VIATA ILUSTRATĂ

ANUL X, Nr. 10 OCTOMVRIE 1943

Anul X Octomvrie 1943 fVr. 10

VIAŢA ILUSTRATĂ
Un luptător împotriva mizeriei: Beveridge
de V. VLAD

De când e lumea lume, durerea e umbra mai ales în anii de criză. Criza pustieşte viaţa
nedespărţită de fiinţa omului; uneori mai întune» economică din oraşele acoperite de fumul coşuri»
cată, alteori mai ştearsă, ea însoţeşte omenirea din lor nenumărate ale fabricilor, precum lăcustele
veac in veac. Lupta împotriva durerilor şi a mi» pustlesc lanurile de grâu ale plugarilor. Până
zeriei a muncit mintea multor aleşi ai omenirii, acum nici orăşanul, nici săteanul nu s'a putut
din bătrâna antichitate şi pune în faţa urgiei. Pro»
până azi, iar după mij« ducţia fabricantului, veni»
loacele de îndreptare pe tul muncitorului şi deve»
care au crezut că le«au rul negustorului sunt su«
găsit, pe unii îi numim puse unei forţe tot atât
utopişti, visători, pe alţii de oarbe ca şi aceea care
revoluţionari fanatici, pe ridică şi coboară apa o»
unii sfinţi, pe alţii refor» ceanelor celor întinse în
matori ai celor legate flux şi reflux. Fluxului
de glie. de producţie în plin, îi
Mizeria izvorîtă din urmează refluxul ce co«
lipsa mijloacelor de trai boară in criză. Viaţa mun»
a adus multă amărăciu» citorimii e dusă şi ea de
ne în inimile oamenilor. aceeaş tălăuzire între con»
Omul se împacă mai junctură şi criză. Când
uşor cu o durere pe care producţia e în plin, bra»
o ştie fără leac, cu boala ţele muncitorilor sunt
şi cu moartea, dar cu căutate, familiile lor sunt
foamea şi cu frigul, în» hrănite şi îmbrăcate, dar
tr'o lume plină cu lanuri urmează epoca de lân»
de grâu şi de păduri, o» cezfre a producţiei, iar
mul nu se poate împăca, muncitorimea rămâne fără
ci se oţăleşte şi se fră» de lucru şi îndură chinu»
mantă în adânc. rile celei mai negre mize»
In vremuri de pace, rii. Visătorii, revoluţiona»
muncitorul n'a cerut de» rii şi reformatorii pacinici
cât să I se dea de lu« Gian Bologna: Erculc luptând cu Centaurul tind să scape muncitori»
cru şi munca lui să fie mea de legea celor şapte
răsplătită cinstit. Dar nici parte de muncă n'a avut vaci grase şi şapte slabe. Intre ultimele strădanii
omul umil totdeauna. De exemplu in America e aceea a preşedintelui Roosevelt prin „New Deal",
cea bogată, după 1928 a urmat criza cea mai iar cea mai nouă e cuprinsă în planul lui Sir Wil»
neagră din Istoria noului continent: milioane de liam H. Beveridge, rectorul universităţii din Oxford.
oameni au rămas fără de lucru, şi fără pâinea de Dacă şi în timp de pace muncitorimea a fost
toate zilele pentru ei şi copiii lor. In Londra, ca» atât de des încercată, nu e de mirare că în vreme
pitala unui imperiu întins în toate continentele, de război ea sufere şi mai mult. Războiul nu ne
hambar al tuturor bogăţiilor, mizeria strângea în atinge pe toţi la fel de dureros. Mai mult suferă
ghiara ei cartiere întregi zi de zi şi an de an, dar cei umili. Aproape in toate ţările, bunuri/e de
 vTÂŢA I L U S T R A T A
prima necesitate s'au scumpit mult în urma răz»
boiului. Atâţia soldaţi care nu produc, ci numai
consumă, atâtea căi de comunicaţie internaţionale
tăiate, atâtea bunuri distruse, nu e mirare că fac
ca hrana, îmbrăcămintea şi încălţămintea să se
scumpească într'o atât de mare măsură. Bogatul
simte mai puţin urmările acestei scumpiri, săracul
o simte mai dureros. Războiul e un potop de
suferinţă şi mizerie, dar valurile lui lovesc în
sărac mai des şi mai puternic. De aceea după
toate războaiele, cei ce au suferit îşi strigă mai
mult sau mai puţin stăruitor nemulţumirea şi pre»
tind ca cel puţin o parte din suferinţa lor să fie
despăgubită, prin condiţiuni de viaţă mai ome»
nească decât cea trăită mai înainte.
Războiul acesta, mai sângeros, mai distrugă»
tor decât cele premergătoare, va răscoli poate
mai adânc neamurile. Cei răspunzători de câr»
muirea popoarelor ştiu prea bine acest lucru, de
aceea nu aşteaptă ziua de mâine cu braţele în»
crucişate, ci iau măsuri de prevedere din timp.
Guvernul englez a luat o înţeleaptă hotărîre, în»
credinţând pe Sir Wiltiam H. Beoeridge cu pre»
gătirea unui plan, care să asigure tuturor cetăţe»
nilor un venit minim şi să»i ferească de mizerie,
oricare ar fi împrejurările în care i»ar duce soarta
cea schimbătoare. In felul acesta, planul de asi»
gurare socială Beveridge ar fi una din feţele pro»
greşului social englez, care va trebui să se nască
din dărâmăturile bombelor, din cenuşa morţilor
şi din suferinţele milioanelor de cetăţeni englezi.
Dar s'ar putea întâmpla ca fapta lui Beveridge să
fie şi ceva mai mult: o treaptă în progresul social
al lumii întregi. S'ar putea întâmpla ca planul
Beveridge să fie un leac care să vindece cât de
cât boala mizeriei, care părea că roade ca un
blăstăm soarta oamenilor.
Câtă însemnătate are propunerea lui Beve»
ridge pentru cetăţeanul englez, reiese din marea
încordare cu care a fost aşteptată apariţia cărţii,
în care e înfăţişat planul. Cartea s'a tipărit în
70.000 de exemplare, dar toate s'au vândut în
decurs de patru ore. Gazetarii au scris şi până
atunci câte ceva despre proiectul Beveridge, dar
când a apărut cartea (3 Decemvrie 1942), pagi»
nile gazetelor engleze aproape că nu mai cuprin»
deau ştiri de pe fronturile de luptă, parcă Anglia
şi«a uitat că trăieşte vremuri de războiu, căci toată
atenţia şi«o adunase in jurul noului plan de asi»
gurare socială. Parlamentul englez a discutat planul
Beveridge în şedinţe furtunoase, iar propaganda
engleză a anunţat lumii apariţia planului cu surle
şi trâmbiţe, ca şi când ar fi fost vorba despre o
strălucită victorie navală. Miniştri au făcut decla»
raţii care au deşteptat un ecou larg, îar puternicul
partid muncitoresc englez a cerut în congres apli»
carea de îndată a planului, în care congresul a
văzut condiţiunile minime pentru îmbunătăţirea
vieţii sociale engleze. Mai târziu Sir W. Beveridge
a fost chemat de preşedintele Roosevelt, ca să
discute împreună măsurile pe care guvernul ame»
rican voeşte să le ia, pentru asigurarea bunei stări
în popor şi pentru împărtăşirea mulţimilor dintr'o
dreptate socială mai înaltă. Proectul de lege, trimis
congresului american în acest scop (11 Martie 1943),
a fost alcătuit pe temeiul proectului Beveridge.
Şi când preşedintele Roosevelt a asigurat naţiile
lumii că un viitor mai bun ne aşteaptă pe toţi
că mizeria va fi alungată din omenire, se pare că
tot la planuri asemănătoare cu ale lui Sir Beveridge
s'a gândit.
Dar cine e Beveridge şi ce cuprinde planul
său, de a putut stârni atâta vâlvă?
Sir William H. Beveridge e doctor în ma«
tematici şi drept, dar nu e rece ca cifrele şi pa»
ragrafele. E un savant care studiază viaţa socială
în coloanele statisticilor, dar e şi un părinte al mai
multor legi şi organizaţiuni sociale, care au adus
lumină şi căldură în multe familii ce trăiau în
umbra mizeriei. Beveridge e un reformator cu
privirea visătoare, dar paşii săi nu calcă decât pe
realitatea trainică a cifrelor. E un visător, fiindcă
are mereu înainte ziua de mâine, pe care vrea
s'o facă mai frumoasă decât cea de azi, dar e şi
un realist, fiindcă cercetează minuţios ziua trăită,
pentru ca să poată vedea ce se poate face mâine.
In ultimul său plan, statul îşi ia o mare răspun»
dere: să asigure, prin colaborarea tuturor, fiecărui
ins un venit care să«l ferească de mizerie, chiar
şi în cele mai grele împrejurări ale vieţii.
Sir William H. Beveridge s'a născut în 5 Mar»
tie 1879 în India, în oraşul Ragpur, unde tatăl
său împlinea o înaltă funcţiune în administraţia
ţării. Când a ajuns la vârsta să meargă la şcoală,
a fost trimis la studii în Anglia, la un institut cu
renume. Terminând şcoala s'a înscris la univer»
sitatea din Oxford, Iar în 1902 îşi luă doctoratul
în drept şi matematici. Şi»a deschis un birou avo»
caţial şi a început să»i meargă bine. Dar după un
an, ducându=se într'o zi la plimbare printr'un car»
tier sărac al Londrei, unde trăiau în mizerie atâţia
muncitori fără de lucru, cursul limpede al sufle»
tului său se tulbură şi făcu o cotitură mare. S'a
repetat întru câtva cu tânărul Beveridge istoria
prinţului indian, care a fost despărţit tot printr'o
asemenea plimbare de familia sa Sidartha, pentru
a o lua pe calea care l»a dus să ajungă să fie un
Budha. La fel tânărului Beveridge, p'imbarea prin
 blemă a alimentării. Deşi era lipsit de îndreptarul
unor experienţe asemănătoare în ţara sa, el a făcut
propuneri ce se dovediră foarte fericite. De aceea,
în 1919 i s'a dat rangul de nobil. Nici în caii»
tatea sa de profesor universitar nu e părăsit de
grija pentru binele celor mulţi. Din 1937 a ajuns
în fruntea celebrei universităţi din Oxford, dem»
nftate pe care o păstrează şi azi.
Din 1919 încoace Beveridge n'a mai avut
nicio funcţiune politică. Se pare că profesorul nu
s'a putut înţelege deplin cu niciun guvern, dar
nici guvernele, ori care ar fi fost ele, nu s'au
putut lipsi de serviciile lui. In 1940 guvernul
englez l»a încredinţat pe profesorul Beveridge să
pregătească un plan de organizare a asigurării
sociale, pentru vremurile de după război. El s'a
pus pe lucru, ajutat de reprezentanţii diferitelor
ministere şi instituţii, a ascultat doleanţele celor
interesaţi şi părerile învăţaţilor, a cules informaţii
despre experienţele făcute în alte ţări şi în liniştea
unui sat din Scoţia şi»a scris raportul, planul ce»i
poartă numele.
Adina Paula Moscu: Fata din turn Beveridge propune ca asigurarea socială să se
extindă asupra tuturor membrilor societăţii; asupra
săracilor şi bogaţilor, asupra muncitorilor şi patroni»
cartierul durerii i»a hotărît un curs nou pentru
lor, asupra bărbaţilor şi femeilor. Toţi aceştia pot fi
restul vieţii. Sătul de chiţibuşurile avocaturii, şl»a
păscuţi de nenoroc, toţi aceştia pot ajunge într'o
spus că rostul zilelor lui e de acum să ajute pe
zl să aibă nevoe de sprijinul comunităţii, iar statul,
cei săraci, pe cei ce suferă adesea pe nedrept.
după părerea lui Beveridge, nu»şi poate întoarce
Beveridge n'a postit ca Sidartha, dar a meditat
privirile d i n faţa nici unei suferinţe, care l«ar co»
adânc ca şi el; gândurile nu şi le»a purtat pe norii
bori pe om mai pe jos de demnitatea omenească.
metafizicei, ci pe cărările de granit ale realităţii
Omul rămas fără lucru, cel ce nu poate lucra;
imediate. El intră îndată în rândurile intelectualilor
bolnavul, schilodul, bătrânul şi nevârstnicul sau
din asociaţia „Toynbee Hali", membri căreia şi»au
mama care trebue să«şi crească copilul, toţi au
mutat locuinţele din cartierele luxoase ale oraşului
dreptul la ajutorul comunităţii.
în străzile întunecate ale sărăcimii, pentru ca să
Despre Beveridge a spus un mare jurist en«
poată cunoaşte mai de aproape necazurile, dure»
rile şi gândurile nevoiaşilor şi să le vină în ajutor,
dacă nu cu altceva, cel puţin cu o vorbă bună,
un sfat bun. Intre 1903 şi 1905 Beveridge a fost
vicepreşedintele acestei organizaţii, aşa că i»a fost
dat să vadă multe, să înveţe multe şi să mângâie
multe dureri. Experienţa acestor ani, Beveridge a
concentrat»o intr'o serie de articole, precum şl
într'o carte despre problema şomajului, o lucrare
ce a deşteptat mult interes şi în străinătate, căci
cuprindea idei indrăsneţe şi originale. Guvernul
englez luând aminte, l»a numit într'o comisiune
oficială, pentru adâncirea acestei probleme şi l«a
încredinţat cu pregătirea unui proiect de lege,
despre asigurarea obligatorie împotriva şomajului
(1911). Acest proiect devenind lege se dovedit
temeinic şi a adus servicii reale Angliei.
In războiul mondial trecut, Beveridge a fost
încredinţat de guvern s~ studieze spinoasa pro» Grigorescu: Popas
glez că e „un atât de mare meşter în deslegarea
celor mai grele probleme sociale, cum nu am mai
văzut în nicio comisiune oficială. Dacă o problemă
economică poate fi deslegată de cineva, dibăcia
lui Beverfdge o desleagă".
Beveridge, cunoscând problemele sociale nu
numai din cărţi şi statistici, ci din vieţuire ne»
mijlocită între năpăstuiţi, nu pierde din vedere
durerile inşilor, nici chiar dupăce le»a prefăcut
suferinţa în cifrele reci ale statisticei. Coloanele de
cifre nu»i îngrădesc privirea; dincolo de ele între»
vede ziua de mâine, luminată de un soare care
să încălzească pe toţi. Pentru Beveridge omul nu
A. CRILOV
MĂGARUL ŞI PRIVIGHETOAREA
In româneşte de PIMEN CONSTANTINESCLI
Zărind măgarul o prlvighetore,
I-a spus: Prietenă, fă bine-ascultă:
Se zice că eşti meşteră 'n cântare.
Mi-aş da silinţă multă
Să te ascult şi-apoi să-mi fac părere
Eu însumi de măiastră ta putere.
Privighetoarea 'ncearcă să-i arate:
Incepe-a fluera, incepe-a bate,
Suspină 'n mii de triluri arzătoare,
Lin se revarsă 'n altă melodie;
Când modulează 'ncet, cu gingăşie,
Ca fluerul ce-şi cântă doru 'n zare —
Când izbucneşte ca alicele n frunzare.
întreaga fire-ascultă ca vrăjită
Poeta aurorei mult Iubită:
Şi corul păsărilor amuţeşte,
Şi vântul se opreşte,
Şi oile se-aşează 'n câmp agale.
Ciobanul se desfată-abia suflând
Şi doar din când în când
Zâmbeşte galeş păstoriţei sale.
Măgarul, când rapsodul conteneşte,
Fixând grav fruntea spre pământ, grăeşte:
Nu-i r ă u ! Şi-ţi spun pe faţă: lume multă
Făr' multă plictiseală te ascultă,
Dar ce păcat, surată;
T u nu-mi cunoşti cocoşul din poiată!
Ai fi şl mai măiastră, dac'ai vrea
S ă ' n v e ţ i ş l dela_el câte ceva!
e un simplu „factor economic*, ci o realitate vie,
cu un sens şi o valoare intrisecă.
Primul plan de asigurare socială obligatorie
pentru toţi cetăţenii - planul Beveridge - va fi
privit poate cândva la fel de însemnat ca prima
încercare de orânduire pacinică a neînţelegerilor
dintre popoare - Liga Naţiunilor, plănuită de Wil»
son. Şi un plan şi celalalt ţine seamă de şuvoiul
cel mare al istoriei, care ridică mereu „noroadele".
Dar poate că planul Beveridge s'a născut într'o
zodie mai fericită decât planul celuilalt profesor,
planul lui Wilson.
Pe loc sărmana mea privighetoare
Bătând din aripi, sboară 'n lumea mare..
Fă, Doamne, ca'n viaţa noastră toată
Astfel de juzi să n'avem niciodată.
PASTEL
de T1TUS P O I E N A R U
Se ridică neguri de pe văi
Şi zâmbeşte soarele 'n poiene,
Blânde turmele s'aştern pe deal,
In pârae limpezi saltă mrene.
Piscurile urcă în senin
Braţe ce implor Dumnezeirea,
Crângurile tremură de cânt,
Tainic murmur cadenţează firea.
Fluere răsună în pripor,
Coasa culcă brazde pe vâlcele,
U r c ă fete 'n moine cu merinzi,
Râd în vale maci şi albăstrele.
Grele holde se aştern pe câmp,
Străluceşte»o turlă 'n depărtare,
Soarele se lasă peste 'ntins
Ca o caldă binecuvântare.
 LA TÂRGUL SÂMPETRUL UI
de IULIAN
— Marş, câine, bată-te Dumnezeu să te bată!
Femeia îl lovi pe Qrivei cu o despicătură de
lemn. Câinele schelălăi şi târându-şi după sine pi­
ciorul lovit, fugi spre clăile de fân din dosul şurii.
In capul lui de câine nu putea să pătrundă înţe­
legerea celor întâmplate. De departe şi-a privit
mirat stăpâna; se simţea cu conştiinţa curată: ouă
n'a găsit, puişorii de găină încă nu s'au sculat,
iar laptele după muls a fost dus de îndată în
casă... Atunci de ce toanele acestea pe stăpâna lui,
pe care o ştia aşa de bună cu toate galiţele din
curte? In drum nu i-a stat. Cu toate acestea, cum
1-a văzut a şi dat după el cu ce i-a căzut în mână.
Ciudată treabă, se gândi cu amărăciune câinele,
strângându-se colac sub o claie.
— Ţi-ai luat năfrămuţă?
— Luat!...
— Griji, s'O dai scump şi nu însera pe drum !...
Ion mârăi ceva printre dinţi, îşi făcu cruce,
apoi trase vaca de funie după sine:
— Hai, draga tatii, hai!...
Vorbele i se înecară în gât. Vaca porni ră-
suflând din greu, rotindu-şi ochii prin ogradă;
toate erau învăluite în ceaţa nopţii, firea dormea
încă sub privegherea stelelor.
— N'o mâna tare să capete vreo aprindere,
îl mai sfătui femeia rămasă în poartă, cu mâinile
încrucişate sub şorţ.
Apoi taina nopţii 11 cuprinse pe Ion; pe un
drum închipuit se auzea o căruţă singuratecă.
La Gheorghe-a Bulucanului a mugit o vită;
o voce adâncă, şoptită mai mult străbătu de după
CHITTA
palanul de lătunoaie a lui Grama; undeva, un
câine se trezi din somn, spărgând liniştea cu lă­
tratul lui răguşit.
— La târg?
— La târg!...
— Târg bun şi noroc!
— Mulţam!
Umbra se pierdu pe o ulicioară; era Ionu
Buhii, straja de noapte.
*
Zorile rumeneau fruntea dealurilor.
Rânduri, rânduri de care şi căruţe, oameni
şi vite, ieşiau din ceaţa văilor lăturalnice şi cur­
geau în drumul de ţară.
Răcoarea dimineţii se lăsa umedă pe haine,
roua prindea fiinţă. In desişul de salcâmi pe mar­
gine de drum câte un glas de pasăre trezit de
larma târgurilor îşi desmorţea cântecul.
Şirul târgarilor se închega curgător ca o apă ;
cară cu coviltir, cară pline cu fân, altele cu vreun
viţel legat de gât cu sfori, ori lăzi cu purceluşi
coviţind, îngroşau şirul. Ţiganii şătrari cu căruţe
acoperite cu sdrenţe, cu toată familia aruncată
claie peste grămadă înlăuntru, iar de dricul căruţei
legat câte un câine jigărit, se sbăteau să rupă şirul
de care şi s'o ia înainte. Din urmă veneau mun­
tenii din Graniţă cu căruţele lor lungi cu caii prinşi
în hamuri sumare de frânghii; veneau cei „dela
ţară" de pe Şieu, îmbrăcaţi cu pieptare cu înflo­
rituri, stând ţapeni în jiţurile de piele acoperite
cu cale o cergă ţesută în motive româneşti; căru­
ţele lor verzi ori albastre cu coşul de nuiele îm-
pletite stârneau norişori de praf. Şătrarii orăşeni
veneau grăbiţi, sbierând şi făcându-şi drum îna­
inte cu căruţele lor încărcate cu lăzi pline de
marfă, cu ruzile şatrelor lor eşind mult în urma
căruţelor. Un automobil veni In goană din urmă,
trâmbiţând într'una. Căruţele se dădură la o parte;
în urma lui târgarii dispărură în fuiorul de praf.
Pe cărarea dela marginea drumului femeile
desculţe, cu desagii plini, ori cu găini în coşarcă,
trepădau mărunt în cârd, vorbind în gura mare.
Din tot Ardealul cetele de sfârnari se gră­
beau la târgul Sâmpetrului.
La margine de drum, trist şi părăsit, Crist
privea chinuit sbuciumul nevolnic al lumii.
— Ce-i?
— Un câine turbat!...
Ion văzu oprindu-se căruţele, bărbaţii sărind
care cu bâte, care cu codirişti, cei mai mulţi aple-
cându-se la movila de pietriş dela marginea dru­
mului.
Peste arături şi holde un câine alb fugea
spre deal, huiduit de strigătele târgarilor; se opri
pe un ogor, muşcând ţărâna.
— Vezi că-i turbat? Uite cum îl gitruieşte!...
Un pocnet surd şi mogâldeaţa albă se prăvăli
pe arătură, sbătându-se; apoi încremeni pe vecie.
— L-a nimerit domnul brigadir!
Lumea se minună şi târgarii îl priviră cu
admiraţie pe omul codrilor, cu frunze de stejar la
haină, care păşea ţanţoş şi mândru de isprava lui.
Lumea porni din nou la drum şi care de care
se întrecea spunând poveşti şi întâmplări cu câini
turbaţi.
Ion mergea cu Florea Barzului. Florea îşi
ducea viţica la târg...
— Cat' s'o duc, îngăimă Ion, mi-a trimis
provocare advocatu', că dacă nu-i duc banii, îmi
scoate la licitaţie pământurile şi casa...
Oftă apoi din greu.
— De vândut?
— De vândut!
— Ce ceri pe e a ?
— Opt sute şi cincizeci.,.
Domnul din căruţă opri calul, măsură din
ochi vaca, în timp ce Ion aştepta cu inima strânsă...
— Şase îţi dau...
— Mână bade..., mână, domnule! nu sta în
mijlocul drumului! Opreşti târgul, strigă o voce
dintr'o căruţă oprită la coada şirului.
Convoiul porni în nori de colb, căldura creş­
tea odată cu urcuşul soarelui pe cerul senin. Băr­
baţii alături de vitele prinse în jug păşeau domol,
răsucindu-şi ţigări, îşi dădeau foc unul altuia şi
se tânguiau de nenoroc.
In zare se vedea târgul, praful se ridica în­
tocmai ca o ceaţă de pe o apă, larma târgului
răsbătea ca o chemare ademenitoare ca o apă
pentru un însetat.
Flăcăii coborîră din cară scuturându-şi col­
bul de pe pălării, iar fetele îşi tocmiră rochiile.
Vaca lui Ion păşea încet, călcând moale în
praful adânc, ori poticnindu-se de vreo piatră.
— Opreşte!
Căruţa opri. Ion plăti vama şi se strecură
printre vameşi cu vaca spre târgul de vite, care
era în partea dreaptă sub deal.
In urma lui vameşii oraşului scotoceau fânul
din căruţe, îşi vârau nasul în desagi, ori coşărci.
Un om cu haine soioase împărţea ţiduli albastre,
albe, galbene, roşii ori verzi.
— Stai! Ai vrut să înşeli? Domnule sergent!...
— Lasă-mă, domnule, o duc la fata mea,
care-i slujnică la domnul prim-pretor, începu să
plângă femeia...
Jandarmii cu baioneta la armă lucind în ra­
zele de soare apărură, lumea tăcu şi ţăranii se
dădură la o parte.
— Ion îşi văzu de drum. Cerşetorii pe mar­
gine de şanţ îşi arătau cioturile de mâini ori de
picioare, ori cu lumina ochilor stinşi se tân­
guiau acompaniaţi de armonici uzate şi des-
acordate...
— Bogdaproste, lele, bade, milueşte cum se
cade un biet putregai şi ciot, că la lucru nu mai
pot, mor de foame, nu mă lăsa Doamne. Să fe­
rească sfântul, să nu vadă pământul. Chinurile
mele, milueşte că şi domnul te fereşte să nu ajungi
ca mine, cinstit om, bun creştine...
Femeile miloase din fire, duceau banul la
buze şi-1 lăsau în pălăria cerşetorului, plină de
bani mărunţi...
— Mulţam, lele dragă şi te ferească Dum­
nezeu pe dumneata şi toată casa, pe prunci şi pe
bărbat, vitele şi galiţele de boli, ţarinile de grin­
dină şi de focul veşnic al iadului...
Ion a scotocit în curea, dar n'a găsit nimic,
îşi aduse aminte că tot ce brumă de mărunţiş
avuse, l-a dat la vamă.
Din spre piaţă venea miros de carne friptă
şi de rachiuri tari, vândute în şetre de scândură,
de turte moi şi larma şătrarilor ce-şi lăudau marfa.
*
In târg Ion s'a oprit lângă baraca unde se
dădeau ţidulile de vite.
Vitele mugeau, viţeluşii plângeau pe limba
lor, larmă, forfotă de oameni, căldură mare şi
praf, negustorii se certau între ei dela vite.
— Cât ceri pe scândura asta? zise un ne-
 Ion nu răspunse.
Alături doi Armeni se certau, trăgându- şi unul
altuia nasturii dela haină. Vorbeau ceva răstit pe
limba lor. Unul zări vaca lui Ion:
— Cât ceri?
— Optsute cincizeci!...
— Şase vrei?
— Am căpătat şi cincizeci...
— Vaca asta nu-i bună de nimic. E slabă
ca o scândură, Vrei şi şaizeci?
— Opt în capăt! Mai jos n'o dau şi de piere
lumea.
— . . . şi şaptezeci?
Gălăgia târgului se împletea cu târguiala lor.
— Dă palma încoace!...
Armeanul prinse cu stânga palma lui Ion,
iar cu dreapta ridicată deasupra capului aştepta:
— . . . şi optzeci?
— Opt în capăt!
— . . . tot atât, mai pun dela mine douăzeci!
şi-şi trânti palma dreaptă în palma lui Ion.
— Am spus, opt în cap!
— Nu capeţi, omule, mai mult! Eu îţi spun.
Adă palma şi bem aldămaşul. N'am bani, zău,

Cu fluerul

gustor scurt, gras şi unsuros, lovind vaca pe spate

cu o bâtă groasă.
Ion văzu verde înaintea ochilor:
— Nu-i de vândut.
— A cui e vaca asta? întrebă,altul.
— Cât ceri pe ea, bade?
— Nouă sute!
Omul plecă. Sfârnarii se învâiteau printre
vite ca muştele, târgul era în toi, vitele aveau preţ
bun, că s'a fost deschis graniţa spre ţara nem­
ţească şi negustorii căutau vitele să le cumpere;
se băteau cu pumnii în piept, se înjurau, se sfă­
deau dela v;te. Io.i era ameţit ca de o băutură.
— Cât ceri, bade?
— Nouă sute!
— Cinci cincizeci?
— Am căpătat şase!
Ion îi întoarse spatele.
— Rămâi cu vaca nevândută, îl sfătui ne­
gustorul plecând.
O babă se ţinea scai de Ion, să-i vândă ei vaca.
— Lasă-mă 'n pace, babo! N'ai atâţia bani
ca să-mi cumperi dumneata vaca.
— Şase vrei? întrebă negustorul de adinea­
ori, reîntors la vaca lui Ion. Femeie română la roata de tors
să-mi cadă cioantele de pe mine, dacă mai am
vre-un ban...
Juruindu-se armeanul se trăgea de nasturii
de os ai hainei.
Ion îşi întoarse capul într'o parte; acolo văzu
un domn suit pe o masă, că sbiera cât îi lua gura.
Lângă el unul, cu o tobă mare, bătea în răstim­
puri toba; lume multă strânsă grămadă privea ca
la comedie.
Negustorul se duse înjurând.
Târgul se împrăştia, câţiva întârziaţi cu vitele
nevândute stăteau nătângi.
Târziu de tot un alt armean, cel cu care se
sfădise negustorul de adineori se opri lângă vacă;
începu iar târgul. Negustorul se făcu că pleacă.
— De ce n'ai dat-o, Ioane? Şi eu am dat
viţica mea domnului acestuia, cu trei sute — vorbea
Florea Barzului.
— Domnule...! Domnule...!
Negustorul se întoarse cu jumătate de faţă:
— Şapte optzeci, dai pe ea, domnule?
Negustorul se reîntoarse şi târgul reîncepu
mai aprins, într'un târziu negustorul vârî şapfe
hârtii vinete şi una mai mică în palma deschisă
a lui Ion, făcu un semn unui om şi un botaş
apăru. Cu o foarfecă mare ce o scoase din bu­
zunar tunse părul vacii pe şoldul drept, iar pe
stângul trase câteva linii în cruciş cu un creion
albastru, apoi cu cârja din mână croi o lovitură
pe spinarea vacii.
Vaca mugi, se uită cu ochii umezi la Ion,
o dungă vânătă rămase pe părul ei alb:
— Nu da, domnule, nu da!
Văzu verde înaintea ochilor, apoi porni cu
paşi betegi spre negustor, ţinând mâna cu banii
întinsă:
— Nu da, domnule, nu da!
Negustorul se pierdu printre vite şi oameni,
iar vaca intră în cioporul mânat dinapoi spre gară,
de către botaşii cu bâte mari noduroase.
* Vorbele se pierdură în noapte şi undeva o
S'a trezit din amorţeală abea în deal la
Habadoc.
Soarele era la sfinţit.
Nu-şi aduse aminte cum a plecat din târg
şi nici cât drum a mers.
Boarea vinului dela crâşmă îl izbi în nări.
Carăle târgarilor oprite în drum, unele cu
boii desjugaţi, mâncând tihnit fânul din cenuşare
albe, odihneau la marginea drumului la umbra
plopilor cu frunza jucăuşă. Târgarii beţi se cin­
steau cu aldămaşe întârziate, iar femeile îi trăgeau
de mâneci ca să plece.
Sfârnarii răguşiţi îşi dregeau glasul, iar şătrarii
îşi numărau pe genunchi banii.
A încunjurat ispita şi cu toată truda din oase
îşi văzu dârz de drum.
Era noapte când a sosit acasă.
Când a deschis portiţa, s'a trezit deabinele în
scârţăitul ei. Grivei i-a sărit vesel înainte, hămăind.
— Nici boabe de doi creţari n'am luat la
copii, se necăji Ion.
Femeia i-a eşit în cale:
— Ai venit?
— Venit!...
A intrat în casă, femeia călca în urma lui
sfioasă, în vârful degetelor; copiii amuţiră pe
laiţă sau în pat, în cămăşuţele lor albe cu flori
la pumnişori. Lampa ardea palidă, atârnând de
sârma ruginită, spânzurată de grindă. Ion trânti
traista pe laiţă.
— Cum ai dat-o? — îl întrebă femeia.
— N'a, pune-i bine in ladă, în foc să-i
mănânce!
S'a aşezat pe vatră, dar nu-şi găsi odihnă
şi ieşi afară.
Luna plină lumina întinsul, clăile de fân
păreau trei moşnegi la sfat.
A intrat în grajd, a rotit ochii prin întunere:
— Joiana tatii!...
Apoi s'a aşezat pe pragul grajdului, lăsân-
du-şi capul în găvanele palmelor.
— Hai, Ioane, că ţi-am pus de cină, şopti
timid femeia din pragul tinzii.
cucuvea plânse sfâşietor.
Liniştea se lăsa tot mai grea şi rece cu roua
nopţii.
 LUME NOUA
de L G.
Omenirea a ajuns la o răscruce de drumuri.
Cu paşi repezi se apropie încheierea unui impor»
tant capitol al istoriei. A fost un capitol de zbu»
cium general, de negrăite suferinţe, de violente
ciocniri între ideologii extreme, de groaznice pră»
buşiri şi măreţe înălţări. Neamurile pământului au
fost puse la cele mai grele încercări din câte a
cunoscut până acum Istoria. Obosite aşteaptă cu
nerăbdare sfârşitul. Dela acest sfârşit toate nădăj»
duesc bucuria unei lumi nouă, mai bune şi mal
frumoase. Dacă această nădejde va fl sau nu sa«
tlsfăcută, este un mare semn al întrebării, este
necunoscuta pe care numai ziua de mâine o va
putea deslega. Sunt multe proiecte promiţătoare,
trăsături generale cari profilează în mare orândul»
rea de mâine, dar cine poate cântări azi valoarea
lor practică, cine garantează posibilitatea realizării
lor? Conturul general deobicei se schimonoseşte
prin fixarea amănuntelor, iar aplicarea unul plan
în viaţa practică trebue să pornească, dacă nu
dlntr'o voinţă unanimă, cel puţin dintr'o majoritate
de străduinţe.
Intru cât în zvârcolirile războiului s'a des»
trămat şi este încă în curs de destrămare tot
ceeace s'a clădit pe utopii, tot ceeace nu avea in
sine viabilitate, afirmându»se valorile reale, umbrite
temporal de cele false, avem azi date premisele
dela cari trebue să pornească planul orânduirii de
mâine. Dacă aceste premise vor fi dispreţuite,
orice plan făurit pe alte baze va fi o reeditare a
erorilor trecutului, sortite încă dela naştere eşe»
cuiul.
Ca valori - premise în orientarea lumii de
MUNTEANU
mâine trebuesc socotite pe primul plan: dreptul
la existenţă al fiecărui neam şi al fiecărui individ,
libertatea colectivă şi individuală; egalitatea în
faţa legilor; o dreaptă repartiţie a bunurilor ma­
teriale; adevărul, cinstea şi omenia în raportul
dintre oameni; lupta solidară şi fără rezerve îm»
potriva răului, sub orice forme ar apărea în lume.
Desigur aceste valori nu sunt ceva nou.
Omenirea n'a trebuit să treacă prin marile fră»
mântări ale ultimilor ani pentru a le distinge şi
cunoaşte. Ele sunt vechi, omenirea de mult le»a
cunoscut, apreciat şi râvnit. De atâtea ori au fost
trâmbiţate prin adunări publice, prin ziare; au fost
enunţate in programele de guvernământ; au fost
probleme de studiu în nenumărate lucrări de so«
ciologie, drept şi morală. Se cunosc şi sunt fami»
Ilare pentru toate păturile sociale.
De ce n'au devenit atunci încă de mult
valori conducătoare? Parţial şi într'o anumită
măsură au fost şi sunt. Neajunsul a fost că diferinţa
concepţiilor de viaţă a pervertit însăşi fiinţa aces»
tor valori. Ele îşi au izvorul în concepţia creştină
despre viaţă. In consecinţă numai în cadrul unei
vieţi real creştine îşi pot păstra conţinutul genuin
şi de calitate. Mântuitorul a enunţat dreptul de
viaţă al omului, ca făptură a lui Dumnezeu, în»
Aerând uzurparea acestui drept cu cea mai grea
responsabilitate înaintea Ceriului. El a ridicat pe
om la conştiinţa libertăţii individuale, făcând»ul
responzabil de acţiunile sale în faţa judecăţii divine.
El a stabilit ca principii dominante în societatea
umană dreptatea, adevărul, Iubirea. El a chemat
lumea la luptă împotriva păcatului. Mai mult,
 fel VÎAŢA ILUSTRATA

Mântuitorul prfn propria sa vieţuire pământească
a dovedit practic posibilitatea aplicării acestor
principii în viaţă.
Aşadar abaterea vieţii colective dela con»
cepţia creştină a falsificat conţinutul singurelor
valori cari pot garanta echilibrul şi armonia so»
cială universală. A restabili conţinutul lor genuin
este o primă condiţie pentru lumea de mâine.
Dar aceasta înseamnă o revenire integrală la con»
cepţia creştină de viaţă, fie punând de acord toate
ideologiile politice dominante cu doctrina creştină,
fie abandonându4e pe toate câte nu pot încăpea
în acest cadru. Numai creştinismul poate fi piatra
din capul unghiului pe care să se zidească un
viitor mal bun pentru omenire. Orice neglijenţă
în această privinţă va avea consecinţe amare. O
lume mai bună din care să lipsească gândirea şi
fapta creştină este o imposibilitate. Numai în viaţa
creştină poate fi vorba de dreptate, libertate, ega«
litate şi armonie socială.
s Părerea că poate fi depăşit creştinismul, este
o utopie. Au doară poate concepe si realiza forme
superioare de viaţă, faţă de cea descoperită de
Dumnezeu?
Este evidentă acţiunea providenţei divine în
desfăşurarea istorică a vieţii umane. Dela Dum»
nezeu nădăjduim deci şi de astă dată lumina care să
călăuzească paşii conducătorilor de popoare spre o
apropiere, spre o înţelegere dela El, înţelepciunea
care să stea la temeiul organizării lumii de mâine.

E târziu şi m'aş culca,

E TÂRZIU Dar nu mă lasă 'n pace.
Sunt fericit
de TEODOR CICEU Că pot visa
Cu ei:
E iarnă, e noapte şisi târziu. Mies dragi ca şi copiii mei
Dorm ai mei cuminţi, Şi n'am ce face.
Visează cu sfinţi
Si cu îngeri buni.
In liniştea asta
încerc să scriu FETITEI MELE
Despre pătinti, de Pr. V. SIMA
Despre străbuni,
Despre satul meu, Fata tatii, fată dragă,
Despre Dumnezeu, ColindaUam lumea 'ntreagă,
Dar ca iine n'am găsit
Cu sufletul, cu toată inima, Fată dragă de iubit.
Cum n'a mai scris vreodată, cineva.
IntrebaUam vânturile,
Dela măsuţa mea de lângă pat Săsşi spună cuvânturile,
Gândurilesmi sboară către sal. Iar ele 'ntr'un glas muau spus
Că fete ca tine nws.
Si se duc în stoluri peste ani,
Spre (ara bucuriei nesfârşite, fspititsam văile
Spre satul cu livezile 'nflorite, Si luntraşi cu nalte,
Cu turme, cu copii si cu ţărani. Dar şi ei mUau spus în cor:
Dela măsuţa mea de lângă pat „N'am văzut aşa odor?".,..
Ii văd cu plugurile la arat,
M'am suit în vârf de munte,
La coasă în poienile cu flori, Undezs ierbite mărunte,
Ii văd cum îsi petrec în sărbători, Dar şi=aici n'a fost nimic,
Bătrânii cei sfătosi cum stau la sfat, Ce să'tf samene un pic.
La horă între fete si feciori.
Coborîtsam la izvoare
Si-am umblat din floare 'n floare
Aud doiniri din fluere Săsfi găsesc asemănare,
Si din viori. Fată mică, fată mare...
Visele" încep să^mi fluere
7\'am aflat şi nici nu este...
In cor Doar Ileana din poveste
Toate cântecele tor SâmânatusţUa odată,
Din şezători. Fata tatii, dragă fatal...
 Copii după Cazania lui Varlaam
de Pr. FL.
1. Un manuscris din 1
1696 ).
încă nu s'a subliniat extraordinara contri­
buţie a Cazaniei lui Varlaam la cristalizarea limbei
noastre literare şi în general la închegarea unităţii
graiului românesc. Studiul de faţă prilejuindu-mi
o leacă de zăbavă asupra acestui moment bine­
cuvântat, din istoria culturii româneşti, am ajuns la
convingerea că timp de trei veacuri graiul Caza­
niilor lui Varlaam a exercitat o adevărată hege­
monie în activitatea predicatorială déla o margine
la alta a ţinuturilor locuite de Români.
La un an după apariţia ei o vedem expro­
2
priată, în parte, de Cazania dela Dealu (1644) ), iar
în ultimul an al veacului al XVII-lea este retipă­
rită în întregime în Chiriachodromionul dela Alba-
Iulia (1699).
In veacul al XVIII, veacul dospiturei atât sub
raport cultural cât şi social, Cazania lui Varlaam
se tipăreşte de 6 ori (1732, 1748, 1765, 1768,
1781 şi 1792). Ne-am dat oare noi seama de ce
însemnează acest fapt (pentru mulţi divers)?
Cartea aceasta n'a fost destinată pentru ama­
tori — nici pentru biblioteci ci pentru obştea cea
vie a neamului. Aceasta în mii de exemplare a
circulat dela Bucureşti sau Râmnic până în Mára-
maros-Maramureş şi din Alba-Iulia până prin Do-
brogea şi la Nistru.
Sufletul neamului a simţit dela început, in­
stinctiv „darul" ce i s'a dăruit prin luminatul ie-
0 Fragment din volumul: Cazania lui Varlaam,
1 6 4 3 — 1 9 4 3 . O prezentare în imagini, ce v a apare curând.
2
) După afirmaţia d-lui At. P o p a , la biserica o r t o ­
doxă română din G e a c a (lângă Mociu) ar exista o copie
după Cazania lui Varlaam din 1643.
MURESANU
rarh Varlaam. Şi-a deschis larg toate porţile su­
fletului. L-a primit; 1-a îmbrăţişat şi 1-a aşezat pe
altarul preţuirii sale cel dinlăuntrul sufletului.
Din dovezile cum a primit toată seminţia
românească Cazania lui Varlaam, din multe câte
vor fi existând, avem Ia îndemână puţine, dar su­
ficiente spre a justifica cele afirmate aci. Statistica
exemplarelor, care se mai găsesc după 300 de ani
pela bisericile de aici din Ardealul de Nord, şi de
care ne vom ocupa mai târziu, va fi una dintre
probe. Aci aducem însă alta.
Nu am putut afla ştire în câte exemplare să
fi fost tipărită Cazania lui Varlaam la .1643. Dar
că îndată după apariţia ei a străbătut până în
aceste ţinuturi şi că exemplarele n'au putut să sa­
tisfacă trebuinţele credincioşilor de a gusta neîn­
trecutele ei propovedanii există dovezi.
Iată una: In catalogul cărţilor din Muzeul
Eparhial ortodox român din Kolozsvâr-Cluj sub
Nr. 210 rubricile sunt albe. Am căutat obiectul
neidentificat, înregistrat sub acest număr. Dela prima
aruncătură de ochi am constatat că-i un manu­
scris. Pe partea de sus a primei foi scris cu creion
negru 1796. Am tras la îndoială exactitatea datei
şi pe bună drep tate căci pe foaia ultimă manu­
scrisul poartă data 1 6 9 6 care a putut fi luată drept
1796, printr'o confuzie, între x = 600 şi '¿ = 700,
(slove cirilice cu valoarea numerică respectivă).
Descrierea manuscrisului: E legat în volum,
format din caete de câte şase şi opt foi, în folio.
Foile sunt nenumerotate. Aşa cum se află acum
are 203 foi. Dela început lipsesc cel mult două
sau trei foi. Dela sfârşit nu lipseşte nimic, cel
mult foile cu cuprinsul dacă-1 avea, ceeace nu-i
probabil.
 Pe foile de!a 1—94 inclusiv se află filigrana
Nr. 1. Pe foaia 9 5 apare filigrana Nr. 2. Până la
foaia 165 aceste două filigrane se alternează.
Pe foaia 166 apare filigrana Nr. 3, repre­
zentând un porumbel. Până la foaia 180 aceasta
se alternează cu filigrana Nr. 1.
Dela foaia 181—203 are filigrana Nr. 4.
N'am găsit niciuna dintre aceste filigrane în dic­
ţionarul lui Briquet.
Intre foaia 94 şi 9 5 câteva foi sunt rupte.
Scrisul aparţine unui singur copist şi foarte
iscusit întrucât nu s'a servit de nicio liniatură, doar
câteva pagini sunt încadrate în linii oarbe. Cu
toate acestea scrisul este egal; spaţiile dintre rân­
duri sunt egale. Lungimea rândurilor diferă între
13—15 cm. Paginile nu au un număr egal de rân­
duri ci variază între 2 2 — 2 6 .
Rânduri goale între Cazanii sau între Evan­
ghelii şi tâlcuirea lor nu are. Se vede că s'a făcut
mare economie la hârtie.
Ornamentaţie nu are. Unele cuvinte din ti­
tluri şi iniţialele sunt scrise cu roşu. Cerneala roşie
a fost însă slabă căci multe iniţiale şi cuvinte
scrise cu roşu s'au nu se mai văd sau sunt ine-
grite. Scrisul cu negru s'a păstrat integru.
*
Datarea. Pe ultima foaie (203 v.) se află
data de 1696 cu cifre cirilice. Scrisul datei apar­
ţine copistului. Litera v ( = c e ) egală ca valoare
numerică cu 90, de multe ori în text, este formată
dintr'o linie verticală având sus la stânga un
- Dum. 1 din post (f. 119 v.), 43. Dum. 2 din post
punct | . Sub forma aceasta o întâlnim de două
ori chiar în pagina întâi (f. 1 r.) rândul 4 şi 16
de sus în jos. Sub forma aceasta este în datarea
anului.
ttof ir~%
I 11%fH N I L 'AX
R I ! B * < V R I X N
Fragment din f. 203 v. cu data, 1696
Cuprinsul. Are cazanii la următoarele Dumi­
neci şi praznice în ordinea pe care o dăm aci,
indicând şi pe ce foaie încep:
1. La învierea Domnului (f. 1 r.), 2. La Du­
mineca Tomii (f. 3 r.), 3. La Dumineca Mirono­
siţelor (f. 4 v.), 4. La Dum. Samarinencii (f. 6 v.
fără titlu), 5. La Dum. Orbului (f. 10 v. fără titlu),
6. „Gioi" la înălţarea Domnului (f. 13 v.), 7. Dum.
Sfinţilor Părinţi (f. 17. r), 8. Dum. Rusaliilor (f.
22 r. fără titlu) (La Rusalii dă şi textul Aposto­
lului, apoi al Evangheliei), 9. Dum. tuturor sfin­
ţilor (f. 25 v.), 10, Dum. a doua după Rusalii (f.
28 v.), 11. Dum. a treia d. Rusalii (f. 30 v.), 12.
Dum. a patra după Rusalii (f. 33 r ) , 13. Dum. a
cincia după Rusalii (f. 36 r.), 14. Dum. a şasea
a Slăbănogului (f. 39 r ) , 15. Dum. şaptea, vin­
decarea orbilor (f. 41 v.), 16. Dum. opta d. Rus.
(f. 4 4 r.), 17. Dum. noua înmulţ. pâinilor (f. 46 r.),
18. Dum. 10 (lunatecul) (f. 49 r.), 19. Dum. 11
(f, 53 r.), 20. Dum. 12 (f. 56 r.), 2 1 . Dum. 13
(f. 58 v.), 22. Dum. 14 (f. 62 r.), 23. Dum. 15
(f. 65 r.), 24. Dum. 16 (f. 67 v.), 25. Dum. 17
(f. 71 r.), 26. Dum. 18 (f. 73 v.), 27. Dum. 19
(f. 76 v.), 28. Dum. 20 (f. 80 r.), 29. Dum. 21
(f. 81 v.), 30. Dum. 22 (f. 84 v.), 31. Dum. 23
(f. 87 v.), 32. Dum. 2 4 (f. 91 r.), 33. Dum. 25
(f. 93 v.), (Aci sunt rupte câteva foi pe care pro­
babil au fost Cazaniile la Dumineca 26, 27 şi 28
după Rusalii), 34. Dum. 29 (f. 9 5 v.), 35. Dum.
3 0 (f. 9 8 v.), 36. Dum. 31 (f. 102 v.), 37. Dum.
32 (f. 105 r.), 38. Dum. 33 a fariseului şi va­
meşului (f. 107 v ) , 39. Dum. 34 a fiului celui
curvar (f. 110 r.), 40. Dum. lăsat, de carne (f.
114 r.), 4 1 . Dum. lăsat, de brânză (f. 117 r ) , 42.
(f. 124 v.), Ev. dela Matei (Slăbănogului din Ca-
pernaum): In vremea acea atunce era Is. dus cu
Duhul în pustie, să sâ ispitească... Tâlcuirea ^ ( e x ­
tras) după Varlaam. Dar Evanghelia nu corespunde.
La Varlaam e după Marcu (pericopa 7). 44. Dum.
3 din post (f. 126 v.), 4 5 . Dum. 4 din post (f.
130 v.), 46. Dum. 5 din post (f. 133 r.), 47. Sâm­
băta lui Lazar (f. 135 r.), 4 8 . Dum. Florilor (f.
138 v.), 49. La „gioi mari" (f. 142 r.), 50. La
I M . . "
Naşterea Domnului (f. 148 r.), 5 1 . La 1 Ianuarie
(f. 151 r.), 52. La Botez (f. 152 v.), 53. La Stre-
I I . N > tenie (f. 156 r.), 54. La Marele Mucenic Teodor
Tiron (f. 158 r.), 55. La Blagoveştenie (f. 162 v.),
56. La Sf. Gheorghie (f. 165 r.), 57. La Naşterea
sf. Ioan 24 Iunie (f. 171 r.), 58. La 29 Iunie Sf.
Apostoli (f. 174 v.), 59. La 6 Aug. (f. 179 r.),
60. La 15 Aug. (f. 181 v.), 6 1 . La 29 Aug. (f.
184 v.), 62. La 1 Sept. Simeon Stâlpnicul (f. 186
r.), 63. La 8 Sept. (f. 188 v.), 64. 14 Oct. P a -
raschiva (f. 190 v.), 65. Oct. 26 Sf. Dimitrie (f.
192 v.), 66. Nov. 8 (f. 195 v.), 67. Dec. 6 la
sf. Nicolae (f. 198 r.)
Izvodul.
CAZAN/A
la slaoita şi luminata zi a Inoierii
Cazania lui Varlaam
învăţătura, pentru bucuria zilei, şi de căte ori s'au
arătat într'aceaia zi ucinicilor săi deaca-u învis
diîn morţi Domnul Hs.
A stăzi fraţilor să izbândi noaâ cuvântul acela,
ce-au grâit dvd prore de aceasta zi luminata
de astâzi, ş'au zis, aceasta iaste zua ceaia ce-au
fâcut Dmzău ca să ne bucurăm şi să ne veselim
întrănsâ. iarâ în ce chip iaste noaâ aceasta zi de
bucurie şi de veselie, hie cine poate să ştie şi să
să priceapă. Că de vine pre noi scrăbâ şi frica
pentru vicleşiugul şi nepriinţa vrăjmaşilor noştri,
pentru caria piardem şi sănâtatia şi agonisita şi
sloboziia. şi câdem în robie şi în sârâcie şi în
toata râutatia. dara cu căt mai vrătos să nu ne
vie bucurie şi veselie, cănd vedem vrăjmaşii noştri
biruiţi şi călcaţi şi periţi.
Filigrana Nr. 1
CAZANIE
la Sfântul
Cazania lui Varlaam
învăţătură, de viiaţa svăntului Nicolae fâcâloriu de
ciudease.
A ces'a svănt, şi mare lumina lumii, şi agiuitoriu
de srăg tuturor creştinilor. Svăntul Nicolae.
Era dintr'o cetate delà anadol, ce să chiamâ pă­
tară, nâscut diîn părinţi creştini, nice prea bogaţi
nice foarte iarâ săraci, ce atâta avea căt le sosiia
pentru sine şi pentru săraci ce ceria. alt fecior
n'au avut fârâ de-acesta. că nice mainte dins nice
mai apoi, alt fiu n'au nâscut înmâsa, numai pre-
acesta ce avea şi întăiu ş'apoi. de mitiutel arăta
cum va hi şi deaca va creaşte mare.
Domnului nostru Iisus Hristos
Ms. Nr. 210 M. E.
învăţătură
pentru bucurie învierii lui Hs. cănd au învis den
morţi.
A stâzi fraţilor să izbândi noao. Ce au grăit pro-
rocul Dvd, zicănd. Aceasta este zua care o făcu
Domnul să ne bucuram şi să ne vesealim întru ia.
Că de vine prea noi scrăbâ şi frică pentru viclea--
şugul şi pentru nepriinţa vrăjmaşilor noştri, pentru
carea pierdem sănătate şi agonisita şi slobozia, şi
cădem în robiia şi în sărâciia. şi în toată răutate,
iară astăzi ne bucurăm, văzând pizmaşii biruiţi şi
călcaţi şi periţ.
Filigrana Nr. 4
Nicolae
Ms. 210 M. E.
învăţătura de viiaţa Sftului Nicolaia făcâtoriul
de minuni.
Acesta sft de sărg agiutoriu tuturor creştinilor.
Acesta era dentr'o cetate anadol. născut de părinţi
creştini, nice prea săraci nice prea găzdaci ce avea
cât lea sosie şi pentru săraci cari cerea, şi acesta
avănd muma sa şi întăiu şi apoi. şi de mitiutel
arăta cum va hi deaca va creaşte.
 Am reprodus aci începutul primei Cazanii şi
al ultimei din Ms. 210, în paralelă cu începutul
Cazaniilor, la înviere şi la sf. Nicolae, din Caza­
nia lui Varlaam.
Confruntarea ne dispensează de alte demon­
straţii şi ne impune concluzia: Ms. 210 din Mu­
zeul eparhial ortodox român din Kolozsvâr-Cluj,
dela 1696, este o copie, prescurtată foarte inteli­
gent, după Cazania lui Varlaam. Copistul care a
avut răbdarea şi dragostea să copieze Cazania lui
Varlaam este un cucernic şi luminat preot cărturar
de pe la sfârşitul veacului al XVII-lea — care
gustând dulceaţa duhovnicească a Cazaniilor lui
Varlaam, din vreun exemplar ajuns prin acele părţi,
nu şi-a dat hodină cugetului până ce nu a avut
şi el, cel puţin în parte, comoara acelor propove-
danii cu care s'a mângâiat şi pe sine şi pe fiii
bisericii sale părtaşi făcându-i mântuitoarelor în­
văţături. Dacă smerenia nu 1-a lăsat să-şi însem­
neze numele alături de data dela sfârşitul lucrului
său, fie scris de Domnul în cartea ostenitorilor
pentru sporirea luminei Evangheliei Sale la stră­
moşii noştri din vremi de loc uşoare.
Filigrana Nr. 3
S'ar putea pune întrebarea de ce n'a urmat
ordinea Cazaniilor după Varlaam?
Un răspuns întemeiat nu am putea formula.
Constatăm atât că Ms. are cu cinci cazanii mai
puţin decât Cazania lui Varlaam. Anume lipsesc
cazaniile:
1. La Sâmbăta mare (nu imperios necesară,
îndeosebi în aceste părţi unde după slujba pro­
hodului de Vineri seara, norodul nu mai participă
la slujbe până la înviere). 2. La înălţarea Sf. Cruci
(14 Septemvrie); 3. la Intrarea în Biserică (21
Nov.); 4. la Sf. Ioan cel Nou dela Suceava (praz­
nic necunoscut în aceste părţi) şi 5. la Dumineca
slăbănogului dela Vitezda. Lipsa acestei din urmă
e mai greu de lămurit.
Cât despre cazaniile la Duminecile 26, 27
şi 28 după Rusalii, sigur au fost pe foile rupte
dintre foaia 94—95.
Copistul a orânduit însă cazaniile Duminecilor
după ciclul pascal iar pe ale praznicele şi sfinţilor
după naşterea Domnului, încheind cu cazania la
sf. Nicolae, ultima din manuscrisul nostru.
Originea manuscrisului. In catalogul Muzeu­
lui nu am găsit nicio însemnare despre originea
acestui manuscris preţios, dela ce biserică sau preot
a fost achiziţionat.
Există însă pe primele 40 de foi în partea
de jos, sub text, următoarele însemnări:
Foaia 1. r. — jos sub text. f. i.... totu popu
petru din
2. r. = ...niptiu această carte
3. r. = anume oce[a]telă ou cumpăratu
4. r. = vo câţiva omini dinu curutuiuşu
5. r. = dela fecioru lui popa precupu
6. r. = mărie lui liahu Vasilie au datu 2
7. r. = horgoşi fratesău pinteleiu unu horgoşu
8. r. = zegreanu vasilie 2 horgoşi
9. r. = morişanu Chiforu 1 horgoşu
10. r. = briciu Grigorie 1 horgoşu
11. r. = şuşca iacobu 1 horgoşu
12. r. = Zegreanu Mihailă 1 horgoşiu
Filigrana Nr. 2
Pe f. 13. încă a fost însemnare — dar tăindu-se
foaia, probabil când a fost legată cartea din nou,
s'a tăiat şi scrisoarea, fiindcă jos, pe marginea foii
— se mai poate observa literele Zeg...
14. r. = bodăscău dumitru 1 horgoşu
15. r. răvanţi macaveiu 1 horgoşu " f |
16. r. = precupu alu (şt)opu 1 horgoşu
17. r. = vlaşină Geòrgie 1 horgoşu
18. r. = zegrenu ionu 1 horgoşu
19. r. = frăsnicaru grigorie 1 horgoşu
20. r. = [mărea] siianu toiaderu 1 horgoşu
21. r. = epure precupu 1 horgoşu
22. r. = basna vărtolomeiu 1 horgoşu
23. r. = bechişu simion au datu 2 pătaci
liahu selăvăstru 2 potor
24. r. = Bechişu sinuziană 1 pătacu
25. r. = Anişora 1 pătacu
26. r. — Bechişu toiaderu 7 potori
 27. r. = liahu nicolae 7 potori
28. r. a f i n i i boru toiaderu 7 potori
şi unu greşu
29. r. = grigori|e 3 potori
30. r. = şi ou luatu pe elore să nabă nime
trăbă
31. r. -.= a o înăturna nice odată înu veci aminu
32. r. = ce să fie înu Biserica curtuiuşului
33. r. — în veci aminu.
34. r. = cine o vre soe să fie trecletu
35. r. = şi trecletu şi afusitu de tri
36. r. = de sfin(ă)ji părin(ă)ţi dela nikie
37. r. = popă fiindu vasilie satului
38. r. birău satului liahu sălăvăstru
39. r. --bechişu toadere fătu fiindu
40. r. = Mesta maiu 14 zile
Din aceste însemnări se poate constata că
odinioară a aparţinut bisericii Bethlenkortvélyes—
Curtiuşului (azi Perişor) protopopiatul ortodox al
1 mai sus) ştim doar c ă a funcţionat in a c e a s t ă parohie
Dé 3—Dejului ).
') Cerând informajiuni preotului de acolo, Părintelui
Andreiu Giurgiuca, iu legătură cu acest ms. C. S. mi-a
răspuns următoarele:
„Îndată după venirea mea in a c e a s t ă parohie ( 1 9 2 3 )
am aflat la c â ţ i v a cărturari mai bătrâni cărţi vechi pe
care am căutat să le adun. A ş a am aflat şi manuscrisul
in chestiune, la fostul invăţâtor penzionar şi totodată şi
cantor al bisericei Ioan Vlasiu. întrebat de provenienţa
Mitropolitul Varlaam
In concluzie dacă, apărută la 1643 la Iaşi,
Cazania lui Varlaam ajunge să se răspândească
pe la 1696 prin copii înseamnă că exemplarele
care au străbătut până aici au avut o extraordi­
nară înrâuire şi preţuire. Raritatea exemplarelor
tipărite a căutat să fie suplinită prin copii-manu­
scrise.
Şi ceeace-i tot atât de important e faptul că
acest manuscris este anterior primei retipăriri dela
Alba-Iulia, 1699, care ediţie în lumina acestui
manuscris se vede clar, că nu a fost un capriciu
literar ci a apărut sub constrângerea cererii. Popo­
rul cerea pânea cea duhovnicească.
acestei cărţi m i - a spus c ă o a r e dela Gavrila Sigartău un
nepot de frate al preotului Ioan Sigartău, care a păstorit
a c e a s t ă parohie.
Bătrânul Gavrilă Sigartău mi-a declarat c ă le-a
moştenit dela tatăl său Nuţu Sigartău.
D e s p r e preotul Vasilie (pomenit in însemnările de
inainte de anul 1780 în a c t e nu l'am putut găsi căci matri­
colele încep abea la anul 1 8 1 3 sub preotul Gavril Giurgiuca.
Manuscrisul Muzeului eparhial l-am trimes eu cu
raportul dela oficiul nostru parohial Nr. 15, din 2 5 Ianua­
rie 1 9 2 5 .
Feciorul lui popa Precup a r e a fi din comuna vecină
(unită) Piatra, unde şi astăzi este un preot penzionar,
şi care s ă înrudeşte cu familia p r e o ţ e a s c ă dela noi Sigartău,
venită la noî din comuna vecină Mireş (unită)".
 Iniţiative ardelene in cultura romaneasca
de ION
Unitatea culturii româneşti este atât de evi»
dentă şi de indestructibilă, încât este aproape de
prisos a o mai demonstra. Este evidentă pentru
noi toţi care formăm marea familie românească,
dela cei mai umili ce se simt fraţi dela cele dintâi
cuvinte pe care le schimbă, până la elita condu»
cătoare, înzestrată cu toate argumentele ştiinţei
pentru a o dovedi. Şi evidenţa ei a fost recunos»
cută de mult şi de străinii de bună credinţă.
Fie că luăm in considerare peisajul actual al
culturii româneşti, fie că privim procesul ei de
desvoltare, contribuţia Transilvaniei este esenţială
şi covârşitoare. Ne lipseşte încă o lucrare extrem
de necesară, care să ne prezinte tabloul etnografic
al tuturor ţinuturilor româneşti. Cei care au con»
sultat cercetările parţiale apărute până acum, sau
au avut norocul să vadă aceste ţinuturi la ele
acasă, s'au putut convinge de marea importanţă
a culturii populare a Transilvaniei. Chiar fără să
fii om de ştiinţă şi chiar dacă n'ai privi peisajul
etnografic al acestei provincii cu simpatia pe care
orice Român o are pentru lucrurile lui, nu se
poate să nu»i recunoşti două însuşiri: bogăţia şi
autenticitatea.
întâia condiţie pentru existenţa unei culturi
naţionale, actul el de naştere, este limbă. Iniţiaţi»
vele Transilvaniei pentru naşterea, răspândirea şl
prestigiul ei au fost decisive. In vatra ei limba
noastră a primit cea dintâi formă; din cuiburile
munţilor ei graiurile româneşti s'au răspândit pre»
tutlndenl. Cei dintâi paşi spre limba literară s'au
făcut in Transilvania, prin tipăriturile coreslene din
secolul al XVMea. Din Alba.lulla a pornit, la
mijlocul secolului al XVIMea, cuvântul atât de
limpede şi de convingător al Mitropolitului Slmlon
BREAZU
Ştefan, în care se afirma pentru intâia oară unita»
tea limbii noastre. Când a început in secolul al
XVIIMea în centrul şi răsăritul Europei marele
războiu al limbilor, Transilvania a fost cea dintâi
care a simţit pericolul şi a dat semnalul apărării,
fanatice de limbă strămoşească. Este marea luptă
latinistă. Ideea latinistă a existat şi la cronicari,
dar iniţiativa ei în cultura noastră, aşezarea chla»
gulul ei în mijlocul spiritualităţii româneşti, se
datoreşte înainte de toate şcoalei ardelene, în di»
feritele ei faze şi ipostaze. Ei avem să»i mulţumim
conştiinţa importanţei limbii pentru conservarea
naţionalităţii noastre.
A m iubit această limbă şi am cultivat»o
pentrucă am descoperit în ea cel dintâi titlu al
originii noastre strălucite. Această descoperire
ne«a ajutat să ne ridicăm fruntea din pulberea
umilinţii şi să ne recâştigăm pierduta demnitate
străbună. In vremea când popoarele îşi căutau,
cu febrilitatea stârnită de romantism originile, po»
posind de preferinţă in nebu'oase zone barbare,
pierdute în noaptea timpurilor, noi am descoperit
la căpătâiul nostru leagănul imperial şi armonios
al latinităţii. Pentru un Timoteiu Cipariu limba
noastră are valoarea Parthenonului pentru Greci.
De aceea trebue studiată şi păstrată în toată splen»
doarea ei străveche. A păta acest monument, sau
a«l pierde, este cel mai mare păcat faţă de nea»
mul nostru. Omul acesta, atât de cumpătat şi
cuviincios in toate manifestările lui, când era
vorba de apărarea limbii, blestema ca un profet
biblic, care»şi ridică braţele către cer. Ascultatul,
în discursul rostit în 1861 la Sibiu, la inaugurarea
Astreii Din toate năpastele trecutului Providenţa
ne«a păstrat „un tezaur nepreţuit... un tezaur născut
cu noi delà ţâţele mamei noastre, dulce ca săru»
tarile măicuţelor când ne aplecau la sânul lor, -
să ne adunăm la părinţii noştri cu acea mângăere
că n'am trădat cea mai scumpă moştenire, fără
de care n'am fi demni de a ne mai numi fiii lor:
limba strămoşească".
„O naţie... numai acolo încetează de a fi o
naţie unde încetează limba care o uneşte H spunea
doctorul Vasile Popp în prefaţa la Disertaţie despre
tipografiile româneşti, tipărită la Sibiu în 1 8 3 8 .
Latiniştii au fost cel dintâi care au luptat cu stă»
ruinţă pentru a face din acest temeiu o armă pen»
tru desăvârşirea unităţii noastre culturale. De aci
goana lor după elementele străine din limbă şi
fanatismul cu care a încercat să impună sistemul
etimologic în scriere. Fireşte că au ajuns la exa»
gerări care puteau să fie dezastruoase. Unitatea la
care ţinteau ei era într'adevăr desăvârşită, dar
semăna mai mult cu unitatea gheţurilor nordice.
In locul ei bunul nostru simţ ne«a ajutat să pu»
nem unitatea vie a limbii populare de pretutin»
deni. Această iniţiativă a pornit delà fraţii din Ţară.
căzură, dar îşi făcură datoria.
Cultivarea stăruitoare a limbii a dus pe ar»
deleni la câteva iniţiative de o covârşitoare im»
portantă pentru studiul el. Lor le datorim cele
dintâi gramatici temeinice, publicate la sfârşitul
secolului al XVIIMea; lor uriaşa întreprindere a
„Lexiconului din Buda" delà 1 8 2 5 , punct de ple»
care pentru toate cercetările noastre lexicografice
ulterioare; unul din ei, Timotelu Cipariu, a făcut
cele dintâi cercetări serioase şi bogate asupra
limbii noastre vechi, punând bazele filologiei
noastre ştiinţifice; Ovid. Densuşianu ne»a dat cea
dintâi istorie temeinică a limbii noastre; Sexlil
Puşcariu a întemeiat la Kolozsvâr»Cluj Muzeul
Limbii Române, cel dintâi institut dedicat exclusiv
studiului limbii, în cadrele căruia s'au iniţiat mo»
numentalele opere Dicţionarul Academiei şi At»
laşul Linguistic Român.
dat şl în această epocă o operă monumentală,
care se ridică asemenea unui munte, printre mo»
deştele coline dela începutul literaturii noastre
moderne. Este liganiada lui Ion Budai Deleanu.
Prin ea a fost inaugurată poezia epică şi socială,
domeniu în care ardelenii totdeauna au luat ini»
ţiative decisive. El a putut fi cultivat cu mai mult
succes numai dupăce limba a fost scoasă din „robia
babilonică a latinismului", cum o numia Octavian
Goga. Iniţiativa acestei lupte de eliberare, atât în
limbă cât şi în literatură a pornit din Moldova
lui Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu
Russo şi a Junimel. Ea ne»a descoperit izvoarele
populare, lângă care am trăit atâta vreme fără să
ne dăm seamă de bogăţia şi puterea lor mlracu»
loasă. Sorbind din ele, literatura ardeleană a început
să crească cu repeziciunea lui Făt»Frumos din
poveste, încât către sfârşitul veacului al XIX«lea
iniţiativa a fost trecută iarăşi în mâna scriitorilor
din Transilvania. Se ştie rolul pe care l»au avut
Slavici şi Coşbuc mai întâi, Ioslf, Goga, Agârbl»
ceanu şi Chendi mai apoi în pregătirea şi afirma»
rea mişcării sămănătoriste. Dacă Nicolae Iorga a
fost animatorul neobosit şi prestigios al curentului,
ei au fost aceia care l»au dat câteva din operele
cele mai rezistente. Ele se remarcă în deosebi prin
forţa lor epică, prin realismul şi lirismul lor social.
Continuând această tradiţie, Livlu Rebreanu a

In literatura românească, dacă iniţiativele

ardelene au fost mai puţine la număr, ele au fost
totuşi de cea mai mare importanţă. In lunga stă»
pânire a celor trei generaţii latiniste, toată truda
noastră s'a îndreptat asupra limbii şi istoriei. Poezia
n'a fost dată cu totul uitării, ea nu putea însă
să«şl ia avântul de sub pojghiţa de ghiaţă a limbii
abstracte făurită de latinişti. Şi totuşi, Ardealul a Icoană pe sticlă
dăruit literaturii româneşti de după Unire întâiele
romane de amplă şi susţinută respiraţie epică. Ion,
cel dintâi din serie, a apărut în 1920. Cu un an
înainte Lucian Blaga publica la Sibiu, Poemele
luminii. Ele au fost salutate drept o nouă iniţia»
tivă in literatura noastră. Cei care le«au atribuit
această misiune nu s'au înşelat. Prin acest volum,
dar mai ales prin acelea care l»au urmat atât de
poezie, cât şi de dramă, Lucian Blaga a înzestrat
patrimoniul literar românesc cu noi posibilităţi de
expresie şi I»a deschis noi orizonturi.
Dacă nu ne putem opri în această prezentare
asupra iniţiativelor ardelene in domeniul artelor
plastice, al muzicei, filosofiei şi al ştiinţelor, care
nu sunt nici ele de neglijat, nu putem să nu spu»
nem un cuvânt despre cele din domeniul şcoalei.
Căci Românii din Transilvania n'au fost numai
creatori, ci şi mari răspânditori şi organizatori de
cultură. Convinşi de aptitudinile spirituale ale po«
porului nostru, ei au luptat fără întrerupere pentru
punerea lor in valoare, fiind siguri că fără de
cultură nu numai vom tânji mal departe in robia
politică şl in mizeria morală şi materială, ci vom
fi ameninţaţi în însăşi existenţa noastră naţională.
Au luat deci marile iniţiative de răspândire a
culturii la ei acasă, prin şcoală, carte, presă şi
diferite instituţii, susţinute din obolul mulţimilor
româneşti. Nu s'au mulţumit însă cu atât, ci
s'au grăbit să ducă aceste iniţiative, unde ele
aveau toate condiţiile de a rodi îmbelşugat, dela
modesta şcoală de sat, până la strălucirea ca»
tedrei universitare şi fotoliului academic. Toată
epoca de gestaţie a României moderne este doml»
nată in şcoală de avântul apostolic al dascălilor
ardeleni. Seria lor glorioasă a fost inaugurată de
Gheorghe Lazăr, continuată de Florian Aron, Ion
Maiorescu, Damaschin Bojincă, Eftimiu Murgu,
August Treboniu Laurian, Simion Bărnuţiu, Alexan»
dru Papiuillarian şi atâţia alţii, cărora nici măcar
numele nu nl«l putem aminti în această înşirare
fugară. A fi dascăl în Principate era cea mal mare
tentaţie pentru orice tânăr intelectual ardelean.
îndată după Unirea Principatelor se inaugu»
rează cele două universităţi româneşti dela Bucu»
reşti şi Iaşi. Partea Ardelenilor în organizarea
acestor începuturi este considerabilă. Din cei patru
profesori ai Facultăţii de Litere din Bucureşti,
Inaugurată la 1864, trei sunt ardeleni. Unul dintre
ei, August Treboniu Laurian, va conduce această
Facultate timp de 18 ani în calitate de decan,
pentru ca alţi 19 ani să fie urmat în această
demnitate de un alt ardelean, marele slavist Ion
Bogdan. Din cei 11 profesori al universităţii din
Iaşi, inaugurată la 1860, 5 erau ardeleni. Şl seria
lor a fost continuată de un lung şir de nume care
au ridicat la strălucire toate domeniile ştiinţii ro»
mâneşti. Desprindem dintre ele, drept încheiere
numai două, semnificative atât pentru contribuţia
Transilvaniei la învăţământul românesc, cât şl
pentru aptitudinile spirituale ale neamului nostru,
întâiul, Titu Maiorescu, ajunge la vârsta de 2 4
de ani rector al Universităţii din Iaşi, in 1874
trece ca profesor de filosofie al Universităţii din
Bucureşti, pentru ca între 1892-1897 să ilustreze
în mod inegalat demnitatea de rector al acestui
aşezământ. Prin pasiunea lui de cercetător, prin
vasta Iul cultură, prin conştlenţiozltatea cu care
şl«a îndeplinit însărcinările didactice, prin darul cu
care ştia să descopere şi să cultive aptitudinile
elevilor, prin marile Iul calităţi de orator, a fost
profesorul care a contribuit în cea mal mare mă»
sură la ridicarea nivelului învăţământului nostru
universitar, un model respectat şi astăzi de nume»
roşii lui elevi şi admiratori. Celalalt, Victor Babeş,
profesor începând din 1887 până in 1926 la Fa»
cultatea de Medicină din Bucureşti, este exemplul
ideal al omului de ştiinţă, dedicat cu desăvârşire
cercetărilor in domeniul specialităţii sale, unde a
descoperit drumuri noi, pe care umblă astăzi nu
numai Românii, ci întreaga ştiinţă universală. Când
a fost inaugurat la Bucureşti în 1900 Institutul
care»i poartă numele, Babeş a cerut intr'un me»
morlu înaintat Academiei Române ca insuşi statul
român modern s㻺i creze „o bază vitală ştiinţi»
lică". Proclamând o viaţă întreagă necesitatea
adevărului in desfăşurarea culturii noastre, Titu
Maiorescu spunea în altă formă, acelaşi lucru.
Profesorul ardelean se întâlnea astfel cu omul de
laborator ardelean pentru a da neamului românesc
nu numai valori universale, ci şi directive etern
valabile.
Casa noastră
 Rubens :
PICTURA FLAMANDĂ DIN SEC. XVII
~ P1ETER PAULUS RUBENS
de C. MU RESA NU
începând cu sec. X V I I se poate face distinc»
ţiunea între o pictură flamandă şt una olandeză.
Sciziunea ce se produce între aceste două arte,
corespunde despărţire! politice, întâmplată în
Flandra, în a doua jumătate a sec. X V I .
După dominaţia casei de Bourgogne, Ţările
de Jos au fost supuse jugului Casei de Austria.
O mare parte dintre locuitorii acestor provincii,
cari îşi păstraseră anumite privilegii politice in
sânul cetăţilor înfloritoare, s'au convertit cultului
protestant. Pe de altă parte, pe la 1560 Filip II,
regele Spaniei, căruia îi reveniseră prin moştenire
Ţările de Jos, ce aparţineau Casei de Austria, în»
cearcă să retragă vechile privilegii de care se
bucurau marile cetăţi flamande şi totodată caută
prin orice mijloc, să Ie impună catolicismul. In
1564 revolta generală isbucneşte, toată încercarea
sângeroasă a ducelui de Alba de a o înăbuşi,
eşuează. După 15 ani de lupte violente, in 1581,
provinciile sudice, Flandra propriu zisă, se supun
Spaniei, in timp ce cele 7 provincii nordice, cari
formează Olanda, continuă lupta. Astfel Flandra
supusă Spaniei, va fi monarhistă şi catolică, in
timp ce Olanda va fi democrată şi protestantă.
Este uşor de înţeles orientarea diferită, pe care o
vor lua artele in aceste două ţări.
Arta din Flandra se rezumă la persoana Iul
Rubens şi a câtorva dintre cei mai de seamă elevi
ai săi, cum au fost Jordaens şi van Dyck. Centrul
Cununa de roduri
~
în care se va desvolta arta omogenă, creată şi
impusă de monarhie şl catolicism, este oraşul
Anvers. Biserica este aceea care în vremea contra»
reformei copleşeşte pe artişti cu comenzi foarte
însemnate. Biserici noul se clădesc, acestea au ne»
voe de mari decoraţiuni, cari să preamărească
pompa cultului roman. La Anvers ordinul Jezuiţilor
pentru care va lucra Rubens, desvolta o propa»
gandă dintre cele mal active, transformând Flandra
într'o fortăreaţă a catolicismului, faţă de Germania
Olanda şi Anglia, cari erau protestante.
Curtea ducală dela Bruxelles, unde infanta
Isabella reprezenta pe regele Spaniei Filip IV,
serveşte mal mult ca intermediatoare între curţile
streine şi Rubens, căruia îi mijloceşte nenumărate
comenzi.
Pieter Paulus Rubens se naşte la 1577 in
orăşelul Siegen din Westfalia. Tatăl său se exilase
din Anvers în vremea persecuţiilor religioase ale
ducelui de Alba. La vârsta de 10 ani, după moartea
tatălui său, Pieter Paulus se întoarce împreună cu
mama şi fraţii săi, la Anvers. Aci intră în atelierul
lui Otto Venius, pictor al curţii ducale, iar acesta
apreciindu-i talentul, il introduce la curtea din
Bruxelles. In 1600 infanta Isabella, guvernatoarea
provinciei, îl recomandă ducelui Vicenzo Gonzaga,
stăpânul Mantovei şi astfel tânărul pictor ia dru»
mul Italiei, in care va petrece 8 ani.
In decursul anilor petrecuţi în Italia, Rubens
cunoaşte Roma, Florenţa, Genova şi mai ales
Veneţia, oraşe în cari se găseau atâtea comori
artistice, pe cari era nerăbdător să le vadă şi să
le studieze. Copiază foarte multe tablouri, in
special după Tizian, Carravaggio, pictorii şcoalei
Boloneze; in acelaş timp însă este profund im«
presionat de Michel Angelo şi de Raffael. Copiile
acestea, in cea mai mare parte comandate de
noul său protector, pentru palatul ducal din Man»
tova, au dispărut astăzi aproape toate.
Vlncenzo Gonzaga îl trimite pe Rubens în
Spania, în suita ducelui de Leria, însărcinat cu o
misiune diplomatică la curtea regală din Valladolid.
Astfel Rubens are ocazie să cunoască şi Escorialul
şi Pradoul din Madrid, unde se găseau un mare
număr dintre cele mai frumoase pânze ale lui
Tizian. DeasemenI studiază pe El Greco şi pe
Berruguete, un admirabil pictor spaniol dela sfâr­
şitul sec. X V .
întors în Italia se Instalează la Roma, unde
împreună cu fratele său Fillp, bibliotecarul car«
dinalulul Colonna, devin favoriţii societăţii din
oraşul sfânt.
Rubens: Hristos pe cruce
Vestea bolii mamei sale, de care»l lega toată
dragostea şi recunoştinţa, îl determină pe pictor
să părăsească brusc Roma, in vara anului 1 6 0 8 .
întors la Anvers, după moartea mamei sale, se
stabileşte definitiv în acest oraş.
îndată după întoarcere, Rubens este însăr»
cinat de ordinul Jezuiţilor să lucreze pentru de«
corarea bisericilor de curând terminate. In 1 6 0 9 ,
este numit pictorul oficial al curţii din Bruxelles,
aşa că destinul carierei sale, pare stabilit.
Pentru catedrala din Anvers pictează in anul
1 6 1 0 tabloul formând un triptic, reprezentând „Ridi»
u
carea pe C r u c e . Este o lucrare in care arta ba»
rocă, cu tot lirismul ei sgomotos, ajunge la apogeu.
Un an mai târziu, pentru aceiaşi catedrală, Rubens
execută „Coborîrea de pe Cruce", tablou în care
gravitatea adâncă şi impresionantă, se opune exal»
taţiunii tumultoase din tabloul precedent. Ritmul
plastic al corpurilor ş< al stofelor formează Impre»
sionante arabescuri, ce se continuă până in deta»
liul norilor. Nici o ordonanţă clasică în acest
tablou, totul pare doar elan şi putere, cari caută
să Impresioneze şi să convingă!
Din aceiaşi epocă datează şi „Adorarea ma»
gilor" (Anvers) lucrare scânteetoare de lumină, de
un pitoresc şl de o imaginaţie, demne talentului
prodigios al lui Rubens.
De curând pictorul se căsătorise cu tânăra
Isabella Brandt, a cărei frumuseţe şi gingăşie ne»au
lăudat»o contemporanii. Dublul portret (Munchen)
reprezentându«l împreună cu Isabella; cu figurile
lor spirituale, pictat în culori sonore, ne arată
toată fericirea ce se oglindeşte pe faţa artistului.
Rubens ducea o viaţă elegantă în care cea
mai mare parte a timpului o închină picturii,
dar aceasta nu»l împiedecă să se ocupe şi de mu»
zică, literatură şi ştiinţe. Pictorul era un om cult
şi distins, pe care uneori capetele încoronate ale
Europei l«au întrebuinţat ca diplomat oficios, in
misiuni delicate, in mare parte încununate de
succes. Vieaţa lui, ce se împarte intre atelierul său
din Anvers, in care se executau comenzile din ce
in ce mai numeroase şi între timpul destinat stu»
diilor şi prietenilor, este un exemplu de existenţă
perfect echilibrată şi miraculos de fecundă.
Se atribuesc astăzi lui Rubens, precum şl
atelierului său, peste 2 0 0 0 de pânze, dintre cari
numeroase au proporţii uriaşe. Compoziţiile reli­
gioase sunt desigur cele mai numeroase. Totuşi
ne»au rămas, în cea mai mare parte admirabil
păstrate, tablouri cu subiecte alegorice, mitologice,
istorice, portrete admirabile, scene de vânătoare
(atât de admirate de Delacroix) şi din ultimii ani
câteva peisagii de factură aproape Impresionistă.

Rubens: Hristos între păcătoşi
In anii 1614 şi 1615 Rubens lucrează enorm.
Tablourile religioase şi profane se urmează cu o
repeziciune uimitoare. Desenele preliminarii, pentru
tablourile cari apoi au fost executate de dânsul,
deseori în colaborare cu elevii săi, întrec de multe
ori valoarea artistică a marilor pânze, atât de
pompoase, cari azi au devenit streine gustului
nostru. Aceste desene, de o siguranţă surprinză»
toare sunt inspirate de realitate, în tradiţia vechei
arte flamande, însă maniera lor de prezentare se
face într'o formă cât mai poetică, aşa cum o vroia
moda artistică a Italiei. Dacă Rubens pictează
uneori oameni urâţi, el n'o face intenţionat, cum
i se întâmplă lui Rembrandt, fiindcă Rubens a fost
un idealist, prin educaţiunea lui clasică. Realismul
în arta sa apare numai datorită tradiţiei flamande,
este un lucru natural la dânsul şi nu ceva voit.
Moda timpului îl face pe Rubens să considere
portretul şi peisajul ca genurî minore, preferinţa
lui pentru compoziţiunile istorice de mari dimen»
siuni, este vădită.
Maestrul a fost un pasionat al studiului şti»
inţelor naturale. Nenumărate desene de animale,
adevărate studii după natură, precum şi seria sce»
nelor sale de vânătoare, ne»o dovedesc cu priso»
sinţă. Să amintim doar „Vânătoarea de tigrii şi
de lei" (Dresda) de o siguranţă şi o imaginaţie ce
ne uimeşte.
Pe la 1618 comenzile lui Rubens se înmulţesc
atât de mult, încât cu tot ajutorul dat de elevii
sau colaboratorii săi favoriţi: Snyders, Jan Breu»
gel (nepot al marelui Pleter Breugel) sau van Dyck,
pictorul protejat de maestru, ~ ne mirăm cu drept
cuvânt cum de s'au putut duce la bun sfârşit
toate aceste lucrări.
Din seria tablourilor cu subiecte mitologice
să amintim „Bătălia amazoanelor" (Miinchen) lu«
crare monumentală, impresionantă prin mişcare,
acţiune şi vieaţă.
Din epoca acestor Imense pânze, datează
delicatul portret, plin de candoare şi graţie al unei
tinere fete, Suzanne Fourment (National Gallery),
a cărei soră Helene v a deveni mai .târziu a doua
soţie a lui Rubens.
Maestrul ajunge în vremea aceea la o bună»
stare materială, cum foarte puţini artişti au cunos»
cut«o. In casa lui din Anvers păstrează o admi»
rabilă colecţie de pictură, lucrări de ale primitivi»
lor flamanzi, precum şi pânze de ale marilor Ita»
lieni ca Tizian sau Veronese. Biblioteca ii devenise
atât de bogată, încât a fost nevoit să închirieze
încă o casă in oraş, s'o adăpostească.
Cu toată bunăstarea materială de care se
bucura, Rubens era un om cumpătat, care trăia
numai pentru familia şi munca sa. Este curios să
constatăm că autorul baccanalelor şi kermesselor,
a fost un om sobru, după cum reese din însem»
nările contemporanilor.
(Va urma).
 PE MARGINI DE PRĂPASTIE
de M1HAIL
Cum n'aveam nici un cunoscut în orăşelul
acela de munte, unde mă retrăsesem, noua mea
cunoştinţă, întâlnită pe terasa pavilionului din
parc, făcu să mă simt obligat cu o cât mal mare
recunoştinţă faţă de ea, căci mă ajutase să«mi în»
trerup munca obositoare şl oarecum stupidă, de«a
scrie o lucrare care cerea multă bătaie de cap,
intr'un anotimp al anului când chiar la altitudine,
căldura te moleşia şl muştele nu.ţi dădeau pace,
apucându«te cu trompa din toate părţile.
A dat în vorbă cu mine fără niclun fel de
introducere. Zicea că m'a observat în repetate
rânduri la restaurantul unde luam masa şt că odată
m'a urmărit până la locuinţă. De când ştia unde
locuiesc, când trecea noaptea târziu pe lângă lo»
cuinţa mea, totdeauna vedea dlntr'un geam dâra
de lumină ce se prelingea pe sub storurile trase.
- Eram sigur că e geamul dela camera dtale î
- Dece? l«am întrebat, surâzârd de felul lui
precis cum lua lucrurile.
- Fiindcă privind lumea dela depărtare, des»
leg o mulţime de amănunte cari pentru alţii n'ar
avea niclo semnificaţie, dar pentru mine repre»
zintă singura distracţie plăcută, in timpul liber.
Pe d«ta nu^i greu să te citească un ochi, chiar
mai puţin cunoscător, - sfârşi interesantul şi noul
meu cunoscut care uitase şi atunci ca şi pe urmă
să«şi spună numele.
- La rândul meu, am procedat şi eu la fel,
trecând peste acest amănunt, faţă de care conven­
ţia socială se prezintă destul de desagreabilă şl
caraghioasă, cerându^ţi pe lângă datele dela oficiul
stării civile şl o absurdă lămurire de lucruri ab»
solut personale, ca şi cum altfel n'ai putea schimba
POP
câteva cuvinte într'o întâlnire incidentală, de care
poate n'o să»ţi aminteşti tot restul vieţii.
Dela primele schimburi de cuvinte cu noul
meu cunoscut, presimţiam că n'o să»mi pară rău
de vremea pierdută cu dânsul.
Hoinărind prin lume am întâlnit din timp în
timp oameni de cari m'am simţit atras, nu pen»
truca aş fi şi eu unul dintre aceia cari pasionaţi
după aventură îşi fac jocurile şi punerile in scena
fantasticului, a diferitelor persoane cu cari convin,
ci pentru că aceste figuri interesante pe cari le«am
întâlnit au avut o ciudată particularitate de trăire
pe un plan de viaţă care uneori mergea până la
anormal. Fără să fie nebuni sau genii, totuşi erau
într'o devenire spre una sau alta.
Nefilnd adeptul niclunei teorii în sensul de»
limitării genialităţii de nebunie, fac totuşi o mică
observaţie referitoare la oamenii excepţionali ca
intelect şi la acei cari, trăind într'un anumit fel
particular, îşi desbat mai întâi faţă de ei înşişi
sensul trăirii, pentru a»şi alunga neliniştea ce«o
poartă mereu în suflet, apoi ca să se poată în»
cadra cu lumea în care trăiesc, apelează la o en«
ciclopedie de fapte, unele mai confuze decât altele,
însă necesare, cred dânşii, pentru motivarea felului
lor de vieaţă. Aceştia nu sunt altceva decât firile
bătute de vânt, cu o inconstanţă permanentă în
idei şi atitudini, străduindu«se aproape tot timpul
in a»şi recunoaşte greşelile faţă de lumea pe care
nu o pot părăsi şi dela care cerşesc aprobare.
Noul meu cunoscut, dela prima impresie mă
făcu să«mi dau seama că am de a face cu un om
chinuit de o viaţă lăuntrică, in care se închistase,
fermdu»se cu încăpăţfnare să se manifeste sub cred că aproape toţi oamenii geniali au fost nişte
forma adevărată. încrezuţi şi conştiinţa că in adevăr sunt mari şi
Dacă te»ai fi referit la figura lui, n'ai fi putut puternici le»a lăsat tuturor o aureolă de snobism
constata multe. Nu i»ai fi putut gâci nici chiar sau de aroganţă. Prietenul despre care iţi vor»
vrâsta decât cu o aproximaţie vagă. Puteai să«i beam, azi e o celebritate. Pe atunci credeam că
dai tot aşa de bine treizeci sau patruzeci de ani. se va lăsa de scris şi se va apuca de prăsitul oilor
Era şi dânsul din acel fel de oameni cari ajung in Australia, îndată ce va ajunge la sfârşitul că»
la o formă aproape definitivă în ceea ce priveşte lătoriei ce ne despărţise. Se vede că n'a avut
înfăţişarea, care nu se schimbă decât foarte puţin bani suficienţi şi n'a găsit nici un prost care să»l
în decursul anilor. angajeze în vreo combinaţie.
Ne cunoşteam de câteva zile şi ne întâi» Nu vorbea cu ură, dar ironia ce«o făcea pe
neam aproape în acelaş loc, pe terasa pavilionului socoteala fostului său prieten era destul de tăioasă.
băilor, unde ascultam, spre seară, puţină muzică. Făcu câteva reflecţii despre scris, apoi tăcu. Su»
Vorbea rar dar şi atunci făcea numai reflecţii. biectul mă interesa şi«l pusei câteva întrebări pe
Uneori din cine ştie ce lucru căruia nu Lai fi dat ocolite. N'avusem tact, ori era dânsul prea in te»
nicio importanţă. ligent ca să nu vadă încotro bat, când se întoarse
Odată trecând pe lângă o ţigăncuşe, care spre mine, zâmbindu-mi cu subînţeles.
vindea afine, s'a oprit şi cântărind cu privirile - S ă nu crezi că vreo discuţie în acest sens
coşul plin de fructe, m'a întrebat: sau vre»o părere de»a mea ţi»ar putea ajuta sau
- Cam câte bucăţi de afine crezi că sunt în hotărî câtuş de puţin soarta. Pare»mi»se că şi d»ta
coşul acesta? te ocupi cu scrisul...
M'am uitat surâzând la coş apoi la el, răs» La răspunsul meu afirmativ dădu din cap
punzându»! că ar fi greu să fac o apreciere. ca şi cum şi»ar fi confirmat presupunerile avute.
După câţiva paşi începu să vorbească. - Nu fac aluzie la d«ta, ci, în general vor»
- Era doar un coş cu afine, pe cari le«af fi blnd, scriitorii! sunt nişte oameni mediocri. Când
putut cântări sau număra, totuşi a fost greu să
faci o simplă apreciere de cantitate, n u ?
Nu înţelegeam unde voia să ajungă.
- In materie, spre exemplu, de suflet, unde
nu poţi pătrunde nici cu privirile nici cu cân»
tarul, dar unde în schimb sunt infinit de multe
unităţi, de diferite forme, nuanţe şi mărimi, apre»
cierile cât pot fi de hazardate, nu?...
La răspunsul meu aprobativ, a lăsat discuţia
într'atât. Pe drumul spre casă l»am observat că
se frământa in găsirea unei soluţii pentru a»şi mo»
tiva cu o realitate, gândul sau problema ce«l
preocupa.
Când ajunsesem în dreptul locuinţei sale,
mă pofti să mă razim de gard, dacă nu mă gră»
besc. II conduceam pentru a nu ştiu câta oară
până acasă, fără să mă invite înlăuntru. Odată imi
arătă cu degetul un geam, şi»mi spuse că«i dela
camera lui. Vila în care locuia era la capătul
parcului şi geamul dădea înspre piscul muntelui.
- Din geam, dela mine, e o perspectivă foarte
frumoasă. înainte de masă când începe să se des»
congestioneze muntele de nori, îmi amintesc in»
totdeauna de o pictură foarte asemănătoare pe
care am văzut«o împreună cu un prieten, într'o
galerie din Paris. îmi amintesc de selecţia stupidă
ce»o făcuse, referlndu»se la piscurile, adică la acei
oameni cari se ridică cu cel puţin un cap dea»
supra lumel obişnuite... Nu ştiu ce mă face să Dardé: Eterna durere
 ai într'adevăr ceva de spus, înseamnă că eşfi un
revoltat. Dacă n'ai nimic de spus şi totuşi scrii
lucruri fără niciun rost, înseamnă că nu»ţi dai
seama de ceea ce faci sau şi mai rău că n'ai
nici bunul simţ de«a nu«ţi arăta în vileag lipsu»
rile de cari suferi. Dacă eşti revoltat înseamnă că
începi prin a nega valorile existente, înloculndu»le.
cu altele pe cari le vezi d*ta ca bune. Le vezi
însă numai d«ta şi, să zicem, încă câţiva. După
unele ca acestea ar urma să nu se ocupe nimeni
cu scrisul nu?... Totuşi pe timp ce trece se vor
ocupa tot mai mulţi, fiindcă oamenii ce se nasc
acum sunt tot mai superficiali, mai grăbiţi şi mai
nestatornici.
îmi întinse mâna. Era plictisit şi vorbise fără
nicio convingere. Aşa era de altfel întotdeauna
spre sfârşitul discuţilor.
Uneori mi se părea că mă ia în zeflemea şl
că»l indispun părerile mele; totuşi mă tolera şi
din zilele ce urmară începu să mă viziteze la lo«
cuinţă, aproape zilnic.
Teancurile de manuscrise răvăşite peste tot,
prin cameră, nu»l făcuseră însă niciodată să mă
întrebe ce scriu şi nici un alt amănunt în această
privinţă. Această indiferenţă începu să mă Jeneze
şi pe urmă să mă plictisească. Mă scotea din sărite
mai mult ca orice faptul că niciodată nu mă în»
vitase la dânsul, cu toate că îl conduceam aproape
în fiecare seară acasă, după cina dela restaurantul
unde luam împreună masa. Ba mai mult, într'o
zi când ajunsesem chiar la poarta dela locuinţa
sa, începu să ploaie. îmi întinse mâna sfătuindu.mă
să alerg în parc, să mă tupilesc la rădăcina
unui brad.
- Sub un brad sănătos nu plouă niciodată,
îmi spuse pe un ton ironic, îndepărtându.se
grăbit.
Vedeam că voia s㻺i bată joc de mine de
câte ori avea ocazie. Lucrul acesta adăogându«se
la timpul ce»l pierdeam de geaba, mă făcu să
încep să»l ocolesc şl să mă scuz că sunt ocupat,
de câte ori ne întâlneam.
într'o zi l«am întrebat, când are de gând să
plece din localitate. M'a privit pieziş şi mi«a răs»
puns verde:
- Nu°f necesar să ne întâlnim, dacă crezi că
te opresc din lucru!
Răspunsul meu a fost ruptura întâlnirilor
noastre. M'am felicitat că avusesem tăria să«i pun
problema răspicat.
* avusem în legătură cu aceasta, simţind o bucurie
Nu»l întâlnisem de câteva zile. La masă cău»
tam intenţionat timpul, când ştiam că el nu»i
acolo. începusem din nou să lucrez, de data asta
însă fără nicio convingere. Tăiam şi ştergeam pa»
gini întregi, până într'o zi, când, apucându.mă să
recitesc tot ce«am scris, după o muncă orbitor de
obositoare, în descifrarea manuscriselor, aşternute
în fuga condeiului, mă trezii că»i trecut de ora
cinei. Alergai la restaurant în speranţa de»a mai
găsi ceva. La intrarea în sala de mese mă lovii
piept în piept cu el.
- Nu te grăbi degeaba; şi aşa a»i pierdut
cina. Dealtfel şi eu am păţit«o la fel...
Eram rupt de foame şi gândindu»mă că doar
voi găsi ceva la bufet, nu m'am dat bătut.
- Nu ţl«am spus? - îmi replică, el văzându«mă
ieşind cu mâna goală.
Mă aşteptase la ieşire.
- Sunt rupt de foame, fire»ar ai dracului de...
- Nu»ţi pierde firea; dacă eşti chiar aşa de
flămând cum spui, vino la mine să»ţi dau ceva.
A m puţină pâine şi brânză.
11 refuzai, dar răsgândindu«mă, căutai să«mi
repar pripeala.
- Spui că n'ai mâncat nici dta şi cu puţină
pâine şi peşte n'ai vrea să saturi cinci mii de guri,
ca'n biblie...
- Cinci mii nu, dar două n'ar fi chiar aşa
mare minune. Brânza ţine saţ. Când mergeam la
câmp, pe moşie totdeauna luam cu mine brânză,
pâine şi ceapă.
Asta era prima aluzie ce o făcea la viaţa sa
de mai înainte. De multe ori mă gândisem la
curiosul meu cunoscut, încercând să desleg, aşa
dela distanţă, cum făcea el, o întreagă serie de
amănunte in legătură cu ocupaţia lui şi cu viaţa
ce o duce, in afara acestei periode de odihnă, pe
care credeam că o face ca şi toţi ceilalţi din
această staţiune climaterică. Din toate ocupaţiile
ce i le«am dat nici una însă nu i se potrivea,
într'o vreme credeam că«i profesor secundar, dar
odată făcu la această categorie de oameni con»
stipaţi, cum îi numi dânsul, o aluzie aşa de tă»
ioasă, încât mă făcu să»mi schimb îndată părerea.
Gândindu«mă pe urmă la cunoştinţele lui teh»
nice de care dădu dovadă când repară aparatul
de radio al gazdei mele, mă făcu să»l cred ingl»
ner. Totuşi ceva mă făcea să cred că n'o nlme»
risem nici de data asta.
A c u m când mă invitase la dânsul acasă,
presimţeam că am să desleg enigma. Prea mult
se ferise să mă cheme acasă la dânsul. Pe drum
îmi veniseră în minte toate presupunerile ce le
mestecată cu fiori de nerăbdare.
Deschise uşa, rugându»mă să aştept în prag
până o să facă lumină. Se învârti o bucată de
vreme in cameră, lovfndu«se de mobile. Crezând
că«I în căutarea chibritelor, scoasei bricheta din
buzunar şi făcu»! lumină. II surprinsei astfel aco»
perind cu o haină ceva pe măsuţa de lângă geam.
întors ca fript, mă descoase cu privirile
dacă am observat ce ascunsese sau nu. Nu văzu»
sem ce ascunsese, dar imediat îmi bătu la ochi
măsuţa cu trei picioare din scândură albă de
brad, astfel făcută ca să se poată strânge pachet.
Era la fel ca şi scaunele vânătoreşti, numai mult
mai mare. Nu»mi luasem ochii încă dela ea şi pe
invitatorul meu lucrul acesta îl scoase din sărite.
Apucând un scaun şi aşezându»l cu spatele spre
măsuţa ce o priveam, aproape îmi porunci.
- Te rog şezi!
Pronunţase invitaţia cu atâta hotărîre în glas,
încât mă şi conformai, uitându«mă cu frică la
dânsul.
Scoase dintr'un sertar dela masă o cutie de
carton în care avea mâncarea. O puse pe masă,
apoi se căută prin buzunare.
- Ai cuţit? *- mă întrebă tot pe un ton ursuz.
~ Am, dar nu obişnuesc să»l port cu mine.
La răspunsul meu, se întoarse enervat spre
măsuţa cu pricina, dar după o cântărire rapidă
făcu un gest neputincios.
- O să rupem pâinea cu mâna, la brânză
şi aşa nu»i nevoie de cuţit.
Nu ştiu ce mă făcuse să cred că cuţitul ce
şi»l căutase în buzunare se găsea sub haina de
ploaie, ce o asvârlise peste măsuţă, ca să ascundă
ceva de mine, şi cu toate c㻺i aduse aminte de
acest lucru, totuşi renunţase să»l Ia. Prin urmare
acolo»! enigma, făcu«i imediat constatarea.
Nu schimbarăm în tot timpul mesei nici un
cuvânt. Când terminarăm cu mâncarea, se ridică
anunţându»mă că apă de beut n'are, dar îmi an»
ticipă, printr'o aluzie bine ticluită, bucuria de a
bea la mine acasă.
Era semnul că dorea să scape cât mai repede
de mine. Mă făcui însă că nu observ, răspunzân»
du»i că nu mi«e sete câtuş de puţin. Nu«l încântă
de loc aceasta, dar norocul începu să ţină cu
mine. Afară începu să ploaie. Se uită la geam,
unde picuri! începură să bată, apoi mă întrebă
neliniştiţi
- Cum al să pleci acasă?
Ochi«m! căzură pe pelerina de ploaie de pe
măsuţă.
- Dacă o să»mi împrumutaţi pelerina de
ploaie până mâine, am să vă mulţumesc de
două ori!
Răspunsul meu căzu peste dânsul ca un
trăsnet.
Se uită cu ochii mari spre mine, ca şi cum
cine ştie ce lucru grav aş fl spus, apoi mutân»
du»i la pelerină şi de acolo la geamul unde picurii
se înteţeau într'un ropot crescând, sfârşi prin a
tăcea, lăsând cererii mele, doar jocul plin de vo«
luptate ce începu»i să«l simt în piept. Fiecare clipă
ce trecea mă lega cu tentacole tot mai puternice,
de enigma ce zăcea ascunsă doar la câţiva paşi
de mine. Până acum fusese pentru mine doar un
individ curios, acum însă străfulgerat de cheia
vieţii lui ce o simţeam că«l sub pelerina de ploaie,
aş fi fost in stare să mă iau cu el la luptă pentru
a»i smulge secretul.
Cu privirile aţintite pe măsuţă, se gândea
precis la imprudenţa ce o făcuse, chemându»mă
la dânsul şi căuta acum calea, cum să scape de
mine. Eu, dela spate il măsurăm cu ochii, verifi»
cându»! în mod subconştient puterile, ca şi cum
în clipa următoare ar începe lupta pe moarte şi
pe viaţă.
Când îşi întoarse faţa spre mine, observai
că neliniştea lui de mai nalnte se prefăcuse într'un
surâs ipocrit.
- A m fost un dobitoc că te»am chemat la
mine. Nu te«am putut lăsa să crapi de foame?
Ţi»am dat să mănânci şi acum îţi trebuie şi viaţa
mea?
Mă ridicai în picioare fără să-i răspund, dar
gata de a face faţă oricărei surprize.
Prinse cu mâna un colţ al pelerinei de ploaie.
- Vrei să afli ce se găseşte dedesubt?
- Uite!
Pe măsuţă era un turn de nămol şi trei capete
din lut, de un grotesc strigător la cer. In clipa
următoare zării lucind şi cuţitul alăturea.
Unul dintre capete avea o frunte proemi»
nentă şi ochii adânciţi în orbite. Restul figurii
mima un surâs dobitocesc. Părea mai de grabă
capul unui animal ciudat, căruia îi imprimase o
notă stranie, ce te străfulgera şi te umplea de
groază.
- Sunt trei capete de clovni!
- De clovni?
- Da, înţelegând clovnul ca trăire, nu ca
mască. întruchipează cele trei tipuri diferite de
oameni. Unul e omul animal, altul omul gânditor,
iar celalalt cu figura ştearsă, face legătura intre
ei: e omul de rând, spiritul plat.
Se opri din explicaţie, ffxându»şi ochii pe
turnul de lut, pe care rămase forma degetelor,
cum îl frământase.
- Dumniata n'ai frământat, probabil, niciodată
lutul între palme, până se încălzeşte? E o sen»
saţie foarte ciudată, pe care cred că a avut«o şi
Dumnezeu când l«a făcut pe Adam,
 2o VIAŢA ILUSTRATA
Avea pe figură întipărit acelaş surâs ironic
ca in momentul când desvelise capetele.
- Dumniata le«ai executat? - il întrebai in
cele din urmă.
- Eu!
Fuse un strigăt de victorie. Cu ochii aţintiţi
asupra capetelor, gusta par'că o sensaţie deosebită
şi pleoapele»! apropiate ii erau înţepenite ca de
o hipnoză, ce radia din privirile clovnilor.
- M'ai făcut, m'ai silit să-ţi vorbesc despre
mine fără să vreau lucrul acesta. Ştiu că pierd
noaptea de geaba, dar poate dumniata nu faci
parte din categoria ultimă a oamenilor şi ai să
mă poţi înţelege. Totuşi .nu pentru asta, nici ca să
mă explic faţă de d»ta am să.ţi vorbesc, ci pentru
că simt nevoia..., dar o să mă căiesc amarnic,
ştiu! Acum câţiva ani am plecat de acasă. A m
fugit mai bine zis, fiindcă tatăl meu, care»! mare
proprietar, voia să mă îngroape şi pe mine în
tradiţia familiei noastre, de a scurma ca o cârtiţă,
cele câteva sute de pogoane de pământ. Cum
insă cu mine se sfârşeşte o veche familie de cârtiţe
netrebnice, am evadat chiar la timp. Trăisem şi
aşa destul o existenţă parazitară.
A m făcut Academia de agricultură ca să fiu
rândaş, să îngraş porci, să incondeiez ouăle după
soiul găinilor şl să botez câinii delà curte. Inain»
taşii mei, cu toţii au fost oameni bogaţi, deci au
avut libertate deplină pentru a se ocupa cu ceva
Paciurea : Himeră
mai deosebit. Nici unul dintre ei n'au avut insă
altă viziune decât aceea de a perpetua specia.
Aşa mă găseam şi eu în cel al treizecelea an de
existenţă.
Până la aceasta vrâstă am învăţat de toate
şi nimic precis. Citisem însă foarte mult şi de toate:
ştiinţă, filosofie, literatură.
De copil încă, simţeam că zace in mine ceva
halucinant, făcându»mă să asist intens la tot ceea
ce impresionează spiritul. Asta întotdeauna am
văzut»o ca ultima tendinţă ce o poate avea un
om pentru a«şi descătuşa complexele din suflet
şi pentru a»şi verifica esenţa spiritului. Poate
pentru aceea am încercat pe rând toate artele.
Eram însă aşa de neliniştit şi plin de văzduh,
încât in tot ceea ce încercam, vedeam o gamă
minoră şi străduinţele mele se împotmoleau in
amănunte cari ştirbeau liniştea şi continuitatea
viziunii cu o simetrie calculată şi forţată. Cu pă»
rere de rău le»am părăsit la rând pe toate şi
m'am apucat de scris. Nici aici însă nu am reuşit.
Cea ce scriam era amorf, umflat şl lipsit de vl»
ziune. Eram sătul de ceea ce citisem in felul acesta.
Cei mai mulţi dintre scriitori sunt doar meşteri al
frazelor in cari leagă întâmplări, mai mult sau mal
puţin verosimile, ducând atenţia cititorului cu firul
povestirii, împănat cu Interesantul minciunii şi
fantasticului. La un scriitor de seamă cele cinci
simţuri trebuie să fie intr'o conlucrare excepţional
de fină şi nesilită, ca să poată concepe conjunc»
tura lucrurilor situate intr'un raport pur şi nede»
gradat, cu universul. Numai aşa poţi da viaţă
personagiilor, pe cari nu trebuie să le legi de
timp, ci de totdeauna. E o muncă fără seamă de
grea şi ca să scrii o carte, îţi trebuie o viaţă, dar
nici atunci nu»i sigur că ai reuşit. Orice carte
scrisă s'ar putea din nou prelucra şi n'ar fi un
lucru degeaba, căci lipsuri ai găsi peste tot. Ajun»
gând la aceste păreri, mi»am dat seama că eram
prea bătrân pentru a începe să scriu. Totuşi ajun»
sesem la concluzia că viaţa pentru fiecare din noi
trebuie să prezinte un interes, ca să merite a fi
trăită, altfel e o zădărnicie oarbă şi apăsătoare.
Deşi, după cum ţi«am arătat, nimic nu mă
lega în mod fericit de artă, totuşi in timp ce
trebuia să constat asta, neliniştea din mine creştea,
apropIindu»mă cu paşi repezi de clipa când sfâr»
şindu»mi existenţa, mă voi întreba: ce ai făcut
atâtea şi atâţia ani?
Gândul că nu mi»aş putea răspunde decât
printr'o plecare a frunţii, m'a neliniştit şi mai mult
şi nu ştiu ce s'ar fl întâmplat dacă n'aş fi ajuns
să găsesc că în sfârşit voi putea să«mf leg focul
din mine, de ceva concret, Ieşit din aceste două
mâini şi din apele adâncului din mine, unde
gândul s'a scăldat şl chinuit atâta vreme. Nu ştiu
dacă mă înţelegi, dacă mă exprim destul de clar...
Mă privi lung, aşteptând o aprobare din
partea mea. II ascultasem tot timpul încordat şi
cu cât înainta în mărturisirea ce mi«o făcea, con»
trazicerile in raport cu părerile lui de mai înainte,
refeşeau tot mai accentuat. Uneori par'că-şi dădea
şi el seama de aceasta, dar patima ce pusisi
stăpânire pe dânsul îl făcea incapabil de a se
manifesta ca atunci, când făcea reflecţii izolate şi
pline de ironie. Era un vizionar chinuit de himere,
care pornise la drum mânat de un sbucium adânc,
în speranţa cristalizării ulterioare a complexelor
din suflet. Trăind însă in mod continuu cu revolta
împotriva lui însuşi, se scufundase şi mai mult
într'un abis al incertutidiniilor.
Răspunsul meu întârziind, continuă. De data
asta poziţia lui voluntară de mai înainte se schimbă
intr'una împovorată de amintirile cari îl întorceau
cu ani în urmă pe drumu»! de rob.
- Intr'una din zilele ploioase de toamnă, mă
întorceam acasă pe o arătură proaspătă. Lutul
mi s'a legat de cisme şi«mi îngreuna mersul. Cum
n'aveam la îndemână cu ce să»mi desfac glodul
de pe talpă, l«am luat cu mâna. Cu lutul rămas
Pădurea: Fata cu ulcioarele
în pumn m'am jucat până acasă, reuşind să fac
un cap de om. A m fost aşa de încântat de această
singură operă reuşită a mea, încât când am ajuns Simţeam că e absolut necesar să vizitez cel puţin
acasă am arătaUo şi tatălui meu. Abia şi«a ridicat in parte operele de valoare lumii, cu toate că ceea
ochii din cititul ziarului, făcând o mutră posacă, ce voiam să fac eu, era doar într'o dependenţă
pentru ca apoi când l»am pus pe masă, ca să»l relativă cu ele. Ochii mei însă nu erau destul
pot contempla mai bine, să»mi spună, să»l arunc de deschişi şi orizonturile mai păstrau reziduri din
dracului şi să mă spăl pe mâini de noroi. Singur sgura incertitudiniilor şi coacerii necomplecte a
eu mă bucurasem din tot sufletul de ceeace rea» viziunilor din mine.
llzasem. Hotărîrea de a pleca odată fiind luată, în
In zilele următoare am făcut din nou tot mal puţin de două luni mi«am lichidat averea
felul de obiecte din lut. Eram aşa de fericit şi ce»mi rămase dela mama mea, asigurându«mi astfel
nu mă întorceam de pe câmp decât seara, fără o existenţă pentru mulţi ani înainte. Mi»era indi»
a îndrăsni însă să aduc acasă vreunul din ele. indiferent că tatăl meu mă credea nebun, la fel
Le ascundeam sub grinda unei şuri depe moşie, ca şi cealaltă lume ce mă cunoştea. Precis nu
având grijă să mă spăl pe mâni, înainte de»a intra ştiau ce vreau să fac, iscodind fel de fel de pre»
în casă. supuneri, cari de cari mal absurde şl hazlii. Totuşi
Când am plecat de»acasă le«am împachetat n'am simţit nicio şovăială în acest timp şl în mo»
pe toate şl le«am adus cu mine. Sunt acolo în mentul când m'am urcat în tren, am simţit o
geamantanul depe garderobă; - şi»mi arată cu mâna bucurie atât de mare, încât dacă cineva mi>ar fi
un geamantan mic, plin cu reclamele hotelurilor luat toţi banii ce»ml asigurau viaţa de aici înainte
pe unde trecuse. multă vreme, ori poate toată viaţa, i»aş fi dat,
- Vedeam că»mi pierd vremea continuând căci aveam un bilet de tren până la Paris şi pe
astfel. Dacă m'aş fi apucat să lucrez acasă, tatăl lângă el paşaportul ce dărâma graniţele. Aş fi
meu m'ar fi crezut nebun şi mi»ar fi fost impo» plecat şi fără nici un ban şi nimic în lume nu
slbil să găsesc liniştea şi independenţa ce e nece­ m'ar fi putut reţine dela asta.
sară in timpul creaţiei. Pe lângă toate acestea A m stat în Franţa mal bine de un an, şi
călătorisem foarte puţin, şl in străinătate de loc. jumătate de unde am plecat în Italia şi apoi în
Norvegia. Deşi în acest timp n'am făcut altceva
decât am văzut, totuşi timpul n'a fost pierdut de
geaba. M'am întors în ţară şi mai plin de văzduh
dar simt că de data asta văd mai limpede ce
trebuie să fac. Sunt pe cale de«a revoluţiona arta,
acesta este adevărul, sau mai bine zis sensul care«l
văd in arta ce am să o descoper. Dar e mai
mult decât atât, e un ritual, o chemare venită
din lutul a cărui viaţă o simt cum pulsează în
toate fibrele fiinţei mele.
Făcu o pauză lungă, apoi se apropie de tur»
nul de lut depe măsuţă şi»şi înfipse o mână in el.
Făcu un bulgăre, pe care începu să»l rotunjească
între palme.
- Huma aceasta fără formă, am s'o fac să
articuleze întâia silabă, ca atunci când Adam trezit
din somnul lutului i»a răspuns lui Dumnezeu, fără
să fie mirat că el este întâiul om care vorbeşte.
Vorbise tot timpul stând în picioare, străfulgerân»
du«mă cu privirile, ca apoi la fiecare întrerupere
să«şl întoarcă faţa spre cele trei capete de lut, de
unde parcă«şi lua noi puteri, ca să continue.
Concomitent cu înaintarea spovedaniei făceam
fel de fel de reflecţii şl mă înspăimântam când
constatam mereu acelaş lucru, că omul din faţa
mea ar putea fi tot atât de bine un geniu ca şi
un exaltat sau chiar nebun. In timp ce vorbea
îmi aruncasem în repetate rânduri privirile spre
figurile de lut şi descoperiam rând pe rând că cei
trei clovni vorbeau o limbă tot atât de ciudată
ca şi creiatorul lor, împrăştiind împrejur o atmo»
sferă care parcă te copleşea şi te făcea să»ţi pleci
ruşinat fruntea.
Eram atât de impresionat de ceeace văzusem
şi auzisem, că atunci când, pe neaşteptate, veni
spre mine şi-mi întinse mâna spunându»mi noapte
bună, nu putui să»i răspund decât printr'o privire
năucă.
Stăpân pe sine ca şi cum nu s'ar fi întâm»
plat nimic, la despărţire îmi spusese pe acelaş ton
Ironic, de altă datat
- Acum după ce a trecut ploaia, cred că
nu mai ai nevoie de pelerină...
Ploaia intr'adevăr trecuse şi sub norii călători
câte«o stea îşi scotea capul, clipocind din gene
somnoroase, sătulă parcă de legile cari i«au fixat
un loc intr'un univers ale cărui drumuri, toate,
duc spre necunoscut.
*
A doua zi l»am aşteptat la cină până la în»
chlderea localului, dar n'a venit. In cealaltă zi,
repetându«se acelaş lucru m'am dus să»l caut la
locuinţă.
Plecase incă in dimineaţa ce urmă nopţii
de spovedanie. Intr'o staţiune climaterică în plin
sezon, unde lumea e într'un continuu dute«vino,
proprietarul vilei nu»l reţinuse nici numele, necum
să mai ştie încotro a luat«o.
Mă întorceam pe acelaş drum, pe care»l fă»
cusem, în atâtea daţi împreună cu el.
La colţul străzii dinspre direcţiunea băilor,
zării o ţigancă cu coşul plin de afine. Mă oprii
înaintea ei. Mă îmbie, lăudându»şi fructele că sunt
proaspete şi dulci. Le cumpăra! pe toate, dar când
ii promisei preţul dublu, dacă»ml dă şi coşul, imi
arătă dinţii albi şi scânteietori ca mărgelele dela
gât, intrebându'măt
- Ce ai să faci dumneata boierule, cu el?
- II iau ca amintire.
Se uită neîncrezător spre mine, apoi fără să
mă mai întrebe ceva, mi«l aduse până acasă.
Rămase insă înmărmurită când, îndată ce so»
sirăm, mă apucai să număr fructele. Trecusem de
o sută cu număratul şi poate ea căscându»şi ochii
tot mai mari, se retrăgea speriată dela un boer
fără minte care număra afinele, după ce«i cum»
parase coşul ca amintire.
VITRINA CĂRŢII
CRONICA LITERARĂ
f Prot. Ion Goron: C U V I N T E C Ă T R E
P R E O Ţ I . 1943. pag. 107. Preţul 3 Pg. Editura
Episcopiei ortodoxe române.
In vitrina librăriei eparhiale din piaţa cate­
dralei noastre a apărut o carte nouă, făcând parte
din colecţia „Cărţile vieţii". Pe copertă poartă mo­
destul titlu de mai sus, iar ca autor al ei figu­
rează adormitul în Domnul prot. Ion Goron. Ju­
decând după aceste două momente, oricine s'ar
putea simţi îndreptăţit să creadă, că în cazul de
faţă e vorba de o nouă şi inediată lucrare a re­
gretatului cugetător şi scriitor, care în uttimul timp
al vieţii sale ne dăruise cel puţin câte o lucrare
pe an.
Citind însă prefaţa scrisă de P. Sf. nostru
episcop Nicolae, aflăm că cele optsprezece medi­
taţii pastorale ale volumaşului au mai văzut lumina
tiparului, fiind publicate înainte de aceasta cu doi­
sprezece ani în organul eparhiei „Renaşterea",
întrucât însă „adevărurile acestor meditaţii îmbră­
cate în haina simplă a unui grai cuceritor de lim­
pede nu şi-au pierdut de Ioc actualitatea", ci „dim­
potrivă, studenţii cari se pregătesc pentru chema­
rea sacră a preoţiei şi slujitorii sfinţiţi ai altarelor
strămoşeşti deopotrivă îşi pot înviora sufletul bând
din această apă duhovnicească ţâşnită din inima
caldă şi din mintea luminată a unui frate al lor,
care mult s'a zăbovit cu ispitirea scripturilor sfinte",
P. Sf. Sa a aflat de bine, într'un moment de feri­
cită inspiraţie, să le retipărească, adunându-le de
data aceasta într'un mănunchiu. Iar cei ce vor citi
această carte nu pot decât să-i fie adânc recunos­
cători pentru această nouă dovadă a felului cum
îşi înţelege înalta menire de adevărat cârmuitor şi
povăţuitor al turmei credincioase. Căci fără de
această strădanie, cine altul s'ar fi gândit la reti­
părirea acestor meditaţii răzleţe şi inaccesibile?
Ele ar fi rămas cu siguranţă uitate şi ascunse şi
pe mai departe şi poate pentru totdeauna în raf­
turile mai mult ori mai puţin acopeiite de praf
ale arhivelor parohiale. Pe când aşa ele vor con­
tribui după merit la zidirea sufletească a multora
dintre cei pe cari poetul al vrea să-i vadă şi să-i
ştie „cu crucea în frunte".
Da, acolo în frunte este locul preotului, pen-
trucă el, ca reprezentant al lui Hristos pe pământ,
are să fie „lumina lumii şi sarea pământului" şi
„aluatul menit să dospiască întreaga frământătură
a oamenilor în spre bine, întru pânea gustoasă a
împărăţiei lui Dumnezeu". Dar pentru ca să-şi poată
îndeplini aievea această chemare de luminător,
trebue ca 'n primul rând să fie el însuş lămurit şi
luminat asupra chemării înalte şi sfinte, pe care e
menit s'o îndeplinească spre înălţarea sufletească
a fiilor săi duhovniceşti.
Şi cum în îndelungata sa calitate de duhovnic
al studenţilor în teologie a avut adeseori prilejul
să constate că nu totdeauna vocaţia îi îndeamnă
pe tineri să îmbrăţişeze această misiune s'a decis
să le dea o sistematică educaţie morală spre a
produce în ei acea renaştere spirituală, care e'ab-
solut necesară unui adevărat şi conştiincios lucră­
tor în via Domnului. In vederea realizării acestui
luminat scop, a introdus frumosul obicei de a rosti
în faţa studenţilor întruniţi într'o anumită seară
din săptămână câte o meditaţie pastorală, arătân-
du-le pe de-oparte frumuseţile, iar pe de alta
greutăţile chemării preoţeşti.
Intr'adevăr, e frumoasă chemarea de a fi
„propovăduitorul ascultat cu sfinţenie al mulţimei,
învăţătorul înţelept al semenilor săi, dătătorul de
hrană sufletească şi trupească al acelora, cari se
încred într'ânsul, doctorul tuturor boalelor trupeşti
şi sufleteşti". Şi mai e frumoasă această chemare
şi pentrucă „prea bunul Dumnezeu a binevoit să
primiască din mâinile noastre, ale preoţilor, sfânta
jertfă a preacuratului trup şi a preacinstitului sânge,
deşi stau înaintea lui „Arhangelii şi zeci de mii
de îngeri, Heruvimii cei cu ochi mulţi şi Serafimii
cei cu câte şase aripi". Iar într'alt loc vorbind
despre măreţia chemării preoţeşti, se exprimă ast­
fel în graiul său aripat: „întocmai ca şi inima
pentru trup — preotul este pentru credincioşii săi
„tuturor toate:" părintele, învăţătorul, conducăto­
rul, păstorul, lumina, sarea şi nădejdea acestora.
Urmărind ca să traducă în faptă zilnică cât mai
multe din poruncile Mântuitorului, el are datoria
de a tempera lăcomia celor bogaţi şi a celor să­
raci de-opotrivă; de a aduna daruri dela unii spre
a le împărţi altora; de a opri pumnul celor în­
vârtoşaţi şi de a turna curaj în inimile celor laşi
ori desnădăjduiţi".
In asemenea culori vii se exprimă şi când e
vorba de marea răspundere ce-i revine preotului
în faţa lui Dumnezeu pentru felul păstoririi sale
sau de alesele calităţi, pe cari trebue să le aibă
spre a premerge întru toate cu propriul său
exemplu.
Dar „Cuvintele către preoţi" deşi sunt adre­
sate preoţilor, ele totuş nu le sunt adresate exclu-
siv lor. Citirea For o poate face cu mult folos su­
fletesc oricine ia hotărîrea de a trăi o viaţă, care
să-1 apropie de Dumnezeu. De aceea o recomand
cu căldură oricui, având conştiinţa împăcată că
din lectura acestei cărţi va putea sorbi puteri de
viaţă nouă. E M I L N I C O L E S C U
st st st
IZVOARELE VIEŢII CREŞTINE. Editura
Asociaţiei preoţilor „Sf. Nichita". KoIozsvâr.Quj
1 9 4 3 .
In colecţia cu titlul de mai sus au apărut
de curând trei lucrări menite să tălmăcească pe
înţelesul tuturor izbăvitorul rost al celor trei Taine
sfinte: pocăinţa, cuminecătura şi preoţia.
Cartea despre Pocăinţa a scris»o Părintele
Simion Chişiu. Ea cuprinde temeiurile biblice şi
raţionale ale acestei sfinte taine, precum şi pre»
ţioase îndrumări privitoare la felul în care se
cuvine să ne apropiem de spovedanie pentru a
ne împărtăşi de roadele ei cele sufleteşti. Impor»
tantul capitol de pastorală e întregit cu o serie
de pilde dintre cele mai elocvente şi cu câteva
rugăciuni potrivite.
A doua lucrare - despre Pâinea Vieţii - e a
Părintelui M. Pura. Scrisă cu o lăudabilă lim»
pezime, ea lămureşte sensul adânc al sfintei cumi»
necături şi cheamă atenţia cititorului asupra grijei
deosebite cu care trebue să se apropie de Paharul
Domnului.
Cartea Paste oile mele - în care e vorba
despre taina preoţiei şi despre misiunea simţitoare
pe care o împlineşte slujitorul lui Hristos, se da»
toreşte tot râvnei Părintelui Simion Chişiu. Cum
se şi cuvenia - autorul n'a uitat să împărtăşească
lectorilor săi sfaturile cuminţi cu privire la cinstea
ce trebue s'o arete credincioşii - slujitorilor Dom»
nulul, ca unor ostenitori cu dar de sus pentru
mântuirea obştii.
Autorii celor trei lucrări menţionate sunt
preoţi de lege greco»catolică. Asta, fireşte, se vede
şi din felul in care sunt înfăţişate problemele.
Sfinţii pomeniţi în cele trei cărţi aparţin, aproape
toţi, Bisericii apusene. Iar cei câţiva sfinţi ai creş»
tinismului răsăritean, luaţi ca martori ai adevă»
rurilor expuse, în ilustraţii sunt îmbrăcaţi şi ei în
straie catolice.
Toate acestea nu vor mira pe cititorii orto»
docşi. Ei se vor simţi însă nedumiriţi în faţa unor
afirmaţii ca cea pe care o vor citi la pag. 6 5 a
cărţii Părintelui N. Pura despre Pâinea Vieţii:
„Cine fumează dimineaţa, se poate cumineca" (in
aceeaşi zi!). R. D .
Pr. Emittan Lemeny: PETRU ŞI P A V E L
LA R O M A . Editura Asociaţiei „Sf. Nichita", Ko-
lozsvâr»Cluj, 1 9 4 3 . Pag. 1 5 7 .
Părintele profesor dela Academia teologică
unită din Cluj a avut fericita inspiraţie de a tipări
într'un volum următoarele conferinţe: 1 . Petru şi
Pavel la Roma; 2 . Pavel şi misterele păgâne;
3 . Procesul lui Galileo Galilei; 4 . Iisus al lui Ernest
Renan; 5 . Credinţa şi spiritismul; 6 . Iisus şi sufe»
rinţa; 7 . In amintirea unei conversiuni.
Precum reiese din titlurile acestor conferinţe,
ele au fost ţinute in mijlocul păturei culte a bisericii
surori din diferite centre ale Ardealului de nord.
Deşi în cadrul îngust al unor tratate strict limi»
tate în timp, problemele puse sunt desvoltate cu
competinţă, spirit critic şi larg aparat ştiinţific.
Abundenţa şi variaţia citatelor dintr'o mulţime
de autori teologi cu renume mondial din ţările
culte ale apusului, vădesc serioase cercetări asupra
acestor probleme, precum şi o mare familiarizare
cu literatura teologică modernă. Citind acest volum
ai impresia lecturii unor schiţe, unor rezumate
din nişte studii mai vaste. Autorul este prea plin
de conţinutul larg al problemelor cu cari se ocupă,
a adunat mult material, pe care trebue să«l com»
prime şi nu se îndură a lăsa nimic. Aduce tot
noi şi noi elemente pe cari uneori e constrâns
să le înfăţişeze numai fragmentar. Faptul are şi
părţi bune, dar şi scăderi. Conferinţele părintelui
Lemeny în general duc la concluziile urmărite,
trezind interesul pentru problemele pure şi dorinţa
de a le adânci mai pe îndelete prin studii parti»
culare, după indiciile primite. In schimb o seamă
de elemente atinse rămân nerezolvate, fiind date
sau numai în concluzii sau numai simplu anunţate.
Un exemplu: Activitatea apostolului Petru la Roma
şi întemeierea episcopatului din Roma. Este cel
mai important element din prima conferinţă. El
însuşi pentru sine o problemă largă şi mult dis»
cutată. E dat numai în concluzia voită: că azi
niclun om de ştiinţă nu se mai îndoieşte de acest
adevăr. Aminteşte de dovezi biblice şi istorice,
dar nu le înşiră. Din Noul Testament aminteşte
un singur argument din epistola lui Petru - şi acela
printr'o forţare a textului în afara legilor ermi»
neutice, iar argumentele istorice se referă mai
mult la moartea lui Petru în Roma. Aci era cazul
unei desvoltări largi arătând diferitele puncte de
vedere şi greutatea lor ştiinţifică.
Aceste insuficienţe, inerente unor conferinţe,
nu numai fiindcă sunt limitate în timp ci şi fiindcă
nu urmăresc un scop direct ştienţific, nu scad
valoarea cărţii părintelui Lemeny, aşa după cum
a stabilit»o la început, bineînţeles privindu»o din
punctul de vedere al doctrinei bisericii pe care
o reprezintă.
In afară de mici excepţiuni cu caracter strict
confesional apusean, cartea poate fi cetită cu folos
real de orice credincios al Bisericii noastre din
pătura cultă. Este un frumos aport adus literaturii
noastre religioase române. L. G. M U N T E A N U
 ÎNSEMNĂRI
au ostenit la cucerirea văzdu»
Pe urmeíe Mitropolitului Şaguna hului se numără cu cinste şi ar«
stitor al rânduielilor saguniene deleanul Aurel Vlaicu. S'a năs»
care a fost primul ierarh al re* cut in 6 Noemvrie 1882 în co»
înviatei episcopii a Vadului, Fe* muna Binţinţi de lângă Orăştie
leacului si KolozsvâraClujufui a din părinţi ţărani. Şcoala primară
înţeles rostul misionar al unei şl şase clase de liceu le face la
publicaţii periodice bisericeşti în Orăştie. Cele două clase le ter»
capitala Ardealului. De aceea- mină la gimnaziul unguresc din
curând după aşezarea sa la Ko= Sibiu. Părinţii lui voiau să»l facă
lozsoâraCluj - a întemeiat foaia preot, dar pe Aurel îl Ispitea meş»
eparhiala „Renaşterea" caret$i teşugul zburatului. Pleacă la Bu«
prăznueste acum două decenii dapesta, unde nu stă decât un an.
de rodnică existentă, Se înscrie apoi la Politehnica din
Datorită râvnei redactorilor si München, unde rămâne timp de
colaboratorilor ei, această foaie patru anî. După Politehnică îşi face
- la început foarte modestă - stagiul militar ca voluntar la ma«
Episcopul Nkoîae Ivan
a crescut „în Hristos" si în sâa rina derăzboi din Pola. Se reîn»
nâtoasele rânduelf a/e naţiei toarce apoi la casa părintească,
Uriaşa operă a Mitropolitului
noastre si — sub neadormitapri= unde începe să lucreze cu zor la
Andrei Saguna a fost pilduitoare
oeghere a întemeietorului ei - pasărea cu clonţul de fier. Lăudat
pe toate tărâmurile oietii pentru
a fost, ceeace este si astăzi: un de unii, hulit de alţii, încurajat
păstorii duhovniceşti ai turmei
dascăl spre toate cele bune si de puţini şi descurajat de mulţi,
dreptcredincioase din cuprinsul
folositoare, al clerului din isto= lucrul mergea încet şi fără spor.
Ardealului.
rica eparhie a KolozsvâraClua Sfătuit de câţiva prieteni buni
Prin întemeierea gazetei „ Tea
jului. Iar prin lucrarea osârduia trece şi se stabileşte la Bucureşti.
legraful Român" - care oa îma
torului cler apostolatul foii „Rea Aci, cu ajutorul Statului român
plini în curând respectabila şi
naşterea* slaa purtat rodnicia reuşeşte să construiască un avion
glorioasa oârstâ de o suta de
până în cele mai largi pături nou în Arsenalele armatei. In
ani ~ marele ierarh a arătat urs
ale poporului dreplcredincios scurtă vreme reuşeşte să facă mi»
masilor săi, că Biserica nu trea
din cuprinsul acestei eparhii, nuni cu musca lui nebună. Faima
bue să se lipsească de nicio
Iată pricina pentru care praza Iul trece peste hotare: e premiat
armă spirituală modernă în lupta
nicul „Renaşterii" este prilej de la un concurs din Viena, iar nea»
peniru înălţarea oietii religioase
duhooniceascâ bucurie pentru mul îşi leagă de el cele mai sfinte
si culturale a poporului. Iar
întreaga eparhie a doua oară nădejdi. Dar cine urcă ca fulge»
presa este, fără îndoială, una
ctitorită de neuitatul vlădică Ni*
dintre cele mai puternice arme
colae Ivan.
în această luptă.
împărtăşind arhiereasca A'oa»
Inspirândwse din înţeleaptă
sfră binecuvântare harnicului re*
osârdie şi din izbânzite cultu*
dac tor de azi al , Renaşterii" ca
rate ale lui Saguna, olădicii de
$i tuturor colaboratorilor si citi*
după el, aşezaţi în scaunele de
lorilor ei, rugăm pe bunulDum*
înfricoşată răspundere din fruna
nezeu să rodnicească si de azi
tea noilor eparhii, n'au zăbooif
înainte creştineasca propooeda*
prea mult în înfiinţarea orga*
nie a acestei foi.
nelor de presă menite să poarte
Episcopul NfCOLAE
cuoântul lui Dumnezeu cu izbă"
oifoarete lui pócete si acolo, •
unde oiul gratu al ierarhului
sau al s/etnicilor lui nu putea AUREL VLAICU. Treizeci de
să ajungă. ani dela moartea celebrului avia»
înţeleptul si harnicul cine tor român). In rândul celor cari Aurel Vlaicu
 32
rul se pogoară ca trăznetul. Nu»
mai după doi ani de glorie Aurel
Vlaicu pleacă din Bucureşti în
ziua de 31 August cu gândul de»a
trece Carpaţii la fraţii săi din Ar»
deal, cari In anul 1913 îşi ţineau
la Orăştie sărbările Astrei. Dar
n'a avut noroc. Aproape de Câm»
pina, prins de un vânt potrivnic
cade la pământ şi moare. Sufle»
tul lui mare s'a înălţat la ceruri
pe aripi de îngeri, iar gândul lui
a fost dus mai departe cu pioasă
recunoştiinţă de cei rămaşi în
viaţă. Numele lui Aurel Vlaicu
rămâne scris în fruntea aviatorilor
români cu litere de sânge pentru
toţi vecii. El e fala aviaţiei ro«
mâneşti şi unul dintre cei dintâi
cuceritori ai văzduhului din lu«
mea întreagă. Neamul întreg se
închină astăzi la mormântul unuia
dintre cei mai aleşi fii ai săi.
T. C.
Si
„POEZIA NOASTRĂ RELI­
GIOASA." Temeinicul studiu al
prietinului Pan M. Vizirescu de»
spre poezia noastră religioasă, stu»
diu publicat în numărul trecut al
„Vieţii Ilustrate", a fost remarcat
nu numai de un mare număr de
cititori ai revistei, ci şi de ziarul
„Tribuna Ardealului" care l»a re»
produs în întregime. Şi - cu drept
cuvânt. Pentrucă rar s'au mai
scris gânduri şi aprecieri atât de
juste, atât de limpezi şi atât de
calde despre acest gen de creaţii
poetice, ca cele din ampla expu*
nere a dlui Pan M. Vizirescu.
Studiul cu care distinsul publi»
cist a cinstit paginile „Vieţii Ilus»
trute" va alcătui prefaţa unei An»
tologii a poeziei religioase roma»
neşti, antologie care se află sub
tipar şi care va apărea in vitrine
încă în primele zile ale lunei vii»
toare.
Seria „Cărţilor vieţii" se va
îmbogăţi astfel cu un nou volum
dintre cele mai preţioase. Prilej
VIAŢA ILUSTRATA
de bucurie pentru cărturarii dor» mai bune tref nuvele cari vor
nici de lectură reconfortantă. intra, in termenul fixat, la redac»
R. D. ţla „Vieţii Ilustrate".
Si Comisiunea alcătuită din P. C.
Părinte profesor FI. Mureşanu, dl
VIDERE NAPOLI, E POI
Valentin Raus şi dl Păcurarlu a
MORI. Cine nu cunoaşte această
cercetat cele cinsprezece lucrări
zicală! O găseşti în toate ghidu»
intrate la concurs şi a făcut ur«
rile Italiei şi o auzi rostită de toţi
mătoarea propunere:
câţi au văzut sau ar dori să vadă
1. Să se acorde premiile d«lui
minunatul oraş din preajma Ve*
Mihail Pop pentru nuvela „In
zuviului. Zicala însemnează pe
robia muncii", d«neî Eugenia Mu»
româneştes „Să vezi Neâpolul
reşanu pentru nuvela „Cealaltă
şi»apol (poţi) să mori" - că ceva
viaţă a lui Hans Holl" şi d.lui
mai încântător tot n'o să mai
Iulian Chitta pentru nuvela „La
vezi în restul vieţii tale.
târgul Sâmpetrului".
Numai cât în italiana corectă
2. Să fie menţionaţi cu laudă:
adevărul acesta se spune aşa:
Pr. Coriolan Dragomir pentru nu»
„Videre Napoli, e poi morire".
vela „Moartea braconierului", dl
Cum s'a ajuns la terminaţia I. M. Gălăţianu pentru nuvela
uzuală de azi a atât de răspân» „Ciasornfcul casei", d«şoara Pia
dltei zicale ? Ne»o spune o gazetă Dragoş pentru nuvela „Demisiu»
elveţiană. După autorul artico» nea", dl Ioan Istrate pentru nu»
lului din chestiune, aproape de vela „Vis şi realitate" şi Pr. Val.
Neapol exista mai de mult un Sima pentru nuvela „In umbra
orăşel cu numele Mori. destinului".
El îmbia trecătorilor o prive» 3. Lucrarea „Moment nocturn",
liste din cele mai pitoreşti; de a» deşi bună în genul ei, fiind un
ceea Italienii aveau toate moti» poem în proză n'a putut fi luată
vele să îndemne pe vizitatorii în considerare. Ea poate fi însă
străini, ca după ce au văzut Nea» publicată în revistă.
polul, să vadă şi orăşelul Mori.
Direcţiunea revistei noastre a
Străinii credeau că Mori e forma
aprobat propunerea comisiunii şi
provincială a lui morire (a muri)
a acordat premiile prevăzute în
şi astfel, îndemnul localnicilor l«au
concurs.
tălmăcit în sensul că dupăce ai
Atât lucrările premiate cât şi
văzut Neapolul poţi să mori...
cele cari au obţinut menţiune vor
Locuţiunea întrebuinţată des a fi publicate pe rând în coloanele
fost adoptată şl de localnici şi azi „Vieţii Ilustrate". RED.
Italienii o spun la fel: „Videre
Napoli, e poi mori".
In adevăr, în timpul din urmă
mulţi din câţi au văzut Neapolul
au murit. Dar nu extaziaţi de ine»
fabila lui frumuseţe, ci de iadul
pe care l»a desfundat răsboiul în
preajma lui. R. D.
St
CONCURSUL NOSTRU. Sun»
tem în situaţia de a da - potrivit
făgăduinţei din numărul trecut al
revistei noastre - rezultatul con»
cursului de premii pentru cele
 CĂRŢILE VIEŢII
C O L E C Ţ I E ÎNGRIJITĂ DE P. S. SA E P I S C O P U L N I C O L A t

Au apărut până acum următoarele volume!

1. G. M. Ivanov: R O D U R I D I N C Â M P U L
E V A N G H E L I E I . Pg. 140, P. 1*50.
2. Grigore Popa: S T I L U R I D E V I A Ţ Ă . Pag.
137, P. 1-50.
3. Pr. Ion Goron: TÂLCUIRI. Pag. 141, P. V50.
4. Pr. II. V. Felea: DUMNEZEU ŞI SUFLETUL
ÎN POEZIA R O M Â N Ă C O N T I M P O .
R A N Ă . Pag. I I I , P. 1.40.
5. Victor Stanciu: MINUNATE SUNT LUCRU-
RILE TALEI Pag. 162, P. V50.
6. Prot. Ion Goron: MEDITAŢII la Evangheliile
din Duminecile şi sărbătorile de peste an.
Pag. 167, P. 1.70.
7. Pr. II. V. Felea: PAISIE ŞI PAISIANISMUL
Pag. 5 1 , 7 0 fileri.
8. t Nicolae Colan: MEDALIOANE. Pag. 120,
P. 1.50.
9 . Prot. Dr. L. G. Munteanu: VIAŢA M Â N .
TUITORULU1 NOSTRU ISUS HRISTOS.
Pag. 340. Preţul: P. 2*50.
10. Emil Fiedler: OMUL CEL NOU, în româneşte
de Părintele Nicolae. Pag. 150. Preţul:
P. 2*—.
11. Dr. E. Nicoară: LA RĂSCRUCEA VIEŢII.
Pag. 100. Preţul P. 1.50.
12. Prot. Dr. L. G. Munteanu: V I A Ţ A S F Â N .
TULUI APOSTOL P A V E L . Pag. 248,
Preţui: 2-50 P.
13. Prot. Ion Goron: ÎMPĂRĂŢIA LUI DUM»
NEZEU. Pag. 148. Preţul: 2 — P.
14. Arhimandritul Ioan Schakhovskoy: LAUDA
ÎNVIERII, în româneşte de Gheorghe
Suciu. Pag. 78. Preţul: P 5 0 P.
15. Prot. Dr. L. G. Munteanu: VIAŢA S F Â N .
TULUI APOSTOL ŞI EVANGHELIST
IOAN. Pag. 248. Preţul: 3'50 P.
16. Prot. Ion Goron: CUVINTE CĂTRE PREOŢI.
Pag. 112. Preţul: 3 - P.

IN COLECŢIA POPORALĂ

„VENIŢI DE LUAŢI LUMINĂ"

AU A P Ă R U T PÂNĂ A C U M U R M Ă T O A R E L E B R O Ş U R I :

1. Pr. FI. Mureşanu: DIN VIEŢILE SFINŢILOR,
Antonie cel Mare, Macarie Eghipteanul şi
Efrem Şirul. Pag. 31, P. C>20
2. D. E. Nicoară: MOARTEA PĂRINTELUI GRI-
GORIE. Pag. 30, P. 0'30.
3. Pr. Emil Nicolescu: DIN VIEŢILE SFINŢILOR,
Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi
Ioan Gură de Aur. Pag. 31. P. 0 3 0 .
4. Augusta Rubenescu: DREPTATEA. Trei legende
creştine. Pag. 40. P. 0 40.
5. V. Gr. Borgovan: TATĂL NOSTRU în pilde din
-
viaţa săteanului român. Pag. 32. P. 0 3 0 .
6-7. Pr. Teodor Ciceu: PRAZNICELE legii noastre
ortodoxe. Pag. 104, P. 1*20.
8. Pr. Augustin Faur: O mamă vrednică: ANAS­
TASIA ŞAGUNA. Pag. 38. P. 0 4 0 .
9. Pr. Emil Nicolescu: HRISTOS ŞI TINERETUL.
Pag. 32. P. 0'40.
10. Gala Galaction: MUSTAFA EFENDI AJUNGE
MACARIE MONAHUL. Pag. 32. P. 0'40.

Toate acestea, precum şi alte multe cărţi bisericeşti

şi literare se găsesc la LIBRĂRIA EPARHIALA,
KOLOZSVÂR, PIAŢA HITLER ADOLF No. 2.
 CITITI

TRIBUNA ARDEALULUI
Redacţia $i Administraţia: KoIozsoar-CIu/, Str. Deak Ferenc 36.

TIPOGRAFIA EPARHIEI
ORTODOXE ROMÀNE
KOLOZSVÂR-CLUJ

C o n d u c ă t o r responsabil i
luliu Stămurean
 VIAŢA ILUSTRATA
R E V I S T Ă D E FAMILIE
A P A R E LUNAR, CU B I N E C U V Â N T A R E A P. S. SALE EPISCOPULUI N I C O L A E
EDITOR Şl R E D A C T O R R E S P O N S A B I L : Prof. L. G. M U N T E

A B O N A M E N T U L PE UN AN 10 P E N G E I - UN N U M Ă R 1 P.
P E N T R U R O M Â N I A 4 5 0 LEI. - UN N U M Ă R 4 0 LEI
REDACŢIAi K O L O Z S V Â R . C L U J , E P I S C O P I A ORT. R O M Â N Ă . P I A Ţ A HITLER A. 18.
ADMINISTRAŢIA: K O L O Z S V Â R . C L U J , L I B R Ă R I A E P A R H I A L Ă , P I A Ţ A HITLER A . 2.

•0-0-

ÎN A C E S T N U M Ă R :

V. VLADt Un luptător împotriva mizeriei: Beveridge

A . CRILOVs Măgarul şi Privighetoarea (poezie) în roma»
neşte de Pimen Constantinescu
TITUS P O I E N A R U t Pastel (poezie)
IULIAN C H I T T A i La târgul Sâmpetrului
L. G. M U N T E A N U s Lume nouă
TEODOR CICEU: E târziu (poezie)
Pr. V . S I M A , Fetiţei mele (poezie)
Pr. FL. M U R E Ş A N U -. Copii după Cazania lui Varlaam
ION BREAZU: Iniţiative ardelene în cultura românească
C. MUREŞ A N U : Pictura flamandă din sec. X V I I
MIHAIL P O P : Pe margini de prăpastie

EMIL NICOLESCU, R. D. C R O N I C A L I T E R A R Ă : Cuvinte către

şi L. G. M U N T E A N U : preoţi. Izvoarele vieţii creştine. Petru şi
Pavel la Roma.

Episcopul N I C O L A E , T. C , Î N S E M N Ă R I : Pe urmele Mitropolitului

R. D., şi R E D . : Şaguna. Aurel Vlaicu. Poezia noastră re»
ligioasă. Videre Napoli, e pol mori. Con»
cursul nostru.

C O P E R T A N O A S T R Ă : FETE DIN MUNŢII A P U S E N I

PENTRU COLABORATORI
Revista se pune sub tipar totdeauna ia 1 5 ale lunei. Domnii colaboratori
sunt rugaţi să«şi trimită manuscrisele până la această dată. Rugăm articole
scurte, scrise citeţ, pe o singură pagină a hârtiei, Ordinea articolelor e
determinată de necesităţi tehnice, nu de alte consideraţii. - Manuscrisele
nepubiicate nu se înapoiază.