IMPORTANŢA CELOR

,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi

competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se
ţese în jurul copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale
importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru,
reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este
neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu
copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în
care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea
culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face
pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor,
îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic
la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi
ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii
asupra copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă
copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor
emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă
propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune;
limite clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde
întrebărilor copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale
copilului; respect; deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor;
confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le
ofere sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic
induce coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui
stil de viaţă sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului.
Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi
pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va
interveni prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de
sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem
aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii,
obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea
spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate
intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le
integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat
să dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi
calculator. Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor
străine, informatică, muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul,
jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie
să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.”
(“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr. Augusto Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să
devenim părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor
buni“şi cum trebuie transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ
ATITUDINI BLÂNDE;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol
esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de
cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare
sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani
din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână
metodă este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm
în raport cu progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela
de a constata salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne
orientăm demersul educativ în perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire
a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De
aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

Redactat , Bercea Carmen Ramona

Prof. inv. Primar , Scoala Gimn. ,,Dacia” , Tg. Mures