Locutiuni substantivale:

• aducere-aminte • băgare de seamă • nebăgare de seamă

• părere de rău • luare de cuvânt • ţinere de minte
• încetare din viaţă, bătaie de cap

Locuţiuni pronominale nehotărâte:

• cine ştie cine, cine ştie ce, cine ştie câţi;
• nu ştiu cine, nu ştiu ce, nu ştiu care;
• te miri cine, te miri ce, te miri câţi;
• te pomeneşti cine, te pomeneşti câţi

Locutiuni adjectivale:
de frunte, de seamă, în lege,
în doi peri, la locul lui, cu stare, de ispravă, etc. Alte tipuri: ca lumea, fel de fel,
nu ştiu cum, tot unul şi unul, numai piele şi oase, cu miere pe limbă, vrute şi
nevrute, din cei negri în cerul gurii, de milioane, de excepţie, mai de seamă, cel
mai de seamă, foarte nu ştiu cum

Locutiuni verbale:
a lua loc, a ţine minte, a-l duce capul, a-şi bate
joc, a avea de gând, a băga de seamă, a băga în draci, a găsi cu cale, a lua la rost, a o
lua la fugăi. a da înapoi, a-i părea bine, a se da jos, a se face bine, a-şi aduce
94
aminte, a se da de-a rostogolul, a se da de-a dura, a o face lată, a da bir cu fugiţii, a
nu-i fi boii acasă, a face pe dracul ghem, a o lua la sănătoasa, a sta de vorbă

Locutiuni adverbiale:
fără îndoială; din nou; de aceea; pe din două; de ajuns; de asemenea;
de bună seamă; în vecii vecilor; nici în ruptul capului; de azi pe mâine; de bine
de rău; din una în alta; de nevoie; din zi în zi; de jur împrejur; de unde până
unde, ceas de ceas, cât de
cât, zi de zi, noapte de noapte, încetul cu încetul, picior peste picior, nas în nas,
umăr la umăr, aşa şi aşa. când şi când, e când lumea şi pământul, cine ştie
când, în fel şi chip, cu chiu cu vai, de bine de rău; de silă, de milă; de voie, de nevoie, de-a
valma, pe de rost, în lături, pe de lături, pe alese

Locutiuni conjunctionale:
alcătuite din:
a) conjuncţie + adverb: ci şi, dar şi, precum şi, numai că;
b) adverb relativ + adverb: că şi, cum şi, numai cât;
c) prepoziţie + substantiv: în concluzie, prin urmare, în consecinţă, ca atare, de
aceea (care sunt mai curând locuţiuni adverbiale), în schimb;
d) structura verbală reprezentată de (care) va să zică.
Locuţiunile conjuncţionale subordonatoare sunt mai numeroase şi mai variate. Cele
mai frecvente locuţiuni conjuncţionale subordonatoare sunt: fără să, fără ca să, pe lângă
că, pentru ca să, de cum, faţă de cum, după ce, după ce că, până când să, cu toate că,
în caz că, în loc să, de vreme ce, chiar dacă, de parcă, în afară că, imediat ce, o dată ce,
cât timp, ca şi cum.
Numărul locuţiunilor conjuncţionale este greu de precizat din cauza lipsei unei
delimitări nete între locuţiuni şi îmbinări libere de cuvinte. În această categorie intră
structurile: având în vedere că, dat fiind că, faptul că, datorită faptului că, prin faptul că,
în ciuda faptului că, cu condiţia să, în cazul (în eventualitatea, în ipoteza) că, sub
pretext(ul) că.

CONJUNCTII:
a) coordonatoare, care fac legătura nu numai între propoziţii, ci şi între
părţi de propoziţie, sau o propoziţie şi o parte de propoziţie. Conjuncţiile
coordonatoare pot fi:
1. copulative: şi, iar, nici;
2. adversative: dar, însă, or, ci;
3. disjunctive: ori, sau, ori ... ori, sau ... sau, fie, forma învechită au;
4. conclusive: deci, aşadar.
Unele conjuncţii au şi valoare adverbială în anumite construcţii: şi, nici,
b) subordonatoare, care pot fi:
1. subiective, predicative, predicative suplimentare, atributive,
completive directe şi indirecte: că, să, ca să, ca ... să, dacă, de;
2. de timp (temporale): cum, până;
3. de cauză (cauzale): căci, că, cum, dacă, deoarece, fiindcă,
întrucât; popular: când, unde;
4. de scop (finale): să, ca să, de;
5. de mod (modale): precum, parcă;
6. consecutive: că, să, încât, ca să, încât să;
7. concesive: deşi, dacă, de, măcar că.