TITLUL I

CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ

1.Explicaţii introductive

Este stabilit faptul că criminologia, ca ştiinţă, analizează şi explică etiologia

criminalităţii relevate sau aparente, ocupându-se prioritar de stabilirea metodelor si
mijloacelor prin care se poate realiza o prevenţie reală contra fenomenului
criminal, dar aceasta nu ar avea suportul social şi nici susţinerea legală dacă
societatea nu ar simţi nevoia unor asemenea preocupări.

Pentru stabilirea metodelor şi mijloacelor prin care se poate realiza prevenţia

contra fenomenului criminal, criminologia trebuie deci să stabilească mai întâi care
sunt factorii ce duc la declanşarea comportamentului criminal, pentru a-i putea
înlătura sau controla. În scopul identificării acestor factori, criminologia şi-a lărgit
mereu orizontul de cercetare, apreciindu-se acum că obiectul de studiu al
criminologiei este criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă,
făptuitorul, victima si reacţia socială împotriva criminalităţii.

2. Criminalitatea ca fenomen social

Criminalitatea este constituită din ansamblul infracţiunilor care se produc într-

o anumită perioadă de timp şi întru-un spaţiu bine determinat.

Majoritatea metodelor permit cunoaşterea criminalităţii legale; ele pot să releve

o criminalitate aparentă, evident mult mai amplă, dar care nu permite apropierea

4
 decât de departe de criminalitatea reală când este vorba de criminalitatea globală.
Cifra neagră însă există şi o mare parte a criminalităţii reale scapă cercetărilor,
privând cercetarea de un volum foarte mare de cunoştinţe (informaţii).

După cum se poate vedea, criminalitatea are trei componente:

a) Criminalitatea legală-numărul faptelor ce privesc încălcarea legii penale şi

unde hotărârile de condamnare au rămas definitive. Aceasta cuprinde, aşadar, doar
acele infracţiuni care au fost determinate printr-o condamnare dată de tribunal.
Pentru cercetători, doar autorii acestor infracţiuni, consideraţi autori identificaţi, pot
fi analizaţi ca ţinând cont de sex, vârstă, naţionalitate, domiciliu, activitatea
social-economică etc. Se poate întâmpla ca unele dintre infracţiunile care nu apar în
statisticile criminalităţii legale, să figureze în acelea ale criminalităţii aparente,
fiindcă există multe cazuri în care infracţiuni nu au dat niciodată loc unei
condamnări, fie că pluralitatea infracţiunilor determină o condamnare unică, fie că
infracţiunea nu a fost descoperită sau chiar a beneficiat de o impunitate ori acţiunea
a încetat prin amnistie, prescripţie sau decesul autorului; fie că autorul lor nu a putut
fi identificat.

b) Criminalitatea aparentă-cuprinde toate acele fapte care par să constituie

infracţiuni şi care au fost aduse la cunoştinţa puterii publice, fiind înregistrate ca
atare. Sunt multe cazuri în care nu intervin condamnări, cu toate că existenţa
infracţiunii este incontestabilă. Principalul decalaj intre criminalitatea aparentă şi
criminalitatea legală provine din aceea că autorii unui important număr de
infracţiuni constatate nu au putut fi identificaţi. Statisticile poliţiei cuprind între
50% şi 60% infracţiuni în care infractorii nu au fost descoperiţi, această proporţie
fiind în continuă creştere şi nu diminuare. Anchetele deschise după descoperirea sau
denunţarea faptelor nu ajung la condamnare şi uneori se ajunge la concluzia că

5
faptele antisociale semnalate nu reprezintă un delict; altădată, examenul voliţional la
autor nu a putut fi stabilit sau există în favoarea sa o clauză de neimpunitate sau o
imunitate. Trebuie adăugat că în toate aceste ipoteze urmărirea penală nu se poate
declanşa si totul se termină cu o ordonanţă de clasare sau o decizie de achitare.

c) Cifra neagră - este diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea

aparentă. Ea se referă la acea proporţie considerabilă de infracţiuni care, din diferite
motive, rămâne necunoscută. Imposibilitatea de a evalua cifra neagră, certitudinea
că ea nu este constantă de la o perioadă la alta, fie in mod global, fie într-un anumit
sector al delincvenţei, influenţează asupra studiilor întreprinse pentru a cunoaşte
volumul, formele şi localizarea criminalităţii. Acest handicap apasă greu asupra
cercetării cauzelor criminalităţii, mai ales dacă nu se clarifică cum şi de ce au fost
comise faptele antisociale sau aspectele determinate de personalitatea autorilor
(vârstă, sex, naţionalitate, mediu etc.)

Delincvenţii cei mai periculoşi sunt aceia care au reuşit să-şi ca opere faptele,
iar după aceştia urmează aceia ale căror fapte au fost descoperite, dar a căror
identitate nu a putut fi stabilită(cel puţin modul lor de operare figurează în
criminalitatea aparentă). De asemenea, o altă cauză de decalaj între criminalitatea
aparentă şi cea reală ţine şi de ineficienţa activităţii organelor de poliţie pe de o
parte, iar pe de altă parte, din cauza neglijenţei sau reticenţei victimelor care, dintr-
un motiv sau altul, nu sesizează organele abilitate de lege să efectueze cercetări, iar
împotriva denunţătorului există o adevărată prejudecată socială.

Obiectul criminologiei are în vedere, în principal, criminalitatea reală, dar

trebuie să arăt că pentru a studia rolul factorilor biologici în declanşarea
comportamentului criminal, avem ca obiect de studiu numai făptuitorul infracţiunilor
ce fac parte din criminalitatea legală.

6
 3. Scopul criminologiei

În ansamblul preocupărilor sale, criminologia are drept scop general stabilirea

unei politici eficiente de luptă împotriva criminalităţii, care să apere valorile
fundamentale ale societăţii, să prevină fenomenul infracţional,iar atunci când s-a
comis o infracţiune, cei vinovaţi să fie traşi la răspundere penală. Aşadar scopul
general al criminologiei este acela al fundamentării unei politici penale eficiente,
care să fie capabilă să descifreze măsurile cele mai adecvate de prevenire şi
combatere a criminalităţii.

4. Funcţiile criminologiei

Pentru a atinge scopurile sale, criminologia trebuie să îndeplinească anumite

funcţii. Unii autori consideră că două sunt cele mai importante funcţii ale
criminologiei si anume: funcţia teoretico-explicativă şi funcţia aplicativă şi
prospectivă. În primul caz demersul ştiinţific al criminologiei este acela de a
investiga criminalitatea ca un fenomen social uman, cu toate sensibilităţile sale de
identificare privind cauzele care l-au determinat şi stabilirea celor mai eficiente
măsuri de combatere a fenomenului infracţional. În cel de-al doilea caz se urmăreşte
identificarea modelelor de acţiune prin care intervenţiile preventiv-educative
stabilite în primul caz să fie dirijate de către factorii de decizie abilitaţi de lege să
dispună măsuri care să ducă la stoparea şi combaterea criminalitaţii.

Alte opinii ale specialiştilor români se opresc asupra unui număr dublu de
funcţii ale criminologiei şi anume: funcţia descriptivă, funcţia explicativă, funcţia

7
predictivă şi funcţia profilactică. Acestea reprezintă însă, înr-un mod mai detaliat,
prima opinie. Ceea ce se completează în acest caz sunt îndeosebi sursele
bibliografice care aduc o notă de documentare în plus, atunci când cele două funcţii
sunt despărţite în patru.

8
 TITLUL II
TEORII BAZATE PE CARACTERISTICI FIZICE

1.Teoriile tipurilor fizice

1.1. Introducere

De-a lungul istoriei s-a considerat că o varietate de caracteristici fizice şi

anomalii ale feţei caracterizează persoanele cu inclinaţii criminale. În cele mai
vechi căutări a legăturii dintre caracteristicile fizice şi comportament, un specialist
grec l-a examinat pe Socrate si a apreciat că faţa inţeleptului îl descria ca fiind
brutal şi înclinat spre băutură. De altfel, Socrate a admis că acestea erau întradevăr
înclinaţiile sale naturale, dar că învăţase să depăşească aceste tendinţe. Grecii şi
romanii antici considerau părul roşu un semn atât de sigur că în persoana
respectivă nu trebuie să se aibă incredere, încât actorii care jucau roluri negative
purtau peruci roşii. De-a lungul secolelor, schilozii, cei ce purtau părul lung,
persoane desfigurate şi mulţi alţii la fel, erau priviţi cu suspiciune. Într-adevăr, în
Evul Mediu, unele legi arătau că dacă două persoane erau suspectate de comiterea
unei crime, cel mai urât era cel mai probabil vinovatul.

Convingerea că criminalii se nasc, nu devin criminali, şi că ei pot fi identificaţi

după o varietate de caracteristici fizice se reflectă nu numai în operele ştiinţifice,
dar şi în literatură, după cum putem vedea în multe lucrări, cum ar fi Homer care îl
descria în ,,Iliada’’ pe dispreţuitul Thesites sau cea a lui Shakespeare (când Julius
Caesar vorbeşte despre Cassius: ,,Yond Cassius has a lean and hungry look; He
thinks too much: such men are dangerous.’’).

9
 Cu toate că radăcinile sale pot fi urmărite până în vremurile antice, abia în
secolul al şaisprezecelea doctorul italian Giambattista della Porta(1535-1615) a
fondat şcoala fizionomiei umane, studiul formelor feţei şi relaţia lor cu
comportamentul uman. Potrivit lui Porta, de exemplu, un hoţ ar avea buzele lungi
şi privirea ascuţită.Două secole mai târziu, eforturile lui Porta erau reluate de un
teolog elveţian, John Caspar Lovater(1741-1801). Acesta a publicat la Zurich, in
1775, o lucrare in patru volume despre fizionomie, intitulată ,,Fragmente
fizionomice’’. Lovater a sintetizat în lucrarea sa mai multe observaţii cunoscute şi
a făcut presupuneri ce s-au dovedit a fii extravagante, despre pretinsa legătură care
ar exista între particularităţile feţei şi conduita umană. De exemplu, trăsătura-
indicator a omului spân sau a femeii cu barbă, erau considerate ca semnificative.

Cu toate că aportul obiectiv, practic al acestor lucrări nu a fost cel urmărit,

meritul studiilor despre fizionomie a constat în aceea că au dat un impuls unei
viziuni cu mult mai bine organizată, mai bine fundamentată şi mai impresionantă,
care avea să fie conoscută sub denumirea de frenologie.

1.2. Franz Joseph Gall (1758-1828)

Teoreticienii frenologi au preluat ideea lui Aristotel, potrivit căreia organul

minţii este creierul. La baza teoriei lor au stat trei principii: 1.exteriorul craniului se
conformează interiorului şi formei creierului; 2.,,mintea’’ constă în facultăţi şi
funcţii; 3.aşa cum creierul este ,,organul minţii’’, diferitele malformaţii ale feţei sau
craniului sunt indiciile ,,organelor’’ cu facultăţi speciale.

Franz Joseph Gall(1758-1828) a studiat medicina la Strasbourg şi Viena, fiind

preocupat în principal de problemele legate de anatomia creierului. Între anii 1810-

10
1819 apar cele patru volume ale celei mai importante dintre lucrările sale:
,,Anatomia şi fiziologia sistemului nervos în general şi a creierului în particular’’.
Gall formulează o teorie a tendinţelor umane potrivit căreia comportamentul
omului este reglat prin ,,jocul’’ unor tendinţe(sau facultăţi) care îşi găsesc
fiecare ,,condiţia materială de posibilitate’’ într-o porţiune a cortexului. Porţiunea
este proeminentă dacă tendinţa este dezvoltată si, respectiv, atrofică dacă tendinţa
este redusă, rezultând o adevărată ,,cartografie corticală’’. Admiţând că oasele
boltei craniene se mulează deasupra cortexului, în aşa fel încât, acolo unde cortexul
este dezvoltat, se constituie o proieminenţă osoasă iar acolo unde cortexul este
atrofic se formează o adâncitură, rezultă că printr-o simplă palpare exterioară a
craniului se poate observa gradul de dezvoltare al fiecărei tendinţe; această tehnică
a fost denumită de Gall: ,,cranioscopie’’. Potrivit afirmaţiilor lui Gall ar exista, în
principiu, trei zone care ar putea interesa fenomenul criminal şi care ar putea fi
sondate printr-o ,,cranioscopie abilă’’: prima se situează în spatele canalului
audutiv extern şi corespunde instinctului de apărare; cea de-a doua se plasează
deasupra canalului auditiv şi ar corespunde unor tendinţe de omor; a treia se
situează în partea mijlocie a arcului frontal, la nivelul arcadei sprâncenoase şi
corespunde instinctului de proprietate şi tendinţei spre furt. Gall a întocmit o schiţă
a craniului omului, pe care a desenat locul din craniu corespunzător fiecărei
facultăţi. Astfel el a enumerat 26 de facultăţi speciale ale creierului.

John Gaspar Spurzheim (1776-1832) a ridicat numărul acestor facultăţi la 35.

Acesta a fost studebtul lui Gall şi apoi un colaborator apropiat al fostului său
profesor. Cei doi au scris împreună despre cercetările lor asupra sistemului nervos,
studiile şi concluziile la care au ajuns fiind preţioase pentru antropologie.

11
 2.Teoriile antropologiei criminale

2.1.Cesare Lombroso(1835-1909)

Este un reprezentant de frunte al Şcolii pozitiviste. Marvin Wolgfang scria: ,,in

istoria criminologiei nici un nume nu a fost, probabil, atât de mult elogiat sau
contestat ca acela al lui Cesare Lombroso’’. El a adoptat ca explicaţie deterministă
a crimei modelul biologic. În concordanţă cu ideile evluţioniste ale timpului, care
considerau comportamentul uman ca expresie a instinctelor biologice, Lombroso a
elaborat teoria ,,criminalului înăscut’’, care a promovat teza tendinţei înăscute spre
crimă a indivizilor caracterizaţi de un profil biologic distinct. Acest profil este
definit, sublinia Lombroso, de multiple ,,stigmate’’ fizice, denumite semne ale
,,degenerescenţei’’, adică anomalii sau deficienţe cu caracter anatomo-fiziologic,
cum sunt: asimetrie craniană sau facială, frunte teşită, maxilare proieminente, nas
plat, urechi mari, sensibilitate scăzută la durere etc. Cu alte cuvinte,în concepţia lui
Lombroso, constituţionalitatea individului îl obligă să săvârşească, în mod
constant, crime.

Influenţat puternic de curentul pozitivist, alături de care unii autori adaugă şi

ura lui de o viaţă faţă de ,,idealism’’, reprezentat, în concepţia sa de acele opinii ce
explicau comportamentul uman prin referire la factorii spirituali, în 1876
Lombroso publică principala sa lucrare L’uomo delinquente. În primele ediţii ale
acestei lucrări, extinde concepţia lui Gall cu privire la corelaţia dintre anomaliile
cutiei craniene şi funcţiile creierului şi la alte trăsături al individului.

12
 Pe baza examenului antropometric biologic, medical şi psihologic a 5907
delincvenţi, el formulează ipoteza atavismului evoluţionist, potrivit căreia
caracterele omului primitiv şi al animalelelor inferioare pot apare la anumiţi
indivizi sub forma unor ,,stigmate anatomice’’(malformaţii ale scheletului şi cutiei
craniene, asimetrie bilaterală, dezvoltarea masivă a maxilarelor, anumite anomalii
ale urechilor, ochilor, nasului, mâinilor, picioarelor, degetelor), ipoteză pe care
Lombroso o lărgeşte ulterior incluzând şi degenerescenţa datorată epilepsiei.
Aceste anomalii(la care ulterior adaugă şi altele de natură fiziologică,
constituţională sau psihologică) ar deveni semnificative prin numărul lor. Când la
un criminal sunt întrunite mai multe anomalii, mai ales de natură atavică, acesta
este, după părerea lui Lombroso, un criminal înăscut, prin care se înţelege un
individ cu puternice înclinaţii criminogene ce nu pot fi neutralizate prin influenţa
pozitivă a mediului. Anomaliile respective nu ar fii prin ele însele generatoare de
acte criminale, ci ar permite numai identificarea unor predispoziţii pentru
comiterea unor atare acte.

Ideea că anumiţi indivizi ar fi putut să fie rămăşiţele unui stadiu timpuriu de

dezvoltare a fost iniţial sugerată de Darwin, care spunea: ,,Bărbaţii cu nişte
înclinaţii negative, care îşi fac ocazional apariţia în familii fără o cauză
observabilă, pot fi rămăşiţe ale unei stări primitive, din care ei nu au progresat
vreme de generaţii’’.

La baza formulării tezei atavismului a stat teoria recapitulaţiei sau legea

biogenetică a lui Ernest Haeckel, fost profesor la universitatea din Jena. El şi-a
dezvoltat teoria pe ideea că dezvoltarea individului o recapitulează pe cea a speciei,
adică ontogeneza este o repetare scurtă şi rapidă a filogenezei.,, Dezvoltarea
individului repetă pe cea a speciei, formele succesive pe care le îmbracă embrionul
nefiind altceva decât imaginea, mai mult sau mai puţin ştearsă, a formelor

13
ancestrale sub care specia s-a dezvoltat în timp. Tot astfel şi după naştere,
dezvoltarea omului o recapitulează pe cea a speciei sale. Urmărind ideea
atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic şi copilul (în
care vedea un mic primitiv). El a cercetat, de asemenea, unele anomalii ale
creierului, ale scheletului si ale unor organe interne (inimă, ficat). O constatare
interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii (analgezia), care îl
apropie şi ea pe criminal de omul sălbatic.

Din examinarea a 383 de criminali italieni, Lombroso a stabilit că 21%

prezintă o asemenea anomalie, în timp ce 43% au 5 sau chiar mai multe. Plecând
de la această constatare, a afirmat că prezenţa a 5 sau mai multe anomalii ne indică
faptul că individul este un ,,criminal născut’’.

O a doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformaţii morfo-

funcţionale de natură degenerativă; cercetările s-au axat în special asupra
componentei psihice. Lombroso se ocupă de ,,nebunia morală’’ care fusese tratată
de Morel drept un aspect degenerativ.

În sfârşit, într-o ultimă etapă, Lombroso se concentrează asupra studierii

epilepsiei, pe care o consideră, alături de atavism, un factor cheie în etiologia
criminală. Mai mult, el vede în epilepsie o punte de legătură între omul criminal,
criminalul nebun şi nebunul moral, considerând epilepsia atât drept ,,una din
psihozele cele mai atavice’’ cât şi ,,nucleul tuturor degenerescenţelor.

În ultima sa carte, ,,Crima-cauzele acesteia şi remediile’’, Lombroso face un

sumar al muncii sale de-o viaţă, destinată special cauzei justiţiei şi, îndeosebi,
prevenirii fenomenului criminal. Mult mai matur în gândire, de data aceasta a
inclus şi alţi factori, pe lângă cei fizici şi antropologici, susţinând că există trei
mari clase de criminali: 1.criminali născuţi-înţeleşi ca rămăşiţe atavistice ale unei

14
forme de evoluţie înapoiată, ei constituind doar o treime din numărul total de
agrsori; 2.criminalii bolnavi-adică idioţii, imbecilii, paranoicii, melancolicii,
alcoolicii, epilepticii sau istericii; 3.criminoloizii-o clasă largă, fără caracteristici
fizice speciale, care nu sunt afectaţi de boli mintale dar al căror sistem emoţional şi
mental conduce, în anumite circumstanţe, la comportamente criminale.

Un lucru mai puţin amintit în doctrină este faptul că Lombroso a efectuat nu

numai studii anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat şi de unele aspecte socio-
culturale: tatuaj, jargon, alcoolism, credinţă şi practică religioasă, literatura
criminalilor etc.

2.2. Charles Goring

Teoria lui Lombroso a avut o audienţă foarte scăzută în Anglia. Nu întâmlător

de aici vor veni şi cele mai serioase critici, care vor lansa însă şi o nouă ipoteză
referitoare la geneza criminalităţii. Aceasta aparţine lui Charles Goring, care o
expune în cartea sa ,,The English Convict: A Statistical Study (1913) şi priveşte
rolul erdităţii. Aşa cum arăta Karl Pearson ,,lucrarea lui Goring ocupă un loc aparte
în istoria criminologiei… nu este prea mult să spunem că Goring înlătură în
primele capitole ale sale, pentru totdeauna încâlcitele şi exuberantele producţii
lombrosiene’’.

Studiul avea să-l înceapă în 1901, prin măsurarea comparativă a 3000 de

condamnaţi englezi cu un mare număr de necriminali englezi şi s-a întins pe o
perioadă de 8 ani. La realizarea lui a primit ajutorul a mai multor persoane, cum ar
fi: doctori ai închisorilor, gardieni şi alt personal specializat. Printre cei care l-au
sprijinit a fost şi expertul statistician Karl Peasron, atât în executarea unor calcule

15
complexe, cât şi în interpretarea datelor obţinute. Studiul a fost definitivat în 1913.
Condamnaţii care au fost studiaţi erau toţi recidivişti, presupunându-se că ei
constituie o bună reprezentativitate pentru tipul de persoană criminală, fiind
comparaţi cu studenţi din anii terminali, pacienţi ai unor spitale şi ofiţeri sau
specialişti din armata britanică. Goring a parcurs trei faze: o analiză statistică pe un
eşantion de condamnaţi care să confirme prezenţa a 37 de trăsături lombrosiene, o
comparaţie între datele obţinute în prima fază cu trăsăturile unui eşantion de
control de noncriminali (el a comparat dealtfel şi alte caracteristici, cum ar fi:
conturul nazal, culoarea ochilor, culoarea părului, stângăcia), format din persoane
enumerate anterior şi în sfâtşit o analiză generală a trăsăturilor fizice ale
criminalilor.

La capătul acestei cercetări Goring nu a descoperit nici o diferenţă

semnificativă între trăsăturile fizice ale criminalilor în raport cu grupul de control
(susţinătorii lui Lombroso au afirmat că, de fapt, Goring găsise diferenţe
semnificative între grupurile criminale şi cele necriminale, însă a minimalizat
diferenţele, falsificând datele originale; alţii au susţinut că, într-adevăr, prin teoriile
sale, Goring a creat un suport şi mai solid afirmaţiilor lombrosiene). El constată
însă o anumită inferioritate de ordin fizic în rândul infractorilor(infractorii erau mai
scunzi decât cealaltă categorie şi cântăreau cu 5-10 kg mai puţin), pe care o pune
însă pe seama eredităţii, idee care coincidea cu teza lui generală despre
inferioritatea ereditară, ca bază a conduitei criminale. Comportamentul social este
considerat astfel, în opinia lui Goring, un comportament moştenit. Cei care
moştenesc predispoziţii deviante vor fi incapabili să se adapteze la o viaţă socială
normală. Insistând asupra rolului eredităţii, el consideră că un procent de 68% din
urmaşii infractorilor devin ei înşişi infractori, minimalizând sau chiar negând rolul
familiei ca şi influenţa mediului social. Goring propune ca remediu împotriva

16
crimei eugenia(modificarea tendinţelor criminale, izolarea şi supravegherea celor
predispuşi a comite crime pentru a limita ocaziile favorabile, reglementări speciale
privind procrearea în cazul debililor mentali şi epilepticilor).

În ciuda numeroaselor eforturi de a arăta că criminalii sunt diferiţi fizic de

necriminali, marea parte a experţilor şi a opiniei publice informate au respins
afirmaţiile lui Lombroso. Concluziile generale ale lui Goring în materie au fost
acceptate de către cei mai moderni criminologi, opinia sa inevitabilă fiind că ,,nu
există tipul fizic criminal’’.

2.3. Ernest A. Hooton(1887-1954)

Concluziile lui Goring nu au fost contrazise până când Ernest A. Hooton

(1887-1954) un antropolog de la Harvard, a reluat o cercetare asupra tipului fizic,
ajungând la concluzii diferite. El a reanalizat munca lui Goring şi a criticat
metodologia şi concluziile la care acesta ajunsese. În lucrarea ,,Criminalul
american: un studiu antropologic’’, Hooton spunea: ,,criminalii sunt inferiori
organic, crima este rezultatul impactului mediului asupra organismului uman
neevoluat. Aceasta presupune că eliminarea crimei poate fi efectuată numai prin
extirparea neconcordanţelor fizice, morale şi mentale sau segregarea lor completă
într-un mediu social aseptic’’.

Subiecţii folosiţi de Hooton au fost în număr de peste 17000. Din 10 state şi

aproximativ 14000 au fost deţinuţi, iar restul l-a constituit grupul de control de
necriminali. Iată câteva din concluziile cele mai reprezentative la care a ajuns
acesta: la 19 măsurători din 33 s-a găsit ,,o diferenţă semnificativă între criminali şi
noncriminali’’; criminalii sunt inferiori necriminalilor, în aproape toate

17
măsurătorile corporale; inferioritatea fizică este semnificativă deoarece este
asociată cu inferioritatea mentală; tatuajul este mai des întâlnit la criminali; frunţile
joase şi înclinate, lungi, gâturile subţiri, umerii înclinaţi în exces la criminali faţă
de cealaltă categorie; cauza de bază a inferiorităţii este datorată eredităţii; frunţi
căzute, rădăcinile nasului înalt situate, deformări nazale variind pe ambele extreme,
excesul defectelor nazale, feţe compresate şi fălci proeminente întregesc imaginea
inferiorităţii constituţiei generale; ochii închişi şi albaştrii sunt rar întâlniţi la
criminali, în timp ce ochii albaştrii-gri şi amestecaţi sunt în exces. De asemenea
sunt în exces ridurile ochilor, sprâncenele subţiri şi foarte subţiri; buzele subţiri şi
fălcile proeminente sunt întâlnite mai frecvent la criminali; urechile criminalului au
o tendinţă de uşoară deplasare şi au punctul lui Darwin mult mai perceptibil.
Hooton şi-a axat o mare parte din studiul său pe compararea unui grup de criminali
cu un altul, pe baza tipului de agresiune folosit. Plecând de aici, el descrie în
detaliu antropologia caracteristicilor diferitelor tipuri de criminali, cum ar fi:
asasinii, hoţii, tâlharii şi violatorii. El concluzionează că oamenii înalţi şi slabi au
tendinţa de a fi asasini şi tâlhari, iar cei înalţi şi graşi, pe lângă tendinţa de a fi
asasini, sunt şi tentaţi în a produce fraude financiare; oamenii mici
(subdimensionaţi) pot fi hoţi şi spărgători, iar oamenii mici şi graşi comit violuri,
în timp ce indivizii cu un fizic ,,mediocru’’ sunt tentaţi de a comite crime, fără o
înclinare anume.

Hooton a afirmat că inferioritatea fizică este moştenită, dar nu a prezentat nici

o dovadă, cât de mică, a ceea ce a susţinut. Se ştie foarte bine că stadiul de
dezvoltare fizică este într-o mare măsură influenţat de condiţiile de hrană şi de
mediu. Din aceste motive, diferenţa de câteva kilograme pe care a găsit-o între
criminali şi noncriminali nu poate fi luată în considerare decât în condiţiile unei
diete standardizate, aplicate întocmai ambilor subiecţi. El a mai ignorat şi faptul că

18
cel puţin jumătate din deţinuţii folosiţi au mai fost în închisoare, că mulţi dintre
aceştia mai fuseseră condamnaţi pentru alte tipuri de fapte decât cele care făceau
obiectul preocupărilor sale.

3.Teoriile tipurilor de corp

3.1. Ernest Kretschmer(1888-1964)

O încercare interesantă de a raporta comportamentul criminal la caracteristicile

fizice sunt şi aşa-numitele teorii ale tipurilor de corp.

Ernest Kretschmer(1888-1964), psihiatru german, a observat existenţa unei

relaţii precise între unele tipuri morfologice şi anume tulburări psihice. Pornind de
la această observaţie, el a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare
a lui Kretschmer, ce interesează criminologia, a fost ,,Structura corpului şi
caracterul’’(,,Korperbau und Character’’). Deşi în lucrarea sa avea un capitol
intitulat ,,Tipurile constituţionale şi crima’’, totuşi, afirmaţiile sale erau făcute sub
forma unor generalizări, neprezentând nici o analiză statistică.

În acest capitol, Kretschmer afirmă doar că există o preponderenţă a tipului

atletic îndeosebi la faptele comise cu violenţă. Despre tipul astenic face afirmaţia
că este predispus la furturi mărunte, iar despre indivizii care aparţin tipului pycnic-
că au tendinţe spre depresiuni nervoase. Cât priveşte tipul dysplastic (combinat,
metis), afirmă că are tendinţe spre agresiune împotriva decenţei şi moralităţii şi că
acest tip de individ poate fi amestecat şi în comiterea unor fapte violente.

19
 Kretschmer consideră că, în funcţie de constituţia corporală, se pot distinge
patru tipuri de indivizi, fiecare categorie având o înclinaşie mai puternică spre
comiterea unor infracţiuni specifice:

1)Tipul pycnicomorf (sau pycnic): indivizi corpolenţi (chiar graşi), scunzi, cu

extremităţi scurte, faţă rotundă, calviţie, adeseori inteligenţi şi expansivi; ei se
caracterizează printr-o criminalitate tardivă şi vicleană (înşelăciune, fraudă).

2)Tipul leptomorf (sau astenic): intră în această categorie indivizi înalţi, slabi,
cu chipul prelung; ei sunt dotaţi invers din punct de vedere intelectual, sunt
interiorizaţi şi, de regulă, adaptarea socială este precară; se caracterizează printr-o
criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă; infracţiunile comise sunt, de
regulă, patrimoniale: furt, abuz de încredere etc.

3)Tipul atletomorf (sau atletic): se evidenţiază printr-un sistem osteomuscular

puternic; oscilează între sentimentalism şi brutalitate; se caracterizează printr-o
criminalitate brutală (omoruri, tâlhării) şi o tendinţă spre recidivă, indiferent de
vârstă.

4)Tipul displastic: cuprinde indivizi înapoiaţi în plan psihic şi morfologic, cel

mai adesea foarte slabi, cu deficienţe ale caracterelor sexuale ori cu malformaţii
corporale; din punct de vedere psiho-medical, regăsim în această categorie debili
mintali şi schizofreni; displasticii comit de regulă delicte sexuale (dar nu numai),
operează într-un mod neaşteptat (uneori stupid, alteori sălbatic), îşi încep cariera
criminală de regulă după 18 ani şi sunt expuşi recidivei.

Kretschmer nu a făcut, însă, comparări cu eşantioane de populaţie necriminală

sau cu persoane aflate sub tratament datorită unor boli mentale. De aceea, este

20
practic imposibil să determini care sunt diferenţele sau particularităţile unui anumit
tip de criminali.

3.2. William Sheldon

De o mai mare influenţă în rândul criminologilor s-a bucurat tipologia lui

William Sheldon. El şi-a extras ideile de bază şi terminologia tipurilor din
explicarea că viaţa umană începe ca un embrion şi care, în esenţă, este un tub făcut
din trei straturi diferite de ţesut: primul este un strat intern (sau endodermul), al
doilea este stratul mijlociu (sau mesodermul) şi al treilea este stratul de suprafaţă
(sau ectodermul). Apoi, Sheldon a construit o tipologie fizică şi mentală conţinând
fapte cunoscute din embrionologie şi fiziologia dezvoltării.

Cercetând un număr de 200 de delincvenţi juvenili, în vârstă de 15-21 ani,

internaţi într-un institut de reeducare, a evidenţiat trei tipuri de corp (somato-tipuri
sau tipuri somatice):

1)endomorfic- din punct de vedere fizic, dezvoltare relativ mare a viscerelor,

tendinţe de îngrăşare, rotunjimi domoale în diferite părţi ale corpului, extremităţi
scurte şi subţiri, oase mici, piele netedă şi catifelată; din punct de vedere
temperamental, viscerotonic, relaxare generală a corpului, persoană confortabilă,
iubeşte luxul, un rafinat dar încă în esenţă un extrovertit.

2)mezomorfic- fizic, predominare relativ mare a muşchilor, oaselor şi

organelor motorii ale corpului, piept puternic, mâini mari şi încheieturi puternice;
temperamental, somatotonic, persoană activă, dinamică, merge, vorbeşte şi
gesticulează convingător, se comportă agresiv.

21
 3)ectomorfic-fizic, dominantă relativă a pielii şi a pilozităţilor, a sistemului
nervos, corp fragil şi delicat, oase mici şi delicate, umeri înguşti, faţă mică, nas
bine conturat, păr fin, corp cu masă relativ mică şi cu o mare suprafaţă;
temperamental, cerebrotonic, un introvertit, suferă de afecţiuni funcţionale, alergii,
sensibilităţi ale pielii, oboseală cronică, insomnie, sensibil la zgomot şi la distracţii,
se fereşte de aglomeraţii.

Fiecare persoană, într-o măsură mai mare sau mai mică, posedă caracteristicile
acestor trei tipuri. Sheldon a folosit, de aceea, 3 numere ca să indice prezenţa
caracteristicilor cuprinse în cele trei tipuri într-un anume individ. Deoarece aceste
numere nu există în stare pură, ci în forme intermediare, Sheldon a dezvoltat un
sistem de măsurare, prin care un individ poate fi exprimat prin trei cifre. Aceste
cifre reprezintă gradul de mezomorfism, endomorfism sau ectomorfism al unui
individ pe o scară de la 0 la7, 0 reprezentând lipsa completă a trăsăturilor unui
anumit tip somatic. Mezomorful pur are, de exemplu, numărul 171, endomorful
pur are cifra 711, iar ectomorful pur are cifra 117. Cifra 444 caracterizează tipul
intermediar, echilibrat. Măsurătorile făcute au arătat că bărbaţii americani au în
medie cifra 4-4-3,5, iar femeile americane au în medie cifra 5-3-3,5. Pornind de la
acest sistem de măsurare, Sheldon a pus în evidenţă strânsa asociaţie între tendinţa
spre criminalitate şi indivizii definiţi de caractere predominant mezomorfice, a
căror constituţionalitate specifică îi predispune spre agresiune, violenţă şi
delincvenţă. Pentru Sheldon, cei mai periculoşi delincvenţi sunt caracterizaţi de o
structură constituţională mezomorfic-endomorfică, care determină o vitalitate
puternică şi absenţa inhibiţiei.

Sheldon vorbeşte despre ,,delincvenţa biologică’’, ,,delicvenţa mentală’’ şi

,,criminalitatea primară’’ nu ca aspecte ale unui comportament ce aparţine unui

22
criminal, ci ca factori de măsurat, atunci când avem în atenţie un comportament
observat al unui individ căruia se presupune că i-ar aparţine.

Un studiu ulterior al celor 200 de tineri, 30 de ani mai târziu, a identificat 14

,,criminali primari’’, indivizi care au suferit condamnări în perioada următoare,
când au devenit adulţi. Aceştia care au recidivat erau relativ mesomorfici, în
comparaţie cu ceilalţi.

3.3. S.Glueck şi E.Glueck

Concluziile cercetărilor lui William Sheldon au fost confirmate de soţii Glueck

care, fără a susţine că structura mezomorfică a corpului este o cauză directă a
tendinţei spre criminalitate, au ajuns la concluzia că acest tip somatic predispune la
un anumit tip de personalitate, cum sunt lipsa de sensibilitate în raporturile cu
ceilalţi şi tendinţa de a acţiona agresiv la frustrare. Soţii Glueck, care au încercat să
elaboreze tabele de predicţie a comportamentului delincvent, au pus în evidenţă
corelaţia dintre biotipuri şi importanţa mediului social, considerând că tinerii
caracterizaţi de trăsături mezomorfice beneficiază de mai puţină afecţiune şi
înţelegere din partea părinţilor sau a fraţilor şi surorilor.

Pe baza clasificării lui Sheldon, soţii Glueck au comparat constituţia fizică a

unui eşantion de 500 de delincvenţi cu constituţia fizică a unui grup de control
format din 500 de indivizi care nu au comis infracţiuni. Cele două grupuri se
asemănau în ceea ce priveşte vârsta, inteligenţa generală, provenienţa etnică şi
zona de domiciliu. Fotografiile băieţilor au fost amestecate împreună şi apoi
extrase vizual după tipul de corp predominant. Această procedură este descrisă de
S.Glueck şi E.Glueck în ,,Rezolvarea delincvenţei juvenile’’, apărută în 1990. Prin

23
această metodă, 60,1% dintre delincvenţi şi doar 30,7% dintre nedelincvenţi au fost
găsiţi mezomorfi. Analiza a inclus studierea a 67 de trăsături specifice
personalităţii şi a 42 de factori socioculturali, în scopul de a determina care dintre
acestea erau asociate cu delincvenţa. Glueck a stabilit că mezomorfii ,,sunt
caracterizaţi mai mult de trăsături particulare susceptibile la comiterea actelor de
agresiune (putere fizică, energie, insensibilitate, tendinţa de a încerca eliberarea de
stări tensionale şi de frustrare prin folosirea forţei, împreună cu o libertate relativă
de la interdicţiile sociale, marcaţi de lipsa autorităţii, instabilitate emoţională). Ei
au observat că acei mezomorfi care devin delincvenţi sunt caracterizaţi de un
număr mare de trăsături de personalitate care sunt anormale, susceptibile la boli
avute în copilărie, distructive, sentimente de neadecvare, instabilitate şi conflicte
emoţionale. În plus, trei factori socioculturali erau strâns asociaţi cu delincvenţa şi
mezomorfismul: lipsa unei supravegheri părinteşti, lipsa unei familii şi lipsa unor
facilităţi în cadrul familiei.

Toate cercetările menţionate au stabilit numai legătura de asociere între tipul de

constituţionalitate şi criminalitate, dar nu au putut pune în evidenţă raportul cauzal
dintre acestea. O asemenea asociere nu se poate reduce, însă, la interpretări strict
biologice, ci impune luarea în considerare şi a mediului social. De exemplu, tinerii
caracterizaţi de o musculatură puternică şi caractere atletice tind să fie mai brutali
sau mai agresivi decât ceilalti, motiv pentru care aceştia din urmă îi tratează în
funcţie de aceste tendinţe. Acest tratament poate determina, la rândul său, o
intensificare a relaţiilor tinerilor în conformitate cu concepţia celorlalţi despre ei.
Această explicaţie reprezintă o îmbinare între interpretarea biotipologică şi teoria
etichetării.

Studiul lui Glueck a fost criticat, deoarece nu oferă o soluţie unui control
pentru rapidele schimbări ale corpului ce apar în adolescenţă, metoda folosită se

24
bazează doar pe aprecieri vizuale şi nu pe măsurători de precizie, iar subiecţii
folosiţi erau numai delincvenţi aflaţi sub supraveghere în instituţii speciale.

3.4. Juan B.Cortes

În încercarea de a depăşi aceste probleme, Juan B.Cortes a folosit o tehnică a

măsurării precise a somatotipului a 100 de delincvenţi, dintre care 70 se aflau în
executare în instituţii speciale, iar 30 aveau suspendată executarea pedepsei. De
asemenea a mai cercetat 100 de elevi adolescenţi ai unei şcoli private, care nu au
avut vreodată probleme de încălcare a legii şi a 20 de infractori adulţi închişi. Cu
această ocazie a stabilit că 57% dintre delincvenţi aveau valori mari ale
mezomorfiei, iar dintre persoanele nedelincvente, numai 19% .

În scopul de a descoperi dacă tipul corpului este asociat cu temperamentul,

Cortes a făcut un experiment pe 73 de băieţi, 100 de fete de colegiu şi 20 de
infractoare adulte, stabilind că fizicul este asociat în mod clar cu autodescrierea
temperamentului. În final, folosind testul lui McClelland pentru ,,Nevoia de
realizare’’, Cortes a stabilit că mezomorfismul era asociat cu nevoia de realizare şi
cu nevoia de putere.

Diferenţele în mezomorfie dintre grupurile supuse acestui studiu pot să reflecte

mai degrabă diferenţele în clasa socio-economică decât în criminalitate, deoarece
grupul nedelincvent provenea de la o renumită şcoală particulară şi aceasa,
probabil, din clasele superioare, în timp ce criminalii şi grupurile delincvente
predominau dintr-o clasă de inferioritate socială.

Deşi modelul biologic explicativ al deviaţiei nu a reuşit să ofere dovezi

convingătoare în sprijinul validităţii sale, el continuă să fie aplicat şi azi, atât în

25
interpretarea criminalităţii, cât şi în cea a prostituţiei, homosexualităţii,
alcoolismului, consumului de droguri etc.

4.Teoriile bioconstituţionale

Criminologul suedez Olof Kinberg este fondatorul teoriei inadaptării biologice,

teorie expusă pe larg în lucrarea sa ,,Basic problems of criminology’’ apărută la
Copenhaga în 1935.

Pentru a descoperii cauzele care determină săvârşirea unei infracţiuni este

necesar să se studieze, arată Kinberg, personalitatea individului. Locul central în
cadrul acestui studiu este conferit conceptului de constituţie biopsihologică, prin
care Kinberg înţelege dispoziţiile ereditare normale care se găsesc în fiecare dintre
noi, ca şi caracterele fenotipice rezultate din acestea, cu condiţia ca factorii
mezologici ce acţionează asupra individului în timpul dezvoltării sale fetale şi
postfetale să nu difere sensibil de aceia care sunt consideraţi normali, în sensul
biologic şi statistic al termenului, specific omului în general. Criminologul suedez
consideră că omul este o fiinţă biologică, psihologică şi socială caracterizată
prin ,,plasticitate’’. Delictul reprezintă o formă specială de manifestare a
plasticităţii, o reacţie particulară a individului la diverşi stimuli. Cum însă orice
individ reacţionează în funcţie de propria sa structură bio-psihică, pentru stabilirea
cauzelor crimei este necesară studierea tocmai a acestei structuri, cu alte cuvinte, a
personalităţii individului.

Pentru a desemna personalitatea ca atare, Kinberg propune conceptul de

structură biologică actuală, prin care înţelege modalităţile prin care părţile unui
întreg sunt combinate pentru a realiza funcţia. Kinberg precizează astfel că

26
structura, în această semnificaţie, nu vizează numai trăsăturile anatomice mai mult
sau mai puţin statice, ci se referă la toate procesele biologice, termenul având astfel
o conotaţie atât statică cât şi dinamică, anatomică şi fiziologică.

Structura biopsihologică este compusă din două grupe de trăsături. Una este
constituită din trăsăturile ereditare normale determinate de genele care se găsesc la
toţi indivizii în cantitate variată şi diferit grupate. Genele normale şi manifestările
lor fenotipice formează nucleul constituţional, care, din punct de vedere dinamic,
prezintă suma tendinţelor reacţionale ale individului. O a doua grupă cuprinde
trăsăturile ereditare patologice. Există, în opinia lui Kinberg, două elemente ce
trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-psihice: nucleul constituţional, care
reprezintă ,,suma tendinţelor reacţionale ale individului’’ şi funcţia morală,
adică ,,modalitatea şi profunzimea asimilării valorilor morale, ce compun
atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăieşte’’. Din combinaţia dintre un
anumit tip de nucleu constituţional şi o anumită configuraţie a funcţiei morale,
rezultă indivizi neadaptaţi care, la anumiţi stimuli vor reacţiona în contradicţie cu
legea penală.

Teoria criminologică a lui Kinberg are astfel două variante: varianta

constituţională şi varianta patologică.

Varianta constituţională se bazează pe lucrările psihiatrului suedez H.

Sjobring. Potrivit acestuia, factorii fundamentali ai constituţiei biopsihologice sunt
în număr de patru: capacitatea (nivelul maxim care poate să-l atingă inteligenţa
unui individ sub influenţa unor condiţii mezologice optime); validitate (cantitatea
de energie cerebrală de care dispune un individ); stabilitatea (facultatea proceselor
cerebrale de a menţine şi a restabili cu uşurinţă echilibrul emoţional); soliditatea

27
(relaţiile între elementele constelaţiilor nervoase la un anumit moment, tendinţe de
integrare sau, dimpotrivă, de disociere).

Pentru a desemna rolul acestor trăsături în structura de personalitate, Kinberg a

utilizat denumirea de ,,radicali constituţionali’’. În raport cu distribuirea acestora
(surplus, mediu, slab), ajunge la următoarea clasificare a individului: supercapabil,
supervalid, superstabil, supersolid şi, respectiv, subcapabil, subvalid, substabil,
subsolid, între aceştia situându-se tipul mediu.

Un al doilea concept explicativ în teoria lui Kinberg este acela de funţie

morală, care ar cuprinde ideile şi emoţiile morale ale individului, capacitatea
acestuia de a evalua normele morale şi promptitudinea cu care reacţionează la
stimulii morali. În această concepţie, funcţia morală este o parte integrantă a
personalităţii. În raport cu funcţia morală, Kinberg distinge patru categorii de
subiecţi:

a)indivizi cu o funcţie morală limitată la anumite cunoştinţe şi evaluări general

acceptate, cărora elementul emoţional le lipseşte complet sau este foarte slab. După
opinia lui Kinberg, numai înapoiaţii mentali şi bolnavii grav sunt lipsiţi de
rudimentele unei funcţii morale. Cunoaşterea că anumite fapte sunt interzise de
morală constituie astfel funcţia elementară morală care este foarte rar absentă;

b)indivizii care posedă cunoştinţe mai mult sau mai puţin aprofundate asupra
regulilor de morală acceptate şi care sunt capabili să reacţioneze emoţional la
stimuli adecvaţi;

c)indivizi a căror funcţie morală a suferit modificări în urma unei leziuni

patologice ale ţesutului cerebral;

28
 d)indivizi cel mai adesea bine adaptaţi la regulile de conduită acceptate, care
nu manifestă nici un semn exterior care să ateste o funcţie morală defectuoasă, dar
care sunt insensibili faţă de actele imorale.

Aplicarea la etiologia actului infracţional, pe care Kinberg o face, este

următoarea: normele penale incriminatoare exprimă evaluările morale acceptate de
mediu, permiţând unui individ să reacţioneze armonios la stimulii acestui mediu.

Inadaptarea reprezintă deci o incapacitate a individului de a reacţiona armonios

la stimulii mediului căruia aparţine.

Infracţiunea reprezintă, astfel, rezultatul anumitor trăsături biologice ale

individului, care îl determină să reacţioneze la anumiţi stimuli exteriori prin acte
incriminate de lege.

În raport cu distincţiile menţionate, O. Kinberg consideră că depistarea

trăsăturilor ce compun nucleul constituţional ar permite să recunoaştem cu
certitudine tendinţele reacţionale (de inadaptare), cu alte cuvinte, predispoziţiile
către comiterea unor acte antisociale.

Varianta patologică. Alături de varianta constituţională aparţinând domeniului

normal, Kinberg expune varianta patologică, care include bolile mentale,
tulburările grave de inteligenţă, datorate fie dispoziţiilor ereditare patologice, fie
traumatismelor cerebrale, infecţiilor microbiene etc.; toţi aceşti factori vor
determina, potrivit lui Kinberg, o deficienţă a funcţiei morale.

Deşi modelul etiologic propus de Kinberg este mai complex decât concepţiile
anterior înfăţişate, introducându-se alături de factori biologici şi factori psihologici
şi mezologici, afinităţile criminologului suedez cu determinismul pozitivist sunt

29
evidente. Prioritatea pe care o acordă factorilor biologici în etiologia crimei apare
mai ales din modul în care examinează funcţia morală.

Valabil rămâne, în opera lui Kinberg, situarea omului ca fiinţă umană cu o

individualitate distinctă în centrul preocupărilor criminologice, profunzimea anlizei
ştiinţifice, rigoarea metodologică, dar mai ales ideea pe care Kinberg ţine să o
sublinieze în mod deosebit, întrunul din studiile sale, potrivit căreia ar fi o gravă
eroare de a crede că indivizii care comit sporadic sau frecvent acte antisociale sau
criminale ar fi în mod necesar diferiţi de cei care nu le comit. Prin aceasta Kinberg
se desparte net de antropologia criminală, atrăgându-şi însă criticile promotorilor
personalităţii criminale specifice.

5.Teoria constituţiei criminale

Promotorul acestei teorii a fost italianul Benigno di Tulio. Deşi conceptul

fundamental al acestei teorii este similar cu cel utilizat de Kinberg, di Tulio îi
conferă o semnificaţie mult mai largă. Constituţia cuprinde, în opinia acestuia, pe
de o parte, elementele ereditare şi congenitale, iar pe de altă parte, elemente
dobândite în special în prima parte a vieţii.

Studiind radiografiile unui grup de infractori care au comis omoruri, di Tulio a

constatat că jumătate din aceştia prezentau leziuni osoase ale cutiei craniene. Di
Tulio formulează teoria ,,constituţiei criminale’’ înţelegând prin această
sintagmă: ,,o stare de predispoziţie specifică spre crimă, altfel spus capacitatea care
există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor
instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra majorităţii oamenilor’’.
Un concept important în teoria lui di Tulio este acela de prag. Tendinţele

30
criminogene vor fi mai puternice la anumiţi indivizi, determinându-i să reacţioneze
la unele excitaţii exterioare diferit de alţii. Ce trebuie reţinut în concepţia lui di
Tulio este că dacă toţi indivizii pot prezenta reacţii antisociale, declanşarea
acestora nu este condiţionată de o intensitate similară a stimulului. Pentru unii
poate fi slabă, pentru alţii poate fi puternică, între aceşti doi poli, cum remarcă J.
Pinatel, existând o multitudine de stări intermediare. Crima, ca şi în concepţia lui
Kinberg, ar reprezenta o manifestare de inadaptare a individului la mediu.

În demersul său explicativ, criminologul italian pleacă de la examinarea

conceptului de voinţă care acoperă un fenomen complex, asupra căruia intervin trei
tipuri de elemente: ,,acelea care sunt legate de procesele psihice inferioare şi
endotimice, şi în consecinţă de forţele instinctive şi afective (…) cele având ca
sarcină de a preciza şi câteodată de a crea raţiunile alegerii după o judecată şi un
act critic; în sfârşit cele autonome, în mod particular specifice voinţei’’

Dincolo de evidenta asemănare cu structura freudiană a aparatului psihic (în

ordinea lui di Tulio: sine, supraeu şi eu) este de remarcat că voinţa nu este privită
doar din perspectiva secvenţelor psihice conştiente ori raţionale. Într-o asemenea
viziune apare normal ca autorul să pună problema ,,libertăţii de a vrea’’, pentru a
stabili în ce măsură infractorul se poate sau nu sustrage actului pe care este împins,
din interior, să-l comită. Ajungem inevitabil la problema liberului arbitru asupra
căreia di Tulio nu vrea să se pronunţe considerând că aceasta nu este o sarcină a
antropologiei criminale. Opinia autorului în această chestiune rezultă totuşi, cel
puţin implicit, din analiza ulterioară a comportamentului criminal.

În capitolul privind etiologia criminală sunt analizaţi o serie de factori care par
a juca un rol în formarea constituţiei criminale. Astfel, di Tulio insistă asupra
eredităţii pe care o consideră un ,,factor preponderent’’: ,,Bazându-ne pe propria

31
noastră experienţă, aprofundată de-a lungul examenului mai multor mii de
criminali (…) ne credem autorizaţi să precizăm că povara eredităţii este în mod
particular frecventă la subiecţi pe care-i caracterizează o predispoziţie spre crimă,
(…) factorul ereditar joacă un rol preponderent mai ales în geneza a ceea ce
constituie fenomenul predispoziţiei spre crimă, (…) şi se rezumă practic într-o mai
mare probabilitate de a comite o crimă chiar sub influenţa unor instigări
criminogene ce rămân dedesubtul pragului determinant asupra masei.’’

Cu toată această influenţă puternică, ereditatea trebuie considerată doar ca o

,,posibilitate sporită’’ de a deveni criminal şi nu ca o ,,predestinare’’.

Un alt factor important îl reprezintă ,,anomaliile constituţionale’’, în mod

particular deficienţele funcţionale ale zonei corticale care pot genera o
predispoziţie gravă spre crimă.

Sunt analizate de asemenea influenţele criminogene ale unor categorii de

factori precum: ,,vârsta şi crizele biologice’’, ,,procesele toxice şi toxi-infecţioase’’,
,,viaţa instinctivă şi dispoziţiile afective’’. Cu privire la această ultimă categorie se
arată: ,,ori, cum tocmai aceste forţe instinctive sunt cele care formează baza vieţii
afective şi sentimentale, înţelegem cu uşurinţă că dezvoltarea caracterului şi a
variaţiilor de caracter, până la cele mai extreme, este puternic legată de dezvoltarea
calitativă şi cantitativă a vieţii instinctive. De aici rezultă că, aşa cum de la forţele
instinctive, traversând un proces evolutiv normal, se trece la o personalitate
morală, la fel dezvoltarea neregulată a acestor forţe poate determina la individ o
stare de slăbiciune morală mai mult sau mai puţin gravă şi, în consecinţă, o
predispoziţie spre criminalitate’’.

Importanţa vieţii afective nu apare doar în formarea personalităţii, şi în

dinamica actului criminal (criminogeneză) alterările afectivităţii, care au de regulă

32
un substrat biopsihic, par să joace rolul hotărâtor. Astfel, structura personalităţii
criminale face ca, la categoria de indivizi posedând o asemena constituţie, însuşi
actul volitiv să fie incomplet, deficitar: ,,la criminalii constituţionali, actul volitiv
este adesea deficitar prin faptul că stimulii endogeni sunt mai puternici, reflecţia
incompletă şi capacitatea de inhibiţie mai mult sau mai puţin limitată’’.

Constatăm astfel că şi la di Tulio, factorul afectiv joacă rolul hotărâtor în

declanşarea comportamentului criminal; este vorba aici de o afectivitate alterată în
urma unor deficienţe, în primul rând de ordin biologic. Apopierile lui di Tulio cu
determinismul pozitivist, în ciuda rezervlor şi criticilor pe care acesta le adesează,
este şi mai evidentă decât în cazul lui Kinberg, di Tulio susţinând teza unei
constituţii specifice (delincvente) care separă infractorul de noninfractor.

33
 TITLUL III

TEORIILE PRIVIND FACTORII BIOLOGICI ŞI

COMPORTAMENTUL CRIMINAL

1.Primele cercetări în direcţia criminalităţii moştenite

În perioada când unii cercetători măsurau craniile şi corpurile criminalilor, în

căutarea determinismului fizic al criminalităţii, alţii susţineau că criminalitatea este
o caracteristică transmisă pe cale genetică. Pentru a-şi susţine teoria, ei au urmărit
istoria unor familii.

Richard Dugdale (1841-1883), de exemplu, a studiat vieţile a mai mult de o

mie de membrii ai familiei pe care a numit-o ,,Jukes’’. Interesul său în această
familie a început când a găsit şase persoane înrudite într-o închisoare din nordul
New York-ului. Urmărind o ramură a familiei, descendenţii Adei Jukes, la care s-a
referit ca fiind ,,mamă a criminalilor’’, Dugdale a găsit printre cei o mie de
descendenţi, 280 de cerşetori, 60 de hoţi, 7 criminali, 40 de altfel de delincvenţi, 40
de persoane cu boli venerice şi 50 de prostituate.

34
 Descoperirile lui indicau, pretinde Dugdale, că dacă anumite familii produc
generaţii de criminali, ei trebuie că transmit o caracteristică degenerativă pe cale
genetică.

La o concluzie similară a aluns şi Henrz Goddard (1866-1957). Într-un studiu

al arborelui genealogic al familiei soldatului Martin Kallikak, Goddard a găsit mult
mai mulţi criminali printre descendenţii fiului nelegitim al lui Kallikak, decât
printre descendenţii fiului său dintr-o căsătorie ulterioară cu ,,o femeie de aceeaşi
calitate cu el’’.

Aceste studii au fost contrazise la început pe considerentul că influenţele

genetice şi de mediu nu puteau fi separate, dar la începutul secolului douăzeci au
fost luate în serios. Bazându-se pe presupunerea că criminalitatea putea fi
controlată dacă ar fi fost împiedicaţi criminalii să-şi transmită caracteristicile la
generaţia următoare, unele state au permis sterilizarea delincvenţilor recidivişti.
Legile cu privire la sterilizare au dobândit forţă constituţională în Curtea Supremă
de Justiţie a Statelor Unite în 1927 printr-o opinie scrisă a lui Justice Oliver
Wendel Holmes Jr., care includea următoarea declaraţie: ,,Este mai bine pentru
toată lumea, dacă în loc să aşteptăm să executăm urmaşii degeneraţi ai criminalilor,
sau să îi lăsăm să moară de foame din cauza imbecilităţii, societatea îi poate
împiedica pe cei care se manifestă nepotrivit să îşi continuie linia genetică. …
Aceste generaţii de imbecili sunt suficiente’’.

2.Teoria lui Goring

Am prezentat o parte a muncii lui Goring în titlul anterior, referindu-mă la

carecteristicile fizice ale indivizilor şi comportamentul criminal.

35
 Studiul iniţial al lui Goring a fost conceput ca un răspuns la o iniţiativă a lui
Lombroso de a realiza un studiu imparţial pe 100 de ,,criminali nativi’’, 100 de
persoane cu tendinţe criminale şi 100 de persoane normale. Lombroso s-a oferit să-
şi retragă teoriile dacă ar fi fost găsite identice caracteristicile fizice, mentale şi
fiziologice ale celor trei grupuri. Disputa nu a avut loc niciodată, deoarece
opozanţii lui Lombroso au spus că este imposibil să faci o distincţie clară între cele
trei grupuri. Studiul lui Goring, început câţiva ani mai târziu, era o comparaţie
strictă între grupuri de condamnaţi (persoane condamnate şi închise pentru crimă)
şi un grup de persoane necondamnate, încercând să facă distincţie între ,,criminalii
nativi’’, persoane cu tendinţă criminală şi persoane normale. Întreaga metodologie
s-a bazat pe folosirea măsurătorilor obiective ale caracteristicilor fizice şi mentale.

Până la urmă, studiul avea să fie destul de departe în a aproba sau dezaproba
teoriile lui Lombroso, drept urmare, Goring şi-a formulat propria-i teorie cu privire
la inferioritatea moştenită.

Folosindu-se de concluziile lui Francis Golton şi ale studentului acestuia Karl

Pearson, care, cu ajutorul noilor metode statistice, au măsurat gradul de asemănare
sau de corelare determinat de ereditare, Goring face analiza fenomenului criminal
şi ajunge la concluzia că crima este moştenită în acelaşi mod în care erau moştenite
şi trăsăturile fizice şi de personalitate.0

Goring a considerat că frecvenţa şi lungimea unei perioade de detenţie ar

putea să ofere explicarea unor factori fizici, mentali şi morali, care să
demonstreze ,,seriozitatea’’ crimei. De aceea el a şi găsit în urma investigaţiilor
sale mai mulţi ,,criminali serioşi’’ care îşi petrecuseră perioade mai mari în detenţie
şi care fizic erau mai mici, iar mental inferiori altor cetăţeni. Aceşti factori puteau

36
fi explicaţi şi ca influenţă a mediului, dar Goring susţinea că ambii factori (fizic şi
mental) erau nişte caracteristici pe care cei în cauză le moşteneau.

De asemenea, a menţionat că a găsit mari asemănări între particularităţile

crimei comise de părinţi şi particularităţile crimei comise de copii, ca şi între
crimele comise de fraţi.

Goring a încercat să motiveze că aceste descoperiri nu pot fi efectul unor

condiţii sociale improprii, fiindcă în studiile sale nu prea a găsit conexiuni între
gravitatea (seriozitatea) unei crime şi factorii de mediu social, cum ar fi educaţia,
sărăcia, familii despărţite etc. Plecând de aici Goring a motivat că nici
criminalitatea unuia dintre soţi nu ar putea fi explicată prin exemplul celuilalt,
deoarece -spunea el- cei mai mulţi erau deja angajaţi în crimă în momentul în care
se căsătoriseră. La fel, susţinea că criminalitatea copiilor nu putea fi explicată prin
exemplul părinţilor, deoarece coeficientul de instrucţie în ale hoţiei era altul la
părinţi, care puteau fi posibili profesori în încălcările de lege. El susţine că dacă
părinţii criminali erau condamnaţi şi executau pedeapsa la închisoare, când copiii
erau încă mici, copiii aveau să devină infractori, în cele mai dese cazuri, atunci
când ei aveau să atingă vârsta adulţilor, ca atunci când părinţii lor au fost arestaţi.
Altfel spus, o perioadă mai lungă cu un părinte criminal şi închis nu a avut nici o
influenţă în apariţia criminalităţii la copiii acestuia şi a concluzionat că nu
condiţiile de mediu sunt cele care favorizează criminalitatea, ci moştenirea care,
astfel, pe cale ereditară, devenea o crimă. În consecinţă, oamenilor care întruneau
aceste caracteristici, Goring le propunea interzicerea reproducerii.

3.Teoriile privind studiul gemenilor

37
 Metoda cercetării gemenilor în materie de ereditate la criminali s-a aplicat mult
în ultimele decenii, mai cu seamă la gemenii monozigoţi, şi a condus la cercetări
ample, sub toate aspectele, ajungându-se la constatări şi concluzii mai sigure în
cunoaşterea eredităţii în acest domeniu. S-a spus că metoda gemenilor, în domeniul
ştiinţelor omului, este prin ea însăşi un fel de ,,experiment al naturii’’. Unii gemeni
provin dintr-un singur ovul fecundat şi în acest caz este vorba de gemeni univitelini
sau monozigoţi şi sunt identici din punct de vedere genetic. Alţi gemeni provin din
două ovule fecundate deodată, în acest caz fiind vorba de gemeni bivitelini sau
dizigoţi şi nu sunt identici. Gemenii univitelini sunt foarte asemănători între ei din
punct de vedere fizic şi psihic, încât, de multe ori, nu pot fi deosebiţi şi
recunoscuţi, uneori nici de propria familie. Gemenii dizigoţi nu seamănă între ei în
mod deosebit, aşa cum seamănă cei monozigoţi şi nu se confundă unul cu altul. Ei
se mai numesc, din acest motiv, fraţi născuţi deodată şi împărtăşesc, oarecum
soarta celorlalţi fraţi născuţi pe rând.

În problema eredităţii criminalilor gemeni s-au făcut multe cercetări ştiinţifice

interesante. Astfel, Johannes Lange publică, în 1921, un studiu care avea să facă
faimă în epocă, intitulat ,,Crima ca destin’’ (Verbrechen ols Schicksal). El a găsit
23 de perechi de gemeni identici şi a stabilit că atunci când unul a înregistrat o
încarcerare, în 77% din cazuri şi fraţii lor au suportat o pedeapsă identică, în timp
ce la 17 perechi de gemeni fraţi, când unul a fost închis, celălalt a suportat o
încarcerare identică numai în 12% din cazuri. Grupul de control a fost extins la 214
perechi de fraţi normali şi de vârste apropiate în care unul din fraţi a fost
condamnat şi s-a stabilit că doar în 8% din cazuri şi celălalt frate a înregistrat o
încarcerare. Implicaţiile par să indice foarte clar o relaţie importantă între
înzestrarea genetică a indivizilor şi comportamentul lor.

38
 Acelaşi lucru l-a constatat şi Siemens, care a cercetat gemeni monozigoţi şi
dizigoţi, constatând că tipurile de conduită ale gemenilor monozigoţi sunt foarte
apropiate şi au întotdeauna acelaşi caracter, ceea ce nu se poate spune despre
gemenii fraţi.

Karl O. Christiansen, pentru a evita reproşuri că cercetătorul şi-a ales grupele

de control care i-au convenit, a încercat alte procedee. Astfel, el a folosit ,,Registrul
Oficial al Gemenilor din Danemarca’’, dintre anii 1881 şi 1910, când ambii gemeni
au trăit împreună cel puţin până la vârsta de 15 ani. Studiul s-a referit la
aproximativ 6000 de perechi. Apoi, Karl O. Christiansen a folosit ,,Registrul
Penal’’ pentru a vedea dacă au suferit şi condamnări. A găsit cu această ocazie 67
de cazuri pentru care cel puţin unul dintre gemenii identici a fost înregistrat ca
infractor şi în 24 din acestea şi celălalt geamăn era criminal, ceea ce reprezintă
35,8%.

La categoria gemeni fraţi a găsit 114 cazuri, din care doar în 14 cazuri amândoi
erau criminali (12,3%).

La femei, situaţia s-a prezentat cu totul altfel: la gemenii identici, din 14 cazuri
3 erau confirmate (21,4%), iar la 23 gemeni fraţi doar într-un singur caz amîndouă
au fost condamnate (4,3%).

Alţi teoreticieni, Delgaard şi Kingler, au sugerat că rata mai mare pentru

gemenii identici s-ar putea datora similarităţii educaţiei lor. Când gemenii au fost
grupaţi în funcţie de apropierea lor mutuală, toate diferenţele dintre gemenii
identici şi cei fraţi au dispărut.

Cei doi teoreticieni au concluzionat că ,,semnificaţia factorilor ereditari în

înregistrarea crimei este inexistentă’’.

39
 4.Teoriile privind studiul adoptivilor

Primul studiu vizând copii adoptaţi a fost realizat de F. Schulsinger în

lucrarea ,,Psihologia-ereditate şi mediu’’. El a selectat 57 de adoptivi psihopaţi care
au fost comparaţi cu 57 de adoptivi nepsihopaţi, pe baza vârstei, sexului, a vârstei
când au fost preluaţi de familiile adoptive şi a clasei sociale a părinţilor adoptivi.
După aceea au fost făcute cercetări la spitale şi s-a stabilit că 14,4% din rudele
biologice ale adoptivilor psihopaţi suferiseră de alcoolism, consum de droguri şi
condamnări penale. În partea cealaltă, au fost găsiţi doar 6,7% dintre rudele
biologice ale adoptivilor nepsihopaţi.

Studiile au continuat şi în asemenea cazuri, mai semnificative fiind concluziile

desprinse de Hutchings şi Mednick.

Studiul acestora se referea la adopţiile de băieţi realizate la Copenhaga între

anii 1927 şi 1941. Dintre aceşti băieţi, 36,4% aveau taţi biologici cu antecedente
penale. După aceea băieţii au fost grupaţi în funcţie de propriile lor antecedente
criminale. S-a constatat că în proporţie de 31,1% tinerii aveau taţi biologici cu
antecedente, în timp ce 37% dintre băieţi cu agresiuni minore şi 48,8% dintre
băieţii cu antecedente criminale aveau taţi biologici cu asemenea antecedente.

Din aceste date rezultă că criminalitatea are mai multe şanse să apară în cazul
unui băiat adoptat, când tatăl său biologic are antecedente penale.

Continuând studiul, taţii biologici şi cei adoptivi au fost grupaţi după

antecedentele criminale şi a fost determinat procentajul fiilor care au înregistrat
antecedente criminale pentru fiecare dintre aceste grupuri. Rezultatele au stabilit că

40
există un efect interactiv între criminalitatea tatălui adoptiv şi criminalitatea tatălui
biologic. Când doar unul a fost criminal, efectul nu părea la fel de semnificativ ca
atunci când ambii au fost infractori.

De asemanea, efectul criminalităţii tatălui adoptiv nu era la fel de mare ca

efectul criminalităţii tatălui biologic.

S-a mai stabilit, folosind metoda statistică de analiză a regresiei multiple, că,
totuşi, criminalitatea tatălui biologic continuă să aibă efecte chiar şi când tatăl
adoptiv nu are antecedente.

Studiul a stârnit interes mai ales pentru agenţiile de adopţiuni, care îşi puneau
problema adopţiei unui copil, în anumite cazuri, în funcţie de poziţia părinţilor
biologici.

5.Teoriile privind dezechilibrul biochimic

Implicaţiile echilibrului şi dezechilibrului hormonal au pătruns adânc în

limbajul biologiei şi fiziologiei umane, efectele sale făcând obiectul mai multor
studii, nu numai în rândul biochimiştilor dar şi al criminologilor.

Astfel, una din primele lucrări, aparţinând lui Louis Berman- ,,Glandele care
reglează personalitatea’’, prezintă chimia corpului uman şi dezechilibrul hormonal
ca două concepte centrale ce stau la baza unei noi criminologii care se bazează pe
biochimie. De altfel o abordare similară mai apare şi într-o altă carte care avea să
vadă lumina tiparului în 1928.

Ideea de bază era că tulburările emoţionale crescânde, datorate dezechilibrului

hormonal, creează ocazii propice pentru producerea crimei.

41
 Singura cercetatre mai realistă a timpului a fost cea făcută de Berman, pe 250
de criminali, pe care i-a comparat cu un grup de control de băieţi normali,
necriminali, din New York. Cei consideraţi criminali aveau o distribuire a
defectelor glandulare de 2-3 ori mai mare decât a celor din grupul de control.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la un grup de delincvenţi tineri, comparaţi cu un alt
grup de nondelincvenţi de aceeaşi vârstă.

Totuşi, dificultatea cea mai evidentă, care pune testul sub semnul întrebării,
este că Berman nu explică în detaliu cum şi-a făcut comparările, cum i-a selectat
pe cei din grupul de control sau care au fost rezultatele statistice ale studiului.

Alte studii, făcute la o şcoală specială pentru tinerii delincvenţi, au arătat că nu

există nici o diferenţă particulară între cei care aveau o funcţionare normală a
glandei.

Mai mult, a devenit logic că între funcţionarea normală a glandelor şi o viaţă

sexuală normală există o relaţie care nu poate fi folosită de cei care susţineau că
disfuncţionalităţile glandulare au aceeaşi relaţie directă şi cu crimele sexuale sau
alte asemenea fapte situate în afara legii.

Totuşi, se pare că există o relaţie între activitatea criminală a unei femei şi

unele afecţiuni endocrine minore, care cauzează variaţii neobişnuit de mari în
nivelele hormonale, cu puţin timp înainte de menstruaţie-tensiune menstruală. Aşa,
de exemplu, câteva studii arată că femeile, în această perioadă, comit infracţiuni şi
afişează o varietate de alte probleme comportamentale, care, în afara acestei
perioade, nu se petrec deloc sau sunt foarte uşor sesizabile. Însă, aceste studii nu
vin să sugereze că variaţiile la nivel hormonal, ele însele, cauzează crima, ci numai
că disfuncţia, în combinaţie cu alţi factori, poate să contribuie la declanşarea
impulsului criminal.

42
 Există, se pare, o relaţie între testosteron, hormonul sexual masculin, şi
nivelurile crescute de agresivitate ale bărbaţilor. Astfel, mai multe studii au găsit că
bărbaţii mai violenţi au nivelul de testosteron mai mare.

Însă studiile existente, atât în ţară, cât şi în străinătate, fac referiri la cercetări
care sunt legate de activitatea glandelor endocrine şi de schimbările pe care le
produc în personalitatea pacientului, pornind de la tratamentul pe care-l fac şi nu
prea întâlnim specialişti care, plecând de la aceste constatări, să facă conexiuni
între crimă şi dezechilibrul hormonal. Întrebaţi despre aceasta, majoritatea înclină
să nu vadă vreo relaţie directă între hormonii endocrini şi crimă, aşa cum, de altfel,
nu există nici între dieta persoanei şi crimă, deşi sunt voci care susţin că terapiile
nutriţioniste sunt marea promisiune pentru tratamentul viitor al infractorilor.

6.Teoria privind complementul cromozomial xyy şi xxy

Deşi repudiat de mulţi oameni de ştiinţă, ,,visul’’ lombrosian de a găsi o

dovadă palpabilă, pentru a demonstra substratul biologic al crimei, nu a fost
niciodată şi probabil nici nu va fi total abandonat.

Odată cu dezvoltarea tehnicilor moderne de cercetare, preocupările de a stabili

un raport între comportamentul criminal şi structurile biologice ale individului s-au
deplasat în sfera genetică.

În deceniul şase al secolului douăzeci, progresele geneticii au determinat o

relansare a interesului pentru aplicarea modelului biobogic în explicarea devianţei.
O serie de investigaţii făcute în acest sens au încercat să identifice relaţiile posibile
dintre comportamentul deviant şi structura cromozomială (purtătoare de gene).
După cum se ştie, celula organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23

43
de perechi distincte, în fiecare pereche omoloagă existând un cromozom matern şi
unul patern.

Cariotipul omului normal este reprezentat, prin urmare, de formula genetică

46XY în cazul sexului masculin şi de 46XX în cazul celui feminin.

Anumite accidente genetice pot însă determina fie un minus, fie un surplus de
cromozomi sexuali în formula genetică.

Cât priveşte minusul de cromozomi sexuali, în literatura de specialitate se arată

că procentul de femei infractoare cu cariotipul 46XO este nesemnificativ.

Corelaţii semnificative ar apare, potrivit unor opinii, între surplusul de

cromozomi şi criminalitate. Complementul cromozomial XYY este o asemenea
caracteristică, şi a stimulat o arie întinsă de cercetări, penrtu a se şti dacă el poate fi
asociat cu comportamentul criminal.

La femei, aceşti cromozomi au aceeaşi mărime şi sunt denumiţi ,,XX’’, după

forma lor.

Unul dintre cei doi cromozomi de la bărbat este mai mic şi diferit ca formă, de
aceea cromozomii sexuali masculini sunt denumiţi ,,XY’’. La concepţie, un ovul şi
un spermatozoid, fiecare conţinând 23 de cromozomi, se unesc şi formează o
singură celulă, care începe să se dezvolte sub forma unui embrion.

Se întâmplă, uneori, ca o diviziune celulară anormală, să-şi facă apariţia

înaintea concepţiei, astfel că ovulul sau spermatozoidul să conţină un cromozom
sexual mai mult, iar embrionul care rezultă, va conţine mai mulţi cromozomi decât
este normal. Această anormalitate a fost denumită ca particularitatea XXY, adică
sindromul lui Klinefelter, după numele celui care l-a descoperit.

44
 Mai mulţi cercetători au fost de acord că sindromul lui Klinefelter poate fi
asociat cu degenerarea testiculelor şi sterilitate, mărimea sânilor şi înapoiere
mintală moderată. La acestea, cercetări mai recente adaugă alcoolismul şi
homosexualitatea. A fost însă suficient pentru criminologi ca descoperirea să fie
luată în atenţie şi să se efectueze investigaţii pe grupe de deţinuţi.

Deoarece cromozomul Y determină masculinitatea, s-a avansat ideea că un

bărbat cu un cromozom Y mai mult (XYY) ar putea fi mult mai agresiv şi înclinat
spre agresivitate.

Multă vâlvă au făcut astfel în anii 1960-1970 cercetările Patriciei Jacobs în

Marea Britanie. Examenul genetic a 197 de delincvenţi dintr-o închisoare din
Edinbourgh a constatat că 7 dintre aceştia aveau cariotipul 46XYY; într-un alt grup
examinat, procentul fiind de 2,8% (în populaţia generală proporţia fiind de 1 la
700). Pe baza acestor cercetări, P. Jacobs ajunge la concluzia că frecvenţa acestei
anomalii printre deţinuţi s-ar datora surplusului de cromozomi Y care ar predestina,
genetic, individul la crimă.

Cromozomul Y a fost de altfel denumit şi cromozomul crimei, mai ales

speculaţiilor publicitare făcute în jurul cazului Richard Speck-care a ucis la
Chicago la 14 iulie 1966, 8 asistente medicale-bănuit a aparţine acestui cariotip,
bănuială neconfirmată ulterior, şi a lui Daniel Hugon care a ucis la Paris, la 4
septembrie 1956 o prostituată, purtător al aceluiaşi damnat cromozom.

În literatura de specialitate se citează şi alte studii care au încercat să

stabilească o amplă listă de tulburări de comportament, printre care şi manifestări
antisociale, derivate din această anomalie.

45
 Caracteristica fizică cea mai evidentă a acestor bărbaţi era că ei erau
excepţional de înalţi (peste 2 m), şi, de aceea, la alte asemenea cercetări, au fost
testaţi numai bărbaţii care aveau înălţimea în jurul acestei cifre.

Se apreciază că pe ansamblu, această anomalie ar fi de 10 ori mai frecventă

printre infractori, frecvenţa cariotipului XYY fiind, după unele date, în populaţia
generală, de 0,15%.

Chiar dacă practica a confirmat în unele cazuri că asemenea bărbaţi au comis

cu adevărat crime, ulterior, alte cercetări au arătat, totuşi, că cei cu XYY erau cu
mult mai puţin violenţi decât alţii.

Pe baza unui studiu întocmit de cercetătorii Sorbin şi Miller, s-a

concluzionat: ,,Contrar aşteptărilor generate de unele rapoarte şi de mass media,
studiile făcute sunt mai degrabă o demonstrare prin care se face acceptat faptul că
bărbaţii de tip XYY nu sunt predispuşi la agresivitate. În orice caz, ca grup, ei au
fost mai puţin agresivi decât comparabilii lor de tip XY’’.

Cel mai amplu studiu care a infirmat ipoteza lansată de Patricia Jacobs este cel
realizat în Danemarca de cercetătorii americani Herman Witkin şi Sarnoff Mednik.

Studiul a cuprins iniţial toate persoanele de sex masculin născute la Copenhaga

între 1844-1947, un total de 31.436 din care s-a selecţionat un eşantion de 4.558 de
persoane, cercetarea finală făcându-se pe 4.139 de subiecţi. Dintre aceştia numai
12 subiecţi au fost depistaţi cu formula 46XYY, 5 dintre ei având probleme minore
cu justiţia, cazul cel mai grav şi unicul cu violenţă fiind al unui adolescent
condamnat la 9 luni închisoare pentru loviri.

Cât priveşte corelaţia între anomalia 47XXY, cunoscută sub numele de

sindromul Klinefelter, unele cercetări arată că persoanele respective prezintă un

46
risc crescut pentru tulburări mentale, tulburări în sfera sexualităţii
(homosexualitate, transexualitate, pedofilie).

Există multiple rapoarte de cercetare care constată un procent mai ridicat de

infractori cu această formulă genetică în penitenciare.

Autorii acestor rapoarte de cercetare menţionează însă că această anomalie

genetică se asociază întotdeauna cu factori defavorizanţi din mediul familial şi
social al individului, aceasta fiind de altfel concluzia generală a acestor cercetări.

7.Funcţionarea sistemului nervos central

Se cunoaşte că sistemul nervos central are ca localizare şi coloana vertebrală,

fiind implicat în gândirea conştientă şi în activităţile motorii voluntare.

Procesele electrochimice care ar putea să apară la nivelul creierului, dacă se

doreşte, pot fi detectate cu ajutorul unui electroencefalograf (E.E.G.). Undele
cerebrale anormale pe care le înregistrează E.E.G. se crede că sunt asociate cu
unele din comportamentele anormale ale individului.

După 1940 s-au făcut mai multe studii cu acest aparat şi s-a constatat că 25%-
50% dintre grupurile de criminali au anormalităţi E.E.G., în timp ce studiile
noncriminalilor arătau doar un procent de 5%-20% cu asemenea deficienţe. În
cazul infractorilor violenţi şi recidivişti, diferenţele sunt mult mai mari.

Aceleaşi testări au fost făcute şi pe un grup de băieţi danezi între 10-13 ani şi
care nu comiseseră nici un act delincvent. Mai târziu, peste 6 ani, au fost verificate
înregistrarile oficiale ale celor care au comis infracţiuni cu E.E.G.-urile băieţilor
care nu au comis asemenea fapte. Undele cerebrale aveau, practic acelaşi traseu.

47
 S-a oscilat între a se da un răspuns precis, sau nu, preferându-se explicaţia că
datele oferite de test nu susţin teoria nematurizării creierului, ci mai degrabă vin să
sugereze o joasă stimulare corticală.

De asemenea, s-a luat în studiu şi epilepsia, apreciindu-se că o persoană care

are un acces de ,,grand mal’’ poate să apară ca violentă şi, în consecinţă, să poată fi
scăpată de sub control. La aceasta s-a mai adăugat şi faptul că epilepticii sunt
semnalaţi într-un număr mare în închisori.

Însă, asocierile între o formă de epilepsie şi alta cu un compotament criminal

sunt neclare si de aceea, poate, numărul susţinătorilor este cât al celor care sunt
împotrivă.

Totodată, o a treia arie a funcţionării sistemului nervos central ce poate fi

raportată la comportamentul criminal, include forme variate de afecţiuni şi
disfuncţiuni ale creierului. Aceste afecţiuni pot fi detectate de teste medicale cum
sunt razele X, citire C.A.T. şi ciocnirile dorsale.

Într-adevăr, o mare parte din deţinuţi suferă de asemenea disfuncţiuni

cerebrale, în special în regiunile lobilor temporali şi frontali, dar comportamentul
criminal nu poate fi generalizat numai la aceste disfuncţiuni. Sunt lucruri care nu
trebuie scăpate din vedere dar nu însă şi generalizate.

Se pare că ştiinţa, în acest delicat domeniu, mai are multe de spus.

În ceea ce priveşte delincvenţa juvenilă, se presupune că ,,cei care au părinţi

infractori, copiii, pot să reflecte mai degrabă efectele combinate fizice şi
psihologice ale neglijenţei şi bătăilor părinteşti, decăt vreun factor genetic’’.

48
 8.Incapacitatea de a învăţa

Se pare că, la nivelul creierului mic, există un tip de disfuncţiune prin care un
copil, altfel normal şi inteligent, nu poate învăţa.

Sesizarea, combinată cu speculaţia că delincvemţii sunt disproporţional afectaţi

de incapacităţi de învăţare, a făcut ca problema să fie luată în studiu nu numai de
sociologi, profesori, medici, ci şi de jurişti criminologi.

Teoretic, dacă există incapacităţi de învăţare acestea ar putea fi raportate la

delincvenţă, fie prin legăturile biologice, fie prin lanţul de evenimente sociale.

Aceia care optează pentru o legătură biologică susţin că acei copii cu

incapacităţi de învăţare sunt impulsivi, pe când ceilalţi susţin că nu sunt receptivi la
ceea ce se petrece în societate.

Cert este că acum ,,nu s-a stabilit existenţa unei relaţii cauzale între deficienţele
de învăţare şi delincvenţă’’.

Căutarea unor explicaţii în domeniu s-a lovit de motivaţia majoră a celor care
au muncit cu delincvenţii minori, ei devenind convinşi că marea majoritate a
clienţilor lor nu sunt capabili să înveţe într-o clasă normală din motive care le
depăşesc posibilităţile de înţelegere.

49
 9.Funcţionarea autonomă a sistemului nervos

În toate împrejurările, omul realizează că există, practic, o parte care se separă

de sistemul nervos şi care controlează majoritatea funcţiilor involuntare ale
corpului. Această parte se constituie într-un sistem nervos autonom şi intră în
funcţiune îndeosebi în situaţii de ,,luptă sau fugă’’.

Când el intră în funcţiune, se măreşte pulsul inimii, are loc redirecţionarea

sângelui din stomac în muşchi, pupilele se dilată, creşte rata respiraţiei şi se
produce o stimulare a glandelor sudoripare.

În aceste cazuri, folosirea detectorului de minciuni poate măsura funcţiile

,,intrate în alarmă’’ şi stabileşte cu suficientă probabilitate dacă cel testat spune o
minciună.

Deoarece reacţia de iritare în anticiparea pedepsei este, în esenţă, o funcţie a

sistemului nervos autonom şi care se raportează la răspunsul de luptă sau fugă,
nivelul socializării la copii poate depinde de acest sistem.

Problema care s-a pus a fost aceea dacă aceşti copii îşi activează sistemul de
,,luptă sau fugă’’ în aceleaşi condiţii, chiar şi când copilul este dificil de socializat ?

Eysenck a încercat să dea un răspuns întrebării, apelând la conceptele lui Jung

ale introversiunii şi extroversiunii, ca atitudini decisive în orientarea personalităţii.

Introvertitul este orientat către lumea subiectivă, în interior, şi are tendinţa de a

fi mai tăcut, mai pesimist, retras, serios, atent, de încredere şi controlat.

50
 Extrovertitul este orientat spre lumea obiectivă, mai sociabil, impulsiv,
nepăsător, optimist şi agresiv. Tânjeşte după aventură şi îşi pierde repede
temperamentul.

Pentru explicare, Eysenck a utilizat conceptele lui Pavlov despre excitare şi

inhibare. El a arătat că introvertiţii sunt supuşi unei mai mari excitaţii, în timp ce
extrovertiţii se află la polul opus. În consecinţă, introvertiţii sunt cei care vor fi mai
iritaţi, pe câtă vreme extrovertiţii vor căuta să iasă mai repede din acest cerc al
activităţilor interzise, în căutarea lor pentru stimuli.

În 1971, Passingham a reanalizat teoriile lui Eysenck, prin care acesta susţinea
că criminalii condiţionează mai puţin bine decât noncriminalii şi a constatat că
studiile lui Eysenck au folosit măsurători ale condiţionării care sunt irelevante şi
imprecise, grupurile erau inadecvate şi, ca urmare, nu puteau fi folosite drept
grupuri de control şi a susţinut la vremea respectivă că teoriile lui nu erau bazate pe
nici o dată relevantă.

Curt Bartol revede, nouă ani mai târziu, teoriile lui Eysenck, concluzionând
favorabil pentru o parte din ele, însă marea lor majoritate erau neconcludente. El a
spus că: ,,Eysenck s-a bazat puternic pe principiile clasice ale condiţionării, ca o
explicare primară pentru criminalitate, în timp ce evitarea altor forme de explicare
a devenit una din slăbiciunile dăunătoare teoriei’’.

51
 TITLUL IV

CONSIDERAŢII ASUPRA TEORIILOR PREZENTATE

1.Aprecieri introductive

Am prezentat pe scurt, în titlurile anterioare principalele teorii cu privire la

rolul pe care îl joacă factorii biologicii în declanşarea comportamentului criminal,
dar şi câteva noţiuni cu privire la criminologie, scopul şi funcţiile ei. Aceasta nu
întâmplător, ci datorită faptului că voi analiza teoriile în cauză din prisma utilităţii
şi finalităţii lor.

Pot spune, însă, de la început, că se pot ridica multe probleme şi apar prea
multe necunoscute făcând imposibilă găsirea unor răspunsuri sigure la întrebările
noastre, dar se ştie cu siguranţă că ideea potrivit căreia factorii biologici sunt în
strânsă legătură cu comportamentul criminal a apărut cu mii de ani în urmă (cum
am arătat în prima parte a titlului al doilea) şi o teorie atât de veche, care a rezistat
şi a găsit noi adepţi de-a lungul secolelor, trebuie să conţină un sâmbure de adevăr.
De asemenea, românii au un vechi proverb care spune că ,,nu iese fum fără foc’’.

M-am abţinut pe cât posibil de la comentarii atunci când am prezentat teoriile

din titlurile precedete deoarece mi-am propus să le analizez în această ultimă parte
a lucrării, din două motive principale: unele obiecţii au un caracter general, vizând
toate studiile, iar din analiza problemelor speciale, tratate de fiecare teorie în parte
voi încerca să trag nişte concluzii cât mai unitare.

Astăzi, cum era şi pentru unii în trecut, este irefutabil faptul că nu numai un
singur factor stă la baza declanşării comportamentului criminal, ci mai degrabă

52
este vorba de o concurenţă a mai multor factori dacă nu chiar a tuturor factorilor cu
care intră în contact un individ. Deci, fără a absolutiza importanţa factorilor
biologici, voi căuta o legătură a acestora cu comportamentul criminal.

Voi începe prin a arăta unele obiecţii pe care le am cu privire la metodele

folosite de criminologi pentru adunarea datelor cu ajutorul cărora îşi susţin teoriile.

2.Numărul mic al infractorilor condamnaţi faţă de numărul lor real

După cum am arătat în titlul I al acestei lucrări, citându-l pe domnul

Conferenţiar Universitar Doctor Tudor Amza, ,,Statisticile poliţiei cuprind între
50% şi 60% infracţiuni în care autorii nu au fost descoperiţi (identificaţi), această
proporţie fiind în continuă creştere şi nu diminuare…’’. În plus, dintre autorii
identificaţi ai infracţiunilor, poate doar ceva mai mult de jumătate sunt condamnaţi,
aceasta din diferite motive: fie că infracţiunea a beneficiat de o impunitate ori
acţiunea a încetat prin amnistie, prescripţie sau decesul autorului etc. Apoi, aşa
cum am arătat, există întotdeauna acea cifră neagră pe care nu o putem ignora şi
care are ca autori pe cei mai periculoşi infractori.

Deci, dacă scădem din numărul total al infractorilor pe cei ce comit infracţiuni
ce fac parte din cifra neagră (cei mai periculoşi), pe cei ce comit infracţiuni
aparţinând criminalităţii aparente (numai modul lor de operare fiind cunoscut, ei
nefiind însă identificaţi- ocupă locul următor pe o scară a pericolului social pe care
îl prezintă) şi pe cei identificaţi dar care, din diferite moive, nu au suferit
condamnări, rămânem cu un număr relativ mic (poate un sfert) de subiecţi ai
cercetării criminologice.

53
 În studiul privind rolul factorilor biologici în declanşarea comportamentului
criminal putem studia (sau cel puţin au fost studiaţi) numai acei infractori care au
fost şi condamnaţi, iar dintre aceştia chiar dacă relativ la numărul total al
infractorilor sunt puţini, numai o mică parte au putut face obiectul unor studii.

Concluzia la care se ajunge în urma acestei scurte expuneri, după un calcul

simplu, este aceea că nu putem lua de bune şi generaliza cu uşurinţă rezultatele
acestor studii, având în vedere numărul şi mai ales gradul de pericol social pe care
îl prezintă infractorii studiaţi faţă de cei care scapă cercetării.

3.Imposibilitatea găsirii unui grup de control acceptabil.

Aceasta este o altă mare problemă care nu văd cum ar putea fi rezolvată. Ideea
mi-a venit în timpul unui seminar de etică, atunci când profesorul ne spunea o
scurtă poveste, despre o vizită pe care Solon i-o face unui rege, proverbial de
bogat, căruia nu îi lipsea nimic, şi care îl întreabă pe Solon dacă a văzut om mai
fericit decât el. Solon îi răspunde că nu ar putea spune, că nu se poate aprecia dacă
un om a fost sau nu fericit decât după ce moare, căci nu se ştie ce îl aşteaptă în
viitor. Într-adevăr, nu mult după aceea, regatul respectiv este atacat şi regele cade
prizonier. Continuarea nu mai are importanţă, esenţială este învăţătura care se
desprinde de aici şi anume: Cum poţi să alegi un grup de control dintre persoane
care sunt încă în viaţă şi să ai certitudinea că ei nu vor săvârşi ulterior infracţiuni ?

Faţă de cea din povestea amintită însă, problema cu care se confruntă un

criminolog în căutarea unui grup acceptabil de control este şi mai dificilă, întrucât,
chiar dacă până la urmă ar găsi un grup de persoane care nu au comis sau nu vor
comite niciodată infracţiuni, cum ar putea fi sigur că nici nu au avut înclinaţii spre

54
un comportament criminal pe care însă şi le-au estompat, deci cum va putea şti
dacă una sau mai multe persoane din grupul său nu au fost ,,criminali înăscuţi’’ dar,
din motive oarecare, comportamentul criminal nu s-a declanşat niciodată, fiind
acceptat că factorii biologici, chiar dacă au un rol în declanşarea comportamentului
criminal, nu sunt singurii care acţionează in această privinţă.

Ca şi cea anterioară, această obiecţie vizează toate studiile prezentate şi nu o

ridic datorită spiritului meu critic, care caută orice scăpare, cât de mică, ci, în
principal, datorită măsurilor foarte radicale pe care unii cercetători le-au propus de-
a lungul timpului cu privire la persoanele care prezentau anumite caracteristici
considerate ca fiind indicatori ai unui criminal (propuneri care au ajuns până la
interzicerea procreării, măsuri care mi se par absurde şi inumane şi de care mă tem
că undeva în vitor s-ar putea pune în practică).

4.Critica teoriilor prezentate

După cum am putut vedea, relaţia dintre factorii biologici şi declanşarea

comportamentului criminal a plecat de la analizarea unor caracteristici fizice
ajungându-se în prezent la teorii genetice.

Încă de la început ţin să fac unele aprecieri cu privire la concepţiile care cred
că i-au călăuzit pe unii cercetători în studiile lor.

Teoria atavistă a acelor timpuri indica atavismul ca pe o formă incipientă a

vieţii animale; cu alte cuvinte, criminalul semăna cu strămoşii săi, cărora le-a
păstrat caracteristicile fizice. Această idee porneşte din orgoliul oamenilor, care se
cred mult superiori celorlalte fiinţe din natură, astfel că eventualele comportamente
nedezirabile sunt puse pe seama legăturii noastre cu natura.

55
 Nimic nu poate fi mai greşit. Nicăieri în natură nu întâlnim comportanemte
deviante, în rândul unei specii sau comunităţi, atât de multe şi de puternice ca în
societatea umană. În natură se menţin o ordine şi un echilibru perfect, eventualele
acte violente nefiind săvârşite de regulă împotriva membrilor aceleiaşi specii sau
comunităţi, ca la oameni. Nu există nici o asemănare între comportamentul deviant
al oamenilor şi cel al animalelor, nici măcar cu cel deviant.

În ceea ce mă priveşte, este clar că astfel de teorii nu sunt numai

nefundamentate, dar chiar pornite dintr-o concepţie complet eronată asupra vieţii şi
a naturii, în general.

Primii cercetători au observat o asociere a diferitelor anomalii, neregularităţi cu

persoane ce au un comportament criminal, ajungându-se până la Cesare Lombroso
care concluziona că prezenţa a 5 sau mai multe anomalii ne indică faptul că
individul este un ,,criminal născut’’.

Critica ştiinţifică întemeiată a teoriei privind frenologia crimei este că aceasta

este ipotetică. De pe eşichierul teoriilor criminologice, frenologia a dispărut ca
disciplină ştiinţifică, deoarece nici unul dintre adepţii ei nu a putut să susţină, cu
date verificabile, conceptele ei despre ,,organele’’ minţii sau legătura lor cu diferite
tipuri de comportament.

Teoriile antropologiei criminale se bazează absolut şi numai pe studiul

comparativ al unor criminali cu grupuri de control de noncriminali. Pe lângă
obiecţiile pe care le arătam anterior, au fost aduse şi altele, cum ar fi aceea că
subiecţii criminali supuşi examinării, consideraţi a fi reprezentativi pentru un
anumit gen de infracţiuni, mai suferiseră condamnări şi pentru alte genuri de
infracţiuni, complet diferite.

56
 Evoluând gândirea oamenilor şi cunoştinţele noastre despre om au apărut noi
orientări cum ar fi concepţiile potrivit cărora crima s-ar moşteni. Dacă aceasta este
ceva nou în Europa, în alte părţi ale lumii ideea este foarte veche. De exemplu se
ştie că în Japonia, cu secole în urmă, atunci când cineva comitea un act de trădare
sau o altă faptă gravă care se pedepsea cu moartea, nu numai acea persoană era
executată, ci întreaga ei familie. Aceasta nu numai pentru a se îndepărta pericolul
unei răzbunări, dar şi deoarece se considera că toată familia purta germenii
criminalităţii.

Charles Goring, susţinătorul teoriei conform căreia crima este un defect

ereditar, a comis eroarea de a da la o parte efectele mediului şi a încercat să
stabilizeze efectul moştenirii în controlul şi explicarea criminalităţii. Pe nedrept a
suprasolicitat în aprecierea factorilor ereditari, iar prin metoda sa de gândire nu a
făcut decât să sublinieze eşecul influenţei mediului între factorii care, probabil, s-
au dorit comuni în ştiinţa criminologică a acelei perioade, aşa cum a spus-o la un
moment dat chiar Goring.

Am prezentat în continuare două teorii foarte interesante, şi anume cea privind

studiul gemenilor şi cea privind studiul adoptivilor. În ceea ce mă priveşte, dacă aş
fi avut unele dubii cu privire la influenţa factorilor biologici, mai exact a zestrei
genetice a indivizilor în declanşarea comportamentului criminal, aceste două teorii
mi le-ar fi spulberat. Rezultatele obţinute de cercetători, în special de Karl O.
Christiansen, arată cu destul de mare siguranţă că există o astfel de legătură.
Deasemenea, studiile privind adoptivii au arătat că factorii ereditari au o oarecare
importanţă în declanşarea comportamentului criminal.

Singura critică pe care o pot aduce acestor teorii este aceea a lipsei de
finalitate. Arătam în titlul I care este scopul şi care sunt funcţiile criminologiei.

57
Teoriile în cauză demonstrează existenţa unui fenomen, dar nimic mai mult; nu
explică nici cum, nici de ce se întâmplă şi nici ce măsuri ar putea fi adoptate pentru
a preveni acest fenomen.

Problema care se pune în fapt este aceea că, în cazul gemenilor identici, de
exemplu, care prezintă acelaşi comportament criminal, ştiind că unii factori
biologici contribuie la declanşarea comportamentului criminal, nu ştim exact care
sunt acei factori. În consecinţă, propun ca, pentru a se identifica factorii biologici
ce influenţează declanşarea comportamentului criminal, să se cerceteze
îndeaproape gemenii identici care prezintă acelaşi comportament criminal,
observându-se astfel eventualele diferenţe biologice faţă de alţi oameni. Chiar dacă
astfel de diferenţe nu vor fi găsite, aceasta nu ar însemna că ele nu există, ci pur şi
simplu că nu le putem detecta încă, deoarece aceste diferenţe ar putea fi foarte
subtile iar cunoştinţele noastre actuale nu foarte înaintate.

Dar… nu trebuie neglijat faptul că nu în toate cazurile şi nici măcar în

majoritatea cazurilor, în nici un studiu efectuat, atunci când un geamăn este
infractor şi celălalt este tot infractor, ceea ce arată că nu numai factorii biologici,
oricât de puternici sau importanţi ar fi ei, trebuie luaţi în calcul. Atrag atenţia că în
cazul adoptării unor măsuri bazate pe descoperiri în domeniul biologic trebuie
avută mare grijă şi să se dea dovadă de mare prudenţă în adoptarea lor, căci s-ar
putea comite grave erori şi discriminări nefondate.

Cu privire la celelalte teorii voi expune în continuare părerea mea.

Este adevărat, oamenii, fie ei scriitori, doctori, jurişti etc. au observat o

anumită asociere între biologia criminalilor şi comporamentul acestora; chiar faptul
că anumite caracteristici sau afecţiuni sunt asociate cu un comportament criminal
specific. Au existat voci care au spus, criticând concluziile la care au ajuns unii

58
cercetători, că aceste diferenţe biologice între criminali şi noncriminali pot rezulta
din condiţiile de viaţă cărora sunt supuşi criminalii, în regim de detenţie, faţă de
noncriminali.

Când am citit prima dată aceste critici nu le-am dat o prea mare importanţă, dar
între timp am văzut un documentar foarte interesant care m-a făcut să îmi schimb
atitudinea atât de mult încât acum cred că nu factorii biologici declanşează
comportamentul criminal, nici măcar nu au un rol oarecare in declanşarea lui, ci
mai degrabă implicarea persoanelor în activităţi criminale determină modificări la
nivel biologic, modificări observate apoi de criminologi.

Voi spune câteva cuvinte despre documentarul respectiv, care a durat o oră şi
jumătate. Acesta trata problema efectului pe care îl are stresul asupra organismului
uman, stres determinat atât de relaţiile familiale cât şi de relaţiile de la locul de
muncă sau din societate în general. Efectele erau foarte uşor de observat, cei care
erau supuşi unui stres mai mare (cei care ocupau funcţii inferioare şi cei care aveau
un statut social inferior) prezentau mult mai multe probleme de sănătate decât
ceilalţi. Pentru a se vedea dacă acele probleme sunt determinate de factorul de stres
şi nu de alte motive, s-a realizat un experiment cu un grup de maimuţe, deoarece
acestea puteu fi supuse la tot felul de teste, în izolare, pe o perioadă îndelungată.
Astfel a fost selectat un grup de maimuţe, perfect sănătoase, care au fost izolate şi
studiate timp de doi ani. S-a observat, astfel, că cele care ocupau un loc mai înalt în
ierarhia grupului erau mai sănătoase. O secţiune a unei artere a unei maimuţe
dominante, comparată cu cea a uneia care se afla pe o poziţie inferioară era
semnificativă. Artera primeia era într-o stare foarte bună, pe când cealaltă era într-
un stadiu foarte mare de degradare, arătând pericolul unui accident vascular.
Aceasta a fost explicată printr-un mic experiment: două maimuţe, una dominantă şi
una cu un statut inferior au fost izolate în câte o cameră unde erau filmate printr-un

59
geam transparent, astfel încât ele să ştie că sunt observate. Ritmul inimii primei
abia dacă s-a modificat, pe când la cea de-a doua, el a crescut cu aproximativ 35 de
bătăi pe minut. Era evident că aceasta din urmă era mult mai atentă la ceea ce se
petrecea în jurul ei, gata oricând să reacţioneze dacă era nevoie, să se ferească.

S-a mai pus problema dacă nu cumva maimuţele dominante nu erau mai bine
dotate din punct de vedere genetic, astfel încât diferenţele de sănătate să se explice
astfel. Pentru a vedea acest lucru, s-a realizat un alt experiment: o maimuţă
dominantă a fost luată şi dusă într-un grup în care statutul său era inferior. S-a
observat după o vreme că starea sa fizică s-a modificat, în conformitate cu statutul
său, ceea ce a arătat că nu dotarea sa genetică era motivul stării sănătăţii ci locul pe
care îl ocupa în ierarhia grupului.

Studii ample au fost făcute de asemenea pe subiecţi umani, relevând impactul

deosebit pe care stresul îl are asupra sănătăţii şi longevităţii.

Criminologii au mai întrezărit această relaţie inversă între declanşarea

comportamentului criminal şi factorii biologici, dar cred că relaţia este mult mai
puternică decât s-a considerat vreodată că ar fi. Criminalii sunt supuşi nu numai
unui grad mult mai mare de stres decât restul populaţiei dar majoritatea condiţiilor
lor de viaţă sunt modificate, mai dificile, în special în cazul criminalilor prinşi şi
condamnaţi, lucruri care favorizează apariţia caracteristicilor neobişnuite pe care le
observă criminologii.

60
 5.Concluzii şi implicaţii

Dacă există sau nu o legătură între declanşarea comportamentului criminal şi

factorii biologici, este o problemă pe care trebuie să o privim din punctul de vedere
al criminologului, ceea ce implică găsirea unor politici aplicabile de rebucere a
riscului producerii infracţiunilor. Simpla observare a unei legături între anumiţi
factori biologici şi comportamentul criminal, fără a se determina cu siguranţă dacă
aceşti factori duc la declanşarea comportamentului criminal, sau măcar dacă sunt
anteriori declanşării acestuia (ar putea fi studiată chiar posibilitatea ca factorii
biologici să nu declanşeze comportamentul criminal, ci numai să fie indicii că
acesta s-a declanşat sau se va declanşa în viitor), nu foloseşte deloc criminaologiei,
ci mai degrabă criminalisticii, ajutând la depistarea infractorilor, nu la prevenirea
faptelor.

Este uşor să afirmăm că există o legătură între factorii biologici şi declanşarea

comportamentului criminal, se poate da şi un exemplu cât se poate de simplu care
să susţină această afirmaţie: criminalitatea în rândul populaţiei de sex masculinn
este mult mai ridicată decât cea din rândul populaţiei feminine, care, luate la nivel
general, trăiesc în condiţii absolut identice. Adevărata problemă care se pune este
de a şti exact care sunt aceşti factori biologici (dacă există), cum acţionează ei,
când acţionează, ce îi declanşează şi cel mai important, ce măsuri pot fi luate
pentru prevenirea declanşării comportamentului criminal.

După cum am mai atras atenţia, până ce nu vom putea răspunde cu siguranţă la
aceste întrebări ar trebui să ne abţinem de la propunerea unor politici de prevenire
a crimei bazată pe date din acest domeniu, căci s-ar putea comite erori grave şi să
nu se obţină rezultatele scontate.

61
 Crima va dispărea din lume atunci când omul va fi evoluat suficient în această
direcţie. Încercarea de a înlătura comportamentul criminal prin înlăturarea pe cale
genetică, deci artificială a acestuia nu numai că nu va da roade, dar va fi chiar
nocivă pentru spiritul uman, căci dacă vrem să ajungem pe o treaptă unde nu va
mai exista criminalitate, trebuie să evoluăm, să cunoaştem şi să înlăturăm aceste
comportamente ca fiind nepotrivite pentru rasa umană, nu să încercăm să le tăiem
cu bisturiul, ca şi cum am chema o zână să fluture bagheta ei fermecată pentru a ne
scăpa de rele. Nu spun că este bine ca oamenii să continuie să săvârşească
infracţiuni, nici nu spun că vom scăpa cu siguranţă de această povară a omenirii
care este crima, dar ceea ce spun este că aceasta (crima), fie că vrem sau nu, fie că
ne place sau nu, este o parte din noi, aş putea spune că este chiar unul dintre
elementele definitorii ale rasei umane. Şi, chiar dacă fără convingere, dar pentru că
nici contrariul nu este o variantă cu care să mă împac, spun că nu este o soluţie
(nici chiar într-un viitor posibil) să înlăturăm pe cale artificială această parte
integrantă a noastră, ci să o păstrăm să învăţăm din ea şi atunci când vom fi ajuns
destul de departe, să o controlăm pe deplin, aşa cum fac şi acum mulţi dintre noi.

Înclinaţia de a săvâşi crime cerd că o au toţi oamenii, chiar dacă aceasta nu

apare tot timpul. Trebuie să recunosc faptul că şi eu, la un moment sau altul, am
fost tentat să săvârşesc fapte interzise de lege. Diferenţa între criminali şi
noncriminali nu este la nivel fizic, ci psihic, noncriminalii reuşind să îşi înfrâneze
aceste porniri criminale, pentru a respecta ordinea pe care ne-am impus-o în
societate.

Eradicarea criminalităţii eu nu o văd posibilă şi nici dezirabilă prin măsuri

precum sterilizarea celor cu tendinţe spre comiterea crimei sau altele asemănătoare
propuse de unii, ci prin îndreptare a criminalilor actuali şi prevenire a faptelor
viitoare prin educaţie, formarea conştiinţei binelui şi a răului etc.

62
 Rasa umană a ajuns unde este acum nu datorită părţii ei fizice, căci dacă o
comparăm cu alte fiinţe din natură, este mult mai puţin înzestrată din acest punct
de vedere şi de neajutorată decât multe vieţuitoare de pe Pământ. Ceea ce este
diferit, special şi extraordinar la oameni, ceea ce ne-a adus atât de departe, este
partea psihică, inteligenţa, conştiinţa de sine, conştiinţa binelui şi a răului. Cu
acestea am triumfat noi asupra naturii şi cu acestea vom triumfa si asupra noastră
înşine. Aici trebuie să mai lucrăm, aici este răspunsul pe care îl căutăm la
întrebarea: ,,Cum să înlăturăm criminalitatea din societate?’’. Nu trebuie să tăiem o
parte din noi căci am fi incompleţi, nu am mai fi noi oamenii, ci o altă rasă.
Trebuie să păstrăm această parte care ne determină, sau favorizează declanşarea
comportamentului criminal (dacă aceasta într-adevăr există) şi să o controlăm.

Am ales această încheiere pentru lucrarea mea, care ţine mai mult de filosofie
decât de criminologie, deoarece mi s-a părut cea mai potrivită. Argumentele pe
care se bazează multe din teoriile prezentate nu sunt mai convingătoare decât
cuvintele pe care le-am aşternut eu aici şi nici teoriile mai folositoare din punct de
vedere al finalităţii lor.

63