Dreptul român se împarte conform lui Ulpian în jus publicum (drept public) şi jus privatum

(dreptul privat).

Dreptul privat român este format din totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile
sociale patrimoniale şi nepatrimoniale , dintre persoanele fizice şi persoanele juridice, incluzând
ramuri distincte (precum dreptul civil, ala familiei, comerciale , etc) .

Dreptul public român este format din totalitatea normelor juridice care reglementează – relaţiile
sociale din domeniul organizării puterilor publice, disctribuirea competenţelor în stat(dr.
constituţional); organizarea şi funcţionarea administraţiei publice centrale şi locale (dr
administrativ); apărarea socială împotiva faptelor infracţionale (dr.penal); relaţiile de muncă şi
protecţia socială (dr muncii şi al protecţiei sociale) etc.

Prin drept administrativ înţelegem un grup de norme juridice care datorită, particularităţilor pe
care le reprezintă, formează o ramură distinctă de drept.

Dreptul administrativ ca ramură a ştiinţei juridice cercetează administraţia publică şi abordează

fenomenul administrativ prin prisma normelor de dreptcare reglementează organizarea şi
funcţionarea administraţiie publice .

Noţiunea de administraţie publică

Din punct de vedere etimologic, termenul de administraţie derivă din cuvântul latin administer,
care înseamnă slujitor, ajutor.

Noţiunea generală de administraţie include atât administraţia publică cât şi administraţia privată,
distincţia dintre cele două putând fi făcută prin prisma noţiunii de fapt administrativ.

Faptul administrativ este un fapt social, fiind astfel o activitatea care se realizează şi poate exista
numai în cadrul unei grupări sociale , fiind generat fie de diviziunea socială a muncii, fie de
evenimente apărute ăn viaţa colectivităţii, activitatea desfăşurată într-un sistem organizat , format
din persoane care alcătuiesc entitatea respectivă.

Administraţia publică- criterii de delimitare de administraţia privată, de administraţia de

stat şi de puterea executivă.

Un prim element de delimitare a administraţiei publice de administraţia privată îl constituie

caracterul grupării sociale în care şi în legătură cu care se produce faptul juridic. Astfel, dacă
gruparea are un caracter privat şi urmăreşte realizarea unor interese particulare avem de a face cu
o administraţie privată, urmărind acelaşi raţionament vom defini şi administraţia publică.

Administraţia publică în accepţiunea de activitate

Pentru a defini noţiunea de administraţie publică în sensul deplin al acesteia este absolut necesară
prezentarea accepţiunii sale duble, ca activitatea şi ca sistem de organizare.
Administraţia publică este formată din ansamblul activităţilor juridice şi materiale aflate în
responsabilitatea autorităţilor publice care au ca scop satisfacerea interesului general, prin
organizarea executării şi executarea în concret a legii.

Ansamblul acestor activităţi juridice şi materiale poate fi grupat în două mari categorii: activităţi
executive cu caracter de dispoziţie şi activităţi executive cu caracter de prestaţie.

În procesul decizional de organizare a executării şi executare în concret a legii se găsesc mai

multe tipuri de acţiuni:

- Activităţi de informare şi documentare ; activităţi de deliberare, activităţi de executare

directă a legii, prin acte juridice şi prin operaţiuni materiale;activităţi de aplicare a legii în
cadrul soluţionării unor litigii

Principiile administraţiei publice

Administraţia publică, în accepţiunea de activitate, este guvernată de câteva principii

fundamentale:

- Principiul legalităţii adminitraţiei publice

- Principiul ierarhiei

- Principiul transparenţei decizionale

- Principiul continuităţii

- Principiul operativităţii

- Principiul oportunităţii

- Principiul revocabilităţii

- Principiul deconcentrării activităţii administraţiei publice

Administraţia publică în accepţiunea de sistem

În sens sistemic, administraţia publică înglobează ansamblul instituţional, uman şi material

pus în slujba activităţii administrative, constituite într-un sistem al administraţiei publice.

Mediul administraţiei publice

Doctrina de specialitate a constatat că administraţia publică este influenţată şi influenţează, la

rândul său – mediul social, mediul politic şi mediul juridic.

Administraţia publică şi mediul social

 Se manifestă o influenţă a mediului social asupra administraţiei publice, care este obligat să
se adapteze permanent la circumstanţele în continuă transformare din mediul social. Pe baza
datelor privind nevoile mediului social, sistemul adm.publice are posibilitatea să-şi adapteze
structurile proprii la modalităţile de acţiune.

Administraţia publică şi mediul politic

Administraţia publică este legată din punct de vedere organizatoric şi funcţional, de puterea
legiuitoare şi de puterea executivă – Parlament şi Guvern

Funcţionarii de specialitatea din sistemul administraţiei publice participă la elaborarea

proiectelor de decizii pe care puterea executivă le ia pentru restructurarea sistemului
administraţiei.

Administraţia publică şi mediul juridic

Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor politice, care exprimă interesele
generaleale societăţii, formulate de puterea politică în lege.

Normele de drept care formează ramura dreptului administrativ

Organizarea şi exercitarea competenţei, pe baza şi în executarea legii, de către organele

administraţiei publice reprezintă obiectul central al reglementării juridice a relaţiilor sociale
care se formează în administraţia publică.

O primă categorie de norme juridice care formează ramura dreptului administrativ

reglementează relaţiile sociale referitoare la înfiinţarea şi organizarea structurilor care compun
sistemul administraţiei publice, raporturile dintre aceste structuri, funcţionarea lor etc.

O altă categorie de norme juridice care formează ramura dreptului administrativ se

referă la relaţiile sociale care se formează în cadrul exercitării competenţei organelor
administraţiei publice şi formele de activitate a acestora: actul administrativ, contractul
administrativ, operaţiunile administrative şi operaţiunile materiale prin care se realizează
executarea în concret a legilor.

Cele două categorii de norme juridice, adică cele care se referă la organizarea structurilor
administraţiei publice şi cele care se referă la modalităţile de realizare a competenţei organelor
administraţiei publice, formează împreună o adevărată coloană vertebrală a ramurii dreptului
administrativ.

Alături de cele două categorii de norme juridice principale, ramura dreptului administrativ mai
cuprinde şi alte categorii de norme juridice, dintre care amintim:

- norme care stabilesc statutul funcţionarilor publici;

- norme referitoare la răspunderea autorităţilor administraţiei publice;

- norme care reglementează răspunderea administrativă a persoanei fizice şi juridice;

- norme care instituie contenciosul administrativ etc.

În raport de toate acestea, dreptul administrativ poate fi definit ca fiind ramura dreptului care
cuprinde normele juridice ce reglementează relaţiile sociale care se formează în legătură cu
organizarea şi exercitarea competenţei în sistemul administraţiei publice, în regim de drept
administrativ, în activitatea de organizare şi de executare în concret a legii.

Izvoarele dreptului administrativ

Din punct de vedere formal, noţiunea de izvor de drept desemnează forma în care este
materializată norma juridică, prin care statul, îşi manifestă prerogativele de reglementare a
relaţiilor sociale.

Izvoarele dreptului administrativ sunt actele juridice în care sunt încorporate normele de drept
administrativ privitoare la organizarea şi activitatea administraţiei publice.

1. O primă categorie de izvoare ale dreptului administrativ este formată din actele
administrative care emană de la puterea legiuitoare:

Constituţia - care este legea fundamentală, conţine norme juridice care stabilesc
principiile generale ale administraţiei publice, dar şi dispoziţii care reglementează atribuţiile
Preşedintelui României, structura organizatorică şi competenţa Guvernului României, instituţia
primului-ministru, administraţia ministerială, autorităţile administrative autonome,
administraţia publică locală.

Legile organice – sunt legile care reglementează domenii rezervate prin Constituţie unei astfel
de categorii de legi: organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, statutul
funcţionarilor publici, contenciosul administrativ, organizarea generală a învăţământului,
organizarea administraţiei publice locale şi regimul general privind autonomia locală, regimul
juridic al domeniului public şi privat etc.

Legile ordinare –r în măsura în care conţin norme juridice care reglementează relaţii
sociale formate în cadrul organizării şi funcţionării administraţiei publice.

2. O a doua categorie de izvoare ale dreptului administrativ este formată din actele
administrative care emană de la organele puterii executive, precum şi cele care sunt adoptate
sau emise de autorităţile din sistemul organelor administraţiei publice.

Decretele prezidenţiale –r sunt izvoare de drept administrativ când acestea

reglementează relaţii sociale din domeniul administraţiei publice. De exemplu, decretul prin
care preşedintele poate, potrivit art.91 alin.1 din Constituţie, să instituie starea de asediu sau
starea de urgenţă.
Actele administrative adoptate de Guvern, precum ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă care
conţin norme de drept administrativ. De asemenea, sunt izvoare de drept administrativ
hotărârile adoptate de Guvern, fie pentru organizarea executării legilor, fie pentru executarea în
concret a acestora.

Ordinele şi instrucţiunile emise de miniştri, precum şi de alţi şefi ai structurilor

aparţinând administraţiei ministeriale sau autorităţilor administrative autonome.

Hotărârile, deciziile şi dispoziţiile adoptate şi, respectiv, emise de către autorităţile

administraţiei publice locale: consiliile judeţene, consiliile locale, preşedinţii consiliilor
judeţene, primarii.

3. O a treia categorie de izvoare ale dreptului administrativ o constituie doctrina şi

jurisprudenţa, ca izvoare subsidiare sau indirecte ale dreptului, deci şi ale dreptului
administrativ.

Codificarea dreptului administrativ

Spre deosebire de alte ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul penal,
dreptul procesual penal) normele juridice care formează ramura dreptului administartiv sunt
cuprinse în acte normative disparate, din cauza diversităţii şi varietăţii domeniilor de activitate
în care acţionează administraţia publică, dar şi a dinamicii nestăvilite a reglementărilor
specifice dreptului administrativ.

Necesitatea codificării dreptului administrativ a constituit o preocupare a doctrinei din ultimul

sfert al secolului trecut şi continuă să fie o preocupare mereu actuală.

Considerăm că necesitatea armonizării normelor de drept administrativ din ţara noastră cu

dreptul administrativ european va constitui o premisă şi un prilej pentru continuarea şi
finalizarea eforturilor care au ca scop codificarea normelor de drept administrativ şi de
procedură administrativă.

1. Noţiunea raporturilor de drept administrativ

Raporturile de drept administrativ sunt acele relaţii sociale, supuse reglementărilor normelor
dreptului administrativ, care se formează în legătură cu organizarea executării şi executarea în
concret a legii.

2. Elementele raporturilor de drept administrativ

 Elementele raporturilor de drept administrativ sunt:

- subiectele raporturilor;

- obiectul raportului.

Subiectele raportului de drept administrativ – cel puţin unul dintre subiectele raportului de drept
administrativ va fi un organ al administraţiei publice sau numai un funcţionar public, în timp ce
al doilea subiect va putea fi un alt organ al administraţiei publice, un organ de stat, altul decât al
puterii executive, ori un particular, persoană fizică sau juridică.

Obiectul raportului de drept administrativ diferă în raport cu domeniul de activitate în care

acesta ia naştere, de la domeniul privind ordinea publică până la domeniul privind sănătatea, ori
de la domeniul privind siguranţa naţională până la domeniul educaţiei şi cercetării.

Competenţa – condiţie juridică indispensabilă pentru participarea subiectelor de drept la

raporturile de drept administrativ

După cum arătat, cel puţin unul dintre subiectele raportului de drept administrativ este un organ
al administraţiei publice, iar ceea ce constituie elementul comun în marea varietate a raporturilor
de drept administrativ este competenţa cu care sunt învestite organele administraţieie publice.

Caracterele competenţei

- are caracter permanent – în sensul că se exercită în mod continuu, în perioada de funcţionare a

organului administraţiei publice căruia i-a fost conferită.
- caracterul legal – rezidă în faptul că fiecare organ al administraţiei publice are o competenţă
stabilită prin lege sau pe baza legii, în raport cu sarcinile pentru realizarea cărora a fost înfiinţat.

- caracterul obligatoriu al competenţei – evocă faptul că exercitarea competenţei ce i-a fost

conferită prin lege unui organ al administraţiei publice nu reprezintă o facultate, ci o obligaţie a
cărei neîndeplinire constituie temeiul tragerii sale la răspundere.

Clasificarea competenţei

După întinderea sferei de atribuţii, distingem între:

- competenţa generală, pe care o autoritate administrativă o are în toate domeniile de activitate

ale administraţiei publice, precum Guvernul, spre exemplu;

- competenţa specială, pe care un organ o are doar într-un domeniu de activitate, precum
ministerele, spre exemplu.

Competenţa, cum, în mod tradiţional, se susţine în literatura de specialitate, este de trei feluri:

- competenţa materială (rationae materiae) este aceea care desemnează sfera şi natura
atribuţiilor unui organ al administraţiei publice;

- competenţa teritorială (rationae loci) este aceea care desemnează limitele teritoriale ale acţiunii
organelor administraţiei publice. Din acest punct de vedere vom avea:

- organe cu o competenţă teritorială generală, la nivelul întregii ţări;

 - organe cu o competenţă teritorială locală, adică la nivelul unui judeţ sau al
unei localităţi.

- competenţa temporară (rationae temporis)înseamnă limitele în timp în care un organ al

administraţiei publice ăşi poate exercita atribuţiile. De regulă, organele administraţiei publice
sunt înfiinţate pe timp nedeterminat, dar sunt şi unele autorităţi administrative care sunt
organizate pe o perioadă de timp limitată de realizarea sarcinilor care au impus înfiinţarea lor.
(Spre exemplu, Ministerul Integrării Europene a fost desfiinţat după ce România a aderat la
Uniunea Europeană, ea a devenit de la data de 1 ianuarie 2007, membră cu drepturi depline a
acesteia).

Categorii de raporturi de drept administrativ

În activitatea complexă de organizare şi exercitare a competenţei, în activitatea organelor

administraţiei publice, se nasc, se modifică şi se sting o mare varietate de raporturi juridice, care
sunt clasificate de doctrină după mai multe criterii.

Cea mai importantă clasificare a raporturilor de drept administrativ este aceea în funcţie
deapartenenţa unuia sau ambelor subiecte ale raportului de drept administrativ la sistemul
administraţiei publice.

Raporturile de drept administrativ care se nasc în cadrul sistemului administraţiei publice– în

cadrul acestei categorii de raporturi de drept administrativ, în funcţie de conţinutul raporturilor,
adică al drepturilor şi obligaţiilor pe care le au subiectele participante, se vor distinge :

- raporturi juridice administrative de subordonare;

- raporturi juridice administrative de colaborare;

- raporturi juridice administrative de participare.

Raporturile juridice administrative de subordonare ierarhică - în cadrul acestor raporturi,
subiectele participante nu se găsesc în poziţie de egalitate juridică, ele aflându-se în cadrul unei
ierarhii administrative, în care subiectul activ este titularul unei competenţe pe care o exercită ca
pe o autoritate ierarhic superioară faţă de celălalte subiect.

Subordonarea ierarhică are un dublu sens, pe de o parte, un sens obiectiv, care se referă la
subordonarea ierarhică a structurilor învestite cu autoritate publică din cadrul sistemului
administraţiei publice, precum sunt relaţiile dintre Guvern şi ministerele care se organizează ,
potrivit art.116 alin. (1) din Constituţia României, numai în subordinea acestuia, iar pe de altă
parte, un sens subiectiv, care se referă la subordonarea existentă între funcţionarii publici,
precum sunt relaţiile publice dintre un funcţionar public care ocupă o funcţie de conducere şi un
funcţionar public care ocupă o funcţie de execuţie.

Raporturile juridice administrative de colaborare – în cadrul acestei categorii de raporturi,

subiectele de drept participante sunt pe picior de egelitate şi apar atunci când două autorităţi ale
administraţiei publice, acţionează, împreună, exercitându-şi fiecare competenţa în activitatea de
aplicare a legii, precum sunt relaţiile care apar, spre exemplu, între un minister care este
iniţiatorul unei hotărâri a Guvernului şi ministerele care avizează un astfel de act administartiv.

Raporturile juridice administrative de participare – această categorie de raporturi ia naştere în

cazul relaţiilor în cadrul cărora titularii unor competenţe participă la realizarea unor sarcini care
revin organelor administraţiei publice, precum sunt, spre exemplu, raporturile care se stabilesc
între organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale.

A doua categorie importantă de raporturi juridice de drept administrativ este aceea a relaţiilor
care se formează între subiecte de drept care fac parte din sistemul administraţiei publice şi
subiecte de drept aflate în afara acestui sistem.

În cadrul acestor raporturi, subiectele de drept active vin în calitate de autorităţi administrative
ori de servicii publice care acţionează fie prin organele lor de conducere, fie prin funcţionarii lor,
în baza atribuţiilor conferite prin lege.
În cadrul acestei categorii de raporturi juridice vom identifica raporturi de subordonare şi
raporturi de utilizare a serviciilor publice.

Raporturi juridice de subordonare a particularilor faţă de organele administraţiei publice– în

acest tip de raporturi juridice, subiectul de drept activ are o poziţie supraordonată faţă de
subiectul pasiv; astfel, autorităţile administraţiei publice, pe baza competenţei ce le-a fost
conferită prin lege, pot stabili în mod unilateral drepturi şi, respectiv, obligaţii pentru celelalte
subiecte ale raportului juridic administrativ, aflate în afara sistemului administraţiei publice.
Subiectele pasive sunt persoane fizice sau juridice din afara sistemului administraţiei publice
care au obligaţia de a face, de a nu face ori de a da, dar, totodată, au dreptul să pretindă
subiectelor de drept active să acţioneze conform legii: în limitele şi potrivit competenţei conferite
de aceasta.

Raporturile juridice de folosire a serviciilor publice – în cadrul acestui tip de raporturi juridice
administrative, subiectele de drept active acţionează, pe baza şi în executarea legii, ca servicii
publice înfiinţate pentru a realiza activităţi cu caracter de prestaţie, în scopul satisfacerii unor
nevoi de interes public, iar subiectele pasive au dreptul să pretindă executarea prestaţiilor
respective. Astfel, în cazul dreptului la învăţătură, cetăţenii au dreptul să pretindă, iar
administraţia publică este obligată ca, prin instituţiile specializate, să presteze învăţământul
general obligatoriu, în condiţii de gratuitate.

Raporturile juridice de colaborare şi participare a particularilor la realizarea sarcinilor care

revin administraţiei publice – în cadrul acestor raporturi de colaborare şi participare există
posibilitatea aplicării regimului juridic administrativ, fie în legătură cu dobândirea calităţii de
membru într-o organizaţie profesională (spre exemplu, accesul într-un barou de avocaţi), fie în
legătură cu emiterea unor certificate, diplome, atestate etc. (spre exemplu, diplomele de
absolvire, de licenţă, de doctor etc. eliberate de instituţiile particulare de învăţământ). În astfel de
situaţii, acţiunile celor care se consideră vătămaţi vor fi de competenţa instanţelor de contencios
administrativ, ca urmare a aplicării regimului juridic de drept administrativ în raporturile juridice
respective.

Relaţiile dreptului administrativ cu alte ramuri de drept

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul constituţional

Atât dreptul administrativ, cât şi dreptul constituţional au ca principal izvor de drept Constituţia
României, numeroase dispoziţii constituţionale constituind izvoare ale dreptului administrativ.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul civil

- în cadrul raporturilor de drept administrativ, subiectele se află în marea majoritate a cazurilor în

relaţii de subordonare, în timp ce în cadrul raporturilor civile, acestea sunt pe poziţie de egalitate;

- în timp ce în raporturile de drept administartiv se cere ca cel puţin un subiect de drept să facă
parte din sistemul administraţiei publice, în raporturile de drept civil părţile sunt persoane fizice
şi/sau persoane juridice;

- dreptul administrativ impune şi apără interesul public, pe când dreptul civil apără drepturile şi
interesele legitime ale persoanei fizice şi juridice de drept privat;

- actul administrativ are un caracter unilateral, în timp ce regula actelor civile este bilateralitatea;

- în materia actelor civile, regula este aceea a irevocabilităţii, în timp ce în dreptul administrativ,
regula o constituie principiul revocabilităţii actului administrativ.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul penal

Dreptul administrativ are raporturi cu dreptul penal, răspunderea administrativă intervenind

potrivit legii, când nu intervine răspunderea penală, atunci când fapta comisă nu constituie
infracţiune.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul procesual penal

Dreptul administrativ are strânse raporturi cu dreptul procesual civil materializate, spre exemplu,
în prevederile art.47 din O.G. nr.2/2001 privind regimul contravenţiilor, potrivit cărora
dispoziţiile acestei ordonanţe se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.

De asemenea, potrivit art.28 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, dispoziţiile

acestei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul comercial

Dreptul administrativ se află în numeroase relaţii cu dreptul comercial, statul fiind implicat în
organizarea şi funcţionarea Camerelor de comerţ, industrie şi agricultură, a Burselor de valori şi
a Burselor de mărfuri, a Oficiului pentru registrul comerţului etc.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul muncii

Dreptul administrativ are strânse legături cu dreptul muncii, organele administraţiei publice şi
controlul administrativ exercitat de acestea având un rol important în ceea ce priveşte legalitatea
raporturilor de muncă. În acest sens, un rol important îl joacă organul de specialitate al
administraţiei guvernamentale, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, care are
numeroase atribuţii în domeniul muncii, protecţiei muncii şi asigurărilor sociale etc.

1. Noţiunea de organ al administraţiei publice

Folosită în sens restrictiv, noţiunea de organ al administraţiei publice este legată de exerciţiul
competenţei de organizare a executării legii în regim juridic administrativ, fiind sinonimă cu
aceea de organ de conducere şi cu aceea de autoritate publică.

Astfel, din acest punct de vedere, există organe unipersonale, precum este ministrul în calitatea
sa de conducător al ministerului, şi organe colegiale, precum este colegiul ministerului, ca organ
consultativ, potrivit prevederilor art.46 alin.1 şi, respectiv, art. 52 alin.1 din Legea nr.90/2001,
privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.

Noţiunea de organ al administraţiei publice, în sens restrictiv este sinonimă şi cu noţiunea de

autoritate a administraţiei publice, după cum noţiunea generică de organ este sinonimă cu
noţiunea generică de autoritate, care reprezintă dreptul, împuternicirea de a comanda, de a da
dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare.

În sens larg, noţiunea de organ al administraţiei publice cuprinde şi alte componente ale unei
structuri administrative, cum sunt personalul, mijloacele materiale şi financiare şi personalitatea
juridică, ce se adaugă competenţei. În acest sens, noţiunea de organ al administraţiei publice este
similară cu aceea de instituţie publică.

Dar, noţiunea de instituţie publică nu este sinonimă cu aceea de organ al administraţiei publice
pentru că instituţiile publice există, într-adevăr, în principal, în sistemul administraţiei publice, şi
în celelalte sisteme ale puterii de stat, adică în sistemul puterii legiuitoare şi în sistemul puterii
judecătoreşti.

2. Personalul organelor administraţiei publice

Resursele umane reprezintă elementul cel mai important al organelor administraţiei publice, ca
de altfel al oricărei alte instituţii publice, indiferent de natura juridică a activităţii pe care o
desfăşoară. Un organ al administraţiei publice, ca de altfel orice instituţie publică sau orice altă
organizaţie, nu este altceva decât suma colectivului uman ce îl formează, care, în cazul organelor
administraţiei publice, a fost constituit pe baza şi în executarea legii, în scopul realizării unor
activităţi publice sau de interes public, în temeiul legii.

3. Mijloacele materiale ale organelor administraţiei publice

Acestea sunt al doilea element important pentru desfăşurarea activitatea acestora şi constau, în
primul rând, din clădirile în care acestea îşi au sediile. Preocuparea Guvernului, a ministerelor,
prefecturilor, consiliilor locale sau judeţene, a primăriilor etc. pentru a avea un sediu cât mai
impunător îşi are explicaţia, pe de o parte, în asigurarea spaţiilor de lucru pentru personalul
acestora, dar şi pentru o arhitectură grandioasă este purtătoarea unui mesaj de solemnitate şi
prestigiu adresat de guvernanţi celor guvernaţi, administraţi.

Regimul juridic al acestor mijloace materiale care aparţin proprietăţii statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale, în cazul organelor administraţiei publice, diferă după cum bunurile
respective fac parte din domeniul privat sau din domeniul public al acestora.

4. Mijloacele financiare sau resursele financiare

Acestea constituie un element foarte important în componenţa organelor administraţiei publice

de care depinde în mare măsură realizarea activităţii acestora. În lipsa acestor resurse, organele
administraţiei publice s-ar afla în situaţia de a nu putea plăti salariile personalului, de a nu putea
face investiţii, de a nu putea face alte plăţi necesare realizării activităţilor curente etc.

5. Personalitatea juridică şi competenţa organelor administraţiei publice – constituie elementul

cel mai important pentru definirea acestora.
Competenţa organelor administraţiei publiceeste aceea care le dă dreptul acestora să acţioneze în
regim de drept administrativ, pe baza şi în executarea legii.

În baza competenţei care le este acordată prin lege, organele administraţiei publice fac acte
administrative, operaţii administrative şi operaţii materiale, în realizarea sarcinilor pentru care au
fost înfiinţate sau care le-au fost repartizate.

Am definit competenţa organelor administraţiei publice ca fiind ansamblul atribuţiilor publice

conferite acestora de lege pentru a acţiona pe baza şi în executarea legii, efectuând acte
administrative, operaţii administrative şi/sau simple operaţii materiale.

La rândul său, atribuţia publică este definită ca fiind învestirea legală cu anumite prerogative,
iarprerogativa ca reprezentând dreptul de a lua o anumită decizie şi de a acţiona într-un anumit
mod, dar şi obligaţia de a face aceste lucruri.

La rândul său, capacitatea de drept administrativ nu este altceva decât un atribut al competenţei,
constânt în prerogativa, dreptul pe care îl au subiectele de drept adică organele administraţiei
publice – de a participa la raporturile de drept administartiv.

Personalitatea juridică

Doctrina juridică civilă, plecând de la interpretarea prevederilor art.24 lit.e din Decretul
nr.31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice, a reţinut în mod constant că
elementele constitutive ale personalităţii juridice sunt:

- existenţa unui colectiv cu o organizare de sine stătătoare, ceea ce înseamnă o structură internă,
organe de conducere, competenţa acestora, modul de reorganizare etc., care să-i permită să
participe la raporturile juridice ca un tot unitar;

- un patrimoniu propriu, deosebit de cel al altor persoane juridice, precum şi de cel al persoanelor
ce formează colectivul a cărui expresie este persoana juridică;

- un anumit scop, în acord cu interesele generale ale societăţii, în raport cu care se defineşte
capacitatea sa juridică.
Pe drept cuvânt s-a spus că lipsa acestor premise echivalează cu lipsa calităţii de subiect de drept
civil, dar nu şi cu lipsa unei capacităţi juridice în domeniul altor ramuri de drept, cum ar fi
dreptul constituţional sau dreptul administrativ, spre exemplu.

Astfel, un organ al administraţiei, deşi lipsit de un buget propriu sau de dreptul de a dispune
independent de alocaţiile bugetare acordate, va putea să aibă capacitate de drept administrativ,
chiar dacă, din punct de vedere civil, nu are calitatea de persoană juridică.

Deci, în materia raporturilor de drept civil, ceea ce primează în cazul unui organ al administraţiei
publice este personalitatea juridică, el neputând să intre în astfel de raporturi dacă nu are buget
propriu sau, cel puţin, dreptul de a dispune autonom de alocaţiile bugetare acordate.

Structura administraţiei publice

1. Noţiunea de structură a administraţiei publice

Din punct de vedere etimologic, termenul de structură provine din două cuvinte latine:
substantivulstructura, ae ce înseamnă orânduire, aranjament, construcţie şi verbul struo, -ere,
care înseamnă a înălţa, a construi, a dispune, a orândui şi a intrat în limba română prin filiera
limbii franceze cu semnificaţia de mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp sau a unui
sistem.

Problema structurii administraţiei publice a fost abordată în mod diferit în literatura de

specialitate, fie ca structură internă a organelor administraţiei publice, fie ca structură a
sistemului organelor administraţiei publice, fie şi ca structură a sistemului, dar şi ca structură
internă a organelor administraţiei publice.

2. Structura internă a organelor administraţiei publice

Un organ sau o instituţie din administraţia publică este format, aşa cum am arătat ulterior, dintr-
un colectiv de oameni cu diverse atribuţii ce formează competenţa acestui organ, precum şi din
mijloacele materiale şi finaciare legale.

Organizarea colectivului de oameni pe diferite compartimente de activitate: birouri, servicii,

direcţii generale, departamente, etc., reprezintă structura internă a organului respectiv al
administraţiei publice, numită şi aparatul administrativ sau organizarea internă a acestuia.

3. Structura sistemului administraţiei publice

Structura sistemului administraţiei publice poate fi cercetată sub două aspecte: din punct de
vederefuncţional şi din punct de vedere teritorial.
Prin structură funcţională se înţelege organizarea administraţiei publice într-un sistem construit
din organe formate în raport cu domeniile şi sectoarele de activitate în care îşi desfăşoară
activitatea. Structura funcţională exprimă numărul de organe distincte cărora li s-au încredinţat
sarcinile administraţiei publice şi, totodată, exprimă repartizarea sarcinilor administraţiei publice
pe elementele componente ale acesteia.

Din acest punct de vedere, există organe ale administraţiei publice care au fost create cu o
competenţă materială generală, care îşi desfăşoară activitatea în toate domeniile şi sectoarele
vieţii sociale, cum este Guvernul, spre exemplu.

Deşi se afirmă că şi organele administraţiei locale, consiliile locale şi consiliile judeţene, au o

competenţă generală raportată la unitatea administrativ-teritorială în care funcţionează, acestea
nu au, însă, competenţe în unele domenii importante, în care comptenţa Guvernului este
exclusivă: domeniile relaţiilor diplomatice, apărării naţionale, siguranţei etc.

Prin structură teritorială se înţelege organizarea sistemului administraţiei publice în raport cu

teritoriul statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, constituind, într-o viziune tradiţională,
temeiul împărţirii organelor administraţiei publice în organe centrale şi organe locale, după raza
teritorială în care pot acţiona.

Terminologia de organe centrale este folosită nu numai de legislaţia în materie, dar şi de

literatura de specialitate, evocând, pe de o parte, că organele în discuţie sunt competente pe
întregul teritoriu al ţării, dar şi că, pe de altă parte, aceste organe au o conducere centrală, care se
realizează de la centru.

Autonomia locală a fost definită de legiuitor ca fiind dreptul şi capacitatea efectivă a

autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul
colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.

Literatura de specialitate a prezentat şi analizat elementele componente ale administraţiei

publice, acestea fiind:

- existenţa unei colectivităţi locale, ceea ce înseamnă că trebuie să existe o comunitate de

persoane, de locuitori ai unităţii administrativ-teritoriale respective, care să aibă interese şi nevoi
specifice, particulare, în raport cu cele ale întregii colectivităţi naţionale;

- organele de conducere trebuie să fie locale în sensul că trebuie să fie alese de colectivitatea
locală respectivă, iar nu să fie numite de la centru;

- organele administarţiei locale trebuie să dispună de o competenţă legală proprie pentru a decide
liber în rezolvarea problemelor locale, care să le confere o autonomie faţă de organele centrale
ale administraţiei publice;
- trebuie să existe un control al organelor centrale ale administraţiei publice asupra activităţii
organelor locale ale administraţiei publice. Este vorba de controlul de tutelă administrativă pe
care Guvernul îl exercită prin prefect şi care vizează numai legalitatea actelor, nu şi oportunitatea
acestora, deosebindu-se prin aceasta de controlul ierarhic, între prefect şi organele locale ale
administraţiei publice neexistând raporturi de subordonare ierarhică.

Sarcinile sistemului administraţiei publice

1. Noţiunea de sarcini ale sistemului administraţiei publice

În literatura de specialitate, sarcinile administraţiei publice au fost definite ca îndatoriri ce revin

sistemului administraţiei publice privind înfăptuirea valorilor şi transpunerea lor în realitate, în
cadrul sistemului social global.

Sarcinile sistemului administraţiei publice au fost definite ca fiind ansamblul necesităţilor

sociale, obiectiv determinate, evaluate politic şi consacrate prin norme juridice, fundamentând
raţiunea de a fi a acestui sistem.

Sarcinile sistemului administraţiei publice, noţiune specifică ştiinţei administraţiei, îşi regăseşte
corespondentul juridic în atribuţiile structurilor componente ale sistemului administraţiei publice,
stabilite prin actul de înfiinţare şi/sau organizare şi funcţionare.

Din punct de vedere al finalităţii, sarcinile administraţiei publice sunt împărţite în sarcini
politico-administartive, sarcini economice şi sarcini social-culturale, clasificare care coincide cu
clasificarea ministerelor după natura activităţii pe care o realizează, făcută de alţi autori în:

- ministere cu activitate politico-administrativă

- ministere cu activitate economică

- ministere cu activitate social-culturală

Din punct de vedere al consecinţelor juridice, se disting între sarcinile de decizie sau de
dispoziţie, care sunt specifice ministerelor, altor organe centrale ale administraţiei publice etc. şi
sarcinile de execuţie, care revin, în special, regiilor autonome, instituţiilor social-culturale etc.

2. Sarcinile de conducere şi organizare

Sarcinile de conducere şi organizare ale sistemului administraţiei publice derivă din funcţia
puterii de stat de a reglementa activitatea membrilor societăţii. Specificul acestor sarcini constă
în acţiunile cu caracter dispozitiv prin care structurile sistemului administraţiei publice
organizează executarea şi execută în concret legile în cele mai diferite domenii de activitate
socială în care acţionează statul.

3. Sarcinile de prestaţie
Sarcinile de prestaţie ale sistemului administraţiei publice derivă din funcţia statului de a asigura
membrilor societăţii moderne cele mai diverse servicii pentru satisfacerea nevoilor tot mai
diversificate ale acestora.

Alte sarcini sunt de interes local şi vizează satisfacerea unor nevoi materiale şi spirituale ale
membrilor colectivităţilor locale, precum asitenţa socială, medicală, şcolarizarea copiilor etc.

Sistemul organelor administraţiei publice

1. Noţiunea sistemului organelor administraţiei publice

Prin sistem al organelor administraţiei publice se înţelege totalitatea organelor care realizează
administraţia publică, ca activitate de organizare a executării şi de executare în concret a legii,
prin care se asigură funcţionalitatea acestui sistem.

Caracteristic sistemului organelor administraţiei publice este faptul că părţile sale componente
sunt structurate într-o construcţie ierarhică, pe baza raporturilor de supraordonare şi subordonare,
în capul sistemului aflându-se Guvernul, care, potrivit prevederilor art.102 alin.1 din Constituţie,
exercită conducerea generală a administraţiei publice.

2. Criteriile de organizare a sistemului organelor administraţiei publice

Potrivit opiniei profesorului Ioan Alexandru, sistemul organelor administraţiei publice se

organizează pe baza a două criterii: criteriul teritorial şi criteriul funcţional.

Criteriul teritorial, potrivit căruia sistemul se structurează din punct de vedere al componenţei
teritoriale, existând:

- organe centrale, când componenţa lor se întinde asupra întregului teritoriu al ţării,
cum sunt Guvernul, ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice;

- organe locale când competenţa lor se întinde numai asupra unei unităţi
administrativ-teritoriale, cum sunt consiliile locale, primarul, consiliile judeţene.

Criteriul funcţional, potrivit căruia sistemul organelor administraţiei publice se structurează din
punct de vedere al competenţei materiale, existând:

- organe cu competenţă generală, care exercită , realizează administraţia publică în

toate domeniile de activitate, cum sunt Guvernul, consiliile judeţene, consiliile locale;

- organe de specialitate ale administraţiei publice, care realizează administraţia

publică în domenii distincte de activitate, cum sunt ministerele şi celelalte structuri componente
ale administraţiei ministeriale.

3. Părţile componente ale sistemului administraţiei publice

În sistemul organelor administraţiei publice, părţile sale componente au calitatea de organe ale
administraţiei publice în sensul de instituţie publică, dar şi ca organ prin care funcţionează
instituţia publică şi prin care se realizează sarcinile administraţiei publice.

Potrivit prof. Antonie Iorgovan, cât şi a altor autori, prima componentă a puterii administrativ-
executive este Preşedintele României, care are, prin Constituţie, valenţe triple: de şef al statului,
de şef al executivului alături de Guvern, de garant al Constituţiei şi mediator între puterile
statului.

Totodată, în sistemul administraţiei publice intră ministerele şi celelalte organe ale

administraţiei publice de specialitate prin care se realizează sarcinile ce revin statului, dintre care
unele se subordonează Guvernului sau ministerelor, iar altele au un statut de autorităţi
administrative autonome faţă de Guvern, dar care au relaţii de subordonare în raport cu
Parlamentul, ori numai cu una dintre Camere.

De asemenea, în cadrul sistemului administraţiei publice se cuprinde administraţia publică

locală, organizată în unităţile administrativ-teritoriale: consiliile locale, primarii, consiliile
judeţene.

În sfârşit, din sistemul administraţiei publice fac parte şi diferite instituţii social-
culturale şi unităţi economice prin care se realizează diverse prestaţiuni, pe baza şi în executarea
legii, prin care sunt satisfăcute nevoile membrilor societăţii.

1. Consideraţii generale privind instituţia prezidenţială

Instituţia sefului statului are o evoluţie de-a lungul istoriei moderne şi contemporane, atât în
privinţa formei, structurii, cât şi în privinţa atribuţiilor şi organizării acesteia.

Fundamentarea edificiului statal pe unicitatea puterii a însemnat crearea organelor puterii de stat,
categorie necunoscută şi în care este încadrat constant, alături de Parlament, şi şeful statului.

În statele organizate pe sistemul teoriei separaţiei puterilor în stat, sistemul statal este organizat şi
funcţionează pe baza celor trei mari puteri: puterea legislativă (Parlamentul), puterea executivă
(Guvernul) şi puterea judecătorească.
Şeful statului este încadrat, în majoritatea cazurilor , în puterea executivă, de aceea s-a încetăţenit
şi formula „şeful puterii executive”, sau „ şeful executivului”.

S-a exprimat în literatura de specialitate şi opinia potrivit căreia Preşedintele României ar

reprezenta cea de-a patra putere în stat, opinie pe care o considerăm neîntemeiată, deoarece ea ar
contrazice în totalitate celebra teorie a lui Montesquieu cu privire la separaţia puterilor în stat:
puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.

Totodată, considerăm că această opinie este contrară şi dispoziţiilor constituţionale, în acest mod,
la art.1 alin.4 din Constituţia României se prevede în mod expres că statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească – în
cadrul democraţiei constituţionale.

Art. 81 din Constituţia României prevede:

- alin.1: „Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale,
al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării”.

- alin.2: „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a

autorităţilor publice”.

În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat
şi societate.

Acesta este unul dintre paradoxurile Constituţiei române, care a acordat preşedintelui României,
unul dintre cei doi capi ai puterii executiv-administrative, rolul de mediator între puterile statului,
chemate să funcţioneze pe baza principiului şi echilibrului puterilor, în conformitate cu
prevederile art.1 alin.4 din Constituţia României.
În exerciţiul funcţiunilor sale, Preşedintele României personifică autoritatea statală în relaţiile
interne şi internaţionale, iar acest lucru este firesc, deoarece el îşi trage legitimitatea din alegerea
sa de către popor, prin vot universal, direct.

Şeful statului poartă răspunderea pentru soarta naţiunii şi în această calitate, nimic nu îi poate fi
indiferent. Aşa cum este prevăzut în Constituţia ţării, Preşedintele României, în calitatea sa de
şef de stat este garantul independenţei, unităţii şi integrităţii teritoriale ale ţării, ceea ce înseamnă
că în această calitate, el dispune de posibilităţi constituţionale pentru a preveni afectarea
acestora. Şi aceasta nu numai pe tărâmul măsurilor efective, desigur, necesare în caz de
agresiune, dar şi prin activitatea desfăşurată de Preşedinte pe plan diplomatic, internaţional
(respectiv în relaţiile dintre state şi reprezentanţii lor, precum şi în domeniul încheierii de tratate
internaţionale). În ceea ce priveşte prerogativa de a veghea la respectarea Constituţiei, ea nu
trebuie privită doar într-un sens pasiv, detaşat, ci ca o atribuţie efectivă, care implică direct pe
Preşedinte, în afara legii fundamentale a ţării. Astfel, el se poate adresa Curţii Constituţionale,
înainte de promulgarea unei legi, în situaţia în care o consideră neconstituţională.

Concluzionând cele expuse anterior şi, totodată rezultând şi din dispoziţiile constituţionale putem
spune că pot fi conturate trei funcţii prezidenţiale:

- funcţia de reprezentare;

- funcţia de garant;

- funcţia de mediere.

2. Atribuţiile generale ale Preşedintelui României

Din punct de vedere al autorilor de drept constituţional, atribuţiile Preşedintelui României se

clasifică în:
- atribuţii privind legiferarea;

- atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice;

- atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi
publice;

- atribuţii în domeniul politicii externe;

- alte atribuţii, precum conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare, acordarea graţierii

individuale, acordarea gradelor de mareşal, de general, de amiral şi, respectiv, chestor de poliţie.

Există însă şi autori de drept administrativ care clasifică atribuţiile Preşedintelui României din
punct de vedere al sarcinilor, din punct de vedere al subiectelor faţă de care acestea se exercită,
din punct de vedere al frecvenţei exercitării lor, din punct de vedere al procedurii de realizare sau
din punct de vedere al formelor tehnico-juridice prin care se realizează.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că prezintă importanţă din punct de vedere al cursului de drept
administrativ şi ştiinţa administraţiei, prezentarea atribuţiilor Preşedintelui României legate de
activitatea executiv-administrativă a statului, rămânând ca de celelalte atribuţii ale Preşedintelui
să se ocupe în mod deosebit, specialiştii în domeniul dreptului constituţional.

3. Atribuţiile Preşedintelui României ca şef al Executivului

Atribuţiile Preşedintelui României ca şef al Executivului nu intră în categoria atribuţiilor din

sfera reprezetării politice, nici în sfera constituţional-legislativă, nici în sfera raporturilor cu alte
autorităţi publice, acestea reprezintă atribuţii executiv-administrative care îşi au temeiul în
prevederile constituţionale, potrivit cărora Preşedintele României este unul din cei doi şefi ai
puterii executive, dar cu atribuţii destul de limitate.
1. În acest mod, în raporturile cu Guvernul, Preşedintele României are următoarele atribuţii:

- atribuţia de a desemna candidatul pentru funcţia de prim-ministru;

- atribuţia de a numi Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament;

- atribuţia de a revoca şi de a numi unii membrii ai Guvernului, în caz de remaniere;

- atribuţia de a se consulta cu Guvernul cu privire la probleme urgente şi de o importanţă

deosebită;

- atribuţia de a participa la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional

privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru,
în alte situaţii.

2. O altă categorie de atribuţii sunt atribuţiile pe care le poate exercita în cazuri excepţionale,
Preşedintele României, iar acestea pot fi concretizate în:

- în calitatea sa de comandant al forţelor armate, Preşedintele României poate declara

mobilizarea parţială sau totală, cu aprobarea prealabilă sau, în cazuri excepţionale, ulterioară a
parlamentului (art.92 alin.1 din Constituţia României);

- tot în calitatea sa de comandant al forţelor armate, în caz de agresiune armată îndreptată

împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea acesteia (art.92 alin.1 din
Constituţia României);
- Preşedintele României, potrivit legii, instituie starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga
ţară sau în unele unităţi administrativ-teritoriale, urmând ca în cel mult 5 zile să solicite
Parlamentului încuviinţarea măsurii luate (art.93 din Constituţia României).

3. În domeniul politicii externe, Preşedintele României are o serie de atribuţii cum ar fi:

- încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de către Guvern şi le supune spre
ratificare Parlamentului României într-un termen rezonabil;

- la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României;

- la propunerea Guvernului, aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor

diplomatice;

- primeşte acreditarea reprezentanţilor diplomatici al altor state în România.

4. Actele Preşedintelui României

Pentru a-şi putea exercita prerogativele care îi sunt stabilite prin Constituţie şi prin alte legi,
Preşedintele României are la dispoziţie Administraţia Prezidenţială, aceasta reprezintă o instituţie
publică, cu personalitate juridică, formată din servicii publice puse la dispoziţia acestuia, pentru
îndeplinirea atribuţiilor sale, iar această instituţie a Administraţiei Prezidenţiale îşi are sediul în
municipiul Bucureşti, la Palatul Cotroceni.

În literatura de specialitate se face o distincţie între actele politice ale preşedintelui: mesaje,
declaraţii, apeluri etc. şi actele juridice la care se referă dispoziţiile art.100 din Constituţia
României, în acest fel aici se menţionează că, în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele
României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României, iar nepublicarea
acestora atrage inexistenţa lor din punct de vedere juridic.

5. Alegerea şi mandatul Preşedintelui României

Preşedintele României se alege prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în
condiţiile legii. Alegătorul are dreptul la un singur vot, în fiecare tur de scrutin organizat pentru
alegerea Preşedintelui României, potrivit art.81 alin. 2 şi 3 din Constituţia României, republicată.

La alegerile pentru Preşedintele României se pot prezenta candidaţi propuşi de partide politice,
constituite potrivit Legii partidelor politice nr.14/2003, precum şi candidaţi independenţi.
Partidele şi alianţele politice pot propune numai un singur candidat la această funcţie. Partidele
membre ale unei alianţe politice care propune un candidat nu pot propune şi candidaţi în mod
separat.

În ceea ce priveşte exercitarea mandatului Preşedintelui României trebuie să precizăm

următoarele aspecte deosebit de importante: Preşedintele României este ales prin vot direct, o
dată la 5 ani, printr-un sistem majoritarian, în care câştigător este declarat cel care acumulează
50% + 1 din voturile corect exprimate. Dacă acest procent nu se atinge, atunci se realizează un
balotaj între primii doi candidaţi, în funcţie de rezultatele obţinute. Până la revizuirea Constituţiei
României din 2003, mandatul Preşedintelui României era de 4 ani. Preşedintele României
numeşte primul-ministru, prin consultări cu Parlamentul.

6. Regimul şi natura decretelor emise de Preşedintele României

Primul-ministru contrasemnează decretele emise de către preşedinte, potrivit dispoziţiilor

constituţionale – art.100 alin.2 din Constituţia României:

- în exercitarea atribuţiilor de politică externă privind trimiterea tratatelor spre ratificare

parlamentului, acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici, aprobarea înfiinţării,
desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice;
- pentru declararea mobilizării parţiale sau totale a forţelor armate;

- pentru luarea măsurilor de respingere a agresiunii armate îndreptate împotriva ţării;

- pentru instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă;

- pentru conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare;

- pentru acordarea gradelor de mareşal, de general, de amiral şi de chestor de poliţie;

- pentru acordarea graţierii individuale.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia, decretele prezidenţiale au

totdeauna un caracter individual, dar şi opinia că acestea pot avea şi caracter normativ.

Împărtăşim şi noi cel de-al doilea punct de vedere şi considerăm că este greu de susţinut
caracterul individual al decretelor prin care preşedintele reglementează situaţii privind declararea
stării de urgenţă sau a stării de asediu şi care obligă autorităţile administrative centrale şi/sau
locale să ia măsuri de punere în executare.

Astfel, şi în opinia nosatră considerăm că sunt acte administrative cu caracter individual,

decretele de numire sau de eliberare din funcţii publice, emise de către Preşedintele României, în
cazurile prevăzute de lege.
De asemenea, considerăm că decretele emise de către Preşedintele României sunt calificate ca
fiind acte administrative supuse controlului instanţelor de contencios administrativ, dar excepţie
de la regulă făcând actele enumerate de Legea contenciosului administrativ.

Nu pot fi atacate în faţa instanţelor de contencios administrativ următoarele categorii de decrete

emise de către Preşedintele României, acte care privesc raporturile sale cu Parlamentul, conform
dispoziţiilor prevăzute în art. 5 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ:

- decretul pentru desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru;

- decretul de numire a Guvernului sau a unor membri ai Guvernului în caz de remaniere.

Conform dispoziţiilor prevăzute în art.5 alin.3 din Legea contenciosului administrativ, pot fi
atacate în faţa instanţelor de contencios administrativ, decretele emise de către Preşedintele
României pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al stării de urgenţă,
dar numai pentru exces de putere.

Potrivit dispoziţiilor art.2 alin.1 lit.m din Legea contenciosului administrativ, nr.554/2004
definim excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor
administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,
prevăzute de Constituţie sau de lege.

Mai fac parte din categoria actelor administrative care nu pot fi atacate în faţa instanţelor de
contencios administrativ, actele administrative prin care Preşedintele României îşi exercită
atribuţiile privind realizarea politicii externe.

7. Răspunderea Preşedintelui României

Conform dispoziţiilor art.84 alin.2 coroborat cu art.72 alin.1 din Constituţia României,
Preşedintele ţării se bucură de imunitate doar în ceea ce priveşte opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului.

În legătură cu modul de exercitare a atribuţiilor, răspunderea Preşedintelui României poate fi

angajată din punct de vedere politic, în condiţiile art.95 din Constituţie pentru săvârşirea unor
fapte grave prin care se încalcă prevederile legii fundamentale.

Propunerea de suspendare din funcţia de Preşedinte al României poate fi iniţiată de cel puţin o
treime din numărul deputaţilor şi senatorilor; ea este adusă la cunoştinţa preşedintelui şi, după
consultarea Curţii Constituţionale, este supusă dezbaterii Camerei Deputaţilor şi Senatului în
şedinţă comună, care o adoptă cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor în funcţie.

În cazul în care propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile, se va
organiza un referendum pentru demiterea preşedintelui.

Răspunderea penală a Preşedintelui este statuată de dispoziţiile art.96 din Constituţie.

Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare pentru înaltă trădare a Preşedintelui
României.

Nici Constituţia şi nici reglementările subsecvente nu au dat lămuriri şi nici indicii în legătură cu
conţinutul noţiunii de înaltă trădare, acesta fiind lăsat la aprecierea majorităţii speciale de două
treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor care hotărăsc punerea sub acuzare a Preşedintelui
României prin exprimarea unui vot politic.

Dispoziţiile art.96 alin.4 din Constituţia României, fără a mai da detalii de ordin procesual penal,
stabileşte competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi că, la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare, preşedintele este demis de drept.
Se constată faptul că, în lipsa unei legi care să reglementeze răspunderea penală a Preşedintelui
României, sunt aplicabile dispoziţiile Codului Penal şi ale Codului de procedură penală, cu
completările corespunzătoare aplicabile celorlalte categorii de demnitari care se bucură de
imunitate.

În acest mod, după faza politică a punerii sub acuzare pentru înaltă trădare, va urma în mod
obligatoriu o fază de urmărire penală efectuată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, pentru care hotărârea celor două Camere ale Parlamentului reprezintă doar actul de
sesizare.

În urma efectuării urmăririi penale, este posibil ca Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie să emită rechizitoriul prin care va sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia
penală, după cum este posibil, teoretic, ca sesizarea cu punerea sub acuzare pentru înaltă trădare
să nu se concretizeze în nici una dintre infracţiunile de gen din Codul penal şi să se ajungă la o
soluţie de neurmărire sau de scoatere de sub urmărire penală.

Potrivit art.96 alin.3 din Constituţie, de la data punerii sub acuzare de către cele două Camere ale
Parlamentului, preşedintele este suspendat de drept până la data demiterii sale.

Constituţia nu prevede, dar consecinţa juridică a adoptării unei soluţii de netrimitere în judecată
de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ori de achitare, pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va fi aceea a încetării suspendării din funcţie a Preşedintelui
României.

Potrivit prevederilor art.84 alin.2, coroborate cu cele ale art.72 alin.1 din Constituţie, imunitatea
acordată preşedintelui este doar pentru faptele care au legătură cu exercitarea mandatului de
Preşedinte al României şi că, pentru celelalte fapte ar trebui să răspundă, din punct de vedere
legal, ca orice cetăţean, potrivit principiului înscris în art.16 alin.1 din Constituţie, conform
căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii.

1. Reglementarea instituţiei prezidenţiale în ţări ale Uniunii Europene

În Franţa, organizarea administraţiei este caracterizată de un grad înalt de centralizare, care

datează încă din vechiul regim şi a devenit încă mai pronunţată de-a lungul domniei lui
Napoleon. Din anul 1970, în Franţa a fost posibil să se înceapă o orientare către descentralizare –
adică cedarea puterii de decizie de la Stat spre autorităţile administrative autonome şi către
deconcentrare – adică transferul puterii de decizie de la departamentele centrale către cele
subordonate şi locale, care şi-au găsit expresia cea mai clară în reformele regionale şi municipale
din 1972, 1982/1983 şi 1992. În această ţară, administraţia centrală directă are o structură
ierarhică, fiind condusă de către preşedintele republicii şi de către primul-ministru. Preşedintele
Republicii este şeful statului, el numeşte primul-ministru, iar miniştrii - membrii ai guvernului –
sunt numiţi de către preşedinte, dar la propunerea premierului.

În Italia –n din punct de vedere al organizării politice, Republica Italiană poate fi descrisă ca un
Stato delle autonomie. Descentralizarea teritorială asigură autorităţilor locale (regiunilor,
provinciilor şi municipalităţilor) drepturi extinse de autoguvernare. Art.5 din Constituţia
republicană stabileşte că Republica trebuie să fie bazată pe principiile autonomiei administrative
locale şi pe maxima descentralizare a serviciilor puse la dispoziţie de către stat.

În Belgia, structura organizatorică a administraţiei este bazată pe principiul statului

descentralizat de tip federativ, iar cel mai important exemplu al autorităţii publice centralizate şi
structurate ierarhic este oferit de ministere, la conducerea cărora, cel puţin după Constituţie, stă
regele.

În Danemarca, administraţia publică este condusă de către guvern. Guvernarea locală este
exercitată de municipalităţi şi districte care în mod curent se bucură de o structură uniformă ca
rezultat al reformelor municipale din 1981; acestea sunt conduse de corpuri reprezentative pentru
comunitate (adunări municipale, consilii districtuale) şi de preşedintele lor ales, primarul
municipalităţii sau districtului.

În Luxemburg, diviziunea teritorială a Marelui Ducat în 3 arondismente administrative, 12

cantoane şi 126 de municipalităţi formează baza pentru structura în 4 nivele a administraţiei
publice, statul, arondismentul, cantonul şi municipalitatea. Autorităţile centrale, Marele Duce şi
miniştrii care au responsabilitatea arondismentelor care le intră în jurisdicţie, conduc şi
supraveghează administrarea serviciilor publice în întregul lor, asistaţi de departamentele
ministeriale şi de Services generaux, care sunt subordonate miniştrilor.

În Olanda, structura administraţiei este trasată de principiul statutului unitar descentralizat, iar
autorităţile publice sunt organizate pe 3 nivele: administraţia de stat, aceea a provinciilor şi cea a
municipalităţilor. Administraţia de stat este condusă de către guvern, care este format din rege şi
miniştri. Ceea ce este specific acestei ţări este faptul că în Consiliul de Miniştri, la care iau parte
toţi miniştri şi care este prezidat de către primul-ministru, se aplică principiul responsabilităţii
colective şi fiecare ministru răspunde în faţa Parlamentului pentru portofoliul său.

În Spania, în ceea ce priveşte structura administraţiei, art.2 al Constituţiei ţării garantează atât
unitatea naţiunii spaniole, cât şi dreptul la autonomie pentru diferitele naţionalităţi şi regiuni.
Teritoriul naţional este divizat în municipalităţi, provincii şi comunităţi autonome, dar toate se
bucură de o autonomie care urmăreşte interesele specifice fiecăreia.

GUVERNUL

1. Rolul Guvernului

Art. 102 alin. 2 din Constituţie precizează că Guvernul, potrivit programului său de guvernare
acceptat de Parlament asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice.

Art.1 alin.1 din Legea nr.90/200, legea privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României
şi a ministerelor defineşte Guvernul ca fiind autoritatea publică a puterii executive care
funcţionează pe baza votului de încredere acordat de către Parlament şi care asigură realizarea
politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.

Guvernul este, în primul rând, o instituţie politică, fiind emanaţia partidului sau coaliţiei de
partide care a format majoritatea parlamentară şi şi-a asumat formarea sa.

Guvernul are un rol administrativ, exercitând conducerea generală a administraţiei publice,

potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament.
În raport cu cele două roluriale Guvernului: politic şi administrativ, se circumscriu
şisarcinile acestuia, a căror îndeplinire are ca finalitate realizarea programului de guvernare.

Art.1(2) din Legea 90/2001 organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor

prezintă şi un al treilea rol pe care l-ar avea Guvernul şi anume acela de a asigura funcţionarea
echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social şi racordarea acestuia la sistemul
economic mondial.

2. Atribuţiile Guvernului

O primă categorie este aceea a atribuţiilor prin care Guvernul îşi exercită rolul politic, asigurând
realizarea politicii interne şi externe a ţării, atribuţii specifice guvernării, deosebite de cele care
sunt specifice administraţiei.

O a doua categorie este formată din atribuţiile privind conducerea generală a administraţiei
publice şi, în primul rând a administraţiei ministeriale subordonată direct sau indirect
Guvernului.

O altă categorie este aceea a atribuţiilor legate de sarcinile economice, financiare şi sociale,
privind aprobarea strategiei şi programelor de dezvoltare economică a ţării pe ramuri, domenii şi
sectoare de activitate, cele privind executarea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale
de stat, a bugetelor fondurilor speciale, cele privind administrarea proprietăţii publice şi private a
statului, precum şi cele privind realizarea programelor de protecţie socială, de protecţie a
mediului şi asigurarea echilibrului ecologic.

O categorie aparte de atribuţii este legată de apărarea ordinii de drept,a liniştii publice şi a
siguranţei cetăţeanului şi de respectare a drepturilor şi libertăţilor acestuia, de asigurare a
capacităţii de apărare şi de înzestrare a forţelor armate.
O altă categorie de atribuţii ale Guvernului sunt cele legate de realizarea politicii externe a ţării
care vizează prioritar integrarea României în structurile europene şi internaţionale.

Formarea Guvernului sau procedura de ânvestitură, reglementată de art.103 şi de art.85alin.(1)

din Constituţia din 1991, se desfăşoară în mai multe faze:

- consultarea de către Preşedintele României a partidului care are majoritatea absolută în

Parlament, ori a partidelor reprezentate în Parlament

- în urma consultărilor Preşedintele va desemna un candidat la funcţia de prim-ministru

- candidatul la funcţia de prim-ministru va întocmi în termen de zece zile o listă a Guvernului şi

programul său de guvernare; va cere votul de încredere al Parlamentului asupra programului de
guvernare şi asupra întregii liste a Guvernului

- programul şi lista Guvernului vor fi dezbătute în şedinţă comună, de Camera Deputaţilor şi

Senat, care acordă încrederea cu vou majorităţii deputaţilor şi senatorilor, adoptând o hotărâre
comună

- pe baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele României numeşte Guvernul,

emiţând un decret.

3. Durata mandatului Guvernului

Limita maximă a mandatului Guvernului este dată de durata mandatului Parlamentului care i-a
acordat votul de încredere, acceptându-i lista şi programul de guvernare propuse de candidatul la
funcţia de prim-ministru.
Componenţa Guvernului este precizată din punct de vedere constituţional de art.102 alin.3 din
Constituţia din 1991, unde se arată că Guvernule este alcătuit din prim-ministru, miniştrii şi alţi
membrii stabiliţi prin lege organică.

Condiţiile legale pentru funcţia de membru al Guvernului sunt enumerate de art.2 din Legea
nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor. şi anume
condiţia de a avea cetăţenia română şi domiciliul în ţară, de a se bucura de exerciţiul drepturilor
electorale, de a nu fi suferit condamnări penale şi de a nu se afla în unul dintre cazurile de
incompatibilitate.

FUNCŢIONAREA ŞI ACTELE GUVERNULUI

Legea nr.90/2001 consacră decţiunea a 6-a funcţionării Guvernului, dezvoltând principiile

constituţionale referitoare la desfăşurarea activităţii Guvernului.

Fiind organ cu structură colegială, Guvernul îşi realizează activitatea funcţionând în şedinţe, care
sunt convocate şi conduse de Primul –ministru, săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.

Potrivit art.27 alin (1) Legea 90/2001, cvorumul necesar pentru şedinţele Guvernului este format
din majoritatea membrilor săi, iar hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consensul celor
prezenţi, iar în lipsa consensului decide Primul-ministru.

Actele juridice ale Guvernului

În activitatea sa, Guvernul se manifestă prin acte politice (programul de guvernare, asumarea
răspunderii, declaraţii politice,etc.) şi prin acte juridice.

Potrivit art.108 alin.(1) din Constituţie şi art. 27 alin.(1) din Legea nr.90/2001, Guvernul adoptă
hotărâri şi ordonanţe.
Hotărârile sunt adoptate de Guvern pentru organizarea executării legilor, în cazul hotărârilor cu
caracter normativ, ori pentru executarea în concret a legilor, în cazul hotărârilor cu caracter
individual.

Ordonanţele sunt adoptate de guvern în temeiul prevederilor art.115 din Constituţie, fie în baza
unei legi speciale de abilitare, fie în situaţii extraordinare a căror reglementare nu comportă sub
nicio formă amânarea.

Hotărârile Guvernului care vatămă un drept recunoscut de lege pot fi atacat în faţa instanţelor
de contencios administrativ de către persoanele fizice să vătămate, se considerau juridice care se
consideră vătămate, potrivit prevederilor Legii nr.554/2004 privind contenciosul administrativ.

Primul-ministru

Legea nr.90/2001 reglementează statutul Primului-ministru în secţiunea a 4-a ,prevăzând de la

început, că el conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea
atribuţiilor care le revin, potrivit învestiturii acorte de Parlament.

Atribuţiile Primului-ministru:

- Prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului , care se dezbat cu prioritate

- Răspunde întrebărilor sau interpelărilor deputaţilor sau senatorilor

- Propune Preşedintelui României revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului

- Legate de realizarea sarcinii de reprezentare a Guvernului în relaţiile cu Parlamentul,

Preşedintele,ÎCCJ
- Legate de contrasemnarea decretelor emise de preşedintele ţării

Pentru îndeplinirea atribuţiilor prezentate mai sus, Primul-ministru emite acte juridice
administrative numite decizii.

Potrivit art.20 din legea 90/2001, aşa cum a fost modificat prin legea nr.23/2004, aparatul de
lucru al Guvernului este alcătuit din Cancelaria Primului-ministru, Secretariatul General al
Guvernului, departamente şi alte asu este definită ca fiind o structură cu personalitate juemenea
structuri organizatorice cu atribuţii specifice.

Cancelaria Primului-ministru condusă de Şeful Cancelariei, care are rang de ministru, fiind
coordonată direct de către Primul-ministru.

Secretariatul General al Guvernului

Guvernul are un Secretariat care face parte din aparatul de lucru al Guvernului şi are, ca sarcini
principale, asigurarea derulării operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare şi rezolvarea
problemelor organizatorice, juridice, economice şi tehnice .

Departamentul este definit ca fiind o structură organizătorică fără personalitate juridică şi fără
unităţi în subordine, suordonat Primului-ministru, având rolul de coordonare şi sinteză, în
domenii de interes general, în conformitate cu atribuţiile Guvernului.

MINISTERELE, PILONII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE MINISTERIALE

Ministerele sunt organe centrale care conduc şi coordonează administraţia publică în diferitele
domenii şi ramuri de activitate.

Numărul ministerelor este determinat de masa sarcinilor administraţiei publice într-un domeniu
sau altul de activitate, dar şi de priorităţile şi interesele politice ale partidului sau coaliţiei de
partid sau care a câştigat alegerile.

Administrarea problemelor dintr-un domeniu de activitatea de către un minister sau de un alt

organ de specialitate din cadrul administraţiei ministeriale este o opţiune politică a partidului ori
coaliţiei de partid care a câştigat puterea în stat.

Organizarea ministerelor poate fi abordată din două puncte de vedere.Primul este acela din
perspectiva compartimentelor din care este formată structură internă a ministerelor,
compartimente prin intermediul cărora se exercită atribuţiile generale şi specifice ale
administraţiei ministeriale.

Din punct de vedere, va trebui să constatăm că personalul ministerelor este grupat, în raport cu
împărţirea atribuţiilor, în birouri, servicii, direcţii, direcţii generale şi se compune din mai
multe categorii: personal de conducere, personal de execuţiei de specialitate, personal de
execuţie administrativă şi personal de deservire.

Structura organizatorică a ministerelor cuprinde:

- O structură internă sau centrală care formează aparatul propriu al ministerului

- O structură exterioară, care cuprinde serviciile publice deconcentrate în teritoriu, alte

organe de specialitate şi instituţii publice sau unităţi economice, aflate în subordinerea, în
coordonarea sau autoritatea ministerelor.

Structurile exterioare ale ministerelor

După cum am văzut, ministerele au, de regulă, structuri centrale, care formează aparatul propriu,
precum şi structuri exterioare, care se prezintă fie sub forma unor servicii publice deconcentrate,
fie sub forma unor organe de specialiate, alte instituţii publice, sau unităţi economice, medicale,
etc., aflate în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea ministerelor.

Conducerea ministerelor se realizează potrivit art.46 alin (1) din legea 90/2001, în mod exclusiv
de către miniştri.

Ministrul este cel care reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte organe, cu persoanele
juridice şi fizice din ţară şi straăinătate, precum şi în justiţie.

Ministerele au câte un secretar general şi unul sau doi secretari generali adjuncţi.

Actele miniştrilor – ordinele şi instrucţiunile

Ordinele sunt acte administrative cu caracter individual şi sunt emise de miniştri pentru
executarea în concret a prevederilor legale, acestea produc efecte faţă de o singură persoană,
precum sunt ordinele de numire a unui funcţionar public.

Instrucţiunile sunt acte administrative de autoritate cu caracter normativ care se emit de către
miniştri, precum şi de ceilalţi conducători ai organelor de specialitatea ale administraţiei publice
centrale, pentru organizarea executării legilor, a ordonanţelor sau a hotărârilor cu caracter
normativ ale Guvernului.

Avocatul Poporului – este definită ca fiind autoritatea publică autonomă şi independentă faţă
de orice altă autoritate publică, vând drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în
raporturile acestora cu autorităţile publice. Avocatul Poporului, a cărui funcţie este asimilată cu
aceea de ministru, este numit pe o perioadă de 5 ani, de către Senat, la propunerea Biroului său
permanent, în urma recomandărilor grupurilor parlamentare din cele două Camere ale
Parlamentului, mandatul său putând fi reînoit o singură dată. În exercitarea atribuţiilor sale,
Avocatul Poporului emite recomandări, care nu sunt supuse controlului parlamentar sau
judecătoresc. Prin aceste recomandări, Avocatul Poporului sesizează organele administraţiei
publice asupra ilegalităţii actelor şi faptelor administrative, fiind asimilate actelor administrative
atât tăcerea organelor administraţiei publice, cât şi emiterea tardivă a actelor.

Curtea de Conturi – este instituţia supremă de control financiar ulterior extern asupra modului
de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public. Deşi este o instituţie administrativă, Curtea de conturi este autonomă faţă de Guvern şi
administraţia ministerială, rolul său fiind acela de a exercita controlul financiar ulterior extern
asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi
ale sectorului public, în care sunt incluse integral şi resursele financiare ale administraţiei
ministeriale.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării – angajează şi coordonează unitar activităţile care

privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale
şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de
stabilire a păcii. Preşedintele României îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem
de apărare a Ţării, iar primul-ministru îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte al Consiliului.

Serviciul Român de Informaţii – are caracter autonom faţă de Guvern. Aşa cum rezultă din
prevederile constituţionale, cele două Camere ale Parlamentului se întrunesc în şedinţă comună
pentru numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorului Serviciului Român de
Informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestui serviciu.

Consiliul Superior al Magistraturii – nu face parte din sistemul puterii judecătoreşti, el

nefăcând parte din sistemul instanţelor judecătoreşti care, în frunte cu Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, realizează activitatea de justiţie în România

PREFECTUL

Consideraţii generale

Prefectul deţine un loc deosebit de important în administraţia publică de la nivelul judeţelor şi

respectiv, al municipiului Bucureşti. Reprezentând punctul culminant al administraţiei publice,
dar totodată făcând legătura dintre administraţia publică guvernamentală şi administraţia publică
locală, prefectul deţine un loc strategic, rol care îi este acordat de către Guvern şi tocmai din
acest motiv, prefectul este reprezentantul Guvernului în teritoriu.

Prefectul a adevenit o adevărată autoritate publică prin legea nr.69/1991 privind administraţia
publică locală, acesta având rolul de a reprezenta Guvernul la nivelul judeţului şi de a conduce
serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale.

Din punct de vedere constituţional, prin Constituţia din anul 1991, a fost consacrat locul
prefectului în sistemul organelor administraţiei publice, adică cel de reprezentant al Guvernului
pe plan local, el având rol dublu şi anume:

- rolul de a conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe
centrale din unităţile administrativ-teritoriale ;

- rolul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ, actele emise sau adoptate de către
organele administraţiei publice locale pe care le consideră nelegale.

Natura relaţiilor prefectului cu organele administraţiei publice locale a fost clarificată prin
revizuirea Constituţiei din 1991.

Astfel, art.123 din Constituţia României consacră instituţia prefectului. Prevederile

constituţionale arată următoarele:

- alin.(1) „Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti”.

- alin.(2) „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din
unităţile administrativ-teritoriale”.
- alin.(3) „Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică”.

- alin.(4) „Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi
preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare”.

- alin.(5) „Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administartiv, un act al consiliului
judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este
suspendat de drept”.

Aşa cum se prevede în alin.(3) din art.123 – Constituţia României, atribuţiile prefectului se
stabilesc prin lege organică, iar legea nr.340/2004 privind instituţia prefectului, modificată prin
legea nr. 181/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.179/2005
reglementează principiile activităţii prefectului, constituirea, drepturile şi îndatoririle Corpului
prefectilor şi ale Corpului subprefecţilor, atribuţiile şi actele prefectului, organizarea şi
funcţionarea aparatului de specialitate al prefectului.

Natura instituţiei prefectului

Prefectul este numit de către Guvern, la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar
organele administraţiei publice locale nu au niciun fel de rol. Această concluzie reiese şi din
faptul că, prefectul fiind reprezentantul Guvernului în teritoriu, reprezintă Guvernul şi
interersele administraţiei publice ministeriale, iar organele administraţiei publice locale
reprezintă interesele colectivităţilor din unităţile administrativ-teritoriale în care au fost alese.

Spre deosebire de activitatea organelor administraţiei publice locale care îşi desfăşoară
activitatea potrivit principiului autonomiei locale, activitatea prefectului nu se desfăşoară
conform acestui principiu, ci potrivit principiului subordonării ierarhice faţă de Guvern şi
Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru că activitatea prefectului este îndrumată şi
controlată de către acest minister, iar el răspunde numai în faţa Guvernului, acesta fiind singurul
organ care-l poate destitui din funcţie.

Statutul prefectului
Statutul prefectului este definit de dispoziţiile constituţionale şi de prevederile Legii privind
instituţia prefectului referitoare la condiţiile de acces în această funcţie, numirea în această
funcţie şi, respectiv, eliberarea din această funcţie, incompatibilităţile acestei funcţii, atribuţiile
prefectului, actele prefectului şi răspunderea acestuia.

Instituţia prefectului are capacitate juridică de drept public care se exercită în exclusivitate de
către prefect sau de către o altă persoană anume desemnată prin ordin al acestuia.

Principiile care stau la baza desfăşurării activităţii prefectului sunt:

- principiul legalităţii;

- principiul imparţialităţii;

- principiul obiectivităţii;

- principiul trasnparenţei;

- principiul eficienţei;

- principiul responsabilităţii;

- principiul orientării către cetăţean.

Conform prevedilor aflate în vigoare, prefectul este numit de către Guvern, la propunerea
Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar subprefectul este numit de către primul-ministru, la
propunerea prefectului şi cu avizul Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Făcând parte din categoria înalţilor funcţionari publici, prefectul şi subprefectul sunt funcţionari
publici.

Condiţiile legale pe care trebuie să le înedplinească o persoană pentru a ocupa funcţia de prefect
şi respectiv, subprefect sunt:

- să aibă vârsta de cel puţin 30 de ani pentru prefect şi 27 de ani pentru subprefect;

- să îndeplinească condiţiile specifice prevăzute de lege pentru ocuparea funcţiei publice;

- să aibă studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, şi o
vechime în specialitatea absolvită de 5 ani pentru prefect şi de 3 ani pentru subprefect;

- să aibă absolvite programe de formare şi prefecţionare în administraţia publică, organizate,

după caz, de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii specializate, din ţară sau
din străinătate, ori a dobândit titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe juridice sau administrative ori a
exercitat cel puţin un mandat complet de parlamentar.

Legea privind instituţia prefectului a creat Corpul prefecţilor, care este format din prefecţii aflaţi
în funcţie, dar şi Corpul subprefecţilor, care este format din subprefecţii aflaţi în funcţie. A mai
fost creat şi Corpul de rezervă al prefecţilor, respectiv, Corpul de rezervă al subprefecţilor,
format din prefecţii şi respectiv subprefecţii care şi-au dus mandatul la termen, precum şi cei al
căror mandat a încetat în condiţiile art.11 alin.(1) lit.c) din Legea nr.340/2004, adică
imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 3 luni consecutiv.
Membrilor Corpului prefecţilor, respectiv, ai Corpului subprefecţilor, le sunt aplicabile
prevederile referitoare la incompatibilităţile şi conflictul de interese care sunt prevăzute pentru
funcţionarii publici. Aceste incompatibilităţi sunt:

- nu pot deţine orice altă funcţie publică sau de demnitate publică;

- nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi renumerate sau neremunerate în
cadrul: autorităţilor sau instituţiilor publice; cabinetului demnitarului; regiilor autonome,
societăţilor comerciale sau în alte unităţi cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul
unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică autorizată; în calitate de membru al unui grup de
interes economic;

- nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătură cu
funcţia publică pe care o exercită.

Atribuţiile prefectului

Potrivit art.24 alin.(1) din legea nr.340/2004, în calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul
îndeplineşte următoarele atribuţii:

- acţionează pentru realizarea obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare, atât în judeţ,

respectiv, în municipiul Bucureşti şi totodată dispune măsurile necesare pentru îndeplinirea
acestor obiective, în conformitate cu competenţele şi atribuţiile care îi revin, potrivit legii;

- prin intermediul compartimentelor proprii de specialitate, conduce activitatea serviciilor

publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale
din unităţile administrativ-teritoriale;
- acţionează pentru asigurarea climatului de pace socială, menţinerea unui contact continuu cu
toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie constantă prevenirii tensiunilor
sociale;

- împreună cu autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, stabileşte priorităţile de

dezvoltare teritorială;

- verifică legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei

publice locale şi judeţene, excepţie făcând actele de gestiune;

- asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, pregătirea şi aducerea la îndeplinire, în

condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de apărare care nu au caracter militar, dar şi a celor de
protecţie civilă;

- în calitatea sa de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă, dispune măsurile

care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora şi foloseşte în acest sens sumele special
prevăzute în bugetul propriu care au această destinaţie;

- în calitate de şef al protecţiei civile, utilizează fondurile special alocate de la bugetul de stat şi
baza baza logistică de intervenţie în situaţii de criză, în scopul desfăşurării în bune condiţii a
acestei activităţi;

- dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea drepturilor şi a

siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate;

- asigură intensificarea relaţiilor externe şi împreună cu Guvernul participă la realizarea unui

plan de măsuri care să fie în concordanţă cu standardele impuse de Uniunea Europeană, având în
vedere faptul că de la 1 ianuarie 2007, România este ţară membră, cu drepturi depline, a U.E.;

- dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern;

- în condiţiile legii, hotărăşte cooperarea sau asocierea cu instituţii similare din ţară şi din
străinătate, în vederea promovării intereselor comune.

Prefectul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi de celelate acte normative, el

îndeplinind chiar şi însărcinări care îi sunt date de către Guvern.

Numirea şi eliberarea din funcţie a şefilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale se face
numai la propunerea prefectului, aceasta reprezentând o altă atribuţie inportantă ce cade în
sarcina acestuia.

Pe lângă toate celelalte atribuţii pe care le exercită în funcţia sa, prefectul mai are o atribuţie
deosebit de importantă, aceasta fiind aceia de a ataca în faţa instanţei de contencios
administrativ, actele administrative ale autorităţilor administraţiei publice ori judeţene, în situaţia
în care le consideră pe acestea ca fiind nelegale, cu excepţia actelor de gestiune, caz în care actul
atacat este suspendat de drept până la soluţionarea definitivă a acestuia. În acest sens, art.26 din
Legea nr.181 din 16 mai 2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr.179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr.340/2004 privind instituţia prefectului
precizează: „În exercitarea atribuţiei cu privire la verificarea legalităţii actelor administrative ale
consiliului judeţean, ale consililui local sau ale primarului, prefectul, cu cel puţin 10 zile înaintea
introducerii acţiunii în contenciosul administrativ, va solicita autorităţilor care au emis actul, cu
motivarea necesară, reanalizarea actului socotit nelegal, în vederea modificării sau, după caz, a
revocării acestuia”.

În vederea evaluării profesionale, dar şi în calitate de subordonaţi direcţi faţă de ministrul

Administraţiei şi Internelor, prefecţii trebuie să transmită anual un raport de activitate cu privire
la stadiul îndeplinirii obiectivelor din Programul de guvernare, la verificarea legalităţii actelor
administrative ale autorităţilor administraţiei locale şi judeţene, la rezulatatul structurilor pe care
le conduce, precum şi propuneri de îmbunătăţire a activităţii acestora.

Actele prefectului
Prefectul, în calitatea sa de organ al administraţiei publice ministeriale, dar şi ca reprezentant al
Guvernului în raporturile cu autorităţile administraţiei publice locale din unitatea administrativ-
teritorială în care funcţionează, are competenţa legală de a emite acte administrative pe care
legea le denumeşte ordine.

Ordinele emise de către prefect pot avea caracter normativ, caz în care se publică potrivit legii şi
devin executorii numai după ce au fost aduse la cunoştinţa publică, iar aceste ordine trebuie
aduse imediat la cunoştinţa Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar acesta poate cere
Guvernului anularea celor pe care le consideră nelegale sau netemeinice.

Ordinele emise de către prefect pot avea caracter individual, iar acestea devin executorii de la
data comunicării către persoanele interesate.

Prefectul mai poate încheia acte civile sau/şi acte comerciale care sunt necesare bunei
funcţionări a aparatului prefecturii, inclusiv contracte de muncă pentru personalul contractual,
care nu are calitatea de funcţionar public.

În situaţia în care, actele emise de către prefect vatămă drepturile sau interesele legitime ale
persoanelor, ele pot fi atacate, la rândul lor, în faţa instanţei de contencios administrativ.

Aparatul propriu al prefecturii

Prefecturareprezintă aparatul propriu, de specialitate al prefectului, pe care acesta îl conduce şi a

cărui structură organizatorică şi atribuţii sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului, structurile
componente putând fi organizate, prin ordin al prefectului, la nivel de direcţii, servicii şi birouri.

Aparatul propriu de specialitate al prefectului este condus de către secretarul general, acesta
având statutul de înalt funcţionar public şi fiind numit în funcţie de ministrul Administraţiei şi
Internelor.
În cadrul Prefecturii se organizaeză şi funcţionează Cancelaria prefectului, aceasta fiind
coordonată de către un director.

Prefectura are atribuţii corespunzătoare cu atribuţiile generale ale prefectului, la realizarea cărora
concură. În acest sens, aparatul propriu de specialitate al prefectului are următoarele atribuţii:

- cu privire la aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor şi a celorlalte acte normative, la

realizarea intereselor naţionale, precum şi la realizarea obiectivelor cuprinse în Programul de
guvernare;

- cu privire la conducerea activităţii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale

celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la
nivelul unităţii administrativ-teritoriale;

- cu privire la verificarea legalităţii actelor administrative adopatate sau emise de consiliul

judeţean, de consiliul local sau de primar şi contenciosul administrativ;

- cu privire la realizarea politicilor naţionale, a celor de aliniere la standardele Uniunii Europene,

din 2007, de când România este ţară europeană, precum şi la intensificarea relaţiilor externe;

- cu privire la buna organizare şi desfăşurare a activităţii pentru situaţii de urgenţă, precum şi la

pregătirea şi ducerea la îndeplinire a măsurilor de apărare care nu au caracter militar;

- cu privire la activitatea de eliberare şi de evidenţă a paşapoartelor simple;

- cu privire la regimul permiselor de conducere, al certificatelor de înmatriculare a

autovehiculelor şi al plăcilor cu numere de înmatriculare;
- cu privire la elaborarea actelor administrative emise de prefect, precum şi cu privire la alte
activităţi ale prefectului.

Mai adăugăm şi faptul că, potrivit legii, în judeţele cu suprafaţă intinsă sau cu localităţi
amplasate la mari distanţe de reşedinţa de judeţ ori în mari aglomerări urbane, sau în sectoarele
minicipiului Bucureşti, prefectul poate organiza prin ordin oficii prefectuale, care fac parte din
Prefectură şi sunt conduse de către un director care este numit de prefect.

Organizarea instituţiei prefectului în ţări ale Uniunii Europene

Franţa

Statul a fost reprezentat în Departamente de un comisar al Republicii, iar acestuia ia luat locul
prefectul, care, până la reformele din 1982-1983 a exercitat dubla funcţie: de reprezentant al
Statului şi de funcţionar executiv al Guvernului.

Fiind numit prin decret al Preşedintelui, în baza hotărârii luate de consiliul de miniştri, la
propunerea Primului Ministru şi a Ministrului de Interne, prefectul reprezintă statul şi este şeful
serviciilor deconcentrate ale statului în teritoriul unde el este împuternicit să acţioneze.

Prefectul de departament unde se află şi capitala sau centrul de regiune acţionează şi ca prefect
de regiune. El este asistat de subprefecţii din arondismente şi nu este subordonat ierarhic
prefectului de regiune în exercitarea atribuţiilor, dar după anul 1992, prefectul de regiune este cel
care fixează pentru prefectul de departament orientările necesare dezvoltării politicilor
economice şi sociale, dar şi în ceea ce priveşte amenajarea teritoriului.

În Franţa, prefectul este singurul titular al autorităţii de stat în teritoriu care administrează şi
reprezintă primul ministru şi fiecare ministru de resort. Printre atribuţiile sale se numără şi faptul
că el este responsabil cu ordinea publică, cu organizarea diverselor alegeri şi cu organizarea în
caz de calamităţi.
În Franţa, instituţia prefectului joacă un rol important în stabilirea relaţiilor contractuale,
acordurilor şi convenţiilor care se stabilesc în numele statului de colectivităţile legale, iar în
zilele noaste, prefectul constituie armătura administrativă a unui stat unitar, democratic,
deconcentat şi descentralizat.

Anglia

În Anglia trebuie specificat faptul că reprezentantul legal al administraţiei centrale nu este statul,
ci Coroana, iar puterile executive ale acesteia sunt derivate din acte ale Parlamentului şi din
prerogative regale, ele fiind exercitate de către miniştri, în numele Coroanei. Miniştrii sunt
împuterniciţi direct de Parlament, dar şi atunci ei funcţionează ca servitori ai Coroanei.

În Anglia există o supremaţie Parlamentului, prin aceasta înţelegându-se faptul că numai

Parlamentul are dreptul să facă legi, iar acest drept, este suprem şi nelimitat, el putând să aprobe
orice legi doreşte şi, de asemenea, poate anula orice lege pe care chiar el a adoptat-o. Acest lucru
face ca guvernul britanic să fie cel mai puternic guvern din lume, fiindcă atâta timp cât are
majoritatea în Camera Comunelor, guvernul poate să facă sau să anuleze orice legi doreşte.

Italia

În Italia, organizarea administraţiei statului are o structură piramidală, în vârful căreia se găseşte
Guvernul şi ministerele de resort, iar activităţile locale sunt subordonate ministerelor. Aici,
trebuie să facem o menţiune în ceea ce priveşte prefectul, el reprezentând un oficial a cărei
competenţă acoperă o provincie, el aflându-se sub autoritatea Ministerului pentru afaceri Interne.

În Italia, pe lângă autorităţile locale, sistemul de administraţie descentralizat cuprinde şi

serviciile publice care au statutul de persoane morale, corpuri cu independenţă juridică,
constituite sub dreptul public şi au diferite grade de putere de autoguvernare.

Belgia
 În Belgia, structura oraganizatorică a administraţiei este bazată pe principiul statului
descentralizat de tip federativ, iar cel mai important exemplu al autorităţii publice centralizate şi
structurate ierarhic este oferit de ministere, la conducerea cărora, cel puţin după Constituţie, stă
regele.

Grecia

În Grecia, în privinţa structurii organizatorice a administraţiei, se face o distincţie între

administraţia de stat şi guvernarea locală. În acest sens, administraţia de stat este condusă la nivel
central de miniştrii de resort şi la nivel regional de prefecţi. Prefectul are statutul unui organ
administrativ general în regiuni, statut pe care îl împarte cu organele speciale ale diverselor
ministere, iar guveranarea locală este administrată de oraşe şi municipalităţi.

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ. PRINCIPIILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

LOCALE

Organizarea şi activitatea administraţiei publice locale se realizează pe baza principiilor

constituţionale (art.120 alin.1 din Constituţia României, republicată): principiul descentralizării,
principiul autonomiei locale şi principiul deconcentrării serviciilor publice aparţinând
administraţiei ministeriale. Acestor principii li se adaugă alte principii, conform Legii
nr.215/2001 – legea administraţiei publice locale: principiul eligibilităţii autorităţilor
administraţiei publice locale, principiul legalităţii şi principiul consultării cetăţenilor în
soluţionarea problemelor locale de interes deosebit, dar şi principiile responsabilităţii,
cooperării şi solidarităţii, principiul controlului administrativ şi controlului financiar al
activităţii autorităţilor administraţiei publice locale, principiul folosirii limbii materne în unele
unităţi administrativ-teritoriale, principiul subsidiarităţii şi principiul transparenţei decizionale.

1. Unităţile teritorial-administrative
Unul din elementele fundamentale ale statului îl reprezintă teritoriul, iar teritoriul României este
organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe.

Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală unită prin
comunitate de interese şi tradiţii, fiind alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcţie de
condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice; prin organizarea comunei se
asigură dezvoltarea economică, social-culturală şi gospodărească a localităţilor rurale.

Oraşul, ca unitate teritorial-administrativă de bază, este centrul de populaţie mai dezvoltat din
punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar-gospodăresc. Oraşele au un număr mai mare
de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a
ţării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii pot fi organizate, în condiţiile legii, ca
municipii. În cazul municipiilor, prin lege se pot organiza şi delimita subdiviziuni administrativ-
teritoriale, cum sunt în prezent sectoarele municipiului Bucureşti.

Oraşele în care îşi au sediul organele reprezentative ale judeţului sunt oraşe reşedinţe de judeţ.

Judeţul, ca unitate teritorial-administrativă, este alcătuit din oraşe şi comune în funcţie de

condiţiile geografice, de infrastructură, economice, social-politice, de legăturile culturale
tradiţionale ale populaţiei.

Toate acestea sunt cunoscute generic sub titulatura de unităţi teritorial-administrative.

Potrivit legii, comuna şi oraşul sunt considerate unităţi teritoriale de bază.

2. Prezentarea generală a administraţiei publice locale

Unităţile teritorial-administrative determină limitele în care administraţia publică îşi exercită
atribuţiile, locul unde se constituie autorităţi ale administraţiei publice locale şi pe care acesta îl
reprezintă.

Legat de unităţile teritorial-administrative este important de subliniat faptul că în acestea se

exercită autonomia locală inclusiv sub aspect administrativ. Autorităţile administraţiei publice
prin care se realizează autonomia locală în comune, oraşe şi municipii sunt consiliile
locale,comunale, orăşeneşti şi municipale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi
executive, fără ca în această enumerare să se regăsească şi consiliile locale ale subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ori primarii acestora, cu consecinţa că autonomia locală în cazul
subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor se exercită prin intermediul consiliului
general al municipiului Bucureşti sau al consiliului local al municipiului ale cărui subdiviziuni
administrative sunt.

3. Consiliile locale

Prin sintagma consilii locale se înţeleg consiliile comunale, orăşeneşti, municipale inclusiv
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi consiliile subdiviziunilor administrativ-teritoriale
ale municipiilor, care au regimul unor autorităţi deliberative cu putere de decizie în rezolvarea
treburilor publice locale, în condiţiile legii.

Constituirea consiliului local

Consiliile locale, astfel cum au fost definite mai sus, sunt compuse din consilieri locali aleşi prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Constituţie şi Legea
nr.67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, numărul acestora
stabilindu-se prin ordin al prefectului în funcţie de numărul locuitorilor comunei, oraşului sau
municipiului. Prin excepţie, legea stabileşte, pentru Consiliul General al Municipiului Bucureşti,
că este compus din 31 de consilieri locali.

La alegerile pentru consiliul local participă cetăţenii care au împlinit 18 ani până în ziua
alegerilor inclusiv şi au domiciliul în unitatea teritorial-administrativă pentru care sunt organizate
alegerile. Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, cei puşi sub interdicţie ori persoanele
condamnate prin hotărâre definitivă la pierderea drepturilor electorale, pe durata pentru care a
fost dispusă această măsură.
Pentru a fi aleşi în consiliile locale, cetăţenii trebuie să îndeplinească de asemenea anumite
condiţii: să aibă cetăţenie română, să domicilieze în unitatea teritorial-administrativă pentru al
cărei consiliu local candidează, să nu le fie interzisă asocierea în partide politice potrivit art.40
din Constituţia României şi să fi împlinit până în ziua alegerilor inclusiv vârsta de 23 ani.

Atribuţiile consiliului local

Consiliul local se bucură de o competenţă generală, acoperind toate problemele de interes local,
singura limitare fiind dată de dispoziţiile legii în situaţia în care stabileşte exercitarea unora
dintre acestea în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice centrale sau locale.

Grupate pe categorii, potrivit dispoziţiilor art.36 alin.2 din Legea 215/2001, atribuţiile consiliului
local se prezintă astfel:

- atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului, ale

instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor
autonome de interes local;

- atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului sau

municipiului;

- atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau

municipiului;

- atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni;

- atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern.

 Funcţionarea consiliului local

Mandatul consiliului local, ca şi al consilierilor, de altfel, este unul de drept public, în exercitarea
mandatului, consilierii locali sunt consideraţi ca fiind în serviciul colectivităţii locale.

Consiliul local se alege pentru un mandate de 4 ani, care începe de la data constituirii până la
data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.

Şedinţele consiliului sunt publice şi sunt conduse de un preşedinte de şedinţă care semnează
hotărârile adoptate împreună cu secretarul unităţii administrativ-teritoriale care contrasemnează,
pentru legalitate. Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română.

Hotărârile consiliului local se adoptă de regulă prin votul majorităţii membrilor prezenţi.

Se adoptă cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie următoarele hotărâri ale consiliului
local:

- hotărârile privind bugetul local;

- hotărârile privind contractarea de împrumuturi, în condiţiile legii;

- hotărârile prin care se stabilesc impozite şi taxe locale;

- hotărârile privind participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de

cooperare transfrontalieră;
- hotărârile privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului;

- hotărârile privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu personae juridice
române sau străine.

Hotărârile consiliului local se comunică în mod obligatoriu: primarului unităţii administrativ-

teritoriale şi prefectului judeţului.

Dizolvarea consiliului local

Consiliul local se dizolvă de drept sau prin referendum local, procedura după care se face acest
lucru fiind reglementată de prevederile art.55 din Legea nr.215/2001.

Consiliul local se dizolvă de drept în următoarele situaţii:

- în cazul în care acesta nu se întruneşte timp de două luni consecutiv;

- în cazul în care nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nici o hotărâre;

- în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu şi nu se poate
completa prin supleanţi.

Suspendarea mandatului de consilier local

Legea instituie o singură situaţie în care mandatul consilierului local se suspendă de drept, şi
anume în cazul arestării preventive a acestuia. Despre luarea acestei măsuri, instanţa comunică
de îndată prefectului, care emite ordinul prin care constată intervenţia motivului de suspendare,
ordin pe care îl comunică şi consiliului local din care acesta face parte.

Consiliile judeţene

Unităţile teritorial-administrative comuna, oraşul şi municipiul şi, corelativ acestora, consiliile

locale aferente sunt considerate componentele de bază ale administraţiei publice locale.
Teritoriul în limitele căruia acestea îşi exercită competenţele presupune existenţa numai a unei
autorităţi locale chemate să administreze treburile publice.

Constituirea şi componenţa consiliului judeţean

Ca şi în cazul consiliilor locale, Consiliul judeţean este compus din consilieri, de data aceasta
este vorba despre consilieri judeţeni, aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,
în condiţiile legii, numărul lor fiind stabilit prin ordin al prefectului, în funcţie de numărul
locuitorilor judeţului.

Atribuţiile consiliului judeţean

Potrivit art.91 din Legea nr.215/2001, Consiliul Judeţean îndeplineşte următoarele caregorii
principale de atribuţii:

a. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean,

ale instituţiilor şi serviciilor publice de interese judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor
autonome de interes judeţean;
b. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului;

c. atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului;

d. atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine;

e. atribuţii privind cooperarea interinstituţională;

f. alte atribuţii prevăzute de lege.

Pentru fiecare din atribuţiile menţionate anterior, corespund mai multe activităţi pe care le poate
desfăşura consiliul judeţean, finalizate prin acte administrative normative sau individuale.

Funcţionarea consiliului judeţean

Mandatul consiliului judeţean este de 4 ani începând de la data constituirii până la data
declararării ca legal constituit a consiliului nou-ales, mandatul putând fi prelungit prin lege
organică, în caz de război sau de catastrofă.

Ca modalitate de lucru, consiliul judeţean se întruneşte legal în prezenţa majorităţii consilierilor

judeţeni în funcţie în şedinţe ordinare în fiecare lună, la convocarea preşedintelui consiliului
judeţean sau în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar, la cererea preşedintelui sau a cel
puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului, adresată
preşedintelui consiliului judeţean, în cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri
imediate pentru prevenireaş limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor,
incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice.
Consiliul judeţean este condus de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi aleşi prin vot secret de
majoritatea consilierilor în funcţie, cu aceeaşi majoritate putând să fie schimbaţi.

Preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean sunt aleşi pentru un mandat de 4 ani, care se
exercită până la constituirea legală a noului consiliu. Mandatul poate fi prelungit, prin lege
organică, în caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru deosebit de grav.

Potrivit art.108 din Legea nr.215/2001, preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean îşi
păstrează calitatea de consilier judeţean.

Preşedintele consiliului judeţean asigură respectarea prevederilor Constituţiei, punerea în

aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotarârilor şi ordonanţelor Guvernului, a
hotărârilor consiliului judeţean, precum şi a altor acte normative la nivelul judeţului, folosind în
acest sens toate mijloacele pe care le are la îndemână.

Primarul şi viceprimarul

Primarul este autoritatea administrativă publică locală unipersonală, eligibilă, reprezentativă şi

autonomă, mandatată să hotărască în problemele interesând colectivitatea locală ca organ
executiv, acţionând şi ca reprezentant al statului în acea localitate.

Potrivit art.57 din Legea nr.215/2001, comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un
viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari.

Rolul viceprimarului este definit în alin.2 al art.57 din Legea nr.215/2001 în sensul că este
subordonat primarului şi înlocuitorului de drept al acestuia, care îi poate delega o parte din
atribuţiile sale.
 Mandatul primarului este de drept public având o durată de 4 ani şi se exercită de la data
depunerii jurământului prevăzut de lege până la depunerea jurământului de către primarul nou
ales.

Mandatul primarului poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război, calamitate naturală,
dezastru sau sinistru deosebit de grav, revenind Parlamentului, ca emitent al legii, definirea
situaţiilor ce impun prelungirea mandatului şi constatarea existenţei acestora.

Situaţiile în care mandatul primarului încetează de drept sunt cele prevăzute de lege pentru aleşii
locali; în plus, mandatul acestuia încetează de drept şi în următoarele situaţii:

- dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei datorită unei boli grave, certificate, care
nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an
calendaristic;

- dacă acesta nu îşi exercită, în mod nejustificat, mandatul, timp de 45 de zile consecutiv.

Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu

persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie. Semnul distinctiv al
primarului este o eşarfă în culorile drapelului naţional al României.

Potrivit art.63 din Legea nr.215/2001, primarul îndeplineşte următoarele categorii principale de
atribuţii:

- atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii;

- atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local;

- atribuţii referitoare la bugetul local;

- atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor;

- alte atribuţii stabilite prin lege

FUNCŢIA PUBLICĂ

Noţiunea funcţiei publice - definiţia legală a funcţiei publice este dată de art.2 alin.1 din Legea
nr.188/1999, republicată, potrivit căruia: „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică
de către administraţia centrală şi locală”.

Noţiunea de funcţie publică este susceptibilă de două sensuri:

- într-un sens larg, noţiunea de funcţie publică include funcţia exercitată în cadrul oricărui organ
al statului, indiferent cărei puteri îi aparţine: legislativă, executiv-administrativă sau
judecătorească;

- într-un sens restrâns, noţiunea de funcţie publică se referă în mod exclusiv la funcţia publică
administrativă.

Trăsăturile caracteristice ale funcţiei publice:

- funcţia publică este o situaţie juridică reglementată legal;

- funcţia publică reprezintă un ansamblu complex de drepturi şi obligaţii;

- funcţia publică are un caracter propriu;

- funcţia publică are un caracter continuu;

- funcţia publică are un caracter obligatoriu;

- drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul funcţiei publice sunt exercitate în regim de
putere publică.

Clasificarea funcţiilor publice din administraţia publică

Funcţiile publice se clasifică, în primul rând, în funcţii publice generale şi funcţii publice
specifice.

Funcţiile publice generale – sunt definite ca reprezentând ansamblul atribuţiilor şi

responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în
vederea realizării competenţelor lor generale.

Funcţiile publice specifice - reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter

specific unor autorităţi şi instituţii publice, în vederea realizării competenţelor lor specifice.

FUNCŢIONARII PUBLICI

Noţiunea de funcţionar public – este definită de art.2 alin.2 din Legea nr.188/1999,
republicată, ca fiind „persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică”. Deci,
potrivit Statutului, funcţionarul public este titularul unei funcţii publice.

Categorii de funcţionari publici

 Există mai multe categorii de funcţionari publici, dar o clasificare importantă este aceea în
funcţionari publici debutanţi şi funcţionari publici definitivi.

O altă clasificare a funcţionarilor publici este aceea de înalţi funcţionari publici, funcţionari
publici de conducere şi funcţionari publici de execuţie.

Condiţiile de acces la funcţia publică

Art. 50 din legea nr. 188/1999 modificată, prevede:

„ Poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:

- are cetăţenia română şi domiciliul în România;

- cunoaşte limba română scris şi vorbit;

- are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;

- are capacitate deplină de exerciţiu;

- are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestată pe bază
de examen medical de specialitate;

- îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;

- îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;

- nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau
contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea judtiţiei, de
fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o
incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit
reabilitarea;

- nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;

- nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege”.

Drepturile şi obligaţiile funcţionarului public

Principalele drepturi şi obligaţii ale funcţionarilor publici sunt:

Drepturile funcţionarilor publici:

- dreptul la opinie;

- dreptul la asocieri sindicale;

- dreptul la grevă;

- dreptul la stabilitate;
- dreptul la salariu;

- dreptul la odihnă;

- dreptul la restituirea cheltuielilor de transport şi cazare şi la indemnizaţia pentru cheltuieli de

întreţineri în deplasările efectuate în interesul serviciului, cu respectarea prevederilor legale;

- dreptul la alocaţii familiale;

- dreptul la ajutoare materiale în caz de incapacitate temporară de muncă;

- dreptul la pensie;

- dreptul la concedii fără plată;

- dreptul la condiţii normale de muncă şi igienă menite a asigura sănătatea şi integritatea fizică a
funcţionarului;

- dreptul la asistenţă medicală gratuită în cadrul sistemului de asigurări sociale de stat potrivit
reglementărilor speciale în domeniu;

- dreptul la despăgubire;

- dreptul la protecţia legii.

 Obligaţiile funcţionarilor publici

- obligaţia de a îndeplini cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod conştiincios

atribuţiile care alcătuiesc funcţia ocupată, respectiv cu care a fost învestit;

- obligaţia de a respecta programul de lucru;

- obligaţia de a se abţine de la orice faptă care ar putea produce prejudicii autorităţii instituţiei
publice în care îşi desfăşoară activitatea;

- obligaţia de a-şi perfecţiona pregătirea profesională;

- obligaţia de a se conforma ordinelor şi instrucţiunilor superiorilor ierarhici;

- obligaţia de a păstra secretul de stat şi secretul de serviciu;

- obligaţia de colaborare şi ajutor reciproc;

- obligaţia de a informa publicul în condiţiile legii despre problematica activităţii în care

activează în interesul instituţiei şi al său personal;

- obligaţia de a se abţine de la orice acte sau fapte care ar atrage acceptarea de daruri sau de
foloase;
- funcţionarul public nu are voie să primească cereri a căror rezolvare nu intră în competenţa lui
sau care nu i-a fost repartizată de şeful ierarhic, după cum ca o agravantă a faptei funcţionarului
apare inclusiv acţiunea acestuia de a interveni pentru soluţionarea cererii;

- obligaţia de a preda lucrările ce privesc exercitarea funcţiei sale;

- obligaţia de loialitate;

- obligaţia, la numire şi la eliberare din funcţie, de a prezenta conducătorului autorităţii sau

instituţiei publice, declaraţia de avere.

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI

Pentru a putea defini raportul juridic de funcţiune trebuie clarificate noţiunile de răspundere şi
responsabilitate a funcţionarului public. Clarificarea acestor două noţiuni diferite este impusă şi
de perspectiva diferită de abordare a acestora în ştiinţa administraţiei.

Responsabilitatea, ca noţiune, priveşte raportul social în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea
funcţionarul public.

Dacă răspunderea juridică îmbracă forme specifice fiecărei ramuri de drept, în funcţie de
calificarea faptei funcţionarului public, ori de câte ori acesta încalcă o normă juridică,
responsabilitatea juridică este ceea ce profesorul Antonie Iorgovan defineşte foarte concludent ca
„raportarea activă, conştientă a agentului acţiunii sociale la normele şi valorile colectivităţii,
stabilite la o scară macro sau micro socială”.

Responsabilitatea reprezintă atitudinea pe care funcţionarul public o are în raport cu autoritatea

dar şi cu cetăţeanul, o conştientizare a obligaţiilor sale sporite prin prisma atribuţiilor specifice.
Responsabilitatea apare mai mult ca un eveniment de natură volitivă şi educaţională, ceva ce se
dobândeşte în timp, în mod conştient, ce se poate modela prin perfecţionarea funcţionarului care
trebuie învăţat să facă faţă oricând oricăror situaţii de fapt cu care vine în contact în realizarea
atribuţiilor specifice funcţiei publice.

Ori de câte ori responsabilitatea juridică nu este garantată şi reglementată, aceasta produce
consecinţe nefavorabile privitoare la libertatea şi exerciţiul funcţiei publice.

Conştientizarea responsabilităţii reprezintă un pas înainte atât pentru funcţionarul public, care
devine competent cu rapiditate, cât şi pentru organul autorităţii publice, care, în acest fel îşi poate
realiza atribuţiile din sfera de competenţă, şi nu în ultimul rând, pentru cetăţeanul care capătă
încredere în privinţa satisfacerii intereselor sale.

Răspunderea juridică este considerată a fi un fenomen social nu doar datorită faptului că este
stabilită şi evaluată în chip abstract, ci în perspectiva determinării unui anumit comportament al
individului în raport cu alţi indivizi şi în raporturile lui cu societatea.

Răspunderea juridică se poate defini ca fiind rezultatul neconcordanţei dintre conduita unui
subiect de drept şi dispoziţia normei juridice.

Sensul noţiunii de răspundere, indiferent de modalitatea sub care se prezintă, este acela de
obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, obligaţie ce incumbă
autorului faptei contrare acestor reguli şi care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a
unei asemenea conduite. Astfel, răspunderea se confundă cu sancţiunea deoarece nu se ţine cont
de laturile psihologice ale răspunderii.

Având în vedere un asemenea considerent, profesorul Mircea Costin definea responsabilitatea ca

fiind un „complex de drepturi şi obligaţii care formează un raport juridic de constrângere ce
apare între stat ca unic subiect activ şi autorul faptei ilicite ca subiect pasiv”.

Principiile care determină formele de manifestare a responsabilităţii sunt:

- principiul legalităţii. Acest principiu este derivat din principiul general al întregului sistem de
drept conform căruia nimeni nu este mai presus de lege. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti
consfinţite de Constituţie şi de legi organice se exercită numai cu bună credinţă, ele fiind
garantate în exercitarea lor de către stat;

- principiul egalităţii în drepturi. Acest principiu este o rezultantă a principiului anterior, conform
căruia toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii, în mod corespunzător aceştia poartă întreaga
răspundere împreună cu autorităţile publice pentru respectarea acesteia;

- principiul personalităţii indiferent de faptul că autorul sau participantul la actul sau faptul
juridic generator de prejudicii este persoană fizică sau juridică, responsabilitatea acestuia este
distinctă;

- principiul libertăţii de voinţă. Pentru a exista responsabilitatea autorului faptului ilicit, voinţa
acestuia trebuie să fie liberă şi neviciată în momentul comiterii actului respectiv;

- principiul reparării integrale şi operative a prejudiciului. Acest principiu are baza în Constituţie,
care, în articolul 48 spune: ”orice persoană vătămată într-un drept al său de o autoritate publică
este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei”.

Multitudinea de situaţii care pot genera responsabilitatea juridică determină un mare număr de
modalităţi ale acesteia. Astfel, responsabilitatea poate fi clasificată în funcţie de mai multe
criterii:

1. Natura juridică a normelor care o reglementează:

- responsabilitate de drept public;

- responsabilitate de drept privat.

2. Specificul ramurii de drept în care acţionează:

a) responsabilitate constituţională;

- responsabilitate civilă;

- responsabilitate penală;

- responsabilitate administrativă;

- responsabilitate materială (de dreptul muncii).

3. Subiectul activ al responsabilităţii:

- responsabilitate individuală (a funcţionarului public sau a cetăţeanului);

- responsabilitate colectivă.

4. Gradul de vinovăţie al subiectului:

- responsabilitate obiectivă ( se poate angaja puterii publice pentru fapta serviciului public sau a
funcţionarului public);
- responsabilitate subiectivă.

În dreptul subiectiv civil există şi distincţia dintre responsabilitate pentru fapta proprie,
responsabilitate pentru fapta altuia şi responsabilitate pentru fapta lucrului sau a animalului.

5. Conţinutul răspunderii juridice ce o garantează:

- responsabilitate materială;

- responsabilitate disciplinară;

- responsabilitate contravenţională;

- responsabilitate penală;

- responsabilitate civilă,

6. Natura pagubelor cauzate:

- responsabilitate pentru daune morale;

- responsabilitate pentru daune materiale.

 Responsabilitatea pentru daune materiale poate fi la rândul său de natură civilă, administrativă
sau specifică dreptului muncii.

7. Situaţia juridică a funcţionarului public:

- responsabilitatea cadrelor didactice;

- responsabilitatea militarilor;

- responsabilitatea poliţiştilor;

- responsabilitatea magistraţilor;

- responsabilitatea medicilor;

- responsabilitatea notarilor;

- responsabilitatea avocaţilor.

Răspunderea juridică administrativă este explicată de către unii teoreticieni ai dreptului public (
Antonie Iorgovan), pornind de la conceptul de constrângere.

Astfel, constrângerea administrativă reprezintă ansamblul de măsuri ( acte juridice, operaţiuni

administrative fapte materiale), luate de către autorităţile administraţiei publice în temeiul legii,
cu folosirea puterii de stat şi, dacă este cazul, împotriva voinţei unor persoane, pentru a preveni
săvârşirea unor fapte antisociale, a apăra drepturile cetăţenilor, precum şi pentru a sancţiona
încălcarea normelor de drept administrativ.

Dacă prin constrângere administrativă se urmăreşte autoreglarea sistemului social, răspunderea

administrativă urmăreşte restabilirea ordinii normative încălcate, precum şi condamnarea faptei
negative şi a autorului acesteia.

Constrângerea administrativă cuprinde următoarele categorii de măsuri:

a) măsuri cu caracter sancţionator, atrase de răspunderea administrativă, cum ar fi: avertisment,

revocare din funcţie, amendă, închisoare contravenţională etc.;

b) măsuri speciale de poliţie administrativă, care apar ca măsuri de siguranţă, protecţie şi

prevenire, carantina obligatorie, opunerea fabricaţiei unui produs, reţinerea autovehiculelor,
control medical obligatoriu etc.

Răspunderea administrativ - disciplinară

Fapta de încălcare cu vinovăţie a normelor dreptului administrativ poartă numele de abatere

administrativă.
Răspunderea administrativ-disciplinară are următoarele trăsături principale:

1. se întemeiază, în general, pe încălcarea unui raport de drept administrativ, dar poate fi atrasă
şi de abaterile administrative rezultate din încălcarea legii penale;

2. Autorul abaterii poate fi:

- un organ al administraţiei publice;

- un funcţionar public;

- un organism nestatal;

- o persoană fizică.

3. Subiectul activ al raportului juridic de tragere la răspundere este totdeauna o autoritate

publică;

4. Se întemeiază pe vinovăţia (culpa) subiectului pasiv, care are capacitate de drept administrativ.

Sancţiunile pentru abaterile administrativ disciplinare îmbracă mai multe modalităţi cum ar fi:

- amenda, de exemplu în situaţia încălcării unor dispoziţii ale Legii nr. 26/1990, privind registrul
comerţului;
- majorări de întârziere pentru neplata la timp a obligaţiilor bugetare privind impozite, taxe,
contribuţii etc.;

- dizolvarea organului ales (ca exemplu: consiliul local care a adoptat, în mod repetat, hotărâri
anulate de instanţă ca nelegale)

- demiterea primarului etc.

Procedura de aplicare a sancţiunilor administrativ-disciplinare trebuie să fie una contencioasă.

Aceasta cuprinde norme cu privire la:

- constatarea faptei, a legăturii de cauzalitate între faptă şi rezultatul vătămător;

- termenele de prescripţie sau de decădere;

- stabilirea organului administraţiei publice competent care să constate săvârşirea abaterii şi

conţinutul actului de constatare;

- exercitarea căilor de atac;

- modalităţi de executare etc.

Răspunderea administrativ –s contravenţională

 La origini, materia contravenţiilor a fost de natură penală ulterior aceasta devenind extrapenală
şi intrând în sfera de reglementare a dreptului administrativ.

Fapta ilicită care atrage răspunderea contravenţională este o abatere administrativă, care poartă
numele de contravenţie.

Contravenţia poate fi definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă pericol social
mai redus decât infracţiunea şi care este prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi, decrete sau
prin alte acte normative ale organelor prevăzute de lege.

Sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor,
publicată în B. Of. nr.148/1968.

Trăsăturile contravenţiei

Temeiul obiectiv al contravenţiei este reprezentat de fapta descrisă de lege ca fiind contravenţie.
Fapta omenească reprezintă latura obiectivă a contravenţiei, putând consta dintr-o acţiune,
inacţiune sau faptă comisiv-omisivă.

Actul normativ care prevede fapte cu caracter contravenţional trebuie să cuprindă descrierea
faptelor, spre deosebire de abaterea disciplinară care nu este obligatoriu descrisă de normele
juridice.

Contravenţia, ca faptă omenească, este rezultatul unei manifestări de voinţă a unei persoane.
 Răspunderea contravenţională este o răspundere bazată pe culpă (vinovăţie) şi nu o răspundere „
obiectivă”.

Latura subiectivă reprezintă atitudinea făptuitorului faţă de fapta sa şi faţă de rezultatul periculos
produs.

Vinovăţia presupune săvârşirea unei fapte cu intenţie sau din culpă.

faptă de pericol social mai redus decât infracţiunea

Faptele calificate drept contravenţii încalcă valori sociale de importanţă mai redusă decât
infracţiunea.

Ca faptă ilicită, contravenţia încalcă valori sociale ocrotite de lege. Sub aspectul periculozităţii
sociale a faptei, cât şi a autorului, prin atitudinea sa subiectivă faţă de faptă, contravenţia este
situată imediat după infracţiune, dar deasupra celorlalte abateri administrative sau disciplinare.

faptă sancţionată prin legi şi alte acte normative

În prezent, contravenţiile sunt stabilite prin lege ordinară, ordonate, hotărâri ale Guvernului.

În legătură cu administraţia publică locală, faptele reprezentând contravenţii sunt reglementate

prin hotărâri ale consiliilor locale sau judeţene, precum şi prin dispoziţii ale primarilor, în
circumstanţe speciale.

Actele normative care stabilesc contravenţiile trebuie să cuprindă obligatoriu: descrierea faptelor
care reprezintă contravenţie, sancţiunea care urmează a se aplica, precum şi, uneori, tarife pentru
stabilirea despăgubirilor produse prin contravenţie.
Răspunderea patrimonială conform legii contenciosului administrativ

Această formă de răspundere administrativă sancţionează condiţia ilicită a organelor

administraţiei publice cauzatoare de prejudicii prin actele de putere nelegale.

Trebuie făcută distincţia între răspunderea obiectivă şi răspunderea bazată pe culpă a

administraţiei pentru pagubele produse terţilor prin acte de putere publică.

În categoria răspunderii obiective, în general, se include răspunderea statului pentru pagubele

create prin erori judiciare, precum şi aceea a autorităţilor administraţiei publice pentru limitele
serviciului public.

Pentru dreptul administrativ prezintă mai multă importanţă răspunderea bazată pe culpă, adică
răspunderea administraţiei şi a funcţionarilor ei pentru pagubele create prin acte administrative,
precum şi pentru defectuoasa funcţionare a serviciilor publice.

Pentru a fi angajată răspunderea administrativ-patrimonială bazată pe culpă, trebuie îndeplinite o

serie de condiţii, şi anume:

- actul administrativ producător de prejudicii să fie ilegal. Încălcarea condiţiilor de legalitate a

actului trebuie să fie constatată de instanţa de judecată, conform Legii nr.29/1990, legea
contenciosului administrativ.

- actul administrativ ilegal să fie cauzator de prejudicii materiale sau morale. Valoarea
prejudiciilor va fi determinată de către instanţa de contencios administrativ.
- raportul de cauzalitate dintre actul ilegal şi prejudiciu. Instanţa va cerceta sursa ilegalităţii şi,
doar dacă aceasta a constatat prejudiciul, va acorda despăgubirile pe care le va considera
necesare pentru acoperirea în totalitate a acestuia.

- culpa autorităţii publice. Aceasta este reprezentată de un anumit comportament psihic al

autorului faţă de fapta ilegală, faptă care poate fi reprezentată de emiterea actului ilegal, de
refuzul de a rezolva o cerere, de nesocotirea unui drept sau interes legitim.

Legea contenciosului administrativ aduce o serie de particularităţi procedurale ale răspunderii

patrimoniale, şi anume:

1. Acţiunea în daune este necesar a fi introdusă o dată cu acţiunea în anulare. Sub aspect
procedural, în cererea de anulare ori de constatare a ilegalităţii actului administrativ, respectiv de
constatare a refuzului nejustificat de emitere a unui act, ambele asociate cu încălcarea unui drept
sau interes legitim, trebuie formulate, în subsidiar, şi pretenţiile la despăgubiri, afară de cazul în
care reclamantul nu cunoaşte la data respectivă, întinderea acestora.

După soluţia referitoare la anularea actului, în dispozitivul hotărârii judecătoreşti va fi inserată

obligarea la despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral.

2. Potrivi art.13 din Legea 29/1990 părţile chemate în judecată pot fi atât autoritatea publică
emitentă a actului ilegal, cât şi funcţionarul acesteia care a elaborat actul sau se face vinovat de
refuzul rezolvării cererii.

În cazul admiterii acţiunii, funcţionarul public va fi obligat la plata daunelor solidar cu

autoritatea din care face parte.

3. Procedura prealabilă este obligatorie atunci când acţiunea în despăgubiri este subsidiară
acţiunii în anulare.
 Legea 29/19990, prin art. 12, prevede că atunci când cel vătămat introduce acţiune separată
pentru despăgubiri, ulterioară celei de anulare, atunci când întinderea pagubei nu îi era
cunoscută, la data judecării acţiunii în anulare, nu este nevoie de procedura prealabilă. În aceste
situaţii termenul de prescriere pentru cererea de despăgubire curge de la data la care a cunoscut
sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.

4. Instanţa, înainte de a se pronunţa cu privire la cererea de despăgubire, trebuie să constate în

mod obligatoriu nulitatea actului, indiferent dacă acest a fost sau nu cerut de către reclamant.
Aceste aspecte trebuie constatate în motivarea deciziei.

Răspunderea penală

Răspunderea penală a funcţionarului public se angajează în conformitate cu prevederile legii

penale.

Atunci când s-a dispus începerea urmăririi penale, în urma sesizării parchetului sau a organului
de cercetare penală, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice trebuie să ia măsura de
suspendare a funcţionarului din funcţia publică pe care acesta o deţine.

Suspendarea din funcţie operează şi în cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale
împotriva funcţionarului public care a săvârşit o infracţiune care îl face incompatibil cu funcţia
publică pe care o ocupă.

În situaţia în care parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi
penale, precum şi în cazul în care în care achitarea sau încetarea procesului penal sunt dispuse de
către instanţa de judecată, suspendarea din funcţie încetează.
Răspunderea funcţionarilor publici reglementată prin Legea nr. 188/1999 privind „Statutul
funcţionarilor publici”.

Prin răspundere se urmăreşte restabilirea ordinii de drept încălcate şi determinarea autorului

faptei să conştientizeze semnificaţia negativă a faptei săvârşite.

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici consacră în art. 69 patru forme ale
răspunderii pentru situaţiile în care funcţionarii încalcă, cu vinovăţie, îndatoririle de serviciu.
Cele patru forme sunt: răspunderea disciplinară, răspunderea contravenţională, răspunderea
civilă, şi răspunderea penală.

Răspunderea juridică civilă este reglementată în izvoarele de drept civil, în special în dispoziţiile
Codului civil.

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice ce constă într-un raport de obligaţii în
temeiul căruia o persoana care a cauzat altuia un prejudiciu sau care este răspunzătoare pentru
prejudiciul cauzat este obligată să-l repare.

Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează:

- pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care
funcţionează;

- pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

- pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe
persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
 Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 77 lit.
a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui
ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau, prin
asumarea unui angajament de plată. În situaţia prevăzută de lit. c) a articolului 77, repararea
pagubei se dispune pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de
imputare se prescrie în termen de 3 ani da la data producerii pagubei.

Funcţionarul public nemulţumit de ordinul sau dispoziţia de imputare se poate adresa instanţei
de contencios administrativ.

Răspunderea disciplinară, ca formă a răspunderii juridice, este atrasa pentru următoarele

abateri disciplinare:

- întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

- absenţe nemotivate de la serviciu;

- intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;

- atitudinile irevenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu;

- nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter;

- refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu;

- neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;

- manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice din care face parte;

- exprimarea sau desfăşurarea, în calitate de funcţionar public ori în timpul programului de

lucru, a unor opinii sau activităţi publice cu caracter politic;

- încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind funcţionarii

publici.

Aceste abateri pot atrage următoarele sancţiuni disciplinare (art. 70 alin. 2):

- avertismentul;

- mustrarea;

- diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni;

- suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani;

- trecerea într-o funcţie inferioară, pe o perioadă de 6-12 luni, cu diminuarea corespunzătoare a

salariului;
- destituirea din funcţie.

La individualizarea sancţiunii disciplinare se vor avea în vedere cauzele şi gravitatea abaterii

disciplinare, gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii, împrejurările în care a fost săvârşită
abaterea, comportarea generală în serviciu a funcţionarului public, precum şi faptul dacă în
antecedentele funcţionarului figurează alte sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în
conformitate cu art. 75.

Sancţiunea disciplinară se aplică după ce, în prealabil, a avut loc cercetarea faptei care i se
impută funcţionarului, şi după audierea acestuia. Sub sancţiunea nulităţii, audierea funcţionarului
public trebuie consemnată în scris. În situaţia în care funcţionarul public refuză să se prezinte la
audiere sau să semneze declaraţia privitoare la abaterile ce i se impută se va întocmi un proces
verbal care să constate acest fapt.

Funcţionarul public poate contesta sancţiunea disciplinară în faţa conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice în termen de 15 zile de la data comunicării sancţiunii aplicate. Acesta urmând
să emită, pe baza propunerii comisiei de disciplină, ordinul sau dispoziţia definitivă.

Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios

administrativ, cu solicitarea de anulare sau de modificare a ordinului sau dispoziţiei de
sancţionare.

Sancţiunile disciplinare se vor radia, de drept, astfel:

- în termen de un an de la aplicare, sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 70 alin. (3) lit. a) şi

b), atunci când funcţionarul public sancţionat cu una dintre aceste sancţiuni nu a mai săvârşito
abatere disciplinară în această perioadă;

- în termen de 2 ani de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate sancţiunile prevăzute
la art. 70 alin. (3) lit. c) şi e), dacă funcţionarul public sancţionat cu una dintre aceste sancţiuni
nu a mai săvârşit o abatere disciplinară în această perioadă.
Răspunderea contravenţională este o altă formă a răspunderii juridice.

Potrivit prevederilor Legii nr. 188/1999 răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se

angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile
de serviciu.

Împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, funcţionarul

public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul
autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat.

MANAGEMENTUL FUNCŢIILOR PUBLICE ŞI AL FUNCŢIONARILOR PUBLICI

Managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici, problemă specifică ştiinţei

administraţiei, are consacrat Capitolul IV al Legii nr.188/1999, republicată, care curinde
reglementaări referitoare la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi la evidenţa funcţiilor
publice şi afuncţionarilor publici.

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este definită de lege precum şi de HG

nr.1000/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici , ca
fiind organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, înfiinţat în
subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pentru crearea şi dezvoltarea unui
corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial.

Atribuţiile principale ale Agenţiei sunt grupa în următoarel categorii:

- atribuţii în domeniul reglementării funcţiei publice

- atribuţii în domeniul managemntului funcţiei şi al funcţionarilor publici

- atribuţii în domeniul perfecţionării pregătirii funcţionarilor publici

- atribuţii în domeniul gestiunii de program

- atribuţii în domeniul monitorizării şi controlului activităţii referitoare la funcţia publică

şi la funcţionarii publici

- atribuţii în domeniul reprezentării

Evidenţa funcţiilor publice şi afuncţionarilor publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor

publice se ţine de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.