Sunteți pe pagina 1din 73

lector univ. drd. SZASZ Melinda

- ELEMENTE DE DREPT -

CUPRINS

CAPITOLUL I ............................................................................................................................................ 4 Introducere în studiul dreptului ................................................................................................................... I.1. Locul ş i rolul ş tiin
CAPITOLUL I
............................................................................................................................................
4
Introducere în studiul dreptului
...................................................................................................................
I.1. Locul ş i rolul ş tiin ţ elor juridice in sistemul ş tiin ţ elor .......................................................................
I.2. Teoria general ă a dreptului
4
4
5
I.3. Ş tiin ţ ele juridice istorice
...................................................................................................................
5
I.4. Ş tiin ţ ele juridice de ramur ă
I.5. Ş tiin ţ ele juridice ajut ă toare (auxiliare)
6
7
CAPITOLUL II
...........................................................................................................................................
9
Conceptul ş i defini ţ ia dreptului
9 ...................................................................................................................
II.1. Conceptul de drept
9 ...........................................................................................................................
II.2. Apari ţ ia ş i dezvoltarea istoric ă a dreptului
II.3. Normativit atea juridic ă
II.4. Factorii de configurare a dreptului
....................................................................................
10
13
14
II.5. Principiile dreptului
II.6. Defini ţ ia dreptului
CAPITOLUL III
15 .......................................................................................................................
17
19
Dreptul în sistemul reglement ă rilor sociale
III.1. Sistemul normelor din societate. Normele sociale ş i normele tehnice
19
19
III.2. Obiceiul
..................................
......................................................................................................
19
III.3. Normele de convie ţ uire
20 ................................................................................................................
III.4. Normele organiza ţ iilor sociale nestatale
20 ......................................................................................
III.5. Morala ş i normele morale
CAPITOLUL IV
Norma juridic ă
IV.1. Conceptul de norm ă juridic ă ş i tr ă s ă turile acesteia
IV.2. Structura normei juridice
IV.3. Clasificarea normelor juridice
CAPITOLUL V
Ac ţ iunea actelor normative în timp, în spa ţ iu ş i asupra persoanelor
21
23
23
23
25
26
28
28
V.1. Ac ţ iunea normei juridice în timp
V.2. Ac ţ iunea normei de drept în spa ţ iu ş i asupra persoanei
28
................................................................
30
CAPITOLUL VI
Izvoarele dreptului
32
32

VI.1. Conceptul de izvor al dreptului. Izvoare materiale ş i izvoare formale

32

........................................

2

VI.2. Obiceiul juridic sau cutuma

33

.........................................................................................................

VI.3. Legea ş i celelalte acte juridice

 

34

   

38

VI.4. Precedentul judiciar VI.5. Contractul normativ

 

39

VI.6. Doctrina sau ş tiin ţ a juridic ă

...........................................................................

40

VI.7. Actele norm ative ale unor organiza ţ ii nestatale

40

 

VI.8. Izvoarele dreptului românesc

...................................................

....................................................

40

CAPITOLUL VII

......................................................................................................................................

42

   

42

Raportul juridic VII.1. Conceptul raportului juridic

 

42

 

43

 

VII.2. Subiectele raportului juridic VII.3 Con ţ inutul raportului juridic

........................................................................................................

45

VII.4. Obiectul raportului juridic

47

VII.5. Faptele juridice

47

CAPITOLUL VIII

.....................................................................................................................................

49

R ă spunderea juridic ă

 

49

VIII.1. Conceptul r ă spunderii juridice

49

VIII.2. Formele r ă spunderii juridice

50

VIII.3. Condi ţ iile r ă spunderii juridice

51

VIII.4. Subiectele r ă spunderii juridice

53 ..................................................................................................

CAPITOLUL IX

 

54

Realizarea ş i interpretarea dreptului

54

IX.1. Conceptul realiz ă rii dreptului

54

 

IX.2. Formele realiz ă rii dreptului

54

IX.3. Aplicarea dreptului

55

......................................................................................................................

IX.4. Fazele procesului de aplicare a dreptului

56 .....................................................................................

X.5. Conceptul interpret ă rii normelor juridice

57 ......................................................................................

X.6. Formele interpret ă rii dreptului

58

......................................................................................................

EXPRESII Ş I LOCU Ţ IUNI DIN LIMBA LATIN Ă FOLOSITE ÎN LITERATURA JURIDIC Ă

.........

60

TESTE PENTRU AUTOEVALUARE

................................................................................................ ....

62

3

CAPITOLUL I Introducere în studiul dreptului

I.1. Locul şi rolul ştiinţelor juridice in sistemul ştiinţelor

Ştiinţa, în general, poate fi definită ca “totalitatea cunoştinţelor despre natură, societate

şi

gândire, exprimate în concepte, categorii, noţiuni

şi principii

şi acumulate de omenire în decursul

timpului 1 ”. Ştiinţa este un sistem cu subsistemele precizate şi anume:

subsistemul ştiinţelor naturii, subsistemul ştiinţelor despre societate şi subsistemul ştiinţelor despre gândire. Fiecare din aceste subsisteme pot fi considerate ca sistem în raport de propriile lor componente. Ştiinţele sociale studiază societatea umană, formele istorice de organizare socială şi modalităţile specifice de manifestare a realităţii socio-umane. La rândul său, subsistemul ştiinţelor sociale poate fi considerat sistem în raport cu componentele

sale:

ştiinţele de tip nomotetic,

ştiinţele istorice,

ştiinţele juridice împreună cu cele ce se referă la aspectele normative ale acţiunii umane şi

cercetarea epistemologică a ştiinţei.

Ştiinţele juridice, subsistem al componentele acestora:

teoria generală a dreptului,

ştiinţele juridice istorice,

ştiinţele de ramură,

ştiinţele ajutătoare.

ştiinţelor sociale, pot fi considerate sistem în raport cu

I.2. Teoria generală a dreptului

Teoria generală a dreptului este considerată ca fiind ştiinţa globală, cu caracter teoretic, sintetic

care studiază dreptul în ansamblul său, în generalitatea

şi integritatea sa. Ea cuprinde principii

fundamentale, concepte şi categorii (cum ar fi cele de norma juridică, izvor de drept, sistem de drept,

răspundere juridică etc.) valabile pentru toate celelalte ramuri de drept şi formulează definiţia dreptului.

I.3. Ştiinţele juridice istorice

Studiul istoric al dreptului face obiectul ştiinţelor juridice istorice; acestea pot aborda fenomenul

juridic din două perspective: studierea istoriei dreptului dintr-o anumită

ţară (ex. Istoria generală a

dreptului, Istoria dreptului românesc); sau istoria unei ramuri de drept, ca de exemplu Istoria dreptului

civil, sau a unei instituţii, ca Istoria dreptului de proprietate sau juridice.

Istoria doctrinelor sau gândirii

I.4. Ştiinţele juridice de ramură

Ştiinţele juridice de ramură s-au constituit

şi dezvoltat pe măsura extinderii reglementărilor

juridice în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale. Subsistemul ştiinţelor de ramură constituie, de

altfel, elementul de bază al sistemului ştiinţelor juridice.

Obiectul acestor ştiinţe îl constituie studierea fenomenelor sociale particulare guvernate de reguli juridice aparţinând diverselor ramuri de drept. Acest criteriu este însoţit de altele auxiliare, precum:

metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor, natura sancţiunilor

şi principiile

specifice fiecărei ramuri de drept. Fiecare ştiinţă juridică de ramură studiază normele juridice aparţinând ramurii de drept corespunzătoare în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare juridică,

propriu ramurii respective. În principiu, ramura de drept formează obiectul unei

ştiinţe juridice de

ramură, de pildă, ştiinţa dreptului constituţional analizează normele juridice de drept constituţional în

strânsă legătură cu relaţiile sociale reglementate de aceste norme, după cum

ştiinţa dreptului civil

analizează normele aparţinătoare ramurii dreptului civil în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce

formează obiectul de reglementare juridică, propriu ramurii respective. În sistemul dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept ramurile corespunzătoare

diviziunii dreptului public şi privat. Diviziunea dreptului obiectiv este în drept public şi privat. Această diviziune este foarte veche, chiar Ulpian 3 în lucrarea sa “Digeste” afirmând că “dreptul public este cel care priveşte situaţia unei probleme romane, iar dreptul privat, cel care priveşte folosul unei singure persoane”.

Deosebirea dintre dreptul public

şi cel privat se caracterizează prin principiile diferite care

guvernează dreptul aplicabil statului, de cele ale dreptului aplicabil particularilor.

În cadrul

dreptului public, care conţine totalitatea principiilor

şi regulilor aplicabile în

raporturile dintre stat şi supuşii săi, sau în raporturile dintre state, sunt cuprinse: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual – penal, dreptul procesual civil, dreptul internaţional public. Dreptul privat, care conţine regulile aplicabile particularilor, cuprinde: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat, dreptul comerţului internaţional etc.

I.5. Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare)

Disciplinele ajutătoare sau participative nu fac parte din sistemul propriu-zis al

juridice, fiind

ştiinţe de graniţă, interdisciplinare; ele au însă un rol semnificativ pentru că ajută la

ştiinţelor

cunoaşterea fenomenului juridic şi la corecta interpretare şi aplicare a normelor juridice. În categoria disciplinelor ajutătoare intră: criminalistica, medicina legală, statistica judiciară, sociologia juridică, logica juridică etc.

7

VIZIUNEA SISTEMIC

Ă ASUPRA

Ş TIIN Ţ ELOR

VIZIUNEA SISTEMIC Ă ASUPRA Ş TIIN Ţ ELOR

CAPITOLUL II Conceptul şi definiţia dreptului

II.1. Conceptul de drept

O primă chestiune care se cere a fi analizată în studiul dreptului este aceea a însăşi noţiunii de drept. Cuvântul drept derivă din latinescul “directus” – care evocă sensul de direct, rectiliniu. În limba română termenul drept este întrebuinţat în două sensuri:

  • a) într-un prim sens el reprezintă ansamblul regulilor juridice edictate de-a lungul timpului într-o societate, denumit şi drept obiectiv, întrucât el este creat general şi impersonal; cu precizarea că atunci când se face referire numai la normele juridice în vigoare la un moment dat ne referim la conceptul de drept pozitiv, cu alte cuvinte această noţiune de drept pozitiv nu este altceva decât dreptul obiectiv în vigoare. Cel mai bun exemplu care ar putea fi dat în ceea ce priveşte dreptul pozitiv este reprezentat de totalitatea normelor juridice bugetare cuprinse de exemplu în legea 486/2006 – cu privire la bugetul de stat pe anul 2007, care este în vigoare în prezent (publicată în Monitorul Oficial nr.

1043/29.12.2006 şi care va produce efectele juridice pe tot parcursul anului 2007).

  • b) dacă ne referim însă la drepturile unei persoane, la posibilitatea, prerogativa persoanei de a

dobândi un drept în temeiul unei norme juridice vorbim despre dreptul subiectiv. Distincţia dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv este impusă de realităţile juridice diferite pe care le reflectă cele două noţiuni 4 . Dreptul obiectiv este format din totalitatea normelor juridice care există independent de raportul juridic concret în care părţile apar ca subiecte de drept titulare de drepturi şi obligaţii, în vreme ce dreptul subiectiv aparţine unui subiect de drept determinat, titular al dreptului într-un raport juridic concret.

Plecând de la această distincţie în drept obiectiv

şi drept subiectiv, subliniem că

şi în sfera

dreptului comercial, conform concepţiei clasice, există două sisteme care permit stabilirea sferei dreptului comercial.

În sistemul denumit – sistemul subiectiv – dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comercianţilor, fiind un drept profesional care se aplică tuturor persoanelor care au calitatea de comerciant.

În sistemul denumit – sistemul obiectiv – (adoptat

şi de codul nostru comercial) dreptul

comercial cuprinde normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor fapte şi operaţiuni, calificate de lege drept fapte de comerţ. Deci în acest sistem normele dreptului comercial se aplică unei categorii de acte juridice, fapte şi operaţiuni, şi nu unei categorii de persoane.

II.3. Normativitatea juridică

Dreptul este ansamblul regulilor de conduită care reglementează raporturile dintre oameni, neinteresând îndatoririle omului faţă de Dumnezeu sau îndatoririle omului faţă de el însuşi. Specificul cel mai evident al dreptului, ca fenomen social, îl constituie caracterul său normativ. Normativitatea juridică are caracter imperativ 6 , prin aceasta înţelegându-se că dreptul stabileşte ceea ce trebuie să fie, nu ceea ce este, adică stabileşte conduita pe care trebuie să o aibă oamenii în anumite împrejurări. Cetăţenii nu au posibilitatea să opteze între conduita prescrisă prin norma juridică, ci sunt datori să o respecte.

Obligativitatea dreptului este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Această

obligativitate a dreptului este atât de puternică încât a generat şi statuarea principiului de drept conform căruia nimeni nu poate invoca nerespectarea normelor juridice sub pretextul necunoaşterii lor ( “Nemo censetur ignorare legem” – principiu formulat de romani, care se referea la faptul că nimeni nu poate invoca în favoarea sa necunoaşterea legii, aceasta nefiind o scuză pentru absolvirea de răspundere în

cazul încălcării normelor juridice).

Sancţiunea încălcării normelor juridice îmbracă o formă oficială, fiind aplicată de organe special investite ale statului cu putere de a judeca şi de a transpune hotărârile luate de instituţiile abilitate, în plus orice persoană vătămată într-un drept al său recunoscut de lege trebuie să apeleze la justiţie, pentru că nimeni nu este mai presus de lege şi nu-şi poate face singur dreptate. Desigur interesul societăţii este ca normele juridice să fie respectate din convingere fără a se

recurge la sancţiune

şi constrângere, motiv pentru care se încearcă desfăşurarea unei campanii de

educare şi influenţare a cetăţenilor în spiritul respectării legilor prin diferite mijloace de informare în presă, în şcoli, organizaţii sociale etc.

II.4. Factorii de configurare a dreptului

Dreptul este influenţat de o serie de factori externi. Definind obiectul ştiinţei juridice autorii caută să analizeze conexiunea dreptului cu alte fenomene sociale, prezentând factorii de configurare a dreptului şi formulând judecăţi de valoare asupra fenomenului juridic în societate. Când vorbim despre factorii de configurare a dreptului, vorbim despre acele cauze sau forţe motrice care-l determină, orientându-i reglementările. Factorii care configurează dreptul pot fi grupaţi astfel:

  • - cadrul natural

  • - cadrul social-politic

  • - factorul uman Cadrul natural influenţează dreptul prin intermediul:

  • - factorilor de ordin geografic (de exemplu: luarea unor măsuri legislative privind diminuarea poluării mediului înconjurător)

  • - factorilor de ordin biologic (de exemplu: luarea unor măsuri legislative privind stabilirea regimului juridic al unor terenuri, a mării teritoriale etc.)

  • - factorilor de ordin demografic (de exemplu: luarea unor măsuri legislative privind stimularea creşterii demografice) Cadrul social-politic influenţează dreptul prin intermediul:

  • - factorului economic ( nivelul de dezvoltare economică impune luarea unor măsuri legislative pe

măsură, de exemplu în ţara noastră după revoluţia din 1989 s-au adoptat actele normative necesare

trecerii la economia de piaţă

şi anume măsuri legislative privind proprietatea privată, protecţia

consumatorului, pedepsirea concurenţei neloiale, combaterea evaziunii fiscale etc.)

14

- în sfera factorului social avem şi influenţa pe care o exercită structurile organizatorice ale societăţii

(grupurile de interese, grupurile de presiune, societatea civilă etc. - un exemplu al influenţei grupurilor de presiune asupra evoluţiei dreptului prin intermediul lobby-ului: în ţara noastră chiriaşii şi proprietarii caselor naţionalizate abuziv în timpul regimului comunist au desfăşurat numeroase acţiuni pentru influenţarea centrelor de decizie şi realizarea scopurilor lor 7 ; un alt exemplu al acţiunii grupurilor de acţiune asupra evoluţiei dreptului este şi atunci când acestea sunt reprezentate de sindicate, iar influenţa

lor se poate materializa prin organizarea de greve şi mitinguri)

- un alt factor esenţial care influenţează dreptul este factorul politic întrucât dreptul, privit ca ansamblu

de norme juridice, reprezintă instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. - factorul cultural ideologic (exemplu: dreptul este, în acelaşi timp, influenţat şi de creaţia spirituală, religie şi cultură) - factorul istoric, etnic, naţional ( structura etnică, prezenţa minorităţilor naţionale influenţează şi ele dreptul, de exemplu chiar în legea administraţiei publice locale a fost introdus un articol referitor la drepturile minorităţilor naţionale 8 .) Factorul uman influenţează dreptul datorită faptului că dreptul se raportează în permanenţă la

ţări

prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa

şi transforma socialul, reglementându-i

drepturile

şi libertăţile fundamentale; în plus dimensiunea umană a dreptului tinde să se

internaţionalizeze prin faptul că s-a trecut la cooperarea statelor în materia drepturilor omului.

II.5. Principiile dreptului

Strâns legate şi împletite cu valorile sociale sunt principiile dreptului. Principiile dreptului sunt acele idei generale, călăuzitoare care stau la baza întregului sistem de drept. Principiile dreptului au semnificaţia unor norme superioare, care pot fi formulate în textul constituţiilor, sau deduse în lumina

valorilor sociale promovate. Cât priveşte importanţa practică a principiilor de drept trebuie precizate

următoarele trei aspecte:

principiile dreptului sunt cele care trasează linii directoare pentru întregul sistem juridic, fără ele

neputând exista dreptul, sau chiar activitatea legislativă a statului; principiile au un rol semnificativ în administrarea justiţiei, pentru că judecătorii trebuie să

cunoască nu doar litera ci şi spiritul legii; există cazuri când într-o anumită situaţie legea tace, iar în aceste condiţii judecătorul va soluţiona cauza în temeiul principiilor de drept.

7 Moise Bojincă – Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, Craiova, 2001, pag. 3637 8 În unităţile administrativteritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste

20% din

numărul

locuitorilor autorităţile administraţiei publice

locale vor asigura folosirea,

în raporturile

cu

aceştia, şi

a limbii

materne,

în conformitate

cu prevederile

Constituţiei, ale

prezentei

legi şi ale convenţiilor

internaţionale la care România este parte. ( art. 17 din Legea administraţiei publice locale, nr. 215/2001)

15

Principiile de drept sunt de fapt norme juridice de o mare generalitate de care trebuie să se ţină

seama atât în elaborarea dreptului cât şi în aplicarea sa. După conţinut principiile pot fi de inspiraţie filosofică, socială sau politică (principiul separaţiei puterilor în stat, principiul pluralismului politic), ori pot avea un caracter preponderent juridic, de tehnică juridică cum ar fi, de exemplu principiul legalităţii sau principiul autorităţii lucrului judecat, ori principiul care prevede că legea specială derogă de la cea

generală.

Dacă ierarhizăm principiile, vorbim în primul rând despre

principiile fundamentale sau

constituţionale (independenţa judecătorilor, eligibilitatea reprezentanţilor puterii, pluralismul politic

etc.)

şi despre

principiile particulare, specifice unor ramuri de drept (principiul legalităţii

incriminării şi a pedepsei – drept penal, principiul libertăţii contractuale sau principiul bunei credinţe – drept civil, principiul oralităţii, contradictorialităţii sau publicităţii – dreptul procesual). Prezentăm câteva principii fundamentale:

Conform principiului separaţiei puterilor în stat avem conturate următoarele 3 puteri în stat:

puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Puterea legislativă este reprezentată de Parlament, definit de Constituţie ca fiind organul

reprezentativ suprem al poporului român

şi unica autoritate legiuitoare, deci organul care elaborează

legi. În ţara noastră Parlamentul este bicameral, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.

Puterea executivă se referă la organizarea aplicării şi executarea regulilor juridice edictate şi este

realizată de cei doi

şefi ai executivului - Preşedintele României

şi Guvernul, în frunte cu primul-

ministru, Guvernul fiind autoritatea care exercită atribuţii executive, asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi conducerea generală a administraţiei publice. Administraţia publică se compune din:

1.administraţia centrală de specialitate (ministere

şi alte organe de specialitate aflate în subordinea

Guvernului), 2. administraţia publică locală (consilii locale, primari, prefecţi); cu precizarea că

administraţia locală funcţionează conform principiului autonomiei locale

şi al descentralizării

şi

deconcentrării serviciilor publice. Puterea judecătorească este separată şi independentă de celelalte autorităţi publice, situându-se în afara jocului politic, ea este îndeplinită de către instanţele judecătoreşti (tribunal, judecătorii, Curţi de Apel, Curtea Supremă de Justiţie) şi Ministerul Public – care reprezintă interesele generale ale societăţii, apărând drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă toate gradele de instanţe judecătoreşti. Obiectivul principal al acestora îl reprezintă soluţionarea litigiilor în legătură cu care au fost sesizate ori s-au autosesizat.

Principiul libertăţii şi egalităţii presupune că într-un stat de drept trebuie să se asigure tuturor

cetăţenilor libertatea opţiunilor proprii cetăţenilor.

şi să se asigure tratarea cu respect şi în mod egal a tuturor

16

Principiul dreptăţii, echităţii

şi justiţiei – pe principiul dreptăţii se fundamentează justiţia

concretă, deoarece justiţia, ca instituţie de aplicare a legii, trebuie să urmărească înfăptuirea dreptăţii şi tratarea oamenilor cu excluderea oricăror forme de subiectivism, dovedindu-şi imparţialitatea. Principiul pluralismului politic este un principiu indispensabil democraţiei şi existenţei statului de drept şi exprimă excluderea unui partid unic şi permiterea existenţei şi accesului la guvernare a mai multor partide politice.

Principiul Nemo censetur ignorare legem este principiul de drept conform căruia nimeni nu are voie să nu cunoască legea, ceea ce înseamnă că niciodată cetăţenii nu vor putea invoca în apărarea lor necunoaşterea legii. Aceasta este o prezumţie absolută, de la care există puţine excepţii, ca de exemplu rămânerea izolată a unui teritoriu dintr-o cauză de forţă majoră . Dintre principiile specifice unor ramuri de drept amintim:

  • - principiul reparării prejudiciului cauzat în dreptul civil este principiul conform căruia orice faptă îl obligă pe acela din a cărui vină a fost săvârşită să repare prejudiciul produs.

  • - principiul egalităţii în faţa legii civile specific

dreptului civil pune în lumină deplina egalitate a

persoanelor fizice şi juridice în faţa normelor de drept civil;

  • - principiul bunei-credinţe specific tot dreptului civil presupune că părţile unui raport juridic civil

trebuie să se comporte cu onestitate şi să fie animate de o intenţie sinceră şi loială ;

  • - principiul respectării tratatelor specific

dreptului internaţional public (pacta sunt servanda)

presupune existenţa unor reglementări

şi a unei conduite juridice care să asigure că angajamentul,

promisiunea sumată vor fi duse la îndeplinire;

  • - principiul libertăţii comerţului specific dreptului comercial presupune faptul că participanţii la faptele

de comerţ pot dispune după cum doresc cu privire la obiectul şi modalităţile de desfăşurare a operaţiilor

comerciale;

  • - principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din dreptul procesual penal se referă la faptul că întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare în strictă conformitate cu

legea, adică nu poate exista infracţiune fără lege şi nici nu poate fi aplicată o pedeapsă dacă ea nu este

prevăzută de prevederile legale;

  • - principiul prezumţiei de nevinovăţie specific tot dreptului procesul penal consacră faptul că până la

rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare persoana este considerată nevinovată, deci legea presupune făptuitorul nevinovat, cât timp nu a fost făcută pe deplin dovada vinovăţiei sale.

II.6. Definiţia dreptului

Dreptul este sistemul

normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice

căror respectare obligatorie este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a puterii publice.

18

CAPITOLUL III Dreptul în sistemul reglementărilor sociale

III.1. Sistemul normelor din societate. Normele sociale şi normele tehnice

Normele sociale reprezintă, în terminologia sociologică, reguli standard de comportament împărtăşite de două sau mai multe persoane cu privire la conduita care trebuie considerată ca social

acceptabilă. Caracteristica normelor sociale este că ele sunt rezultatul creaţiei oamenilor

raporturile dintre oameni

şi privesc

Normele tehnice se referă la necesitatea adaptării comportamentului uman faţă de natură,

guvernată de legi obiective, care nu depind de voinţa omului. Aceasta presupune că omul nu le poate

schimba, însă trebuie să le cunoască

şi să încerce să le instrumenteze în mod corect. De exemplu

normele de folosire ale unei maşini, ale unui utilaj sunt norme tehnice care trebuie cunoscute şi aplicate, dacă aceste norme tehnice nu sunt cunoscute şi respectate nu se va putea obţine rezultatul dorit.

III.2. Obiceiul

Obiceiul reprezentat de moravuri sau datini este o categorie de reguli sociale care au apărut încă de la începuturile existenţei umane. Obiceiul se formează şi apare spontan, ca urmare a aplicării repetate

19

şi prelungite a unei conduite, până când aceasta se transformă în deprindere, în automatism de comportament.

Obiceiul se formează încet şi încetează greu a mai acţiona, ieşind din uz, în general, prin căderea în desuetudine. În orânduirea primitivă şi feudală el a avut un câmp extins de aplicare, reglementând

relaţii de familie, rudenie, uzuri vestimentare etc., iar în societatea modernă şi contemporană obiceiul continuă să existe, însă doar într-o mică măsură.

Cu timpul societatea a fost interesată să consolideze anumite obiceiuri cu ajutorul puterii publice, situaţie în care obiceiul juridic este izvor de drept şi devine normă juridică – cutumă. În această

situaţie el devine obligatoriu, la fel ca organizată a statului.

şi celelalte norme juridice, încălcarea sa atrăgând sancţiunea

III.3. Normele de convieţuire

O altă categorie de norme care coordonează comportamentul uman este reprezentată de normele de convieţuire care cuprind: normele de bună-cuviinţă, normele protocolare, de politeţe, şi de curtoazie sau diferite reguli de cultură, igienă sau bunăvoinţă. Apariţia acestor norme este rezultatul necesităţii aprecierii, respectului, a preţuirii reciproce care contribuie la întreţinerea raporturilor interumane. Un segment important al normelor de convieţuire socială este reprezentat de normele de deontologie profesională, care nu sunt o creaţie imediată a unei organizaţii, ci se formează treptat şi spontan. Desigur este posibil ca ele să fie însuşite într-o manieră activă prin înscrierea lor într-un statut. Importanţa normelor de convieţuire socială reiese din faptul că în anumite situaţii poate interveni un act normativ prin care norma de convieţuire socială să dobândească forţă juridică, devenind normă juridică.

III.4. Normele organizaţiilor sociale nestatale

Altă categorie de norme nejuridice sunt normele organizaţiilor nestatale, norme care sunt creaţia unor organisme sociale, economice, politice sau religioase care îşi stabilesc cadrul de organizare

şi

funcţionare sau raporturile interne dintre membri. De exemplu intră în această categorie societăţi

comerciale, asociaţii, uniuni profesionale

şi cluburi sportive care îşi pot elabora norme cu caracter

statutar. Normele acestor organizaţii nestatale se aseamănă cu normele juridice, pentru că şi ele stabilesc

drepturi şi obligaţii pentru membri lor

şi sancţiuni în cazul nerespectării acestora. Ele au caracter

convenţional şi statutar fiind cuprinse în statute, convenţii sau în acte de constituire

şi nu trebuie

confundate cu normele juridice pentru că le lipseşte un element esenţial al dreptului – şi anume apărarea şi garantarea lor, la nevoie, cu ajutorul forţei coercitive a statului.

20

III.5. Morala şi normele morale

Morala este ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu privire la ceea ce este bine şi rău, corect şi incorect, just şi injust. Caracteristic moralei este faptul că ea se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a fiecăruia, mobilul său fiind datoria internă a persoanei faţă de sine însăşi. Încălcarea normelor morale atrage sancţiuni exterioare subiectului, cum ar fi de exemplu o reacţie a mediului social faţă de fapta imorală – oprobriul public, sau sancţiuni de factură internă, din sfera conştiinţei subiectului, sub forma regretelor, a părerilor de rău sau a mustrărilor de conştiinţă. Între drept şi morală există o corelaţie puternică, fiecare însă păstrându-şi identitatea. În ceea ce

priveşte asemănările

şi deosebirile dintre drept

şi morală trebuie făcute următoarele precizări. Atât

dreptul, cât şi morala reprezintă un ansamblu de reguli de conduită şi sunt o reprezentare a conştiinţei

sociale.

Deosebirea este însă că normele morale dintr-o societate nu sunt absolute şi nici nu sunt unitare, ele deosebindu-se în funcţie de natura grupului social, a colectivităţii naţionale, sociale sau religioase în care se manifestă. Dreptul în schimb este şi trebuie să fie unitar asigurând o ordine juridică unică într-o

societate anume. O altă deosebire este aceea că normele morale au un caracter spontan în apariţia lor, în vreme ce normele de drept, cu excepţia cutumei, sunt rezultatul unei acţiuni conştiente şi organizate. Din punctul de vedere al sancţiunii deosebirea este foarte mare, întrucât respectarea normelor de drept este asigurată prin forţa coercitivă a statului, în vreme ce normele morale au ca sancţiune oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă. Legătura strânsă dintre normele morale şi cele juridice este aceea că cele mai multe norme au atât natură morală, cât şi juridică, de exemplu normele penale care cer persoanelor să aibă o atitudine respectuoasă faţă de viaţa, demnitatea, proprietatea altora sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral. De aceea nu este indiferent dacă în societate normele morale sunt respectate, dacă educaţia morală a cetăţenilor este puternică şi dacă factorii educaţionali sunt eficienţi în activitatea lor, deoarece

aceasta contribuie în acelaşi timp

şi la educaţia juridică a cetăţenilor. Cu toate acestea există însă şi

norme morale care nu au relevanţă juridică (ca de exemplu relaţiile de prietenie) precum şi norme juridice care nu au neapărat un conţinut moral (normele cu caracter procedural, normele tehnice sau organizatorice).

 

DREPT

 

MORALĂ

 

DREPT

MORALĂ

 

ASEMĂNĂRI DEOSEBIRI

 

-

reprezintă un ansamblu de reguli de

  • - normele juridice privesc

  • - normele morale privesc

 

conduită

 

exterioritatea individului, adică dreptul

intimitate individului, adică

-

sunt o formă de materializare a

are ca obiect aprecierea faptelor

morala

are ca obiect

 

conştiinţei sociale

 

externe ale persoanelor, în relaţiile lor

aprecierea faptelor interne,

-

multe din norme au conţinut identic,

cu alte persoane; ceea ce înseamnă că

de conştiinţă ale intenţiilor

având atât natură morală, cât şi juridică (

din punct de vedere juridic individul

omeneşti; ceea ce înseamnă

de exemplu normele morale prevăd

este obligat faţă de societate, de că din punct de vedere

   

tratarea cu respect a vieţii proprietăţii altor persoane, iar normele

sau colectivitate, de ceilalţi

moral individul se obligă faţă de sine însuşi

juridice pedepsesc şi ele încălcarea sau

  • - normele juridice au un

caracter

  • - normele morale nu sunt

 

nerespectarea dreptului de proprietate al persoanelor sau orice atingere adusă vieţii şi integrităţii corporale a

unitar (pentru că urmăresc asigurarea ordinii în cadrul unei societăţi)

unitare, ele deosebindu-se în funcţie de natura grupului social

persoanelor sau furtul este atât o faptă

- normele juridice sunt rezultatul unei

  • - normele morale au un

 

imorală, cât şi o infracţiune), iar mai mult decât atât se consideră că normele

creaţii conştiente şi organizate

caracter spontan în ceea ce priveşte apariţia

juridice care contrazic principiile morale

  • - normele juridice au caracter

  • - normele morale apar

şi se

sunt injuste.

sistematic şi sunt elaborate, adoptate şi

manifestă într-o

anumită

aduse la îndeplinire prin proceduri strict reglementate

comunitate, în chip spontan şi neformal

 

***

 
  • - norma juridică este adusă la

  • - normele morale nu pot fi

 

îndeplinire prin

forţa coercitivă a

aduse la îndeplinire decât

 

În

ciuda

tuturor

deosebirilor

statului

 

prin

convingere sau ca

prezentate în coloana alăturată, aşa

urmare

a consecinţelor

cum arăta

şi L.P. Marcu „dreptul este

oprobriului public

 

trunchiul cu ramurile, iar rădăcina este

 

morala, pentru că în întregime dreptul

se întemeiază pe ideile morale”.

22

CAPITOLUL IV Norma juridică

IV.1. Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia

Activitatea socială de orice fel se desfăşoară pe baza unor reguli de comportare. Regulile

respective impun omului un model acţional, o variantă de comportament într-un domeniu al vieţii sociale, determinându-i anumite limite în legătură cu care el trebuie să facă ceva, ori trebuie să se abţină de la a săvârşi ceva 13 . O categorie aparte a acestor reguli de conduită sunt normele de drept sau normele

juridice. Norma juridică, în calitatea sa de element constitutiv al dreptului, este celula de bază a dreptului,

iar totalitatea normelor juridice edictate de-a lungul timpului formează dreptul obiectiv. Dreptul obiectiv

existent în vigoare la un moment dat se exprimă prin sintagma de drept pozitiv.

Norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi impersonală, instituită sau recunoscută de puterea publică, a cărei respectare este obligatorie şi este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului 14 . Scopul normei juridice este acela de a asigura convieţuirea socială, orientând comportamentul şi

atitudinea oamenilor în direcţia promovării

şi a consolidării relaţiilor sociale în conformitate cu

idealurile şi valorile care guvernează societatea respectivă. Norma juridică are caracter prescriptiv, în sensul că prin intermediul ei se prescrie o anumită comportare, conduită, ce poate consta într-o acţiune (a da, a face) sau inacţiune (a nu face).

Generalitatea normei juridice rezultă din caracterul său abstract şi tipic, de aici decurgând faptul că regula de conduită prescrisă va fi menită să se aplice la un număr infinit de cazuri. Norma de drept este rezultatul prelucrării cazurilor concrete, individuale ivite în practică. Prin operaţiuni logice de abstractizare se realizează trecerea de la concret la abstract. Ca regulă de comportare, norma juridică prescrie conduite pe care trebuie să le aibă toţi subiecţii în anumite relaţii sociale. Ea creează tipare în care intră un număr nelimitat de cazuri concrete, repetabile în timp şi spaţiu 15 .

Norma este

impersonală pentru că nu se adresează unei anume persoane, concrete,

individualizate, ci se va aplica tuturor persoanelor care vor intra sub incidenţa prevederilor ei. Ea constituie un criteriu unic de apreciere ce vizează un număr nedeterminat de persoane. Ca atare, oricine

13 Nicolae Popa, op. cit., pag. 139 14 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, 1993, pag. 38 15 Moise Bojincă, Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, 2001, pag. 5960

23

săvârşeşte o acţiune ori se face vinovat de o inacţiune ce cade sub incidenţa normei de drept va suporta consecinţele legii. Există norme valabile pentru toţi cetăţenii ţării (exemplu: prezumţia de vinovăţie), altele valabile pentru anumite părţi ale teritoriului ţării (exemplu: hotărârile consiliilor locale) sau care privesc anumite

categorii de persoane (exemplu: statutul cadrelor didactice etc.) sau care reglementează drepturile

şi

obligaţiile organelor unipersonale cum ar fi Preşedintele

ţării, Procurorul General etc. Restrângerea

sferei persoanelor la care se aplică regula de drept nu schimbă caracterul general

şi impersonal al

normei. De pildă, în situaţia preşedintelui ţării, norma este generală şi impersonală pentru că ea se va

aplica nu numai unui anume preşedinte, ci tuturor care vor fi preşedinţii ţării.

Norma este

obligatorie întrucât nu exprimă o simplă doleanţă sau o indicaţie orientativă, ci

exprimă o dispoziţie imperativă. Menirea normelor juridice este de a stabili ordinea de drept în orice

societate de aceea este necesar ca regulile de drept să aibă caracter obligatoriu. Normele juridice nu sunt

simple doleanţe, indicaţii, ci ele sunt porunci, ordine dispoziţii obligatorii. Ea se aplică necondiţionat pe toată durata existenţei sale în vigoare. Ea este obligatorie indiferent de forţa juridică a actului, dacă este emis de Parlament sau de un organ al administraţiei locale, dacă este de drept public ori de drept privat. Norma de drept se deosebeşte de norma morală, în cazul căreia se lasă la latitudinea persoanei dacă îi va respecta conţinutul sau nu, prin aceea că ea poate fi adusă la îndeplinire şi prin coerciţiune statală.

În cadrul anumitor norme juridice regula de conduită nu este atât de evidentă, ea fiind stabilită sub forma unor principii cu caracter general, care pot viza întregul sistem de drept sau doar o anumită ramură a dreptului. Există, de asemenea, norme care definesc anumite concepte sau stabilesc diferite atribuţii pentru un subiect de drept. Numeroase acte normative, ca de exemplu Constituţia, conţin prevederi de principiu, prin care sunt consfinţite unele realităţi ale vieţii social-politice sau prin care se stabilesc anumite finalităţi sau ţeluri ale activităţii de stat. Pentru înţelegerea conceptului de normă juridică trebuie făcută distincţia între norma juridică şi actul juridic individual. Faţă de norma juridică, a cărei principală caracteristică este generalitatea impersonalitatea sa, actul juridic concret se referă la conduita într-o situaţie dată a unei persoane fizice sau juridice anume, nominalizată. Un exemplu de act juridic concret este hotărârea judecătorească dată în soluţionarea unei cauze, actul de numire într-o funcţie a unei persoane sau o autorizaţie de construcţie. În ceea ce priveşte forţa juridică, actul juridic concret este obligatoriu şi garantat, la nevoie chiar prin forţa coercitivă a statului, consumându-se prin executarea sa imediată sa la termenele prevăzute. Aceste acte juridice concrete sunt date în baza şi în executarea actelor normative şi prin intermediul lor se realizează şi se traduc în viaţă prevederile normelor juridice, ele fiind modalităţi de aplicare a actelor normative, un fel de prelungire şi de realizare a acestora.

şi

24

IV.2. Structura normei juridice

Conţinutul oricărei norme de drept are o structură internă, denumită logico-juridică,

şi o

construcţie externă, legată de modul de exprimare în cadrul actului normativ, denumită tehnico-

legislativă 16 . Structura logico-juridică a normei

Conţinutul normei juridice are o structură logico-juridică ce se referă la elementele care compun norma şi legătura reciprocă dintre ele. Aceste elemente sunt indispensabile pentru ca norma respectivă

să fie clară şi neechivocă. Orice normă juridică, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, are trei elemente constitutive, şi anume: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza este acea parte a normei care arată condiţiile sau împrejurările în care se aplică respectiva normă ori indică categoria subiectelor la care se referă prevederile normei. De exemplu “beneficiarul terenului pentru construirea unei locuinţe proprietate personală este obligat să înceapă construcţia locuinţei în termen de un an de la data atribuirii terenului şi să o realizeze cu respectarea prevederilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.” 17 . În acest caz ipoteza este: „beneficiarul terenului pentru construirea unei locuinţe proprietate personală”. Ipoteza poate fi strict determinată, situaţie în care împrejurările sunt stabilite de lege (precum în exemplul de mai sus) ori relativ determinată sau subînţelesă, când împrejurările sunt formulate de o manieră mai imprecisă. De exemplu, art. 174 Cod penal, care afirmă că „uciderea unei persoane se

pedepseşte cu închisoarea …” în situaţia menţionată nu se indică împrejurările referitoare nici la

persoana care săvârşeşte omorul, nici la locul sau la timpul săvârşirii infracţiunii. Se subînţelege că indiferent cine săvârşeşte această faptă şi indiferent în ce împrejurări va fi pedepsit de lege. Dispoziţia constituie miezul normei juridice, partea ei cea mai importantă, pentru că absenţa ei ar

lipsi de conţinut norma juridică. Ea cuprinde drepturile

şi obligaţiile subiectelor participante la

raporturile sociale, la conduita lor. De pildă, în art. 5, alin. ultim din Legea nr. 18/1991 se precizează că:

„terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil”. Aici ipoteza este:

„terenurile care fac parte din domeniul public”, iar dispoziţia: „sunt scoase din circuitul civil”.

Dispoziţia poate impune săvârşirea unei acţiuni sau abţinerea de la o acţiune, ori poate permite săvârşirea unei acţiuni fără să o impună. Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării dispoziţiei şi constituie măsurile ce le pot lua organele de specialitate ale statului împotriva persoanelor care au violat prevederile legale sau nu au

16 Nicolae Popa, op. cit., pag. 160 17 LEGE nr.15 din 9 ianuarie 2003 privind sprijinul acordat tinerilor pentru construirea unei locuinţe proprietate personală, M.Of. nr. 34/22 ian. 2003, articolul 6

25

îndeplinit cerinţele normei juridice. Sancţiunea este prevăzută în partea finală a normei juridice şi are menirea să restabilească ordinea încălcată, să descurajeze încălcarea normelor de drept în viitor şi să îndrepte pe cel vinovat. Sub aspectul gradului de determinare, sancţiunile pot fi determinate, relativ-determinate, unice sau multiple. Sancţiunea este determinată în mod absolut în situaţia în care nu poate fi modificată de organul de aplicare. De exemplu, la art. 1311 Cod civil se precizează că: „Dacă în momentul vânzării lucrul vândut era pierit de tot, vinderea este nulă”. Contractul fiind ilicit, sancţiunea constă în nulitatea absolută a actului. Sancţiunea este relativ determinată când se stabilesc limitele de aplicare. Cele mai frecvente cazuri de acest fel sunt întâlnite în situaţia sancţiunilor penale şi administrative. După numărul lor, sancţiunile pot fi: unice sau multiple. Sancţiunile multiple pot fi alternative,

situaţie în care există mai multe categorii de sancţiuni şi organul care le aplică poate opta (de exemplu, se poate alege între închisoare sau amendă penală) şi cumulative, situaţie în care pentru aceeaşi faptă sunt prevăzute mai multe sancţiuni ce diferă ca finalitate (exemplu: închisoarea şi confiscarea averii). În

funcţie de domeniul

şi ramura de drept din care face parte norma juridică, sancţiunile pot fi:

constituţionale, civile, penale, administrative etc. Aplicarea sancţiunilor reprezintă o acţiune de mare răspundere, ea fiind în ultimă instanţă cea

care asigură respectarea normei juridice şi restabilirea ordinii de drept. Din acest motiv într-un stat de drept sancţiunea se aplică numai de către organele competente, cu respectarea strictă a prevederilor legale a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Structura tehnico-juridică a normelor de drept constituie forma exterioară de exprimare sau modul de redactare a normei. În redactarea oricărui act normativ trebuie avut în vedere că aceasta

trebuie să fie clară, concisă

şi concretă. Normele juridice apar în acte normative, în legi, decrete,

hotărâri, regulamente, la rândul său actul normativ fiind grupat pe titluri, capitole, secţiuni, articole, alineate. Elementul structural de bază al oricărui act normativ este articolul. El cuprinde de regulă o

dispoziţie de sine stătătoare. Articolele pot fi formate din mai multe alineate sau paragrafe. În cazul unor

acte normative de mare importanţă – Constituţia, Codul penal – articolele au

şi note marginale care

redau, într-o formă sintetică, conţinutul articolului respectiv. Sunt situaţii când un articol cuprinde una sau mai multe norme de drept, după cum sunt situaţii când componentele unei norme sunt exprimate în două sau mai multe articole.

IV.3. Clasificarea normelor juridice

Clasificarea normelor juridice permite o mai bună înţelegere şi interpretare a lor. Criteriile după care se clasifică sunt mai multe. Cel mai important criteriu este cel al forţei lor obligatorii, după care distingem:

26

onerative, care impun subiectului de drept o anumită acţiune (de exemplu, art. 28 din Codul familiei arată că „soţii sunt obligaţi a purta în timpul căsătoriei numele declarat”);

prohibitive, care interzic săvârşirea unor acţiuni (de exemplu, art. 100 din Legea nr. 31/1990 a

societăţilor comerciale arată: „Nimeni nu poate funcţiona în mai mult de trei consilii de administraţie concomitent” sau art. 3 (5) din legea 631/2202 – privind bugetul de stat pe anul

2003 statuează: “se interzic reţinerea

şi utilizarea de către ordonatorii principali de credite

finanţaţi integral din bugetul de stat a căror venituri proprii nu sunt prevăzute în anexele la bugetele ordonatorilor principali de credite”); normele permisive – sunt acele norme juridice care nici nu impun o anumită comportare, dar nici nu o interzic. Ele lasă subiectului de drept latitudinea de a-şi alege singur comportarea şi a-şi stabili, după dorinţă, poziţia într-un act juridic. Normele permisive sunt de mai multe categorii. O primă categorie o formează normele supletive

care se referă la ipoteza în care părţile omit să stabilească conduita, sau nu şi-o aleg dintre cele prescrise de lege, situaţie în care normele suplinesc lipsa atitudinii respective, stabilind ceea ce urmează a se aplica. De exemplu dacă în cazul desfacerii căsătoriei, soţii nu se înţeleg asupra numelui pe care să-l poarte, atunci legea dispune că fiecare va purta numele avut înaintea căsătoriei (normă supletivă). O altă categorie a normelor permisive o formează normele de recomandare prin care o anumită reglementare legală se propune să fie preluată cu adaptări şi în alte situaţii, de exemplu norma conţinută de art. 5 din H.G. 945 – privind inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat – care prevede că “se recomandă ca prevederile prezentei hotărâri să se aplice în mod corespunzător de către unităţile

cooperatiste”); sau normele de

împuternicire, de competenţă prin intermediul cărora se formulează

anumite drepturi sau atribuţii pentru diferite categorii de subiecte de drept, stabilindu-se competenţa

acestora de a săvârşi anumite acţiuni. Normele juridice se mai pot clasifica şi după ramura de drept din care fac parte, în acest sens avem norme de drept civil, norme de drept comercial, de drept penal, de drept financiar, de dreptul muncii etc.; sau după forma juridică a actului normativ în care sunt cuprinse (norme din legi, decrete, hotărâri etc.). După sfera de aplicare distingem norme generale, speciale şi de excepţie. Normele generale se caracterizează prin aceea că au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-un domeniu sau într-o ramură de

drept (de exemplu, Codul penal este constituit dintr-o parte generală

şi o parte specială). Normele

generale se definesc prin expresia „norme de drept comun”. De exemplu, multe reglementări cuprinse în Codul civil reprezintă dreptul comun pentru relaţiile reglementate prin normele de drept comercial. De altfel, în art. 1 din Codul comercial se arată „în comerţ se aplică legea de faţă, unde nu dispune se aplică Codicele (Codul) civil”. Normele speciale sunt aplicabile unei sfere restrânse de relaţii. De exemplu, partea specială din Dreptul penal se ocupă în mod concret de diferitele categorii de infracţiuni, iar normele de excepţie operează în situaţii singulare, deosebite: stare de război, catastrofe etc.

27

CAPITOLUL V Acţiunea actelor normative în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

Norma juridică este dictată în scopul aplicării ei. Aplicarea normei juridice comportă trei

dimensiuni: timpul, spaţiul

şi persoana. În vederea asigurării eficienţei actelor normative, a realizării

obiectivului lor trebuie stabilit cadrul lor de acţiune în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.

V.1. Acţiunea normei juridice în timp

În primul rând pentru a putea vorbi despre acţiunea actelor normative în timp, trebuie stabilit

exact momentul la care acestea intră

şi ies din vigoare. O normă juridică produce efecte juridice în

intervalul de timp în care este în vigoare. Trebuie însă precizat că existenţa actului normativ nu coincide

cu durata acţiunii sale, aceasta însemnând că uneori data adoptării actului normativ este diferită de cea a intrării în vigoare. Norma juridică, inclusă în actele normative, intră în vigoare, de regulă, la trei zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, în afara cazurilor când în cuprinsul ei se specifică o altă dată. De exemplu, Legea nr. 18/1991 a fondului funciar a intrat în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicarea ei Monitorul Oficial, Legea 500/2002 privind finanţele publice a fost adoptată în luna iunie a anului 2002, a fost publicată în Monitorul Oficial în luna august 2002, iar în cuprinsul legii era specificat că ea va intra în vigoare la data de 1 ianuarie 2003. Este posibil de asemenea ca actul normativ să intre în vigoare chiar din momentul adoptării lui, în condiţiile în care organul emitent prevede acest lucru. În aceste condiţii chiar dacă actul nu a fost încă publicat în Monitorul Oficial, neîndeplinindu-se astfel condiţia aducerii lui la cunoştinţa publică, se au în vedere mijloacele moderne de informare şi publicitate care pot asigura totuşi cunoaşterea actelor respective. De la data intrării în vigoare se consideră că legea este cunoscută de toţi cetăţenii şi se aplică principiul conform căruia „nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii”. Această regulă se explică prin aceea că obligativitatea legii ar fi pusă sub semnul îndoielii dacă s-ar accepta scuza ignoranţei. Acţionează în această privinţă o prezumţie (presupunere) absolută a cunoaşterii legii, prezumţie ce nu poate fi răsturnată prin dovada contrarie. În teoria contractelor civile sau comerciale există o excepţie de la principiul menţionat. Dacă o persoană încheie un contract necunoscând

28

consecinţele pe care norma juridică le produce, ea poate cere anularea contractului invocând faptul că s- a aflat în eroare de drept şi, deci, voinţa i-a fost viciată 18 .

Stabilirea cu precizie a datei la care intră în vigoare norma juridică este deosebit de importantă

pentru a fi determinat momentul de la care aceasta începe să producă efecte juridice.

Un aspect important la care se referă aplicarea normei în timp este cel cu privire la perioada în care norma are dreptul să acţioneze din momentul intrării ei în vigoare. Cu alte cuvinte, problema este dacă norma se aplică în viitor sau în trecut. Dacă se aplică numai în viitor, unor raporturi care se vor forma după intrarea ei în vigoare, norma este activă. Dacă se aplică unor fapte petrecute înaintea

apariţiei ei, norma este retroactivă.

Principiul fundamental al acţiunii legilor este cel al neretroactivităţii legii. Acest principiu decurge din împrejurarea firească potrivit căreia legea acţionează numai pentru viitor, statul neputând pretinde cetăţenilor să se supună unei legi ale cărei reglementări nu se cunosc întrucât legea încă nu există. Aşadar în conformitate cu acest principiu legea este activă, ea nici nu retroactivează, nici nu

ultractivează. În conformitate cu acest principiu Codul civil, la art. 1 stabileşte că: „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”. Principiul este consfinţit şi de Constituţie în art. 15, alin. 2 care stipulează că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”. În mod excepţional există şi excepţii de la principiul neretroactivităţii legii:

legea penală mai favorabilă – această excepţie de la principiul neretroactivităţii exprimă o concepţie umanitară, permiţând persoanei care a comis o infracţiune în trecut, sub imperiul legii vechi, înlocuită de o altă lege mai nouă să i se aplice, dintre cele două reglementări, cea care prevede o pedeapsă mai blândă. prevederile legilor interpretative care se aplică de la data intrării în vigoare a legii pe care o interpretează, situaţia în care actul normativ prevede în mod expres că se aplică unor situaţii anterioare – într- un stat de drept trebuie să existe norme principiale care să limiteze această posibilitate, iar în cazul în care se recurge la ea trebuie să fie doar cu caracter excepţional, pentru a nu tulbura desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Momentul ieşirii normei din vigoare nu este precizat în lege ea fiind adoptată, de regulă, pe o perioadă nedeterminată. De la această regulă există şi situaţia excepţională potrivit căreia vorbim despre legile temporare a căror durată de aplicare este limitată pe o anumită perioadă de timp prestabilită, în acest caz legea ieşind din vigoare prin ajungerea ei la termen. Norma rămâne în vigoare până când este abrogată de alt act normativ de acelaşi grad sau cu un grad superior. Abrogarea reprezintă modalitatea de scoatere din vigoare a unei norme juridice, a unei legi în general, ceea ce atrage după sine încetarea aplicării acesteia. Abrogarea poate fi de mai multe feluri:

18 Nicolae Popa, op. cit., pag. 177

29

expresă-directă, când legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau

anumite articole, se abrogă (se menţionează: la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă legea …); expresă-indirectă, când legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a

da însă indicaţii referitor la actul sau articolele respective; implicită (tacită), în cazul în care legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată. Nu trebuie făcută confuzie între abrogare şi derogare. Derogarea reprezintă o reglementare

diferită, o abatere sau o excepţie de la reglementarea existentă pe care însă nu o abrogă, ci îi îngustează sfera de aplicare. O lege îşi poate înceta aplicarea şi prin căderea ei în desuetudine (perimare), adică prin

schimbarea radicală a realităţilor din viaţa politică

şi economico-socială a unei

ţări. Evident, unele

norme juridice apărute înainte de evenimentele din decembrie 1989 nu se mai aplică în ţara noastră, chiar dacă ele nu au fost abrogate expres. Cât priveşte încetarea acţiunii legii prin abrogare sau ajungere la termen există şi în această situaţie două excepţii de ultraactivitate, când prevederile actelor respective se mai aplică chiar dacă acestea fost abrogate sau au ajuns la termen. Este situaţia legii penale mai favorabile care se va aplica şi după înlocuirea ei cu o lege mai aspră, pentru faptele petrecute sub imperiul ei, şi a legii temporare ale cărei prevederi se aplică şi după împlinirea termenului de acţiune pentru infracţiunile săvârşite cât timp ea a fost în vigoare, dar fapta nu a fost urmărită sau judecată în cel interval de timp.

V.2. Acţiunea normei de drept în spaţiu şi asupra persoanei

Potrivit principiului suveranităţii statului, actele normative sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice ale statului respectiv. Aceasta înseamnă că pe teritoriul unui stat acţionează dreptul statului respectiv, determinând conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu. Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată de competenţa teritorială a organului emitent, astfel că actele normative emise de organele centrale ale administraţiei de stat acţionează, în principiu, pe întreg teritoriul statului, iar actele normative ale autorităţilor administraţiei publice au acţiunea limitată strict la unitatea administrativ-teritorială respectivă. Există însă şi situaţii când organul legislativ stabileşte acţiunea actelor normative pe o anumită parte a teritoriului statului (de exemplu numai în zona de frontieră, sau într-o zonă strict delimitată ca urmare a unei calamităţi). Puţin mai diferită este situaţia în cazul statelor cu structură federală, aici în principiu actele normative ale organelor federale se aplică pe întreg teritoriul federaţiei, iar actele normative ale statelor

30

membre ale federaţiei se aplică numai pe teritoriul statului respectiv, în caz de neconcordanţă soluţia fiind dată de instanţele jurisdicţionale. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor este strâns legată de acţiunea actelor normative în spaţiu, legătura juridică dintre stat şi locuitorii aflaţi pe teritoriul său se exprimă prin cetăţenie.

Principiul teritorialităţii nu este însă absolut, el putând avea, datorită complexităţii relaţiilor

internaţionale, unele derogări (excepţii). Astfel excepţiile extrateritorialităţii se referă, pe de o parte, la situaţia potrivit căreia normele nu se aplică pe teritoriul statului respectiv asupra anumitor persoane străine şi a bunurilor lor, aceste excepţii se referă la:

imunitatea personalului diplomatic şi regimul juridic al consulilor,

regimul juridic al străinilor şi persoanelor fără cetăţenie

regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate

recunoaşterea efectului juridic al unor acte săvârşite pe teritoriul unui alt stat sau aplicarea legii unor fapte săvârşite în străinătate. Imunitatea diplomatică se referă la exceptarea personalului corpului diplomatic de la jurisdicţia statului de reşedinţă, în cazul încălcării legilor ţării de reşedinţă aceştia putând fi declaraţi “persona non grata” şi expulzaţi. În ceea ce priveşte regimul juridic aplicat străinilor, acesta se poate împărţi în trei grupe: regimul naţional, regimul special şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Regimul naţional constă în recunoaşterea pentru străini a aceloraşi drepturi de care se bucură

proprii săi cetăţeni. De exemplu conform legislaţiei noastre străinii nu au drepturi politice şi nu pot ocupa funcţii publice. Regimul special constă în acordarea pentru străini a unor drepturi nominalizate în acordurile internaţionale sau în legislaţiile naţionale.

Clauza naţiunii celei mai favorizate este un regim consacrat în acorduri bilaterale, în temeiul căruia un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizat. Clauza are o natură contractuală, ea neexistând în lipsa convenţiei dintre părţi. Insistenţa statelor de a obţine această clauză în raporturile cu statele dezvoltate este explicabilă, pentru că prezenţa acesteia înlătură orice discriminări. Pe de altă parte în ceea ce priveşte regimul juridic al cetăţenilor aflaţi în afara graniţelor ţării, trebuie precizat că normele se aplică şi pe teritoriul altui stat, în anumite limite, consimţite de statele respective prin acorduri bilaterale sau internaţionale, dar şi că cetăţeanul român trebuie să se supună şi legilor statului respectiv. În aceste cazuri, norma are efect extrateritorial, adică urmăreşte pe cetăţenii ţării respective, chiar dacă locuiesc în străinătate. Extinderea raporturilor civile şi comerciale în plan internaţional a dat naştere, în mod firesc, unui proces de întâlnire a reglementărilor naţionale ale diferitelor ţări şi unor inevitabile conflicte de legi. Dreptul internaţional privat se ocupă pe larg de aceste probleme.

31

CAPITOLUL VI Izvoarele dreptului

VI.1. Conceptul de izvor al dreptului. Izvoare materiale şi izvoare formale

Conceptul de izvor al dreptului este folosit într-un sens specific, strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a normelor juridice (acte normative, obiceiul juridic, practica judiciară), dar şi în sens etimologic, prin el fiind denumite sursele, originea, factorii de determinare şi creare a dreptului .

În ştiinţa juridică s-a făcut distincţia între izvoarele materiale sau în sens material şi izvoarele

formale sau în sens formal ale dreptului tocmai pentru a se evita confuzia între cele două abordări 19 . Izvoarele materiale desemnează faptul social, forţele creatoare sau factorii care configurează dreptul, geneza dreptului. Prin izvoare formale se înţeleg mijloacele cu ajutorul cărora se exprimă izvoarele materiale, forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale.

Termenul de

izvor este folosit de asemenea în sensul uzitat de

ştiinţele istorice, desemnând

sursele de cunoaştere ale unui sistem de drept cum ar fi izvoarele scrise şi nescrise, cele de natură

arheologică care pot oferi informaţii despre dreptul existent într-o anumită epocă istorică, despre legislaţia unei ţări etc.

De asemenea s-a făcut distincţia între

izvoare directe

şi izvoare indirecte (mediate sau

complexe). Izvoarele directe sunt actele normative – legea, decretul, hotărârea etc. – deoarece acestea sunt

elaborate nemijlocit de către organele de stat .. Sunt considerate izvoare indirecte obiceiul, actele organizaţiilor nestatale, deoarece acestea, pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare au nevoie de recunoaşterea (sancţionarea) lor de către autoritatea publică Astfel, norma obişnuielnică are valoare juridică numai indirect, prin intermediul unui act de stat care o recunoaşte ca atare, motiv pentru care aceasta este considerată izvor indirect sau complex. Este izvor complex pentru că este compus atât din norma obişnuielnică cât şi din actul juridic emis de un organ de stat prin care i se recunoaşte forţa juridică.

În concluzie, putem spune că

izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică

modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului 20 .

  • 19 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 52 20 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 53

32

Dezvoltarea dreptului de-a lungul istoriei demonstrează existenţa pluralităţii izvoarelor în sistemul de drept al fiecărei ţări. Sunt considerate izvoare ale dreptului: legea, doctrina, jurisprudenţa, cutuma, uzanţele.

VI.2. Obiceiul juridic sau cutuma

Obiceiul este o regulă de conduită care se formează spontan, ca urmare a aplicării ei repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană.

Obiceiul, sub forma diferitelor datini, tradiţii

şi practici cu caracter moral sau religios, a

reprezentat modalitatea principală de ordonare a relaţiilor sociale şi influenţare a acţiunii umane în comuna primitivă, în conformitate cu interesele asigurării existenţei şi securităţii colectivităţii 21 . Puterea de stat are faţă de obiceiurile existente următoarele atitudini: 22

  • a) de recunoaştere, consacrare şi sancţionare, dându-le forţa juridică acelora pe care le consideră utile şi necesare consolidării ordinii de drept;

  • b) de acceptare

şi tolerare a acelora care, prin semnificaţia

şi importanţa lor nu reclamă

transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii de drept;

  • c) de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite şi apărate de puterea de stat.

Obiceiurile recunoscute de puterea de stat şi dotate cu forţă juridică devin obiceiuri juridice (cutume) şi, prin urmare, sunt izvoare de drept. Modul de sancţionare a obiceiului şi de transformare a sa în obicei juridic s-a realizat, de regulă, în practica aplicării dreptului, prin recunoaşterea lor de către

instanţele judecătoreşti cu prilejul rezolvării diferitelor cauze. Cronologic, cutuma a fost prima formă de exprimare a dreptului, primele norme juridice nefiind altceva decât însăşi transformarea unor obiceiuri în norme obligatorii garantate de puterea publică. Asemenea obiceiuri au fost răzbunarea sângelui, legea talionului şi compoziţia (răscumpărarea) 23 . Dacă cutuma a fost izvorul principal al dreptului de-a lungul antichităţii şi evului mediu, în epoca modernă şi contemporană, rolul acesteia se reduce mai ales în ţările europene continentale ca urmare a promovării puternice a codificărilor, dar se menţine, alături de practica judiciară, în sistemul dreptului anglo-saxon. Cutuma continuă să aibă încă un rol important ca izvor al dreptului internaţional, deşi în epoca contemporană s-a dezvoltat puternic tendinţa de reglementare scrisă şi de codificare a acestuia. Obiceiul juridic ca izvor de drept este în genere propriu societăţilor cu ritm lent de dezvoltare şi transformare.

21 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 54

22

I. Ceterchi,

I. Craiovan,

op.cit.,

pag. 54.

Beck,1999, pag. 203207 23 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 54

A se

vedea şi

Dumitru

33

Mazilu,

Teoria generală a dreptului, Ed. All

Proba existenţei

şi conţinutului obiceiului este mai dificilă decât a dreptului scris. Pentru a

înlesni cunoaşterea obiceiului au apărut, în special în evul mediu, diferite categorii scrise ale cutumelor, fie ca opere ale unor jurişti având un caracter privat, fie sub forma unor acte cu caracter oficial. Dintre acestea amintim: "Oglinda saxonă" din 1230, "Oglinda şvabă" denumită şi drept imperial din 1273-1282 în Germania, "Pravila rusă" din sec. IX-XIII în Rusia. În Franţa, încă din a doua jumătate a sec. al XIX- lea au fost adunate, la ordinul Ministerului de Interne, cutumele locale 24 . Istoria dreptului nostru cunoaşte obiceiul ca izvor al dreptului geto-dac şi care s-a menţinut în anumite limite şi după cucerirea romană. Cutuma a avut un rol important în perioada timpurie şi apoi de-a lungul feudalismului. În acest sens amintim jus Valachium sau obiceiul jus Valachorum (dreptul românesc sau dreptul românilor) ca reglementare obişnuielnică recunoscută în rândul populaţiei româneşti. Odată cu formarea statelor româneşti feudale, jus Valachium este recunoscut şi ca legea ţării sau obiceiul pământului. În perioada de descompunere a feudalismului, normele obişnuielnice sunt incluse în acte normative 25 . Încetarea aplicării unei cutume se produce în acelaşi mod, dar cu efect invers, adică prin nonuzajul ei treptat şi repetat, ceea ce în limbajul juridic se numeşte desuetudine 26 .

În general, cutuma ca izvor de drept este inferioară dreptului scris, ea neprezentând certitudinea

acestuia deoarece este imprecisă, nesigură, mai greu de constatat şi cunoscut. Ea are prin natura sa un caracter conservator deoarece consfinţeşte unele comportamente rezultate dintr-o practică îndelungată. În epoca modernă şi contemporană sfera de acţiune a cutumei s-a restrâns deşi în măsură diferită,

atât în

ţările cu o dezvoltată legislaţie codificată cât şi în dreptul anglo-saxon, unde totuşi se mai

păstrează sub forma dreptului comun (common law). În măsura în care este recunoscută, cutuma se

aplica în dreptul privat (civil şi comercial) şi în dreptul constituţional.

VI.3. Legea şi celelalte acte juridice

Legea şi actele normative, în general, reprezintă categoria cea mai importantă a izvoarelor

dreptului dobândind un caracter predominant îndeosebi în epoca modernă şi contemporană. În toate sistemele de drept există mai multe categorii de acte normative constituite

într-un

sistem ierarhizat, în care locul principal îl ocupă legea. În principiu, denumirea de lege este folosită, în doctrina juridică, pentru a desemna actul normativ cu forţă juridică superioară, adoptat de organul suprem al puterii de stat, fie el colegial sau unipersonal în funcţie forma de guvernământ şi regimul politic al statului. În categoria legii, ca o varietate a ei, intră şi Constituţia, ca lege fundamentală.

  • 24 Ibidem

  • 25 Ibidem

  • 26 Ibidem

34

Actele legislative adoptate în statele Orientului antic, în Grecia sau Roma au cuprins în numeroase reguli cutumiare. Între aceste acte amintim: Codul lui Hamurabi din Babilon (sec. VIII î.

Hr.), Legile lui Manu în India (sec. III î. Hr.), Legile lui Moise la evrei, Legea celor XII Table în Roma antică (sec. V î. Hr.), Legea lui Solon (sec. VII î. Hr.) în Grecia Antică. Este necesar să facem o distincţie între lege şi actele normative subordonate legii. a) Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor de drept,

care emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat

şi exponent al puterii suverane a

poporului 27 . Clasificarea legilor Din punctul de vedere al forţei juridice se disting două categorii de legi: 28

legi constituţionale legi organice legi ordinare.

Prin conţinutul lor legile constituţionale (Constituţia

şi legile de modificare a acesteia) au ca

obiect reglementarea principiilor fundamentale ale organizării sociale şi de stat, sistemul organelor şi separaţiei puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. În ierarhia

legilor şi a celorlalte acte normative, Constituţia are o poziţie deosebită deoarece dispune de forţă juridică superioară faţă de toate acestea, conţinutul tuturor actelor normative trebuind să fie conform cu prevederile Constituţiei. Aceasta înseamnă că nici o dispoziţie dintr-o lege, din alte acte normative sau izvoare de drept nu pot să contravină, în nici un fel Constituţiei. Este vorba de principiile supremaţiei Constituţiei şi constituţionalităţii legilor ca şi trăsături specifice ale statului de drept. 29 Teoria dreptului şi practica unor ţări disting aşa numitele legi organice care au o poziţie distinctă în ierarhia legislativă, ele situându-se între Constituţie şi legile ordinare. Constituţia României, în art. 72, prevede că Parlamentul adoptă trei categorii de legi:

constituţionale, organice şi ordinare, precum şi care sunt domeniile în care se adoptă legi organice. Legile organice au o procedură de adoptare diferită de aceea a legilor ordinare, pentru adoptarea legilor organice fiind nevoie de votul majorităţii membrilor fiecărei camere. În schimb, pentru adoptarea

legilor ordinare

şi a hotărârilor este nevoie doar de votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare

Cameră.

27 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 58 28 Ibidem

29 Ibidem

35

Etapele procesului de elaborare a actelor normative

Elaborarea actelor normative presupune, în general, următoarele etape:

  • 1. Iniţierea proiectului de act normativ

Aceasta aparţine persoanelor care au drept de iniţiativă legislativă, de regulă, Guvernului şi

Parlamentului.

Iniţiativa legislativă reprezintă dreptul de a propune şi supune organului legiuitor un proiect de

lege, cu obligaţia acestuia de a se pronunţa asupra lui şi de a-l înscrie pe ordinea de zi.

Art.73 din Constituţia României prevede că iniţiativa legislativă aparţine: Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi

manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5000 de semnături în sprijinul, acestei iniţiative. Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată.

  • 2. Sesizarea Camerei competente

şi dezbaterea proiectului actului normativ are loc în

formele stabilite de Constituţie şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare a organului legiuitor.

Dezbaterea pe articole, în cazul proiectului de lege, începe cu o expunere de motive comisiei permanente care a analizat proiectul. După dezbatere se trece la votarea, adoptarea proiectului.

şi cu raportul şi, practic, la

3. Adoptarea proiectului de act normativ

Constituţia României, în art. 74, prevede că legile organice şi hotărârile privind regulamentele

Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. Legile ordinare

şi hotărârile se

adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de

urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei camere.

  • 4. Promulgarea şi publicarea actului normativ

Promulgarea legii se face de către preşedintele României. Ea nu este un vot nou (legea există deja), ci este un act prin care se recunoaşte că acesta este conţinutul autentic al textului care a fost votat, şi prin care se dă dispoziţia să fie publicată în publicaţia oficială. Potrivit Constituţiei României, promulgarea se face în termen de 20 de zile de la primire. Înainte

de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea se

36

face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

Legea se publică în Monitorul oficial şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o

dată ulterioară prevăzută în textul ei.

Părţile constitutive şi structura internă a actelor normative

Părţile constitutive:

  • a) Titlul actului normativ – este elementul de identificare al acestuia. El trebuie să fie concis şi

să exprime cu claritate obiectul reglementării respective.

  • b) Preambulul şi formula introductivă

Preambulul actului normativ reprezintă o succintă introducere, unde se arată considerentele de

natură socială, economică, politică, juridică, avute în vedere la elaborarea actului. Acesta nu este absolut necesar. Preambulul ajută la înţelegerea actului, deoarece în el se dă, într-o formă mai succintă decât în expunerea de motive, justificarea noii reglementări. Preambulul nu conţine norme juridice, în anumite împrejurări însă, el putând conţine fundamentele care stau la baza actului normativ. Formula introductivă este acea parte a actului normativ care arată temeiul legal, constituţional, în baza căruia este dată reglementarea.

  • c) Dispoziţiile sau principiile generale reprezintă o primă parte a reglementărilor din actul

normativ, în care sunt stabilite anumite dispoziţii cu caracter general care privesc actul în totalitatea sa.

  • d) Dispoziţii de conţinut propriu-zise

  • e) Dispoziţii finale şi tranzitorii.

Dispoziţiile finale propriu zise se referă la data intrării în vigoare a actului normativ, atunci când se doreşte o menţiune în acest sens. Numeroase acte normative au nevoie de dispoziţii de tranziţie de la vechea reglementare la cea nouă, motiv pentru care se adaugă dispoziţii cu caracter tranzitoriu. Dispoziţiile tranzitorii pot fi cuprinse uneori într-un titlu distinct, sau într-un titlu, de regulă, unificat cu dispoziţiile finale.

Elementul structural de bază al actului normativ este articolul. Acesta cuprinde, de regulă, o dispoziţie de sine stătătoare şi poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate, atunci când dispoziţia pe care o conţine este exprimată prin mai multe propoziţii sau conţine mai multe probleme. În funcţie de întinderea actului normativ, articolele pot fi grupate pe titluri, capitole, secţiuni sau paragrafe. Unele acte normative pot fi împărţite pe părţi, cărţi etc.

37

De exemplu, Codul penal este împărţit în 2 părţi: partea generală

şi partea specială. Partea

generală se referă la dispoziţii care se aplică, în general, la întreaga materie din domeniul dreptului

penal, iar partea specială cuprinde reglementări referitoare la diferite categorii de infracţiuni.

În principiu, un act normativ de valoare superioară poate să modifice un act normativ de valoare

inferioară. Modificarea trebuie să se facă printr-un act normativ dat expres în acest scop 30 .

Sistematizarea actelor normative

Sistematizarea actelor normative este o activitate juridică deosebit de importantă pentru elaborarea şi realizarea dreptului, având ca obiect o anumită organizare a actelor normative în vigoare,

conform unor criterii obiective şi subiective 31 .

Rezultatul sistematizării este elaborarea unor colecţii, culegeri de acte normative sau a codurilor

şi ea poate fi cronologică (actele normative se publică în ordinea datei, apariţiei lor).

Forma cea mai simplă de sistematizare este încorporarea, prin care actele normative se grupează în diverse colecţii sau culegeri după diferite criterii. În acest caz, se utilizează materialul normativ aşa

cum este el alcătuit fără a aduce vreo modificare a actelor normative.

Încorporarea poate fi oficială (când este făcută de un organ de stat având această sarcină legală)

sau neoficială (când este făcută de alte organizaţii sau de persoane particulare).

Codificarea constă în cuprinderea tuturor sau aproape a tuturor actelor normative dintr-o ramură

de drept, în prelucrarea

legi.

şi alcătuirea unui singur act normativ nou, denumit

cod, având valoarea unei

Decretul-lege este un act normativ, un izvor de drept cu caracter oarecum hibrid, pentru că deşi nu este elaborat de organul legislativ are totuşi putere de lege, reglementând relaţii sociale din domeniul

legii, pe care o poate modifica sau înlocui. Legiferarea prin decrete legi este specifică în perioadele revoluţionare sau în perioadele în care

Parlamentul este în imposibilitate să se întrunească imediat. De asemenea, acte normative cu putere de

lege sunt

şi ordonanţele Guvernului, care se emit în temeiul unei legi de abilitare, în limitele

condiţiile prevăzute de aceasta.

şi în

VI.4. Precedentul judiciar

Precedentul judiciar şi practica judiciară au avut un rol important ca izvoare ale dreptului de-a

lungul istoriei.

  • 30 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 83 31 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 91

38

Plecând de la considerentul că instanţele de judecată cu ocazia soluţionării unor cauze sunt puse

în situaţia de a preciza sensul legii, când acesta este obscur, sau de a completa

şi suplini lipsa unor

reglementări, în numeroase sisteme de drept se admite ca o hotărâre judecătorească, mai ales când este dată de instanţele superioare să devină obligatorie în soluţionarea unor cauze similare viitoare, formându-se astfel o anumită practică judiciară (jurisprudenţa) 32 . Rolul jurisprudenţei nu este acelaşi în toate sistemele de drept, acesta reducându-se în epoca modernă, în ţările de pe continentul european, dar menţinându-se în sistemul dreptului anglo-saxon. Dreptul englez se manifestă sub forma dreptului statutar care este alcătuit din actele Parlamentului şi ale organelor executive, şi dreptul comun, alcătuit din hotărâri judecătoreşti, precum şi din cutume. În general, aici dreptul nu este codificat, iar judecătorul este considerat o autoritate şi nu un simplu interpret al legii, el stabilind cutuma, iar hotărârea sa constituie un precedent obligatoriu în viitor nu numai pentru instanţa respectivă, ci şi pentru toate instanţele inferioare, astfel, judecătorul creează dreptul.

VI.5. Contractul normativ

Este unul din izvoarele dreptului cu o sferă mai restrânsă. Spre deosebire de contractele care stabilesc drepturi şi obligaţii în sarcina subiecţilor, istoria dreptului cunoaşte şi forma convenţională a creării normelor juridice în care drepturile şi obligaţiile se manifestă ca reguli de conduită, ca norme juridice obligatorii în comportamentul părţilor 33 . O aplicare largă a avut contractul normativ ca izvor de drept în feudalism în reglementarea raporturilor dinte diferite stări sau paturi sociale sau dintre acestea şi monarhi. În acest sens poate fi amintită în Anglia, Magna Charta Libertatum încheiată între baroni, cavaleri şi orăşeni, cu Regele Ioan fără de Ţară în anul 1215. Contractul este un important izvor al dreptului constituţional în cazul formării federaţiilor confederaţiilor de stat. Ca exemplu, amintim tratatul de constituire al URSS. În dreptul intern întâlnim contractul colectiv care este izvor de drept al muncii referitor la prevederile sale cu caracter general care se constituie adevărate norme juridice de natură convenţională. De asemenea o importanţă deosebită i se recunoaşte contractului în sens general de convenţie, tratat, acord, ca izvor al dreptului internaţional.

şi

  • 32 Idem, pag.63

  • 33 Idem, pag.64

39

VI.6. Doctrina sau ştiinţa juridică

Doctrina a avut un rol însemnat ca izvor de drept în antichitate şi în epoca medievală. În dreptul

roman, activitatea jurisconsulţilor era o activitate complexă

şi bogată

şi privea atât aplicarea

interpretarea dreptului cât

şi adaptarea lui la nevoile relaţiilor sociale. Începând cu împăratul August,

şi

ceilalţi împăraţi au acordat jurisconsulţilor dreptul de a da avize în soluţionarea unor cauze, avize de care judecătorii erau datori să ţină seama. Treptat aceste avize au început să fie luate în considerare şi la soluţionarea altor cauze similare. Unele opere ale jurisconsulţilor romani, dintre care amintim: Papinian, Ulpian, Modestin şi Gaius, au dobândit putere de lege. În evul mediu doctrina recâştigă în autoritate în procesul receptării dreptului roman şi în cel al prelucrării cutumelor 34 . De-a lungul timpului ştiinţa juridică a adus o importantă contribuţie la unificarea, dezvoltarea şi adaptarea dreptului în diferite ţări la realităţile în continuă dezvoltare.

VI.7. Actele normative ale unor organizaţii nestatale

Acestea au fost, de asemenea, în anumite perioade istorice recunoscute ca şi izvoare de drept. În acest sens amintim dreptul canonic instituit de biserica catolică, normele acestuia privind organizarea

bisericii, raporturile dintre aceasta

şi stat, precum şi unele aspecte ale vieţii personale (căsătoria,

familia). În această categorie a izvoarelor dreptului sunt incluse măsura în care li se atribuie forţă juridică.

şi statutele unor organizaţii sociale în

VI.8. Izvoarele dreptului românesc

Din categoria izvoarelor dreptului românesc distingem:

legea, care este izvorul principal şi superior al sistemului nostru de drept actual; decretele-legi; ordonanţele guvernului; decretele Preşedintelui României; hotărârile de guvern şi ordinele miniştrilor. Contractul şi obiceiul, însă cu un rol limitat şi o poziţie subsidiară. Contractul este recunoscut ca izvor al dreptului intern, sub forma contractului colectiv de muncă. Obiceiul sau cutuma are o valoare redusă, lucru explicabil datorită rolului proeminent al legii şi celorlalte acte normative, pe de o parte, şi datorită incompatibilităţii naturii cutumei – creaţie lentă, spontană – cu ritmul rapid al dezvoltării societăţii actuale pe de altă parte. Obiceiul juridic se mai

34 A se vedea V. Hanga, M. Jacotă, Drept privat român, Ed. Didactică şi pedagogică,1964, pag.4550

40

păstrează în dreptul civil în măsura în care Codul civil român face trimitere la aplicarea obiceiului în materie de servituţi şi raporturi de vecinătate (art. 600, 607, 610), de vânzare (art. 1359) etc., unele texte din Codul Civil şi art. 41, alin. 6 din Constituţie, care se referă la dreptul de proprietate şi respectarea bunei vecinătăţi. Pe plan local, sunt izvoare de drept deciziile hotărârilor locale cu caracter normativ, în conformitate cu legile şi alte acte normative ale organelor superioare, în executarea atribuţiilor legale 35 . Jurisprudenţa şi doctrina nu sunt recunoscute ca izvoare de drept, dar ele au totuşi o importanţă deosebită în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului.

35 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag.68

41

CAPITOLUL VII Raportul juridic

VII.1. Conceptul raportului juridic

Fenomenul juridic prezintă o complexitate deosebită, în cadrul acestuia existând relaţii de

determinare

şi influenţare, complementaritate

şi interdependenţă, cu zone de interferenţă sau

suprapunere. De exemplu, normele juridice nu reprezintă un scop în sine, ci ele au menirea de a modela

comportamente umane şi relaţii sociale. De asemenea, faptele sociale nu dobândesc semnificaţie juridică

fără acordul normativităţii juridice. Relaţiile sociale se „încarcă” de juridicitate sub acţiunea normelor juridice care sunt conectate cu planul realităţii sociale prin intermediul raporturilor juridice 36 . Prin intermediul reglementării juridice, relaţiile sociale dobândesc o fizionomie specifică devin raporturi juridice. Astfel se poate spune că raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma juridică 37 .

şi

Premisele fundamentale ale apariţiei unui raport juridic sunt: 38 existenţa normei juridice;

subiectele de drept;

faptele juridice. În lipsa uneia din cele trei premise, raportul juridic nu poate să apară 39 . Norma juridică este decisivă întrucât ea determină capacitatea juridică a persoanelor care participă la raportul juridic, conţinutul acestuia, precum şi împrejurările în care acest raport se declanşează. Orice raport juridic înseamnă în acelaşi timp, o conexiune între planul general

şi

impersonal al normei juridice

şi planul concret, al realităţii, în care părţile sunt determinate

şi au

anumite drepturi şi obligaţii bine individualizate 40 .

Trăsăturile raportului juridic

a) Raportul juridic este un

raport social deoarece se stabileşte de fiecare dată între oameni.

Există însă şi opinii potrivit cărora, în unele situaţii, se stabilesc raporturi juridice între oameni şi bunuri. În realitate, în aceste cazuri, relaţiile sunt stabilite tot între oameni însă cu referire la bunuri 41 .

  • 36 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag.69

  • 37 Ibidem

  • 38 În acest sens a se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 68, D. Mazilu, op.cit., pag. 277. Pentru altă opinie a se vedea Gh. Boboş, op. cit., pag. 207

  • 39 D. Mazilu, op.cit., pag. 277

  • 40 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag.69

  • 41 Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1999, pag.77

42

b) Raportul juridic este totodată un raport de voinţă (voliţional). Caracterul voliţional al raportului juridic este dat de faptul că aici intervine atât voinţa statală

exprimată în normele juridice, cât

şi voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic 42 . Din această

cauză spunem că raportul are un caracter dublu voliţional.

c) Istoricitatea este o altă condiţie a raportului juridic, fizionomia acestuia fiind puternic marcată de istoria societăţii, atât în ce priveşte subiecţii de drept, drepturile şi obligaţiile pe care le cuprinde, cât

şi cu privire la faptele cărora li se acordă semnificaţie juridică.

Definiţia raportului juridic Raportul juridic este definit ca un raport social, concret-istoric,voliţional, reglementat de norma juridică în cadrul căreia participanţii se manifestă ca titulari de drepturi şi obligaţii prin exercitarea cărora se realizează finalitatea normei juridice 43 . Profesorul Nicolae Popa defineşte raportul juridic ca fiind „acea legătură socială, reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii statale” 44 .

Structura raportului juridic Elementele constitutive ale raportului juridic sunt:

subiectele; conţinutul; obiectul. 45 Potrivit opiniei unui alt autor, premisele raportului juridic precum şi elementele sale îl constituie subiectele, norma juridică şi faptele juridice 46 .

VII.2. Subiectele raportului juridic

Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic, în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept.

Pentru a fi subiect de drept, desemnând aptitudinea generală

persoana fizică trebuie să aibă

capacitate juridică, aceasta şi obligaţii în cadrul

şi abstractă a persoanei de a avea drepturi

raportului juridic. Capacitatea juridică este reglementată în cadrul fiecărei ramuri de drept, astfel că putem distinge o capacitate juridică penală, civilă, administrativă etc.

  • 42 A se vedea Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, pag. 293

  • 43 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 70

  • 44 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, citat după D. Mazilu, op.cit., pag. 289.

  • 45 Gh.Boboş, op. cit., pag.215225;

Gh. Beleiu, op. cit., pag.78

  • 46 A se vedea

D. Mazilu, op.cit., pag. 277

43

Capacitatea juridică este generală atunci când nu vizează un anumit domeniu, şi specială când se referă la un anumit domeniu, ramură, instituţie (ex. capacitatea juridică a militarilor, funcţionarilor etc.). De regulă, organizaţiile au capacitate specială, ele fiind create pentru un anumit scop 47 . În general, capacitatea juridică este unică. În dreptul civil se disting însă două aspecte:

capacitatea juridică de folosinţă şi capacitatea juridică de exerciţiu. Potrivit Decretului nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice, capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice începe la naştere

şi încetează o dată cu moartea

acesteia, drepturile copilului fiind recunoscute din momentul concepţiei sale, cu condiţia să se nască viu. Capacitatea de exerciţiu este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile prin încheierea de acte juridice 48 . Trebuie menţionat faptul că, în cazul persoanei juridice, actele juridice sunt încheiate de către organele sale de conducere. Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei fizice începe de la data când aceasta devine majoră. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă, prezumându-se că el nu

are suficientă experienţă a vieţii şi nici suficient discernământ.

Nu au capacitate de exerciţiu:

  • a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;

  • b) persoana pusă sub interdicţie. Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă

şi nici lipsit, în tot sau în parte, de

capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege. De asemene, nimeni nu poate

renunţa nici în tot, nici în parte la capacitatea de folosinţă sau la cea de exerciţiu. Subiectele colective de drept sunt diversele organizaţii (societăţi comerciale, ministere, tribunale, parlament), inclusiv statul. În dreptul civil, subiectul colectiv de drept este definit sub forma persoanei juridice care presupune o serie de condiţii speciale referitoare la organizare, conducere, patrimoniu, răspundere, etc. Există însă numeroase subiecte colective de drept care nu sunt persoane juridice (instanţele judecătoreşti, diverse asociaţii) 49 . În ceea ce priveşte persoana juridică, din dispoziţiile art. 26, lit. e din Decretul nr. 31/1954 rezultă că este persoană juridică orice organizaţie care are o organizare de sine stătătoare (proprie), un patrimoniu propriu (distinct), un scop propriu, determinat şi în acord cu interesul general, obştesc. Potrivit Decretului nr. 31/1954, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice începe de la data înregistrării sau înscrierii pentru persoanele supuse acestor cerinţe, sau, după caz, de la data actului de

47 I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 72

  • 48 Gh. Beleiu, op. cit., pag. 318, 438

49 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 72

44

dispoziţie care o înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării ei sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.

Art. 28 şi 33 din acelaşi act menţionează că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi

care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.

În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, menţionăm că ea se dobândeşte de la data înfiinţării sale 50 (ex. o societate comercială dobândeşte capacitate de exerciţiu din ziua

înmatriculării în Registrul comerţului).

VII.3 Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic constă în drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară

o relaţie socială 51 . Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de norma juridică. Într-o altă definiţie, conţinutul raportului juridic îl constituie totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare 52 .

Este necesar să facem deosebirea între dreptul obiectiv ca ansamblu de norme

şi dreptul

subiectiv ca îndrituire legată de o persoana, ca posibilitate de a acţiona în temeiul dreptului obiectiv. În cadrul raportului juridic, dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferită de norma juridică titularului dreptului (persoană fizica sau subiect colectiv de drept) de a pretinde subiectului pasiv să dea să, facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilităţi fiind garantată, în caz de nevoie, prin forţa de

constrângere a statului.

Clasificarea drepturilor subiective 53 După criteriul provenienţei, drepturile subiective se clasifică în trei mari categorii:

  • a) drepturi fundamentale, care derivă din apartenenţa la societatea umană a fiecărui individ (dreptul la viată, demnitate, libertate);

  • b) drepturi care decurg din inserţia individului în viaţa socială (dreptul la nume, la domiciliu);

  • c) drepturi care derivă din însăşi voinţa indivizilor(dreptul de a încheia contracte). După gradul de opozabilitate distingem:

  • a) drepturi absolute cărora le corespunde obligaţia tuturor subiecţilor de a le respecta (dreptul la viaţă);

  • b) drepturi relative care sunt opozabile numai unei anumite persoane (dreptul cumpărătorului de a primi bunul este opozabil faţă de vânzător). După conţinutul lor, drepturile subiective pot fi împărţite în:

  • 50 A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa”S.R.L.,Bucureşti,1999, pag. 448

  • 51 I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 72

  • 52 D. Mazilu, op.cit., pag. 300

  • 53 A se vedea

Gh. Beleiu, op. cit., pag. 8892, I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 7273

45

  • a) drepturi patrimoniale, care au un caracter economic;

  • b) drepturi nepatrimoniale, al căror conţinut nu poate fi exprimat, în general, în bani. Drepturile patrimoniale se împart în:

1)

drepturi reale

2)

drepturi de creanţă.

Dreptul real este acel drept în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra

unui bun fără concursul altei persoane. Dreptul de creanţă este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorului) să dea, să facă sau să nu facă ceva. Drepturile nepatrimoniale se împart în:

1)

drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei:

2)

drepturi care privesc identificarea persoanei;

3)

drepturi care decurg din creaţia intelectuală.

După criteriul corelaţiei dintre drepturi distingem:

a)

drepturi principale

b)

drepturi accesorii.

După gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile civile se împart în drepturi pure simple, şi drepturi afectate de modalităţi. Obligaţia juridică, ca terminologie, are o semnificaţie multiplă. În dreptul civil, termenul „obligaţie” este folosit cu trei sensuri 54 :

şi

1)

îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva;

2)

raport obligaţional, adică raportul civil în care subiectul activ – creditorul – poate pretinde subiectului pasiv – debitorul – să dea, să facă sau să nu facă ceva;

3)

în sens de înscris constatator.

În doctrină, obligaţia juridică este definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al unui raport juridic pretinsă de subiectul activ, de a da, a face sau a nu face, conduită care poate fi impusă, în caz de nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Caracterizând succint obligaţia juridică, reţinem că:

 

a)

aceasta constă într-o îndatorire a subiectului pasiv (nu o posibilitate) de a avea o conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ;

b)

îndatorirea poate consta într-o prestaţie pozitivă (a da, a face) sau o abstenţiune (a nu face);

c)

în cazul în care subiectul pasiv nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţia, subiectul activ

poate recurge la forţa de constrângere a statului 55 .

  • 54 Gh. Beleiu, op. cit., pag. 95

A se vedea

  • 55 Ibidem

46

O caracteristică definitorie a conţinutului raportului juridic este faptul că drepturile şi obligaţiile

nu sunt rupte unele de altele, ele se presupun

şi se coordonează reciproc; ceea ce poate pretinde

subiectul activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv. Aşadar, drepturile şi obligaţiile în cadrul raportului juridic sunt corelative. De exemplu, în cazul vânzării – cumpărării, vânzătorul are dreptul de a primi preţul, iar cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul, dacă cumpără bunul respectiv şi invers, cumpărătorul are dreptul de a primi bunul dacă a achitat preţul, iar vânzătorul are obligaţia de a da bunul dacă a primit preţul.

În ceea ce priveşte drepturile

şi obligaţiile persoanei, menţionăm

şi faptul că

ansamblul

drepturilor şi obligaţiilor pe care le are cetăţeanul conform legilor în vigoare formează statutul juridic al persoanei 56 .

VII.4. Obiectul raportului juridic

Obiectul raportului juridic îl constituie conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor 57 .

În literatura juridică s-a exprimat şi opinia potrivit căreia obiectul raportului juridic îl constituie

lucrul material implicat în raportul juridic. Această soluţie este criticabilă deoarece nu are în vedere întreaga sferă a raporturilor juridice (de exemplu, unele raporturi, cum este în cazul exercitării dreptului la vot, nu vizează un lucru material).

VII.5. Faptele juridice

Între regulile de drept şi faptele sociale există relaţii complexe. Cel puţin în parte, dreptul se naşte din fapte şi, totodată, se aplică acestora. Un fapt însă, nu produce efecte în drept prin calităţile sale intrinseci, ci este necesar ca o norma juridică să îi atribuie o anumită semnificaţie la care ataşează consecinţe juridice 58 .

Prin fapte juridice se înţeleg acele împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine

apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice

şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe

juridice (ex. încheierea unei căsătorii, naşterea unui copil). După criteriul voliţional, faptele juridice se clasifică în evenimente şi acţiuni.

Evenimentele sunt fapte juridice care se produc independent de voinţa oamenilor (de exemplu,

cutremurul poate produce anumite pagube, deci anumite consecinţe juridice, fiind prin aceasta un fapt juridic).

  • 56 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 74

  • 57 A se vedea şi Gh. Beleiu, op. cit., pag.104105 58 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 74

47

Acţiunile umane sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care nasc, modifică sau sting raporturi juridice. Ele pot fi licite când respectă normele juridice sau ilicite când le încalcă.

Principalele acţiuni licite sunt actele juridice care reprezintă manifestări de voinţă făcute cu

scopul de a modifica situaţii juridice.

48

CAPITOLUL VIII Răspunderea juridică

VIII.1. Conceptul răspunderii juridice

Conduita umană poate fi conformă cu normele juridice, caz în care ea este licită, legală sau să contravină acestora, caz în care este ilicită, ilegală. Conduita licită este exprimată în anumite acţiuni sau în abţinerea de a săvârşi anumite acţiuni prin care subiectele de drept folosesc în limitele prescrise drepturile subiective sau îşi îndeplinesc obligaţiile juridice pe care le au. Aşadar, conduita licită este dată de acţiunile sau inacţiunile conforme sau chiar determinate de normele juridice 59 . Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice, săvârşite de o persoana care are capacitatea de a răspunde pentru faptele pentru faptele sale. În principiu, încălcarea prevederilor normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate. Răspunderea juridică este definită ca un raport juridic de constrângere, al cărui conţinut constă în dreptul statului de a trage la răspundere pe cel care a încălcat norma de drept, aplicând sancţiunea prevăzută de norma încălcată şi în obligaţia persoanei vinovate de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate pe baza normei încălcate 60 . Într-o altă definiţie, împărtăşită şi de alţi autori, răspunderea juridică este „complexul de drepturi şi de obligaţii conexe care – potrivit legii – se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul legal de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept” 61 . Între răspunderea juridică şi sancţiunea juridică se instituie relaţii complexe. Sancţiunea juridică apare ca o premisă a instituţiei răspunderii juridice, răspunderea juridică având ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelenţă cu sancţiuni juridice. Totodată sancţiunea juridică constituie obiectul răspunderii juridice, întrucât ea se află la capătul acesteia ca scop, ca finalitate 62 . Sancţiunea juridică poate consta în restituirea unui lucru, anularea unui act, repararea unei pagube sau într-o pedeapsă. Pedeapsa este dată intuituu personae, având în vedere o anumită persoană,

  • 59 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 105

  • 60 Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 1999, pag. 310

  • 61 Mircea Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. „Dacia”, ClujNapoca,1974, pag. 3132; a se vedea şi Gh. Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 264

  • 62 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 106

49

gradul de vinovăţie al acesteia şi ea nu poate fi transmisă cum se întâmplă în cazul unei sancţiuni de drept civil ce constă în repararea unei pagube şi care se poate transmite moştenitorilor.

VIII.2. Formele răspunderii juridice

În funcţie de o serie de factori care trebuie consideraţi interdependenţi şi interferenţi (valorile sociale lezate, tipul de normă juridică a cărei dispoziţie a fost încălcată, gradul de pericol social al faptei ilicite, vinovăţia făptuitorului) se pot distinge mai multe forme ale răspunderii juridice: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea contravenţională, răspunderea disciplinară etc. Răspunderea penală este definită ca fiind o formă a răspunderii juridice, care există din momentul săvârşirii infracţiunii, şi constă în obligaţia infractorului de a suporta consecinţele săvârşirii ei 63 .

În materia dreptului civil se disting două forme ale răspunderii civile: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală, ambele forme fiind dominate de ideea fundamentală a reparării prejudiciului patrimonial cauzat prin săvârşirea unei fapte ilicite de către anumită persoană.

Răspunderea civilă delictuală are drept conţinut obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită. În ceea ce priveşte natura juridică a acestei răspunderi, s-a arătat că ea este o sancţiune specifică dreptului civil, aplicată pentru săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, cu caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă 64 . La rândul său răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri:

  • a) răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999, C. civ.);

  • b) răspunderea pentru fapta altei persoane(art. 1000, alin.2,3,4, C. civ.);

  • c) răspunderea pentru lucruri, animale şi edificii (art. 1000, alin 1, art. 1002, C. civ.).

Răspunderea civilă contractuală are un caracter special, derogator faţă de răspunderea civilă delictuală, care este dreptul comun al răspunderii civile. În cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie concretă, stabilită printr-un contract preexistent, valabil, încheiat între cel păgubit şi cel care şi-a încălcat obligaţiile contractuale. Răspunderea contravenţională intervine în cazul comiterii unei contravenţii. Contravenţia este o faptă ce prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută ca atare de lege sau un alt act normativ. Răspunderea disciplinară intervine în cazul în care se constată că un salariat a săvârşit o abatere disciplinară. Codul muncii defineşte abaterea disciplinară ca fiind o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a

63 Matei Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Lumina Lex,1998, pag. 169

  • 64 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, 2000, pag. 123

50

încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau, contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Abaterile disciplinare atrag sancţiuni ca: avertismentul scris; suspendarea contractului

individual de muncă pe o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile lucrătoare; retrogradarea din funcţie cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pe o durată ce nu poate depăşi 60 de zile; reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5%-10%; desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă 65 . Din perspectiva teoriei generale a dreptului remarcăm faptul că între formele răspunderii juridice există relaţii complexe. Astfel, nu în mod necesar unei ramuri de drept îi corespunde o unică formă a răspunderii juridice. De exemplu, în materia dreptului administrativ se pot declanşa diverse forme de răspundere juridică: disciplinară, civilă, contravenţională. Cu toată diversitatea şi dinamica formelor răspunderii juridice, acestea sunt fundamentate pe o serie de principii comune: legalitatea răspunderii, principiul răspunderii personale, principiul răspunderii pentru vină, principiul individualizării răspunderii juridice 66 . De asemenea formele răspunderii juridice nu pot exista fără întrunirea unor condiţii care se regăsesc, în general, indiferent de forma răspunderii juridice.

VIII.3. Condiţiile răspunderii juridice

Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să existe : 67

  • a) o conduită ilicită;

  • b) un rezultat vătămător al acestei conduite care poate fi exprimat, de exemplu, într-o daună materială sau prin vătămarea sănătăţii corporale;

  • c) legătura cauzală între conduita ilicită şi rezultatul produs;

  • d) vinovăţia din partea subiectului actului ilicit;

  • e) să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură, în principiu, răspunderea juridică.

Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ pentru a se angaja răspunderea juridică a unei persoane. a) Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune care contravine prevederilor normei juridice. De exemplu, cineva proferează injurii la adresa unei persoane, deci are o conduită ilicită exprimată printr-o acţiune. Inacţiunea – nesăvârşirea unei acţiuni concrete de către o persoană – poate fi considerată drept ilicită doar atunci când această persoană avea obligaţia juridică de a acţiona într-un anumit fel şi aceasta

  • 65 A se vedea art. 264 din Codul

muncii

  • 66 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag.108 67 Idem, pag. 109. Pentru o altă opinie a se vedea Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 316318

51

nu a acţionat ca atare. De exemplu, art. 315 Cod penal stabileşte sancţiunea pentru infracţiunea de omisiune de ajutor a unei persoane a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie.

  • b) Rezultatul conduitei ilicite, care provoacă daune societăţii sau personal unui individ, aduce

atingere valorilor apărate de drept. Acest rezultat permite să se aprecieze, în majoritatea cazurilor, pericolul social al faptei ilicite.

  • c) În toate cazurile în care pentru existenţa faptului ilicit este necesară

şi producerea unor

consecinţe ilicite, se impune examinarea legăturii între faptă

existenţa sau inexistenţa unui

şi rezultatul ei; trebuie să fie stabilită şi rezultatul produs. Raportul de

raport de cauzalitate între faptă

cauzalitate (legătura cauzală) este o cerinţă obiectivă a răspunderii. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită – acţiune sau inacţiune – şi rezultat există când acesta este generat, determinat de către fapta ilicită.

  • d) Vinovăţia reprezintă o altă condiţie a răspunderii juridice, ea desemnând latura subiectivă a

încălcării dreptului. Vinovăţia este atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta socialmente periculoasă săvârşită de aceasta, precum şi faţă de consecinţele ei, atitudine avută la momentul săvârşirii faptei ilicite sau mai

exact la momentul imediat anterior săvârşirii ei 68 . Vinovăţia se exprimă sub forma intenţiei sau culpei. Fapta se consideră săvârşită cu intenţie când persoana care a comis-o a cunoscut caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut consecinţele ei ilicite, urmărind producerea lor (intenţie directă)

sau, deşi nu le-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lor (intenţie indirectă). Fapta este săvârşită din culpă când persoana prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce (culpă cu prevedere sau imprudenţă) sau, nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpă cu neprevedere sau neglijenţă). În materia dreptului civil, culpa nu desemnează o anumită formă a vinovăţiei, ci vinovăţia cu toate formele ei: dolul (intenţia), imprudenţa şi neglijenţa. În general, în ceea ce priveşte răspunderea juridică, existenţa unor cauze care înlătură vinovăţia înseamnă, implicit, înlăturarea răspunderii juridice. Cauzele care înlătură vinovăţia sunt: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, starea de beţie fortuită completă, minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt.

  • e) Să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură, în principiu, răspunderea juridică. Aceste

împrejurări, prevăzute de lege, diferă de la o ramură de drept la alta. Astfel, în dreptul penal, din

considerente de politica penală, răspunderea penală poate fi înlăturată în cazul amnistiei, lipsei plângerii prealabile şi prescripţiei.

68 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 191

52

VIII.4. Subiectele răspunderii juridice

Subiectele răspunderii juridice sunt persoanele (fizice sau subiectele colective) împotriva cărora se exercită constrângerea de stat prin aplicarea sancţiunii juridice. Pentru ca o persoană fizică să fie considerată subiect al răspunderii juridice trebuie să îndeplinească două condiţii: să aibă capacitate de a răspunde şi să acţioneze în mod liber 69 . Cea de-a doua condiţie presupune ca individul să cunoască şi să conştientizeze efectul normei, să aibă posibilitatea să-şi aleagă conduita conform conştiinţei sale.

Subiectele colective de drept pot răspunde din punct de vedere civil neputând fi subiecte ale răspunderii penale sau disciplinare.

şi administrativ, ele

69 A se vedea Gh Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi pedagogică,1983, pag. 270271

53

CAPITOLUL IX Realizarea şi interpretarea dreptului

IX.1. Conceptul realizării dreptului

Realizarea dreptului este procesul implementării prescripţiilor normelor juridice în viaţa socială,

prin respectarea şi executarea lor de către membrii societăţii

competente 70 .

şi aplicarea lor de către organele de stat

Realizarea dreptului presupune un proces de mare complexitate care se desfăşoară în funcţie de o serie de factori (tipul sistemului social, natura relaţiilor politice, a organizării statale, tipul de relaţii

economice, gradul de civilizaţie

şi cultură, condiţiile naţionale

şi internaţionale, conştiinţa juridică a

societăţii), dar în acelaşi timp, ea implică în cel mai înalt grad personalitatea fiecărui individ al cărui

comportament este reglementat de normele juridice, libertatea individului care poate sau nu să respecte prevederile legale 71 . Realizarea dreptului, dincolo de existenţa constrângerii publice, depinde şi de forţa sa internă, de moralitatea şi raţionalitatea sa cu privire la care Mircea Djuvara remarca: „Un text de lege, care se aplică, nu are putere numai pentru că este text de lege şi pentru că poate pune în mişcare forţa publică, dar fundamentul lui raţional stă în faptul că el răspunde unei necesităţi morale a societăţii respective . Legea nu poate să fie imorală, astfel se prăbuşeşte chiar fundamentul şi explicaţia ei logică” 72 .

IX.2. Formele realizării dreptului

Formele realizării dreptului sunt: respectarea normelor juridice de către destinatarii lor aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente 73 . 1. Respectarea normelor juridice de către destinatarii lor

şi

Pentru îndeplinirea interdicţiei pe care o conţin normele prohibitive este suficient ca persoanele vizate să se abţină de la săvârşirea faptelor interzise, în acest fel interdicţia stabilită de legiuitor fiind

realizată. Prin urmare, această activitate nu presupune operaţiuni juridice, întocmirea unor acte juridice şi nici nu necesită neapărat crearea şi desfăşurarea de raporturi juridice 74 .

  • 70 Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck,1999, pag. 254

  • 71 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 92

  • 72 A se vedea M. Djuvara, op.cit., pag. 198205

  • 73 A se vedea Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck,1999, pag.254266. Pentru alte opinii a se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 93

  • 74 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 93

54

Normele prohibitive dau naştere unor raporturi numai în cazul încălcării lor, şi deci a aplicării sancţiunii juridice stabilite de aceste norme. Uneori respectarea unor norme sociale, de către subiecţii de drept se ghidează după instinctul lor de conservare. În alte cazuri, presiunea socială şi teama de pedeapsă, de sancţiunile organizate într-un stat de drept conduc la respectarea normelor juridice. Sancţionarea comportamentelor ilicite nu are în mod necesar un caracter penal, de cele mai multe ori privativ de libertate. Sancţiunea poate consta în nulitatea unui act juridic încheiat cu nerespectarea cerinţelor legale sau prin suportarea unor daune. În cazul normelor permisive şi onerative, subiectele de drept (individuale sau colective) trebuie să-şi asume o iniţiativă, să desfăşoare unele activităţi concretizate în elaborarea de acte individuale, fără a fi însă nevoie de încheierea unui act scris într-o formă oficială sau de intervenţia unui organ de stat (ex. îndeplinirea obligaţiilor cotidiene de către soţi, de către părinţi în conformitate cu Codul familiei; cumpărarea unui produs de mică valoare din magazin; conduita pietonilor în trafic) 75 . 2. Aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente

Această activitate cunoaşte o procedură oficială şi se concretizează în elaborarea unor acte de aplicare care constituie temeiul apariţiei unor raporturi juridice.

IX.3. Aplicarea dreptului

În literatura juridică, aplicarea dreptului este definită ca fiind activitatea desfăşurată de către organele statului şi de funcţionarii de stat, care constă în emiterea unor acte de autoritate cu caracter individual, care duc la îndeplinirea prevederilor normelor juridice 76 . Actele de aplicare au trăsături prin care se deosebesc de actele normative: 77

  • a) Actele de aplicare a dreptului au un

caracter concret, individual, se referă la o anumită

situaţie de fapt, în timp ce normele juridice au un caracter general şi impersonal. Norma juridică are valoare de etalon, care funcţionează în mod repetat, în măsura producerii

ipotezei prevăzută în normă, pe când dispoziţia din actul de aplicare se consumă odată cu soluţionarea speţei respective.

  • b) Actul de aplicare al dreptului are întotdeauna ca efect juridic naşterea, modificarea sau

stingerea unui raport juridic. În schimb, publicarea unor norme juridice nu creează, de regulă, automat

raporturi juridice.

  • c) În cazul actelor de aplicare, acţiunea lor în timp coincide cu elaborarea şi comunicarea lor

părţilor interesate, pe când cea a normelor juridice se declanşează în urma publicării acestora sau la o

75 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 93. A se vedea şi N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, pag. 256257 76 Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck,1999, pag. 257 77 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 94

55

dată ulterioară. Efectul în timp al actelor normative încetează prin abrogare sau prin ajungerea la

termen. Actele individuale, fiind emise pentru cazuri determinate: un anumit litigiu, un anumit contract,

efectul lor în timp este subordonat interesului rezolvării în bune condiţii a situaţiilor respective.

  • d) Actele de aplicare se deosebesc de cele normative şi după principiile care stau la baza căilor

de atac împotriva lor 78 .

Astfel, legile pot fi abrogate sau modificate numai de către Parlament, după o procedură specială. Actele normative ale organelor locale pot fi abrogate doar atunci când nu sunt conforme cu

legile sau cu alte acte normative superioare şi numai în formele prevăzute de lege. În cazul actelor individuale de aplicare, asigurarea legalităţii în cadrul raporturilor concrete este legată direct de interesele participanţilor la aceste raporturi.

  • e) Actele de aplicare pot fi făcute de toate cele trei categorii de organe de stat – legislativă,

executivă, judecătorească – dar cu o pondere diferită 79 . De exemplu, un ministru poate da un ordin prin

care promovează o persoană într-o anumită funcţie, în baza unui regulament anterior privind funcţionarea unui sector de activitate 80 . Instanţele judecătoreşti, prin natura lor, nu pot da decât acte de aplicare – hotărâri judecătoreşti.

IX.4. Fazele procesului de aplicare a dreptului

Actele de aplicare a dreptului sunt deosebit de importante, întrucât ele nasc, modifică sau sting raporturi juridice, generează drepturi şi obligaţii faţă de persoanele la care se referă. Elaborarea acestor acte cunoaşte anumite faze care constituie un proces unic, deşi nu au aceeaşi succesiune în timp la toate categoriile de norme juridice: 81 1. Stabilirea stării de fapt

Aceasta fază presupune culegerea

şi consemnarea datelor concludente, în scopul înţelegerii

situaţiei reale prin aprecierea materialului rezultat din cercetările şi verificările efectuate 82 . 2. Alegerea normei de drept („critica” normei) Identificarea normei legale în scopul calificării juridice a stării de fapt presupune: selectarea (critica) normei juridice , verificarea autenticităţii, a forţei jur, determinarea conţinutului ei prin analiza celorlalte norme cuprinse în actul normativ, stabilirea acţiunii normei juridice selectate (dacă este în vigoare), relaţia ei cu celelalte norme 83 .

  • 78 A se vedea Gh. Boboş, op. cit., pag. 236

  • 79 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 94

  • 80 Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 258

  • 81 A se vedea şi Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 258

  • 82 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 9596; Dumitru Mazilu, op.cit., pag.261266, Gh. Boboş, op.cit., pag. 237239

  • 83 Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 263

56

3. Elaborarea actului de aplicare constă în elaborarea deciziei juridice care va atrage după sine naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete.

Operaţiunea de elaborare

şi de redactare a actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor

cerinţe de conţinut şi de formă care diferă de la o categorie de norme juridice la alta, de la o ramură de

drept la alta.

Unii autori consideră că interpretarea normei constituie o etapă distinctă la care organul de

aplicare recurge pentru a stabili înţelesul adevărat şi deplin al normei juridice, utilizând în acest scop metode şi procedee cu care operează tehnica interpretării dreptului 84 .

Alţi autori consideră că în cursul elaborării

şi emiterii actului de aplicare, organul de stat

efectuează, totodată, o operaţiune de interpretare a normelor juridice aplicabile 85 . După elaborarea actului de aplicare, acesta este adus la cunoştinţa celor interesaţi.

X.5. Conceptul interpretării normelor juridice

Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire a sensului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora, a soluţionării unor cauze 86 . Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate simplă, mecanică, ea solicitând interpretarea normelor juridice din următoarele motive: norma juridică are un caracter general, impersonal faţă de o anumită situaţie concretă, individuală; normele juridice sunt constituite într-un sistem, aplicarea lor implicând relaţii diverse; limbajul şi stilul actelor normative este specific, nefiind exclusă posibilitatea unor norme juridice redactate confuz sau care sunt contradictorii etc. 87 După cum remarca M. Djuvara, interpretarea este într-un anumit fel o „alterare” care poate fi neînsemnată în unele cazuri şi violentă, chiar, în alte cazuri. Această alterare există însă de fiecare dată, deoarece norma generală este un rezumat al unor cazuri individuale preexistente şi deci interpretarea se face prin mijlocirea acelei norme generale cu privire la cazul nou, care nu poate fi niciodată perfect identic cu altul. În acest sens, interpretarea este o operaţiune prin care se stabileşte o legătură logică între dreptul pozitiv şi aplicarea lui, încercându-se să se deducă aceasta din urmă din cel dintâi. După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, interpretarea nu caută decât maximum de dreptate. Scopul din urmă al interpretării este de a realiza dreptate şi de aceea legile evoluează şi se schimbă mereu, pe căi de multe ori aparent ilogice. O interpretare care duce la nedreptate nu este o interpretare bună, după cum o lege care duce la nedreptate nu este bună 88 .

  • 84 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 95

  • 85 Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 264

  • 86 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 97

  • 87 Ibidem

  • 88 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 97

57

X.6. Formele interpretării dreptului

Formele interpretării dreptului sunt: interpretarea oficială şi interpretarea neoficială 89 . Interpretarea oficială sau obligatorie provine de la un organ de stat competent. Ea poate fi

generală, atunci când este realizată de stat printr-un act special de interpretare (ex. parlamentul, printr-o nouă lege interpretează o lege veche, un text). Cea mai generală interpretare este cea dată de către

organul care a elaborat actul.

Interpretarea generală se caracterizează prin faptul că este dată sub forma unui act normativ care

face corp comun cu actul interpretat şi are caracterul unei norme general-obligatorii. Interpretarea generală a actelor normative, făcută de organul de la care emană, poartă denumirea de interpretare autentică, iar actul juridic care cuprinde interpretarea respectivă are forţa juridică a actului interpretat. Interpretarea oficială poate fi şi concretă (denumită şi cauzală sau judiciară). Aceasta este făcută de către organele de aplicare a dreptului (ex. instanţele judecătoreşti) cu prilejul soluţionării unei cauze concrete, a unui anumit caz sau speţă şi are caracter obligatoriu numai pentru acea cauză,. rezultatul interpretării fiind cuprins în conţinutul actului de aplicare. Interpretarea neoficială (facultativă sau doctrinară) reprezintă opiniile unor persoane neoficiale asupra modului în care trebuie să fie înţeles conţinutul unor acte normative. Ea nu are un caracter obligatoriu, bucurându-se numai de o autoritate ştiinţifică nu şi juridică 90 . Deosebit de importantă este interpretarea neoficială făcută de oamenii de ştiinţă-jurişti în diverse lucrări ştiinţifice, monografii, tratate, manuale, cursuri universitare. E necesar doar ca unicul scop al interpretării să fie dezvăluirea sensului exact al actului normativ 91 . Aşadar, interpretarea neoficială nu face parte din procesul de aplicare a dreptului, dar ea poate servi şi ajuta acest proces.

În procesul interpretării se pot folosi o serie de metode de interpretare. Principalele metode de interpretare ale dreptului sunt: 92

  • 1. Interpretarea gramaticală constă în folosirea procedeelor de analiză morfologică

şi

sintactică a textului actelor normative, pornindu-se de la înţelesul cuvintelor folosite, de la legătura între ele, de la construcţia frazei etc.

89 A se vedea Gh. Boboş, op. cit., pag. 268270; I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 9899 90 A se vedea Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 270; Gh. Boboş, op. cit., pag. 246248 91 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 99

  • 92 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag.102. A se vedea şi Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 272275; Gh. Boboş, op. cit., pag. 255259

58

Procedeele de interpretare gramaticală reclamă de asemenea

şi clarificarea problemei

terminologiei juridice. Înţelesul unor termeni şi expresii în formularea textului normei de drept poate fi identic cu cel din limbajul obişnuit sau poate avea un sens specific juridic. Uneori legiuitorul pentru a

asigura înţelegerea corectă

termeni.

şi uniformă a unor termeni folosiţi recurge la explicarea sensului acestor

  • 2. Interpretarea sistematică constă în lămurirea sensului unei norme juridice, a unui text

normativ prin coroborarea acestei norme sau a textului cu alte dispoziţii normative, aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept. Această interpretare joacă un rol important, mai ales în cazurile în care textul supus interpretării este incomplet 93 .

În general, nici o normă de drept nu poate fi înţeleasă dacă este ruptă de celelalte norme.

  • 3. Interpretarea istorică constă în stabilirea sensului adevărat şi deplin al normelor juridice prin

analiza condiţiilor istorice, social-politice care au determinat adoptarea unui act normativ şi în funcţie de aceste condiţii prin determinarea scopurilor urmărite de acest act.

  • 4. Interpretarea logică se bazează pe analiza textului normativ prin aplicarea regulilor logicii

formale. Metoda logică nu poate fi separată de celelalte metode sau procedee tehnice, orice lămurire a sensului normei juridice sprijinindu-se pe utilizarea raţionamentelor şi judecăţii. Printre procedeele logice frecvent utilizate sunt: "a pari", "per a contrario", "a fortiorii", ab absurdum". 94 Raţionamentul "a pari" permite deducerea unor consecinţe logice în urma analogiei care se face între două situaţii asemănătoare. Raţionamentul "per a contrario" deduce de exemplu, din opoziţia unei ipoteze, opoziţia unor

consecinţe: dacă o regulă este subordonată întrunirii certe a unor condiţii, regula inversă trebuie să se aplice când aceste condiţii nu sunt reunite. Raţionamentul "a fortiori". În acest caz, într-o anumită împrejurare raţiunea aplicării unei norme este mai puternică decât cea indicată în norma juridică decât cea indicată în norma juridică. Raţionamentul "ad absurdum" demonstrază, de exemplu, imposibilitatea logică a unei situaţii şi ca atare numai o anumită soluţie este posibilă.

  • 5. Interpretarea teleologică sau după scop, urmăreşte găsirea sensului actului normativ prin

evidenţierea exprimată în finalităţile actului normativ interpretat. Metodele de interpretare a normelor juridice se intercondiţionează, trebuie aplicate complementar şi interferent, procesul de interpretare solicitând în acelaşi timp creativitate interpretului.

93 Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 275 94 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 102

59

EXPRESII ŞI LOCUŢIUNI DIN LIMBA LATINĂ FOLOSITE ÎN LITERATURA JURIDICĂ

A fortiori — Pentru viitor.

Ex officio (din oficiu) — apărător ex officio.

Actor probat actionem — Reclamantul (trebuie) sa dovedească temeiul plângerii (sale).

Alteri stipulari nemo potest — Nimeni nu poate stipula pentru altul.

Ab initio (dintru început, de la capăt) — a întreprinde sau a relata ceva ab initio.

Acta, non verba (fapte nu vorbe) — faptele sunt mai convingătoare decât vorbele.

Ad hominem (la om, la persoană) — argumentum ad hominem, mod de argumentare care vizează adversarul

ca persoană şi nu fondul afirmaţiilor sale. De iure (de drept) — situaţie de iure, situaţie prevăzută de lege.

De facto (de fapt) — situaţie de facto, opusă unei situaţii de iure.

Dura lex, sed lex (legea e aspră, dar e lege).

Ex nunc — Pentru viitor.

Ex tunc — Pentru trecut.

Ex abrupto (dintr-o dată) ; Exordium ex abrupto — intrare directă în subiect, fără introducere. Procedeu

oratoric utilizat, de pildă, de Cicero în primul discurs împotriva lui Catilina. Expressis verbis (în termeni expliciţi) — prezentare expressis verbis.

Fiat iustitia, pereat mundus ! (să se facă dreptate chiar de-ar fii fă piară lumea !) — legea trebuie aplicată în

orice condiţii, dreptatea trebuie instaurată cu orice preţ. Genus perire non censetur — se ştie că bunurile de gen nu pier.

Habeas corpus — să ai corpul.

In rem — cu privire la fapta.

In extenso (pe larg) — a relata ceva în extenso.

Lege ferenda

— pe viitor sa se tina seama de ...

60

Non est princeps supra leges, sed leges supra principem. (nu conducătorul stă deasupra legilor, ci legile

deasupra conducătorului) — principiu atribuit lui Pliniu cel Tânăr. Toţi oamenii indiferent de rangul lor social

sunt datori să respecte legea. Nemo iudex in causa sua (nimeni nu este judecător în propriul său proces) — adagiu din dreptul roman. Nu

poţi fi imparţial în judecarea propriei cauze. Nemo praesumitur malus nisi probetur (nimeni nu poate fi socotit vinovat dacă nu se dovedeşte vinovăţia).

Necessitas non habet legem (necesitatea nu are lege) — adagiu din dreptul roman. A avut o largă circulaţie în

forme uşor modificate. Utilizat ca argument suprem în cazuri de forţă majoră, dar

şi pentru a justifica

arbitrariul. Nulla poena sine lege (nici o pedeapsă fără lege) — principiul legalităţii pedepsei în dreptul roman.

Onus probandi (sarcina de a face dovada) — formulă din „Digeste". Sarcină care revine reclamantului în

procesul civil. Optimus legum interpres consuetudo (uzul este cel mai bun jurisconsult) — viaţa socială perfecţionează

legile, impunându-le anumite modificări. Patere quam ipse fecisti legem (suportă legea pe care tu însuţi ai făcut-o) — varianta latină a unei sentinţe

atribuite lui Pittocos, unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice. Pede poena claudo (pedeapsa vine şchiopătând) — Horaţiu „Ode", III, 2, 32. Mai devreme sau mai târziu

orice vină se ispăşeşte. Pacta sunt servanda — convenţiile trebuie respectate.

Rex iudicata pro veritate habetur (lucrul judecat e socotit adevărat) — adagiu din dreptul roman.

Restitutio in integrum (reparaţia integrală) — repunerea unei persoane în starea anterioară unui fapt juridic

care i-a lezat un drept. În sens generic, repararea totală a unor prejudicii materiale sau morale aduse cuiva. Res nullius (lucru al nimănui) — termen juridic desemnând un bun asupra căruia nu există drept de

proprietate. Qui accusare volunt, probationes habere debent (cei ce vor să acuze trebuie să aibă dovezi) — veche maximă

de drept, care obliga pe acuzator să prezinte dovezile vinovăţiei acuzatului. Sine qua non (fără care nu se poate) — condiţie sine qua non.

Sine die (fără zi) — a amâna un lucru sine die, fără un termen precis.

Sub lege libertas (libertate în cadrul legii) — aforism care atrage atenţia că libertatea nu trebuie confundată cu

dezordinea şi anarhia. Testis unus, testis nullus (un singur martor nu este martor) — adagiu de drept. Depoziţia unui singur martor

nu poate fi luată drept probă. Uti, non abuti (a uza, dar nu şi a abuza) — axiomă îndemnând la păstrarea măsurii.

Ut supra (ca mai sus) — formulă juridică utilizată în acte.

Veritas simplex oratio (adevărul se rosteşte simplu) — Seneca „Epistulae ad Lucillium", 49,12.

Veni, vidi, vici (am venit, am văzut, am învins) — conţinutul lapidar al scrisorii prin care Cezar vestea Senatului biruinţa sa rapidă de la Zela asupra lui Pharmaces, regele Pontului. Expresia unui succes fulgerător (formulă preferată de student după examen — n.a.).

61

TESTE GRILĂ PENTRU EXAMEN

TEST 1

1). În sfera dreptului public intră:

  • a) dreptul civil,

  • b) dreptul administrativ,

  • c) dreptul constituţional,

  • d) dreptul financiar,

  • e) dreptul internaţional public,

  • f) dreptul internaţional privat.

2). Sistemul ştiinţelor juridice cuprinde:

  • a) ştiinţele juridice auxiliare,

  • b) teoria generală a dreptului,

  • c) ştiinţele juridice,

  • d) ştiinţele normative.

3). Care din următoarele principii aparţine dreptului penal:

  • a) principiul libertăţii contractuale,

  • b) principiul legalităţii incriminării şi pedepsei,

  • c) principiul separaţiei puterilor în stat,

  • d) principiul bunei vecinătăţi.

4). Ce înţelegeţi prin drept obiectiv?

  • a) dreptul care aparţine unei persoane,

  • b) totalitatea regulilor juridice dintr-o societate,

  • c) totalitatea regulilor de conduită,

  • d) regulile juridice în vigoare.

5). Principiile dreptului:

  • a) trasează linii generale pentru întregul sistem juridic,

  • b) ajută la cunoaşterea spiritului legii,

  • c) ţin locul normei juridice,

  • d) au rol numai în anumite ramuri de drept,

  • e) sunt aplicabile numai în sfera dreptului public,

  • f) sunt aplicabile numai în sfera dreptului privat.

6). Sunt factori de configurare a dreptului:

  • a) factorul politic,

  • b) sistemul public,

62

  • c) cadrul social-economic,

  • d) factorul istoric,

  • e) logica juridică,

  • f) dreptul privat.

7). Sistemul ştiinţelor sociale cuprinde:

  • a) fenomene normative,

  • b) sistemul public,

  • c) epistemologia,

  • d) ştiinţe istorice,

  • e) logica juridică,

  • f) sociologia juridică.

8). Ştiinţele juridice de ramură studiază:

  • a) dreptul în ansamblul său,

  • b) ajută la cunoaşterea fenomenului juridic,

  • c) fenomene juridice particulare,

  • d) apariţia şi dispariţia unor forme de drept.

9).Sunt ştiinţe juridice participative:

  • a) istoria dreptului de proprietate,

  • b) statistica judiciară,

  • c) fenomenele juridice particulare,

  • d) medicina legală,

  • e) criminalistica,

10). Conform principiului separaţiei puterilor în stat avem conturate următoarele puteri în stat:

  • a) puterea politică,

  • b) puterea judecătorească,

  • c) puterea mass-media,

  • d) puterea legislativă,

  • e) societatea civilă,

  • f) puterea executivă.

1. Obiceiul reprezintă:

TEST 2

  • a) ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu privire la ceea ce este bine şi rău, corect şi

incorect, just şi injust

63

  • b) reguli care reglementează raporturile dintre oameni

  • c) automatisme de comportament

  • d) reguli care reglementează necesitatea adaptării comportamentului uman faţă de natură

  • e) norme de bună-cuviinţă, norme protocolare, de politeţe, şi de curtoazie sau diferite reguli de cultură,

igienă sau bunăvoinţă

  • f) moravuri şi datini

  • g) normele nejuridice ale unor organizaţii nestatale prin care acestea îşi stabilesc cadrul de organizare şi

funcţionare sau raporturile interne dintre membri

  • h) reguli care se formează spontan ca urmare a aplicării lor repetate şi prelungite

    • 2. Teoria generală a dreptului este:

      • a) o ştiinţă globală

      • b) o ştiinţă care ajută la cunoaşterea fenomenului juridic

      • c) o ştiinţă care studiază fenomene juridice particulare

      • d) o ştiinţă care cuprinde noţiuni şi instituţii fundamentale valabile pentru toate celelalte ramuri de drept

      • e) o ştiinţă care studiază dreptul dintr-o anumită ţară

      • f) o ştiinţă care studiază dreptul în ansamblul său

        • 3. Norma juridică reprezintă:

          • a) un element constitutiv al dreptului

          • b) o regulă care se formează spontan ca urmare a aplicării ei prelungite şi repetate

          • c) celula de bază a dreptului

          • d) ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu privire la ceea ce este bine

incorect, just şi injust

şi rău, corect

şi

  • e) o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie,

  • f) o regulă de conduită instituită sau recunoscută de stat şi aplicată sub garanţia forţei de constrângere a

statului în cazul nerespectării ei de bunăvoie

  • 4. Dreptul pozitiv reprezintă:

    • a) ansamblul regulilor juridice edictate de-a lungul timpului într-o societate

    • b) posibilitatea, prerogativa unei persoane de a dobândi un drept

    • c) totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat

      • 5. Structura logico-juridică a normei este alcătuită din:

        • a) Ipoteză care este acea parte a normei care arată:

          • 1. condiţiile sau împrejurările în care se aplică respectiva normă

          • 2. drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale

          • 3. categoria subiectelor la care se referă prevederile normei

          • 4. modalitatea de restabilire a ordinii încălcate

    • b) Sancţiune care este acea parte a normei care arată:

64

1.

consecinţele nerespectării dispoziţiei

  • 2. categoria subiectelor la care se referă prevederile normei

  • 3. măsurile ce le pot lua organele de specialitate ale statului împotriva persoanelor care au violat

prevederile legale sau nu au îndeplinit cerinţele normei juridice restabilească ordinea încălcată

  • 4. împrejurările în care se aplică respectiva normă

  • c) Prescripţie care este acea parte a normei care arată

    • 1. categoria subiectelor la care se referă prevederile normei

    • 2. drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale

    • 3. măsurile ce le pot lua organele de specialitate ale statului împotriva persoanelor care au violat

prevederile legale sau nu au îndeplinit cerinţele normei juridice restabilească ordinea încălcată

  • d) Dispoziţie care este acea parte a normei care arată:

    • 1. miezul normei juridice, partea ei cea mai importantă

    • 2. împrejurările în care se aplică respectiva normă

    • 3. consecinţele nerespectării dispoziţiei

    • 4. drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale

1. Normele juridice onerative:

TEST 3

  • a) interzic săvârşirea unor acţiuni

  • b) prin intermediul lor se formulează anumite drepturi sau atribuţii pentru diferite categorii de subiecte

de drept, stabilindu-se competenţa acestora de a săvârşi anumite acţiuni

  • c) impun subiectului de drept o anumită acţiune

  • d) sunt cele în cadrul cărora părţile omit să stabilească conduita, sau nu şi-o aleg dintre cele prescrise de

lege, situaţie în care normele suplinesc lipsa atitudinii respective, stabilind ceea ce urmează a se aplica

  • e) lasă subiectului de drept latitudinea de a-şi alege singur comportarea

poziţia într-un act juridic

2. Norma juridică intră în vigoare:

  • a) la data publicării ei în Monitorul Oficial al României

şi a-şi stabili, după dorinţă,

  • b) la 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României

  • c) la o anumită dată specificată în cuprinsul ei

  • d) la trei zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României

3.Norma juridică iese din vigoare prin:

  • a) abrogare:

A). expresă-directă, ceea ce înseamnă că :

65

1.

legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o

anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.

  • 2. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă

  • 3. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la

actul sau articolele respective

  • 4. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi

economico-socială a unei ţări B). expresă-indirectă, ceea ce înseamnă că :

  • 1. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la

actul sau articolele respective

  • 2. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă

  • 3. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi

economico-socială a unei ţări

  • 4. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o

anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.

C). implicită (tacită) ceea ce înseamnă că:

  • 1. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o

anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.

  • 2. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă

  • 3. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la

actul sau articolele respective

  • 4. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi

economico-socială a unei ţări

  • b) derogare, ceea ce înseamnă că

    • 1. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la

actul sau articolele respective

  • 2. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi

economico-socială a unei ţări

  • 3. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă

  • 4. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o

anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.

  • c) căderea ei în desuetudine, ceea ce înseamnă că :

    • 1. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o

anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.

66

2.

legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi

economico-socială a unei ţări

3.

legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă

4.

legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la

actul sau articolele respective

4.

Sunt izvoare ale dreptului românesc:

a)

legea

b)

literatura de specialitate

c)

decretele Preşedintelui României

d)

cutuma

e)

ordonanţele guvernului

f)

precedentul judiciar

g)

normele tehnice

h)

normele sociale

i)

contractul normativ

j)

jurisprudenţa

k)

doctrina

l)

hotărârile de guvern şi ordinele miniştrilor

m)

morala

5.

Elementele oricărui raport juridic sunt:

a)

Subiectele care se referă la:

1.

drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială

2.

persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca

subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică

3.

totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare

4.

conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării

drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor

5.

împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de

raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice

b)

faptele juridice care se referă la:

1.

împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de

raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice

67

2.

persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca

subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică

  • 3. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare

  • 4. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială

  • 5. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării

drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor

  • c) conţinutul care se referă la:

    • 1. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca

subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică

  • 2. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială

  • 3. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării

drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor

  • 4. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare

  • 5. împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de

raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice

  • d) norma juridică care se referă la:

    • 1. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca

subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică

  • 2. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării

drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor

  • 3. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială