mă îndoiesc… Voi trăi… Nu
vezi cât sunt de liniştită?…
— Şi această linişte e sinceră?
— Abătută, zdrobită cum sunt… aş
mai avea oare puterea să mă prefac?
— Înţelegi, dar, de ce am şovăit
adineauri?
— Nu, chiar sunt mirată, căci îmi
cunoşti ambiţia... Unde e prinţul?
— E aici.
— Vreau să-l văd înaintea
– 3224 –
– Eugen Sue –
ceremoniei...
Apoi adăugă cu o indiferenţă
prefăcută:
— Fiica mea e aici, fără îndoială?
— Nu… o vei vedea mai târziu.
— Într-adevăr… am vreme…
Cheamă-l, te rog, pe prinţ…
— Soră dragă… nu ştiu… dar tonul
tău mi se pare ciudat, sinistru.
— Ai vrea să râd? Crezi că ambiţia
satisfăcută se exprimă prin blândeţe,
prin bunătate?… Cheamă-l pe prinţ!
În pofida sentimentului său, Seyton
era îngrijorat de calmul Sarei. O clipă
crezuse că vede în ochii ei câteva lacrimi
reţinute. După oarecare şovăire, ieşi
lăsând uşa întredeschisă.
„Acum, îşi zicea Sarah, numai s-o
văd, s-o pot îmbrăca pe fiica mea, şi voi
– 3225 –
fi satisfăcută… Va fi însă greu de

obţinut… Rudolf, ca să mă pedepsească
nu mi-o va îngădui… dar voi reuşi… oh!
voi reuşi… Iată-l…“
Rudolf intră şi închise uşa.
— Fratele dumitale ţi-a spus totul? o
întrebă prinţul cu răceală.
— Tot…
— Ambiţia dumitale e satisfăcută?
— Da, e satisfăcută…
— Preotul şi martorii sunt aici…
— Ştiu.
— Crezi că pot intra?
— Un cuvânt, monseniore…
— Vorbiţi, doamnă…
— Aş vrea s-o văd pe fiica mea…
— Nu e cu putinţă…
— Vă spun, monseniore, că vreau s-
o văd pe fiica mea!...
– 3226 –
– Eugen Sue –
— E de-abia în convalescenţă… A
mai avut azi dimineaţă o emoţie
puternică… Această întrevedere i-ar fi
funestă…
— Dar cel puţin… ea îşi va îmbrăţişa
mama…
— La ce bun? Iată-vă principesă
suverană…
— Nu sunt încă… şi nu voi îi decât
după ce o voi fi îmbrăţişat pe fiica mea…
Rudolf o privi uimit.
— Cum? strigă el. Condiţionezi
satisfacerea mândriei dumitale…
— De satisfacerea dragostei mele de
mamă… Asta vă surprinde,
monseniore?…
— Din păcate, da.
— O voi vedea pe fiica mea?
— Dar…
– 3227 –
— Luaţi seama, monseniore, clipele

mele sunt numărate… După cum a spus
fratele meu, această criză poate să mă
salveze, după cum mă poate ucide… în
acest moment, îmi adun toate puterile,
toată energia mea şi am nevoie de multă
ca să lupt împotriva emoţiei ce mi-a
provocat o asemenea descoperire…
Vreau să-mi văd fiica, sau de nu, vă
refuz mâna… şi dacă mor… naşterea ei
nu va fi legitimată…
— Floarea-Mariei nu e aici… va
trebui să trimit s-o aducă.
— Trimiteţi imediat s-o aducă… şi
consimt la tot ce-mi cereţi. Căci clipele
mele sunt numărate, v-am mai spus…
Căsătoria se va face… în timpul necesar
ca Floarea-Mariei să vină aici…
— Cu toate că acest simţământ mă
– 3228 –
– Eugen Sue –
surprinde la dumneata… e prea lăudabil

ca să nu-l iau în seamă… O vei vedea pe
Floarea-Mariei… îi voi scrie.
— Acolo… pe acel birou… unde am
fost lovită…
În timp ce Rudolf scria în grabă
câteva cuvinte, contesa îşi ştergea
sudoarea rece ce-i curgea pe frunte;
trăsăturile ei, până atunci liniştite, luau
acum aspectul unei suferinţe violente şi
ascunse; s-ar fi zis că Sarah, încetând de
a se stăpâni, se odihnea după un dureros
simulacru.
O dată scrisoarea terminată, Rudolf
se ridică şi se adresă contesei:
— Voi trimite această scrisoare fiicei
mele printr-unul din aghiotanţii mei. Va
sosi aici într-o jumătate de ceas… Pot să
chem preotul şi martorii?…
– 3229 –
— Puteţi… sau mai bine… vă rog

sunaţi… nu mă lăsaţi singură…
însărcinaţi-l pe sir Walter cu această
misiune. El va aduce preotul şi martorii.
Rudolf sună; una din cameristele
Sarei apăru.
— Roagă pe fratele meu să trimită
aici pe sir Walter Murph, îi zise contesa.
Femeia plecă.
— Această căsătorie e tristă,
Rudolf… rosti cu amărăciune contesa.
Tristă pentru mine… Pentru dumneata
va fi fericită!
Prinţul făcu un gest de împotrivire.
— Va fi fericită pentru dumneata,
Rudolf, fiindcă eu nu-i voi supravieţui.
În aceeaşi clipă intră Murph.
— Prietene, îi spuse Rudolf, trimite
acum prin colonel această scrisoare fiicei
– 3230 –
– Eugen Sue –
mele. O va aduce aici cu trăsura mea…

Roagă-i, pe preot şi pe martori, să intre
în sala alăturată.
— Doamne! strigă Sarah, cu vocea
rugătoare, după ce gentilomul
dispăruse, fă ca să-mi rămână destule
puteri s-o văd! Să nu mor înaintea sosirii
ei!…
— Ah! de ce n-aţi fost totdeauna o
mamă atât de bună!
— Mulţumită dumitale, cunosc cel
puţin căinţa, devotamentul, abnegaţia…
Da, adineauri când fratele meu m-a
anunţat că fiica noastră trăieşte… lăsaţi-
mă să spun fiica noastră… fiindcă n-o
voi mai spune multă vreme, am simţit în
inimă o lovitură cumplită, am înţeles că
mă pândeşte moartea. Am ascuns asta,
dar eram fericită… Naşterea copilei
– 3231 –
noastre va fi legitimată şi voi muri după

aceea…
— Nu vorbi aşa!
— Oh! de rândul ăsta nu vă înşel…
Veţi vedea!
— Şi nicio urmă din acea ambiţie
nefastă care te-a pierdut! De ce a vrut
soarta să te căieşti atât de târziu?
— E târziu, dar sunt profund
sinceră, v-o jur… În această clipă
solemnă, dacă mulţumesc Domnului că
mă ia de pe lumea asta, e fiindcă eu, în
viaţă, v-aş fi fost o groaznică povară.
— Sarah! fie-ţi milă…
— Rudolf… o ultimă rugăminte:
mâna dumitale…
Prinţul, întorcându-şi privirea,
întinse mâna contesei care o cuprinse
grăbită în ale ei.
– 3232 –
– Eugen Sue –
— Ah! mâinile dumitale sunt

îngheţate! exclamă Rudolf speriat.
— Da… simt că mă sfârşesc! Poate,
ca o ultimă pedeapsă… Dumnezeu nu
va voi s-o îmbrăţişez pe fiica mea!
— Oh! ba da… ba da! Se va îndura
în faţa remuşcărilor dumitale…
— Şi dumneata, prietene, eşti
înduioşat?… Mă ierţi?... Oh! fie-ţi milă,
spune-o! Când fiica noastră va fi aici,
dacă soseşte la timp, nu mă vei putea
ierta în faţa ei… ar fi să afle cât de
vinovată am fost… şi nu cred că vei voi
asta. Când nu voi mai fi în viaţă, ce-ţi va
mai păsa... dacă mă va iubi?…
— Fii pe pace, nu va afla nimic!
— Rudolf… iartă-mă!... Oh! iartă-
mă… Fi-vei oare atât de nemilos?… Nu
sunt destul de nenorocită?...
– 3233 –
— Ei bine! Dumnezeu să-ţi ierte răul

pe care l-ai făcut copilului dumitale,
după cum îţi iert eu răul pe care mi l-ai
făcut mie, femeie nefericită!
— Mă ierţi… din toată inima?…
— Din toată inima… răspunse
prinţul cu emoţie.
Contesa duse mâna lui Rudolf la
buzele ei livide cu o pornire de bucurie
şi recunoştinţă, apoi zise:
— Cheamă preotul, prietene, şi
spune-i să nu se depărteze după
căsătorie… Mă simt foarte slabă!
Această scenă era sfâşietoare. Rudolf
deschise cele doua canaturi ale uşii din
fund; preotul intră urmat de Murph şi
de baronul de Graün, martorii lui
Rudolf, de ducele de Lucenay şi de
lordul Douglas, martorii contesei.
– 3234 –
– Eugen Sue –
Thomas Seyton venea mai la urmă.

Toţi actorii acestei scene dureroase
erau gravi, trişti şi reculeşi; până şi
domnul de Lucenay îşi pierduse
vioiciunea sa obişnuită.
Contractul de căsătorie între prea
înaltul şi prea puternicul principe, A.S.R.
Gustav-Rudolf al V-lea, mare duce-
domnitor de Gerolstein şi Sarah Seyton
de Halsbury, contesă Mac-Grégor
(contract care legitima naşterea Floarei-
Maria), fusese pregătit de baronul de
Graün; fu cetit de el şi semnat de soţi şi
de martorii lor.
Cu toată căinţa contesei, când
preotul se adresă cu vocea solemnă lui
Rudolf: „Alteţa-voastră regală consimte
a lua de soţie pe doamna Sarah Seyton
de Halsbury, contesă Mac-Grégor?“ iar
– 3235 –
prinţul răspunse un „da“! cu voce tare şi

hotărâtă, privirea muribundă a Sarei
aruncă o fugară expresie de izbândă şi o
undă de mândrie se aşternu pe
trăsăturile ei livide; era ultimul licăr de
ambiţie care murea o dată cu ea.
În timpul acestei triste şi
impresionante ceremonii, nicio vorbă nu
fu schimbată între cei de faţă. Când totul
se termină, martorii Sarei, ducele de
Lucenay şi lordul Douglas se închinară
adânc în faţa prinţului, apoi plecară.
La un semn al lui Rudolf, Murph şi
baronul de Graün îi urmară.
— Frate, îi şopti Sarah lui Thomas,
roagă preotul să vă întovărăşească în
camera alăturată şi să aibă bunătatea să
aştepte o clipă.
— Cum te simţi, dragă soră? Eşti
– 3236 –
– Eugen Sue –
foarte palidă…
— Sunt sigură că voi trăi. Acum…
nu sunt oare marea ducesă de
Gerolstein? adugă ea cu un surâs amar.
Rămasă singură cu Rudolf, Sarah
murmură cu vocea stinsă, în timp ce
trăsăturile ei se descompuneau în chip
îngrozitor:
— Sunt la capătul puterilor… simt
că mor… n-o voi vedea!
— Nu mai sper… Acest efort… Oh!
mi-a trebuit o putere supraomenească…
Mi se tulbură tot mai mult vederea!
— Sarah! o îmbărbăta prinţul,
apropiindu-se de contesă şi luându-i
inimile în ale sale, va veni… Acum nu
mai poate întârzia…
— Dumnezeu nu va voi să-mi
acorde această ultimă consolare.
– 3237 –
— Sarah! ascultă, ascultă… Mi se

pare că aud o trăsură… Da, ea e… iat-o
pe fiica dumitale!
— Rudolf, să nu-i spui cumva că am
fost o mamă ticăloasă! murmură contesa,
care nici nu mai auzea.
Zgomotul unei trăsuri răsună pe
caldarâmul curţii.
Contesa nu mai raţiona. Vorbele ei
erau din ce în ce mai incoerente. Rudolf,
îngrijorat, aplecat asupra ei, văzu cum
ochii i se înceţoşau.
— Iertare! Fiica mea… Să-mi văd
fata! Iertare!… cel puţin… după moartea
mea, onorurile rangului meu! murmură
ea.
Acestea fură ultimele cuvinte ale
Sarei. Ideea fixă, dominatoare, a întregii
ei vieţi, îi revenea mereu în minte, cu
– 3238 –
– Eugen Sue –
toate că se căise sincer.

Deodată. Murph anunţă:
— Monseniore… principesa Maria…
— Nu! strigă Rudolf, să nu intre!
Spune-i lui Seyton să cheme preotul.
Apoi, arătând spre Sarah care se
stingea într-o agonie lentă, Rudolf
adăugă:
— Dumnezeu nu-i îngăduie
mângâierea supremă de a-şi îmbrăţişa
copilul.
După o jumătate de oră, contesa
Sarah Mac-Gregor încetase din viaţă.
Capitolul 14
BICÊTRE
Trecuseră cincisprezece zile de când

Rudolf, căsătorindu-se in extremis cu
– 3239 –
Sarah, legitimase naşterea Floarei-Maria.

Era în ziua de păresimi, dată la care
îl vom conduce pe cititor la Bicêtre.
Acest mare stabiliment, destinat, după
cum ştim, tratamentului alienaţilor,
servea de adăpost şi pentru şase sau
şapte sute de bătrâni săraci, care erau
admişi în acest soi de casă de invalizi
civili, când ajungeau la vârsta de
şaptezeci de ani, sau căpătaseră grave
infirmităţi.
Ajungând la Bicêtre, intri mai întâi
într-o curte mare plantată cu arbori
bătrâni, întretăiată de pajişti verzi,
împodobite în timpul verii de straturi de
flori. Nimic mai vesel, mai liniştitor, mai
reconfortant ca acest loc de plimbare,
destinat bătrânilor săraci despre care am
vorbit, loc care înconjoară clădirile, unde
– 3240 –
– Eugen Sue –
la primul cat se află dormitoare bine

aerisite, cu paturi bune, iar la parter săli
de mâncare de o curăţenie desăvârşită,
unde pensionarii de la Bicêtre capătă în
comun o mâncare substanţială,
îmbelşugata, plăcută şi preparată cu
deosebită atenţie, mulţumită grijii
părinteşti a administratorilor acestei
frumoase instituţii.
Un asemenea azil ar fi visul unui
meşteşugar văduv sau necăsătorit, care,
după o lungă viaţă de lipsuri şi de
muncă cinstită, şi-ar găsi aici odihna şi
bunăstarea, pe care n-a cunoscut-o
niciodată.
Orologiul bătuse de unsprezece,
când două trăsuri se opriră în faţa
grilajului exterior; din prima coborâră
doamna Georges, Germain şi Rigolette;
– 3241 –
din a doua Louise Morel şi mama ei.

Germain şi Rigolette erau, după cum
ştim, căsătoriţi de cincisprezece zile.
Lăsăm pe cititor să-şi imagineze
exuberanţa, fericirea ce strălucea pe
chipul fraged al lucrătoarei, ale cărei
buze trandafirii nu se deschideau decât
pentru râs, pentru surâs sau pentru a
îmbrăţişa pe doamna Georges, căreia îi
spunea „mamă“.
Trăsăturile lui Germain exprimau o
fericire mai calmă, mai reţinută, mai
gravă… Îl stăpânea un simţământ de
adâncă recunoştinţă, de respect aproape
pentru această bună şi vajnică fată, care-i
adusese la închisoare alinări atât de
încurajatoare, atât de duioase, de care
însă Rigolette nu voia să-şi amintească
pentru nimic în lume, astfel că, de îndată
– 3242 –
– Eugen Sue –
ce micul ei Germain aducea vorba

despre asta, ea schimba subiectul,
motivând că asemenea amintiri o
îndurerau.
Cu toate că devenise doamna
Germain şi că Rudolf o înzestrase cu
patruzeci de mii de franci. Rigolette n-a
crezut de cuviinţă, şi soţul ei a fost de
aceeaşi părere – să renunţe la boneta de
lucrătoare şi să poarte pălărie. De altfel,
niciodată modestia n-a fost mai fericit
îmbinată cu o candidă cochetărie, căci
nimic nu era mai graţios, mai nostim ca
mica ei bonetă cu dantelă, împodobită
pe amândouă laturile cu două mari
funde portocalii, care scoteau şi mai
mult în evidenţă negrul lucios al părului
ei frumos, lung şi buclat, de când avea
vreme să-l pună pe moaţe. Un guler
– 3243 –
brodat cu bogăţie de culori îi înconjura

gâtul minunat, o broboadă de caşmir
franţuzesc de aceeaşi culoare cu
panglicile bonetei îi acoperea pe
jumătate mijlocul mlădios şi fin, şi, deşi
nu purta corset, rochia de mătase
liliachie, închisă până la gât, nu făcea
nicio cută pe pieptul ei zvelt şi împlinit,
ca a unei Galatei de marmură.
Doamna Georges se uita la fiul şi la
nora ei cu o mulţumire nespusă, mereu
crescândă.
Louise Morel, după cercetări
minuţioase şi după autopsia făcută
copilului ei mort, fusese pusă în libertate
de camera de punere sub acuzare.
Frumoasele trăsături ale fiicei
şlefuitorului, întunecate de atâtea
suferinţe, trădau un fel de resemnare
– 3244 –
– Eugen Sue –
blândă şi tristă. Mulţumită generozităţii

lui Rudolf şi a îngrijirilor ce i se
dăduseră din ordinul lui, mama Louisei
Morel, care o întovărăşea, îşi recăpătase
sănătatea.
Portarul ospiciului, întrebând pe
doamna Georges ce dorea, aceasta îi
răspunse că unul din medicii sălilor de
alienaţi i-a dat întâlnire la ora
unsprezece şi jumătate, ei şi persoanelor
care o însoţeau. Doamna Georges avea
de ales între a-l aştepta pe doctor fie într-
un birou care-i fu indicat, fie în curtea
mare plantată, de care am pomenit. Ea
alese ultima propunere, se rezemă de
braţul fiului ei şi, continuând să discute
cu soţia şlefuitorului, parcurse aleile
grădinii. Louise şi Rigolette o urmau la o
mică distanţă.
– 3245 –
— Cât sunt de mulţumită că te

revăd, dragă Louise! se bucură
lucrătoarea. Adineauri, când am venit să
te luăm din strada Templului, la sosirea
noastră de la Bouqeval, am vrut să urc la
dumneata, dar soţul meu s-a împotrivit,
spunând că e prea sus; am aşteptat deci
jos. Apoi, trăsura dumitale a urmat-o pe-
a noastră, aşa că e prima oară că te
regăsesc, de când…
— De când ai venit să-mi aduci
mângâiere în închisoare… Ah!
domnişoară Rigolette, exclamă Louise
înduioşată, ce inimă simţitoare ai! Ce…
— Mai întâi, buna mea Louise, o
întrerupse veselă lucrătoarea, ca să scape
de mulţumirile ei, nu mai sunt
domnişoara Rigolette, ci doamna
Georges, nu ştiu dacă ai aflat… şi ţin la
– 3246 –
– Eugen Sue –
titlurile mele.
— Da… ştiam că te-ai căsătorit… dar
lasă-mă să-ţi mai mulţumesc pentru…
— Ceea ce nu ştii, desigur, dragă
Louise, reluă doamna Germain,
întrerupând-o din nou, ca să schimbe
vorba, ceea ce nu ştii, este că m-am
măritat mulţumită dărniciei aceluia care
a fost norocul nostru al tuturor, al
dumitale, al familiei dumitale, al meu, al
lui Germain precum şi al doamnei
Georges, mama lui.
— Domnul Rudolf i Oh! îl
binecuvântăm în fiecare zi!… Când am
ieşit din închisoare, avocatul care venise
din partea lui, să mă vadă, să mă
sfătuiască şi să mă încurajeze, mi-a spus
că, graţie domnului Rudolf, care a făcut
atâtea pentru noi, domnul Ferrand – şi
– 3247 –
nenorocita nu putu rosti acest nume fără

să se cutremure – domnul Ferrand,
pentru a-şi repara cruzimile, mi-a
asigurat un venit mie şi sărmanului meu
tată, care, vai, e încă aici, dar, mulţumită
Domnului, merge din ce în ce mai
bine…
— Şi care se va înapoia astăzi, cu
voi, la Paris, dacă speranţele acestui
medic de ispravă se împlinesc.
— Facă Cerul!…
— Şi Cerul va face… Tatăl dumitale
e atât de bun, atât de cinstit! Iar eu sunt
sigură că-l vom lua cu noi. Doctorul vrea
să-i provoace acum un şoc puternic.
Speră că prezenţa neaşteptată a
persoanelor pe care tatăl dumitale era
deprins să le vadă zilnic înainte de a-şi fi
pierdut minţile, ar putea să-i aducă
– 3248 –
– Eugen Sue –
vindecarea… Eu, după modesta mea

părere, cred că e sigur…
— Nu-mi vine să cred,
domnişoară…
— Doamnă Germain, doamnă
Germain, draga mea Louise… Dar ca să
revenim la ceea ce-ți spuneam, nu-ți poţi
închipui de ce e în stare domnul Rudolf!
— Este însăşi providenţa
nenorociţilor.
— Doamne, ce drăguţ e micul meu
Germain! Nu-i aşa, Louise? Şi apoi ce
distins e!… o ţinută atât de frumoasă!
Oare nu aveam dreptate să-l găsesc mai
drăguţ decât ceilalţi vecini ai mei, ca
domnul Girardeau, comis-voiajorul şi
domnul Cabrion?… Ah! Doamne! cu
privire la Cabrion… Unde or fi oare
Pipelet şi soţia lui? Medicul spunea că
– 3249 –
trebuie să vie şi ei, fiindcă tatăl dumitale

vorbea adesea de dânşii…
— Nu vor întârzia. Când am părăsit
locuinţa, ei plecaseră de mult.
— Oh! atunci nu o să lipsească de la
întâlnire; ca punctualitate, domnul
Pipelet e o adevărată pendulă… dar să
revenim la căsătoria mea şi la domnul
Rudolf. Închipuieşte-ţi, Louise, că el m-a
trimis să-i duc lui Germain ordinul de
eliberare. Gândeşte-te la bucuria noastră,
când am ieşit din blestemata aia de
închisoare. Ajungem la mine acasă şi
acolo, ajutată de Germain, pregătesc o
mică gustare… dar o gustare de
adevăraţi mâncăcioşi. E drept că n-am
înţeles mare lucru, căci la sfârşit ne-am
dat seama că nu mâncasem mai nimic,
niciunul nici altul, că prea eram
– 3250 –
– Eugen Sue –
bucuroşi… La orele unsprezece,

Germain pleacă, ne dăm întâlnire pentru
a doua zi. De la cinci dimineaţa eram
sculată şi la lucru; rămăsesem în urmă
cu cel puţin două zile. Pe la opt, cineva
bate la uşă. Deschid şi cine intră?
Domnul Rudolf… Mai întâi încep prin a-
i mulţumi din adâncul inimii pentru
ceea ce a făcut în favoarea lui Germain.
Nu mă lasă să vorbesc. „Vecină, îmi
spune, când vine Germain, să-i dai
această scrisoare. Veţi lua o trăsură, vă
veţi duce numaidecât într-un sătuleţ
numit Bouqueval, lângă Ecouen, pe
şoseaua Saint-Denis. Odată ajunşi acolo,
veţi întreba de doamna Georges şi… vă
urez toate cele bune.“ „Domnule Rudolf,
vreau să vă spun că plecând acolo mai
pierd o zi, şi, nu vă supăraţi, dar vor fi
– 3251 –
trei în total.“ „Fii liniştită, vecină, vei

găsi de lucru la doamna Georges, e o
foarte bună clientă pe care ţi-o
recomand.“ „Dacă e aşa, e-n regulă,
domnule Rudolf“, zic eu. „Adio,
vecină!“ „Adio şi mulţumesc, vecine.“
Pleacă el şi soseşte Germain, îi povestesc
totul. Domnul Rudolf nu putea să ne
păcălească, ne urcăm în trăsură, veseli ca
nişte nebuni, noi atât de trişti în ajun…
Judecă… Sosim... Ah! buna mea
Louise… iată, fără să vreau, iar mă
podidesc lacrimile… Această doamnă
Georges, din faţa noastră, era mama lui
Germain!
— Mama lui!
— Doamne, da… mama lui, căreia îi
fusese răpit de copil şi pe care nu mai
spera să-l vadă. Îţi dai seama de fericirea
– 3252 –
– Eugen Sue –
celor doi. După ce doamna Georges a

plâns mult şi şi-a îmbrăţişat fiul, a venit
rândul meu. Domnul Rudolf desigur că
îi scrisese multe lucruri bune despre
mine. Fiindcă mi-a spus, strângându-mă
în braţe, că îmi cunoştea purtarea faţă de
fiul ei. „Şi dacă vrei, mamă, adăugase
Germain, Rigolette va fi şi fiica
dumitale.“ „Mă mai întrebi dacă vreau?
Copiii mei, din toată inima! Ştiu că
niciodată nu vei găsi o soţie mai bună şi
mai drăguţă.“ Iată-ne dar instalaţi într-o
fermă frumoasă cu Germain, cu mama şi
păsărelele mele, bietele mici vietăţi pe
care le-am adus cu mine. Deşi nu-mi
prea plăcea la ţară, zilele treceau atât de
repede ca un vis; nu lucram decât pentru
plăcerea mea, o ajutam pe doamna
Georges, mă plimbam cu Germain,
– 3253 –
cântam, zburdam, să înnebuneşti, nu

alta.. Se fixase şi căsătoria noastră, sunt
cincisprezece zile de atunci… în ajun,
cine soseşte într-un echipaj frumos? Un
domn gras, chel, impunător, care-mi
aduce din partea domnului Rudolf
darurile de nuntă. Închipuieşte-ţi,
Louise, un cufăr mare din lemn de
trandafir, cu aceste cuvinte scrise, în
litere de aur, pe o placă de porţelan
albastru: „Muncă şi cumpătare, dragoste şi
fericire.“Deschid cufărul şi ce găsesc?
Bonete mici de dantelă cum port eu,
rochii, bijuterii, mănuşi, eşarfa asta, un
şal frumos, mă rog, ca într-o poveste cu
zâne.
— E adevărat că e o poveste cu zâne,
dar vezi cum soarta ţi-a adus noroc,
fiindcă ai fost atât de bună şi harnică.
– 3254 –
– Eugen Sue –
— Că am fost bună şi muncitoare,

dragă Louise, n-am făcut-o anume…
Aşa s-a întâmplat… Cu atât mai bine
pentru mine… Dar stai, că n-am isprăvit:
în fundul cufărului găsesc un frumos
portofel cu aceste vorbe: „Vecinul, vecinei
lui.“ Îl deschid: erau două plicuri, unul
pentru Germain, celălalt pentru mine; în
al lui Germain se găsea o hârtie prin care
era numit director al unei bănci pentru
săraci, cu leafă de patru mii de franci, iar
în cel destinat mie, un bon de patruzeci
de mii de franci asupra Tezaurului…
da… asta era zestrea mea… Vreau să
refuz, dar doamna Georges, care
vorbise cu domnul acela înalt şi chel şi
cu Germain, îmi zice: „Copila mea, poţi
şi trebuie să primeşti, este recompensa
purtării dumitale, a muncii… şi a
– 3255 –
devotamentului pentru cei ce suferă…

Fiindcă, jertfindu-ţi nopţile, cu riscul de
a te îmbolnăvi şi a pierde astfel singurul
mijloc de trai, puterea ta de muncă, te-ai
dus să alini pe nenorociţii dumitale
prieteni…“
— Oh! asta e foarte adevărat, strigă
Louise, nu ai pereche în lume,
domnişoa… vreau să spun doamnă
Germain.
— Perfect!… Îi spun domnului acela
gras şi chel că tot ce am făcut era din
plăcere. El îmi răspunde: „Totuna e,
domnul Rudolf este foarte bogat, zestrea
ce-ţi oferă e o dovadă de stimă, de
prietenie, un eventual refuz i-ar căşuna o
mare supărare; de altfel va fi de faţă la
căsătoria dumitale şi te va sili să
primeşti.“
– 3256 –
– Eugen Sue –
— Ce fericire că o asemenea bogăţie

se află în mâinile unui om atât de darnic
ca domnul Rudolf!
— Desigur, e foarte bogat, dar nu e
numai atât. Ah, draga mea Louise, dacă
ai şti cine e domnul Rudolf! Şi eu care l-
am pus să-mi care pachetele! Dar
aşteaptă... o să vezi… În ajunul
căsătoriei, noaptea târziu, domnul acela
înalt şi chel soseşte cu diligenţa. Domnul
Rudolf nu a putut veni… e bolnav, dar
cică domnul înalt şi chel îl va înlocui…
Numai atunci, draga mea Louise, am
aflat că binefăcătorul vostru, al nostru
era… ghiceşte cine?… un prinţ!
— Un prinţ?
— Ce zic, un prinţ… o alteţă regală,
un mare duce-domnitor, aproape un
rege… Germain mi-a explicat toate
– 3257 –
astea.
— Domnul Rudolf!
— Ei, ce zici? Biata mea Louise! Şi eu
care îi cerusem să-mi ajute să ceruiesc
podeaua!
— Un prinţ… Aproape un rege! De
aceea are atâta putere să facă bine.
— Înţelegi, draga mea Louise, cât
eram de încurcată. Deci aflând că e ca şi
un rege, n-am îndrăznit să refuz zestrea.
Ne-am căsătorit. Acum opt zile, domnul,
Rudolf ne-a trimis vorbă mie, lui
Germain şi doamnei Georges, că ar fi
foarte mulţumit dacă i-am face o vizită
de nuntă, deci, ne-am dus. Doamne,
înţelegi cât de tare îmi bătea inima.
Ajungem în strada Plumet, intrăm într-
un palat, trecem prin saloane pline de
servitori galonaţi, domni îmbrăcaţi în
– 3258 –
– Eugen Sue –
negru cu lanţuri de argint pe piept şi cu

spadă la şold, ofiţeri în uniformă, ce ştiu
eu? şi apoi aurărie, aurărie peste tot, de-
ţi lua ochii. În sfârşit îl găsim într-un
salon pe domnul acela chel împreună cu
alţi domni, toţi îngăitănaţi şi acoperiţi de
fireturi; suntem introduşi într-o sală
mare unde-l întâlnim pe domnul
Rudolf… adică pe prinţ, îmbrăcat foarte
simplu, cu un zâmbet atât de binevoitor,
atât de firesc, atât de puţin mândru…
acelaşi domn Rudolf de altădată. M-am
simţit pe loc în largul meu, amintindu-i
că-l pusesem să-mi prindă şalul, să-mi
taie penele de gâscă pentru scris, şi să-mi
dea braţul pe stradă.
— Nu ţi-a fost frică? Oh! eu, cum aş
fi tremurat!
— Ei bine! eu nu. După ce a primit-o
– 3259 –
pe doamna Georges cu o atenţie

deosebită şi i-a întins mâna lui Germain,
mi-a zis surâzând: „Ei bine! vecină, ce
face papa Crétu şi Ramonette?“ (sunt
numele păsărelelor mele. Cât e de
drăguţ să-şi amintească de ele!) „Sunt
sigur, a adăugat, că dumneata şi
Germain vă luaţi acum la întrecere în
veselie cu frumoasele voastre păsărele?“
„Da, monseniore“ (doamna Georges ne
învăţase lecţia pe drum şi anume că aşa
trebuie să-i spunem prinţului
„monseniore“). „Da, monseniore,
fericirea noastră e mare, şi ni se pare cu
atât mai frumoasă şi mai deplină cu cât
v-o datorăm dumneavoastră.“ „Nu mie
mi-o datoraţi, copila mea, ci minunatelor
voastre însuşiri!“ Et cetera, et cetera, trec
peste celelalte complimente. În sfârşit l-
– 3260 –
– Eugen Sue –
am părăsit cu inima grea pe acest senior,

căci nu-l vom mai vedea. Ne-a spus că se
înapoiază peste câteva zile în Germania,
poate că a şi plecat, dar plecat sau nu,
amintirea lui ne va însoţi totdeauna.
— Supuşii lui trebuie să fie foarte
fericiţi!
— Judecă şi tu! Ne-a făcut atâta bine,
nouă, care nu eram nimic pentru el. Am
uitat să-ţi spun că la ferma aia locuise o
veche camaradă a mea de închisoare, o
fată foarte bună şi cinstită, care, spre
fericirea ei, l-a întâlnit şi ea pe domnul
Rudolf; dar doamna Georges mi-a atras
atenţia să nu vorbesc prinţului de ea, nu
ştiu de ce… fără îndoială pentru că nu-i
place să i se vorbească de binele pe care-l
face. Ceea ce este sigur, e că această
scumpă Guristă şi-a regăsit părinţii, care
– 3261 –
au luat-o eu ei, departe, foarte departe.

Dar ceea ce regret mult, e că n-am putut
s-o îmbrăţişez înainte de plecare.
— E totuşi foarte bine… răspunse
îngândurată Louise, e şi dânsa fericită…
— Dragă Louise, iartă-mă, sunt
egoistă, e adevărat, nu-ţi vorbesc decât
de fericire, dumitale care ai atâtea
motive să mai fi tristă…
— Dacă mi-ar fi trăit copilul, o
întrerupse Louise pe Rigolette, asta m-ar
fi mângâiat, fiindcă mă întreb care e
omul cinstit care m-ar vrea de soţie, deşi
am bani?
— Dimpotrivă, Louise, eu îţi spun că
numai un om cinstit va fi în măsură să
înţeleagă situaţia dumitale; da, când va
şti totul, când te va cunoaşte, nu va
putea decât să te compătimească, să te
– 3262 –
– Eugen Sue –
stimeze şi va fi sigur ca găseşte în

dumneata o soţie bună şi demnă.
— Îmi spui asta ca să mă consolezi.
— Nu, îţi vorbesc aşa pentru că
acesta e adevărul.
— Adevărat sau nu, tot îmi pare
bine şi-ţi mulţumesc. Dar cine vine
acolo? Ia te uită, e domnul Pipelet şi
soţia lui. Doamne, ce mulţumit pare, el,
care în ultimul timp era atât de nenorocit
de glumele domnului Cabrion făcute la
adresa lui!
Într-adevăr, domnul şi doamna
Pipelet înaintau voioşi. Alfred, având pe
cap neclintitul lui joben-tromblon, purta
un minunat frac verde în toată
splendoarea lui; din cravata cu colţurile
brodate ieşea un guler imens de cămaşă
care îi acoperea jumătate din obraz; o
– 3263 –
vestă mare de un galben viu, cu dungi

groase cafenii, un pantalon negru, cam
scurt, ciorapi de o strălucitoare albeaţă şi
pantofi lustruiţi cu albuş de ou îi
completau costumul.
Anastasia se fandosea într-o rochie
de merinos de culoarea ştirului, cu un
şal de un albastru închis. Expunea cu
mândrie tuturor privirilor peruca ei
frizată de curând şi-şi ţinea boneta
atârnată de braţ cu două panglici, în
chip de poşetă.
Faţa lui Alfred, de obicei gravă, atât
de sumbră şi, în ultima vreme, atât de
abătută, strălucea de o veselie abia
reţinută, încât, văzându-le de departe pe
Louise şi pe Rigolette, alergă spre ele
strigând cu glasul lui de bas:
— Am scăpat… a plecat!
– 3264 –
– Eugen Sue –
— Ah! Doamne! domnule Pipelet,

spuse Rigolette, cât pari de vesel! Ce ai?
Ce s-a-ntâmplat?
— A plecat, domnişoară sau, mai
bine zis, doamnă, vreau, pot şi trebuie să
zic, fiindcă acum eşti asemenea
Anastasiei, mulţumită lui Conjungo,
după cum soţul dumitale, domnul
Germain e la fel cu mine.
— Eşti foarte amabil, domnule
Pipelet, îi răspunse Rigolette surâzând.
Dar cine a plecat?
— Cabrion! strigă domnul Pipelet,
suspinând şi aspirând aerul cu o
satisfacţie nespusă, ca şi cum ar fi scăpat
de o povară enormă. Pleacă din Franţa
pentru totdeauna…
— Eşti sigur?
— L-am văzut cu ochii mei urcându-
– 3265 –
se ieri în diligenţa care pleca spre

Strassburg, el, toate bagajele şi toate
hainele lui, adică o cutie de pălării, un
suport de mână pentru şevalet şi o cutie
cu vopsele.
— Ce tot îndrugi acolo, scumpul,
meu? interveni gâfâind Anastasia, căci
se ţinuse cu greu de pasul zorit al lui
Alfred. Pun rămăşag că vă vorbeşte de
plecarea lui Cabrion? Tot drumul n-a
făcut decât asta.
— Ceea ce înseamnă, Anastasie, că
mă simt uşor ca o pană. Înainte mi se
părea că pălăria îmi era de plumb, acum
s-ar zice că aerul mă înalţă spre cer.
Plecat, în sfârşit, plecat şi nu mai revine!
— Din fericire, nemernicul!
— Anastasie… cruţă-i pe cei
absenţi… Fericirea mă face îngăduitor:
– 3266 –
– Eugen Sue –
voi spune pur şi simplu că era un farsor

neruşinat.
— Dar de unde ştii că a plecat în
Germania? întrebă Rigolette.
— Am aflat asta printr-un amic al
perlei chiriaşilor mei. Cu privire la acest
om de treabă, nu ştii că mulţumită
bunelor referinţe ce le-a dat despre noi,
Alfred e numit portar-paznic la un
Munte de pietate şi la o bancă de
binefacere, instalată în casa noastră de
un suflet mare, lucru ce mă face să cred
că ar fi patronul la care domnul Rudolf
era angajat în calitate de comis-voiajor?
— Se nimereşte bine, răspunse
Rigolette, pentru că soţul meu e
directorul acestei bănci, tot după
recomandaţia domnului Rudolf.
— Nu mai spune… izbucni veselă
– 3267 –
doamna Pipelet. Cu atât mai bine, e

preferabil să ai de-a face cu oameni
cunoscuţi decât cu străini, mai bine
mutre vechi decât altele noi. Dar,
închipuiţi-vă că un domn gras, chel,
venind să ne comunice numirea lui
Alfred ca portar, ne-a întrebat dacă un
pictor cu mult talent, numit Cabrion, n-a
locuit la noi? La numele lui Cabrion, iată
pe scumpul meu soţ că-şi ridică cizma în
aer şi-l trec năduşelile. Din fericire,
chelul cel gras adăugă: „Acest tânăr
pictor va pleca în Germania; o persoană
bogată îl ia acolo pentru nişte lucrări
care vor dura câţiva ani… poate că va
rămâne acolo definitiv.“ După care
străinul îi comunică dragului meu
Alfred, data plecării lui Cabrion şi
adresa Mesageriilor.
– 3268 –
– Eugen Sue –
— Şi am norocul nesperat să citesc

în registru: N. Cabrion artist pictor, plecare
pentru Strassburg şi străinătate prin
corespondenţă.
— Plecarea era fixată pentru azi
dimineaţă.
— Mă duc în curte cu soţia mea şi
văd un ştrengar urcându-se pe imperială
lângă conductor. În clipa când trăsura o
ia din loc, Cabrion mă zăreşte, mă
recunoaşte, se întoarce către mine şi îmi
strigă: „Plec pentru totdeauna… al tău
pe viaţă“. Din fericire, trompeta
conductorului aproape că a înăbuşit
aceste ultime cuvinte precum şi tutuiala
necuviincioasă pe care o dispreţuiesc,
căci, Dumnezeu fie lăudat! l-am văzut
plecând.
— Şi pentru totdeauna, crede-mă,
– 3269 –
domnule Pipelet, completă Rigolette,

abia stăpânindu-şi o dorinţă nebună de a
râde, dar ceea ce nu ştiţi, şi vă va mira
foarte mult, e că domnul Rudolf este…
— Este?
— Un prinţ travestit… o alteţă
regală.
— Haida de, ce glumă! spuse
Anastasia.
— Vă jur pe capul soţului meu…
stărui cu seriozitate Rigolette.
— Perla chiriaşilor mei… o alteţă
regala! strigă Anastasia. Haida de!… Şi
eu, care l-am rugat să-mi păzească loja.
Scuze… scuze… mii de scuze…
Şi îşi puse automat boneta, ca şi cum
aşa ar fi fost mai cuviincios să vorbească
de un prinţ.
Printr-un gest diametral opus, dar
– 3270 –
– Eugen Sue –
asemănător ca fond, contrar obiceiului

său, Alfred îşi scoase pălăria şi salută în
gol, strigând:
— Un prinţ, o alteţă în loja
noastră!… Şi m-a văzut sub cearceaf
când eram în pat din cauza obrăzniciilor
lui Cabrion!
În acel moment, doamna Georges se
întoarse şi spuse fiului ei şi Rigolettei:
— Copiii mei iată-l pe domnul
doctor!
Capitolul 15
ÎNVĂŢĂTORUL
Doctorul Herbin, un om mai în

vârstă, avea o înfățișare foarte spirituală
şi distinsă, o privire pătrunzătoare, de o
agerime deosebită şi un surâs care
– 3271 –
exprima o mare bunătate. Vocea, în

genere armonioasă, devenea aproape
mângâietoare când se adresa alienaţilor,
aşa că tonul suav, cuvintele duioase
păreau să liniştească adesea
irascibilitatea obişnuită a acestor
nenorociţi. El era unul dintre primii
medici care au folosit în tratamentul
nebuniei, compasiunea şi bunăvoinţa, în
locul oribilelor mijloace de constrângere
întrebuinţate până la dânsul; nu se mai
aplicau lanţuri, bătăi, duşuri reci şi mai
ales izolările (afară de cazurile
excepţionale).
Datorită ascuţitei sale inteligenţe
înţelesese că monomania, sminteala,
furia, se măresc prin sechestrare şi
brutalitate; dar supunând pe alienaţi
unei vieţi comune, mii de întâmplări
– 3272 –
– Eugen Sue –
mărunte, de incidente de fiecare clipă, îi

împiedică de a fi obsedaţi de o idee fixă,
cu atât mai periculoasă cu cât este
susţinută prin izolare şi intimidare.
— Domnule doctor, se adresă
doamna Georges medicului Herbin, am
crezut că-l voi putea însoţi pe fiul şi pe
nora mea, deşi nu-l cunosc pe domnul
Morel. Starea acestui om minunat mi-a
stârnit atât de mult interesul, încât nu m-
am putut împotrivi dorinţei de a asista,
împreună cu copiii mei, când va reveni
la o stare normală, după cum speraţi, în
urma încercării la care îl veţi supune.
— Mă bizui mult, doamnă, pe
impresia plăcută ce i-o va face prezenţa
fiicei lui şi a persoanelor pe care e
obişnuit să le vadă.
— Când au venit să-l aresteze pe
– 3273 –
soţul meu, interveni cu emoţie doamna

Morel, arătând-o pe Rigolette
doctorului, buna noastră vecină s-a
grăbit să ne vină în ajutor mie şi copiilor
mei.
— Tatăl meu îl cunoaşte bine şi pe
domnul Germain, care a fost totdeauna
bun cu noi, adăugă Louise.
Apoi, arătând spre Alfred şi spre
Anastasia, ea continuă:
— Domnul şi doamna sunt portarii
casei noastre… Au ajutat şi ei de multe
ori, atât cât puteau, familia noastră crud
lovită de soartă.
— Dacă nu vă temeţi, doamnă, de
înfăţişarea alienaţilor, se adresă mamei
lui Germain doctorul Herbin, vom trece
prin mai multe curţi ca să ajungem la
clădirea exterioară, unde am socotit
– 3274 –
– Eugen Sue –
nimerit să-l trimit pe Morel,şi am dispus

ca azi dimineaţă să nu fie dus la fermă ca
de obicei.
— La fermă, domnule doctor?
întrebă doamna Georges. E o fermă aici?
— Vă surprinde, doamnă? Înţeleg.
Da, avem aici o fermă ale cărei produse
sunt de mare folos pentru gospodăria
casei şi la care lucrează alienaţii.
— În libertate, domnule doctor?
— Fără îndoială, şi munca, liniştea
câmpului, aspectul naturii sunt printre
cele mai bune mijloace de vindecare… Îi
supraveghează un singur gardian şi nu a
existat aproape niciun caz de evadare. Se
duc la lucru cu o adevărată plăcere şi
mica retribuţie ce-o capătă le foloseşte la
îmbunătăţirea traiului… ca să poată
obţine, zaharicale. Dar iată-ne ajunşi la
– 3275 –
una din aceste curţi.

Apoi, văzând un gest de ezitare din
partea doamnei Georges, doctorul
adăugă:
— Nu vă temeţi, doamnă… În
câteva minute veţi fi tot atât de calmă ca
şi mine.
— Vă urmez, domnule… Veniţi,
copii!
Poarta se deschise.
Această curte, formând un lung
paralelogram, era plantată cu arbori,
amenajată cu bănci; de fiecare parte se
vedea o galerie de o construcţie ciudată:
celule mari şi aerisite dădeau pe această
galerie; vreo cincizeci de oameni,
îmbrăcaţi în uniforme cenuşii, se
plimbau, vorbeau sau se odihneau la
soare, tăcuţi şi contemplativi.
– 3276 –
– Eugen Sue –
La sosirea doctorului Herbin, un

mare număr de pacienţi se îngrămădiră
în jurul lui; bucuroşi şi plini de zel, îi
întindeau, cu o emoţionantă expresie de
încredere şi de recunoştinţă mâinile, la
care el le răspundea afectuos:
— Bună ziua, bună ziua, copiii mei.
Unii din aceşti nenorociţi, prea
departe de medic ca să-i ia mâna, veniră
şovăielnici s-o întindă persoanelor care îl
însoţeau.
— Bună ziua, prieteni, le spuse
Germain, strângându-le mâna, cu o
blândeţe ce părea să-i incinte.
— Domnule doctor, se adresă
doamna Georges medicului, ăştia sunt
oare nebuni?
— Sunt aproape cei mai periculoşi
din ospiciu, spuse doctorul surâzând.
– 3277 –
Ziua sunt lăsaţi împreună, numai

noaptea sunt închişi în celule separate,
ale căror uşi le vedeţi deschise.
— Cum! aceşti oameni sunt cu
desăvârşire nebuni?… Dar când sunt
furioşi?
— Mai întâi, la începutul bolii lor,
când sunt aduşi aici; apoi, treptat,
tratamentul începe să-şi facă efectul;
vederea camarazilor lor îi linişteşte, îi
distrează, blândeţea îi potoleşte, şi
crizele lor de violenţă, la început
frecvente, devin din ce în ce mai rare…
Iată, priviţi pe unul din cei mai
recalcitranţi.
Era un om în vârstă de vreo
patruzeci de ani, robust şi nervos, cu
părul lung negru, cu privirea
pătrunzătoare şi cu o fizionomie din cele
– 3278 –
– Eugen Sue –
mai inteligente. Se apropie grav de

doctor şi pe un ton de aleasă politeţă,
deşi cu oarecare reticenţă:
— Domnule doctor, cred că la
rându-mi am dreptul să stau de vorbă şi
să-l plimb pe orb; voi avea onoarea să vă
fac să observaţi că e o nedreptate
flagrantă să-l lipsiţi pe acest nenorocit de
discuţiile cu mine şi să-l lăsaţi (aici
nebunul surâse cu un dispreţ amar),
pradă aiurelilor stupide ale unui idiot
complet străin – şi cred că nu exagerez –
complet străin de cele mai elementare
noţiuni ale oricărei ştiinţe, pe când
discuţia cu mine l-ar instrui.
Doctorul se adresă, cu glas tare,
alienatului, care părea să aştepte
răspunsul cu o teamă respectuoasă:
— Scumpul meu domn Charles,
– 3279 –
reclamaţia dumitale cred că e foarte

întemeiată, şi acest orb, care mi se pare
că e şi mut, dar din fericire nu e surd, ar
simţi o desfătare nespusă stând de vorbă
cu un om atât de erudit ca dumneata.
Voi interveni ca să ţi se facă dreptate.
— Afară de asta, continuaţi să mă
reţineţi aici, păgubind universul de toate
cunoştinţele omenirii pe care mi le-am
apropiat asimilându-mi-le, reluă
nebunul înfierbântându-se puţin câte
puţin şi începând să gesticuleze, cuprins
de o agitaţie anormală.
— Haide, haide, linişteşte-te, dragul
meu domn Charles. Din fericire
universul nu şi-a dat încă seama de ce-i
lipseşte; îndată ce-o va cere, ne vom
grăbi să-i satisfacem reclamaţia. În orice
caz, un om cu capacitatea dumitale, cu
– 3280 –
– Eugen Sue –
ştiinţa dumitale, va putea aduce

totdeauna mari servicii omenirii.
— Dar eu sunt pentru ştiinţă ceea ce
a fost corabia lui Noe pentru natura
fizică, exclamă el scrâşnind din dinţi şi
cu privirea rătăcită.
— O ştiu, scumpe prietene.
— Vreţi să puneţi lumina sub obroc!
strigă el, strângând pumnii. Dar atunci
vă voi sfâşia în bucăţi adăugă el pe un
ton ameninţător, cu obrazul înflăcărat,
roşu de furie şi cu vinele umflate, gata să
se spargă.
— Ah! domnule Charles, replică
doctorul, îndreptând asupra nebunului
o privire calmă, fixă, pătrunzătoare şi
dând vocii lui un timbru mângâios şi
măgulitor, eu credeam că erai cel mai
mare savant din vremurile moderne…
– 3281 –
— Şi trecute! strigă nebunul,

uitându-şi furia în faţa acestei măguliri.
— Nu mă laşi să termin… că erai cel
mai mare savant al timpurilor trecute,
prezente…
— Şi viitoare… continuă nebunul cu
îngâmfare.
— Oh! îndrăcit vorbăreţ, care mă
întrerupe mereu, zise doctorul surâzând
şi lovindu-l prieteneşte pe umăr… S-ar
spune că nu ştii ce admiraţie inspiri şi pe
care o meriţi?… Haide, să mergem să-l
vedem pe orb… du-mă la el.
— Doctore, eşti un om de treabă,
vino, vino, să vezi ce este obligat să
asculte, pe când eu aş putea să-i spun
lucruri atât de frumoase, reluă nebunul,
deplin potolit şi mergând înaintea
doctorului cu un aer mulţumit.
– 3282 –
– Eugen Sue –
— Vă mărturisesc, domnule doctor,

spuse Germain, care se apropiase de
mama şi de soţia lui, a căror spaimă o
remarcase pe când nebunul vorbise şi
gesticulase atât de violent, că la un
moment dat m-am aşteptat la o criză.
— Ei, domnule Germain, odinioară,
la primul moment de exaltare, la un gest
mai ameninţător al acestui nefericit
gardienii s-ar fi aruncat asupra lui, l-ar fi
legat, bătut, băgat sub duşuri, una din
cele mai cumplite torturi ce se pot
imagina… Gândiţi-vă la efectul unui
asemenea tratament pe un organism
energic şi irascibil, a cărui forţă de
izbucnire e cu atât mai violentă cu cât e
mai comprimată. Atunci ar fi fost
cuprins de unul din acele accese de furie
dezlănţuită care înfruntau constrângerile
– 3283 –
cele mai barbare, exasperându-ne prin

frecvenţa lor şi devenind aproape
incurabile; pe când, vedeţi că
necomprimând de la început aceasta
efervescenţă momentană, sau deviind-o
cu ajutorul marii mobilităţi de spirit, ce
se observă la mulţi nebuni, aceste
răbufniri trecătoare se potolesc tot atât
de repede cum s-au produs.
— Şi cine este acel orb de care
vorbeşte el, domnule doctor? E o
nălucire a minţii lui? întrebă doamna
Georges.
— Nu, doamnă, e o poveste foarte
ciudată. Acest orb a fost prins într-o
speluncă de pe Champs-Elysées, unde a
fost arestată o bandă de hoţi şi asasini.
Omul a fost găsit legat în lanţuri în
mijlocul unei hrube subterane, lângă
– 3284 –
– Eugen Sue –
cadavrul unei femei atât de groaznic

mutilată, încât n-a putut fi identificată.
— Ah! e groaznic… spuse doamna
Georges cutremurându-se.
— Acest om e de o urâţenie
înspăimântătoare, toată faţa lui e arsă de
vitriol. De când a venit aici, n-a scos un
cu vânt. Nu ştiu dacă e cu adevărat mut
sau se preface. Printr-o ciudată
întâmplare, singurele crize pe care le-a
avut au survenit noaptea, în absenţa
mea. Din păcate, întrebările ce i se pun
rămân fără răspuns, şi nu putem avea
nicio informaţie despre situaţia lui;
accesele par să fie declanşate de o furie a
cărei cauză e de nepătruns, căci nu
scoate o vorbă; ceilalţi alienaţi au pentru
el multă atenţie; îl ajută la mers, îi
vorbesc, vai, după gradul lor de
– 3285 –
inteligenţă. Priviţi… iată-l.

Nu era nebun, dar se prefăcea mut şi
smintit. Toate persoanele care-l însoţeau
pe medic, se dădură înapoi de groază, la
vederea Învăţătorului, căci el era. O
masacrase pe Cucuvaia nu într-un acces
de nebunie, ci într-un moment de ură
turbată după ce a fost arestat în taverna
de pe Champs-Elysées, revenindu-şi din
delirul trecător. Învăţătorul se pomenise
într-una din celulele închisorii de la
Conciergerie, unde nebunii erau închişi
provizoriu. Auzind spunâdu-se în jurul
lui „E un nebun furios“, se hotărî să
joace acest rol, şi-şi impuse un mutism
complet, ca să nu se compromită prin
răspunsuri, în cazul că s-ar ivi îndoieli
asupra pretinsei lui alienaţii.
Acest vicleşug izbutise. Condus la
– 3286 –
– Eugen Sue –
Bicêtre, simula din timp în timp accese

violente de furie, având mereu grijă să
aleagă nopţile pentru aceste manifestări,
ca să scape de pătrunzătoarea
perspicacitate a medicului-şef.
Complicii, reduşi la număr ai
Învăţătorului, care-i cunoşteau
adevăratul nume şi faptul că evadase
din ocna de la Rochefort, nu mai ştiau ce
se alesese de el, şi de altminteri n-aveau
niciun interes să-l denunţe; aşa că nu i se
putea stabili identitatea. El spera deci să
rămână mereu la Bicêtre, jucându-şi mai
departe rolul de mut şi nebun.
Da, aceasta era atunci singura lui
dorinţă, în neputinţa de a face rău, ceea
ce-i paraliza instinctele bestiale.
Mulţumită izolării totale din hruba lui
Braţ-Roşu, după cum ştim, remuşcarea
– 3287 –
cuprinsese puţin câte puţin acest suflet

împietrit.
Încordându-şi mereu mintea printr-
o neîntreruptă evocare a amintirii
crimelor sale din trecut, lipsit de orice
contact cu lumea din afară, ideile lui
sfârşeau adesea prin a i se concretiza, în
creier, după cum o spusese chiar el
Cucuvelei; atunci i se înfăţişau
câteodată, aievea, victimele lui, dar asta
nu era nebunie, ci puterea amintirii şi
remuşcării dusă la ultima expresie.
Astfel, acest om încă în puterea
vârstei, de o robustețe atletică, acest om
care fără îndoială mai avea de trăit încă
mulţi ani, acest om care se bucura de
întreaga lui raţiune, trebuia să-şi
petreacă tot restul vieţii în mijlocul
nebunilor, într-un mutism complet, iar
– 3288 –
– Eugen Sue –
de nu, dacă ar fi fost descoperit, ar fi fost

dus la eşafod pentru ultimele sale crime,
sau condamnat la recluziune perpetuă
printre sceleraţii faţă de care nutrea o
oroare ce creştea în raport cu pocăinţa
lui.
Învăţătorul şedea pe o bancă; o claie
de păr cenuşiu îi acoperea capul hidos şi
enorm; îşi ţinea coatele pe genunchi şi
bărbia sprijinită în palmă. Cu toate că
această groaznică mască era lipsită de
simţul văzului, că avea două găuri în
locul nasului, că gura îi era diformă, o
disperare cruntă, zdrobitoare era
întipărită pe faţa lui monstruoasă.
Un alienat cu figura tristă,
binevoitoare şi tinerească, îngenuncheat
în faţa Învăţătorului, îi ţinea mâna lui
puternică în ale lui, îl privea cu bunătate
– 3289 –
şi cu vocea blândă repeta mereu numai

aceste vorbe: „Fragi… fragi… fragi…“
— Iată, rosti cu gravitate nebunul
savant, iată singura vorbă de care e în
stare acest idiot. Daca la orb ochii
trupului sunt închişi, cei ai minţii sunt
fără îndoială deschişi, şi mi-ar fi
recunoscător dacă m-aş pune în legătură
cu el.
— Nu mă îndoiesc, răspunse
doctorul în timp ce bietul nebun cu faţa
melancolică examina cu milă figura
abominabilă a Învăţătorului, repetând cu
vocea duioasă: „Fragi… fragi… fragi“.
— De când a venit aici, acest biet
nebun n-a pronunţat alte cuvinte decât
acestea, se adresă doctorul doamnei
Georges, care se uita îngrozită la
Învăţător. Ce întâmplare anume e legată
– 3290 –
– Eugen Sue –
de aceste vorbe, singurele pe care le

rosteşte, n-am putut descoperi.
— Dumnezeule! mamă, exclamă
Germain, cât de zdrobit pare acest orb
nenorocit!…
— E adevărat, dragul meu, răspunse
doamna Georges; mi se strânge inima
fără să vreau… Îmi face rău să-l privesc.
Oh! cât e de trist să vezi omenirea sub
acest aspect sinistru!
Abia rostise doamna Georges aceste
cuvinte, că Învăţătorul avu o tresărire.
Faţa lui cruntă deveni palidă sub
cicatricele ei, ridică şi întoarse repede
capul atât de brusc către mama lui
Germain, încât dânsa nu-şi mai putu
reţine un ţipăt de groază, deşi femeia nu
bănuia cine era acel nenorocit.
Învăţătorul recunoscuse vocea fostei
– 3291 –
sale soţii şi din cuvintele, doamnei

Georges înţelesese că ea vorbea cu fiul
lui.
— Dar ce ai mamă? o întrebă
Germain.
— Nimic, fiul meu… Dar gestul
acestui om, expresia feţei lui, toate
acestea m-au înspăimântat… Iertaţi-mi,
domnule doctor, slăbiciunea, dar
aproape că-mi pare rău că, împinsă de
curiozitate, l-am însoţit aici pe fiul meu.
— Oh! pentru această singură dată,
mamă, nu-ţi mai face reproşuri…
— E sigur că buna noastră mamă nu
va mai veni niciodată aici, şi nici noi, nu
e aşa, micul meu Germain? spuse
Rigolette. E atât de trist… Ţi se frânge
inima.
— Lasă, că eşti o mică fricoasă, nu-i
– 3292 –
– Eugen Sue –
aşa, domnule doctor, replică Germain

surâzând, nu-i aşa că soţia mea e o
fricoasă?
— Mărturisesc, răspunse medicul, că
vederea acestui nenorocit orb şi mut m-a
impresionat şi pe mine… Eu care am
văzut atâtea suferinţe.
— Ce mutră… Ce zici, iubitule?
spuse încet de tot Anastasia… Ei bine!
pe lângă tine… toţi bărbaţii mi se par tot
atât de urâţi ca acest îngrozitor
specimen… de aceea nimeni nu se poate
lăuda că… înţelegi, dragul meu
Alfred?…
— Anastasie, o să văd şi în vis faţa
asta…
— Prietene, se adresă doctorul
Învăţătorului, cum te simţi?
Învăţătorul rămase mut.
– 3293 –
— Deci nu mă auzi? insistă doctorul

bătându-l uşor pe umăr.
Învăţătorul nu răspunse nimic, lasă
capul în jos şi după câteva clipe… din
ochii lui fără vedere, se prelinse o
lacrimă…
— Plânge! constată doctorul.
— Bietul om! adăugă Germain cu
compătimire.
Învăţătorul se cutremură! Auzea din
nou vocea fiului său… Fiul lui încerca
faţă de el un simţământ de milă.
— Ce ai? Ce suferinţă te copleşeşte?
îl întrebă doctorul.
Fără să-i răspundă, Învăţătorul îşi
ascunse faţa în palme.
— Nu scoatem nimic de la el,
conchise doctorul.
— Lăsaţi-mă pe mine, îl voi consola,
– 3294 –
– Eugen Sue –
interveni nebunul savant cu aerul grav şi

pretenţios. O să-l întreţin despre
sistemul planetar.
Apoi, adresându-se tânărului alienat
care era tot în genunchi în faţa
Învăţătorului.
— Scoală-te de acolo… tu ăla cu
fragii!
— Băiete, spuse doctorul către
tânărul nebun, fiecare din voi trebuie să
stea de vorbă cu acest biet om… Lasă-l
pe camaradul dumitale să-ţi ia locul…
Tânărul alienat se supuse imediat, se
ridică, se uită timid, cu ochii lui mari
albaştri, la doctor, îşi manifestă respectul
printr-un salut, făcu un semn de adio
Învăţătorului şi se depărta repetând cu
glas plângăreţ:
— Fragi… fragi…
– 3295 –
Doctorul, observând că doamna

Georges fusese puternic impresionată de
aceasta scenă, îi spuse:
— Din fericire, doamnă, vom merge
să-l vedem pe Morel şi, dacă speranţa
mea se realizează, sufletul dumitale se,
va bucura că acest om minunat va fi
redat dragostei demnei lui soţii şi iubitei
sale fiice.
Şi medicul se depărtă, urmat de
persoanele care îl însoţeau.
Învăţătorul rămase singur cu
nebunul savant, care începu să-i explice,
de altfel foarte amănunţit, şi cu multă
elocinţă, mersul impunător al astrelor
care descriu în tăcere o traiectorie
imensă în cerul unde e noapte
permanentă…
Dar Învăţătorul nu asculta...
– 3296 –
– Eugen Sue –
Era cuprins de o imensă deznădejde

la gândul că nu va mai auzit niciodată
vocea fiului său şi a soţiei sale… Sigur
de groaza ce le-o inspira, se gândi la
nenorocirea, ruşinea, spaima în care i-ar
fi cufundat aflarea identităţii lui
adevărate; ar fi preferat o mie de chinuri
decât să li se dezvăluiască… O singură,
o ultimă mângâiere a avut: insuflase preţ
de o clipă milă fiului său.
Şi, fără să vrea, îşi aminti de
cuvintele lui Rudolf, înainte de a-i fi dat
acea teribilă pedeapsă:
„Fiecare din vorbele tale e un
blestem, fiecare din vorbele tale va fi o
rugăciune; eşti plin de îndrăzneală şi
cruzime fiindcă eşti puternic, vei fi blând
şi umil pentru că vei fi slab. Inima ta este
zăvorâtă în faţa căinţei… Într-o zi îţi vei
– 3297 –
deplânge victimele… Din om te-ai făcut,

fiară… Într-o zi înţelepciunea îţi va
reveni prin ispăşire. N-ai respectat nici
ceea ce respectă fiarele sălbatice: pe
femeia lor şi pe puii lor… După o lungă
viaţă închinată mântuirii de păcate,
ultima-ţi implorare adresată lui
Dumnezeu va fi să-ţi dea fericirea
nesperată de a muri lângă soţia şi fiul
tău...“
— Vom trece prin faţa curţii idioţilor
şi vom ajunge în clădirea în care se află
Morel, spuse doctorul, ieşind din ţarcul
în care rămăsese Învăţătorul.
Capitolul 16
MOREL, ŞLEFUITORUL
Cu toată tristeţea pricinuită de

– 3298 –
– Eugen Sue –
vederea alienaţilor, doamna Georges se

opri totuşi o clipa, trecând prin faţa unei
curţi cu zăbrele, unde erau închişi idioţii
incurabili.
Biete făpturi, lipsite până şi de
instinctul animalului, şi cărora adesea
nu li se cunoaşte nici măcar originea,
necunoscuţi de toata lumea, şi chiar de
ei înşişi… trec prin viaţă, străini de
simţăminte, de gândire, satisfăcându-şi
doar nevoile animalice cele mai
elementare…
Doctorul Herbin n-a fost nevoit să
atragă atenţia doamnei Georges asupra
abrutizării sălbatice, a insensibilităţii
prosteşti sau a uimirii imbecile care
imprimau chipului acestor nenorociţi o
expresie în acelaşi timp hidoasă şi
penibilă la vedere. Aproape toţi erau
– 3299 –
îmbrăcaţi în halate lungi, murdare şi

zdrenţuite, căci cu toată stricta
supraveghere, nu puteau fi împiedicate
aceste făpturi, complet lipsite de
simţurile raţiunii, să sfâşie, să-şi
murdărească îmbrăcămintea, târându-se,
tăvălindu-se ca animalele în noroiul
curţilor unde stăteau în timpul zilei.
— Bieţi oameni! spuse doamna
Georges, urmându-l pe doctor după ce
aruncase o ultimă privire în curtea
idioţilor; ce trist e să te gândeşti că nu
există niciun leac pentru suferinţele lor!
— Vai! niciunul, doamnă, răspunse
doctorul, mai ales când au ajuns la
vârsta asta. Dar iată-ne ajunşi la clădirea
în care se află Morel. Am dat dispoziţii
să fie lăsat, singur acum, de dimineaţă,
pentru ca efectul pe care sper să-l obţin
– 3300 –
– Eugen Sue –
asupra lui să aibă o şi mai mare putere.

— Şi care-i este nebunia, domnule
doctor? întrebă încet doamna Georges,
spre a nu fi auzită de Louise.
— Îşi închipuie că dacă nu câştigă o
mie trei sute de franci pe zi, spre a plăti
o datorie notarului Ferrand, Louise va
trebui să moară pe eşafod pentru crimă
de infanticid.
— Ah! domnule, notarul ăsta… era
un monstru! exclamă doamna Georges,
care cunoştea prigoana, cu care acest om
îl urmărise pe Germain. Louise, Morel-
tatăl şi eu nu suntem singurele lui
victime. L-a urmărit pe fiul meu cu o
stăruinţă diabolică.
— Louise Morel mi-a povestit total,
doamnă, răspunse doctorul. Slavă
Domnului, acest mizerabil e mort. Dar
– 3301 –
vă rog să mă aşteptaţi aici cu aceste

persoane. Mă duc să văd ce face Morel.
Apoi, adresându-se fiicei
şlefuitorului:
— Te rog, Louise, fii foarte atentă. În
clipa când voi striga „Vino!“ să apari
numaidecât, dar singură… Când voi
spune a doua oară „Veniţi!“ celelalte
persoane vor intra după dumneata…
— Ah! domnule, mi se strânge
inima, replică Louise, ştergându-şi
lacrimile. Bietul tata… Dacă această
încercare nu va reuşi!…
— Sper că-l va salva… Îl pregătesc
de multa vreme... Haide, fii liniştită şi
gândeşte-te la ce ai de făcut!
Şi doctorul, părăsind persoanele
care-l însoţeau, intră într-o cameră ale
cărei ferestre zăbrelite dădeau către
– 3302 –
– Eugen Sue –
grădină.
Mulţumită odihnei, vieţii sănătoase
şi grijii cu care era tratat, chipul
şlefuitorului nu mai avea aspectul palid,
tras, de o slăbiciune bolnăvicioasă.
Obrazul său rotund, acum uşor colorat,
dovedea că s-a însănătoşit. Doar un
surâs trist, o anumită fixitate care se ivea
uneori în privirea lui, arătau că încă nu
avea mintea întreagă.
Când doctorul intră, Morel, stând pe
scaun, aplecat peste o masă, simula că îşi
face meseria de şlefuitor, zicând:
— O mie trei sute de franci… o mie
trei sute de franci… dacă nu, Louise la
eşafod… o mie trei sute de franci… Să
lucrăm… să lucrăm… să lucrăm…
Această rătăcire, ale cărei accese
reveneau de altfel din ce în ce mai rar,
– 3303 –
au marcat, de la început, simptomul

nebuniei. Medicul, dintru întâi contrariat
că l-a găsit pe Morel în clipa aceea pradă
monomaniei sale, dorea totuşi să
folosească situaţia pentru planul pe care
şi l-a făcut. Scoase din buzunar o pungă
conţinând şaizeci şi cinci de ludovici,
pregătiţi dinainte, îi răsturnă în mână şi-
i spuse în chip brusc lui Morel, care,
absorbit de aşa-zisa lui muncă, nu-şi
dădu seama de sosirea doctorului:
— Dragă Morel… ai lucrat destul…
ai câştigat în sfârşit cei o mie trei sute de
franci ce-ţi trebuiau ca s-o salvezi pe
Louise, iată-i…
Şi doctorul aruncă pe masă monezile
de aur.
— Louise e salvată! strigă
şlefuitorul, adunând aurul cu grabă.
– 3304 –
– Eugen Sue –
Alerg la notar.
Şi, ridicându-se repede, o luă către
uşa.
— Vino! strigă doctorul, emoţionat,
căci vindecarea spontană a şlefuitorului
putea depinde de această primă
confruntare.
Abia strigase „Vino!“ că Louise şi
apăru la uşă, chiar în clipa în care tatăl ei
se ivise acolo. Morel, înmărmurit, se
dădu înapoi doi paşi şi scăpă aurul din
mână.
Timp de câteva minute, o privi pe
Louise cu uimire, nerecunoscând-o
imediat. Părea totuşi că încearcă să-şi
adune amintirile, apoi, apropiindu-se de
ea încet, încet, o privi cu o nelinişte şi o
curiozitate temătoare.
Louise, tremurând de emoţie, îşi
– 3305 –
stăpânea cu greu lacrimile, în timp ce

doctorul, recomandându-i printr-un gest
să rămână mută, supraveghea atent şi în
tăcere cele mai infime reacţii de pe faţa
şlefuitorului. Acesta, aplecat înspre fată,
deveni palid, îşi trecu ambele mâini pe
fruntea udă de sudoare, apoi,
apropiindu-se cu un pas de ea, vru să-i
vorbească. Dar vocea i se stinse pe buze,
paloarea sa crescu şi privi în jurul său cu
uimire, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un
vis.
— Bine… bine… îi şopti doctorul
Louisei, e un început bun… Când voi
spune: „Vino“ aruncă-te în braţele lui
numindu-l „tată“.
Şlefuitorul îşi duse mâinile la piept
privindu-se cu atenţie încordată din cap
până în picioare, ca şi cum ar fi vrut să
– 3306 –
– Eugen Sue –
se convingă de propria sa identitate.

Faţa-i exprima o nesiguranţă amară; în
loc să-şi oprească privirile asupra fiicei
lui, părea că vrea să se ferească de dânsa
şi îşi spuse cu glas domol şi cu vocea
întretăiată:
— Nu!... nu!... E un vis… Unde mă
aflu?… cu neputinţă!… e vis… nu e
ea!… Şi aurul ăsta… nu-mi amintesc…
mă trezesc oare?… Mi se învârteşte
capul… nu cutez să mă uit... mi-e
ruşine… nu e Louise…
— Vino, spuse doctorul cu glas tare.
— Tată… sunt eu Louise, fiica ta!…
strigă ea izbucnind în lacrimi şi
aruncându-se în braţele şlefuitorului,
chiar în clipa în care intrau în cameră
soţia lui Morel, Rigolette, doamna
Georges, Germain şi soţii Pipelet.
– 3307 –
— Ah! Dumnezeule! exclamă Morel,

sub mângâierile Louisei, unde sunt? Ce
vor cu mine? Ce s-a întâmplat? Nu pot
crede…
Apoi, după câteva clipe de tăcere,
cuprinse cu mâinile capul Louisei, o
privi ţintă şi strigă, pradă unei emoţii
crescânde:
— Louise!
— E salvat! spuse doctorul.
— Soţul meu, bietul meu, Morel!
izbucni soţia şlefuitorului alăturându-se
Louisei.
— Soţia mea! reluă Morel, soţia mea,
fiica mea!
— Şi eu, domnule Morel, se apropie
Rigolette, toţi prietenii dumitale şi-au
dat întâlnire aici.
— Toţi prietenii dumitale… vezi,
– 3308 –
– Eugen Sue –
domnule Morel? adăugă Germain.

— Domnişoara Rigolette!… domnul
Germain!… se miră şlefuitorul,
recunoscând pe fiecare în parte.
— Şi vechii prieteni din loja
portarului, zise Anastasia apropiindu-se
la rându-i, cu Alfred, iată-i: familia
Pipelet… bătrânii Pipelet… prieteni
până la moarte… haide dar, taică
Morel… iată, ai o zi bună…
— Domnul Pipelet cu soţia lui!...
Atâta lume în jurul meu!… Îmi pare că e
atât de mult!… Şi… dar… tu eşti,
Louise… nu e aşa?… strigă el cu
înfrigurare, îmbrăţişându-şi fiica. Eşti tu,
Louise? Sigur?…
— Bietul meu tată… da… Eu sunt…
şi mama… sunt aici toţi prietenii
dumitale… Nu ne vei mai părăsi… nu
– 3309 –
vei mai suferi… Vom fi fericiţi acum, toţi

vom fi fericiţi!
— Toţi fericiţi… dar… stai să-mi
amintesc… Toţi fericiţi… totuşi mi se
pare că veniseră să te ducă la închisoare,
Louise.
— Da… tată… dar am fost
achitată… după cum vezi… iată-mă
lângă dumneata…
— Aşteaptă puţin… aşteaptă… iată
că-mi revine memoria.
Şi reluă cu groază:
— Dar notarul?…
— Mort… A murit, tată… murmură
Louise.
— Mort… el… atunci… te cred…
putem fi fericiţi… Dar unde mă aflu?…
Cum am ajuns aici?… de câtă vreme… şi
de ce?… nu-mi amintesc prea bine…
– 3310 –
– Eugen Sue –
— Ai fost atât de bolnav, interveni

doctorul, încât ai fost adus aici… la ţară.
Ai avut nişte friguri foarte grave, cu
delir.
— Da, da… îmi amintesc de această
ultimă întâmplare înaintea bolii. Stăteam
de vorbă cu fata mea şi… cine oare, cine
oare?… Ah! un om foarte generos,
domnul Rudolf… el a împiedicat
arestarea mea. De atunci, însă, nu-mi
amintesc nimic.
— Boala dumitale s-a complicat cu o
pierdere a memoriei, spuse doctorul.
Vederea fiicei dumitale, a soţiei şi a
prietenilor ţi-au redat-o.
— Dar la cine sunt aici?
— La un prieten al domnului
Rudolf, se grăbi să răspundă Germain,
ne-am gândit că schimbarea de aer îţi va
– 3311 –
face bine.
— Perfect, spuse încet doctorul şi,
adresându-se supraveghetorului,
adăugă: Trimite trăsura în capul aleii
grădinii, ca să nu fie nevoit să treacă
prin curţi ci să iasă pe poarta mare.
Astfel, după cum se întâmplă adesea
în cazurile de nebunie, Morel nu-şi
amintea şi nu era conştient de boala de
care fusese atins.
Câteva clipe mai târziu, sprijinit de
braţul soţiei şi al fiicei, însoţit de un
student chirurg, pe care, pentru mai
multă prudenţă, doctorul îl rugase să-l
însoţească până la Paris, Morel urca în
trăsură şi părăsea Bicêtre fără a bănui că
fusese internat acolo ca nebun.
— Credeţi că acest om e complet
vindecat? îl întrebă doamna Georges pe
– 3312 –
– Eugen Sue –
doctorul, care o condusese până la

poarta mare a ospiciului.
— Aşa cred, doamnă, am vrut
intenţionat să-l las sub fericita influenţă
a acestei apropieri de familia lui. M-aş fi
temut să-l despart de ea. De altfel, unul
din elevii mei va rămâne cu el şi va
indica regimul care trebuie urmat. Mă
voi duce să-l văd în fiecare zi, până când
însănătoşirea lui va fi deplină, căci nu
numai că acest caz mă interesează, dar
omul mi-a fost recomandat în mod
deosebit la intrarea lui la Bicêtre, de
către însărcinatul cu afaceri al marelui
ducat de Gerolstein.
Germain şi mama lui schimbară o
privire semnificativă.
— Vă mulţumesc, domnule doctor,
spuse doamna Georges, pentru atenţia
– 3313 –
cu care aţi binevoit a-mi arăta acest

interesant institut şi sunt fericită că am
asistat la scena emoţională pe care ştiinţa
dumneavoastră a pregătit-o cu atâta
pricepere.
— Şi eu, doamnă, mă bucur mult de
succesul obţinut care a redat afecţiunii
familiei sale pe acest om brav.
Încă foarte impresionaţi de ceea ce
văzuseră, doamna Georges, Rigolette şi
Germain reluară drumul Parisului, de
asemeni domnul şi doamna Pipelet.
În clipa în care doctorul Herbin intra
să viziteze curţile, întâlni un funcţionar
superior al instituţiei care îi spuse:
— Ah! scumpe domnule doctor, nu
vă puteţi imagina scena la care am
asistat. Pentru un observator ca
dumneavoastră ar fi fost un izvor
– 3314 –
– Eugen Sue –
nesecat.
— Cum aşa? Ce scenă?
— Ştiţi că avem aici două femei
condamnate la moarte, mama şi fiica; ele
urmează să fie executate mâine.
— Fără îndoială că ştiu.
— Ei bine! de când sunt n-am
întâlnit o îndrăzneală şi un sânge rece ca
ale mamei acesteia. E o femeie infernală.
— Nu e vorba, oare, de acea văduvă
Marţial care a dovedit atât cinism în
cursul dezbaterilor?
— Chiar ea.
— Şi ce-a mai făcut?
— A cerut să fie închisă în aceeaşi
celulă cu fiica ei până în clipa execuţiei.
Cererea i-a fost aprobată. Fata ei, mai
puţin înrăită ca ea, părea să şovăie în
faţa apropierii clipei fatale, pe când
– 3315 –
stăpânirea diabolică a văduvei creştea,

dacă asta mai era cu putinţă. Chiar
acum, preotul închisorii intrase în celula
lor, să le ofere consolările religiei. Fata se
pregătea să le primească, dar mama, fără
a-şi pierde o clipă prezenţa de spirit, i-a
copleşit, pe dânsa şi pe preot cu nişte
sarcasme atât de ticăloase, încât
venerabilul părinte a fost nevoit să
părăsească celula, după ce zadarnic a
încercat s-o facă pe această neîmblânzită
femeie să asculte câteva cuvinte sacre.
— În ajunul urcării pe eşafod! O
asemenea îndrăzneală e îngrozitoare,
replică doctorul.
— De altfel s-ar zice că e una din
acele familii urmărite de fatalitate ca în
tragediile antice. Tatăl a murit pe eşafod,
un fiu e la ocnă, un altul, de asemeni
– 3316 –
– Eugen Sue –
condamnat la moarte, a evadat de

curând. Fiul cel mare, singurul şi doi
copii mai mici au scăpat de această
înspăimântătoaree contagiune. Totuşi,
această femeie a cerut fiului mai mare,
singurul om cinstit din acest neam
execrabil, să vină mâine dimineaţă să-i
asculte ultimele dorinţi.
— Ce întrevedere!
— Nu sunteţi curios să asistaţi la ea?
— Cinstit vorbind, nu. Cunoşti
principiile mele cu privire la pedeapsa
cu moartea, şi n-am nevoie de un
spectacol atât de oribil pentru a-mi întări
şi mai mult convingerile. Dacă această
teribilă femeie va dovedi caracterul ei
neîmblânzit până şi pe eşafod, ce
exemplu deplorabil pentru popor!
— Mai e încă ceva ciudat în această
– 3317 –
dublă execuţie, e vorba de ziua în care a

fost fixată.
— Cum?
— Azi e carnavalul de lăsata secului.
— Ei şi?
— Mâine execuţia va avea loc la ora
şapte dimineaţa. Aşa că bandele de
oameni travestiţi, care au petrecut toată
noaptea la balurile de la bariere,
înapoindu-se la Paris, se vor încrucişa cu
acel lugubru cortegiu.
— Ai dreptate, va fi un contrast mai
mult decât penibil.
— Fară a mai socoti faptul că până
în piaţa execuţiei, bariera Saint-Jacques,
se vor auzi lăutarii cârciumilor din
împrejurimi, căci pentru a sărbători
ultima zi de carnaval se dansează până
la zece, unsprezece dimineaţa.
– 3318 –
– Eugen Sue –
A doua zi, soarele se ridică radios,

strălucitor.
Spre dimineaţă, la orele patru, mai
multe detaşamente de infanterie şi
cavalerie veniră să înconjoare şi să
păzească împrejurimile ospiciului
Bicêtre.
Vom conduce pe cititor în celula în
care se aflau văduva ghilotinatului şi
fiica ei, Tărtăcuţa.
– 3319 –
Partea a zecea
Capitolul 1
ULTIMA TOALETĂ
– 3320 –
– Eugen Sue –
La Bicêtre, un coridor întunecos,

străpuns din loc în loc de câteva ferestre
zăbrelite, un fel de răsuflători situate
puţin deasupra nivelului solului unei
curţi superioare, ducea la celula
condamnaţilor la moarte.
Această celula nu era luminată decât
de o ferestruică în partea de sus a uşii,
care dădea în coridorul despre care am
vorbit.
Celula, cu tavanul jos, cu zidurile
umede şi verzui, adăpostea pe femeia
Marţial şi pe fiica ei Tărtăcuţa.
Figura colţuroasă a văduvei
ghilotinatului se desluşea aspră,
impasibilă şi decolorată, ca o mască de
marmură, în mijlocul semiobscurităţii
care domnea în celulă.
Neputându-se folosi de mâini, căci
– 3321 –
peste rochia neagră poartă cămaşă de

forţă, un fel de halat lung de pânză
cenuşie închis la spate, ale cărui mâneci
se încheie şi se termină în formă de sac,
ea cere să i se scoată boneta, plângându-
se de o mare căldură… părul ei cărunt
cade răvăşit pe umeri.
Şezând pe marginea patului,
odihnindu-şi picioarele pe lespezi,
priveşte ţintă la fiica ei, aflată în cealaltă
parte a celulei.
Tărtăcuţa, pe jumătate culcată,
îmbrăcată şi ea în cămaşă de forţă, se
reazimă de zid. Are capul plecat pe
piept, ochiul fix, respiraţie întretăiată.
Afară de un murmur spasmodic care din
când în când îi agită bărbia, trăsăturile ei
par destul de liniştite, cu toată paloarea
lor.
– 3322 –
– Eugen Sue –
În interior, la marginea celulei,

aproape de uşă, sub ferestruica deschisă,
un veteran, decorat, cu figura aspră şi
arsă de soare, cu capul chel, cu mustăţi
lungi, cărunte, şade pe un scaun. El le
păzeşte pe condamnate.
— E un frig afurisit aici!… şi totuşi
îmi ard ochii… şi mi-e sete… mereu
sete… spuse Tărtăcuţă după câteva clipe
de tăcere.
Apoi, adresându-se veteranului,
adaugă:
— Apă, dacă eşti bun, domnule…
Bătrânu soldat se ridică, luă de pe o
laviţă un ibric mare de cositor, plin cu
apă, turnă din el un pahar plin, se
apropie de Tărtăcuţă şi îi dădu să bea pe
îndelete, cămaşa de forţă împiedicând-o
să se folosească de mâini.
– 3323 –
După ce bău cu lăcomie, ea-i spuse:

— Mulţumesc, domnule.
— Vrei să bei? o întrebă soldatul pe
văduvă.
Bătrâna răspunse printr-un semn
negativ.
Veteranul se reaşeză la locul lui.
Se lăsă din nou linişte.
— Ce oră e? întrebă Tărtăcuţa.
— Aproape patru şi jumătate,
răspunse soldatul.
— Peste trei ore! reluă fata cu un
surâs sardonic, făcând aluzie la
momentul fixat pentru execuţia ei: peste
trei ore…
Nu îndrăzni să termine…
Văduva dădu din umeri… Fata îi
înţelese gândul şi reluă:
— Ai mai mult curaj decât mine…
– 3324 –
– Eugen Sue –
mamă… Nu dai nicio dovadă de

slăbiciune?
— Niciodată!
— O ştiu prea bine… văd bine…
Faţa dumitale e tot atât de liniştită ca şi
când ai sta la gura sobei din bucătăria
noastră… cosând… Ah! ce departe e
timpul acela bun… ce departe e!…
— Flecaro!
— E adevărat… în loc să stau dusă
pe gânduri, fără să spun nimic, prefer să
vorbesc, prefer…
— Să te ameţeşti, fricoaso!
— Chiar de-ar fi aşa, mamă, nu toată
lumea are curajul dumitale, nu toată
lumea… Am făcut ce-am putut ca să te
imit, nu l-am ascultat pe preot, pentru că
nu voiai dumneata. Dar asta nu
înseamnă că am făcut bine… De fapt,
– 3325 –
continuă ea înspăimântată, de ce n-am

vrut să-l ascult pe preot?… N-ar fi fost
nicio slăbiciune din partea mea… De
altfel, asta m-ar mai fi ameţit puţin… şi
apoi… în sfârşit… după aceea, cine ştie?
— Iar? se supără văduva cu vocea
plina de un dispreţ zdrobitor. Nu mai ai
vreme… păcat… mai bine te-ai fi făcut
călugăriţă. Sosirea fratelui tău, Marţial, o
să desăvârşească pocăirea ta. Dar n-o să
vina, omul cinstit… fiul cel bun!
În clipa în care văduva rostea aceste
vorbe, enorma încuietoare a închisorii
scârţii cu mare zgomot şi poarta se
deschise:
—A sosit momentul? strigă
Tărtăcuţa, făcând un salt spasmodic. O,
Doamne! Au dat ceasul înainte! Suntem
înşelate!
– 3326 –
– Eugen Sue –
Şi faţa i se descompuse în chip

groaznic.
— Cu atât mai bine… dacă ceasul
călăului merge mai repede, nu o să-mi
mai fie ruşine de bigotismele tale!
— Femeie, spuse un funcţionar al
închisorii, condamnatei, cu acea milă
dulceagă care miroase a moarte, fiul
dumitale e aici… Vrei să-l vezi?
— Da, răspunse văduva fără a
întoarce capul.
— Intră... domnule… îl îndemnă
funcţionarul pe noul venit.
Marţial intră.
Veteranul rămase în celula a cărei
uşă, din prudenţă, fusese lăsată
deschisă. În penumbra coridorului slab
luminat de zorile care mijeau, precum şi
de raza unui felinar, se vedeau mai
– 3327 –
mulţi soldaţi şi gardieni, unii şezând pe

o bancă, ceilalţi în picioare.
Marţial era tot atât de palid ca şi
maică-sa. Trăsăturile lui trădau o
spaimă, o groază adâncă; genunchii îi
tremurau. Cu toate numeroasele ei
crime, cu toată aversiunea pe care i-o
inspirase totdeauna, se crezuse obligat
să asculte de ultima ei voinţă.
Îndată ce intră în celulă, văduva îi
aruncă o privire pătrunzătoare, şi-i vorbi
cu o furie reţinută, pentru a trezi în
sufletul fiului ei o ură şi mai profundă:
— Vezi… ce se face cu… mama ta…
cu sora ta.
— Ah! mamă… e groaznic… Dar eu
te-am prevenit...
Văduva îşi strânse buzele albe de
mânie. Fiul ei n-o înţelegea; totuşi, ea
– 3328 –
– Eugen Sue –
urmă:
— O să fim ucise, cum a fost ucis şi
tatăl tău…
— Doamne! Doamne! Şi nu pot să vă
ajut cu nimic s-a sfârşit, Acum ce vreţi să
fac? De ce nu m-aţi ascultat… Nici
dumneata, nici sora mea? N-aţi fi ajuns
aici.
— Ah!… va să zică aşa… reluă
văduva cu obişnuita ei ironie sălbatică,
găseşti deci că e bine că murim?
— Mamă!
— Iată-te mulţumii… O să poţi
spune fără să minţi că mama ta e
moartă… N-o să mai roşeşti din pricina
ei.
— Dac-aş fi fost un fiu rău, îi
răspunse cu bruscheţe Marţial, revoltat
de nedreapta asprime a mamei lui, nu aş
– 3329 –
fi venit aici.
— Vii din curiozitate
— Am venit ca să mă supun voinţei
tale.
— Ah! dacă te-aş fi ascultat, Marţial,
în loc s-o ascult pe mama n-aş fi aici,
strigă Tărtăcuţa cu voce sfâşietoare,
dând curs groazei frânată până atunci
sub influenţa văduvei. E greşeala
dumitale… Fii blestemată, mamă!
— Se căieşte… şi mă acuză… trebuie
să te bucuri, hai? izbucni văduva într-un
râs diabolic.
Fără a-i răspunde, Marţial se apropie
de sora lui, a cărui agonie începea, şi îi
spuse pe un ton compătimitor:
— Biata mea soră… E prea târziu
acum.
— Niciodată… niciodată nu e prea
– 3330 –
– Eugen Sue –
târziu… ca să fi laş! interveni mama cu o

furie rece. Oh! ce neam! ce neam! Noroc
că Nicolas a evadat. Noroc că François
şi Amandine îţi vor scăpa din mâini…
Sunt de pe acum vicioşi… Mizeria o să
completeze restul!
— Ah! Marţial, veghează-i
îndeaproape… altminteri vor sfârşi ca
noi două. Li se va tăia şi lor capul! striga
Tărtăcuţa, scoţând gemete înăbuşite.
— Poate să vegheze cât o vrea
asupra lor, zbieră văduva cu o exaltare
feroce, viciul şi mizeria vor fi mai tari
decât ei, şi într-o zi îşi vor răzbuna tatăl,
pe mama şi pe sora lor.
— Oribila dumitale speranţă o să fie
înşelată, mamă, răspunse Marţial
indignat. Nu ne temem de mizerie.
Lupoaica a salvat-o pe fata pe care
– 3331 –
Nicolas voia s-o înece. Părinţii acelei fete

ne-au oferit bani mulţi, sau bani mai
puţini şi pământ în Algeria… lângă o
fermă pe care au dat-o de pe acum unui
om care şi el le-a făcut mari servicii. Noi
am preferat pământul. E un oarecare
risc… dar suntem deprinşi şi ni se
potriveşte Lupoaicei şi mie. Mâine
plecăm cu copiii şi nu mai revenim în
Europa cât om trăi!
— Ce spui tu acolo? întrebă văduva
pe un ton iritat şi totodată surprins.
— Nu mint niciodată.
— Minţi acum, ca să mă înfurii.
— Să te înfurii pentru că soarta
acestor copii e asigurată?
— Da, din pui de lup o să faci miei!
Sângele tatălui lor, al surorii tale, al meu,
o să fie răzbunat…
– 3332 –
– Eugen Sue –
— Nu vorbi aşa în clipa asta!

— Am ucis, am să fiu ucisă…
suntem chit.
— Mamă, căinţa…
Văduva izbucni din nou într-un
hohot de râs.
— Trăiesc de treizeci de ani în crimă
şi, pentru a mă căi mi se dau trei zile, cu
moartea la capătul drumului?… Oare aş
avea vreme? Nu, nu, când o să-mi cadă
capul, încă voi scrâşni de turbare şi de
ură.
— Frate, ajutor! Scoate-mă de aici!
Vor veni să mă ridice, murmură
Tărtăcuţa cu vocea sfârşită, căci
nenorocita începuse să delireze.
— O să taci odată? strigă văduva
exasperată de slăbiciunea fetei, o să taci
odată! Oh! infama… Şi e fiica mea!
– 3333 –
— Mamă! mamă! exclamă Marţial,

sfâşiat de această scenă, de ce m-ai
chemat, aici?
— Pentru că speram să-ţi dau inimă
şi ură… dar cine n-are una, n-are nici pe
cealaltă, laşule!
— Mamă!
— Laşule! laşule! laşule!
În clipa aceea se auzi un zgomot de
paşi pe coridor. Veteranul îşi scoase
ceasul, să vadă ce oră e.
Soarele răsărise strălucitor şi radios
şi aruncă deodată un snop de lumină
aurie pe ferestruica din faţa celulei.
Uşa se deschise şi intrarea celulei fu
dintr-o dată puternic luminată.
Gardienii aduseră două scaune, apoi
grefierul veni să spună, cu voce
emoţională, văduvei:
– 3334 –
– Eugen Sue –
— Femeie, a sosit ora…

Condamnata se ridică dreaptă,
nepăsătoare. Tărtăcuța scotea ţipete
ascuţite.
Patru oameni intrară pe uşă.
Trei dintre ei, destul de prost
îmbrăcaţi, ţineau în mână gheme mici de
frânghie subţire, dar foarte rezistentă.
Cel mai înalt din aceşti patru
oameni, corect îmbrăcat în negru, cu o
pălărie rotundă şi o cravată albă, dădu
grefierului o hârtie.
Acest om era călăul.
Hârtia era o chitanţă care confirma
primirea celor două femei, bune de
ghilotinat. Călăul luă pe seama lui cele
două făpturi ale lui Dumnezeu. Din acea
clipă el singur răspundea de ele.
Spaimei disperate a Tărtăcuţei îi luă
– 3335 –
tocul o toropeală buimacă. Două

ajutoare ale călăului fură nevoite să o
aşeze pe pat şi să o susţină. Fălcile ei
crispate de un spasm convulsiv, abia
dacă-i îngăduiau să pronunţe câteva
vorbe fără şir. Plimba în jurul ei nişte
ochi de pe acum stinşi şi fără privire;
bărbia îi atingea pieptul şi, fără sprijinul
celor două ajutoare, s-ar fi prăbuşit, ca
un corp inert.
Marţial, după ce îmbrăţişă pentru
ultima dată pe această nenorocită,
rămase nemişcat, speriat, neîndrăznind,
neputând face un pas, ca împietrit.
Îndrăzneala rece a văduvei nu se
dezminţea. Cu capul sus şi drept, ajută
ea singură să i se scoată cămaşa de forţă
care îi împiedica mişcările. Camizola
căzu şi rămase într-o rochie de lână
– 3336 –
– Eugen Sue –
neagră.
— Unde trebuie să mă aşez? întrebă
ea cu o voce hotărâtă.
— Ai bunătatea să te aşezi pe unul
din aceste scaune, îi spuse călăul,
arătându-i-l pe cel rânduit la intrarea
celulei.
Uşa fiind deschisă, se puteau vedea
în coridor mai mulţi gardieni, directorul
închisorii şi câţiva curioşi privilegiaţi.
Văduva se îndreptă cu pasul sigur
către locul ce-i fusese indicat, când se
pomeni în faţa fiicei sale.
Se opri, se apropie de ea şi îi spuse,
cu vocea uşor emoţionată:
— Îmbrătişează-mă, fata mea!
La glasul mamei sale, Tărtăcuţa ieşi
din apatie, se ridică în capul oaselor şi,
pe un ton plin de ură, strigă:
– 3337 –
— Dacă exista un iad, acolo ţi-e

locul, blestemato!
— Îmbraţişează-mă, fata mea, spuse
din nou văduva, făcând un pas spre
dânsa.
— Nu te apropia de mine!
Dumneata m-ai pierdut! murmură
nenorocita, întinzând braţele pentru a o
respinge.
— Iartă-mă!
— Nu, nu, spuse Tărtăcuţa cu vocea
tremurândă.
Acest efort sleindu-i puterile,
Tărtăcuţa căzu aproape fără cunoştinţă
în braţele ajutoarelor călăului.
Un nor trecu peste fruntea
neîmblânzită a văduvei, o clipă ochii ei
uscaţi şi aprinşi se umeziră. În clipa
aceea întâlni privirea fiului ei. După o
– 3338 –
– Eugen Sue –
clipă de şovăire, ca şi cum s-ar fi supus

îndemnului unei frământări interioare, îi
zise:
— Dar tu?…
Marţial se aruncă plângând în
braţele mamei sale.
— Destul! spuse văduva
stăpânindu-şi emoţia şi desfăcându-se
din îmbrăţişarea fiului ei. După care
adăugă, arătând spre călău: Domnul
aşteaptă!…
Păşi apoi repede spre scaun, pe care
se aşeză fără să şovăie.
Licărul unui sentiment matern care
luminase pentru o clipă negrele abisuri
ale acestui suflet diabolic, se stinse dintr-
o dată.
— Domnule, se adresă veteranul lui
Marţial, apropiindu-se de el cu simpatie,
– 3339 –
să nu mai rămâi aici. Vino!

Marţial, zdrobit de oroare şi de
spaimă, îl urmă în neştire.
Cele două ajutoare o aşezară pe
scaun şi pe Tărtăcuţa care agoniza. Unul
îi ţinea trupul aproape lipsit de viaţă, în
timp ce celălalt, folosindu-se de nişte
sfori subţiri dar foarte lungi, îi legă
mâinile la spate, cu noduri de
nedesfăcut, precum şi gleznele cu o
frânghie atât de lungă cât să-i îngăduie
condamnatei să meargă cu paşi mărunţi.
Aceasta operaţie era în acelaşi timp
stranie şi teribilă; s-ar fi zis că sforile
lungi şi subţiri, ce abia se desluşeau în
umbră şi cu ajutorul cărora aceşti
oameni tăcuţi ferecau pe condamnată cu
atâta repeziciune cât şi îndemânare,
ieşeau din mâinile lor ca firele subţiri cu
– 3340 –
– Eugen Sue –
care păianjenii îşi ţes plasa şi-şi prind

victima, înainte de a o devora.
Călăul şi celalalt ajutor al său o
legară pe văduvă cu aceeaşi pricepere,
fără ca trăsăturile femeii să trădeze cea
mai mică tulburare. Doar că din timp în
timp tuşea uşor.
Când condamnata fu astfel pusă în
imposibilitate de a face o mişcare, călăul
scoase din buzunar o pereche de foarfeci
mari şi îi spuse, politicos:
— Vă rog să aplecaţi capul, doamnă.
Văduva şi-l aplecă, zicând:
— Suntem clienţi buni; l-ai avut pe
soţul meu, acum iat-o pe soţia şi pe fiica
lui.
Fără să răspundă, călăul adună în
mâna stângă părul lung şi cenuşiu al
condamnatei şi începu să-l taie foarte
– 3341 –
scurt, cât mai scurt, mai ales la ceafă.

— Asta înseamnă că voi fi fost de
trei ori coafata în viaţa mea, spuse
văduva cu un rânjet sinistru. În ziua
când mi s-a pus voalul la prima
cuminecătură, în ziua căsătoriei, când mi
s-a pus floarea de lămâiţă, şi azi, nu e
aşa, coafor al morţii?
Călăul rămase mut.
Părul condamnatei era des şi aspru,
operaţia fusese atât de lungă, încât părul
Tărtăcuţei căzuse de mult pe lespezi, pe
când cel al mamei nu era tăiat nici pe
jumătate.
— Ştii la ce mă gândesc? spuse
călăului, văduva, după ce se uitase din
nou la fiica ei.
Călăul continuă să tacă.
Nu se auzeau decât scârţâitul sonor
– 3342 –
– Eugen Sue –
al foarfecelor şi un fel de sughiţ şi de

horcăieli care din timp în timp făceau să
salte pieptul Tărtăcuţei.
În clipa aceea fu văzut în coridor un
preot cu înfăţişare venerabilă, care se
apropie de directorul închisorii şi-i vorbi
încet. Acest, cleric cuvios venea să
încerce pentru ultima oară să smulgă
sufletul văduvei din îndărătnicia ei.
— Mă gândesc, spuse văduva după
câteva clipe şi văzând că gâdele nu
răspundea, mă gândesc că la cinci ani,
fata mea, căreia i se va tăia acum capul,
era cea mai frumoasă copilă din câte se
puteau vedea. Avea părul blond şi
obrajii trandafirii şi albi. Cine ar fi spus
atunci că...
Apoi, după o nouă tăcere, se opri,
izbucni în râs cu o expresie cu neputinţă
– 3343 –
de redat.
— Ce mai renghiuri ne joacă soarta!
În acea clipă ultimele şuviţe de păr
cenuşiu al condamnatei îi căzură de pe
umeri.
— E gata, spuse politicos călăul.
— Mulţumesc!… Vi-l recomand pe
fiul meu Nicolas, spuse văduva, pe care-
l veţi tunde într-un a din zilele astea!
Un gardian veni să spună, pe
şoptite, câteva vorbe condamnatei.
— Nu, v-am spus că nu, răspunse ea
repezit.
Preotul auzi aceste vorbe, ridică
ochii către cer, împreună mâinile şi
dispăru.
— Acum o sa plecăm: nu vreţi sa
luaţi nimic? întrebă pe un ton politicos
călăul.
– 3344 –
– Eugen Sue –
— Mulţumesc, astă seara o să iau o

înghiţitură de pământ.
Şi văduva, după acest ultim răspuns
sarcastic, se ridică, dreaptă, cu mâinile
legate la spate, în timp ce un lanţ destul
de lung ca să n-o împiedice la mers, îi
lega o gleznă de alta.
Deşi mersul ei era sigur şi hotărât,
călăul şi un ajutor se oferiră să o susţină,
dar ea făcu un gest de nerăbdare şi
spuse cu glas poruncitor şi aspru:
— Nu mă atingeţi, am picioare şi
ochi buni. Pe eşafod se va vedea dacă
am voce bună şi dacă voi spune vorbe
de căinţă…
Şi văduva, între călău şi un ajutor al
acestuia, ieşind din celulă intră în
coridor.
Celelalte două ajutoare fură nevoite
– 3345 –
s-o ducă pe Tărtăcuţa cu scaunul, căci

părea aidoma unei muribunde.
După ce trecu prin coridorul lung,
cortegiul funebru urcă pe o scară de
piatră care dădea într-o curte exterioară.
Soarele inunda cu lumina lui caldă şi
aurie coama zidurilor înalte ce
înconjurau curtea şi se detaşau pe un cer
de un albastru splendid: aerul era blând
şi călduţ; niciodată o zi de primăvară nu
fusese mai surâzătoare, mai măreaţă.
În acea curte se afla un detaşament
din jandarmeria judeţeană, o birjă
obişnuită şi o trăsură lungă, îngustă, cu
un coş galben. La trăsură erau înhămaţi
trei cai de poştă care nechezau voioşi,
agitându-si clopoţeii lor cristalini.
Se urcară în acea trăsură ca într-un
omnibuz, printr-o portieră aşezată în
– 3346 –
– Eugen Sue –
spate. Această asemănare inspiră

văduvei o ultimă reflecţie sarcastică:
— Conductorul nu va mai spune…
că sunt ocupate toate locurile, zise ea.
Apoi păşi pe scara trăsuri, pe cât de
sprinten îi îngăduiau legăturile.
Tărtăcuţa, abia răsuflând, susţinută
de un ajutor al călăului, fu aşezată în
trăsură, în faţa mamei ei, apoi portiera se
închise.
Vizitiul birjei adormise, călăul îl
scutură.
— Scuză-mă, cetăţene, spuse vizitiul
trezindu-se şi coborând greoi de pe
capră, dar o noapte de lăsata secului e
prea obositoare. Tocmai dusesem la
Culesul viilor din Bourgogne, o ceată de
hamali şi de femei care cântau Mama
Godichon, când m-ai luat cu ora.
– 3347 –
— Bine, bine. Haide dar. Urmează

trăsura din faţă… şi ia-o spre bulevardul
Saint-Jacques.
— Scuză-mă. Cetăţene… acum un
ceas la Culesul viitor, ţi acum la
ghilotină! Asta dovedeşte că toate
cursele se succed, dar nu se aseamănă
una cu alta, cum spunea careva.
Cele două vehicule precedate şi
urmate de detaşamentul de jandarmerie,
ieşiră pe poarta exterioară a ospiciului
Bicêtre, şi luară în goană mare drumul
Parisului.
Capitolul 2
MARŢIAL ŞI CUŢITARUL
Înainte de a merge mai departe cu

povestirea noastră, spunem câteva
– 3348 –
– Eugen Sue –
cuvinte despre legăturile stabile de

curând între Cuţitar şi Marţial.
De îndată ce Germain a părăsit
închisoarea, Cuţitarul a putut dovedi cu
uşurinţă că se furase singur, mărturisind
judecătorului de instrucţie scopul acestei
ciudate înşelătorii. Fu pus în libertate
după ce fu, pe bună dreptate, aspru
dojenit.
Negăsind-o până atunci pe Floarea-
Mariei şi vrând să răsplătească acest nou
act de devotament din partea Cuţitarului
căruia îi datora, cum ştim, viaţa, Rudolf,
ca să împlinească dorinţa sălbaticului
său protejat, îl instalase în casa din
strada Plumet, făgăduindu-i să-l ia în
suita lui când se va înapoia în Germania.
Am-mai spus-o, Cuţitarul avea pentru
Rudolf afecţiunea oarbă, stăruitoare a
– 3349 –
unui câine pentru stăpânul lui. Să

trăiască sub acelaşi acoperământ cu
prinţul, să-l vadă câteodată, să aştepte
cu nerăbdare vreun nou prilej ca să se
jertfească pentru el sau ai lui. La atât se
limita ambiţia şi fericirea Cuţitarului,
care prefera de o mie de ori această
situaţie banilor şi fermei în Algeria pe
care Rudolf i-o pusese la dispoziţie.
Dar când prinţul îşi regăsise fata,
totul, se schimbă: cu toată recunoştinţa
pe care o avea pentru omul care-i
salvase viaţa, nu se putea hotărî să ia cu
el, în Germania, pe acest martor al vieţii
ruşinoase a Floarei-Maria… Dorind de
altfel să împlinească toate dorinţele
Cuţitarului, îl chemă la el pentru ultima
oară şi îi spuse că aştepta de la
devotamentul lui un nou serviciu. La
– 3350 –
– Eugen Sue –
aceste vorbe faţa Cuţitarului se lumină,

dar curând fu consternat aflând, nu
numai că nu-l va putea urma pe prinţ în
Germania, dar că trebuie să se mute din
casă chiar în ziua aceea.
Nu mai e nevoie să spunem ce
compensaţii strălucite îi oferea Rudolf
Cuţitarului: bani care erau pregătiţi,
contractul de vânzare a fermei din
Algeria, mai mult încă, dacă ar fi vrut…
totul îi era la dispoziţie.
Cuţitarul, lovit în inimă, refuză… şi
pentru prima oară poate, în viaţa lui,
acest om plânse… A fost necesară
stăruinţa lui Rudolf ca să-l hotărască să
primească măcar o parte din cele ce-i
oferea.
A doua zi, prinţul îi chemă pe
Lupoaica şi pe Marţial, fără să le spună
– 3351 –
că Floarea-Mariei este fiica lui; îi întrebă

ce putea face pentru ei şi că toate
dorinţele lor vor fi împlinite. Văzându-i
că e codesc şi amintindu-şi de ceea ce
Floarea-Mariei spusese despre
preferinţele cam sălbatice ale Lupoaicei
şi ale soţului ei, el oferi acestei vrednice
perechi o sumă mare de bani sau
jumătate din aceasta sumă şi terenuri de
cultură, care se învecinau cu ferma
destinată Cuţitarului. Făcându-le aceasta
propunere, prinţul se gândise că Marţial
şi Cuțitarul, dârji, energici, amândoi
înzestraţi cu instincte sănătoase, se vor
împrieteni, cu atât mai mult cu cât
amândoi aveau motive să caute
singurătatea, unul din cauza trecutului
său, celălalt din cauza crimelor făptuite
de familia sa.
– 3352 –
– Eugen Sue –
Nu se înşela: Marţial şi Lupoaica

acceptară cu entuziasm. Puşi apoi în
legătură, prin Murph, cu Cuţitarul, toţi
trei erau bucuroşi de relaţiile ce le
întrevedeau în viitor datorită faptului
că vor fi vecini în Algeria.
Cu toată adânca tristeţe de care era
cuprins, sau mai bine zis din pricina
acesteia, Cuţitarul, mişcat de
manifestările cordiale al soţilor Marţial,
le răspunse cu căldură. Curând o
prietenie sinceră îi uni pe viitorii
colonişti. Oameni din categoria asta se
cântăresc repede şi se îndrăgesc la fel…
Aşa că Lupoaica şi Marţial, neputându-l
scoate pe Cuţitar, cu toate eforturile
făcute, din sumbra-i inerţie, se bizuiau
pe efectul călătoriei şi pe activitatea lor
viitoare; căci o dată ajunşi în Algeria,
– 3353 –
trebuiau să se pună în curent cu

agricultura terenurilor ce li se dăduse,
foştii proprietari fiind obligaţi, conform
condiţiilor vânzării, să se mai ocupe de
fermă încă un an, pentru ca noii
proprietari să fie în stare a continua mai
târziu exploatarea.
Aceste preliminarii fixate, vom
înţelege că, informat de penibila
întrevedere la care Marţial urma să ia
parte, ca să împlinească ultimele dorinţi
ale mamei sale, Cuţitarul îl însoţi pe
noul său prieten până la poarta
ospiciului Bicêtre; acolo aşteptă în birja
care-i adusese şi cu care se înapoiară la
Paris, după ce Marţial părăsise celula
unde se făceau groaznicele pregătiri
pentru executarea mamei şi a surorii
sale.
– 3354 –
– Eugen Sue –
Chipul Cuţitarului era complet

schimbat: îndrăzneala şi curajul care
caracterizau de obicei faţa lui
bărbăteasca, făcuseră loc unei sumbre
tristeţi. Chiar vocea pierduse ceva din
asprimea ei; o suferinţă sufletească,
necunoscută, de el până atunci, copleşise
această fire energică.
Se uita la Marţial cu compătimire.
— Curaj! îi spunea Cuţitarul. Ai
făcut tot ce un băiat bun putea să facă…
S-a isprăvit… Gândeşte-te la soţia ta, la
aceşti copii pe care i-ai împiedicat să
ajungă nişte ticăloşi ca tatăl şi mama
lor… Şi apoi, ce vrei, astă-seară vom
părăsi Parisul, ca să nu ne mai înapoiem
niciodată, şi nu vei mai auzi vorbindu-se
de ceea ce te îndurerează atât.
— Aşa e... dar vezi dumneata,
– 3355 –
Cuţitare… la urma urmei e mama mea…

e sora mea…
— Asta e... şi când lucrurile sunt aşa
cum sunt, trebuie te supui lor… zise
Cuţitarul înăbuşindu-şi un suspin.
După o clipă de tăcere, Marţial îi
spuse cu afecţiune:
— Şi eu ar trebui să te consolez, biet
băiat… Mereu această tristeţe…
— Mereu, Marţial...
— În sfârşit, eu şi soţia mea, sperăm
că odată plecaţi din Paris, o să-ţi treacă…
— Da, răspunse Cuțitarul, după
câteva clipe, înfiorându-se fără voia lui,
dacă plec din Paris…
— Căci plecăm mâine seară.
— Adică voi plecaţi astă seară…
— Dar Dumneata? Te-ai răzgândit
oare?
– 3356 –
– Eugen Sue –
— Nu
— Ei bine?
Cuţitarul tăcu, apoi reluă, făcând o
sforţare asupra lui însuşi:
— Ascultă, Marţial… O sa ridici din
umeri… dar vreau mai bine să-ţi spun
totul… Dacă mi se întâmplă ceva, asta
va dovedi că nu m-am înşelat.
— Dar ce e?
— Când… domnul Rudolf… ne-a
întrebat dacă ne-ar conveni să plecăm
împreună la Alger şi acolo să fim vecini,
n-am vrut să te păcălesc… nici pe
dumneata, nici pe soţia dumitale... V-am
spus ce-am fost…
— Să nu mai vorbim de asta… Ţi-ai
făcut pedeapsa… eşti tot atât de bun şi
de curajos, ca oricare altul…
— Da, dar am omorât un om…
– 3357 –
Ascultă, Marţial… îţi vorbesc de

nenorocirea mea… iată de ce…
Odinioară aveam adesea un vis în care-l
vedeam pe sergentul pe care l-am
omorât… De multă vreme n-am mai
avut acest vis, dar noaptea asta… l-am
avut iar…
— E o întâmplare.
— Nu, asta îmi prevesteşte o
nenorocire pentru ziua de azi.
— Baţi câmpii, bunul meu
camarad…
— Am o presimţire că nu voi ieşi din
Paris…
— Încă o dată, ţi-ai pierdut
judecata… Durerea de a te despărţi de
binefăcătorul nostru, gândul ce l-ai avut
ca să mă conduci azi la Bicêtre unde mă
aşteptau lucruri atât de triste, toate
– 3358 –
– Eugen Sue –
acestea poate te-au tulburat noaptea

trecută şi atunci, bineînţeles, visul
dumitale ţi-a revenit…
Cuţitarul clătină cu tristeţe din cap.
— Mi-a revenit tocmai în ajunul
plecării domnului Rudolf, că trebuie să
ştii că pleacă azi…
— Azi?
— Da… Ieri am trimis un
comisionar la ei acasă… neavând curajul
să mă duc eu… căci îmi interzisese… Mi
s-a spus că pleacă azi la orele unsprezece
prin bariera Charenton, aşa că o dată
sosiţi la Paris, mă voi posta acolo ca să
încerc să-l văd pentru ultima oară!
Ultima!
— Pare atât de bun, că înţeleg bine
de ce-l iubeşti…
— Dacă îl iubesc! exclamă Cuţitarul
– 3359 –
cu o emoţie adâncă şi greu reţinută, ah,

da!…
— Ei, dar iată-ne aproape de Paris,
să opresc trăsura. Mă duc pe jos până la
bariera de la Charenton. Am să-l aştept
pe domnul Rudolf, să-l revăd trecând.
Birja se opri; Cuţitarul coborî.
— Nu uita… la orele patru… bunul
meu camarad, spuse Marţial.
— La patru!
Cuțitarul uitase că era a doua zi de
lăsata secului, aşa ca fu surprins de
spectacolul bizar şi totodată urâcios, ce i
se înfăţişa privirii, când parcurse o parte
din bulevardul exterior, ca să ajungă la
bariera Charenton.
– 3360 –
– Eugen Sue –
Capitolul 3
MÂNA LUI DUMNEZEU
După câteva clipe Cuţitarul fu luat.

fără voie, pe sus de o mulţime compactă,
torent popular, care, coborând din
cartierul de la Glacière, se îngrămădea la
marginile acestei bariere ca să se ducă
apoi pe bulevardul Saint Jacques unde
trebuia să aibă loc execuţia.
Deşi în plină zi, se auzea încă de
departe muzica stridentă a orchestrelor
din cârciumi şi răzbătea în aer, mai ales
vibraţia sonoră a tromboanelor.
Ar trebui penelul unui Callot, al
unui Rembrandt sau Goya, ca să redea
aspectul bizar, hidos, aproape fantastic
al acestei mulţimi. Aproape toţi, bărbaţi,
femei, copii erau îmbrăcaţi în vechi
– 3361 –
costume de carnaval; cei care nu-şi

putuseră îngădui acest lux purtau peste
haine zdrenţe de culori ţipătoare; câţiva
tineri îşi puseseră fuste de femeie pe
jumătate sfâşiate şi pline de noroi. Toate
aceste chipuri răvăşite de desfrâu şi de
viciu, congestionate de băutură,
scânteiau de o bucurie sălbatică,
gândindu-se că după o noapte de josnică
urgie, aveau să vadă execuţia a două
femei, al căror eşafod era dinainte
pregătit.
Mâzga infectă a populaţiei Parisului,
această imensă şleahtă era compusă din
tâlhari şi femei pierdute care cer crimei
pâinea lor de fiecare zi şi care, seara, se
întorc ghiftuiţi în vizuinile lor.
Bulevardul exterior fiind foarte
îngust, mulţimea îndesată se revărsa în
– 3362 –
– Eugen Sue –
locul acela şi oprea complet circulaţia.

Cu toată atletica lui forţă, Cuţitarul fu
nevoit să rămână aproape imobilizat în
mijlocul acelei mase compacte... Se
resemnă… Prinţul plecând din strada
Plumet la ora zece, după cum i se
spusese, nu putea trece prin bariera
Charenton decât pe la vreo unsprezece şi
acum era de abia şapte.
Printre perechile ticăloase care luau
parte la saturnală, Cuţitarul observă
două care erau mai des aplaudate pentru
sfidarea neruşinata a atitudinii lor, a
gesturilor lor, a vorbelor lor…
Prima pereche: un bărbat travestit
chipurile în urs, cu o vestă şi un
pantalon de piele de oaie neagră; acest
era Nicolas Marţial, fiul văduvei şi
fratele Tărtăcuţei, care izbutise,
– 3363 –
împreună cu Scheletul şi încă vreo câţiva

să fugă din închisoare. Scheletul era şi el
aici. O eşarfă lată îi acoperea ochiul
stâng. Pe cap purta o pălărie cenuşie,
roasă, turtită şi fără fund; un frac verde
zdrenţăros şi un pantalon roşu, peticit
în zeci de culori şi legat la glezne cu
sfoară îi completa costumul. Acest
asasin, exagerând mişcările cele mai
groteşti şi deşănţate ale dansului chahut,
îşi arunca în dreapta şi în stânga, înainte
şi înapoi membrele lui lungi, tari ca
fierul, le îndoia şi le dezdoia cu atâta
vigoare şi precizie că ai fi zis că sunt
puse în mişcare de arcuri de oţel…
Printre dansatori se mai vedea şi un
copil şchiop, travestit în drac cu ajutorul
unui tricou negru, cu mult prea larg şi
prea mare pentru el, cu un pantalon roşu
– 3364 –
– Eugen Sue –
şi cu mască verde oribilă şi

ameninţătoare. Cu toată infirmitatea lui,
acest mic monstru era de o agerime
surprinzătoare, depravarea lui precoce
atingea, dacă nu chiar depăşea pe aceea
a camarazilor lui. Ţopăia mai neruşinat
ca ceilalţi, în faţa unei femei grase
travestită în păstoriţă, care prin chiote de
râs excita şi mai mult desfrânarea
partenerului ei.
Excitaţi şi mai mult de ţipetele şi de
strigătele de bravo ale mulţimii
înghesuite la ferestre, actorii cumplitei
orgii de care vorbim porunciră
orchestrei să le cânte un ultim galop.
Muzicanţii, încântaţi că se apropie de
sfârşitul unei petreceri atât de obositoare
pentru plămânii lor, se supuseră dorinţei
generale şi cântară, cu multă voiciune, o
– 3365 –
arie de galop cu ritmul îndrăcit şi

precipitat.
La acordurile sonore ale
instrumentelor de alamă exaltarea
crescu, perechile se încleştară, se
stârniră, luându-se după Schelet şi
partenera lui, încinseră o horă infernală,
scoţând urlete sălbatice…
Curând, în aceste capete înnebunite
de vin, de ritm, de propriile lor ţipete, n-
a mai fost beţie, ci delir, frenezie: nu mai
aveau loc… Scheletul strigă cu vocea
răguşită:
— Păzea!… La uşă… Să ieşim pe
bulevard…
— Da... da… strigă mulţimea strânsă
la ferestre, un galop până la bariera
Saint-Jacques!
— Iată, se apropie ora când cele
– 3366 –
– Eugen Sue –
două femei vor fi scurtate cu un cap.

— Călăul, dintr-o singura mişcare,
dă două lovituri! E caraghios!
— Cu acompaniament de
tromboane!
— Vom dansa contradansul
ghilotinei!
— Moarte oamenilor cinstiţi.
Trăiască hoţii şi asasinii! strigă Scheletul
cu vocea tremurătoare.
Această bătaie de joc, aceste
ameninţări, însoţite de cântece obscene,
de fluierături, de huiduieli, se înteţiră
când banda Scheletului făcu, prin
înghiontiri violente, un loc în mijlocul
mulţimii compacte.
Se produse atunci o învălmăşeală de
nedescris, se auziră răgete, blesteme,
hohote de râs care nu mai aveau în ele
– 3367 –
nimic omenesc.
Tumultul ajunse la culme, stârnit de
două noi incidente.
Trăsura în care erau condamnatele,
escortată de cavalerie, apăruse la un
unghi al bulevardului. Atunci toată
această gloată se avântă în acea direcţie
scoţând urlete sălbatice de satisfacţie.
În acelaşi moment, mulţimea fu
ajunsă din urmă de un curier venind
dinspre bulevardul Invalizilor şi
îndreptându-se în galop către bariera
Charenton. Era îmbrăcat cu o vestă de
un albastru deschis, cu guler galben,
bogat galonat cu argint pe toate
cusăturile, dar în semn de mare doliu
purta pantaloni negri cu cizme înalte;
chipiul de asemenea era tivit cu argint şi
înconjurat cu o bandă de crep, în sfârşit,
– 3368 –
– Eugen Sue –
pe hamurile frâului cu clopoţei se reliefa

blazonul casei domnitoare de Gerolstein.
Curierul conducea calul la pas, dar
înaintarea devenea din ce în ce mai grea
şi el fu nevoit să se oprească atunci când
se văzu în mijlocul puhoiului de oameni
de care am vorbit… Deşi striga
„păzea!“… şi mâna calul cu cea mai
mare grijă, curând se auziră ţipete, ocări
şi ameninţări.
— Dar, ce, ăsta vrea să ni se urce în
spinare cu cămila lui?…
— Şi cât argint curat are pe el…
striga Şontorogul de sub masca lui verde
cu limbă roşie.
— Dacă ne plictiseşte, să-l dăm jos.
— Şi-i vom descoase fireturile de pe
vestă ca să le topim, spuse Nicolas.
— Şi o să-ţi descoasem şi burta dacă
– 3369 –
mai faci pe nebunul! adaugă Scheletul,

adresându-se curierului şi apucând frâul
calului, căci, mulţimea devenise atât de
compactă, încât banditul renunţase la
planul lui de a dansa la barieră.
Curierul, om puternic şi hotărât,
spuse Scheletului, ridicând codiriştea:
— Dacă nu dai drumul dârlogilor, îţi
pocesc faţa…
— Tu, nătărău păcătos?
— Da… Merg la pas, strigă: păzea!
n-ai dreptul să mă opreşti. Trăsura
monseniorului vine în urma mea… o
aud… Lasă-mă să trec.
— Seniorul tău? întrebă Scheletul.
Ce-mi pasă mie de seniorul tău?… Dacă-
mi place, îl spintec şi pe el. N-am ucis
încă niciodată seniori şi asta mi-ar face
plăcere.
– 3370 –
– Eugen Sue –
— Nu mai sunt seniori… Trăiască

Charta! strigă Şontorogul.
Şi fredonând versurile din La
Parisienne: „Înainte, să mergem contra
tunurilor lor”, se agăţă subit de una din
cizmele curierului, trase cu toată puterea
şi-l făcu să se clatine în şa. O lovitură cu
codiriştea bine aplicată pe capul
Şontorogului îl pedepsi pentru
îndrăzneala lui. Dar pe loc, mulţimea
înfuriată se repezi la curier. Degeaba
dădu cu pintenii în burta calului ca să
pornească înainte şi să se elibereze, nu
reuşi decât să-şi scoată cuţitul de
vânătoare. Smuls din şa, răsturnat, în
mijlocul ţipetelor şi huiduielilor turbate
era cât pe-aci să fie omorât dacă nu sosea
trăsura lui Rudolf, care aduse o
diversiune în dezlănţuirea stupidă a
– 3371 –
acestor mizerabili.
De câtăva vreme, careta prinţului,
înhămată cu patru cai de poştă, nu
înainta decât la pas. Unul din valeţii
însoţitori în doliu (din pricina morţii
Sarei), aşezat până atunci pe scaunul său
din spate, se dădu jos şi păşi, cu
prudenţă, lângă una din portiere, trăsura
fiind foarte joasă. Vizitii strigau: „La o
parte!“ şi înaintau cu precauţiune.
Rudolf, îmbrăcat în mare doliu ca şi
fiica lui ţinându-i una din mâini în ale
lui, o privea fericit şi înduioşat. Blândul
şi fermecătorul chip al Floarei-Maria era
încadrat de o mică tocă de crep negru
care făcea să reiasă şi mai mult albul
strălucitor al tenului şi reflexele aurii ale
minunatului ei păr blond. S-ar fi zis că
azurul acelei frumoase zile se oglindea
– 3372 –
– Eugen Sue –
în ochii ei mari care niciodată nu

fuseseră de un albastru mai limpede şi
mai cald… Cu toate că faţa, uşor
surâzătoare, exprima liniştea, fericirea,
când îşi privea tatăl, o nuanţă de
melancolie, câteodată chiar de tristeţe
nelămurită, îşi arunca umbra pe faţa
Floarei-Maria.
— Eşti oare supărată că te-am sculat
aşa de dimineaţă şi că am grăbit astfel
momentul plecării noastre? o întrebă
Rudolf, surâzând.
— Oh! nu, tată, dimineaţa asta e atât
de frumoasă!…
— Căci, uite la ce m-am gândit: ziua
noastră va fi mai bine împărţită plecând
devreme şi că vei fi mai puţin obosită.
Murph cu aghiotanţii mei şi trăsura ce
ne urmează în care sunt slujitoarele tale,
– 3373 –
ne vor ajunge la primul nostru popas,

unde te vei odihni.
— Tată bun, numai la mine, numai
la mine te gândeşti…
— Da, domnişoară… şi nici nu e cu
putinţă să am alt gând… spuse prinţul
cu duioşie.
Apoi adăugă:
— Oh! atâta îmi eşti de dragă… atâta
mi-eşti de dragă!… Fruntea ta, repede…
Floarea-Mariei se aplecă spre tatăl ei
şi Rudolf îşi lipi buzele cu nesaţ de
fruntea ei fermecătoare.
Era în clipa în care careta,
apropiindu-se de mulţime, începuse să
înainteze foarte încet.
Rudolf, mirat, coborî geamul şi
spuse în nemţeşte valetului însoţitor care
păşea pe lângă portieră:
– 3374 –
– Eugen Sue –
— Ei bine! Frantz… Ce e? Ce e
tumultul ăsta?
— Monseniore, e atâta mulţime,
încât caii nu mai pot înainta.
— Şi de ce e atâta lume?
— Monseniore…
— Ei bine?…
— Alteţă-voastră…
— Vorbeşte o dată…
— Monseniore, am auzit vorbindu-
se că acolo e o execuţie.
— Ah! e groaznic! exclamă Rudolf,
retrăgându-se în fundul caretei.
— Ce ai, tată? întrebă Floarea-
Mariei, neliniştită.
— Nimic, nimic, copilul meu.
— Dar aceste ţipete ameţitoare… Nu
le auzi? Se apropie de noi… Ce e asta,
Doamne?
– 3375 –
— Frantz, dă ordin vizitiilor să

întoarcă şi să ajungem la Charenton pe
alt drum, oricare ar fi… spuse Rudolf.
— Monseniore, e prea târziu… iată-
ne în mijlocul gloatei… Caii sunt
opriţi… oameni cu feţe sinistre…
Valetul însoţitor nu mai putu
continua. Ceata, aţâţată de
lăudăroşeniile sângeroase ale Scheletului
şi ale lui Nicolas, înconjură dintr-o dată
careta, vociferând.
Cu toată sforţările şi ameninţările
vizitiilor, caii fură ţinuţi pe loc şi Rudolf
nu văzu din toate părţile, în dreptul
portierelor, decât feţe oribile, furioase,
răzbunătoare. Dominându-le cu statura
lui înaltă. Scheletul înainta către
portieră.
— Tată… ia seama!… strigă Floarea-
– 3376 –
– Eugen Sue –
Mariei, cuprânzdu-i gâtul cu braţele.

— Dumneata eşti, aşadar, seniorul?
întrebă Scheletul, vârându-şi capul hidos
până în caretă.
Faţă de această impertinenţă,
Rudolf. Dacă n-ar fi fost cu fata lui, s-ar
fi lăsat pradă violenţei caracterului său.
Se stăpâni, deci, şi răspunse liniştit:
— Ce vrei?… De ce-mi opreşti
trăsura?…
— Pentru că aşa ne place, răspunse
Scheletul, punându-şi mâinile lui osoase
pe marginea portierei. Fiecare la rândul
lui… ieri tu asupreai mojicimea, azi
moijicimea te zdrobeşte dacă faci o
mişcare.
— Tată, suntem pierduţi! murmură
Floarea-Mariei, cu vocea sugrumată.
— Fii liniştită… înţeleg… zise
– 3377 –
prinţul… e ultima zi de carnaval…

Aceşti oameni sunt beţi… O să scap de
ei.
— Să-l dăm jos… şi pe muierea lui…
strigă Nicolas. De ce vor să-i strivească
pe oamenii săraci?
— Îmi pare că ai băut cam mult, şi ai
poftă să mai bei, spuse Rudolf, scoţând o
pungă din buzunar. Ţine… iată pentru
dumneata… şi nu-mi opri mult timp
trăsura? Spunând acestea îi aruncă
punga.
Şontorogul o prinse din zbor.
— De fapt, tu pleci în călătorie,
trebuie să ai buzunarele doldora, mai
arde-ne nişte bani, sau te omor… Nu am
nimic de pierdut… Îţi cer punga sau
viaţa ta la lumina zilei. Ce farsă! strigă
Scheletul, beat mort.
– 3378 –
– Eugen Sue –
Şi deschise portiera.
Rudolf nu mai putu să rabde alte
jigniri. Îngrijorat de Floarea-Mariei a
cărei groază creştea cu fiecare clipă şi
socotind că un gest hotărât va depărta
pe acest mizerabil pe care-l credea
numai beat, sări din caretă să-l ia pe
Schelet de gât…
La început, mizerabilul se dădu
înapoi, scoase repede un lung cuţit-
pumnal din buzunar şi se aruncă asupra
lui Rudolf. Floarea-Mariei, văzând
pumnalul banditului ridicat asupra
tatălui, scoase un ţipăt sfâşietor, sări din
caretă şi îl cuprinse cu braţele ei…
Ar fi fost răpuşi şi ea şi tatăl ei dacă
nu se ivea Cuţitarul care, la începutul
acestei gâlcevi, recunoscând uniforma
prinţului, reuşise, după eforturi
– 3379 –
supraomeneşti, să se apropie de Schelet.

În clipa când acesta îl ameninţa pe
prinţ cu pumnalul, Cuţitarul opri braţul
tâlharului cu o mână şi cu cealaltă îl
prinse de guler şi îl răsturnă pe jumătate
înapoi…
Cu toate că fusese luat prin
surprindere, Scheletul putu să se
întoarcă, recunoscu pe Cuţitar şi strigă:
— Omul cu bluza cenuşie de la
închisoare!… De rândul ăsta îl omor!
Şi aruncându-se cu furie asupra
Cuţitarului îi înfipse cuţitul în piept.
Cuţitarul se clătină, dar nu căzu… Îl
susţinea gloata.
— Garda! iată garda! se auziră
câteva voci speriate.
La aceste cuvinte, la vederea
Cuţitarului rănit, toată aceasta mulţime
– 3380 –
– Eugen Sue –
atât de compactă, temându-se să nu fie

implicată în crimă, se risipi ca prin
farmec şi o luă la fugă în toate
direcţiile… Scheletul, Nicolas Marţial şi
Şontorogul dispărură şi ei…
Când sosi garda, condusă de curier,
care reuşise să scape pe când gloata
înconjurase trăsura prinţului, nu mai
rămăsese pe scena lugubră a acestei
întâmplări, decât Rudolf, fiica lui şi
Cuţitarul scăldat în sânge. Cei doi valeţi
însoţitori ai prinţului îl aşezară pe
pământ şi-l sprijiniră de un copac.
Toate acestea se petrecură mai
repede decât pot fi scrise, la câţiva paşi
de cârciuma de unde ieşiseră Scheletul şi
banda lui.
Prinţul, palid şi tulburat, o luă în
braţe pe Floarea-Mariei, aproape
– 3381 –
leşinată, în timp ce vizitii potriveau

hamurile care, în încăierare, fuseseră pe
jumătate rupte.
— Repede, spuse prinţul oamenilor
săi care căutau să-l ajute pe Cuţitar,
duceţi pe acest nefericit în cârciumă… Şi
tu, adăugă el, adresându-se curierului,
urcă-te în trăsură şi du-te în goana mare
să-l aduci de-acasă pe doctorul David. El
nu trebuie să plece decât la ora
unsprezece… îl mai găseşti.
După câteva minute,careta pleca în
galop iar cei doi servitori îl transportară
pe Cuţitar în sala unde se petrecuse
orgia şi unde se mai aflau câteva femei
din cele care luaseră parte la ospăţ.
— Biata mea copilă, spuse Rudolf
fiicei lui, te voi conduce într-o cameră
din această casă… şi mă vei aştepta…
– 3382 –
– Eugen Sue –
pentru că nu pot lăsa numai pe mâna

oamenilor mei pe Cuţitar care mi-a
salvat iar viaţa.
— Oh! tată, te rog nu mă părăsi…
strigă Floarea-Mariei, înspăimântată,
apucând braţul lui Rudolf, nu mă lăsa
singură… voi muri de groază… Merg cu
dumneata oriunde…
— Dar acest spectacol e îngrozitor!
Nehotărârea prinţului era mare.
Floarea-Mariei arăta o asemenea teamă
îndreptăţită de a rămânea într-o cameră
din acea tavernă infamă, încât se
resemnă să intre cu ea în sala unde se
găsea Cuţitarul.
Stăpânul cârciumii şi câteva din
femeile care mai rămăseseră (printre
care şi patroana tavernei tâlharilor)
întinseseră în grabă rănitul pe o saltea şi
– 3383 –
apoi îi tamponaseră rana cu şervete.

Cuţitarul tocmai deschisese ochii
când Rudolf intră. La vederea prinţului,
trăsăturile lui, de o paloare mortală, se
însufleţiră puţin… Surâse amar şi
murmură cu glasul stins:
— Ah! domnule Rudolf… ce bine că
m-am aflat acolo!…
— Curajos şi devotat ca totdeauna! îi
spuse prinţul îndurerat, iar m-ai salvat…
— Voiam să mă duc la bariera
Charenton… ca să vă văd plecând… Din
fericire… am fost ţinut în loc de
mulţime… Trebuia să mi se întâmple…
i-am spus-o lui Marţial… aveam o
presimţire.
— O presimţire?…
— Da… domnule Rudolf… visul cu
sergentul… l-am avut din nou, în
– 3384 –
– Eugen Sue –
noaptea asta…
— Uită gândurile astea… Rana
dumitale nu e mortală...
— Oh! ba da, Scheletul a nimerit
bine…
În clipa aceea, privirile lui se opriră
asupra Floarei-Maria pe care n-o văzuse
încă. Faţa lui pierită fu cuprinsă de
uimire; făcu o mişcare şi îngână:
— Ah!… Doamne!… Gurista!…
— Da… e fiica mea… Ea te
binecuvântează că i l-ai redat pe tatăl
ei…
— Ea… fiica dumneavoastră…
aici… asta-mi aminteşte cum ne-am
cunoscut… domnule Rudolf… şi
loviturile de pumn de la urmă… dar…
lovitura asta de cuţit va fi şi… lovitura
de graţie… Am ucis… sunt ucis… e
– 3385 –
drept…
Apoi scoase un suspin adânc şi îşi
dădu capul pe spate…
De afară se auzi zgomot de cai.
Careta lui Rudolf întâlnise pe aceea în
care se aflau Murph şi David. În graba
lor de a-l ajunge din urmă pe prinţ,
plecaseră mai devreme. David şi
gentilomul intrară.
— David, spuse Rudolf, ştergându-
şi lacrimile şi arătându-l pe Cuţitar, nu
mai e nicio nădejde?
— Niciuna, monseniore, spuse
doctorul, dându-şi seama pe loc că omul
era pierdut.
Timp de un minut se petrecu o scenă
pe cât de mută, pe atât de îngrozitoare
între Floarea-Mariei şi patroana
tavernei… Rudolf nu observase femeia.
– 3386 –
– Eugen Sue –
Când Cuţitarul şopti numele

Guristei, oribila femeie ridicând brusc
capul, o văzu pe Floarea-Mariei.
Îl recunoscu pe Rudolf, i se zicea
monsenior… spunea că Gurista e fiica
lui… O asemenea constatare o
înmărmurea pe proxenetă, care îşi
aţintea stăruitor privirile stupide şi
speriate asupra fostei ei victime.
Floarea-Mariei, palidă, înfricoşată,
rămase încremenită sub fascinaţia acelor
ochi.
Moartea Cuţitarului, apariţia
neaşteptată a proxenetei, care redeştepta
mai dureros ca niciodată trista amintire
a primei ei decăderi, îi păreau un
avertisment sinistru.
În chip fulgerător, Floarea-Mariei fu
pradă unuia din acele presentimente
– 3387 –
care exercită o puternica influenţă

asupra caracterelor de felul ei.
Puţin timp după aceste triste
întâmplări, Rudolf şi fiica lui părăseau
Parisul pentru totdeauna.
Partea a unsprezecea
Capitolul 1
GEROLSTEIN
– 3388 –
– Eugen Sue –
„Prinţul Henri d’Herkanzen-

Oldenzaal
către contele Maximilien Kaminetz
Oldenzaal, 25 august 1840
Sosesc de la Gerolstein, unde am stat

trei luni lângă marele duce şi familia lui. Mă
aşteptam să găsesc o scrisoare care să-mi
anunţe sosirea dumitale la Oldenzaal, dragul
meu Maximilien. Închipuieşte-ţi mirarea şi
părerea mea de rău, când am aflat că trebuie
să stai în Ungaria mai multe săptămâni.
De patru luni nu ţi-am putut scrie,
neştiind unde să-ţi adresez scrisorile, din
cauza felului dumitale original şi aventuros
de a călători; totuşi, îmi promiseseşi la Viena
în clipa despărţirii noastre, că te voi găsi la l
august la Oldenzaal. Trebuie să renunţ dar
la plăcerea de a te vedea, şi totuşi n-am
– 3389 –
simţit niciodată ca acum necesitatea, de a-mi

descărca sufletul ţie, dragul meu
Maximilien, cel mai vechi prieten al meu,
căci, deşi suntem încă tineri, prietenia
noastră e veche: datează din timpul copilăriei
noastre.
Ce să-ţi spun? De trei luni am luat o
hotărâre definitivă... Mă apropii de unul din
acele momente care decid soarta unui om…
Înţelegi dar cât de mult îmi lipsesc prezenţa
şi sfaturile dumitale! Dar nu-mi vei lipsi
multă vreme... oricare ar fi interesele care te
reţin în Ungaria,vei reveni, dragul meu
Maximilien, vei veni, te implor, pentru că
voi avea atâta nevoie de sprijin şi consolare...
şi nu pot veni eu la dumneata. Tatăl meu, a
cărui sănătate e din ce în ce mai şubredă, m-
a rechemai la Gerolstein. Îşi pierde puterile
pe zi ce trece; mi-e cu neputinţă să-l
– 3390 –
– Eugen Sue –
părăsesc…
Am atâtea să-ţi spun, trebuie să-ţi
relatez perioada cea mai încărcată, cea mai
romantică a vieţii mele…
Tristă şi ciudată soartă! În această
vreme am fost, din nefericire, departe unul
de altul; noi cei nedespărţiţi, noi, cei doi
fraţi, noi, cei mai însufleţiţi apostoli ai
prieteniei de trei ori sfântă; noi atât de
mândri de a dovedi că Posa şi Carlos ai
marelui nostru Schiller nu sunt figuri
închipuite, că tot ca şi divinele figuri ale
ilustrului poet, ştim să gustăm deliciile unei
gingaşe şi împărăteşti afecţiuni!
Oh! prietene, de ce nu eşti aici! De ce n-
ai fost aici! De trei luni inima mea tresaltă
de emoţii, de o duioşie şi în acelaşi timp de o
tristeţe ce nu se pot exprima. Şi am fost
singur… şi sunt singur… Plânge-mă
– 3391 –
dumneata care îmi cunoşti sensibilitatea atât

de bizar expansivă câteodată, dumneata care
mi-ai văzut atât de des ochii înotând în
lacrimi la simpla povestire a unei fapte
mărinimoase, la simpla privelişte a unui
frumos apus de soare, sau a unei nopţi de
vară calmă şi înstelată. Îţi aminteşti, anul
trecut, cu prilejul excursiei noastre la
ruinele de la Oppenfeld, la malul marelui
lac, tăcutele noastre visări, în timpul acelei
seri minunate, plină de linişte, de poezie şi
seninătate?
Ce contrast bizar! Era cu trei zile
înaintea acelui duel sângeros în care n-am
vrut să te iau ca secundant, căci aş fi suferit
dacă aş fi fost rănit sub ochii dumitale… În
acest duel iscat dintr-o discuţie la jocul de
cărţi, secundantul meu l-a omorât pe acel
tânăr francez, vicontele de Saint-Rémy…
– 3392 –
– Eugen Sue –
Dar fiindcă veni vorba, ştii cumva ce a

devenit acea primejdioasă sirenă pe care
domnul de Saint-Rémy o adusese la
Oppenfeld, pe numele de Cecily David, dacă
nu mă-nşel?
Dragă prietene, desigur că surâzi
văzând că mă pierd astfel printre confuze
amintiri din trecut, în loc să vorbesc de
gravele mărturisiri pe care ţi le-am anunţat;
dar fără să vreau amân clipa acestor
confidenţe: te ştiu cât eşti de sever, şi mi-e
teamă, să nu fiu dojenit, da, dojenit, căci în
loc să procedez cu chibzuială, cu înţelepciune
(o înţelepciune de douăzeci şi unu de ani,
vai!) m-am purtat nebuneşte sau mai bine
zis, nu m-am purtat, m-am lăsat dus orbeşte
de o vâltoare care mă târâse cu ea şi numai
după ce m-am înapoiat la Gerolstein, m-am
trezit, ca să zic aşa, din visul fermecător care
– 3393 –
m-a legat trei luni de zile şi această

deşteptare e funestă…
În sfârşit, prietene, dragul meu
Maximilien, îmi iau marele curaj să-ţi
vorbesc. Ascultă-mă cu îngăduinţă… Încep
prin a pune ochii în pământ, mi-e teamă să
te privesc, căci, citind aceste rânduri, faţa
dumitale va exprima atâta asprime, atâta
severitate… om stoic ce eşti.
Obținând un concediu de şase luni, am
părăsit Viena şi am stat aici câtva timp pe
lângă tatăl meu; pe atunci era încă sănătos;
m-a sfătuit să mă duc s-o văd pe draga mea
mătuşă, prinţesa Juliana, superioara
mănăstirii de la Gerolstein.
Cred că ţi-am spus, dragă prietene, că
bunica mea era vară primară cu bunicul
actualului mare duce şi că acesta din urmă,
Gustav-Rudolf, ţinând seama de rudenie, ne-
– 3394 –
– Eugen Sue –
a tratat totdeauna pe mine şi pe tatăl meu cu

multă afecţiune, ca între veri. Mai ştii, cred,
că pe timpul unei călătorii destul de lungi pe
care prinţul a făcut-o de curând în Franţa, a
însărcinat pe tatăl meu cu administrarea
marelui ducat.
Dacă îţi vorbesc de aceste împrejurări,
nu o fac ca să mă mândresc, îţi închipui cred,
prietene, ci ca să-ţi explic cauzele marii
intimităţi în care am trăit cu marele duce şi
cu familia sa, în timpul cât am stat la
Gerolstein.
Îţi aminteşti că anul trecut, când cu
excursia noastră pe Rin, ni s-a spus că
prinţul regăsise în Franţa şi se căsătorise «în
extremis» cu doamna contesă Mac-Grégor,
pentru a legitima naşterea unei fiice pe care
o adusese cu ea în urma unei căsătorii,
secrete, mai târziu anulată pentru viciu de
– 3395 –
formă şi fiindcă se efectuase fără

consimţământul bătrânului duce care pe
atunci mai trăia?
Această fată, recunoscutei în
împrejurări atât de solemne, e acea
fermecătoare prinţesă Amélie despre care
lordul Dudley care o văzuse la Gerolstein
acum un an, ne vorbea astă iarnă la Viena cu
un entuziasm pe care-l socoteam exagerat…
Ce stranie întâmplare!… Cine ar fi
prevăzut!…
Dar, cu toate că acum mi-ai ghicit, fără
îndoială, taina, lasă-mă să-ţi expun
desfăşurarea evenimentelor.
Mânăstirea Sfintei Hermangilde, a cărei
superioară e mătuşa mea, se află la o
depărtare de nici măcar un sfert de leghe de
Gerolstein, căci grădinile mănăstirii se
învecinează cu împrejurimile burgului. O
– 3396 –
– Eugen Sue –
casă minunată, complet izolată de mănăstire,

îmi fusese pusă la dispoziţie de către mătuşa-
mea care mă iubeşte, după cum ştii, cu o
duioşie de mamă.
În ziua sosirii mele, ea mă anunţa că a
doua zi are loc o mare recepţie solemnă şi o
serbare la Curte, marele duce urmând să
anunţe oficial viitoarea lui căsătorie cu
doamna marchiză d’Harville, sosită de
curând la Gerolstein, însoţită de tatăl ei,
contele d’Orbigny.
Unii îl critică pe prinţ că n-a căutat nici
de astădată o alianţă suverană (marea ducesă
după care prinţul era văduv, ţinea de casa de
Bavaria), alţii, dimpotrivă, şi mătuşa mea
era dintre aceştia, îl felicitau că în locul unor
convenienţe ambiţioase, preferase o tânără şi
fermecătoare femeie pe care o iubea şi care
aparţinea celei mai strălucite nobleţi a
– 3397 –
Franţei. Ştii, de altfel, prietene, că mătuşa

mea a avut totdeauna o dragoste adâncă
pentru marele duce Rudolf, nimeni ca dânsa
nu era în măsură să preţuiască alesele
calităţi ale prinţului.
«Dragul meu, îmi zise dânsa, cu privire
la această recepţie solemnă unde trebuia să
mă duc şi eu a doua zi după sosirea mea, ceea
ce vei vedea, mai minunat la această recepţie
va fi, fără îndoială, perla de la Gerolstein!»
«De cine vrei să vorbeşti, draga mea
mătuşă!» «De principesa Amélie…» «Fiica
marelui duce? Într-adevăr, lordul Dudley
ne-a vorbit de ea la Viena cu un entuziasm
pe care l-am calificat drept exagerare de
poet.»
«La vârsta mea, cu caracterul şi situaţia
mea, continuă mătuşa mea, te încânţi mai
greu, aşa că, dragul meu, vei fi convins de
– 3398 –
– Eugen Sue –
nepărtinirea aprecierii mele. Ei bine! îţi spun

că în viaţa mea n-am cunoscut ceva mai
încântător ca prinţesa Amélie. Ţi-aş vorbi de
frumuseţea ei îngerească dacă n-ar fi
înzestrată cu un farmec deosebit care
preţuieşte chiar mai mult decât frumuseţea.
Închipuieşte-ţi nevinovăţia în demnitate şi
graţia în modestie. Din prima zi când marele
duce m-a prezentat ei, am simţit pentru
această tânără principesă o simpatie
involuntară. De altfel, nu sunt singura.
Arhiducesa Sophie este de câteva zile la
Gerolstein. E cu adevărat una din cele mai
mândre şi mai trufaşe principese din câte
cunosc... E adevărat, ironia ei e teribilă,
puţini oameni scapă de glumele ei
muşcătoare. La Viena lumea se ferea de ea ca
de foc… Oare principesa Amélie e pe placul
ei? Ieri a venit aici, după ce vizitase azilul
– 3399 –
pus sub supravegherea tinerei principese.

„Ştiţi ceva? îmi spuse această temută
arhiducesă, cu sinceritatea ei repezită, sunt
foarte înclinată spre satiră, nu-i aşa? Ei
bine! dacă aş trăi multă vreme în preajma
fiicei marelui duce, aş deveni, sunt sigură,
inofensivă… într-atât bunătatea ei te
pătrunde, te subjugă şi te molipseşte.“»
«Este deci magiciană, verişoara asta a mea?»
i-am spus mătuşii mele, surâzând. «Ceea ce e
mai atrăgător, cel puţin în ochii mei,
continuă mătuşa-mea, e acel amestec de
blândeţe, de modestie şi demnitate, de care ţi-
am vorbit şi care dă chipului ei angelic o
expresia atât de duioasă.» «Desigur,
modestia e o calitate rara la o principesă, atât
de tânără, atât, de frumoasă şi de fericită.»
«Să te gândeşti că e mai lăudabil pentru
principesa Amélie să se bucure, fără
– 3400 –
– Eugen Sue –
ostentaţie, de înalta situaţie ce i s-a

recunoscut, cu atât mai mult cu cât e de dată
recentă.» «Şi în convorbirea care a avut-o cu
dumneata, dragă mătuşă, principesa n-a
făcut nicio aluzie la trecutul ei?» «Nu; dar
când, cu toată vârsta mea înaintată, i-am
vorbit cu respectul pe care i-l datoram,
fiindcă alteţa-sa e fiica nobilului nostru
suveran, tulburarea ei candidă însoţită de
recunoştinţă şi respect pentru, mine m-a
mişcat adânc, căci rezerva ei plină de nobleţe
şi de afabilitate, îmi dovedea că prezentul n-o
ameţea într-atât încât să uite trecutul, şi că
ea oferea vârstei mele cinstea ce eu o dădeam
rangului ei.» «Într-adevăr, trebuie să ai, am
replicat eu, o deosebită fineţe de spirit, ca să
ţii seama de aceste delicate nuanţe.» «Astfel
„dragul meu, cu cât o vedeam mai des pe
principesa Amélie, cu atât îmi întărea prima
– 3401 –
impresie. De când e aici, a făcut atâtea acte

caritabile, încât le uimesc – şi toate cu o
măsură, cu o maturitate de judecată, care mă
miră să le aflu la o fiinţă de vârsta ei. Judecă
puţin: la cererea ei, marele duce a înfiinţat la
Gerolstein o instituţie pentru micile orfane
de cinci sau şase ani şi pentru fetele orfane
sau părăsite care au atins şaisprezece ani,
vârstă atât de fatală pentru aceste nefericite
pe care nimeni nu le apără de atracţia
viciului sau de constrângerea mizeriei.
Călugăriţele nobile din mânăstirea mea
învaţă şi îndrumă aceste copile. Ducându-
mă s-o vizitez, am avut prilejul să constat
dragostea fierbinte pe care aceste biete
făpturi dezmoștenite o nutresc pentru
principesa Amélie. Zilnic îşi petrece câteva
ore în acel institut pus sub protecţia ei
specială, şi-ţi repet că nu e numai respect sau
– 3402 –
– Eugen Sue –
recunoştinţă pe care pensionarele şi

călugăriţele o au pentru alteţa-sa, dar e
aproape o adoraţie fanatică.» «Dar prinţesa
Amélie e cu adevărat un înger! replicai eu»
«Un înger, da, un înger continuă ea, căci
nu-ţi poţi închipui cu câtă duioşie se poartă
cu protejatele ei şi cu câtă grijă pioasă le
înconjoară. Niciodată n-am văzut pe cineva
respectând cu mai multa gingăşie
susceptibilitatea nefericirii. S-ar zice că o
simpatie irezistibilă o atrage pe prinţesă mai
ales spre această categorie de biete fiinţe
părăsite. În sfârşit, o să mă crezi? Ea, fiică de
suveran, nu spune acestor fete altfel decât
«surorile mele».
La aceste vorbe ale venerabilei mele
mătuşi, îţi mărturisesc, dragă Maximilien,
îmi veniră lacrimile în ochi. Nu găseşti oare
că purtarea acestei prinţese e nobilă şi
– 3403 –
sfântă? Ştii doar cât sunt de sincer, îţi jur

că-ţi redau şi-ţi voi reproduce mereu,
aproape textual, cuvintele mătuşii mele.
«Deoarece prinţesa, am zis eu, e atât de
minunat înzestrată, voi fi foarte tulburat
mâine când îi voi fi prezentat; cunoşti
timiditatea mea de neînvins, ştii că un
caracter ales îmi impune mai mult decât
rangul social sunt sigur că voi apărea
prinţesei pe cât de prost pe atât de stânjenit;
îmi cunosc soarta dinainte».
«Haide, haide, îmi spuse mătuşa-mea
surâzând, îmi va fi milă de dumneata, dragul
meu, cu atât mai mult cu cât nu eşti pentru
prinţesă o cunoştinţă nouă.»
«Eu, mătuşă dragă?»
«Cum aşa?»
«Fără îndoială.»
«Ţi-aminteşti că la şaisprezece ani, când
– 3404 –
– Eugen Sue –
ai plecat de la Oldenzaal ca să faci o călătorie

în Rusia şi în Anglia cu tatăl dumitale, am
pus să ţi se facă un portret în costumul pe
care îl purtai la primul bat mascat dat de
defuncta mare ducesă?»
«Da, un costum de paj german din
secolul al şaisprezecelea.»
«Marele nostru pictor, Fritz Mocker,
reproducând atent trăsăturile dumitale, n-a
pictat numai un personaj din secolul al
şaisprezecelea, ci printr-un capriciu de artist
a imitat până şi genul vetust al picturilor
din epoca aceea. Câteva zile după sosirea în
Germania a prinţesei Amélie, venind cu tatăl
ei să mă vadă, a remarcat portretul dumitale
şi m-a întrebat cu candoare cine era acea
fermecătoare figură din vremurile trecute?
Tatăl ei surâse, îmi făcu un semn şi îi
răspunse: — Acest portret e al unuia din
– 3405 –
verii noştri care ar avea acum, după cum îl

arată costumul, scumpa, mea Amélie, vreo
trei sute de ani, dar care, de foarte tânăr,
făcuse dovada unui mare curaj şi a unei
inimi minunate. Nu i se citeşte oare bravura
în privire şi bunătatea în surâs?»
(Te implor, dragul meu Maximilien, nu
da din umeri cu dispreţ şi nerăbdare că-ţi
scriu asemenea lucruri cu privire la mine
însumi. Asta mă mâhneşte, crede-mă, dar
cele ce urmează îţi vor dovedi că aceste
amănunte copilăreşti, al cărui ridicol amar îl
simt, sunt din nefericire absolut necesare.
Închid această paranteză şi voi continua.)
«Prinţesa Amélie, relua mătuşa-mea,
fiind victima acestei glume nevinovate,
împărtăşi părerea tatălui ei cu privire la
expresia blândă şi mândră a fizionomiei
dumitale, după ce privi cu atenţie tabloul.
– 3406 –
– Eugen Sue –
Mai târziu, când m-am dus s-o văd la

Gerolstein, m-a întrebat, surâzând, dacă am
veşti de la vărul ei din alte vremuri. I-am
destăinuit atunci şiretlicul nostru,
spunându-i că frumosul paj din secolul al
şaisprezecelea era pur şi simplu nepotul
meu, prinţul Henri d’Herkanzen-Oldenzaal,
acum în vârstă de douăzeci şi unu de ani,
căpitan în garda m. s. împăratului Austriei,
şi în totul, afară de costum, foarte
asemănător cu portretul pictat. La aceste
vorbe, prinţesa Amélie, adăugă mătuşa-mea,
roşi şi redeveni serioasă, cum e aproape
totdeauna. De atunci, bineînţeles, n-a mai
vorbit niciodată de acel tablou. Totuşi, vezi,
scumpul, meu copil, că nu vei fi complet
străin, adică un chip nou pentru verişoara
dumitale, cum zice şi marele duce. Aşadar,
fii liniştit şi caută să faci cinste portretului
– 3407 –
dumitale încheie mătuşa mea surâzând.

Această convorbire a avut loc, ţi-am
spus, dragă Maximilien, în ajunul zilei în
care trebuia să fiu prezentat prinţesei,
verişoara mea; după care m-am dus acasă.
Nu ţi-am ascuns niciodată cele mai
tainice gânduri ale mele, bune sau rele; îţi
voi destăinui deci spre ce închipuiri absurde
şi nebune m-am lăsat târât, după
convorbirea ce ţi-am reprodus-o.“
Capitolul 2
GEROLSTEIN

Oldenzaal
– 3408 –
– Eugen Sue –
Mi-ai spus de multe ori, draga

Maximilien, că sunt străin de orice
înfumurare; o cred şi trebuie s-o cred ca să
pot continua aceasta povestire fără să risc să
trec în ochii dumitale drept un îngâmfat.
Când m-am pomenit singur la mine
acasă, gândindu-mă la convorbirea cu
mătuşa mea, nu m-am putut, opri să-mi
reamintesc, cu o ascunsă bucurie, că prinţesa
Amélie, contemplând portretul meu făcut
acum şase, şapte ani, ceruse după câteva zile,
în glumă, noutăţi de la vărul ei din alte
vremuri.
Deşi rudă cu marele duce şi întotdeauna
foarte bine primit de el, îmi era peste putinţă
să concep cea mai mică nădejde că mă voi
putea căsători cu prinţesa, chiar dacă ar fi
primit dragostea mea, ceea ce era mai mult
decât improbabil.
– 3409 –
Familia noastră îşi poartă cu cinste

rangul, dar e săracă în comparaţie cu
imensele domenii ale marelui duce, prinţul
cel mai bogat din întreaga Confederaţie
germanică; şi apoi n-aveam decât douăzeci şi
unu de ani, eram un simplu căpitan de
gardă, fără renume, fără situaţie personală.
Cu un cuvânt, niciodată marele duce nu se
putea gândi la mine pentru fiica lui.
Toate acestea ar fi trebuit să mă pună la
adăpost de o pasiune pe care nu o încercasem
încă, dar despre care aveam o ciudată
presimţire. Dar vai! m-am lăsat în voia unor
visuri naive. Purtam în deget un inel care-
mi fusese dat odinioară de Thecla (buna
contesă pe care o cunoşti). Cu toate că acest
zălog al unui amor tineresc, uşuratic şi
trecător, nu mă supăra prea mult, l-am
jertfit, cu eroism amorului meu născând şi
– 3410 –
– Eugen Sue –
bietul inel dispăru în apele repezi ale râului

care curge sub ferestrele mele.
Ca să-ţi pot descrie cum am petrecut
noaptea, e zadarnic, ţi-o închipui. Ştiam că
prinţesa Amélie era blondă şi de o frumuseţe
angelică, încât am să-mi imaginez
trăsăturile ei, talia ei, ţinuta ei, sunetul
glasului ei, expresia privirilor ei; apoi,
gândindu-mă la portretul meu pe care îl
remarcase, mi-am amintit că blestematul de
artist, mă înfrumuseţase grozav. Şi apoi
comparam cu disperare costumul pitoresc al
pajului din secolul al şaisprezecelea cu
severa uniformă de căpitan din garda
maiestăţii-sale imperiale. După aceste
preocupări prosteşti, urmau ici şi colo, te
asigur, prietene drag, şi unele gânduri
generoase, unele nobile elanuri ale sufletului.
Mă simţeam mişcat. Oh! foarte mişcat de
– 3411 –
rara bunătate a prinţesei Amélie care le

numea pe bietele părăsite ce le ocrotea
surorile ei, după cum îmi spusese mătuşa.
Am trecut deci prin cumplite temeri
toată noaptea şi o parte a dimineţii
următoare. Veni ora recepţiei. Încercai doua,
trei uniforme, găsindu-le una mai prost
croită decât alta şi plecai spre marele palat
ducal, foarte nemulţumit de mine însumi.
Deşi Gerolstein e doar la o distanţă de
un sfert de leghe de mănăstirea Saint
Hermangilde, pe scurtul popas al drumului
mă copleşiră mii de gânduri, toate copilăriile
care mă preocupaseră dispăruseră în faţa
unei idei grave, triste, aproape
ameninţătoare; o presimţire de neînlăturat
mă stăpânea, una din acele crize care domină
o viaţă întreagă, un fel de revelaţie îmi
spunea că voi iubi, că voi iubi cu patimă, aşa
– 3412 –
– Eugen Sue –
cum nu se iubeşte decât o dată, şi culmea

fatalităţii, această dragoste, pe cât de
înălţătoare şi de demnă, pe atât avea să-mi
fie de fatală.
Aceste gânduri mă înspăimântară într-
atât încât luasem hotărârea să opresc
trăsura, să mă înapoiez la mănăstire şi să mă
duc la tatăl meu, lăsând mătuşii mele grija
să scuze pe lângă marele duce plecarea mea
precipitată.
Din nefericire, unul din acele incidente
banale, ale căror efecte sunt câte odată
incomensurabile, m-au împiedicat să urmez
primul meu îndemn. Trăsura, oprindu-se la
aleea care ducea la palat, mă aplecai peste
portieră să dau ordin personalului meu să
întoarcă. Tocmai atunci baronul şi baroana
Koller, care ca şi mine se duceau la Curte,
mă zăriră şi opriră şi ei trăsura lor. Baronul,
– 3413 –
văzându-mă în uniformă de gală, mi se

adresă: «Pot să-ţi fiu de folos cu ceva, dragul
meu prinţ? Ce ţi s-a întâmplat? Deoarece te
duci la palat, urcă-te în trăsura noastră, în
cazul când ai vreo neplăcere cu caii
dumitale.»
Nimic nu era mai uşor, nu-i aşa, dragă
prietene, decât să găsesc un pretext ca să mă
despart de baron şi să mă înapoiez la
mănăstire. Ei bine! fie că era timiditatea, fie
că era dorinţa nemărturisită de a înlătura
hotărârea cuminte ce o luasem, am răspuns,
încurcat, că dădusem ordin vizitiului să se
informeze la grilajul palatului dacă se intră
pe la pavilionul nou sau prin curtea de
marmură. «Se intră prin curtea de marmură,
dragul meu prinţ, îmi răspunse baronul,
având în vedere că e o recepţie de mare gală.
Spune trăsurii dumitale să o urmeze pe a
– 3414 –
– Eugen Sue –
mea, o să-ţi arăt drumul.»

Mă ştii, Maximilien dragă, cât sunt de
fatalist: nu voiam să mă înapoiez la
mănăstire, ca să-mi cruţ amărăciunile la care
mă aşteptam; soarta se opunea, m-am
încredinţat deci stelei mele.
Nu cunoşti, prietene, palatul marelui
ducat de la Gerolstein. După părerea tuturor
care au vizitat capitalele Europei, nu există,
cu excepţia Versailles-ului, o reşedinţă regală
al cărui corp şi anexe să prezinte un aspect
mai măreţ. Dacă intru în oarecari amănunte
asupra acestui subiect, este că, amintindu-mi
acum de aceste splendori, mă întreb cum de
nu m-am trezit din fantasmagoriile mele,
căci, în definitiv, prinţesa Amélie era fiica
unui suveran, stăpân al acelui palat, a acelor
gărzi, a acelor fabuloase bogăţii.
«Curtea de marmură», vast semiciclu, e
– 3415 –
numită astfel fiindcă, afară de un drum larg

circular pe unde trec trăsurile, e pavată cu
marmură de toate culorile, alcătuind superbe
mozaicuri în mijlocul cărora se conturează
un mare bazin prevăzut cu guri de apă
antice, alimentat din abundenţă dintr-o cupă
vastă de porfir.
Această curte de onoare este înconjurată
de statui de marmură albă lucrate în stilul
cel mai pur, ţinând făcliere de bronz aurit
din care ţâşnesc valuri de lumină orbitoare.
Alternând cu aceste statui, vase Medicis,
aşezate pe soclul lor bogat sculptat, conţin
nişte imenşi leandri, adevărate tufe înflorite
al căror frunziş lucios, văzut în lumină,
răspândesc reflexe metalice.
Trăsurile se opreau la marginile unei
scări duble cu balustrade care duceau spre
peristilul palatului. La picioarele acestei
– 3416 –
– Eugen Sue –
scări stăteau de strajă pe caii lor negri, două

santinele din regimentele de gardă ale
marelui duce, care-şi alege aceşti soldaţi
dintre subofiţerii de statură impunătoare.
Dumneata, prietene, care preţuieşti atât de
mult militarii, ai fi izbit de înfăţişarea severa
şi marţială a acestor doi coloşi, ale căror
platoşe şi coifuri de oţel cu profil antic, fără
penaj şi coamă, străluceau în profunzimea
luminilor. Aceşti călăreţi poartă frac
albastru cu guler galben, pantalon alb de
piele de căprioară şi cizme grele ai căror
carâmbi trec de genunchi. În sfârşit, pentru
dumneata, căruia îţi plac aceste detalii
militare, voi adăuga că la capătul de sus al
scării, de fiecare parte a uşii, doi grenadieri
din regimentul de infanterie al gărzii
marelui duce stau de planton. Ţinuta lor,
afară de culoarea fracului şi a reverelor se
– 3417 –
aseamănă, mi s-o spus, cu aceea a

grenadierilor lui Napoleon.
După ce am traversat vestibulul unde
stăteau cu halebarda în mână, în livrea,
portarii prinţului, am urcat o scară
impunătoare de marmură albă care duce la
un portic împodobit cu coloane de jasp. Ele
susţin o cupolă pictată şi aurită. Acolo se
aflau două şiruri lungi de valeţi de casă. Am
intrat apoi în camera de gardă, la uşa căreia
stau în permanenţă un şambelan şi un
aghiotant de serviciu, însărcinaţi să conducă
la alteţa-sa regală persoanele care aveau
cinstea de a-i fi prezentate în mod deosebit.
Rudeniei mele, deşi cam îndepărtate, îi
datorez această onoare: un aghiotant m-a
urmat într-o lungă galerie în care mişunau
bărbaţi în frac sau în uniformă de gală şi
femei în toalete somptuoase.
– 3418 –
– Eugen Sue –
Pe când străbăteam cu paşi măsuraţi

această mulţime strălucitoare, mi-au ajuns
la ureche cuvinte care mi-au mărit emoţia.
Din toate părţile se auzeau voci admirative
cu privire la frumuseţea angelică a prinţesei
Amélie, la trăsăturile fermecătoare ale
marchizei d’Harville şi la înfăţişarea cu
adevărat imperială a arhiducesei Sophie care,
sosită nu de mult de la München cu
arhiducele Stanislas, urmau să plece în
curând la Varşovia. Dar, cu toate omagiile
aduse arhiducesei şi distincţiei plină de
graţie a marchizei d’Harville, părerea
unanimă era că nimic nu întrecea în graţie
chipul fermecător al prinţesei Amélie.
Pe măsura ce mă apropiam de locul
unde se afla marele duce şi fiica lui, îmi
simţeam bătăile năvalnice ale inimii. În
momentul în care am ajuns la uşa acelui
– 3419 –
salon (uitasem să-ţi spun că era bal şi

concert la Curte), ilustrul Liszt se aşezase la
pian, aşa că o tăcere religioasă urmă
murmurului uşor al convorbirilor.
Aşteptând sfârşitul piesei muzicale pe care
marele artist o executa cu măiestria lui
neîntrecută, m-am oprit în pragul altei uşi.
Atunci, dragă Maximilien, am văzut-o
pentru prima oară pe prinţesa Amélie. Lasă-
mă să-ţi descriu această scenă, pentru că
resimt un farmec nespus înmănunchind
asemenea amintiri.
Închipuieşte-ţi, dragă prietene, un vast
salon mobilat cu o somptuozitate regală,
strălucitor de lumini şi cu pereţii acoperiţi
cu mătase roşie peste care şerpuia un frunziş
de aur brodat în relief. În rândul întâi, pe
marile fotolii aurite, şedeau arhiducesa
Sophie (prinţul făcea onorurile palatului
– 3420 –
– Eugen Sue –
său). La stingă ei doamna marchiză

d’Harville şi la dreapta prinţesa Amélie. În
spatele lor, în picioare, marele duce îmbrăcat
în uniforma de colonel al gărzii lui, părea
întinerit de fericire, arătând de vreo treizeci
de ani. Haina militară scotea şi mai mult în
relief eleganţa ţinutei şi frumuseţea
trăsăturilor sale. Lângă el se afla arhiducele
Stanislas, în uniformă de feldmareşal, după
care veneau doamnele de onoare ale prinţesei
Amélie, soţiile marilor demnitari şi apoi
marii demnitari ai Curţii.
E oare nevoie să-ţi mai spun că prinţesa
Amélie, prin graţie şi frumuseţe, mai mult
decât prin rang, domina această mulţime
scânteietoare! Să nu mă condamni, prietene
drag, înainte de a-ţi zugrăvi acest portret.
Cu toate că e mult mai prejos de realitate, vei
înţelege adoraţia mea, vei înţelege că, de
– 3421 –
îndată ce am văzut-o, am iubit-o, şi ardoarea

acestei pasiuni, nu poate fi egalată decât de
puterea şi nemărginirea ei.
Prinţesa Amélie, îmbrăcată într-o rochie
simplă de moar alb, purta, ca şi arhiducesa
Sophie, marele cordon al ordinului imperial
Sfinxul Népomucène, care-i fusese conferit
de curând de împărăteasă. O diademă de
perle împodobea fruntea ei nobilă şi candidă
şi se îmbina armonios cu cele două cozi de
păr de un blond auriu, care încadrau obrajii
ei uşor îmbujoraţi. Braţele gingaşe, mai albe
decât valurile de dantelă din care se iveau
erau pe jumătate acoperite de mănuşi care se
opreau ceva mai jos de gropiţele cotului.
Nimic mai desăvârşit decât mijlocul ei,
nimic mai frumos ca picioruşul ei încălţat în
pantofi de mătase albă. Când am văzut-o,
ochii, ei mari, de cel mai pur azur, erau
– 3422 –
– Eugen Sue –
visători. Nu ştiu dacă în clipa aceea nu era

pradă unei preocupări grave, sau dacă era
puternic impresionată de sumbra armonie a
muzicii lui Liszt, dar surâsul ei discret mi se
părea de o blândeţe şi de o melancolie
nespusă. Îşi ţinea capul ușor înclinat spre
piept, şi pipăia distrată un mănunchi da
garoafe albe şi de trandafiri.
Niciodată nu-ţi voi putea descrie ce am
simţit atunci: tot ce-mi spusese mătuşa mea
despre bunătatea nespusă a prinţesei Amélie,
îmi reveni în minte… Surâzi, prietene… dar
fără să vreau, mi-am simţit ochii umezi, în
faţa acestei fete visătoare, aproape tristă, atât
de încântător de frumoasă, înconjurată de
onoruri, de respect şi divinizată de un
asemenea tată.
Deodată, printr-o întâmplare bizară,
(totul a fost ca o fatalitate) ea întoarse ochii,
– 3423 –
maşinal, spre locul în care mă aflam.

Ştii cât de scrupulos sunt aplicate
eticheta şi ierarhia rangurilor la noi.
Datorită titlului meu şi a legăturilor de
rudenie cu marele duce, persoanele în
mijlocul cărora mă aşezasem la început se
retrăseseră treptat, aşa că am rămas aproape
singur şi cu totul la vedere în rândul întâi,
în pervazul uşii galeriei. A fost nevoie de
această împrejurare ca prinţesa Amélie să
iasă din visarea ei, m-a zărit şi m-a remarcat,
fără îndoială, pentru că roşise şi făcu o
uşoară mişcare de surpriză.
Văzuse portretul meu la mănăstire, la
mătuşa mea şi mă recunoscuse, nimic mai
simplu. Prinţesa abia dacă s-a uitat la mine
timp de o secundă, dar această privire m-a
făcut să simt o înfiorare nespusă, adâncă:
mi-am simţit obrajii aprinşi, lăsai ochii în
– 3424 –
– Eugen Sue –
jos, şi rămăsei câteva minute aşa,

necutezând să-mi ridic privirea spre
prinţesă.
Când, în fine, mi-am luat curajul s-o
privesc, ea vorbea încet cu arhiducesa
Sophie, care părea să o asculte cu multă
atenţie.
Liszt făcând o pauză de câtva minute
între cele două piese ce urma să execute,
marele duce se folosi de acest răstimp ca să-i
exprime admiraţia în forma cea mai
graţioasă.
Revenind la locul lui, prinţul mă văzu
şi-mi făcu, plin de bunăvoinţă, un semn, cu
capul, în timp ce spuse câteva cuvinte
arhiducesei, arătându-mă cu privirea.
Aceasta, după ce mă cercetă o clipă, se
întoarse către marele duce care nu se putu
opri de a surâde. Arhiducesa îi răspunse ceva
– 3425 –
şi adresă un cuvânt fiicei lui.

Prinţesa Amélie păru stânjenită, căci
roşi din nou. Stăteam pe jăratic. Din
nefericire, eticheta nu-mi îngăduia să
părăsesc locul unde mă găseam înainte de
terminarea concertului, care reîncepu
curând. M-am uitat de două-trei ori pe furiş
la prinţesa Amélie, mi se păru gânditoare şi
întristată, mi se strânse inima, îmi părea rău
de uşoara neplăcere ce-i pricinuisem fără să
vreau şi pe care credeam că o ghicesc.
Fără îndoială că marele duce o întrebase,
în glumă, dacă găsea vreo asemănare cu
portretul vărului din alte vremuri şi, în
candoarea ei, îşi făcea poate o vină fiindcă-i
răspunse că mă recunoscuse. Concertul
terminat, am urmat pe adjutantul de
serviciu. El mă conduse în apropierea
marelui duce. Acesta păşi înspre mine, mă
– 3426 –
– Eugen Sue –
luă prieteneşte de braţ şi se adresă

arhiducesei Sophie, apropiindu-se de ea:
«Cer alteţei-voastre imperiale
permisiunea, de a-i prezenta pe vărul meu,
prinţul Henri de Herkanzen-Oldenzaal.»
«L-am mai văzut pe prinţ la Viena şi îl
regăsesc aici cu plăcere», răspunse
arhiducesa, în faţa căreia mă înclinai adânc.
«Scumpa mea Amélie, reluă prinţul
adresându-se fiicei lui, îţi prezint pe prinţul
Henri, vărul dumitale. El e fiul prinţului
Paul, unul din cei mai veneraţi prieteni ai
mei, şi-mi pare foarte rău că nu-l văd aici la
Gerolstein.»
«Aţi vrea, domnul meu, să comunicaţi
prinţului Paul că împărtăşesc în totul
părerile de rău ale tatălui meu, căci voi fi
totdeauna fericită să-i cunosc prietenii»,
interveni vara mea cu o naturaleță plină de
– 3427 –
graţie…
Niciodată nu-i auzisem glasul.
Închipuieşte-ţi, prietene, sunetul cel mai
dulce, cel mai tineresc, cel mai armonios,
unul din acele sunete care fac să vibreze
coardele cele mai sensibile ale sufletului.
«Sper, dragă Henri, că vei rămâne câtva
timp la mătuşa dumitale pe care o iubesc, pe
care o respect ca pe mama mea, după cum
ştii, îmi spuse marele duce, plin de
bunăvoinţă. Să vii să ne vezi mai des în
familie, la sfârşitul amiezii, pe la orele trei;
dacă ieşim, o să iei parte la plimbarea
noastră, ştii că te-am iubii dintotdeauna
fiindcă eşti una din cele mai nobile inimi, din
câte cunosc.»
«Nu ştiu cum să arăt alteţei-voastre
regale, recunoştinţa mea pentru
binevoitoarea primire cu care m-a onorat.»
– 3428 –
– Eugen Sue –
«Ei bine, ca să-mi dovedeşti

recunoştinţa, răspunse prinţul surâzând, s-o
inviţi pe vara dumitale la al doilea cadril,
căci primul e de drept al arhiducelui.»
«Alteţa-voastră va voi să-mi acorde
această graţie mă adresai prinţesei Amélie
înclinându-mă în faţa ei.
«Spuneţi-vă simplu, văr şi verişoară,
după vechile datini germane», mă îndemnă
vesel marele duce, între rude nu e nevoie de
ceremonial.
«Verişoara mea îmi va face cinste să
danseze cu mine acest cadril?»
«Da, vere, răspunse cu naturaleţă
prinţesa Amélie» “.
Capitolul 3
GEROLSTEIN
– 3429 –

Oldenzaal
Nu-ţi voi putea descrie, dragă prietene,

cât am fost de fericit şi de îndurerat
totdeodată de cordialitatea părintească a
marelui duce; încrederea ce-mi arăta,
afectuoasa bunătate prin care îndemnase pe
fiica lui şi pe mine să înlocuim formulele
etichetei în acele apelative familiale de o atât
de duioasă intimitate, totul mă umplea de
recunoştinţă şi mă învinuiam cu atât mai
amar de farmecul unui amor, care nu trebuia
şi nu putea să fie pe placul prinţului.
Aşteptam într-o stare de fericire
amestecată cu teamă, clipa convorbirii pe
care libertatea balului mi-o făgăduia s-o
– 3430 –
– Eugen Sue –
întreţin cu dânsa, şi am fost destul de stăpân

pe mine ca să-mi ascund tulburarea când m-
am dus s-o iau de lângă marchiza d’Harville.
Gândindu-mă la întâmplarea cu portretul,
mă aşteptam ca principesa Amélie să
împărtăşească stânjeneala mea; nu mă
înşelam, îmi amintesc cuvânt cu cuvânt de
prima noastră convorbire; lasă-mă să ţi-o
redau, prietene drag:
«Alteţa-voastră îmi va îngădui să-i
spun verişoara mea, aşa cum marele duce m-
a autorizat?»
«Fără îndoială, vere, îmi răspunse ea cu
graţie, sunt totdeauna fericită să împlinesc
voia tatălui meu.»
«Şi sunt cu atât mai mândru de această
familiaritate, dragă verişoară, cu cât am
putut să te cunosc, adică să te preţuiesc.»
«Şi tatăl meu mi-a vorbit, adesea de
– 3431 –
dumneata, vere, şi, ceea ce te va mira poate,

adăugă timidă, este că te cunoşteam, dacă se
poate spune astfel, din vedere… Doamna
stareţă de la Saint Hermangilde, pentru care
am cea mai respectuoasă afecţiune, ne-a
arătat într-o zi, tatălui meu şi mie, un
portret…»
«În care eram prezentat ca un paj din
secolul al şaisprezecelea?»
«Da, vere, şi tatăl meu a comis chiar un
mic vicleşug, spunându-mi că acel portret
era al uneia din rudele noastre din alte
vremuri, adăugând de altfel cuvinte atât de
binevoitoare pentru acest văr de altădată,
încât, familia noastră se putea mândri că îl
numără printre rudele de aici…»
«Vai! dragă verişoara, mi-e teamă că nu
mai semăn cu portretul moral pe care marele
duce a binevoit a-l face şi nici cu pajul din
– 3432 –
– Eugen Sue –
secolul al şaisprezecelea.»
«Te înşeli, vere, îmi spuse cu naivitate,
prinţesa, căci la sfârşitul concertului,
aruncându-mi din întâmplare ochii spre
galerie, te-am recunoscut îndată, cu toată
îmbrăcămintea dumitale de azi.»
Apoi, voind, fără îndoială, să schimbe
un subiect care o stânjenea, îmi spuse:
«Ce minunat talent are domnul Liszt,
nu-i aşa?»
«Admirabil! Şi cu câtă plăcere l-aţi
ascultat!
«Vere, uită-te la tatăl meu cât e de
frumos. Doamna marchiză d’Harville merită
mai mult ca oricare alta afecţiunea sa, e cea
mai mare laudă ce i se poate aduce.»
«O, dragă verişoară, eşti cea mai în
măsură s-o preţuieşti, căci ai cunoscut-o
probabil în Franţa?»
– 3433 –
Abia rostisem aceste ultime cuvinte, că

nu ştiu ce gând neaşteptat străbătuse mintea
prinţesei Amélie: lăsă ochii în jos şi, timp de
o secundă, trăsăturile ei luaseră o expresie de
tristeţe care mă amuţi.
Eram la sfârşitul cadrilului, ultima
figură mă separă pentru o clipă de verişoara
mea. Când am condus-o lângă doamna
d’Harville, mi s-a părut că faţa ei era puţin
schimbată. Am crezut şi mai cred şi acum că
aluzia mea la existenţa prinţesei Amélie în
Franţa, amintindu-i de moartea mamei sale,
i-a produs impresia penibilă de care ţi-am
vorbit.
În timpul acelei serate, o împrejurare
care ţi se va părea copilărească a constituit o
nouă dovadă a stimei de care această fată se
bucură din partea tuturor. Diadema ei de
perle mişcându-se puţin din loc, arhiducesa
– 3434 –
– Eugen Sue –
Sophie, căreia îi dădea atunci braţul, a avut

bunăvoinţa să-i aşeze ea însăşi această
bijuterie pe frunte. Pentru cine cunoaşte
trufia proverbială a arhiducesei, o asemenea
favoare din partea ei pare aproape de
necrezut. De altfel, prinţesa Amélie, pe care
o observam cu atenţie în clipa aceea, a părut
atât de încurcată, atât de recunoscătoare, aş
spune aproape stânjenită, încât am văzut o
lacrimă strălucind în ochii ei.
Aşa a fost, prietene, prima mea serată la
Gerolstein. Dacă ţi-am povestit-o cu atâtea
amănunte, e fiindcă aproape toate aceste
împrejurări au avut mai târziu, pentru
mine, urmări din cele mai grave.
Acum mă voi rezuma: nu-ţi voi mai
vorbi decât de câteva fapte principale cu
privire la desele mele întrevederi cu verişoara
mea şi cu tatăl ei.
– 3435 –
A treia zi după această serbare, am făcut

parte din cercul restrâns de persoane invitate
la celebrarea căsătoriei marelui duce cu
doamna d’Harville. Niciodată n-am văzut
faţa prinţesei Amélie mai radioasă şi mai
senină ca în timpul acelei ceremonii.
Contempla pe tatăl ei şi pe marchiză cu un
fel de încântare religioasă care dădea un nou
farmec trăsăturilor ei şi s-ar fi zis că
reflectau fericirea neasemuită a prinţului şi a
doamnei d’Harville.
În ziua aceea verişoara mea era foarte
veselă şi avea poftă de vorbă. I-am oferit
braţul în timpul unei plimbări după supeu
în grădinile palatului, iluminate feeric. Îmi
spuse cu privire la căsătoria tatălui ei:
«Îmi pare că fericirea celor dragi ne este
mai preţioasă decât a noastră, pentru că
totdeauna există o nuanţă de egoism în
– 3436 –
– Eugen Sue –
satisfacţia fericirii noastre personale.»

Dacă îţi reproduc una din multele
reflexii ale prinţesei Amélie, dragă prietene,
este pentru ca să-ţi dai seama de sufletul
acestei fiinţe adorabile, care, ca şi tatăl ei, are
geniul bunătăţii.
La câteva zile de la căsătoria marelui
duce, am avut cu el o lungă convorbire. M-a
întrebat de trecut, de planurile mele de
viitor. Îmi dădu cele mai înţelepte sfaturi,
îmbărbătările cele mai măgulitoare. Mi-a
vorbit chiar de unele din planurile lui de
guvernământ cu o încredere de care am fost
pe cât de mândru pe atât de încântat; în
sfârşit, ce să-ţi mai spun? Preţ de o clipă, o
idee dintre cele mai năstruşnice îmi trecu
prin minte. Am crezut că prinţul a ghicit
dragostea mea şi că prin această discuţie ar fi
vrut să mă prevină şi poate să mă îndemne la
– 3437 –
o mărturisire…
Din nefericire, această nădejde
nesăbuită nu a durat mult; prinţul încheie
convorbirea, spunându-mi că timpul marilor
războaie a trecut, că trebuia să mă folosesc de
numele meu, de înrudirile mele, de educaţia
pe care am primit-o şi de strânsa prietenie pe
care tatăl meu o avea cu prinţul de M...,
primul ministru al împăratului, pentru a
îmbrăţişa cariera diplomatică în locul celei
militare, adăugând că toate conflictele care se
rezolvau odinioară pe câmpul de luptă se vor
decide de-acum încolo în congrese; că, în
curând, tradiţiile întortocheate şi perfide ale
vechii diplomaţii vor face loc unei politici
largi şi umane în raport cu adevăratele
interese ale popoarelor, care din zi în zi încep
să aibă conştiinţa drepturilor lor; că un
spirit ridicat, leal şi mărinimos ar putea avea
– 3438 –
– Eugen Sue –
în câţiva ani un mare rol de îndeplinit în

treburile politice, fiind astfel în măsură de a
aduce mari îmbunătăţiri lumii, îmi făgăduia
protecţia lui suverană ca să-mi uşureze
începuturile carierei pe care mă sfătuia
stăruitor s-o îmbrăţişez.
Înţelegi, dragul meu prieten, că dacă
prinţul ar fi avut cea mai mică intenţie cu
mine, nu mi-ar fi vorbit de toate astea. Îi
mulţumii deci cu o vie recunoştinţă pentru
sugestiile date, adăugând că îmi dau seama
de valoarea sfaturilor sale şi că eram hotărât
să le urmez.
Am continuat vizitele la palat cu cea
mai mare rezervă, dar în urma stăruinţelor
marelui duce, mă duceam acolo zilnic pe la
orele trei. Viaţa la palat era din cele mai
încântătoare şi mai intime, comparând-o cu
aceea a curţilor noastre germanice. Era
– 3439 –
asemenea vieţii marilor castele din Anglia,

dar şi mai atrăgătoare prin fireasca ei
cordialitate, prin îngăduitoarea libertate a
moravurilor germane. Când era vreme bună,
făceam lungi plimbări călare cu marele duce,
cu marea ducesa, cu verişoara mea şi cu
persoanele din casa lor. Când rămâneam în
palat, făceam muzică de cameră, cântam cu
marea, ducesă şi cu verişoara mea, a cărei
voce avea un timbru de o puritate şi de o
suavitate fără egal şi nu o puteam auzi fără
să mă simt zguduit până în fundul
sufletului. În alte dăţi cercetam amănunţit
minunatele colecţii de tablouri şi de obiecte
de artă, sau bogatele biblioteci ale prinţului,
care, precum ştii, e unul din cei mai culţi şi
mai luminaţi bărbaţi din Europa. Destul de
des reveneam să cinez la palat şi, în zilele
când se dădeau spectacole la operă, însoţeam
– 3440 –
– Eugen Sue –
la teatru familia marelui duce.

Fiecare zi trecea ca un vis. Treptat,
treptat, verişoara mea începu să mă trateze
cu o familiaritate de soră: nu-mi ascundea
plăcerea ce o simţea când mă vedea, îmi
destăinuia tot ce o interesa, de două trei ori
m-a rugat s-o întovărăşesc când se ducea cu
marea ducesă să viziteze pe tinerele orfane;
adesea îmi vorbea de viitorul meu cu o
maturitate de judecată, cu o grijă pe cât de
serioasă pe atât de chibzuită, care mă
surprindea la o fată de vârsta ei. Îi plăcea
mult să se intereseze de copilăria mea, de
mama mea, vai! atât de regretată! De câte ori
scriam tatii, mă ruga să-i pomenesc de ea;
apoi, deoarece broda minunat, mi-a dat într-
o zi, pentru el, o tapiserie la care lucrase
multă vreme. Ce să-ţi mai spun prietene?
Un frate şi o soră, regăsindu-se după ani
– 3441 –
lungi de despărţire, nu s-ar fi bucurat de o

intimitate mai plină de duioşie. De altfel,
când, printr-un hazard fericit rămâneam
singuri, sosirea cuiva n-ar fi schimbat întru
nimic nici subiectul, nici chiar tonul
conversaţiei noastre.
Dacă o astfel de intimitate ar fi putut să
ţie totdeauna, poate că m-aş fi mulţumit cu
această fericire, dar tocmai pentru că mă
bucuram de ea atât de intens, mă gândeam
că datorită serviciului meu sau carierii la
care mă îndemna prinţul va trebui să plec la
Viena sau în străinătate; sau că foarte
curând s-ar putea ca şi prinţul să se
gândească să-şi mărite fiica în condiţii
demne de rangul ei.
Aceste gânduri deveniră cu atât mai
apăsătoare cu cât clipa plecării mele se
apropia. Verişoara mea observă imediat
– 3442 –
– Eugen Sue –
schimbarea ce se petrecuse în mine. În

ajunul zilei când am părăsit-o, îmi spuse că
de câtăva vreme mă găsea întunecat,
preocupat. Am încercai să ocolesc aceste
întrebări; atribuiam tristeţea mea unei
plictiseli nelămurite.
«Nu te pot crede, îmi spuse ea, tatăl
meu te tratează aproape ca pe un fiu, toată
lumea te iubeşte, să te simţi nenorocit ar fi o
ingratitudine.»
«Ei bine, izbucnii, fără a-mi putea
stăpâni emoţia, nu e vorba de plictiseală, ci
de o durere, de ceea ce provoacă o mare
durere.»
«Dar de ce? Ce ţi s-a întâmplat?»
întrebă ea îngrijorată.
«Adineauri, dragă verişoară, mi-ai spus
că tatăl dumitale mă tratează ca pe un fiu, că
aici toată lumea mă iubeşte… Ei bine!
– 3443 –
curând va trebui, să mă lipsesc de aceste

preţioase afecţiuni, va trebui, să părăsesc
Gerolstein-ul şi ţi-o mărturisesc, acest gând
mă distruge.»
«Şi amintirea celor ce ne, sunt
scumpi… nu contează?»
«Fără îndoială, dar anii, dar
întâmplările aduc atâtea schimbări
neprevăzute!»
«Există totuşi afecţiuni care nu sunt
schimbătoare, aceea pe care tatăl meu ţi-a
dovedit-o totdeauna, aceea care o am eu
pentru dumneata; suntem frate şi soră, să nu
uităm asta niciodată», adăugă ea ridicând
către mine ochii ei mari, albaştri,
înlăcrimați.
Această privire mă tulbură, eram cât p-
aci să mă trădez. Din fericire m-am stăpânit.
«E adevărat că afecţiunile durează, îi
– 3444 –
– Eugen Sue –
replicai stânjenit, dar situaţiile se schimbă…

Astfel, când voi reveni peste câţiva ani, crezi
oare că intimitatea asta, al cărei farmec îl
preţuiesc atât, va mai putea dăinui?»
«De ce nu?»
«Pentru că atunci, fără îndoială că vei fi
căsătorită, dragă verişoară… vei avea alte
îndatoriri… şi vei fi uitat pe bietul dumitale
frate…»
Jur că nu i-am spus niciun cuvânt mai
mult, nu ştiu dacă a văzut în vorbele acestea
o mărturisire ofensatoare sau că a fost ca şi
mine dureros impresionată de schimbările
inevitabile ce le-ar fi putut aduce viitorul în
raporturile dintre noi dar, în loc să-mi
răspundă, ea a rămas o clipă tăcută,
copleşită; apoi, ridicându-se brusc, cu faţa
palidă, schimbată, ieşi, după ce privi câteva
secunde tapiţeria la care tânăra contesă
– 3445 –
d’Oppenheim, una din doamnele ei de

onoare, lucra la una din ferestrele salonului
în care avea loc convorbirea noastră.
În seara aceleiaşi zile chiar, am primit de
la tatăl meu o nouă scrisoare prin care mă
chema grabnic acolo. A doua zi de dimineaţă
m-am dus să-mi iau rămas bun de la marele
duce. Îmi spuse că prinţesa Amélie e puţin
suferindă şi că se însărcina el să-i transmită
cuvintele mele de rămas-bun; mă îmbrăţişa
părinteşte, cu regretul, adăugă el, pe care i-l
provoca plecarea mea precipitată şi mai ales
că această plecare era prilejuită de
îngrijorările legate de sănătatea tatălui meu.
Reamintindu-mi apoi cu multă blândeţe de
sfaturile lui cu privire la noua mea carieră pe
care mă îndemna stăruitor s-o îmbrăţişez,
adăugă că, la înapoierea din misiunile mele,
sau în timpul concediilor, m-ar revedea
– 3446 –
– Eugen Sue –
totdeauna cu mare plăcere la Gerolstein.

Din fericire, la sosirea mea aici, l-am
găsit pe tatăl meu ceva mai bine; e tot în pat
şi încă foarte slăbit, dar nu mai prezintă
îngrijorări serioase. Din nefericire, şi-a dat
scama cât sunt de abătut şi de tăcut. De
câteva ori, dar zadarnic, m-a rugat să-i
mărturisesc cauza suferinţei mele. N-aş fi
îndrăznit, cu toată dragostea lui oarbă
pentru mine. Doar îi cunoşti severitatea faţă
de tot ce i se pare lipsit de sinceritate şi
lealitate.
Ieri, în timp ce-l vegheam singur,
crezându-l adormit, nu mi-am putut reţine
lacrimile, care curgeau tăcute, gândindu-mă
la frumoasele zile de la Gerolstein. M-a
surprins plângând, căci aţipise numai, iar eu
eram covârşit de durerea mea. M-a întrebat
cu multă duioşie despre ce e vorba. Am
– 3447 –
atribuit tristeţea mea grijii ce o am pentru

sănătatea lui.,– dar nu s-a lăsat convins.
Acum când ştii totul, dragul meu
Maximilien, spune-mi: soarta mea e oare
atât de disperată?… Ce să fac? Cum să mă
orientez?
Ah! nu-ţi pot descrie spaima mea. Ce se
va întâmpla, Dumnezeule?… Totul e
pierdut pentru totdeauna! Sunt cel mai
nefericit dintre oameni, dacă tatăl meu nu
renunţă la proiectele sale.
Căci iată ce s-a întâmplat:
Adineauri, când să termin această
scrisoare, spre marea mea mirare, tata, pe
care-l credeam culcat, intră în camera lui de
lucru unde scriam şi observă pe birou
primele patru pagini mari, pline. Sfârşisem
tocmai această scrisoare.
«Cui îi scrii atât de mult?»
– 3448 –
– Eugen Sue –
«Lui Maximilien, tată.»

«Oh! îmi spuse el, dojenindu-mă cu
blândeţe, ştiu că se bucură de toată
încrederea ta… Nu ca mine!»
Rosti aceste ultime cuvinte cu atâta
mâhnire, încât, impresionat de accentul lui,
i-am răspuns, dându-i scrisoarea aproape
fără să mă gândesc.
«Citeşte, tată…»
A citit tot. Ştii ce mi-a spus în urmă,
după ce a rămas un răstimp pe gânduri?
«Henri, voi scrie marelui duce ce s-a
petrecut în timpul cât ai stat la Gerolstein.»
«Tată, te implor, să nu faci una ca asta.»
«Ceea ce i-ai povestit lui Maximilien
este purul adevăr?»
«Da, tată.»
«În cazul ăsta, până aici purtarea ta a
fost leală… Prinţul o va preţui. Dar pe viitor
– 3449 –
nu trebuie să te arăţi nedemn de nobila lui

încredere, ceea ce s-ar întâmpla dacă,
abuzând de invitaţia lui, te-ai înapoia mai
târziu la Gerolstein cu intenţia poate de a te
face iubit de fiica lui.»
«Tată… cum poţi să te gândeşti la aşa
ceva?»
«Mă gândesc că iubeşti cu patimă şi că
patima este mai curând sau mai târziu o rea
sfătuitoare».
«Cum, tată? Vei scrie prinţului că...»
«Că o iubeşti ca un nebun pe verişoara
ta…»
«Pentru Dumnezeu, tată, să nu faci una
ca asta! O iubesc până la idolatrie…»
Tata mă întrerupse:
«În acest caz voi scrie marelui duce şi îi
voi cere pentru tine mâna fiicei lui…»
«Dar, tată, o asemenea pretenţie din
– 3450 –
– Eugen Sue –
partea mea ar fi nesăbuită!»

«E adevărat… totuşi trebuie să supun
în mod cinstit această cerere prinţului,
arătându-i cauzele care-mi impun să fac un
asemenea demers. Ţi-a acordat cea mai caldă
ospitalitate, s-a arătat faţă de tine de o
bunătate părintească. Ar fi nedemn şi din
partea mea şi din a ta să-l înşelăm, îi cunosc
mărinimia. Va fi impresionat de procedeul
meu de om cinstit. Dacă refuză să-ţi dea fata,
ceea ce este aproape sigur, vei şti cel puţin că
pe viitor de te vei mai duce la Gerolstein, nu-
ţi va mai fi îngăduită, între tine şi verişoara
ta, intimitatea de până acum. Mi-ai arătat de
bunăvoie, copilul meu, adăugă tata cu
bunătate, scrisoarea către Maximilien. Acum
sunt pe deplin informat; e de datoria mea să-i
scriu marelui duce... şi îi voi scrie chiar
imediat.
– 3451 –
Ştii, dragă prietene, că tatăl meu este cel

mai bun dintre oameni, dar posedă o voinţă
de neclintit când e vorba de ceea ce numeşte
el datoria. Închipuieşte-ţi dar neliniştea mea,
temerile mele. Cu toate că demersul pe care îl
încearcă este, la urma urmei, sincer şi
onorabil, mă îngrijorează totuşi. Cum primi-
va oare marele duce această cerere
nebunească.? Nu va fi surprins? Şi prinţesa
Amélie nu se va simţi jignită că l-am lăsat pe
tatăl meu să ia o asemenea hotărâre fără
asentimentul ei?
Ah! prietene, plânge-mă, nu ştiu ce să
mai cred. Mi se parc că privesc într-o
prăpastie fără fund şi că mă prăbuşesc…
Sfârşesc în grabă această scrisoare. Îţi
voi mai scrie curând, încă odată, plânge-mă,
căci într-adevăr mi-e teamă să nu
înnebunesc dacă febra, care m-a cuprins va
– 3452 –
– Eugen Sue –
mai dura mult. Adio, adio, al dumitale din

toată inima şi pentru totdeauna.
Henri d’H.O.“
Acum vom conduce pe cititor în

palatul Gerolstein, în care, de când s-a
înapoiat din Franţa, trăieşte Floarea-
Mariei.
Capitolul 4
PRINŢESA AMÉLIE
Apartamentul ocupat de Floarea-

Mariei (îi vom spune prinţesa Amélie
numai în mod oficial), în marele palat
ducal fusese mobilat prin grija lui
Rudolf, cu un gust şi cu un rafinament
deosebit. Din balconul capelei ei se
vedeau în zare cele două turnuri ale
– 3453 –
mănăstirii Sainte Hermangilde, care,

dominând imense tufişuri de verdeaţă,
erau la rândul lor dominate de un munte
înalt şi împădurit, la poalele căruia se
ridica mănăstirea.
Într-o frumoasă dimineaţă de vară,
Floarea-Mariei lăsa să-i rătăcească
privirile pe acest minunat peisaj care se
întindea până departe.
Atitudinea melancolică a Floarei-
Maria, paloarea, fixitatea privirii,
amărăciunea surâsului ei, trădau o
tristeţe adâncă. După câteva momente,
un suspin profund, dureros, îi săltă
pieptul.
Lăsând să-i cadă mâna pe care-şi
sprijinea obrazul, aplecă şi mai mult
capul pe piept. S-ar fi zis că nefericita se-
ncovoia sub povara unei mari
– 3454 –
– Eugen Sue –
nenorociri.
În clipa aceea, o femeie de vârstă
matură, cu faţa gravă şi distinsă, de o
eleganţă sobră, intră sfioasă în camera
de rugăciune şi tuşi uşor ca să atragă
atenţia Floarei-Maria.
Aceasta, trezindu-se din visare,
ridică repede capul şi spuse, salutând cu
o mişcare graţioasă:
— Ce doriţi, scumpă contesă?
— Vreau să anunţ pe alteţa-voastră
că monseniorul vă roagă să-l aşteptaţi,
căci va veni aici peste câteva momente,
răspunse în chip respectuos doamna de
onoare a prinţesei Amélie.
— Tocmai mă miram că nu am
îmbrăţişat încă pe tatăl meu astăzi,
aştept cu atâta nerăbdare vizita lui în
fiecare dimineaţă! Dar nu cred că
– 3455 –
datorez unei indispoziţii a domnişoarei

d’Harnheim plăcerea de a vă vedea
doua zile în şir la palat, scumpa mea
contesă?
— Alteţa-voastră să nu-şi facă nicio
grijă în privinţa asta, domnişoara
d’Harnheim m-a rugat s-o înlocuiesc
astăzi; mâine va avea cinstea de a-şi
relua serviciul pe lângă alteţa-voastră,
care va binevoi a scuza această
schimbare.
— Desigur că nu voi regreta nimic.
După ce am avut plăcerea de a vă vedea
două zile la rând, scumpa mea contesă,
voi avea alte două zile pe domnişoara
d’Harnheim pe lângă mine.
— Alteţa-voastră ne copleşeşte,
răspunse doamna de onoare, înclinându-
se din nou, extrema ei bunăvoinţă îmi dă
– 3456 –
– Eugen Sue –
curajul să-i cer o favoare!

— Vorbiţi… vorbiţi… ştiţi cât de
mult ţin să vă fiu agreabilă...
— E adevărat că de multă vreme
alteţa-voastră m-a deprins cu atenţiile ei
binevoitoare, dar e vorba de un subiect
atât de penibil, încât n-aş avea curajul să
vi-l expun dacă la mijloc n-ar fi vorba de
o acţiune foarte meritorie, aşa că
îndrăznesc să sper în marea indulgenţă a
alteţei-voastre.
— Nu aveţi nevoie de indulgenţa
mea, scumpa mea contesă; sunt foarte
recunoscătoare când mi se dă prilejul să
fac un bine.
— E vorba de o biată fiinţă care, din
nefericire, părăsise Gerolstein-ul înainte
ca alteţa-voastră să fi fondat instituţia
atât de folositoare, atât de caritabilă
– 3457 –
pentru fetele orfane sau părăsite, pe care

nimeni nu le pune la adăpost de
pornirile rele.
— Şi ce-a făcut? Ce-mi ceri pentru
dânsa?
— Tatăl ei, un aventurier, plecase să-
şi încerce norocul în America, lăsându-şi
soţia şi fiica într-o stare foarte precară.
Mama a murit, fata, în vârstă de abia
şaisprezece ani, lăsată de capul ei, a
plecat din ţară ca sa se ducă la Viena cu
unul care o sedusese, şi care a părăsit-o
curând. Aşa cum se întâmplă de obicei
acest prim pas pe drumul pierzării a
dus-o pe această nenorocită pe panta
infamiei. În scurtă vreme a devenit, ca şi
alte nenorocite, ruşinea sexului ei…
Floarea-Mariei lăsă ochii în jos, roşi,
şi nu-şi putu ascunde o uşoară tresărire,
– 3458 –
– Eugen Sue –
care nu scăpă privirilor doamnei sale de

onoare. Aceasta, temându-se că jignise
candida sensibilitate a prinţesei,
vorbindu-i de o asemenea creatură, reluă
stânjenită:
— Cer mii de scuze alteţei-voastre că
am indispus-o, fără îndoială, atrăgându-i
atenţia asupra unei astfel de existenţe,
dar nenorocita arată o căinţă atât de
sinceră… încât am crezut că pot solicita
pentru dânsa puţină milă.
— Şi aţi avut dreptate. Continuaţi…
vă rog! o îndemnă Floarea-Mariei
stăpânindu-şi o emoţie dureroasă. Toate
rătăcirile sunt demne de milă, când le
urmează căinţa.
— Ceea ce s-a întâmplat în acest caz.
După doi ani de viaţă îngrozitoare,
graţia divină s-a îndurat de această
– 3459 –
părăsită… Cuprinsă de o remuşcare

târzie, ea a revenit, aici. Norocul a vrut
să tragă într-o casă care aparţine unei
văduve cinstite a cărei blândeţe şi
cuvioşie sunt cunoscute, încurajată de
pioasa bunătate a văduvei biata fiinţă i-a
mărturisit păcatele, adăugând că-i este
ruşine de viaţa ei trecută şi ar răsplăti, cu
preţul celei mai aspre pocăinţe, fericirea
de-a intra într-o mănăstire unde ar putea
să-şi ispăşească rătăcirile şi să merite
izbăvirea. Doamna văduvă, căreia i-a
făcut aceste mărturisiri, ştiind că aveam
cinstea de a fi în serviciul alteţei-voastre,
mi-a scris recomandându-mi pe această
nenorocită, care, prin puternica
intervenţia a alteţei-voastre, pe lângă
prinţesa Juliana, superioara mănăstirii,
ar putea nădăjdui să intre ca soră-
– 3460 –
– Eugen Sue –
servitoare în mănăstirea Sainte

Hermangilde. Ea cere ca o favoare să fie
folosită la treburile cele mai grele,
pentru ca ispăşirea ei să fie binemeritată.
Am vrut să vorbesc de multe ori cu
această făptură, înainte de a-mi lua
îngăduinţa de a cere pentru ea milă
alteţei- voastre. Sunt sigură că pocăinţa
ei e sinceră. Nu e nici nevoia; nici vârsta
care au îndrumat-o pe drumul bun, nu
are decât optsprezece ani, e încă
frumoasă, are şi o mică sumă de bani pe
care ar vrea s-o doneze unei instituţii de
binefacere dacă ar obţine ceea ce cere.
— Iau asupră-mi pe protejata
dumneavoastră, răspunse Floarea-
Mariei, stăpânindu-şi cu greu
tulburarea, într-atât viaţa ei trecută se
asemăna cu aceea a nenorocitei în
– 3461 –
favoarea căreia i se cerea sprijinul.

Apoi adăugă:
— Căinţa acestei nefericite e prea
lăudabilă pentru a nu o încuraja.
— Nu ştiu cum să exprim
recunoştinţa mea alteţei-voastre. Nu mi-
aş fi închipuit că veţi binevoi să vă
interesaţi cu atâta îngăduinţă de o
asemenea făptură.
— A păcătuit şi se căieşte… spuse
Floarea-Mariei cu un accent de
compasiune şi de tristeţe nespusă; se
cuvine să ne fie milă de ea. Cu cât
remuşcările ei sunt mai sincere, cu atât
mai dureroase trebuie să-i fie ele, draga
mea contesă.
— Mi se pare că-l aud venind pe
monseniorul, spuse deodată doamna de
onoare, fără a vedea emoţia adâncă şi
– 3462 –
– Eugen Sue –
crescândă a Floarei-Maria.
Într-adevăr, Rudolf intră în salonul
situat în faţa capelei. Ţinea în mână un
enorm mănunchi de trandafiri. La
vederea prinţului, contesa se retrase
discret. De-abia dispăruse că Floarea-
Mariei se aruncă de gâtul tatălui ei, îşi
rezemă fruntea de umărul lui şi rămase
aşa câteva clipe fără să scoată un cuvânt.
— Bună ziua, bună ziua, copila mea
iubită, spuse Rudolf, strângându-şi cu
efuziune fiica în braţe, neobservând încă
tristeţea ei. Priveşte acest mănunchi de
trandafiri, pe care l-am cules azi
dimineaţă pentru tine! Asta m-a
împiedicat să vin mai devreme. Sper că
niciodată nu ţi-am adus un buchet mai
frumos… Primeşte-l!
Şi prinţul, având mereu buchetul în
– 3463 –
mână, se dădu puţin înapoi ca să se

desprindă din braţele fiicei sale şi s-o
privească. Dar văzând-o izbucnind în
lacrimi, aruncă florile pe o masă, luă
mâinile Floarei-Maria într-ale lui şi
exclamă:
— Plângi, dar pentru Dumnezeu! Ce
e cu tine?
— Nimic… nimic… bunul meu
tată... răspunse Floarea-Mariei
ştergându-şi lacrimile şi încercând să
surâdă.
— Te implor, spune-mi, ce ai?…
Cine te-a îndurerat?
— Te asigur, tată, că nu e niciun
motiv de îngrijorare… Contesa venise
să-mi ceară ajutorul pentru o biată fiinţă
atât de năpăstuită… atât de nenorocită…
că fără să vreau m-am înduioşat de
– 3464 –
– Eugen Sue –
povestirea ei.
— Adevărat?… Numai asta să fie?
— Numai asta, reluă Floarea-Mariei,
luând de pe masa florile aduse de
Rudolf. Dar cum mă răsfeţi! adăugă ea.
Ce buchet admirabil! şi când mă gândesc
că în fiecare zi… mi-aduci unul la fel…
cules chiar de dumneata…
— Copila mea, spuse Rudolf,
privindu-şi cu îngrijorare fiica, îmi
ascunzi ceva… Surâsul tău e îndurerat,
silit. Te rog mult, spune-mi ce te
mâhneşte… lasă buchetul ăsta…
— Oh! ştii prea bine că florile astea
sunt bucuria mea de fiecare dimineaţă.
În acea clipă uşa salonului se
deschise şi Clémence, marea ducesă de
Gerolstein, intră ţinând o scrisoare în
mână.
– 3465 –
— Iată, dragul meu, se adresă ea lui

Rudolf, o scrisoare din Franţa. Am vrut
să ţi-o aduc ca să dau bună ziua leneşei
mele fetiţe, pe care n-am văzut-o încă,
adăugă Clémence, îmbrăţişând-o cu
tandreţe pe Floarea-Mariei.
— Aceasta scrisoare soseşte la timp,
spuse vesel Rudolf.
— Dar de la cine e oare scrisoarea,
dragul meu? întrebă Clémence.
— De la drăguţa Rigolette, soţia lui
Germain.
— Rigolette… exclama Floarea-
Mariei, ce fericire să am veşti de la ea!
— Draga, îi şopti Clémence lui
Rudolf, arătându-i cu privirea pe
Floarea-Maria, nu te temi că scrisoarea
asta i-ar putea evoca lucruri triste?
— Tocmai aceste amintiri vreau să i
– 3466 –
– Eugen Sue –
le alung, dragă Clémence! Trebuie să le

înfrunt cu curaj şi sunt sigur că voi găsi
în scrisoarea Rigolettei arme puternice
contra lor… căci această bună şi micuţă
persoană o iubea mult pe copila noastră
şi o aprecia după cum merită.
Şi Rudolf citi cu glas tare cele ce
urmează:
„Ferma Bouqueval, 15 august, 1841

Monseniore,
Îmi iau îngăduinţa să vă scriu spre a vă
adune la cunoştinţă o mare, fericire ce a dat
peste noi şi să vă cerem un nou serviciu,
dumneavoastră, căruia îi datorăm atâtea, sau
mai bine zis căruia îi datorăm raiul adevărat
în care trăim, eu, Germain al meu şi buna
lui mamă.
Iată despre ce este vorba, monseniore: de
– 3467 –
zece zile sunt aproape nebună de bucurie,

fiindcă de zece zile am o fetiţă drăgălaşă. Mie
mi se pare că e aidoma portretului lui
Germain, iar lui – că aidoma portretului
meu. Scumpa noastră mamă spune că
seamănă cu amândoi; fapt este că are nişte
ochi albaştri fermecători ca ai lui Germain şi
părul negru, creţ ca al meu. De pildă,
contrar obiceiului lui, soţul meu e nedrept,
vrea s-o ţină pe micuţă mereu pe genunchii
lui, pe când eu, e dreptul meu, nu e aşa,
monseniore?“
— Ce copii buni şi cinstiţi! Cât de
fericiţi trebuie să fie! se înduioşă Rudolf.
Dacă vreo pereche s-a potrivit cândva,
apoi aceasta e!
— Şi cât de mult îşi merita Rigolette
fericirea! constată Floarea-Mariei.
— Am binecuvântat întâmplarea
– 3468 –
– Eugen Sue –
care a făcut s-o întâlnesc, zise Rudolf,

apoi continuă:
„Dar, monseniore, vă rog să mă iertaţi

că vă vorbesc de acele mici certuri casnice
care sfârşesc totdeauna printr-un sărut… De
altfel, monseniore, trebuie să vă ţiuie adesea
urechile, căci nu trece o zi să nu ne spunem
noi, soţii Germain: «Cât suntem de fericiţi,
Doamne! cât suntem de fericiţi!…» şi,
bineînţeles, numele dumneavoastră urmează
numaidecât după aceste cuvinte… Scuzaţi,
vă rog, mâzgăleala din scrisoare,
monseniore, aici e o ştersătură. Fără să mă
gândesc, scrisesem «domnului Rudolf», cum
vă spuneam odinioară, şi a trebuit să şterg ce
am scris. Nădăjduiesc cu privire la asta că
am progresat la scris, ca şi la ortografie, căci
Germain mă îndrumează mereu, şi nu mai
– 3469 –
scriu cu beţele acelea mari alandala, ca pe

vremea când îmi ascuţeaţi penele…"
— Trebuie sa mărturisesc, spuse

Rudolf râzând, că mica mea protejată îşi
face iluzii şi sunt sigur că Germain se
ocupă mai mult cu sărutatul mâinii
elevei lui, decât de învăţătura ei.
— Lasă, dragul meu, eşti nedrept,
spuse Clémence, uitându-se la epistolă, e
scris, ce e drept, cam gros, dar e foarte
citeţ.
— Fapt e că se constată un progres,
reluă Rudolf, altă-dată i-ar fi trebuit opt
pagini pentru ceea ce scrie acum în
două.
Şi continuă:
„E totuşi adevărat că mi-aţi ascuţit

– 3470 –
– Eugen Sue –
pene, monseniore, când ne gândim, noi, soţii

Germain, ne ruşinăm amândoi, amintindu-
ne cât de puţin mândru eraţi… Ah!
Doamne! iată că iar mă surprind vorbindu-
vă de altceva decât de ceea ce vrem să vă
cerem, monseniore, pentru că soţul meu se
alătură mie şi e foarte important pentru noi,
punem preţ pe o idee… veţi vedea.
Vă rugăm dar, monseniore, să aveţi
bunătatea să ne alegeţi şi să ne daţi un nume
pentru scumpa noastră fetiţă. Ne-am fixat
asupra naşilor şi ştiţi cine sunt ei,
monseniore? Două fiinţe pe care
dumneavoastră şi doamna marchiza
d’Harville le-aţi scăpat de necazuri făcându-
le fericite, tot atât de fericite ca şi pe noi.
Într-un cuvânt e Morel, şlefuitorul şi Jeanne
Duport, sora unui biet deţinut poreclit
Şugubăţul; e o femeie de treabă pe care am
– 3471 –
văzut-o la închisoare când mă duceam să-l

vizitez pe bietul meu Germain, şi pe care,
mai târziu, doamna marchiză a scos-o din
spital.
Acum, monseniore, trebuie să ştiţi de ce
l-am ales pe Morel ca naş şi pe Jeanne
Duport ca naşă. Ne-am zis noi, soţii
Germain: va fi ca şi când i-am mulţumi într-
un fel domnului Rudolf pentru bunătatea
lui, luând ca naş şi naşă pentru fetiţa
noastră nişte oameni cinstiţi care îi
datorează totul lui şi doamnei marchize…
fără a mai socoti că Morel, şlefuitorul şi
Jeanne Duport sunt dintre cei mai cinstiţi
oameni. Sunt de categoria noastră şi mai
mult, după cum spuneam lui Germain, sunt
rudele noastre întru fericire, pentru că sunt
ca şi noi, din familia protejaţilor
dumneavoastră, monseniore.“
– 3472 –
– Eugen Sue –
— Ah, tată, nu găseşti că această

idee e de o gingăşie fermecătoare?
întrebă Floarea-Mariei, mişcată. Să ia ca
naş şi ca naşă a copilului lor, oameni
care vă datorează totul, dumitale şi celei
de a doua mame a mea?
— Ai dreptate, scumpă copilă, spuse
Clémence, sunt foarte mişcată de această
aducere aminte.
— Şi eu sunt foarte fericit că mi-am
plasat atât ce bine binefacerile, spuse
Rudolf, continuând să citească:
„De altfel, mulţumită banilor pe care i-

aţi dat, domnule Rudolf, Morel e acum
mijlocitor de pietre scumpe, câştigă atât cât
să-şi poată întreţine bine familia şi să dea o
educaţie copiilor lui. Buna şi vrednica Louise
– 3473 –
e pe cale cred, să se mările cu un meseriaş

cinstit, care o iubeşte şi o respectă după cum
merită, pentru că a fost foarte nenorocită,
dar nu vinovată, iar logodnicul ei are destulă
inimă că să înţeleagă asta…“
— Eram sigur, exclamă Rudolf,

adresându-se fiicei sale, că voi găsi în
scrisoarea acestei scumpe micuţe
Rigolette arme contra duşmanului
nostru!… Ea spune despre Louise: „A
fost foarte nenorocită, dar nu vinovată, iar
logodnicul ei are destulă inimă ca să
înţeleagă asta...“
Floarea-Mariei din ce în ce mai
mişcată şi mai întristată de aceste
rânduri, tresări sub privirea pe care tatăl
ei o fixase un moment când rostise
ultimele cuvinte pe care le-am subliniat.
– 3474 –
– Eugen Sue –
Prinţul continuă:
„Va voi mai spune, monseniore, că

Jeanne Duport, prin generozitatea doamnei
marchize, a putut să se despartă de soţul ei,
acel nemernic care îi mânca tot câştigul şi o
bătea; şi-a reluat fata mai mare pe lângă ea şi
şi-a deschis un mic magazin de pasmanterie
unde vinde ce lucrează ea şi cu copiii ei:
negustoria merge. Nu sunt pe lume oameni
mai fericiţi ca ei şi asta mulţumită cui?
mulţumită dumneavoastră, monseniore,
mulţumită doamnei marchize,
dumneavoastră care ştiţi să ajutaţi la timp şi
cu atâta mărinimie.
Cu privire la asta, Germain vă va scrie
ca de obicei la sfârșitul lunii despre «Banca
Meseriaşilor fără lucru şi de împrumuturi
gratuite». Aproape că nu sunt întârzieri la
– 3475 –
restituiri şi se simte de pe acum o mai

bunăstare pe care banca o întreţine în
cartier. Cel puţin acum familiile sărace pot
rezista în timpul sezonului mort, fără a fi
nevoite să-şi ducă rufele şi saltelele la
muntele de pietate. Şi când reîncep lucrul,
să-i vedeţi cu câtă însufleţire îl reiau; fiind
mândri că s-a acordat încredere muncii şi
cinstei lor!… Doamne! doar ei n-au decât
munca lor! Şi cât vă binecuvântează că le
daţi posibilitatea unui împrumut pe baza
asta!Ca să termin cu «familia»
dumneavoastră plină de recunoştinţă,
monseniore, am să adaug că Germain a citit
în ziare că numitul Marţial, care e colonist
în Algeria, a fost citat cu mari elogii pentru
curajul dovedit, respingând în fruntea
dijmaşilor săi un atac al jefuitorilor arabi şi
că soţia lui, tot aşa de vitează ca şi dânsul, a
– 3476 –
– Eugen Sue –
fost uşor rănită lângă el pe când trăgea

focuri de armă ca un adevărat puşcaş. De
atunci, scrie jurnalul, a fost poreclită
«madam Carabină».
Scuzaţi-mă cu vă scriu atât de multe,
monseniore, dar am crezut că nu vă veţi
supăra dacă veţi afla prin noi noutăţi despre
toţi aceia a căror providenţă aţi fost…
Vă scriu de la ferma Bouqueval, unde
locuim de astă primăvară cu iubita noastră
mamă. Germain pleacă dimineaţa la
treburile lui şi se înapoiază seara. La toamnă
o să ne înapoiem la Paris. Ce curios,
domnule Rudolf, eu, care nu preţuiam viaţa
la ţară, acum am îndrăgit-o foarte mult…
îmi explic asta prin faptul că îi place atât de
mult lui Germain. Cu privire la fermă,
domnule Rudolf, dumneavoastră, care ştiţi,
fără îndoială, unde se află mica Guristă, dacă
– 3477 –
aveţi prilejul, spuneţi-i că ne gândim mereu

la dânsa ca la tot ce e mai blând şi mai bun
pe lume; iar întrucât mă priveşte, nu mă
gândesc niciodată la fericirea noastră fără să-
mi spun: fiindcă domnul Rudolf al nostru,
este unul şi acelaşi cu domnul Rudolf al
acelei scumpe Floare a Mariei, trebuie şi
dânsa să fie fericită ca şi noi şi asta mă face
să socotesc norocul meu şi mai mare.
Doamne, Doamne, cât pot fi de flecară!
Ce veţi spune despre mine, monseniore? Dar
sunteţi atât de bun!… Şi apoi, vedeţi, e vina
dumneavoastră că ciripesc atâta, la fel de
veselă ca papa Crétu şi Ramonette, care nu
mai îndrăznesc să se ia la întrecere cu mine.
Ei bine, domnule Rudolf, i-am depăşit.
Nu ne veţi refuza cererea, nu-i aşa,
monseniore? Dacă ne daţi un nume pentru
fetiţa noastră iubită, o să ni se pară că-i
– 3478 –
– Eugen Sue –
poartă noroc şi că va fi steaua ei cea bună.

Iată, domnule Rudolf, câte odată eu şi dragul
meu Germain suntem bucuroşi că am
întâmpinat greutăţi în viaţă, fiindcă ne dăm
seama cu atât mai mult cât de fericită o să fie
copila, noastră că n-a cunoscut mizeriile
prin care am trecut noi.
Dacă închei spunându-vă, domnule
Rudolf, că ne străduim pe cât putem să
ajutăm pe ici pe colo, pe cei nevoiaşi, nu o
facem ca să ne lăudăm, ci ca să ştiţi că nu
păstrăm numai pentru noi toata fericirea pe
care ne-aţi dat-o. De altfel, spunem mereu
celor pe care îi ajutăm: să nu ne mulţumiţi
nouă, să nu ne binecuvântaţi pe noi, ci pe
domnul Rudolf, cel mai bun şi cel mai
mărinimos om din lume. Şi ei vă cred un
sfânt, dacă nu chiar mai mult.
Adio, monseniore. Să fiţi convinşi că în
– 3479 –
ziua în care fetiţa noastră va începe sa

silabisească primul cuvânt, acela va fi
numele dumneavoastră şi apoi vor urma cele
ce aţi pus să se scrie pe darul meu de nuntă:
«Muncă şi cuminţenie – Cinste şi
fericire».
Mulţumită, acestor cuvinte, iubirii şi
îngrijirilor sperăm, monseniore, că fetiţa
noastră o să merite întotdeauna să rostească
numele aceluia care a fost Providenţa
noastră şi a tuturor nenorociţilor pe care i-a
cunoscut.
Iertaţi-mă, monseniore că sfârşind
scrisoarea am ochii plini de lacrimi… dar
sunt lacrimi de bucurie… Scuzaţi-mă, vă
rog… nu e vina mea… dar nu mai văd prea
bine şi mâzgălesc…
Am cinstea, monseniore, să vă salut cu
tot atâta respect cât şi recunoştinţă.
– 3480 –
– Eugen Sue –
Rigolette, căsătorită Germain.
P.S. Ah! Doamne! monseniore, recitind

scrisoarea îmi dau seama că am scris de
multe ori «domnule Rudolf.» Mă veţi ierta,
nu e aşa? Ştiţi prea bine că, sub o denumire
sau alta, respectăm şi binecuvântăm acelaşi
om, monseniore.“
Capitolul 5
AMINTIRILE
— Dragă micuţă Rigolette! rosti

Clémence înduioşată de lectura lui
Rudolf. Aceste rânduri naive sunt pline
de sensibilitate.
— Fără îndoială, răspunse Rudolf,
nu puteam nimeri mai bine oferind
cuiva ajutorul meu. Protejata noastră are
– 3481 –
o fire admirabilă, are o inimă de aur, şi

scumpa noastră copilă o preţuieşte ca şi
noi, adăugă el adresându-se fiicei lui.
Apoi, izbit de paloarea şi tristeţea ei,
exclamă: Dar ce ai?
— Vai!… ce dureros contrast între
situaţia mea şi cea a Rigolettei… „Muncă
şi cuminţenie – Onoare şi fericire“ aceste
patru vorbe spun tot ce a fost… tot ce
trebuie sa fie viaţa ei… Tânără fată
muncitoare şi cuminte, soţie iubită,
mamă fericită, femeie respectată… ăsta e
destinul, pe când eu…
— Doamne Dumnezeule!… Ce spui?
— Iartă-mă… dragă tată, nu mă
învinui de ingratitudine, dar cu toată
nespusa dumitale dragoste, cu tot
respectul şi splendorile care mă
înconjoară… cu toată puterea dumitale
– 3482 –
– Eugen Sue –
suverană, ruşinea mea e fără leac…

Nimic nu poate nimici trecutul… încă o
dată, iartă-mă tată… ţi-am ascuns asta
până acum, dar amintirea primei mele
decăderi mă ucide..
— Clémence, o auzi!… striga Rudolf
cuprins de deznădejde.
— Dar, nefericită copilă! spuse
Clémence luând afectuos mâna Floarei-
Maria într-ale ei, dragostea noastră, a
celor care te înconjoară şi pe care o
meriţi, nu-ţi dovedeşte oare că acest
trecut nu trebuie să mai fie pentru
dumneata decât un vis urât şi rău?
— Oh! fatalitate… fatalitate! reluă
Rudolf. Acum blestem temerile mele,
tăcerea mea; această funestă idee de
mult înrădăcinată în mintea ei, în pofida
voinţei noastre, a făcut cumplite ravagii
– 3483 –
şi prea târziu ne-am dat seama de

această gravă eroare… Ah! cât sunt de
nenorocit!
După o lungă tăcere, în timp ce
Floarea-Mariei părând să se reculeagă,
luă cu o mână pe cea a lui Rudolf şi cu
cealaltă pe a Clémencei, glăsui cu vocea
schimbată:
— Ascultă-mă, dragă tată şi
dumneata, duioasa mea mamă…
Această zi e solemnă. Dumnezeu a vrut-
o şi eu îi mulţumesc, căci nu mi-a fost cu
putinţă să vă ascund încă mult timp ceea
ce simt. De altfel, curând v-aş fi făcut
mărturisirea care v-o fac acum, pentru că
orice suferinţă are un soroc, şi oricât de
tăinuită a fost a mea, nu puteam s-o mai
ascund multă vreme.
— Ah!… înţeleg fotul, strigă Rudolf;
– 3484 –
– Eugen Sue –
nu mai e nicio nădejde pentru dânsa!

— Cred în viitor, tată, şi această
credinţă îmi dă puterea să-ţi vorbesc
astfel.
— Şi ce nădăjduieşti tu, în viitor…
biată copilă, devreme ce soarta ta de
acum, nu-ţi oferă decât suferinţe şi
amărăciune?
— Îţi voi spune, tată.
Câteva bătăi discrete în uşa
salonului întrerupseră această
convorbire.
Rudolf se ridică şi întredeschise uşa.
Îl văzu pe Murph, care îi spuse:
— Cer iertare alteţei voastre regale
că o deranjez, dar un curier al prinţului
d’Harkanzen-Oldenzaal a adus o
scrisoare; spune că e foarte importantă şi
trebuie predată imediat alteţei-voastre
– 3485 –
regale.
— Mulţumesc, dragă Murph. Nu te
depărta, îi zise Rudolf suspinând,
curând voi avea nevoie să stau de vorbă
cu tine.
Şi prinţul, închizând uşa, rămase o
clipă în salon să citească scrisoarea.
Era concepută astfel:
„Monseniore,
Pot să nădăjduiesc că legăturile de
rudenie care mă leagă de alteţa voastră
regală şi prietenia cu care a binevoit
totdeauna să mă onoreze vor scuza un
demers care ar constitui o mare îndrăzneală,
dacă n-ar fi impus de conştiinţa mea de om
cinstit.
Sunt cincisprezece luni, monseniore, de
când, înapoindu-vă din Franţa, aţi adus-o pe
– 3486 –
– Eugen Sue –
fiica dumneavoastră cu atât mai iubită cu cât

o crezuserăţi pierdută pentru totdeauna, pe
când, dimpotrivă, ea nu se despărţise
niciodată de mama ei cu care v-aţi căsătorit
la Paris in extremis pentru a legitima
naşterea prinţesei Amélie, devenind astfel
egală celorlate alteţe ale Confederaţiei
germanice…
Naşterea ei este deci suverană,
frumuseţea neegalata, inima tot atât de
demnă de naşterea ei pe cât îi e inteligenţa
demnă de frumuseţea ei, după cum mi-a
descris-o sora mea, superioara de la Sainte
Hermangilde, care are adeseori cinstea s-o
vadă pe fiica prea iubită a alteţei-voastre
regale.
Acum, monseniore, voi ataca deschis
obiectul acestei scrisori, fiindcă, din păcate, o
boală grea mă reţine la Oldenzaal şi mă
– 3487 –
împiedică să vin personal la alteţa-voastră

regală.
În timpul cât fiul meu a stat la
Gerolstein, a văzut-o aproape zilnic pe
prinţesa Amélie, s-a îndrăgostit la nebunie
de dânsa, dar nu i-a mărturisit-o niciodată.
Am crezut de datoria mea, monseniore, să vă
informez. Aţi avut bunăvoinţa de a primi
părinteşte pe fiul meu şi l-aţi invitat să mai
revină în sânul familiei dumneavoastră şi să
se bucure de acea intimitate care-i este atât
de scumpă. Aş fi fost lipsit de lealitate
ascunzând alteţei-voastre regale o
împrejurare care trebuie să modifice felul
cum fiul meu urmează să fie primit de
dumneavoastră.
Înţeleg că ar fi nesăbuit să îndrăznim a
crede că ne-am putea alia şi mai strâns cu
familia alteţei-voastre regale. Ştiu că fiica de
– 3488 –
– Eugen Sue –
care pe bună dreptate sunteţi atât de

mândru, monseniore, trebuie să aspire la
situaţii mult mai înalte. Dar mai ştiu că
sunteţi cel mai iubitor părinte şi dacă aţi
considera pe fiul meu demn de a vă aparţine
şi a face fericirea prinţesei Amélie, nu aţi
şovăi în faţa marilor disproporţii care
constituie pentru noi o fericire la care nu
putem spera.
Nu am căderea să fac elogiul prinţului
Henri, monseniore, dar fac apel să vă
amintiţi de încurajările şi laudele cu care aţi
binevoit atât de des să-l onoraţi.
Nu îndrăznesc şi nu pot să spun mai
multe, monseniore. Emoţia mă covârşeşte.
Oricare ar fi hotărârea dumneavoastră, vă
rog să credeţi că i ne vom supune cu respect
şi că voi fi mereu credincios simţămintelor
profund devotate cu care am onoarea a fi al
– 3489 –
alteţei-voastre regale, foarte umil şi supus

servitor.
Gustavé-Paul Prinţ
d’Herkanzen-Oldenzaal“.
Capitolul 6
MĂRTURISIRI
După citirea scrisorii tatălui lui

Henri, Rudolf rămase trist şi gânditor,
apoi o rază de nădejde luminându-i
fruntea, se întoarse lângă Floarea-Mariei,
pe care Clémence încerca zadarnic s-o
mângâie cu duioşie.
— Copila mea, ai spus-o chiar tu,
Dumnezeu a vrut ca azi să fie ziua
explicaţiilor solemne, nu prevedeam că
un nou şi grav eveniment ar mai putea
justifica vorbele tale.
– 3490 –
– Eugen Sue –
— Despre ce este vorba, tată?

— Dragul meu, ce mai e?
— Noi elemente de îngrijorare.
— Pentru cine oare, tată?
— Pentru tine.
— Pentru mine? Fii atât de bun şi
lămureşte-mă, tată, spuse Floarea-
Mariei, roşind.
— Acum pot. N-a fost cu putinţă s-o
fac mai curând, neştiind că erai atât de
disperată de soarta ta. Ascultă, fiica mea
iubită, tu te crezi, sau eşti foarte
nenorocită. Când la începutul
convorbirii noastre mi-ai vorbit de
speranţele ce-ţi mai rămâneau; am
înţeles… inima mi s-a frânt… căci
însemna să te pierd pentru totdeauna,
văzându-te închisă într-o mănăstire,
văzându-te coborând de vie într-un
– 3491 –
mormânt. Căci ai vrea să intri la

mănăstire, nu-i aşa?
— Tată…
— Copila mea, e adevărat?
— Da, dacă-mi permiteţi, răspunse
Floarea-Mariei cu vocea gâtuită.
— Să ne părăseşti! exclamă
Clémence.
— Mănăstirea Sainte Hermangilde e
foarte aproape de Gerolstein, vă voi
vedea des pe dumneata şi pe tata.
— Gândeşte-te că asemenea hotărâri
se iau pentru vecie, scumpa mea. Nu ai
nici optsprezece ani şi poate că într-o
zi…
— Oh! nu mă voi căi niciodată de
această hotărâre şi nu-mi voi găsi
liniştea şi uitarea decât în singurătatea
unei mănăstiri; dacă totuşi tatăl meu şi
– 3492 –
– Eugen Sue –
dumneata, mamă, veţi continua să mă

iubiţi…
— Îndatoririle şi consolările vieţii
religioase, spuse Rudolf, ar putea într-
adevăr, dacă nu să vindece, dar cel puţin
să potolească durerile bietului tău suflet
rănit şi zbuciumat. Şi cu toate că ar fi
vorba de jumătatea fericirii vieţii mele, s-
ar putea să aprob hotărârea ta. Ştiu cât
vei suferi şi nu susţin că renunţarea la
lumea ta nu ar constitui un sfârşit,
fatalmente logic al tristei tale vieţi.
— Cum, şi dumneata, Rudolf!
izbucni Clémence.
— Dă-mi voie, draga mea, să-mi
exprim tot gândul.
Apoi, adresându-se fiicei lui:
— Dar înainte de a lua această
hotărâre extremă, ar trebui să examinăm
– 3493 –
dacă un alt viitor nu ar fi mai potrivit cu

dorinţele tale şi cu ale noastre. În acest
caz niciun sacrificiu nu ar fi prea mare
pentru a-ţi asigura viitorul.
Floarea-Mariei şi Clémence făcură
un gest de surprindere. Rudolf continuă
privind ţintă la fiica lui:
— Ce părere ai… de vărul tău,
prinţul Henri?
Floarea-Mariei tresări şi se înroşi.
După o clipă de şovăire, se aruncă în
braţele prinţului, plângând.
— Îl iubeşti, biată copilă!
— Nu m-ai întrebat niciodată, tată!
răspunse Floarea-Mariei ştergându-şi
ochii.
— Dragul meu, nu ne-am înşelat,
spuse Clémence.
— Aşadar, îl iubeşti… continuă
– 3494 –
– Eugen Sue –
Rudolf, luând mâinile fetei într-ale lui; îl

iubeşti mult, copilul meu drag?
— Oh! dacă aţi şti, răspunse Floarea-
Mariei, cât de greu mi-a fost să ascund
acest sentiment de îndată ce l-am
descoperit în inima mea! Vai! la cea mai
mică întrebare a voastră, v-aş fi
mărturisit tot… dar m-a oprit ruşinea şi
ea m-ar fi împiedicat mereu.
— Şi crezi că Henri ştie că-l iubeşti?
întrebă Rudolf.
— Doamne! tată, nu cred! strigă
Floarea-Mariei cu spaimă.
— Şi el… crezi că te iubeşte?
— Nu, tată, nu… oh! sper că nu… aş
suferi prea mult.
— Şi cum a început dragostea asta,
îngerul meu iubit?
— Vai! Fără să vreau… Îţi aminteşti
– 3495 –
de portretul unui paj?

— Care se află în apartamentul
superioarei de la Sainte Hermangilde…
Era portretul lui Henri.
— Da, tată… Crezând că acel portret
e din alte vremuri, într-o zi, în faţa
dumitale, nu am ascuns superioarei cât
eram de impresionată de frumuseţea
pajului.
— Îl iubeai de pe atunci, copilă
dragă, deşi nu i-ai văzut decât portretul
şi m-ai auzit vorbind des de alesele lui
calităţi.
— Fără să-l iubesc, tată, simţeam
pentru el o atracţie de care mă
învinuiam amarnic; dar mă consolam cu
gândul că nimeni pe lume nu va
cunoaşte această taină de care mă
ruşinam în proprii mei ochi. Să
– 3496 –
– Eugen Sue –
îndrăznesc să iubesc… eu… eu… şi apoi

să nu mă mulţumesc cu dragostea
dumitale şi a mamei mele… Nu vă
datoram oare destul, nu trebuia să
folosesc toate puterile, toate resursele
inimii mele ca să vă iubesc pe amândoi?
L-am văzut apoi pe vărul meu, la acea
mare recepţie pe care ai dat-o în cinstea
arhiducesei Sophie. Prinţul Henri
semăna atât de surprinzător cu portretul
lui, încât l-am recunoscut numaidecât…
În chiar seara aceea mi l-ai prezentat,
tată, pe vărul meu, încuviinţând
apropierea dintre noi, pe care o permitea
înrudirea.
— Şi curând te-ai îndrăgostit?
— Ah! Tata, el îşi manifesta
respectul, devotamentul şi admiraţia
pentru dumneata cu atâta căldură… Îmi
– 3497 –
vorbiseşi chiar dumneata atât de elogios

despre el!…
— O merită. Nu există caracter mai
ales, nu există o inimă mai bună şi mai
valoroasă.
— Ah! fie-ţi milă… tată… nu-l mai
lăuda atât… Sunt şi aşa destul de
nenorocită!
— Şi eu ţin să te conving de-a
binelea de rarele însuşiri ale vărului
tău… Ce-ţi spun acum, te miră poate…
Te înţeleg, copilul meu… Continuă.
— Îmi dădeam seama de primejdia
care mă ameninţa văzându-l pe prinţul
Henri în fiecare zi şi totuşi nu puteam
rezista acestei tentaţii. Spune, acum că
ştii totul, spune, tată, există pentru mine
altă soluţie decât mănăstirea?
— Mai e una, copila mea… da… şi
– 3498 –
– Eugen Sue –
această soluţie este atât de dulce, atât de

luminoasă, atât de fericită, pe cât e de
mohorâtă şi sinistră aceea a mănăstirii.
— Ce spui, tată?
— Ascultă-mă, acum e rândul
meu… Ştii bine că te iubesc prea mult, că
afecţiunea mea e prea clarvăzătoare
pentru ca sentimentele voastre de
dragoste ale tale şi ale lui Henri să-mi fi
scăpat; după câteva zile am fost sigur că
te iubea, mai mult chiar decât îl iubeşti
tu…
— Tată… nu… nu… e peste putinţă,
nu mă iubeşte atât de mult.
— Te iubeşte, îţi spun… te iubeşte
cu patimă, cu frenezie.
— Oh! Doamne, Dumnezeule!
— Ascultă mai departe… Tatăl lui
Henri, prinţul Paul, mi-a scris, iată
– 3499 –
scrisoarea lui… Cu toate că socoate

această alianţă ca o favoare nesperată…
îmi cere mâna ta pentru fiul lui, care, îmi
spune el, are pentru tine cea mai
respectuoasă şi în acelaşi timp pătimaşă
dragoste.
— O, Doamne, Doamne! spuse
Floarea-Mariei, ascunzându-şi faţa în
mâini, aş fi putut fi atât de fericită!
— Curaj, fata mea iubită! Dacă vrei,
această fericire e a ta! exclamă Rudolf
înduioşat.
— Căsătorită cu el… eu, tată!
— Da… dar cu condiţia ca îndată
după căsătorie, celebrată noaptea, fără
alţi martori decât Murph din partea ta şi
baronul de Graün din partea lui Henri,
să plecaţi amândoi într-o localitate
liniştită din Elveţia sau Italia, să trăiţi
– 3500 –
– Eugen Sue –
necunoscuţi ca nişte simpli cetăţeni.

Acum, fiica mea dragă, ştii pentru ce mă
resemnez să te îndepărtez de mine? Ştii
de ce doresc ca Henri să renunţe la titlu
de îndată ce a ieşit din Germania?
Fiindcă sunt sigur că în mijlocul unei
fericiri în singurătate, într-o viaţă
dezbrăcată de orice fast, încet, încet vei
uita odiosul trecut, în contrast atât de
dureros cu omagiile nesfârşite de care
eşti înconjurată.
— Rudolf are dreptate! se
entuziasmă Clémence. Singură cu Henri,
fericită de fericirea lui şi a ta, nu vei mai
avea vreme să te gândeşti la
amărăciunile vieţii de altădată, copila
mea.
— Apoi, deoarece-mi va fi imposibil
să stau mult timp fără să te văd, în
– 3501 –
fiecare an Clémence şi cu mine vom veni

să vă vizităm.
— Şi într-o zi… când rana de care
suferi atât, biată copilă, se va fi
cicatrizat… când vei fi găsit uitarea în
fericire… şi acest moment va veni mai
curând decât crezi… te vei reîntoarce la
noi pentru a nu ne mai părăsi!
— Uitarea în fericire!… murmură
Floarea-Mariei, care fără să vrea
începuse să se lase amăgită de acest vis
încântător.
Deodată însă Floarea-Mariei se
ridică dreaptă palidă şi înfrumuseţată de
măreţia unei nenorociri fără leac.
— Tată… uităm că înainte de a se
căsători cu mine… prinţul Henri trebuie
să cunoască viaţa mea trecută.
— Nu am uitat asta! strigă Rudolf,
– 3502 –
– Eugen Sue –
trebuie să ştie tot… va şti tot…

— Şi crezi că nu voi muri văzându-
mă astfel înjosită în ochii lui?
—Dar va şti şi ce cumplită fatalitate
te-a aruncat în prăpastie. Va afla însă şi
de reabilitarea ta.
— Şi va înţelege, spuse Clémence,
strângând-o pe Floarea-Mariei în braţe,
că dacă te numesc fiica mea, poate şi el,
fără ruşine, să te numească soţia lui.
— Eu, mamă, îl iubesc prea mult, îl
respect prea mult pe prinţul Henri ca să-
i dau vreodată mâna care a fost atinsă de
sceleraţii din „La Cité“…
Puţin timp după această dureroasă
scenă se putea citi în gazeta oficială din
Gerolstein:
„Ieri a avui loc în marea mănăstire

– 3503 –
ducală Sainte Hermangilde, în prezenţa

alteţei-sale regale marele duce demnitar şi a
întregii curţi, călugărirea prea înaltei şi prea
puternicei principese alteţa-sa Amélie de
Gerolstein“.
Capitolul 7
CEREMONIA
Veni creator optime21

Rudolf către Clémence
Gerolstein, 12 ianuarie, 1842
Deoarece m-ai asigurat, azi ca starea
sănătăţii tatălui dumitale, e mai bună, mă
faci să sper, draga mea, că înainte de
sfârşitul acestei săptămâni vei putea să-l
aduci încoace.
21 Vino, Dumnezeule prea bun (lat.).
– 3504 –
– Eugen Sue –
L-am prevenit că în reşedinţa de la

Rosenfeld, în mijlocul pădurilor, va fi expus,
cu toate precauţiunile posibile, rigorii
frigului de la noi. Din păcate, pasiunea sa
pentru vânătoure a făcut ca sfaturile noastre
să fie zadarnice.
Te rog, Clémence, de îndată ce tatăl
dumitale va putea suporta oboseala
drumului, pleacă imediat, părăseşte acea ţară
sălbatică, acea reşedinţă neospitalieră, ce nu
poate fi locuită decât de bătrânii germani, cu
trupul de oţel, a căror rasă e pe cale de
dispariţie. Mi-e teamă că la rându-ţi să nu te
îmbolnăveşti. Oboseala călătoriei precipitate,
îngrijorarea, până ai ajuns lângă el, toate
acestea pot avea urmări neplăcute asupra
sănătăţii dumitale.
De ce nu te-am putut întovărăşi!…
Clémence, te implor, nu face
– 3505 –
imprudenţe; ştiu cât eşti de curajoasă şi de

devotată… ştiu câtă grijă vei avea de tatăl
dumitale, dar şi dânsul ar fi tot atât de
disperat ca şi mine, dacă sănătatea dumitale
ar suferi de pe urma acestei călătorii.
Deplâng din suflet boala contelui ca şi faptul
că te-a îndepărtat de mine, tocmai când aş fi
aflat multă alinare în afecţiunea dumitale…
Ceremonia iniţierii bietului nostru copil
este fixată pe mâine, mâine 13 ianuarie, zi
fatală…
La treisprezece ianuarie am scos spada
contra tatălui meu… Ah! dragă prietenă,
prea curând m-am crezut iertat…
Ameţitoarea speranţă de a-mi petrece viaţa
alături de dumneata şi de fiica mea m-a făcut
să uit că nu eu, ci dânsa a fost pedepsită
până în prezent şi că pedeapsa mea abia va
veni cândva.
– 3506 –
– Eugen Sue –
Şi a venit, când, acum şase luni,

nefericita ne-a dezvăluit dublul chin al
inimii ei: oprobriul fără leac al trecutului,
unit cu nenorocitul ei amor pentru Henri…
A trebuit să jertfească această nobilă
conştiinţă amintirilor neşterse ale trecutului
ei ruşinos. A făcut-o cu mult curaj… A
renunţat la splendorile lumii, a coborât de pe
treptele unui tron ca să îngenuncheze,
îmbrăcată în dimie, pe lespedea unei biserici.
Şi-a încrucişat mâinile pe piept, şi-a plecat
capul ei angelic… părul ei blond pe care-l
iubeam atât şi pe care îl păstrez ca pe o
comoară, a căzut sub foarfece…
O, draga mea, bănuieşti zguduirea fără
margini care m-a tulburat în acel moment
lugubru şi solemn. Durerea mea e în clipa
asta tot atât de cumplită ca şi în trecut…
Scriindu-ţi aceste rânduri plâng ca un copil.
– 3507 –
Am văzut-o azi dimineaţă, deşi mi s-a

părut mai puţin palidă ca de obicei şi cu
toate că pretinde că nu suferă, sănătatea ei
mă îngrijorează de moarte. Vai! când sub văl
şi sub eşarfa care îi înconjoară fruntea
nobilă, îi văd trăsăturile slăbite ale feţei care
au albul rece al marmurei, făcând să-i pară
ochii albaştri şi mai adânci încă, nu mă pot
împiedica de a-mi aminti de blânda şi curata
strălucire a frumuseţii ei dinaintea căsătoriei
noastre.
După cum ţi-am spus, am văzut-o azi
dimineaţă. Ea nu e prevenită că principesa
Juliana abdică de bună voie din demnitatea
de superioară în favoarea Floarei-Maria.
Mâine, deci, în ziua ceremoniei, fiica noastră
va fi aleasă superioară, pentru că are
unanimitatea aprobării domnişoarelor nobile
din comunitate ca să i se confere aceasta
– 3508 –
– Eugen Sue –
demnitate.
Destin! destin! căci această copilă
nenorocită e atât de înzestrată, dacă se poate
spune, cu o logică neînduplecată în tot ceea
ce priveşte cele mai gingaşe fibre ale inimii şi
ale onoarei. Cu o atare minte şi cu un
asemenea suflet nu trebuie să încerci să
ignorezi, să ocoleşti situaţiile false, ci trebuie
să le suferi consecinţele implacabile.
Am părăsit-o, ca de obicei, cu inima
zdrobită.
Adio, cu dragoste adio, mult iubita mea
Clémence. E aproape o mângâiere să te văd
tot atât de îndurerată ca mine de soarta
copilului meu. Căci astfel pot spune: durerea
noastră, deoarece nu e niciun egoism în
suferinţa mea.
Mă întreb câteodată cu groază ce aş fi
devenit fără dumneata în timpul acestor
– 3509 –
frământări atât de dureroase… Şi aceste

gânduri îmi stârnesc şi mai mult mila de
soarta Floarei-Maria… Pentru că mie îmi
rămâi dumneata… Pe când ei ce-i rămâne?
Adio, încă o dată, adio cu tristeţe, nobilă
prietenă, înger bun al zilelor rele! Revino
mai repede, această absenţă ştiu că-ţi este tot
atât de greu de suportat ca şi mie.
A dumitale, viaţa şi dragostea mea!…
sufletul şi inima mea îţi aparţin!
R.
Îţi trimit această scrisoare printr-un
curier. În afară de ceva neprevăzut, îţi voi
mai trimite una mâine, imediat după trista
ceremonie. Mii de urări şi speranţe tatălui
dumitale pentru o grabnică însănătoşire.
Uitasem să-ţi dau veşti de la bietul
Henri. Starea lui se ameliorează şi nu mai
prezintă îngrijorări atât de grave…
– 3510 –
– Eugen Sue –
Minunatul lui părinte, bolnav şi el, şi-a

adunat toate puterile ca să-l îngrijească, să-l
vegheze; model de dragoste, părintească care
pe noi nu ne miră.
Aşadar, draga mea, pe mâine… mâine,
zi sinistră şi nefastă pentru mine!
Al dumitale încă o dată şi pentru
totdeauna.
R.
„Mănăstirea Sainte Hermangilde,

orele patru dimineaţa.
Linişteşte-te, Clémence, linişteşte-te,
deşi ora la care îţi scriu această scrisoare şi
locul din care e datată poate să te sperie…
Mulţumită Domnului, primejdia a trecut;
dar criza a fost groaznică…
Ieri, după ce ţi-am scris, frământat de
nu ştiu ce presimţire funestă, amintindu-mi
– 3511 –
de paloarea, expresia de suferinţă de pe

chipul fetei mele, starea de slăbiciune în care
lâncezeşte de câtăva vreme, ştiind că trebuia
să-şi petreacă timpul în rugăciuni într-o
biserică imensă şi friguroasă aproape toată
noaptea care preceda ceremonia, am trimis pe
Murph şi pe David la mănăstire, să ceară
prinţesei Juliana îngăduinţa ca Floarea-
Mariei să stea până a doua zi în clădirea
exterioară în care locuia de obicei Henri.
Astfel, fiica mea putea avea ajutoare imediate
şi eu veşti, dacă, aşa cum mă temeam, îi vor
lipsi puterile să împlinească această
riguroasă, ca să nu zic crudă, îndatorire şi să
stea într-o noapte de ianuarie în rugăciuni,
pe un frig groaznic. Îi scrisesem şi Floarei-
Maria rugând-o ca, respectând îndeplinirea
îndatoririlor religioase, să se gândească şi la
sănătate şi să facă veghea de rugăciuni în
– 3512 –
– Eugen Sue –
celula ei şi nu în biserică.
Iată ce mi-a răspuns:
«Bunul meu tată, îţi mulţumesc din
adâncul inimii de această nouă şi duioasă
dovadă a dragostei ce-mi porţi. Nu fii
îngrijorat, mă simt în stare să-mi fac datoria.
Fiica dumitale, dragă tată, nu trebuie să
arate nici teamă, nici slăbiciune. Asta e
regula, trebuie să mă conformez ei. Dacă vor
rezulta din această veghe oarecare suferinţe
fizice, le închin lui Dumnezeu. Cred că mă
vei aproba, ceea ce sper, dumneata care ai
ştiut sa renunţi la multe şi ţi-ai făcut datoria
cu bărbăţie.
Adio, dragă. Tată, nu-ti spun că mă voi
ruga pentru dumneata, Rugându-mă lui
Dumnezeu, mă rog şi pentru dumneata, căci
mi-ar fi peste putinţă să nu te confund cu
divinitatea căreia mă rog. Ai fost pentru
– 3513 –
mine, pe pământ, ceea ce Dumnezeu, dacă o

merit, va fi pentru mine în ceruri.
Ai bunătatea şi binecuvântează cu
gândul astă seară pe fiica dumitale, dragă
tată… Mâine va fi mireasa lui Christos.
Îţi sărut mâna cu un respect pios».
Această scrisoare, pe are n-am putut-o
citi fără să izbucnesc în lacrimi, m-a liniştit
puţin, trebuia şi eu să împlinesc o veghe
sinistră.
O dată cu noaptea, m-am închis în
pavilionul construit nu departe de
monumentul ridicat în amintirea tatălui
meu. Asta ca ispăşire a acelei nopţi fatale…
Către unu dimineaţa, am auzit glasul
lui Murph; m-am cutremurat de spaimă.
Venea în mare graba de la mănăstire.
Ce să-ţi spun, draga mea? După cum
prevăzusem, nefericita copilă, cu tot curajul
– 3514 –
– Eugen Sue –
şi cu toată voinţa ei, n-a avut puterea să

împlinească în totul acest ritual barbar, de
care n-a putut-o dispensa nici prinţesa
Juliana, regula fiind foarte severă în privinţa
asta.
La orele opt seara, Floarea-Mariei a
îngenuncheat pe lespezile acelei biserici. S-a
rugat până după miezul nopţii. Dar la ora
aceea, învinsă de slăbiciune, de acel frig
oribil, de emoţie, a plâns mult şi în tăcere,
apoi a leşinat. Două călugăriţe, care, din
ordinul prinţesei Juliana, împărtăşiseră
veghea ei, au venit să o ridice şi au dus-o în
chilie.
David fu anunţat imediat, Murph s-a
urcat în trăsură şi a venit în grabă să mă
vestească de ce se întâmplă. Am zburat la
mănăstire, am fost primit de prinţesa
Juliana. Ea îmi spuse părerea lui David.
– 3515 –
Doctorul se temea că prezenţa mea

neaşteptată să nu-i provoace o emoţie prea
mare. Floarea-Mariei îşi revenise din leşin
şi-mi spunea că nu era nimic alarmant, totul
fiind pricinuit de o mare slăbiciune.
La început m-a fulgerat un gând oribil.
Am crezut că mi se ascunde o mare
nenorocire, sau că vor să mă pregătească s-o
aflu, dar superioara îmi spuse:
«Îţi afirm, monseniore, că prinţesa
Amélie e în afară de pericol. Un medicament
întăritor pe care i l-a dat doctorul David i-a
refăcut puterile»
Nu mă puteam îndoi de vorbele
superioarei, am crezut-o şi aşteptam noutăţi
de la fiica mea cu o nerăbdare chinuitoare.
După un sfert de oră de nelinişte, David
revine. Mulţumită Domnului, fetei îi era
mai bine şi a vrut să-şi continue veghea în
– 3516 –
– Eugen Sue –
biserică, consimţind numai să îngenuncheze

pe o pernă. Şi cum mă revoltam şi mă
indignam că superioara şi doctorul i-au
satisfăcut dorinţa, adăugând că mă
împotrivesc categoric la acest chin, David
mi-a răspuns că ar fi periculos să mă opun
voinţei fiicei mele într-un moment în care se
află sub imperiul unei mari tensiuni
nervoase şi că, de altfel, se înţelesese cu
prinţesa Juliana ca biata copilă să părăsească
biserica la ora utreniei, ca să se odihnească
puţin şi să se pregătească pentru ceremonie.
«E deci acum în biserică?» am întrebat
eu.
«Da, monseniore, dar după o jumătate
de ceas va ieşi».
Am cerut să fiu condus la tribuna
noastră dinspre nord de unde se pot vedea în
întregime stranele.
– 3517 –
Acolo, în mijlocul beznei acelei mari

biserici, luminată doar de palida rază a
candelei din altar, am văzut-o
îngenuncheată lângă grilaj, cu mâinile
împreunate, rugându-se cu fervoare.
Am îngenuncheat şi eu cu gândul la
copilul meu.
Sună ora trei. Două surori care şedeau
în strane şi nu o slăbeau din ochi, veniră
acum să-i vorbească încet. După câteva
momente, ea îşi făcu semnul crucii, se ridică
şi trecu prin faţa altarului cu pasul sigur. Şi
totuşi, draga mea, când trecu pe sub candelă,
faţa ei îmi păru la fel de albă ca vălul lung
care plutea în jurul ei.
Am ieşit imediat din tribună, vrând să
mă duc s-o întâlnesc, dar mă temeam ca o
nouă emoţie să n-o împiedice să se
odihnească puţin. L-am trimis pe David să
– 3518 –
– Eugen Sue –
vadă cum se simte. El s-a înapoiat,

spunându-mi că fata se simte mai bine şi că
va încerca să doarmă puţin.
Rămân la mănăstire pentru ceremonia
care va avea loc mâine. Mă gândeam acum,
draga mea, că e inutil să-ţi trimit această
scrisoare incompletă. O voi termina mâine,
povestindu-ţi întâmplările din această tristă
zi.
Pe curând dar, draga mea, sunt zdrobit
de durere, plânge-mă!“
Capitolul 8
13 IANUARIE
„Rudolf către Clémence

„Treisprezece ianuarie… aniversare
acum de două ori sinistră!!!
– 3519 –
Draga mea… o pierdem pentru

totdeauna!
Totul s-a sfârşit… totul!
Ascultă această povestire:
E deci adevărat… încerci o voluptate
cumplită recapitulând amănuntele unei
dureri oribile.
Ieri, mă plângeam că împrejurările te-au
reţinut departe de mine… Azi, Clémence,
mă bucur că nu eşti nici: ai suferi prea
mult…
Azi dimineaţă, abia aţipisem, când am
fost trezit de dangătul clopotelor… Am
tresărit de spaimă, totul mi s-a părut
funebru, s-ar fi zis că sunau a îngropăciune.
Într-adevăr, fiica mea e moartă pentru
noi, moartă, auzi! De azi încolo, Clémence,
va trebui să porţi doliul după dânsa în inima
dumitale, în inima dumitale atât de maternă
– 3520 –
– Eugen Sue –
în ce-o priveşte… Ca fata noastră să fie

înmormântată sub lespedea unui mormânt
sau sub bolta unei mănăstiri… pentru noi
care e deosebirea?
Începând de azi, auzi, Clémence, trebuie
să o socotim moartă… De altfel e atât de
slabă, sănătatea ei mânată de atâtea
suferinţe, de atâtea zguduiri, e atât de
şubredă… De ce atunci să nu ne gândim la
cealaltă moarte a ei, mai desăvârşită?
Fatalitatea nu renunţă la drepturile ei…
Şi de altfel, după scrisoarea mea de ieri,
trebuie să înţelegi că pentru ea ar fi fost o
fericire mai mare să fie moarta. Moartă…
aeeste şase litere mi se par stranii… nu
găseşti? Când le scrii gândindu-te la o fiică
adorată, o fiică atât de frumoasă, atât de
fermecătoare, de o bunătate atât de
îngerească… Abia optsprezece ani şi moartă
– 3521 –
pentru lume!… De fapt pentru noi şi pentru

ea la ce bun să lâncezească suferind în
sumbra linişte a acestei mănăstiri? Ce
însemnătate are că trăieşte, dacă e pierdută
pentru noi, ; Trebuie oare să iubească atât de
mult viaţa pe care fatalitatea i-a hărăzit-o?
Ce-ti spun acum e groaznic… E un
egoism sălbatic în dragostea părintească!…
La amiază, călugărirea ei s-a săvârşit cu
mare solemnitate. Ascuns în dosul
draperiilor tribunei noastre, am fost de
faţă… Am resimţit, cu şi mai multă putere,
toate emoţiile sfâşietoare de când a început
noviciatul ei.
Lucru curios! Ea e iubită, lumea crede
că e atrasă de viaţa religioasă printr-o
vocaţie irezistibilă; călugăria ei ar trebui să
apară ca un eveniment fericit pentru dânsa,
dar dimpotrivă, o tristeţe, nespusă apăsa
– 3522 –
– Eugen Sue –
asupra celor de faţă.

În fundul bisericii, în mijlocul
asistenţei, am zărit doi subofiţeri din garda
mea, doi bătrâni şi aprigi soldaţi, plecându-şi
capetele şi plângând.
S-ar fi zis că plutea în aer un dureros
presentiment... cel puţin dacă era întemeiat,
el nu se împlinea decât pe jumătate.
O dată ceremonia călugăririi terminată,
copila noastră a fost condusa în faţa
consiliului canonicilor, unde urma să aibă
loc numirea noii superioare…
Mulţumită privilegiului meu suveran,
m-am, dus în acea sală s-o aştept pe Floarea-
Mariei la înapoierea în biserică. Sosi
curând… Emoţia şi slăbiciunea îi erau atât
de mari, încât două surori o susţineau… Am
fost speriat mai puţin de paloarea cât de
surâsul ei… Mi s-a părut că exprimă un fel
– 3523 –
de satisfacţie sumbră…
Clémence, îţi spun, poate curând vom
avea nevoie de curaj, mult curaj… Presimt
că dragul nostru copil e atins de suflul
morţii…
De fapt, viaţa ei ar fi atât de tristă…
Iată, pentru a doua oară îmi spun,
gândindu-ma la moartea posibilă a fiicei
mele, că această moarte ar pune capăt crudei
ei existenţe… E un gând înfiorător… Dar
dacă această nenorocire trebuie să ne
lovească, e mai bine să fim pregătiţi, nu-i
aşa, Clémence?
Floarea-Mariei intră deci în marea sala
a Consiliului. Toate stranele sunt ocupate pe
rând de călugăriţe. Ea se duce să se aşeze,
modestă, în ultimul loc din rândul de pe
stânga, rezemându-se de braţul unei surori,
fiind încă foarte slăbită.
– 3524 –
– Eugen Sue –
Prinţesa Juliana, ia loc, în capul scării,

având de o parte pe marea stareţă, de alta pe
o a doua demnitară care ţine în mână cârja
de aur, simbolul autorităţii mănăstireşti.
Se lăsă o tăcere adâncă, prinţesa Juliana
se ridică, ia cârja în mână şi spune cu voce
gravă şi emoţionată;
«Dragele mele fiice, vârsta mea
înaintată mă sileşte să încredinţez unor
mâini tinere acest semn al puterii mele
spirituale, şi arată cârja ei. Sunt autorizată
printr-o bulă a Sfântului nostru Părinte; voi
prezenta deci binecuvântării monseniorului
arhiepiscop de Oppenheim şi aprobării
A.S.R. marelui, duce, suveranul nostru,
scumpele mele fiice, pe aceea care prin
alegerea voastră va fi desemnată să mă
urmeze. Marea noastră superioară vă va
aduce la cunoştinţă rezultatul acestei alegeri.
– 3525 –
Acelei pe care o veţi alege, îi voi încredinţa

cârja şi inelul meu.»
Nu-mi luam ochii de la fiica mea.
În picioare, în strană, cu ambele mâini
încrucişate pe piept, cu ochii plecaţi, pe
jumătate învăluită în vălul alb şi în cutele
lungi ale rasei negre, stătea nemişcata şi
gânditoare. Nu crezusem nicio clipă că va fi
aleasă, numirea ei nu-mi fusese comunicată
de către superioară decât mie.
Marea stareţă luă un registru şi citi:
«Fiecare dintre scumpele noastre surori,
aşa cum cere regula, au fost invitate acum
opt zile să-şi depună votul în mâinile sfintei
noastre mame şi să ţină tăinuită această
alegere până în clipa de faţă. În numele
sfintei noastre mame, declar că una dintre
voi, scumpele mele surori, prin cuvioşia ei
exemplară, prin virtuţile ei îngereşti, a
– 3526 –
– Eugen Sue –
meritat sufragiul unanim al comunităţii, şi

aceasta este sora noastră Amélie, pe viaţă
prea înaltă şi prea puternică prinţesă de
Gerolstein».
La aceste cuvinte, un fel de murmur de
satisfacţie, de surpriză şi de fericire făcu
înconjurul sălii. Toate privirile călugăriţelor
se îndreptară spre fata mea cu o expresie de
caldă simpatie. Cu toate apăsătoarele mele
preocupări, am fost eu însumi mişcat de
această numire, care, făcută izolat şi în
secret, obţinuse totuşi o asemenea
unanimitate.
Floarea-Mariei, surprinsă la culme, păli
şi mai mult, genunchii îi tremurau atât de
tare, că fu nevoită să se sprijine cu o mână de
marginea stranei.
Superioara reluă, cu o voce sonoră şi
gravă:
– 3527 –
«Scumpele mele fiice, o consideraţi pe

sora Amélie drept cea mai demnă mai
merituoasă dintre noi toate? O recunoaşteţi
drept superioara voastră spirituală? Fiecare
dintre voi să-mi răspundă pe rând, scumpele
mele fiice!»
Şi fiecare călugăriţă răspunse cu glas
tare:
«Liberă şi din voia mea am ales şi aleg
pe sora Amélie ca sfânta mea mamă şi
superioară».
Cuprinsă de o emoţie nespusă, biata mea
copilă căzu în genunchi, îşi împreună
mâinile şi rămase astfel până când fiecare vot
fu pronunţat.
Atunci, superioara, depunând cârja şi
inelul în mâinile maicii superioare, înainta
către fiica mea ca să o ia de mână, şi să o
conducă la fotoliul rezervat stareţei.
– 3528 –
– Eugen Sue –
Prietena mea, dulcea mea prietenă, m-

am întrerupt un moment; mi-a trebuit curaj
ca să-ţi pot descrie această scenă sfâşietoare:
«Ridică-te, iubita mea fiică, îi spuse
maica stareţă, vino să-ţi iei locul care-ţi
aparţine, l-ai dobândit prin virtuţile
îngereşti şi nu prin rangul dumitale».
Zicând aceste vorbe, venerabila prinţesă
se aplecă spre fiica mea s-o ajute să se ridice.
Floarea-Mariei făcu, tremurând, câţiva
paşi, apoi, ajungând în mijlocul sălii
consiliului canonicilor, se opri şi spuse cu
vocea fermă şi cu un calm care m-a surprins:
«Iartă-mă, sfinţită maică… aş dori să
vorbesc surorilor mele».
«Ocupă mai întâi, scumpa mea fiică,
fotoliul destinat stareţei, spuse prinţesa. De
acolo va trebui să le vorbeşti.»
«Acest loc, sfinţită maică… nu poate fi
– 3529 –
al meu», răspunse Floarea-Mariei cu o voce

puternică deşi tremurătoare.
«Ce spui, scumpa mea fiică?»
«O atare înaltă demnitate nu e făcută
pentru mine, sfinţită maică».
«Dar voinţa tuturor surorilor dumitale
te cheamă la această cinste»
«Îngăduiţi-mi, sfântă maică, să fac aici,
în genunchi, o spovedanie solemnă. Surorile
mele vor vedea, şi dumneata că cea mai
umilă situaţie nu e destul de umilă, pentru
mine».
«Modestia dumitale te depăşeşte,
scumpa mea fiică», spuse superioara cu
blândeţe, socotind că nefericita copilă, se
supunea unui sentiment de umilinţă
exagerată.
Dar eu ghicisem ce fel de spovedanie
voia să facă Floarea-Mariei. Cuprins de
– 3530 –
– Eugen Sue –
panică, strigai cu o voce rugătoare:

«Copilul meu… te conjur!...
La aceste cuvinte… ca să-ţi spun, draga
mea, ce am citit în adâncul privirii Floarei-
Maria, e peste putinţă… Aşa că vei afla
numaidecât că m-a înţeles… da, a înţeles că
va trebui să fim părtaşi la ruşinea acelei,
mărturisiri… A înţeles că după asemenea,
destăinuiri, puteam fi acuzat şi eu că am
minţit… căci lăsasem totdeauna să se
înţeleagă că Floarea-Mariei nu se despărţise
niciodată de mama ei…
La acest gând, biata copilă s-a simţit
vinovată de o mare ingratitudine faţă de
mine… Nu a avut puterea să mai continue,
tăcu şi copleşită, îşi aplecă fruntea.
«Încă o dată, scumpa mea fiică, reluă
superioara, modestia dumitale te depăşeşte…
unanimitatea vocilor surorilor dumitale îşi
– 3531 –
dovedeşte cât eşti de demnă să mă

înlocuieşti… Tocmai pentru că ai participat
la plăcerile lumeşti, renunţarea dumitale la
aceste plăceri este cu atât mai merituoasă…
Nu e alteţa-sa prinţesa Amélie care e aleasă,
ci sora Amélie… Pentru noi viaţa dumitale a
început din clipa în care ai pus piciorul în
casa Domnului… şi această viaţă exemplară
şi sfântă o recompensăm… Îţi voi spune mai
mult, scumpa mea fiică, chiar dacă înainte de
a intra în acest lăcaş viaţa dumitale ar fi fost
atât de rătăcită pe cât a fost dimpotrivă,
curata şi lăudabila. Virtuţile evanghelice pe
care le-ai practicat de când eşti aici ar ispăşi
şi răscumpăra în ochii Domnului un trecut
oricât de vinovat ar fi fost… Acestea zise,
scumpa mea fiică, judecă dacă modestia
dumitale nu poate fi împăcată.»
Aceste vorbe ale superioarei au fost,
– 3532 –
– Eugen Sue –
după cum îţi închipui, draga mea, cu atât

mai preţioase pentru Floarea-Mariei, cu cât
socotea că amintirile trecutului nu pot fi
înlăturate.
Din nefericire, această scenă o zguduise
grozav.
«Cred că te-am convins, scumpa mea
fiică, reluă prinţesa Juliana, şi nu vei căşuna
o atât de mare durere surorilor dumitale,
refuzând această dovadă a încrederii şi
afecţiunii lor».
«Nu, sfântă maică, răspunse ea cu un
accent care m-a izbit, cu vocea din ce în ce
mai slabă, cred că sunt acum în măsură să
primesc… Dar cum mă simt tare obosită
dacă îmi dai voie, sfinţită maică, ceremonia
consacrării mele să nu aibă loc decât după
câteva zile…»
«Va fi cum doreşti, iubita mea fiică, dar
– 3533 –
în aşteptare ca demnitatea să primească

binecuvântarea şi consacrarea, ia acest
inel… Vino la locul dumitale… Scumpele
noastre surori îţi vor aduce omagiul lor după
regula noastră.
Şi superioara, punând inelul pastoral în
degetul Floarei-Maria, o conduse la fotoliul
rezervat stareţei.
A fost un spectacol pe cât de simplu pe

atât de emoţionant. Lângă fotoliul în care
şedea, stătea de o parte marea superioara,
purtând cârja de aur, şi de alta prinţesa
Juliana. Fiecare călugărită se înclina în faţa
fiicei noastre şi îi săruta mâna. Vedeam cum
cu fiecare clipă emoţia îi creştea; leşină
înainte ca procesiunea surorilor să se fi
terminat.
Închipuie-ţi spaima mea!… Am dus-o în
– 3534 –
– Eugen Sue –
apartamentul superioarei… David, care nu

părăsise încă mănăstirea, veni în grabă şi îi
dădu primele îngrijiri. Numai de nu m-ar fi
înşelat cu privire la starea ei, când m-a
asigurat că acest nou acces n-avea drept,
cauză decât o mare slăbiciune de pe urma
postului, obositor şi lipsei de somn ce şi le
impusese fiica mea în timpul asprului şi
lungului noviciat…
L-am crezut, căci într-adevăr trăsăturile
ei angelice, deşi de o paloare îngrozitoare, nu
trădau nicio suferinţă, când şi-a revenit în
simţuri. Am fost chiar surprins de
seninătatea ce iradia pe frumoasa ei frunte.
Din nou această linişte îmi inspira teamă: mi
se părea că ascunde tainica nădejde a unei
izbăviri apropiate…
Superioara se înapoiase în sala de
consiliu ca să ridice şedinţa. Rămăsei singur
– 3535 –
cu fata mea.
După ce m-a privit în tăcere câteva
momente, mi-a spus:
«Draga tată, poţi ierta nerecunoştinţa
mea? Vei putea uita că în clipa în care urma
să fac acea cumplita mărturisire, mi-ai cerut
îndurare?»
«Taci… te rog.»
«Şi nu m-am gândit, reluă ea cu
amărăciune, că spunând în faţa tuturor din
ce prăpastie a depravării m-ai scos…
însemna să dezvălui o taină pe care ai
păstrat-o din dragoste pentru mine…
însemna să te acuz în faţa lumii, pe
dumneata, tatăl meu, că ai comis o
înşelătorie la care nu te resemnaseşi decât
pentru a-mi asigura o viaţă strălucită şi
onorată… Oh! mi-o vei putea oare ierta?
În loc să-i răspund, mi-am lipit buzele
– 3536 –
– Eugen Sue –
de fruntea ei şi ea simţi cum îmi curgeau

lacrimile.
După ce mi-a sărutat mâinile de mai
multe ori, mi-a spus:
«Acum mă simt mai bine, acum, că mă
văd, aşa cum se spune în ordinul nostru,
moartă pentru lume, aş vrea să dau unele
dispoziţii în favoarea câtorva persoane, dar
cum tot ce posed e al dumitale, mă
împuterniceşti, tată?»
«Te mai îndoieşti?… Dar te rog mult,
nu avea gânduri atât de sinistre… Mai
târziu te vei ocupa şi de asta, n-ai vreme?»
«Fără îndoială, dragă tată, mai am
vreme destulă de trăit…» adaugă ea cu un
accent care, nu ştiu de ce, mă făcu să tremur
din nou.
Mă uitai la ea cu atenţie, nicio
schimbare pe chipul ei nu îndreptăţea vreo
– 3537 –
îngrijorare.
«Da, mai am multă vreme de trăit,
repetă ea, dar nu mai trebuie să mă ocup de
cele lumeşti… fiindcă de azi renunţ la tot ce
mă leagă de lume. Te rog, nu mă refuza…»
«Porunceşte, voi face ce doreşti…»
«Aş vrea ca duioasa mea mamă să
păstreze mereu, în micul salon unde stă de
obicei, ghergheful meu de brodat, cu tapiseria
pe care o începusem».
«Dorinţele tale vor fi împlinite, copila
mea. Apartamentul tău a rămas aşa cum era
în ziua în care ai părăsit palatul; pentru că
tot ce a fost al tău este pentru noi obiectul
unui cult religios… Clémence va fi foarte
mişcată că te-ai gândit la dânsa…»
«Cât pentru tine, dragă tată, ia te rog
marele meu fotoliu de abanos, în care am
meditat atât, am visat atât…»
– 3538 –
– Eugen Sue –
«Îl voi aşeza lângă al meu, în cabinetul

meu de lucru şi te voi vedea în fiecare zi
şezând lângă mine, cum o făceai adeseori», îi
spusei neputându-mi stăpâni lacrimile.
«Acum aş vrea să las câteva amintiri
celor ce mi-au arătat afecţiunea când eram
nefericită. Doamnei Georges aş vrea să-i dau
mapa mea de scris de care mă slujeam în
ultima vreme. Acest dar are oarecare
semnificaţie, adăugă ea cu un surâs blând,
fiindcă dânsa, la fermă, a început să mă
înveţe să scriu. Cât pentru venerabilul preot
de la Bouqueval, care m-a iniţiat în cele
sfinte, îi dăruiesc frumosul Crist din capela
mea…»
«Bine, copila mea dragă!»
«Aş dori să trimit diadema mea de perle,
bunei, micuţei Rigolette… E o bijuterie
simplă şi o va putea purta pe frumosul ei păr
– 3539 –
negru. Şi apoi, dacă ar fi posibil, deoarece

ştiţi unde se află Marțial şi Lupoaica în
Algeria, aş vrea ca această femeie, curajoasă
care mi-a salvat viaţa, să aibă crucea mea de
aur, emailată… Aceste amintiri, dragă tată,
vor fi date celor ce le trimit, din partea
Floarei-Maria».
«Voi executa întocmai dorinţele tale…
N-ai uitat pe nimeni? Caută bine… Printre
cei ce te iubesc nu e cineva foarte nenorocit?
Tot atât de nenorocit ca mama ta şi ca mine..
Cineva, care resimte tot atât de dureros ca şi
noi intrarea ta în mănăstire?»
Biata copila mă înţelese, îmi strânse
mâna, o uşoară îmbujorare coloră pentru o
clipă faţa ei palidă. Luând-o înaintea unei
întrebări pe care se temea fără îndoială să
mi-o pună, îi spusei:
«Îi merge mai bine… Viaţa lui nu mai
– 3540 –
– Eugen Sue –
este în primejdie…»
«Şi tatăl lui?»
«E şi el mai bine… Şi lui Henri ce-i
dai?… O amintire de la tine i-ar fi o
mângâiere atât de scumpă şi de
preţioasă!…»
«Tată… oferă-i iconostasul meu. Vai! l-
am udat adesea cu lacrimile mele, rugându-
mă lui Dumnezeu să-mi dea puterea să-l uit
pe Henri, nefiind demnă de dragostea lui…»
«Cât de fericit va fi că ai avut un gând
şi pentru el!»
«Cât despre azilul pentru orfanele şi
fetele părăsite de părinţii lor, aş dori, dragă
tată, ca…»
Aici scrisoarea lui Rudolf era întreruptă
de aceste cuvinte aproape neciteţe:
„Clémence… Murph va termina această
scrisoare, nu-mi mai simt capul: sunt
– 3541 –
înnebunit… Ah! 13 ianuarie!“

Sfârşitul scrisorii, cu scrisul lui
Murph, era astfel conceput:
„Doamnă,
Din ordinul alteţei-sale regele completez
relatarea. Cele două scrisori ale
monseniorului au pregătit, desigur, pe
alteţa-voastră regală pentru vestea
zdrobitoare ce-mi rămâne să-i comunic eu.
Acum trei ore monseniorul era ocupat
să scrie alteţei-voastre regale. Aşteptam într-
o cameră alăturată să-mi dea scrisoarea ca să
v-o trimit imediat printr-un curier. Deodată
o văzui intrând pe prinţesa Juliana cu un aer
consternat.
«Unde e alteţa sa regală?» întrebă ea
foarte agitată.
«Prinţesă, monseniorul scrie marii
ducese noutăţile zilei».
– 3542 –
– Eugen Sue –
«Sir Walter, trebuie să comunici

monseniorului o veste cumplită. Eşti
prietenul lui… te rog să i-o comunici...
Venind de la dumneata, lovitura va fi poate
mai puţin groaznică».
Am înţeles totul, am socotit mai
prudent să mă însărcinez eu cu această tristă
comunicare… Superioara adăugă că prinţesa
Amélie se stinge încet, şi că monseniorul
trebuie să se grăbească să primească ultimele
suspine ale fiicei lui. N-aveam din păcate
vreme să fac uz de menajamente. Am intrat
în salon; alteţa-sa regală observă paloarea
mea:
«O nenorocire ireparabila,
monseniore… Curaj!»
«Vii să-mi comunici o nenorocire!…»
«Ah, presimţirile mele!…» strigă el.
Fără să mai adauge un cuvânt, alergă la
– 3543 –
mănăstire. L-am însoţit.

Din apartamentul superioarei, prinţesa
Amélie fusese transportată în chilia ei, după
o ultimă întrevedere cu monseniorul. Una
din surori o veghea. După o oră ea băgă de
seamă că glasul prinţesei Amélie, care îi
vorbea din când în când, slăbea şi se stingea
treptat-treptat. Sora se grăbi s-o anunţe pe
superioară. Doctorul David fu chemat. A
crezut că remediază această nouă istovire
printr-un medicament întăritor, dar
zadarnic, pulsul de abia se mai simţea…
Recunoscu, disperat, că emoţiile repetate
epuizând puţinele puteri ale prinţesei
Amélie, nu mai era nicio speranţă de salvare.
Atunci sosi monseniorul. Prinţesa
Amélie tocmai primise ultima împărtăşanie.
Îi mai rămăsese un licăr de viaţă. Într-una
din mâinile ei încrucişate pe piept ţinea
– 3544 –
– Eugen Sue –
crenguţele uscate ale micului ei trandafir.

Monseniorul căzu în genunchi la
căpătâiul ei plângând cu hohote:
«Fiica mea… Copilul meu iubit!…»
strigă el cu o voce sfâşietoare.
Prinţesa Amélie îl auzi, îşi întoarse
capul spre el, deschise ochii, încercă să-i
surâdă şi spuse cu vocea sfârșită:
«Draga tată… iartă-mă… şi lui
Henri… şi bunei mele mame, iertare…»
Acestea au fost ultimele ei cuvinte.
După o oră de agonie liniştită ea îşi
încredinţă sufletul Domnului.
După ce fiica lui îşi dădu ultimul
suspin, monseniorul nu mai scoase un
cuvânt… Calmul şi tăcerea lui erau
înspăimântătoare… A închis ochii prinţesei.,
a sărutat-o de mai multe ori pe frunte, a luat
crenguţele micului trandafir şi a ieşit din
– 3545 –
chilie.
L-am urmat. A revenit în clădirea
exterioară, a mănăstirii şi arătându-mi
scrisoarea pe care o începuse către alteţa-
voastră regală şi căreia zadarnic a vrut să-i
mai adauge câteva cuvinte, căci mâna îi
tremura prea tare, îmi spuse:
«Mi-e peste putinţă să scriu… Sunt
zdrobit… îmi pierd minţile! Scrie marii
ducese că nu mai am fiică!»
Am executat ordinele monseniorului.
Să-mi fie îngăduit, în calitate de cel mai
vechi servitor al lui, să rog mult pe alteţa-
voastră regală să-şi grăbească reîntoarcerea
în măsura în care sănătatea domnului conte
d’Orbigny o va îngădui. Numai prezenţa
alteţei-voastre regale ar putea îmblânzi
disperarea monseniorului… Vrea s-o
vegheze pe fiica lui până în ziua în care va fi
– 3546 –
– Eugen Sue –
înhumată în marea capelă ducală.

Mi-am îndeplinit această tristă sarcină,
binevoiţi a scuza incoerenţa scrisorii şi a
primi expresia respectuosului meu
devotament cu care am onoarea a fi al alteţei-
voastre regale.
Prea supus servitor
Walter Murph“
În ajunul serviciului funebru al

prinţesei Amélie, Clémence sosi la
Gerolstein împreună cu tatăl ei.
Rudolf nu fu singur în ziua
funeraliilor fiicei sale.
SFÂRŞIT
– 3547 –
CUPRINS
Partea a cincea .............................. 1678

Capitolul 1 - SFATURI ................ 1678
Capitolul 2 - CAPCANA ............ 1699
Capitolul 3 - REFLECŢII ............. 1713
Capitolul 4 - PLANURI DE VIITOR
............................................................... 1721
Capitolul 5 - DEJUN ÎNTRE
BĂRBAŢI ............................................. 1748
Capitolul 6 - SAINT-LAZARE ... 1782
Capitolul 7 - MONT-SAINT-JEAN
............................................................... 1812
Capitolul 8 - PROTECTOAREA 1839
Capitolul 9 - CECILY................... 1873
Capitolul 10 - TESTAMENTUL . 1905
– 3548 –
– Eugen Sue –
Capitolul 11 - INSULA
CĂUTĂTORULUI DE FIARE VECHI
............................................................... 1939
Partea a şasea ............................... 1960

Capitolul 1 - PIRATUL DE APĂ
DULCE ................................................. 1960
Capitolul 2 - MAMA ŞI FIUL ..... 2004
Capitolul 3 - FRANÇOIS ŞI
AMANDINE........................................ 2047
Capitolul 4 - CAMERE MOBILATE
............................................................... 2064
Capitolul 5 - VICTIMILE UNUI
ABUZ DE ÎNCREDERE ..................... 2093
Capitolul 6 - STRADA CHAILLOT
............................................................... 2127
– 3549 –
Capitolul 7 - CONTELE DE SAINT-

RÉMY ................................................... 2154
Capitolul 8 - CONVORBIREA ... 2188
Capitolul 9 - PERCHEZIŢIA ...... 2232
Capitolul 10 - BUN RĂMAS....... 2279
Capitolul 11 - AMINTIRI ............ 2289
Capitolul 12 - LUNTREA............ 2300
Partea a şaptea ............................. 2327

Capitolul 1 - FERICIREA
REVEDERII .......................................... 2328
Capitolul 2 - LUPOAICA ŞI
MARŢIAL ............................................ 2356
Capitolul 3 - DOCTORUL GRIFFON
............................................................... 2371
Capitolul 4 - PORTRETUL ......... 2386
– 3550 –
– Eugen Sue –
Capitolul 5 - AGENTUL DE
SIGURANŢĂ ....................................... 2407
Capitolul 6 - CUCUVAIA ........... 2420
Capitolul 7 - CAVOUL................ 2435
Capitolul 8 - SOSIREA CECILYEI
............................................................... 2456
Capitolul 9 - VECIN ŞI VECINĂ2479
Capitolul 10 - MURPH ŞI POLIDORI
............................................................... 2488
Capitolul 11 - PEDEAPSA .......... 2516
Capitolul 12 - BIROUL
NOTARULUI ...................................... 2551
Capitolul 13 - SĂ NU FII
DESFRÂNAT....................................... 2567
Capitolul 14 - FERESTRUICA .... 2597
Capitolul 15 - ÎNCHISOAREA „LA
FORCE“ ................................................ 2637
– 3551 –
Partea a opta ................................. 2646

Capitolul 1 - ŞUGUBĂŢUL ........ 2646
Capitolul 2 - CONTRASTE......... 2670
Capitolul 3 - PRIM-PORTĂRELUL
BOULARD ........................................... 2681
Capitolul 4 - FRANÇOIS GERMAIN
............................................................... 2702
Capitolul 5 - RIGOLETTE ........... 2710
Capitolul 6 - GROAPA CU LEI.. 2731
Capitolul 7 - COMPLOTUL ....... 2750
Capitolul 8 - POVESTITORUL... 2784
Capitolul 9 - GRINGOLET ŞI
SPINTECĂTORUL ............................. 2810
Capitolul 10 - TRIUMFUL LUI
GRINGOLET ASUPRA LUI
GARGOUSSE ...................................... 2830
– 3552 –
– Eugen Sue –
Capitolul 11 - UN PRIETEN
NECUNOSCUT .................................. 2865
Capitolul 12 - ELIBERAREA ...... 2890
Capitolul 13 - PEDEPSIREA ....... 2908
Capitolul 14 - BANCA SĂRACILOR
............................................................... 2932
Partea a noua ................................ 2967

Capitolul 1 - COMPLICII............ 2967
Capitolul 2 - RUDOLF ŞI SARAH
............................................................... 2992
Capitolul 3 - RĂZBUNAREA..... 3026
Capitolul 4 - FURENS AMORIS 3052
Capitolul 5 - VEDENIILE ........... 3065
Capitolul 6 - SPITALUL
SĂRACILOR........................................ 3083
Capitolul 7 - VIZITA ................... 3093
– 3553 –
Capitolul 8 - DOMNIŞOARA DE
FERMONT ........................................... 3116
Capitolul 9 - FLOAREA-MARIEI
............................................................... 3137
Capitolul 10 - NĂDEJDE ............ 3156
Capitolul 11 - TATĂL ŞI FIICA . 3176
Capitolul 12 - DEVOTAMENT .. 3206
Capitolul 13 - CĂSĂTORIA ....... 3216
Capitolul 14 - BICÊTRE .............. 3239
Capitolul 15 - ÎNVĂŢĂTORUL . 3271
Capitolul 16 - MOREL,
ŞLEFUITORUL.................................... 3298
Partea a zecea ............................... 3320

Capitolul 1 - ULTIMA TOALETĂ
............................................................... 3320
– 3554 –
– Eugen Sue –
Capitolul 2 - MARŢIAL ŞI
CUŢITARUL........................................ 3348
Capitolul 3 - MÂNA LUI
DUMNEZEU ....................................... 3361
Partea a unsprezecea ................... 3388

Capitolul 1 - GEROLSTEIN ........ 3388
Capitolul 4 - PRINŢESA AMÉLIE
............................................................... 3453
Capitolul 5 - AMINTIRILE ......... 3481
Capitolul 6 - MĂRTURISIRI....... 3490
Capitolul 7 - CEREMONIA ........ 3504
Capitolul 8 - 13 IANUARIE ........ 3519
– 3555 –
– 3556 –
– Eugen Sue –
– 3557 –
– 3558 –

Eugene Sue - Misterele Parisului PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Eugene Sue - Misterele Parisului PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

– Eugen Sue –

lustraţia copertei: arh. IANI

Traducere din limba franceză de: I.

Redactor: AURELIAN MICU ANDY

La 13 decembrie 1838, într-o seară

aceşti criminali să graviteze în jurul

tarabele cărbunarilor, ale măţarilor sau

Una din aceste creaturi, o tânără

— A! Mai faci şi nazuri? strigă

prins şi ai să mi-o plăteşti! adăugă el,

Cuţitarul simţi că se încordau nervi şi

prea teme de altul, spuse necunoscutul.

vom putea privi în albul ochilor.

Nevoind nici acum să recunoască

ţinuse lupta se avântase pe aleea casei

apoi braţele şi, în sfârşit, se ridică în

morocănos, dar cu acea intonaţie de

limba noastră ca tata şi mama. Dacă eşti

făurărie. E un joc nou… trebuie să mă

mă adăposti o clipă am intrat pe aleea

Gurista se îndreptau spre tavernă,

Cârciuma „La Iepurele Alb” se află

sau de zicale în graiul şmecherilor.

îmbrăcăminte nenorocitelor care mişună

prinsă în zid se văd mai multe sticle

o ulcea cu vin. Vorbeau în şoaptă, cu un

obişnuiţi ai tavernei, bărbaţi sau femei,

ocnă i-au imprimat pielii acea culoare

în mijlocul ticăloşiei, ca şi cum firea ar fi

trandafiriu, se zărea şi apoi dispăreau

această fată tânără, o ruga adeseori să

înălţându-şi zăpada parfumată, a

portocalii, mai totdeauna pe jumătate

pe fruntea lui Rudolf trădau pe

simţăminte atât de potrivnice.

indian, era înconjurat de o cravată

să-şi frângă şalele sau să li se spargă

În sfârşit, patroana îi adresă lui

dânsa i-o închiriase. După ce-o examină,

răspunse cu nevinovăţie cumplita

arlequin1 spuse Cuţitarul după o clipă de

Cuţitarul îl găsi însă pe gustul lui, căci

reluă firul. Cu toată obrăznicia lui,

— Am eu ac şi de cojocul lui, spuse

trei mişcări toată pielea. Drace, ce mai

— Hm, hm, spuse Cuţitarul,

— Scuzaţi, monseniore… plătiţi

îmi fac de cap, petrec.

pungaş şi zgârcit, şi-ar scoate mai bine

— Să începem mai întâi cu

— Nu-i cunosc, spuse Floarea-

Cucuvaie! strigă Cuţitarul, râzând cu

sub podul Notre-Dame – o prăvălie cu

ai, prietene Rudolf, vreau să zic şefule?

pietrele mari ale Luvrului… când cădea

ai să ai ce mânca!“ Atunci, pentru că

bani pe care-i aduceam Cucuvaiei.

seara, în loc să plâng cu suspine ca să-i

chinuia doar-doar oi plânge: eu mă

îţi mănâncă marfa!“.

— Zău, cu gândul la, loviturile ce m-

atât mi-era de frică… Mi-aduc aminte ca

să tune şi să fulgere, Cucuvaia mormăi