Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Istorie bisericeascÃ,
misiune creªtinÃ
ªi viaÞÃ culturalÃ
II
Creªtinismul românesc
ªi organizarea bisericeascÃ
în secolele XIII-XIV.
ªtiri ªi interpretÃri noi
Actele sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice
a Comisiei Române de Istorie şi Studiu al Creştinismului
Lacu-Sărat, Brăila, 28-29 septembrie 2009
Culese şi publicate
de Emilian POPESCU şi Mihai Ovidiu CĂŢOI
OFENSIVĂ CATOLICĂ
ŞI REZISTENŢĂ SCHISMATICĂ
LA DUNĂREA DE JOS ÎN PRIMA JUMĂTATE
A SECOLULUI AL XIII‑LEA
8. Deşi avem de a face cu o remarcă sarcastică, Nicetas Choniates, Istoria, p. 573,
FHDR, III, p. 275, surprinde foarte bine atmosfera contemporană a relaţiilor dintre
bizantini şi vlahii răsculaţi. El spune că Petru şi Asan «doreau domnie lungă celor din
neamul Anghelilor care cârmuiau împărăţia şi se rugau la Dumnezeu ca, dacă este cu
putinţă, aceştia să nu cunoască vreodată moartea şi să nu piardă cumva domnia, …, că
atâta vreme cât vor împărăţi Anghelii, domnia vlahilor va creşte şi va spori din ce în ce
mai mult».
9. Obolensky, 2002, p. 243.
10. Nicetas Choniates, Istoria, p. 612, FHDR, III, p. 279.
11. G. Akropolites, Istorie, 12, FHDR, III, pp. 398‑399: «Căci amintitul Asan avea
doi fraţi, dintre care unul se numea Petru, iar celălalt Ioan. Iar pe Ioan îl ţinea lângă sine,
iar lui Petru, despărţind o parte din stăpânirea sa, i‑a poruncit să o conducă el (to.n Pe,tron
de. tmhõma, ti ko,yaV thõV e`autou evparci,aV a;rcein evkei,nou diekeleu,sato). Căci Marele
Preslav şi Probatos şi (localităţile) din jurul lor au fost dăruite lui Petru de fratele său Asan,
ca posesiune proprie; din care pricină până astăzi ele poartă numele Ţara lui Petru».
12. Th. Skutariotes, Cronică pe scurt, 22, FHDR, III, pp. 434‑435, preia aproape
în totalitate afirmaţia lui Akropolites: «(Asan) avea doi fraţi, pe Petru şi pe Ioan, şi a
hotărât ca Ioan să stea alături de el, iar lui Petru, tăindu‑i o bucată din ţara aflată sub
stăpânirea lui, i‑a poruncit să o conducă. Marele Preslav şi Probatos şi (localităţile) din
jurul lor i‑au fost date ca posesiune lui Petru, din care pricină şi până astăzi ele poartă
numele de Ţara lui Petru».
OFENSIVĂ CATOLICĂ ŞI REZISTENŢĂ SCHISMATICĂ 169
a lui Ivanco, soldată cu uciderea fratelui său Ioan Asan, bulgarii s‑au
împotrivit alegerii lui în funcţia de conducător, fiind preferat fratele cel
mic al lor, Ioniţă Caloian (1197‑1207)13 .
Un moment foarte important în devenirea noului stat balcanic se
dezvoltă în contextul în care Ioniţă Caloian începe demersurile pentru
recunoaşterea internaţională, gest necesar mai ales datorită tendinţei expan-
sioniste ungare14 . Cum Bizanţul traversa o perioadă foarte dificilă, împăraţii
dinastiei Anghelilor nefiind dispuşi să ofere acest statut15 , el se îndreaptă
spre Roma şi, în urma tratativelor cu Papa Inocentiu III, în septembrie 1203
Caloian semnează actul de unire religioasă cu Scaunul Apostolic. Un an
mai târziu, în ziua de 8 noiembrie 1204, cardinalul Leon
«in festivitate videlicet sancti Michaelis, coronavit et benedixit imperatori
Caloiohanni, domino omnium Bulgarorum et Blachorum, et superposuit
capiti suo regiam corona met sceptrum suis manibus imponens»16 .
Din raportul primatului Vasile de Târnovo, aflăm că în ziua de 7
noiembrie
«precepto vestre sanctitatis (Papei Inocentiu III, n.n.) unxit me chrysmate
mihi benedicens et consecravit me in patriarcham mense Novembris septimo
die, in festivitate scilicet sancti apostoli Iacobi fratris Domini, et ego illa die
duos unxi metropolitanos et ceteros episcopos magno cum gaudio»17 .
13. G. Akropolites, Istorie, 12, FHDR, III, pp. 398‑399; Th. Skutariotes, Cronică
pe scurt, 22, FHDR, III, pp. 434‑435.
14. Sweeney, 1973, pp. 320‑334.
15. În perioada 1202‑1204, succesiunea pe tronul Bizanţului a fost foarte dispu-
tată. După detronarea lui Isac II (a fost orbit şi închis într‑un turn în Constantinopol),
în 1195, noul basileu a devenit Alexios III Anghel, în vreme ce fiul fostului împărat,
Alexios IV rămâne prizonier în Constantinopol. În 1202 acesta din urmă reuşeşte să
fugă în Occident, îi contactează pe organizatorii celei de a IV‑a cruciade, promiţând
că le va oferi suma de 200.000 de mărci, întreţinerea flotei vreme de un an, 10.000 de
soldaţi pentru campania din Orient şi o garnizoană de 500 de ostaşi pentru o cetate din
Palestina, în schimbul răsturnării de la tron a unchiului său. În acest context, Alexios III
fuge, este readus pe tron Isac II şi, orb fiind, îl asociază pe fiul său Alexios IV, ce urma
să plătească datoria cu care se angajase faţă de cruciaţi. În scurt timp, datorită presiuni
fiscale pe care acesta o pusese asupra populaţiei, dar şi din cauza obrăzniciei nelimitate
a cruciaţilor, populaţia capitalei s‑a răsculat şi la 28 ianuarie 1204 este proclamat Alexios
V Dukas, care a refuzat să plătească restul de datorie angajată de Alexios IV. Consecinţa
refuzului a fost asaltul cruciat asupra capitalei bizantine, pe care au cucerit‑o în ziua de
marţi, 13 aprilie 1204.
16. Mălinaş, 2000, p. 159.
17. Ibidem.
170 Mihai Ovidiu CĂŢOI
18. Pentru titulatura de imperator‑rex, o abordare relativ recentă vezi la: Brezeanu,
2005, pp. 139‑170.
19. Aceste liste ale sufraganilor de Târnovo mi‑au fost comunicate de către colegul
G. Atanasov, fără suportul bibliografic aferent.
20. Brătianu, 1935, p. 32.
21. ODB III, p. 2166.
22. Barnea, DID III, p. 341.
OFENSIVĂ CATOLICĂ ŞI REZISTENŢĂ SCHISMATICĂ 171
Romanae ecclesiae matri suae, ut sit unum ovile et unus pastor. Si quis autem quid tale
praesumpserit, excommunicationis mucrone percussus, ab omni officio et beneficio ec-
clesiastico deponatur». Vezi şi Enrico Morini, Le due anime dell’uniatismo. Due modelli
di unita ecclesiale nella Romania franca del XIII secolo, «Studi e ricerche sull’Oriente
cristiano», XIV, 3, Roma, 1991, p. 375, (non vidi) apud Turcuş, 2001, p. 69, n. 5.
27. Turcuş, 2001, pp. 68‑71.
28. ODB II, pp. 1451‑1452; ODB III, p. 1847.
29. Obolensky, 2002, pp. 276‑277.
30. Papacostea, 1993, pp. 36‑37.
OFENSIVĂ CATOLICĂ ŞI REZISTENŢĂ SCHISMATICĂ 173
să facă apel la ajutorul lui Andrei II, iar acesta să‑l trimită pe comitele
Ioachim de Sibiu care şi‑a alcătuit o armată «associatis sibi Saxonibus,
Olacis, Siculis et Bissenis»31 .
Nici în plan extern Boril nu s‑a impus. După moartea lui Caloian
ungurii au ocupat regiunea cuprinsă între râul Morava‑Niş‑Branicevo, iar
Henric, împăratul latin al Constantinopolului, l‑a învins pe ţar la 8 iulie
1208 la Philippopolis afirmând începutul unei politici tot mai agresive
în direcţia Balcanilor tracici32 .
Nu mai puţin surprinzător este şi faptul că, la cumpăna dintre secolele
XII‑XIII, în perioada revoltei vlahilor în Bulgaria, în stânga Dunării des-
coperim primele semne de creştinism aulic, sesizate arheologic la Curtea
de Argeş. Ineditul apariţiei ţine de contextul internaţional în care apare
biserica Argeş I (fig. 1). După cum a arătat Răzvan Theodorescu, construc-
ţia se înscrie pe linia evoluţiei
artistice sud‑dunărene care se
dezvolta în special în zona de
influenţă bulgară a vremii33 ,
iar stilul arhitectonic este unul
pur ortodox. Analogia ei cea
mai apropiată34 cu biserica Sf.
Petru şi Pavel din Nicopole
(Bulgaria)35 , dar şi cu cea care
funcţionase în perioada secole- Fig. 1. Argeş I, plan,
lor X‑XII la Dinogeţia‑Garvăn foto apud Constantinescu 1984, p. 91, fig. 45.
(jud. Tulcea) , ridică serioase
36
41. DRH D, I, nr. 1, pp. 1‑4; pentru discuţiile cu privire la episodul teuton în Ţara
Bârsei, vezi Holban, 1981, pp. 9‑48; Turcuş, 2001, pp. 205‑233.
42. Panaitescu, 2000, pp. 243‑244, studiind traseul pe care l‑a parcurs Ioachim
(Sibiu‑Bechet‑Vidin) şi locul confruntării cu căpeteniile cumane (zona de confluenţă
între Jiu şi Dunăre) consideră că Oltenia nu se găsea nici sub dominaţie cumană, şi nici
sub pază ungurească, ci «rămâne posibilă numai fiinţarea unor voievodate româneşti,
ocrotite de unguri, peste pământul cărora, la nevoie, ca prieteni sau vasali, putea trece
o oaste din Transilvania».
43. Poate că în participarea celor trei căpetenii cumane la revolta Vidinului, n‑ar
trebui exclusă din discuţie şi implicarea lui Ioan Asan II, aflat în pribegie.
176 Mihai Ovidiu CĂŢOI
49. DIR C, sec. XIII, I, nr. 130, pp. 182‑184; DRH D, I, nr. 1, pp. 1‑3.
50. DIR C, sec. XIII, I, nr. 139, Hurmuzaki‑Densuşianu, I, 1, p. 59.
51. 19 dec. 1222, din Lateran, Honorius III confirmă şi întăreşte privilegiile date
de Andrei II (DRH D, I, nr. 2, pp. 5‑6; DIR C, sec. XIII, I, p. 134); 12 ian. 1223, din
Lateran, Honorius III îl însărcinează pe episcopul de Agria «să rânduieşti în locul nostru,
în fruntea clericilor mai sus pomeniţi, ca arhipresbiter sau decan, un om potrivit arătat
de către fraţi (teutoni), …, deoarece această ţară, potrivit privilegiilor hărăzite acestui
ordin de către scaunul apostolic, nu are alt episcop sau prelat, afară de pontificele roman»
(DIR C, sec. XIII, I, nr. 140; Hurmuzaki‑Densuşianu, I, 1, pp. 80‑81); 12 dec. 1223, din
Lateran, Honoriu III porunceşte episcopului Transilvaniei să nu mai încerce să‑şi extindă
jurisdicţia asupra teritoriilor ordinului teutonilor. Totodată, prin această scrisoare «îţi
poruncim cu tărie ca, dacă cumva ai rostit vreo osândă de fapt împotriva unor clerici
sau altor locuitori ai acestei ţări (a teutonilor, n.n.) să te grăbeşti a o retrage tot de fapt şi
să pui capăt necazurilor ce le stârneşti» (DRH D, nr. 3, p. 8; DIR C, sec. XIII, I, nr. 146;
Hurmuzaki‑Densuşianu, I, 1, p. 82); 13 dec. 1223, din Lateran, Honoriu III porunceşte
Arhiepiscopului de Esztergom să urmărească mai atent relaţia episcopului Transilvaniei
cu ordinul teutonilor. «De aceea, prin această scrisoare apostolică te poftim pe frăţia ta ca,
dacă susnumitul episcop nu va avea grijă, potrivit poruncii noastre, să retragă osândele,
dacă cumva va fi rostit vreuna împotriva suspomeniţilor locuitori, atunci să le declari
fără putere, ca unele ce nu au fost rostite de un judecător îndreptăţit» (DIR C, sec. XIII,
I, nr. 147; Hurmuzaki‑Densuşianu, I, 1, p. 83).
52. 30 apr. 1224, din Lateran, DRH D, I, nr. 4; DIR C, sec. XIII, I, nr. 151, pp.
204‑205 (text român), pp. 381‑382 (text latin); Hurmuzaki‑Densuşianu, I, 1, pp. 85‑86;
178 Mihai Ovidiu CĂŢOI
în aceeaşi zi mai sunt datate în Lateran alte trei scrisori, pe aceeaşi temă: o enciclică prin
care Honoriu III porunceşte tuturor arhiepiscopilor şi episcopilor să nu se amestece în
Ţara Bârsei decât la cererea expresă a cavalerilor teutoni (DIR C, sec. XIII, I, nr. 152;
Hurmuzaki‑Densuşianu, I, 1, p. 87); o scrisoare prin care Honorius III îndemna clerul
şi locuitorii din Tara Bârsei să facă ascultare de arhipresbiterul lor (DIR C, sec. XIII, I,
nr. 153; Hurmuzaki‑Densuşianu, I, 1, p. 88) şi o scrisoare prin care Honorius III conferă
arhipresbiterului întreaga jurisdicţie bisericească asupra Ţării Bârsei (DIR C, sec. XIII,
I, nr. 154; Hurmuzaki‑Densuşianu, I, 1, pp. 88‑89).
53. DRH D, nr. 5; DIR C, sec. XIII, I, nr. 168, pp. 385‑387.
54. Nicolle, Shpakovsky, 2001, passim.
OFENSIVĂ CATOLICĂ ŞI REZISTENŢĂ SCHISMATICĂ 179
55. Pentru creştinarea catolică a cumanilor vezi: 31 iulie 1227, din Agnani, Papa
Grigore IX numeşte pe arhiepiscopul de Esztergom legat apostolic în Ţara Cumanilor şi
a Brodnicilor (DRH D, I, nr. 6; DIR C, sec. XIII, I, nr. 185); 21 mart. 1228, din Lateran,
Papa Grigore IX îl felicită pe Bela IV pentru meritele în convertirea cumanilor (DIR C,
sec. XIII, I, nr. 188; Hurmuzaki‑Densuşianu, I, 1, p. 108); 21 mart. 1228, din Lateran,
Papa Grigore IX aduce la cunoştinţa dominicanilor din Ungaria că arhiepiscopul de Esz-
tergom a numit pe Teodoric în demnitatea de episcop al cumanilor, solicitând membrilor
ordinului din Ungaria «să trimită la cumani pe acei fraţi care vor fi mai destoinici» (DIR
C, sec. XIII, I, nr. 189; Hurmuzaki‑Densuşianu, I, 1, p. 107); 21 mart. 1228, din Lateran,
Papa Grigore IX îl felicită pe arhiepiscopul de Esztergom că a creştinat foarte mulţi
cumani (DIR C, sec. XIII, I, nr. 190; Hurmuzaki‑Densuşianu, I, 1, p. 111, cu datare în
1229); 13 sept. 1229, din Perugia, Papa Grigore IX îi comunică lui Teodoric, episcopul
cumanilor că «hotărâm ca atât tu cât şi urmaşii tăi să fiţi sloboziţi de orice ascultare
afară de cea faţă de pontificele roman şi să ţineţi de‑a dreptul de jurisdicţia Scaunului
Apostolic» (DIR C, sec. XIII, I, nr. 193; Hurmuzaki‑Densuşianu, I, p. 112); 1 oct. 1229,
din Perugia, Papa Grigore IX comunică cumanilor proaspăt convertiţi că sunt sub directa
oblăduire a Scaunului Romei «pentru ca noul răsad, care n‑a prins încă rădăcini destul
de adânci, să nu se usuce, clătinat de vreo lovitură care să‑l tulbure» (DIR C, sec. XIII, I,
nr. 194; Hurmuzaki‑Densuşianu, I, pp. 112‑113); 27 feb. 1231, din Lateran, Papa Grigore
IX îi reconfirmă arhiepiscopului de Esztergom calitatea de legat apostolic în ţinuturile
cumanilor şi brodnicilor (DIR C, sec. XIII, I, nr. 205; Hurmuzaki‑Densuşianu, I, pp.
113‑114); 14 nov. 1234, din Perugia, Papa Grigore IX îl sfătuieşte pe Bela IV să facă
toate demersurile care îi stau în puterea de coregent ca să aducă pe vlahii din Cumania
sub ascultarea bisericească a episcopului catolic (DRH D, I, nr. 9; DIR C, sec. XIII, I,
nr. 230; Hurmuzaki‑Densuşianu, I, 1, pp. 132‑133); vezi şi analiza la: Rosetti, 1905, pp.
272‑282; Ferenţ, 1931, pp. 115‑147; Richard, 1977, pp. 20‑33; Papacostea, 1993, pp.
85‑90; Spinei, 1999, pp. 280 sq; Turcuş, 2001, pp. 156‑164.
56. Turcuş, 2003, passim.
57. Asupra misiunii dominicane în Severin vom reveni mai jos în studiul de faţă.
180 Mihai Ovidiu CĂŢOI
politice din afara lanţului carpatic generează apariţia unor biserici care
se înscriu destul de clar în tradiţia culturală bizantină a timpului. Dacă în
cetatea medievală a Severinului încă nu a fost identificată cu certitudine
o biserică ce poate fi atribuită Banatului unguresc şi prezenţei domini-
canilor din prima jumătate a secolului al XIII‑lea58 , în primele decenii
ale secolului al XIII‑lea se construieşte la Cetăţeni (Argeş)59 o biserică
tip sală (fig. 2, Cetăţeni III), cu absidă semicirculară la răsărit, pentru
care cele mai apropiate analogii se găsesc la Trapeziţa lângă Târnovo.
În schimb, datarea func-
ţionării ei se face baza
unei monede de aur emi-
să de Ioan III Vatatzes
(1222‑1254)60 . Asemă-
nător cazului Argeş I, şi
aici identificăm relativ
aceeaşi situaţie: o bise-
rică de influenţă bulga‑
Fig. 2, Cetăţeni III. ră, datată de o monedă
Ioniţă, 2005, p. 46, 122, nr. 29b, p. 185, fig. 13. greacă, amănunt pe care,
personal, îl interpretăm
în direcţia încercării de afirmare a unei identităţi proprii în contextul
accentuării presiunilor externe.
Poate că o discuţie mai atentă asupra poziţiei pe care românii o
adoptă faţă de ofensiva catolică nu ar fi total inoportună în acest mo-
ment. Mai întâi de toate, trebuie remarcat faptul că, cu prilejul invaziei
mongole din 1241, atât în izvoarele orientale, cât şi în cele occidentale,
sunt atestate structuri politice româneşti, definite explicit, care nu bene-
58. Davidescu, 1969, p. 11‑12; Davidescu 1970, p. 12; Theodorescu, 1974, p. 275
presupune că bazilica romanică cu trei nave aflată sub ruinele bisericii din fosta cetate
medievală a Severinului ar fi putut aparţine catolicilor stabiliţi în Severin în prima jumătate
a secolului al XIII‑lea. Deşi ideea nu poate fi exclusă (vezi şi cercetările lui Bărcăcilă,
1939, p. 75, care considera firească prezenţa unei biserici trinavate într‑o cetate maghiară
în secolul al XIII‑lea), nu ar fi exclus ca în cazul de faţă să avem de a face cu o refacere
a unei biserici aparţinând Drobetei romano‑bizantine.
59. Rosetti, 1962, p. 84; Drăguţ, 1980, p. 270; Chiţescu, Cristocea, Sion, 1982, pp.
275‑280; Chiţescu, Sion, Cristocea, 1983, pp. 51‑77; Ioniţă, 2005, pp. 46, 122, nr. 29b.
60. Pentru bisericile de tip sală şi analogiile apropiate spaţiului românesc, vezi:
Vătăşianu, 1960, pp. 134‑136.
OFENSIVĂ CATOLICĂ ŞI REZISTENŢĂ SCHISMATICĂ 181
65. Ibidem, anexa I, p. 158. Prima perioadă a prezenţei mongole în Balcani: Vásáry,
2005, pp. 69‑85.
66. DRH D, I, nr. 4; DIR C, sec. XIII, I, nr. 151, pp. 204‑205 (text român), pp.
381‑382 (text latin); Hurmuzaki‑Densuşianu, I, 1, pp. 85‑86.
67. DIR C, sec. XIII, I, nr. 153; Hurmuzaki‑Densuşianu, I, 1, p. 88.
68. Nil Doxopatris, Ta,xiV twõn patriarcikwõn qronwõn, PG CXXXII, 1109A: mb´ . to.
~Rodo,stolon h;toi Dri,stra h` thõV Ai`mimonti,aV, e;cousa evpiskopaV e´. Crucile engolpion
OFENSIVĂ CATOLICĂ ŞI REZISTENŢĂ SCHISMATICĂ 183
simple sau duble relicvar, sau sigiliile unor ierarhi străini care poartă corespondenţă cu
cei din Dobrogea, atestă contacte cu reprezentanţi ai ierarhiei superioare din lumea bizan-
tină. Astfel de descoperiri s‑au făcut până în prezent la Dinogeţia‑Garvăn, Noviodunum,
Măcin, Hârşova, Troesmis, Axiopolis, Capidava etc.; cf. Barnea, DID III, p. 181; Barnea,
ACR II, pp. 24‑25; Popescu, 1987, p. 137, n. 60‑62.
69. Trebuie specificat că la Dăbâca avem de a face cu două cruci engolpion, prima,
simplă, datată în secolele IX‑X, iar cea de a doua, relicvar, în secolele X‑XI; cf. Pascu şi
colectiv, 1968, p. 168‑169; pentru crucea relicvar descoperită în afara fortificaţiei, vezi
Gudea, Cosma, 1998, pp. 273‑303.
70. Bejan, Rogozea, 1982, pp. 213‑225; Daniela Tănase, Paleocreştinism … 2000,
p. 69, nr. 163‑165, 168‑170.
71. Toropu, 1976, p. 160; Dănilă, 1984, p. 467.
72. Mărculescu, 1975, p. 356‑359, fig. 1; În particular, în cazul crucii simple de la
Câmpulung, dat fiind contextul arheologic neclar al stratigrafiei din care a fost recoltată,
este posibil să avem de a face cu acel fenomen de purtare îndelungată a piesei, sesizat
şi în alte cazuri de pe teritoriul României.
73. Olteanu, Grigore, Nicolae, 2007, p. 129, 184, fig. 31/1.
74. Ioniţă, 2005, p. 123, nr. 31, fig. 25/13
75. Spinei, 1975, p. 231‑235.
76. Cu privire la crucile engolpion descoperite pe teritoriul Dobrogei, pe lângă cele
citate la n. 68, vezi şi «Dinogeţia» I, pp. 357‑366; Barnea, DID III, pp. 316‑322; Barnea,
ACR II; Diaconu, 1963, pp. 545‑557; «Păcuiul lui Soare», I, pp. 137‑162; «Păcuiul lui
Soare», II, pp. 116‑133; Adameşteanu, 1984 a, pp. 237‑255; Adameşteanu, 1984 b, pp.
375‑388; Adameşteanu, 1987, pp. 285‑292; Adameşteanu, 1992, pp. 349‑354; Adameş-
teanu, 2003, pp. 193‑209; Damian, Damian, 1996, p. 233‑244; Papasima, 1999, pp.
297‑302; Custurea, 1999, pp. 303‑304; Adameşteanu, Stănică, Poll, 2008, pp. 305‑323;
Custurea, Paraschiv‑Talmaţchi, EBPB VI, passim (în curs de apariţie).
184 Mihai Ovidiu CĂŢOI
care îşi punea amprenta acum asupra părţii de vest a Cumaniei, aspect
peste care nu trebuie trecut chiar atât de uşor. Tot aici trebuie reţinut şi
faptul că necropolei acestei biserici îi aparţine un mormânt din care a
fost recoltată crucea de amfibolit (fig. 4), a cărei apartenenţă la spaţiul
grec‑ortodox este susţinută de
inscripţia în limba greacă şi de
piesele similare descoperite în
Macedonia87 , şi nu ar fi exclus
ca aceasta să fi aparţinut unuia
dintre pseudoepiscopii despre
care vom vorbi mai jos. Este
adevărat că pentru un cercetă-
tor rigorist apropierea ar putea
fi bănuită de dezvoltare con- Fig. 4, foto apud Ioniţă,
juncturală şi nu de fapt istoric, 2005, p. 197, fig. 25/14.
prin simplul motiv că între toate
cele expuse nu există foarte multe elemente care le‑ar putea unifica. Însă,
ţinând cont de forţele care, la această dată, par să‑şi dispute ideologic
drepturile politice asupra regiunii, este posibil ca apropierea să poată fi
luată în calcul.
Poate că dacă apariţia Mitropoliei de Vicina nu ar fi concepută ca
«o contrapondere la influenţa Patriarhiei Târnovei» la Dunărea de Jos,
aşa cum înţelege Mărculeţ88 , ci, mai degrabă, un front comun schismatic
bizantino‑bulgar la acţiunea politico‑misionară a Ungariei catolice în
stânga Dunării, în condiţiile pierderii colaborării foştilor aliaţi, cumanii,
lucrurile s‑ar mai clarifica. Nu putem preciza dacă, în urma negocierilor
dintre cei doi basilei, bizantinii chiar au reactivat oficial mai vechiul
Paristrion, dar este destul de cert că în a doua jumătate a secolului al
XIII‑lea, prin cuvintele: «Bucuratu‑s‑au de tine că împărăţeşti peste ele
şi ostroavele cele multe ale Paristrionului (s.n.)», Manuil Holobolos89 nu
folosea simple figuri de stil. Oricum, prezenţa mitropoliilor de Vicina şi
Drăguţ, 1980, p. 278; Popa, ACR III, p. 42; Cantacuzino, 1998, pp. 181‑193; Ioniţă,
2005, p. 46, fig. 12/1), poate fi interpretată în sensul refacerii unor legături mai vechi, de
această dată sub suzeranitate mongolă, în condiţiile amplificării crizei interne în interiorul
regatului Ungariei şi incapacităţii sale de a‑şi controla regiunile periferice după 1290.
87. Chiţescu, Păunescu, 1992, p. 55
88. Mărculeţ, 2004, p. 267.
89. Năsturel, 2003, pp. 351‑354.
188 Mihai Ovidiu CĂŢOI
94. Vezi o analiză mai amănunţită la Turcuş, 2001, pp. 160‑164. La p. 162, cerce-
tătorul clujean explică termenul de episcopi schismatici prin faptul că aceştia se găseau
în legătură cu unul sau mai multe centre ierarhice aflate în comuniune cu Niceea, fără să
precizeze mai clar mecanismele prin care au putut lua fiinţă aceste legături.
95. Turcuş, 2001, pp. 68 sq.
192 Mihai Ovidiu CĂŢOI
ceea ce ei urăsc atât de mult (s.n.), încât foarte mulţi pe care am putea
să‑i câştigăm fără luptă, s‑ar strădui să se apere până la moarte; căci ei
foarte adesea ne învinuiesc pe noi şi pe alţi creştini, că suntem slugi ale
Bisericii Romane»98 .
Trecând peste exagerările pe care voit Bela IV le strecoară în aceste
rânduri, trebuie să remarcăm, totuşi, că Roma nu se bucura de o imagine
bună în lumea ortodoxă a Balcanilor, deşi timp de trei decenii Bulgaria îi
fusese supusă. Faptul că prezenţa fizică a unui legat roman putea provoca
declanşarea unei emoţii negative mai mari decât cea pe care o inducea
o armată străină de ocupaţie, ridică serioase semne de întrebare asupra
percepţiei structurilor catolice în jurul Dunării de jos la această dată, deşi
nu‑i exclus ca aici să identificăm una dintre exagerările lui Bela. Repetăm,
atitudinea este surprinzătoare, credem noi, dacă ţinem seama de faptul că în
perioada 1204‑1234/5 Bulgaria stătuse sub autoritatea pontifilor romani.
Urmare acestui schimb de scrisori, Papa Grigore IX autorizează
declanşarea cruciadei împotriva «ţării lui Asan, care i‑a primit şi apărat
pe eretici»99 , îi conferă lui Bela IV dreptul să ocupe Bulgaria100 şi îi con-
firmă statutul de Legat Apostolic pe care acesta îl solicitase. Totodată,
formal, îl somează pe Balduin II, împăratul latin de Constantinopol, să‑şi
formuleze pretenţiile asupra Bulgariei pentru care îi acordase regelui
ungar dreptul de ocupare101 .
În aceeaşi scrisoare trimisă de la Zvolen, Bela IV îşi exprimă şi
intenţia faţă de Severin:
«care nu de mult a fost pustiită, a crescut foarte mult numărul celor care nu
ţin de nici o dioceză episcopală, cerem sfinţiei Voastre să ne dea puterea ca
să‑i dăm pe ei în grija unui episcop, după cum vom socoti noi (s.n.)»102 .
«a lua armele împotriva tuturor păgânilor de orice neam ar fi, la fel şi îm-
potriva bulgarilor şi chiar şi împotriva altor schismatici dacă vor lovi sau
vor atinge regatul sau hotarele regatului».
Totodată, cavalerii nu aveau voie să primească
«pe ţăranii din regatul nostru de orice stare şi neam ar fi şi pe saşii şi pe
teutonii din regatul nostru, nu‑i va primi să se aşeze în regiunile susnumite,
fără îngăduinţa regească osebită»115 ,
semn că acel fenomen de deplasare a populaţiei în afara arcului carpatic
sau în zonele periferice ale regatului, consemnat în 1234 de Papa Grigore
IX, încă nu fusese stăvilit.
Dacă, din punct de vedere politic, diploma din 1247 reprezintă un
izvor de maximă importanţă în discuţiile privitoare la organizarea politică
a românilor la mijlocul secolului al XIII‑lea, din punct de vedere confe-
sional documentul ne ajută într‑o măsură mult mai mică. Singurele aluzii
pe care actul din 1247 le face cu privire la aspectul religios din teritoriile
donate sunt acelea stipulate cu privire la veniturile pe care Ospitalierii
urmau să le perceapă. Astfel, veniturile regale din «întreaga ţară a Seve-
rinului şi din cnezatele numite mai sus» (Ioan şi Farcaş), se împărţeau în
mod egal între vistieria regală şi cea Ospitalieră. În schimb, veniturile
«bisericilor înfiinţate şi cele ce se vor întemeia în toate teritoriile amintite
mai sus» (Severin, cnezatele lui Ioan, Farcaş, voievodatul lui Litovoi),
revin ioaniţilor. Aceştia, însă, vor păstra «neatinse cinstea şi drepturile
arhiepiscopilor şi episcopilor pe care le‑au avut mai înainte». Cât priveşte
Cumania, timp de 25 de ani din momentul aşezării, Ospitalierii vor be-
neficia de toate veniturile ei, cu excepţia voievodatului lui Seneslau, din
care vor ridica doar jumătate, iar curtea regală va participa în mod egal
la cheltuielile legate de construcţia cetăţilor în stânga Oltului.
Fireşte că aspectul confesional este strâns legat de întrebarea cu
privire la «cinstea şi drepturile arhiepiscopilor şi episcopilor pe care
le‑au avut mai înainte». Afirmaţia lasă să înţelegem că este vorba şi de
structuri existente anterior donaţiei, despre care Şerban Turcuş consideră
că este vorba despre «instituţii eclesiastice cu rang de arhiepiscopat şi
episcopat de indeterminată confesiune, mai mult ca sigur catolice, dar
nu este exclus să fie şi greceşti (subl. autorului)». Mai departe, acelaşi
115. DRH D, I, nr. 10; DIR C, sec. XIII, I, nr. 285; Hurmuzaki‑Densuşianu, I,1,
pp. 249‑253.
OFENSIVĂ CATOLICĂ ŞI REZISTENŢĂ SCHISMATICĂ 199
«se va rosti vreo osândă <într‑o pricină de> vărsare de sânge împotriva
mai marilor acelei ţări şi ei se vor simţi nedreptăţiţi, să poată face apel
la curtea noastră» (si contra maiores terre aliqua sententia de sanguinis
effusione prolata fuerit, in qua senserint se gravari, ad nostram curiam
valeant appelare).
Textul vorbeşte de o pricină de vărsare de sânge, însă el trebuie
înţeles potrivit interpretării, îndreptăţite după părerea noastră, pe care
o dă Neagu Djuvara127 , în sensul de pedeapsă capitală pronunţată de
către Ospitalieri asupra unor maiores terre recalcitranţi la reformele
politico‑bisericeşti pe care aceştia le‑ar fi făcut.
Din acest pasaj deducem că prezenţa Ioaniţilor în regiune genera o
instituţie care se suprapunea peste toate formele de organizare politică
şi bisericească locale existente anterior în Severin şi Cumania (cnezate,
voievodate, triburi cumane, misiuni catolice, eparhii schismatice) şi ei
deveneau instrumentul juridico‑militar prin care se transformau toate
aceste realităţi în instituţii regale şi catolice, fie prin reactivări (episcopia
Cumaniei), fie prin reformări de sistem, fie prin finalizarea proiectelor
demarate anterior. Apariţia unor sentinţe capitale putea interveni în
momentul în care schismaticii refuzau obedienţa eparhiilor catolice sau
maiores terre se împotriveau trecerii de la sistemul de organizare politică
tradiţional la cel feudal maghiar. Întrucât o astfel de sentinţă putea provo-
ca rebeliuni, regele îşi aroga dreptul de a reprezenta instanţa supremă de
apel, de vreme ce, spre deosebire de situaţia anterioară, din 1225, el nu
mai avea un alt aliat disponibil. Prin aceasta, regele recunoştea, practic,
atât faptul că autoritatea sa asupra cnezatelor şi voievodatelor româneşti
nu era incontestabilă, precum şi dificultatea absorbţiei structurilor româ-
neşti în sistemul politic şi bisericesc feudal maghiar.
Ce s‑a întâmplat ulterior este dificil de urmărit, deoarece corespon-
denţa regală şi cea papală nu mai face nicio aluzie cu privire la continuarea
misiunii Ioaniţilor în Severin şi Cumania. Chiar dacă la 20 iulie 1250
Papa Inocenţiu IV a confirmat donaţia128 , se pare că aceştia nu şi‑au luat
în posesie teritoriile, din motive pe care le putem doar presupune: aveau
de înfruntat controlul eficient al Hoardei de Aur asupra teritoriilor supuse,
dar şi rezistenţa schismaticilor, în contextul instabilităţii crescânde iscate
de problema cumană în interiorul regatului. Practic, donaţia din 1247
Abrevieri bibliografice
«Dinogetia» I – Gh. Ştefan, I. Barnea, M. Comşa, E. Comşa, Dinogetia, I, Aşezarea
feudală timpurie de la Bisericuţa‑Garvăn, Bucureşti, 1967.
«H.Chr.», V – Histoire du Christianisme des origines à nos jours, t. V, Apogée de
la papauté et expansion de la chrétienté (1054‑1274);· «IR» III – Istoria Românilor,
Vol. III – Genezele Româneşti, Coord. Acad. Ştefan Pascu, Acad. Răzvan Teodorescu,
Bucureşti, 2001.
«Paleocreştinism…, 2000» – Paleocreştinism şi creştinism pe teritoriul României,
secolele III‑XI, Catalogul expoziţiei organizate de Ministerul Culturii şi Muzeul Naţional
de Istorie a României, Bucureşti, 2000.
«Păcuiul lui Soare», I – P. Diaconu, D. Vîlceanu, Păcuiul lui Soare. Cetatea bizan‑
tină, I, Bucureşti, 1972.
«Păcuiul lui Soare», II – P. Diaconu, S. Baraschi, Păcuiul lui Soare. Aşezarea me‑
dievală (secolele XIII‑XV), II, Bucureşti, 1977.
Adameşteanu, 1984a – Gh. Mănucu‑Adameşteanu, Descoperiri mărunte de la
Isaccea (sec. X‑XIV), în «Peuce», 9, 1984, pp. 237‑255.
Adameşteanu, 1984b – Gh. Mănucu‑Adameşteanu, Elemente de cultură bizantină
la gurile Dunării, în «Peuce», 9, 1984, pp. 375‑388.
Adameşteanu, 1987 – Gh. Mănucu‑Adameşteanu, Noi descoperiri arheologice la
Isaccea, în SCIVA, 38, 1987, 3, pp. 285‑292.
Adameşteanu, 1992 – Gh. Mănucu‑Adameşteanu, Cruci relicvar de tip bizantin
descoperite în sudul Dobrogei, în Pontica, 25, 1992, pp. 349‑354.
Adameşteanu, 2003 – Gh. Mănucu‑Adameşteanu, Cruci relicvar descoperite la
Isaccea, jud. Tulcea, în «Studia Historica et Theologica. Omagiu Profesorului Emilian
Popescu», Iaşi, 2003, pp. 193‑209.
Adameşteanu, Stănică, Poll, 2008 – Gh. Mănucu‑Adameşteanu, A. Stănică, I. Poll,
Cruci relicvar descoperite la Ostrov‑Beroe, judeţul Tulcea, în Peuce, S.N., 6, 2008, pp.
305‑323.
208 Mihai Ovidiu CĂŢOI
Pascu şi colectiv, 1968 – Şt. Pascu, M. Rusu, P. Iambor, N. Edroiu, P. Gyulai, V. Wol-
lmann, Şt. Matei, Cetatea Dăbâca, «Acta Musei Napocensis», V, 1968, p. 153‑202.
PG – Patrologiae cursus completus, Series graeca, ed. J.‑P. Migne, 161 vols. in 166
pts., Paris, 1857‑1866.
PL – Patrologiae cursus completus, Series latina, ed. J.‑P. Migne, 221 vols. in 222
pts., Paris, 1844‑1880.
Pop, 2002 – Ioan Aurel Pop, Aspecte confesionale şi bisericeşti cuprinse în Diploma
Cavalerilor Ioaniţi (1247), în «Slujitor al Bisericii şi al Neamului, Părintele Prof. Univ.
Dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române la împlinirea vârstei
de 70 ani», Cluj‑Napoca, 2002, pp. 373‑380.
Pop, 2008 – Ioan Aurel Pop, Noi comentarii asupra diplomei cavalerilor Ioaniţi
(1247) şi a contextului emiterii sale, «Românii în Europa Medievală (Între Orientul Bi-
zantin şi Occidentul Latin). Studii în onoarea profesorului Victor Spinei», volum îngrijit
de Dumitru Ţeicu şi Ionel Cândea, Brăila, 2008.
Popa, ACR III – Corina Popa, Arta creştină în România, III, Bucureşti, 1983.
Popescu, 1987 – Emilian Popescu, Ştiri noi despre istoria Dobrogei în secolul al
XI‑lea: Episcopia de Axiopolis, «Monumente Istorice şi Izvoare Creştine: mărturii de
străveche existenţă şi continuitate a românilor pe teritoriul Dunării de Jos şi al Dobrogei»,
Ed. Arhiepiscopiei Tomisului şi a Dunării de Jos, Galaţi, 1987, pp. 127‑147.
Richard, 1977 – Jean Richard, La papauté et les missions d’Orient au Moyen Age
(XIIIe‑XVe siècles), Roma, 1977.
Rosetti, 1905 – Radu Rosetti, Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova,
«Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei Istorice», II, XXVII, 1904‑1905, Bu-
cureşti, 1905, pp. 247‑322.
Rosetti, 1962 – Dinu V. Rosetti, Şantierul arheologic Cetăţeni, «Materiale şi Cer-
cetări Arheologice», VIII, 1962.
Sacerdoţeanu, 1930 – Aurelian Sacerdoţeanu, Guillaume de Rubrouck et les Rou‑
mains au milieu du XIIIe siècle, Paris, 1930.
Spinei, 1975 – Victor Spinei, Les relations de la Moldavie avec le Byzance et la
Russie au premier quart du IIe millénaire à la lumière des sources archéologiques, «Da-
cia», NS, 19, 1975, pp. 227‑242.
Spinei, 1999 – Victor Spinei, Marile migraţii din estul şi sud‑estul Europei în
secolele IX‑XIII, Iaşi, 1999.
Spinei, 2008 – Victor Spinei, The Cuman Bishopric – Genesis and Evolution, în «The
Other Europe in The Middle Ages. Avars, Bulgars, Khazars, and Cumans», edited by Flo-
rin Curta with the assistance of Roman Kovalev, Leiden Boston, 2008, pp. 413‑456.
Sweeney, 1973 – James Ross Sweeney, Innocent III, Hungary and the Bulgarian
Coronation: A Study in Medieval Papal Diplomacy, «Church History», 42, 3, 1973, pp.
320‑334.
Tanaşoca, 2003 – Nicolae Şerban Tanaşoca, Bizanţul şi românii. Eseuri, studii,
articole, Bucureşti, 2003.
Tanaşoca, 2004 – Anca Tanaşoca, Nicolae Şerban Tanaşoca, Unitate romanică şi
diversitate balcanică, Bucureşti, 2004.
Theodorescu, 1974 – Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile
culturii medievale româneşti (secolele X‑XIV), Bucureşti, 1974.
212 Mihai Ovidiu CĂŢOI
OFFENSIVE CATHOLIQUE
ET RESISTANCE SCHISMATIQUE AU BAS‑DANUBE
DANS LA PREMIERE MOITIE DU XIIIe SIÈCLE
Dans la première moitié du XIIIe siècle, les forces politiques de l’espace
du Bas‑Danube sont en permanence en quête de leurs identités spécifiques
et l’aspect confessionnel fut un des facteurs qui ont contribué largement à ce
phénomène. Si, au début du siècle, l’union religieuse de la Bulgarie à Rome et
la conquête de Constantinople par les croisés semblaient assurer une stabilité
confessionnelle confortable sous la protection de l’Eglise Romaine, peu à peu,
l’unité se perd au bénéfice de l’affirmation des identités locales. Ce processus
est dû en grande mesure au fait que les principaux protagonistes politiques ‑ la
Hongrie, la Bulgarie, l’Empire Latin, l’Epire et Nicée, les trois derniers dérivés
de Partitio Romaniae après 1204, n’avaient pas renoncé à leurs anciens conflits,
de sorte que l’essor de l’un se faisait inévitablement au détriment de l’autre.
Ainsi, la Hongrie, la Bulgarie et l’Empire Latin, bien que nominalement étaient
des parties intégrantes du même bloc confessionnel et orientées dans la même
direction croisée, sont arrivées dans la situation de gaspiller leurs ressources
internes dans des conflits intestins, qui ne furent utiles ni aux Lieux Saints, ni
à la Chrétienté.
D’autre part, la couche autochtone fait preuve d’une consistance remar-
quable, développant une résistance inattendue pour les circonstances politiques
respectives. Le cas de la Bulgarie doit être de nouveau mis en évidence: après
30 années d’union avec Rome, l’apparition d’un représentant de la Curie Papale
pouvait susciter une résistance locale par une réaction de rejet qu’on pourrait
OFENSIVĂ CATOLICĂ ŞI REZISTENŢĂ SCHISMATICĂ 213
définir comme viscérale si l’on tient compte des dires de Bela IV à Zvolen
en 1238. À tout cela, on devrait ajouter l’attitude de la Serbie et des villes
thraco‑macédoniennes conquises par Jean Assan II au détriment de l’Empire
Latin, qui accueillaient le chef bulgare comme un véritable libérateur du joug
de l’administration catholique, même si, au moment où il avait déclenché l’of-
fensive, il était encore, nominalement, soumis à l’Eglise de Rome.
Pour ce qui est des territoires roumains de la rive gauche du Bas‑Danube,
bien que les formations politiques de la région n’avaient pas acquis un statut
international reconnu, pouvant donc être revendiquées à tout moment par une
des grandes puissances voisines, on les découvre attachés à l’Orthodoxie. En
même temps, le peu d’informations littéraires dont nous disposons, corroborées
aux résultats des fouilles archéologiques, nous révèlent un état actif, capable
de produire la dissolution des structures occidentales et d’attirer même des
fidèles chrétiens (catholiques), sans devoir se servir de méthodes coercitives
extérieures. Dans les régions au sud et à l’est des Carpathes, la mission romaine
enregistra des succès partiels, pour de brèves périodes de temps, bien que le
contexte international semblât favorable. La principale cause de l’échec de la
mission catholique est constituée, d’une part, par l’attachement de la population
autochtone aux valeurs de l’Orthodoxie populaire balkanique, et, d’autre part,
par les désaccords entre Rome et le Royaume hongrois quant à la juridiction et
au statut de ces territoires. Le seul projet qui aurait pu entraîner des changements
radicaux sur la carte confessionnelle du Bas‑Danube, la donation de 1247 faite
en faveur des Joannites, a échoué avant d’être mise en pratique.