Sunteți pe pagina 1din 73

lector univ. drd.

SZASZ Melinda

- ELEMENTE DE DREPT -
CUPRINS

CAPITOLUL I ............................................................................................................................................4
Introducere în studiul dreptului...................................................................................................................4
I.1. Locul şi rolul ştiinţelor juridice in sistemul ştiinţelor.......................................................................4
I.2. Teoria generală a dreptului ...............................................................................................................5
I.3. Ştiinţele juridice istorice...................................................................................................................5
I.4. Ştiinţele juridice de ramură...............................................................................................................6
I.5. Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare) .............................................................................................7
CAPITOLUL II...........................................................................................................................................9
Conceptul şi definiţia dreptului...................................................................................................................9
II.1. Conceptul de drept...........................................................................................................................9
II.2. Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului....................................................................................10
II.3. Normativitatea juridică..................................................................................................................13
II.4. Factorii de configurare a dreptului ................................................................................................14
II.5. Principiile dreptului.......................................................................................................................15
II.6. Definiţia dreptului ........................................................................................................................17
CAPITOLUL III .......................................................................................................................................19
Dreptul în sistemul reglementărilor sociale ..............................................................................................19
III.1. Sistemul normelor din societate. Normele sociale şi normele tehnice ........................................19
III.2. Obiceiul........................................................................................................................................19
III.3. Normele de convieţuire................................................................................................................20
III.4. Normele organizaţiilor sociale nestatale......................................................................................20
III.5. Morala şi normele morale ............................................................................................................21
CAPITOLUL IV .......................................................................................................................................23
Norma juridică ..........................................................................................................................................23
IV.1. Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia .....................................................................23
IV.2. Structura normei juridice .............................................................................................................25
IV.3. Clasificarea normelor juridice .....................................................................................................26
CAPITOLUL V ........................................................................................................................................28
Acţiunea actelor normative în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor ........................................................28
V.1. Acţiunea normei juridice în timp .................................................................................................28
V.2. Acţiunea normei de drept în spaţiu şi asupra persoanei................................................................30
CAPITOLUL VI .......................................................................................................................................32
Izvoarele dreptului ....................................................................................................................................32
VI.1. Conceptul de izvor al dreptului. Izvoare materiale şi izvoare formale........................................32
2
VI.2. Obiceiul juridic sau cutuma .........................................................................................................33
VI.3. Legea şi celelalte acte juridice .....................................................................................................34
VI.4. Precedentul judiciar .....................................................................................................................38
VI.5. Contractul normativ .....................................................................................................................39
VI.6. Doctrina sau ştiinţa juridică .........................................................................................................40
VI.7. Actele normative ale unor organizaţii nestatale...........................................................................40
VI.8. Izvoarele dreptului românesc.......................................................................................................40
CAPITOLUL VII......................................................................................................................................42
Raportul juridic ........................................................................................................................................42
VII.1. Conceptul raportului juridic .......................................................................................................42
VII.2. Subiectele raportului juridic .......................................................................................................43
VII.3 Conţinutul raportului juridic........................................................................................................45
VII.4. Obiectul raportului juridic ..........................................................................................................47
VII.5. Faptele juridice ...........................................................................................................................47
CAPITOLUL VIII.....................................................................................................................................49
Răspunderea juridică.................................................................................................................................49
VIII.1. Conceptul răspunderii juridice ..................................................................................................49
VIII.2. Formele răspunderii juridice .....................................................................................................50
VIII.3. Condiţiile răspunderii juridice ..................................................................................................51
VIII.4. Subiectele răspunderii juridice..................................................................................................53
CAPITOLUL IX .......................................................................................................................................54
Realizarea şi interpretarea dreptului .........................................................................................................54
IX.1. Conceptul realizării dreptului ......................................................................................................54
IX.2. Formele realizării dreptului .........................................................................................................54
IX.3. Aplicarea dreptului ......................................................................................................................55
IX.4. Fazele procesului de aplicare a dreptului.....................................................................................56
X.5. Conceptul interpretării normelor juridice......................................................................................57
X.6. Formele interpretării dreptului ......................................................................................................58

EXPRESII ŞI LOCUŢIUNI DIN LIMBA LATINĂ FOLOSITE ÎN LITERATURA JURIDICĂ .........60

TESTE PENTRU AUTOEVALUARE ....................................................................................................62

3
CAPITOLUL I

Introducere în studiul dreptului

I.1. Locul şi rolul ştiinţelor juridice in sistemul ştiinţelor

Ştiinţa, în general, poate fi definită ca “totalitatea cunoştinţelor despre natură, societate şi


gândire, exprimate în concepte, categorii, noţiuni şi principii şi acumulate de omenire în decursul
timpului ”.
1

Ştiinţa este un sistem cu subsistemele precizate şi anume:


‐ subsistemul ştiinţelor naturii,
‐ subsistemul ştiinţelor despre societate şi
‐ subsistemul ştiinţelor despre gândire.
Fiecare din aceste subsisteme pot fi considerate ca sistem în raport de propriile lor componente.
Ştiinţele sociale studiază societatea umană, formele istorice de organizare socială şi modalităţile
specifice de manifestare a realităţii socio-umane.
La rândul său, subsistemul ştiinţelor sociale poate fi considerat sistem în raport cu componentele
sale:
‐ ştiinţele de tip nomotetic,
‐ ştiinţele istorice,
‐ ştiinţele juridice împreună cu cele ce se referă la aspectele normative ale acţiunii umane şi
‐ cercetarea epistemologică a ştiinţei.
Ştiinţele juridice, subsistem al ştiinţelor sociale, pot fi considerate sistem în raport cu
componentele acestora:
‐ teoria generală a dreptului,
‐ ştiinţele juridice istorice,
‐ ştiinţele de ramură,
‐ ştiinţele ajutătoare.

I.2. Teoria generală a dreptului


Teoria generală a dreptului este considerată ca fiind ştiinţa globală, cu caracter teoretic, sintetic
care studiază dreptul în ansamblul său, în generalitatea şi integritatea sa. Ea cuprinde principii
fundamentale, concepte şi categorii (cum ar fi cele de norma juridică, izvor de drept, sistem de drept,
răspundere juridică etc.) valabile pentru toate celelalte ramuri de drept şi formulează definiţia dreptului.

I.3. Ştiinţele juridice istorice


Studiul istoric al dreptului face obiectul ştiinţelor juridice istorice; acestea pot aborda fenomenul
juridic din două perspective: studierea istoriei dreptului dintr-o anumită ţară (ex. Istoria generală a
dreptului, Istoria dreptului românesc); sau istoria unei ramuri de drept, ca de exemplu Istoria dreptului
civil, sau a unei instituţii, ca Istoria dreptului de proprietate sau Istoria doctrinelor sau gândirii
juridice.

I.4. Ştiinţele juridice de ramură


Ştiinţele juridice de ramură s-au constituit şi dezvoltat pe măsura extinderii reglementărilor
juridice în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale. Subsistemul ştiinţelor de ramură constituie, de
altfel, elementul de bază al sistemului ştiinţelor juridice.
Obiectul acestor ştiinţe îl constituie studierea fenomenelor sociale particulare guvernate de reguli
juridice aparţinând diverselor ramuri de drept. Acest criteriu este însoţit de altele auxiliare, precum:
metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor, natura sancţiunilor şi principiile
specifice fiecărei ramuri de drept.
Fiecare ştiinţă juridică de ramură studiază normele juridice aparţinând ramurii de drept
corespunzătoare în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare juridică,
propriu ramurii respective. În principiu, ramura de drept formează obiectul unei ştiinţe juridice de
ramură, de pildă, ştiinţa dreptului constituţional analizează normele juridice de drept constituţional în
strânsă legătură cu relaţiile sociale reglementate de aceste norme, după cum ştiinţa dreptului civil
analizează normele aparţinătoare ramurii dreptului civil în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce
formează obiectul de reglementare juridică, propriu ramurii respective.
În sistemul dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept ramurile corespunzătoare
diviziunii dreptului public şi privat. Diviziunea dreptului obiectiv este în drept public şi privat. Această
diviziune este foarte veche, chiar Ulpian în lucrarea sa “Digeste” afirmând că “dreptul public este cel
3

care priveşte situaţia unei probleme romane, iar dreptul privat, cel care priveşte folosul unei singure
persoane”.
Deosebirea dintre dreptul public şi cel privat se caracterizează prin principiile diferite care
guvernează dreptul aplicabil statului, de cele ale dreptului aplicabil particularilor.
În cadrul dreptului public, care conţine totalitatea principiilor şi regulilor aplicabile în
raporturile dintre stat şi supuşii săi, sau în raporturile dintre state, sunt cuprinse: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual – penal, dreptul procesual civil,
dreptul internaţional public.
Dreptul privat, care conţine regulile aplicabile particularilor, cuprinde: dreptul civil, dreptul
comercial, dreptul internaţional privat, dreptul comerţului internaţional etc.
I.5. Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare)
Disciplinele ajutătoare sau participative nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor
juridice, fiind ştiinţe de graniţă, interdisciplinare; ele au însă un rol semnificativ pentru că ajută la
cunoaşterea fenomenului juridic şi la corecta interpretare şi aplicare a normelor juridice. În categoria
disciplinelor ajutătoare intră: criminalistica, medicina legală, statistica judiciară, sociologia juridică,
logica juridică etc.

7
VIZIUNEA SISTEMIC Ă ASUPRA Ş TIIN Ţ ELOR
CAPITOLUL II

Conceptul şi definiţia dreptului

II.1. Conceptul de drept


O primă chestiune care se cere a fi analizată în studiul dreptului este aceea a însăşi noţiunii de
drept. Cuvântul drept derivă din latinescul “directus” – care evocă sensul de direct, rectiliniu.
În limba română termenul drept este întrebuinţat în două sensuri:
a) într-un prim sens el reprezintă ansamblul regulilor juridice edictate de-a lungul timpului într-o
societate, denumit şi drept obiectiv, întrucât el este creat general şi impersonal; cu precizarea că
atunci când se face referire numai la normele juridice în vigoare la un moment dat ne referim la
conceptul de drept pozitiv, cu alte cuvinte această noţiune de drept pozitiv nu este altceva decât
dreptul obiectiv în vigoare.
Cel mai bun exemplu care ar putea fi dat în ceea ce priveşte dreptul pozitiv este reprezentat de
totalitatea normelor juridice bugetare cuprinse de exemplu în legea 486/2006 – cu privire la
bugetul de stat pe anul 2007, care este în vigoare în prezent (publicată în Monitorul Oficial nr.
1043/29.12.2006 şi care va produce efectele juridice pe tot parcursul anului 2007).
b) dacă ne referim însă la drepturile unei persoane, la posibilitatea, prerogativa persoanei de a
dobândi un drept în temeiul unei norme juridice vorbim despre dreptul subiectiv.
Distincţia dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv este impusă de realităţile juridice diferite pe
care le reflectă cele două noţiuni . Dreptul obiectiv este format din totalitatea normelor juridice care
4

există independent de raportul juridic concret în care părţile apar ca subiecte de drept titulare de drepturi
şi obligaţii, în vreme ce dreptul subiectiv aparţine unui subiect de drept determinat, titular al dreptului
într-un raport juridic concret.
Plecând de la această distincţie în drept obiectiv şi drept subiectiv, subliniem că şi în sfera
dreptului comercial, conform concepţiei clasice, există două sisteme care permit stabilirea sferei
dreptului comercial.
În sistemul denumit – sistemul subiectiv – dreptul comercial are ca obiect normele juridice
aplicabile comercianţilor, fiind un drept profesional care se aplică tuturor persoanelor care au calitatea
de comerciant.
În sistemul denumit – sistemul obiectiv – (adoptat şi de codul nostru comercial) dreptul
comercial cuprinde normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor fapte şi operaţiuni, calificate de
lege drept fapte de comerţ. Deci în acest sistem normele dreptului comercial se aplică unei categorii de
acte juridice, fapte şi operaţiuni, şi nu unei categorii de persoane.
II.3. Normativitatea juridică
Dreptul este ansamblul regulilor de conduită care reglementează raporturile dintre oameni,
neinteresând îndatoririle omului faţă de Dumnezeu sau îndatoririle omului faţă de el însuşi. Specificul
cel mai evident al dreptului, ca fenomen social, îl constituie caracterul său normativ.
Normativitatea juridică are caracter imperativ , prin aceasta înţelegându-se că dreptul stabileşte
6

ceea ce trebuie să fie, nu ceea ce este, adică stabileşte conduita pe care trebuie să o aibă oamenii în
anumite împrejurări. Cetăţenii nu au posibilitatea să opteze între conduita prescrisă prin norma juridică,
ci sunt datori să o respecte.
Obligativitatea dreptului este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Această
obligativitate a dreptului este atât de puternică încât a generat şi statuarea principiului de drept conform
căruia nimeni nu poate invoca nerespectarea normelor juridice sub pretextul necunoaşterii lor ( “Nemo
censetur ignorare legem” – principiu formulat de romani, care se referea la faptul că nimeni nu poate
invoca în favoarea sa necunoaşterea legii, aceasta nefiind o scuză pentru absolvirea de răspundere în
cazul încălcării normelor juridice).
Sancţiunea încălcării normelor juridice îmbracă o formă oficială, fiind aplicată de organe special
investite ale statului cu putere de a judeca şi de a transpune hotărârile luate de instituţiile abilitate, în
plus orice persoană vătămată într-un drept al său recunoscut de lege trebuie să apeleze la justiţie, pentru
că nimeni nu este mai presus de lege şi nu-şi poate face singur dreptate.
Desigur interesul societăţii este ca normele juridice să fie respectate din convingere fără a se
recurge la sancţiune şi constrângere, motiv pentru care se încearcă desfăşurarea unei campanii de
educare şi influenţare a cetăţenilor în spiritul respectării legilor prin diferite mijloace de informare în
presă, în şcoli, organizaţii sociale etc.

II.4. Factorii de configurare a dreptului


Dreptul este influenţat de o serie de factori externi. Definind obiectul ştiinţei juridice autorii
caută să analizeze conexiunea dreptului cu alte fenomene sociale, prezentând factorii de configurare a
dreptului şi formulând judecăţi de valoare asupra fenomenului juridic în societate. Când vorbim despre
factorii de configurare a dreptului, vorbim despre acele cauze sau forţe motrice care-l determină,
orientându-i reglementările. Factorii care configurează dreptul pot fi grupaţi astfel:
- cadrul natural
- cadrul social-politic
- factorul uman
Cadrul natural influenţează dreptul prin intermediul:
- factorilor de ordin geografic (de exemplu: luarea unor măsuri legislative privind diminuarea
poluării mediului înconjurător)
- factorilor de ordin biologic (de exemplu: luarea unor măsuri legislative privind stabilirea regimului
juridic al unor terenuri, a mării teritoriale etc.)
- factorilor de ordin demografic (de exemplu: luarea unor măsuri legislative privind stimularea
creşterii demografice)
Cadrul social-politic influenţează dreptul prin intermediul:
- factorului economic ( nivelul de dezvoltare economică impune luarea unor măsuri legislative pe
măsură, de exemplu în ţara noastră după revoluţia din 1989 s-au adoptat actele normative necesare
trecerii la economia de piaţă şi anume măsuri legislative privind proprietatea privată, protecţia
consumatorului, pedepsirea concurenţei neloiale, combaterea evaziunii fiscale etc.)

14
- în sfera factorului social avem şi influenţa pe care o exercită structurile organizatorice ale societăţii
(grupurile de interese, grupurile de presiune, societatea civilă etc. - un exemplu al influenţei grupurilor
de presiune asupra evoluţiei dreptului prin intermediul lobby-ului: în ţara noastră chiriaşii şi proprietarii
caselor naţionalizate abuziv în timpul regimului comunist au desfăşurat numeroase acţiuni pentru
influenţarea centrelor de decizie şi realizarea scopurilor lor ; un alt exemplu al acţiunii grupurilor de
7

acţiune asupra evoluţiei dreptului este şi atunci când acestea sunt reprezentate de sindicate, iar influenţa
lor se poate materializa prin organizarea de greve şi mitinguri)
- un alt factor esenţial care influenţează dreptul este factorul politic întrucât dreptul, privit ca ansamblu
de norme juridice, reprezintă instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări
stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi.
- factorul cultural ideologic (exemplu: dreptul este, în acelaşi timp, influenţat şi de creaţia spirituală,
religie şi cultură)
- factorul istoric, etnic, naţional ( structura etnică, prezenţa minorităţilor naţionale influenţează şi ele
dreptul, de exemplu chiar în legea administraţiei publice locale a fost introdus un articol referitor la
drepturile minorităţilor naţionale .)8

Factorul uman influenţează dreptul datorită faptului că dreptul se raportează în permanenţă la


prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa şi transforma socialul, reglementându-i
drepturile şi libertăţile fundamentale; în plus dimensiunea umană a dreptului tinde să se
internaţionalizeze prin faptul că s-a trecut la cooperarea statelor în materia drepturilor omului.

II.5. Principiile dreptului


Strâns legate şi împletite cu valorile sociale sunt principiile dreptului. Principiile dreptului sunt
acele idei generale, călăuzitoare care stau la baza întregului sistem de drept. Principiile dreptului au
semnificaţia unor norme superioare, care pot fi formulate în textul constituţiilor, sau deduse în lumina
valorilor sociale promovate. Cât priveşte importanţa practică a principiilor de drept trebuie precizate
următoarele trei aspecte:
‐ principiile dreptului sunt cele care trasează linii directoare pentru întregul sistem juridic, fără ele
neputând exista dreptul, sau chiar activitatea legislativă a statului;
‐ principiile au un rol semnificativ în administrarea justiţiei, pentru că judecătorii trebuie să
cunoască nu doar litera ci şi spiritul legii;
‐ există cazuri când într-o anumită situaţie legea tace, iar în aceste condiţii judecătorul va
soluţiona cauza în temeiul principiilor de drept.

7Moise Bojincă – Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, Craiova, 2001, pag. 36‐37
8 În unităţile administrativ‐teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste
20% din numărul locuitorilor autorităţile administraţiei publice locale vor asigura folosirea, în raporturile cu
aceştia, şi a limbii materne, în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale prezentei legi şi ale convenţiilor
internaţionale la care România este parte. ( art. 17 din Legea administraţiei publice locale, nr. 215/2001)
15
Principiile de drept sunt de fapt norme juridice de o mare generalitate de care trebuie să se ţină
seama atât în elaborarea dreptului cât şi în aplicarea sa. După conţinut principiile pot fi de inspiraţie
filosofică, socială sau politică (principiul separaţiei puterilor în stat, principiul pluralismului politic), ori
pot avea un caracter preponderent juridic, de tehnică juridică cum ar fi, de exemplu principiul legalităţii
sau principiul autorităţii lucrului judecat, ori principiul care prevede că legea specială derogă de la cea
generală.
Dacă ierarhizăm principiile, vorbim în primul rând despre principiile fundamentale sau
constituţionale (independenţa judecătorilor, eligibilitatea reprezentanţilor puterii, pluralismul politic
etc.) şi despre principiile particulare, specifice unor ramuri de drept (principiul legalităţii
incriminării şi a pedepsei – drept penal, principiul libertăţii contractuale sau principiul bunei credinţe –
drept civil, principiul oralităţii, contradictorialităţii sau publicităţii – dreptul procesual).
Prezentăm câteva principii fundamentale:
Conform principiului separaţiei puterilor în stat avem conturate următoarele 3 puteri în stat:
puterea legislativă, executivă şi judecătorească.
Puterea legislativă este reprezentată de Parlament, definit de Constituţie ca fiind organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare, deci organul care elaborează
legi. În ţara noastră Parlamentul este bicameral, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.
Puterea executivă se referă la organizarea aplicării şi executarea regulilor juridice edictate şi este
realizată de cei doi şefi ai executivului - Preşedintele României şi Guvernul, în frunte cu primul-
ministru, Guvernul fiind autoritatea care exercită atribuţii executive, asigură realizarea politicii interne şi
externe a statului şi conducerea generală a administraţiei publice. Administraţia publică se compune din:
1.administraţia centrală de specialitate (ministere şi alte organe de specialitate aflate în subordinea
Guvernului), 2. administraţia publică locală (consilii locale, primari, prefecţi); cu precizarea că
administraţia locală funcţionează conform principiului autonomiei locale şi al descentralizării şi
deconcentrării serviciilor publice.
Puterea judecătorească este separată şi independentă de celelalte autorităţi publice, situându-se în
afara jocului politic, ea este îndeplinită de către instanţele judecătoreşti (tribunal, judecătorii, Curţi de
Apel, Curtea Supremă de Justiţie) şi Ministerul Public – care reprezintă interesele generale ale societăţii,
apărând drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete
pe lângă toate gradele de instanţe judecătoreşti. Obiectivul principal al acestora îl reprezintă soluţionarea
litigiilor în legătură cu care au fost sesizate ori s-au autosesizat.
Principiul libertăţii şi egalităţii presupune că într-un stat de drept trebuie să se asigure tuturor
cetăţenilor libertatea opţiunilor proprii şi să se asigure tratarea cu respect şi în mod egal a tuturor
cetăţenilor.

16
Principiul dreptăţii, echităţii şi justiţiei – pe principiul dreptăţii se fundamentează justiţia
concretă, deoarece justiţia, ca instituţie de aplicare a legii, trebuie să urmărească înfăptuirea dreptăţii şi
tratarea oamenilor cu excluderea oricăror forme de subiectivism, dovedindu-şi imparţialitatea.
Principiul pluralismului politic este un principiu indispensabil democraţiei şi existenţei statului
de drept şi exprimă excluderea unui partid unic şi permiterea existenţei şi accesului la guvernare a mai
multor partide politice.
Principiul Nemo censetur ignorare legem este principiul de drept conform căruia nimeni nu are
voie să nu cunoască legea, ceea ce înseamnă că niciodată cetăţenii nu vor putea invoca în apărarea lor
necunoaşterea legii. Aceasta este o prezumţie absolută, de la care există puţine excepţii, ca de exemplu
rămânerea izolată a unui teritoriu dintr-o cauză de forţă majoră .
Dintre principiile specifice unor ramuri de drept amintim:
- principiul reparării prejudiciului cauzat în dreptul civil este principiul conform căruia orice faptă îl
obligă pe acela din a cărui vină a fost săvârşită să repare prejudiciul produs.
- principiul egalităţii în faţa legii civile specific dreptului civil pune în lumină deplina egalitate a
persoanelor fizice şi juridice în faţa normelor de drept civil;
- principiul bunei-credinţe specific tot dreptului civil presupune că părţile unui raport juridic civil
trebuie să se comporte cu onestitate şi să fie animate de o intenţie sinceră şi loială ;
- principiul respectării tratatelor specific dreptului internaţional public (pacta sunt servanda)
presupune existenţa unor reglementări şi a unei conduite juridice care să asigure că angajamentul,
promisiunea sumată vor fi duse la îndeplinire;
- principiul libertăţii comerţului specific dreptului comercial presupune faptul că participanţii la faptele
de comerţ pot dispune după cum doresc cu privire la obiectul şi modalităţile de desfăşurare a operaţiilor
comerciale;
- principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din dreptul procesual penal se referă la faptul că întreaga
activitate de apărare socială împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare în strictă conformitate cu
legea, adică nu poate exista infracţiune fără lege şi nici nu poate fi aplicată o pedeapsă dacă ea nu este
prevăzută de prevederile legale;
- principiul prezumţiei de nevinovăţie specific tot dreptului procesul penal consacră faptul că până la
rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare persoana este considerată nevinovată,
deci legea presupune făptuitorul nevinovat, cât timp nu a fost făcută pe deplin dovada vinovăţiei sale.

II.6. Definiţia dreptului

Dreptul este sistemul

normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează comportamentul
uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice
căror respectare obligatorie este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a puterii publice.

18
CAPITOLUL III

Dreptul în sistemul reglementărilor sociale

III.1. Sistemul normelor din societate. Normele sociale şi normele tehnice

Normele sociale reprezintă, în terminologia sociologică, reguli standard de comportament


împărtăşite de două sau mai multe persoane cu privire la conduita care trebuie considerată ca social
acceptabilă. Caracteristica normelor sociale este că ele sunt rezultatul creaţiei oamenilor şi privesc
raporturile dintre oameni
Normele tehnice se referă la necesitatea adaptării comportamentului uman faţă de natură,
guvernată de legi obiective, care nu depind de voinţa omului. Aceasta presupune că omul nu le poate
schimba, însă trebuie să le cunoască şi să încerce să le instrumenteze în mod corect. De exemplu
normele de folosire ale unei maşini, ale unui utilaj sunt norme tehnice care trebuie cunoscute şi aplicate,
dacă aceste norme tehnice nu sunt cunoscute şi respectate nu se va putea obţine rezultatul dorit.

III.2. Obiceiul
Obiceiul reprezentat de moravuri sau datini este o categorie de reguli sociale care au apărut încă
de la începuturile existenţei umane. Obiceiul se formează şi apare spontan, ca urmare a aplicării repetate

19
şi prelungite a unei conduite, până când aceasta se transformă în deprindere, în automatism de
comportament.
Obiceiul se formează încet şi încetează greu a mai acţiona, ieşind din uz, în general, prin căderea
în desuetudine. În orânduirea primitivă şi feudală el a avut un câmp extins de aplicare, reglementând
relaţii de familie, rudenie, uzuri vestimentare etc., iar în societatea modernă şi contemporană obiceiul
continuă să existe, însă doar într-o mică măsură.
Cu timpul societatea a fost interesată să consolideze anumite obiceiuri cu ajutorul puterii
publice, situaţie în care obiceiul juridic este izvor de drept şi devine normă juridică – cutumă. În această
situaţie el devine obligatoriu, la fel ca şi celelalte norme juridice, încălcarea sa atrăgând sancţiunea
organizată a statului.

III.3. Normele de convieţuire


O altă categorie de norme care coordonează comportamentul uman este reprezentată de normele
de convieţuire care cuprind: normele de bună-cuviinţă, normele protocolare, de politeţe, şi de curtoazie
sau diferite reguli de cultură, igienă sau bunăvoinţă. Apariţia acestor norme este rezultatul necesităţii
aprecierii, respectului, a preţuirii reciproce care contribuie la întreţinerea raporturilor interumane. Un
segment important al normelor de convieţuire socială este reprezentat de normele de deontologie
profesională, care nu sunt o creaţie imediată a unei organizaţii, ci se formează treptat şi spontan. Desigur
este posibil ca ele să fie însuşite într-o manieră activă prin înscrierea lor într-un statut.
Importanţa normelor de convieţuire socială reiese din faptul că în anumite situaţii poate interveni
un act normativ prin care norma de convieţuire socială să dobândească forţă juridică, devenind normă
juridică.

III.4. Normele organizaţiilor sociale nestatale


Altă categorie de norme nejuridice sunt normele organizaţiilor nestatale, norme care sunt creaţia
unor organisme sociale, economice, politice sau religioase care îşi stabilesc cadrul de organizare şi
funcţionare sau raporturile interne dintre membri. De exemplu intră în această categorie societăţi
comerciale, asociaţii, uniuni profesionale şi cluburi sportive care îşi pot elabora norme cu caracter
statutar.
Normele acestor organizaţii nestatale se aseamănă cu normele juridice, pentru că şi ele stabilesc
drepturi şi obligaţii pentru membri lor şi sancţiuni în cazul nerespectării acestora. Ele au caracter
convenţional şi statutar fiind cuprinse în statute, convenţii sau în acte de constituire şi nu trebuie
confundate cu normele juridice pentru că le lipseşte un element esenţial al dreptului – şi anume apărarea
şi garantarea lor, la nevoie, cu ajutorul forţei coercitive a statului.

20
III.5. Morala şi normele morale
Morala este ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu privire la ceea ce este bine şi
rău, corect şi incorect, just şi injust. Caracteristic moralei este faptul că ea se bazează pe convingerea
intimă şi conştiinţa personală a fiecăruia, mobilul său fiind datoria internă a persoanei faţă de sine însăşi.
Încălcarea normelor morale atrage sancţiuni exterioare subiectului, cum ar fi de exemplu o
reacţie a mediului social faţă de fapta imorală – oprobriul public, sau sancţiuni de factură internă, din
sfera conştiinţei subiectului, sub forma regretelor, a părerilor de rău sau a mustrărilor de conştiinţă.
Între drept şi morală există o corelaţie puternică, fiecare însă păstrându-şi identitatea. În ceea ce
priveşte asemănările şi deosebirile dintre drept şi morală trebuie făcute următoarele precizări. Atât
dreptul, cât şi morala reprezintă un ansamblu de reguli de conduită şi sunt o reprezentare a conştiinţei
sociale.
Deosebirea este însă că normele morale dintr-o societate nu sunt absolute şi nici nu sunt unitare,
ele deosebindu-se în funcţie de natura grupului social, a colectivităţii naţionale, sociale sau religioase în
care se manifestă. Dreptul în schimb este şi trebuie să fie unitar asigurând o ordine juridică unică într-o
societate anume. O altă deosebire este aceea că normele morale au un caracter spontan în apariţia lor, în
vreme ce normele de drept, cu excepţia cutumei, sunt rezultatul unei acţiuni conştiente şi organizate.
Din punctul de vedere al sancţiunii deosebirea este foarte mare, întrucât respectarea normelor de
drept este asigurată prin forţa coercitivă a statului, în vreme ce normele morale au ca sancţiune oprobiul
public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă.
Legătura strânsă dintre normele morale şi cele juridice este aceea că cele mai multe norme au
atât natură morală, cât şi juridică, de exemplu normele penale care cer persoanelor să aibă o atitudine
respectuoasă faţă de viaţa, demnitatea, proprietatea altora sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic
conţinut moral.
De aceea nu este indiferent dacă în societate normele morale sunt respectate, dacă educaţia
morală a cetăţenilor este puternică şi dacă factorii educaţionali sunt eficienţi în activitatea lor, deoarece
aceasta contribuie în acelaşi timp şi la educaţia juridică a cetăţenilor. Cu toate acestea există însă şi
norme morale care nu au relevanţă juridică (ca de exemplu relaţiile de prietenie) precum şi norme
juridice care nu au neapărat un conţinut moral (normele cu caracter procedural, normele tehnice sau
organizatorice).

DREPT MORALĂ DREPT MORALĂ


ASEMĂNĂRI DEOSEBIRI
- reprezintă un ansamblu de reguli de - normele juridice privesc - normele morale privesc
conduită exterioritatea individului, adică dreptul intimitate individului, adică
- sunt o formă de materializare a are ca obiect aprecierea faptelor morala are ca obiect
conştiinţei sociale externe ale persoanelor, în relaţiile lor aprecierea faptelor interne,
- multe din norme au conţinut identic, cu alte persoane; ceea ce înseamnă că de conştiinţă ale intenţiilor
având atât natură morală, cât şi juridică ( din punct de vedere juridic individul omeneşti; ceea ce înseamnă
de exemplu normele morale prevăd este obligat faţă de societate, de că din punct de vedere
tratarea cu respect a vieţii sau colectivitate, de ceilalţi moral individul se obligă
proprietăţii altor persoane, iar normele faţă de sine însuşi
juridice pedepsesc şi ele încălcarea sau - normele juridice au un caracter - normele morale nu sunt
nerespectarea dreptului de proprietate al unitar (pentru că urmăresc asigurarea unitare, ele deosebindu-se în
persoanelor sau orice atingere adusă ordinii în cadrul unei societăţi) funcţie de natura grupului
vieţii şi integrităţii corporale a social
persoanelor sau furtul este atât o faptă - normele juridice sunt rezultatul unei - normele morale au un
imorală, cât şi o infracţiune), iar mai creaţii conştiente şi organizate caracter spontan în ceea ce
mult decât atât se consideră că normele priveşte apariţia
juridice care contrazic principiile morale - normele juridice au caracter - normele morale apar şi se
sunt injuste. sistematic şi sunt elaborate, adoptate şi manifestă într-o anumită
aduse la îndeplinire prin proceduri comunitate, în chip spontan
strict reglementate şi neformal
- norma juridică este adusă la - normele morale nu pot fi
*** îndeplinire prin forţa coercitivă a aduse la îndeplinire decât
În ciuda tuturor deosebirilor statului prin convingere sau ca
prezentate în coloana alăturată, aşa urmare a consecinţelor
cum arăta şi L.P. Marcu „dreptul este oprobriului public
trunchiul cu ramurile, iar rădăcina este
morala, pentru că în întregime dreptul
se întemeiază pe ideile morale”.

22
CAPITOLUL IV

Norma juridică

IV.1. Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia


Activitatea socială de orice fel se desfăşoară pe baza unor reguli de comportare. Regulile
respective impun omului un model acţional, o variantă de comportament într-un domeniu al vieţii
sociale, determinându-i anumite limite în legătură cu care el trebuie să facă ceva, ori trebuie să se abţină
de la a săvârşi ceva . O categorie aparte a acestor reguli de conduită sunt normele de drept sau normele
13

juridice.
Norma juridică, în calitatea sa de element constitutiv al dreptului, este celula de bază a dreptului,
iar totalitatea normelor juridice edictate de-a lungul timpului formează dreptul obiectiv. Dreptul obiectiv
existent în vigoare la un moment dat se exprimă prin sintagma de drept pozitiv.
Norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi impersonală, instituită sau
recunoscută de puterea publică, a cărei respectare este obligatorie şi este asigurată, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului . 14

Scopul normei juridice este acela de a asigura convieţuirea socială, orientând comportamentul şi
atitudinea oamenilor în direcţia promovării şi a consolidării relaţiilor sociale în conformitate cu
idealurile şi valorile care guvernează societatea respectivă.
Norma juridică are caracter prescriptiv, în sensul că prin intermediul ei se prescrie o anumită
comportare, conduită, ce poate consta într-o acţiune (a da, a face) sau inacţiune (a nu face).
Generalitatea normei juridice rezultă din caracterul său abstract şi tipic, de aici decurgând faptul
că regula de conduită prescrisă va fi menită să se aplice la un număr infinit de cazuri. Norma de drept
este rezultatul prelucrării cazurilor concrete, individuale ivite în practică. Prin operaţiuni logice de
abstractizare se realizează trecerea de la concret la abstract. Ca regulă de comportare, norma juridică
prescrie conduite pe care trebuie să le aibă toţi subiecţii în anumite relaţii sociale. Ea creează tipare în
care intră un număr nelimitat de cazuri concrete, repetabile în timp şi spaţiu . 15

Norma este impersonală pentru că nu se adresează unei anume persoane, concrete,


individualizate, ci se va aplica tuturor persoanelor care vor intra sub incidenţa prevederilor ei. Ea
constituie un criteriu unic de apreciere ce vizează un număr nedeterminat de persoane. Ca atare, oricine

13 Nicolae Popa, op. cit., pag. 139


14 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, 1993, pag. 38

15 Moise Bojincă, Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, 2001, pag. 59‐60

23
săvârşeşte o acţiune ori se face vinovat de o inacţiune ce cade sub incidenţa normei de drept va suporta
consecinţele legii.
Există norme valabile pentru toţi cetăţenii ţării (exemplu: prezumţia de vinovăţie), altele valabile
pentru anumite părţi ale teritoriului ţării (exemplu: hotărârile consiliilor locale) sau care privesc anumite
categorii de persoane (exemplu: statutul cadrelor didactice etc.) sau care reglementează drepturile şi
obligaţiile organelor unipersonale cum ar fi Preşedintele ţării, Procurorul General etc. Restrângerea
sferei persoanelor la care se aplică regula de drept nu schimbă caracterul general şi impersonal al
normei. De pildă, în situaţia preşedintelui ţării, norma este generală şi impersonală pentru că ea se va
aplica nu numai unui anume preşedinte, ci tuturor care vor fi preşedinţii ţării.
Norma este obligatorie întrucât nu exprimă o simplă doleanţă sau o indicaţie orientativă, ci
exprimă o dispoziţie imperativă. Menirea normelor juridice este de a stabili ordinea de drept în orice
societate de aceea este necesar ca regulile de drept să aibă caracter obligatoriu. Normele juridice nu sunt
simple doleanţe, indicaţii, ci ele sunt porunci, ordine dispoziţii obligatorii. Ea se aplică necondiţionat pe
toată durata existenţei sale în vigoare. Ea este obligatorie indiferent de forţa juridică a actului, dacă este
emis de Parlament sau de un organ al administraţiei locale, dacă este de drept public ori de drept privat.
Norma de drept se deosebeşte de norma morală, în cazul căreia se lasă la latitudinea persoanei
dacă îi va respecta conţinutul sau nu, prin aceea că ea poate fi adusă la îndeplinire şi prin coerciţiune
statală.
În cadrul anumitor norme juridice regula de conduită nu este atât de evidentă, ea fiind stabilită
sub forma unor principii cu caracter general, care pot viza întregul sistem de drept sau doar o anumită
ramură a dreptului. Există, de asemenea, norme care definesc anumite concepte sau stabilesc diferite
atribuţii pentru un subiect de drept.
Numeroase acte normative, ca de exemplu Constituţia, conţin prevederi de principiu, prin care
sunt consfinţite unele realităţi ale vieţii social-politice sau prin care se stabilesc anumite finalităţi sau
ţeluri ale activităţii de stat.
Pentru înţelegerea conceptului de normă juridică trebuie făcută distincţia între norma juridică şi
actul juridic individual. Faţă de norma juridică, a cărei principală caracteristică este generalitatea şi
impersonalitatea sa, actul juridic concret se referă la conduita într-o situaţie dată a unei persoane fizice
sau juridice anume, nominalizată. Un exemplu de act juridic concret este hotărârea judecătorească dată
în soluţionarea unei cauze, actul de numire într-o funcţie a unei persoane sau o autorizaţie de
construcţie.
În ceea ce priveşte forţa juridică, actul juridic concret este obligatoriu şi garantat, la nevoie chiar
prin forţa coercitivă a statului, consumându-se prin executarea sa imediată sa la termenele prevăzute.
Aceste acte juridice concrete sunt date în baza şi în executarea actelor normative şi prin intermediul lor
se realizează şi se traduc în viaţă prevederile normelor juridice, ele fiind modalităţi de aplicare a actelor
normative, un fel de prelungire şi de realizare a acestora.

24
IV.2. Structura normei juridice
Conţinutul oricărei norme de drept are o structură internă, denumită logico-juridică, şi o
construcţie externă, legată de modul de exprimare în cadrul actului normativ, denumită tehnico-
legislativă .
16

Structura logico-juridică a normei


Conţinutul normei juridice are o structură logico-juridică ce se referă la elementele care compun
norma şi legătura reciprocă dintre ele. Aceste elemente sunt indispensabile pentru ca norma respectivă
să fie clară şi neechivocă.
Orice normă juridică, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, are trei elemente
constitutive, şi anume: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza este acea parte a normei care arată condiţiile sau împrejurările în care se aplică
respectiva normă ori indică categoria subiectelor la care se referă prevederile normei. De exemplu
“beneficiarul terenului pentru construirea unei locuinţe proprietate personală este obligat să înceapă
construcţia locuinţei în termen de un an de la data atribuirii terenului şi să o realizeze cu respectarea
prevederilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.” . În acest caz ipoteza este: „beneficiarul terenului pentru
17

construirea unei locuinţe proprietate personală”.


Ipoteza poate fi strict determinată, situaţie în care împrejurările sunt stabilite de lege (precum în
exemplul de mai sus) ori relativ determinată sau subînţelesă, când împrejurările sunt formulate de o
manieră mai imprecisă. De exemplu, art. 174 Cod penal, care afirmă că „uciderea unei persoane se
pedepseşte cu închisoarea …” în situaţia menţionată nu se indică împrejurările referitoare nici la
persoana care săvârşeşte omorul, nici la locul sau la timpul săvârşirii infracţiunii. Se subînţelege că
indiferent cine săvârşeşte această faptă şi indiferent în ce împrejurări va fi pedepsit de lege.
Dispoziţia constituie miezul normei juridice, partea ei cea mai importantă, pentru că absenţa ei ar
lipsi de conţinut norma juridică. Ea cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la
raporturile sociale, la conduita lor. De pildă, în art. 5, alin. ultim din Legea nr. 18/1991 se precizează că:
„terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil”. Aici ipoteza este:
„terenurile care fac parte din domeniul public”, iar dispoziţia: „sunt scoase din circuitul civil”.
Dispoziţia poate impune săvârşirea unei acţiuni sau abţinerea de la o acţiune, ori poate permite
săvârşirea unei acţiuni fără să o impună.
Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării dispoziţiei şi constituie măsurile ce le pot lua
organele de specialitate ale statului împotriva persoanelor care au violat prevederile legale sau nu au

16Nicolae Popa, op. cit., pag. 160


17LEGE nr.15 din 9 ianuarie 2003 ‐ privind sprijinul acordat tinerilor pentru construirea unei locuinţe proprietate
personală, M.Of. nr. 34/22 ian. 2003, articolul 6
25
îndeplinit cerinţele normei juridice. Sancţiunea este prevăzută în partea finală a normei juridice şi are
menirea să restabilească ordinea încălcată, să descurajeze încălcarea normelor de drept în viitor şi să
îndrepte pe cel vinovat.
Sub aspectul gradului de determinare, sancţiunile pot fi determinate, relativ-determinate, unice
sau multiple. Sancţiunea este determinată în mod absolut în situaţia în care nu poate fi modificată de
organul de aplicare. De exemplu, la art. 1311 Cod civil se precizează că: „Dacă în momentul vânzării
lucrul vândut era pierit de tot, vinderea este nulă”. Contractul fiind ilicit, sancţiunea constă în nulitatea
absolută a actului. Sancţiunea este relativ determinată când se stabilesc limitele de aplicare. Cele mai
frecvente cazuri de acest fel sunt întâlnite în situaţia sancţiunilor penale şi administrative.
După numărul lor, sancţiunile pot fi: unice sau multiple. Sancţiunile multiple pot fi alternative,
situaţie în care există mai multe categorii de sancţiuni şi organul care le aplică poate opta (de exemplu,
se poate alege între închisoare sau amendă penală) şi cumulative, situaţie în care pentru aceeaşi faptă
sunt prevăzute mai multe sancţiuni ce diferă ca finalitate (exemplu: închisoarea şi confiscarea averii). În
funcţie de domeniul şi ramura de drept din care face parte norma juridică, sancţiunile pot fi:
constituţionale, civile, penale, administrative etc.
Aplicarea sancţiunilor reprezintă o acţiune de mare răspundere, ea fiind în ultimă instanţă cea
care asigură respectarea normei juridice şi restabilirea ordinii de drept. Din acest motiv într-un stat de
drept sancţiunea se aplică numai de către organele competente, cu respectarea strictă a prevederilor
legale a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Structura tehnico-juridică a normelor de drept constituie forma exterioară de exprimare sau
modul de redactare a normei. În redactarea oricărui act normativ trebuie avut în vedere că aceasta
trebuie să fie clară, concisă şi concretă. Normele juridice apar în acte normative, în legi, decrete,
hotărâri, regulamente, la rândul său actul normativ fiind grupat pe titluri, capitole, secţiuni, articole,
alineate.
Elementul structural de bază al oricărui act normativ este articolul. El cuprinde de regulă o
dispoziţie de sine stătătoare. Articolele pot fi formate din mai multe alineate sau paragrafe. În cazul unor
acte normative de mare importanţă – Constituţia, Codul penal – articolele au şi note marginale care
redau, într-o formă sintetică, conţinutul articolului respectiv. Sunt situaţii când un articol cuprinde una
sau mai multe norme de drept, după cum sunt situaţii când componentele unei norme sunt exprimate în
două sau mai multe articole.

IV.3. Clasificarea normelor juridice


Clasificarea normelor juridice permite o mai bună înţelegere şi interpretare a lor. Criteriile după
care se clasifică sunt mai multe.
Cel mai important criteriu este cel al forţei lor obligatorii, după care distingem:

26
‐ onerative, care impun subiectului de drept o anumită acţiune (de exemplu, art. 28 din Codul
familiei arată că „soţii sunt obligaţi a purta în timpul căsătoriei numele declarat”);
‐ prohibitive, care interzic săvârşirea unor acţiuni (de exemplu, art. 100 din Legea nr. 31/1990 a
societăţilor comerciale arată: „Nimeni nu poate funcţiona în mai mult de trei consilii de
administraţie concomitent” sau art. 3 (5) din legea 631/2202 – privind bugetul de stat pe anul
2003 statuează: “se interzic reţinerea şi utilizarea de către ordonatorii principali de credite
finanţaţi integral din bugetul de stat a căror venituri proprii nu sunt prevăzute în anexele la
bugetele ordonatorilor principali de credite”);
‐ normele permisive – sunt acele norme juridice care nici nu impun o anumită comportare, dar
nici nu o interzic. Ele lasă subiectului de drept latitudinea de a-şi alege singur comportarea şi a-şi
stabili, după dorinţă, poziţia într-un act juridic.
Normele permisive sunt de mai multe categorii. O primă categorie o formează normele supletive
care se referă la ipoteza în care părţile omit să stabilească conduita, sau nu şi-o aleg dintre cele prescrise
de lege, situaţie în care normele suplinesc lipsa atitudinii respective, stabilind ceea ce urmează a se
aplica. De exemplu dacă în cazul desfacerii căsătoriei, soţii nu se înţeleg asupra numelui pe care să-l
poarte, atunci legea dispune că fiecare va purta numele avut înaintea căsătoriei (normă supletivă).
O altă categorie a normelor permisive o formează normele de recomandare prin care o anumită
reglementare legală se propune să fie preluată cu adaptări şi în alte situaţii, de exemplu norma conţinută
de art. 5 din H.G. 945 – privind inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat – care prevede
că “se recomandă ca prevederile prezentei hotărâri să se aplice în mod corespunzător de către unităţile
cooperatiste”); sau normele de împuternicire, de competenţă prin intermediul cărora se formulează
anumite drepturi sau atribuţii pentru diferite categorii de subiecte de drept, stabilindu-se competenţa
acestora de a săvârşi anumite acţiuni.
Normele juridice se mai pot clasifica şi după ramura de drept din care fac parte, în acest sens
avem norme de drept civil, norme de drept comercial, de drept penal, de drept financiar, de dreptul
muncii etc.; sau după forma juridică a actului normativ în care sunt cuprinse (norme din legi, decrete,
hotărâri etc.).
După sfera de aplicare distingem norme generale, speciale şi de excepţie. Normele generale se
caracterizează prin aceea că au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-un domeniu sau într-o ramură de
drept (de exemplu, Codul penal este constituit dintr-o parte generală şi o parte specială). Normele
generale se definesc prin expresia „norme de drept comun”. De exemplu, multe reglementări cuprinse în
Codul civil reprezintă dreptul comun pentru relaţiile reglementate prin normele de drept comercial. De
altfel, în art. 1 din Codul comercial se arată „în comerţ se aplică legea de faţă, unde nu dispune se aplică
Codicele (Codul) civil”. Normele speciale sunt aplicabile unei sfere restrânse de relaţii. De exemplu,
partea specială din Dreptul penal se ocupă în mod concret de diferitele categorii de infracţiuni, iar
normele de excepţie operează în situaţii singulare, deosebite: stare de război, catastrofe etc.

27
CAPITOLUL V

Acţiunea actelor normative în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

Norma juridică este dictată în scopul aplicării ei. Aplicarea normei juridice comportă trei
dimensiuni: timpul, spaţiul şi persoana. În vederea asigurării eficienţei actelor normative, a realizării
obiectivului lor trebuie stabilit cadrul lor de acţiune în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.

V.1. Acţiunea normei juridice în timp


În primul rând pentru a putea vorbi despre acţiunea actelor normative în timp, trebuie stabilit
exact momentul la care acestea intră şi ies din vigoare. O normă juridică produce efecte juridice în
intervalul de timp în care este în vigoare. Trebuie însă precizat că existenţa actului normativ nu coincide
cu durata acţiunii sale, aceasta însemnând că uneori data adoptării actului normativ este diferită de cea a
intrării în vigoare.
Norma juridică, inclusă în actele normative, intră în vigoare, de regulă, la trei zile de la data
publicării ei în Monitorul Oficial al României, în afara cazurilor când în cuprinsul ei se specifică o altă
dată. De exemplu, Legea nr. 18/1991 a fondului funciar a intrat în vigoare la data publicării ei în
Monitorul Oficial al României, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale a intrat în vigoare la 30
de zile de la publicarea ei Monitorul Oficial, Legea 500/2002 privind finanţele publice a fost adoptată
în luna iunie a anului 2002, a fost publicată în Monitorul Oficial în luna august 2002, iar în cuprinsul
legii era specificat că ea va intra în vigoare la data de 1 ianuarie 2003.
Este posibil de asemenea ca actul normativ să intre în vigoare chiar din momentul adoptării lui,
în condiţiile în care organul emitent prevede acest lucru. În aceste condiţii chiar dacă actul nu a fost
încă publicat în Monitorul Oficial, neîndeplinindu-se astfel condiţia aducerii lui la cunoştinţa publică, se
au în vedere mijloacele moderne de informare şi publicitate care pot asigura totuşi cunoaşterea actelor
respective.
De la data intrării în vigoare se consideră că legea este cunoscută de toţi cetăţenii şi se aplică
principiul conform căruia „nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii”. Această regulă se
explică prin aceea că obligativitatea legii ar fi pusă sub semnul îndoielii dacă s-ar accepta scuza
ignoranţei. Acţionează în această privinţă o prezumţie (presupunere) absolută a cunoaşterii legii,
prezumţie ce nu poate fi răsturnată prin dovada contrarie. În teoria contractelor civile sau comerciale
există o excepţie de la principiul menţionat. Dacă o persoană încheie un contract necunoscând

28
consecinţele pe care norma juridică le produce, ea poate cere anularea contractului invocând faptul că s-
a aflat în eroare de drept şi, deci, voinţa i-a fost viciată . 18

Stabilirea cu precizie a datei la care intră în vigoare norma juridică este deosebit de importantă
pentru a fi determinat momentul de la care aceasta începe să producă efecte juridice.
Un aspect important la care se referă aplicarea normei în timp este cel cu privire la perioada în
care norma are dreptul să acţioneze din momentul intrării ei în vigoare. Cu alte cuvinte, problema este
dacă norma se aplică în viitor sau în trecut. Dacă se aplică numai în viitor, unor raporturi care se vor
forma după intrarea ei în vigoare, norma este activă. Dacă se aplică unor fapte petrecute înaintea
apariţiei ei, norma este retroactivă.
Principiul fundamental al acţiunii legilor este cel al neretroactivităţii legii. Acest principiu
decurge din împrejurarea firească potrivit căreia legea acţionează numai pentru viitor, statul neputând
pretinde cetăţenilor să se supună unei legi ale cărei reglementări nu se cunosc întrucât legea încă nu
există. Aşadar în conformitate cu acest principiu legea este activă, ea nici nu retroactivează, nici nu
ultractivează.
În conformitate cu acest principiu Codul civil, la art. 1 stabileşte că: „Legea dispune numai
pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”. Principiul este consfinţit şi de Constituţie în art. 15, alin. 2
care stipulează că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.
În mod excepţional există şi excepţii de la principiul neretroactivităţii legii:
‐ legea penală mai favorabilă – această excepţie de la principiul neretroactivităţii exprimă o
concepţie umanitară, permiţând persoanei care a comis o infracţiune în trecut, sub imperiul legii
vechi, înlocuită de o altă lege mai nouă să i se aplice, dintre cele două reglementări, cea care
prevede o pedeapsă mai blândă.
‐ prevederile legilor interpretative care se aplică de la data intrării în vigoare a legii pe care o
interpretează,
‐ situaţia în care actul normativ prevede în mod expres că se aplică unor situaţii anterioare – într-
un stat de drept trebuie să existe norme principiale care să limiteze această posibilitate, iar în
cazul în care se recurge la ea trebuie să fie doar cu caracter excepţional, pentru a nu tulbura
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale.
Momentul ieşirii normei din vigoare nu este precizat în lege ea fiind adoptată, de regulă, pe o
perioadă nedeterminată. De la această regulă există şi situaţia excepţională potrivit căreia vorbim despre
legile temporare a căror durată de aplicare este limitată pe o anumită perioadă de timp prestabilită, în
acest caz legea ieşind din vigoare prin ajungerea ei la termen. Norma rămâne în vigoare până când este
abrogată de alt act normativ de acelaşi grad sau cu un grad superior.
Abrogarea reprezintă modalitatea de scoatere din vigoare a unei norme juridice, a unei legi în
general, ceea ce atrage după sine încetarea aplicării acesteia. Abrogarea poate fi de mai multe feluri:

18 Nicolae Popa, op. cit., pag. 177


29
‐ expresă-directă, când legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau
anumite articole, se abrogă (se menţionează: la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă
legea …);
‐ expresă-indirectă, când legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a
da însă indicaţii referitor la actul sau articolele respective;
‐ implicită (tacită), în cazul în care legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare
însă reglementează atât de diferit o anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este
abrogată.
Nu trebuie făcută confuzie între abrogare şi derogare. Derogarea reprezintă o reglementare
diferită, o abatere sau o excepţie de la reglementarea existentă pe care însă nu o abrogă, ci îi îngustează
sfera de aplicare.
O lege îşi poate înceta aplicarea şi prin căderea ei în desuetudine (perimare), adică prin
schimbarea radicală a realităţilor din viaţa politică şi economico-socială a unei ţări. Evident, unele
norme juridice apărute înainte de evenimentele din decembrie 1989 nu se mai aplică în ţara noastră,
chiar dacă ele nu au fost abrogate expres.
Cât priveşte încetarea acţiunii legii prin abrogare sau ajungere la termen există şi în această
situaţie două excepţii de ultraactivitate, când prevederile actelor respective se mai aplică chiar dacă
acestea fost abrogate sau au ajuns la termen.
Este situaţia legii penale mai favorabile care se va aplica şi după înlocuirea ei cu o lege mai
aspră, pentru faptele petrecute sub imperiul ei, şi a legii temporare ale cărei prevederi se aplică şi după
împlinirea termenului de acţiune pentru infracţiunile săvârşite cât timp ea a fost în vigoare, dar fapta nu
a fost urmărită sau judecată în cel interval de timp.

V.2. Acţiunea normei de drept în spaţiu şi asupra persoanei


Potrivit principiului suveranităţii statului, actele normative sunt obligatorii pentru toate
persoanele fizice şi juridice ale statului respectiv. Aceasta înseamnă că pe teritoriul unui stat acţionează
dreptul statului respectiv, determinând conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu.
Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată de competenţa teritorială a organului
emitent, astfel că actele normative emise de organele centrale ale administraţiei de stat acţionează, în
principiu, pe întreg teritoriul statului, iar actele normative ale autorităţilor administraţiei publice au
acţiunea limitată strict la unitatea administrativ-teritorială respectivă. Există însă şi situaţii când organul
legislativ stabileşte acţiunea actelor normative pe o anumită parte a teritoriului statului (de exemplu
numai în zona de frontieră, sau într-o zonă strict delimitată ca urmare a unei calamităţi).
Puţin mai diferită este situaţia în cazul statelor cu structură federală, aici în principiu actele
normative ale organelor federale se aplică pe întreg teritoriul federaţiei, iar actele normative ale statelor

30
membre ale federaţiei se aplică numai pe teritoriul statului respectiv, în caz de neconcordanţă soluţia
fiind dată de instanţele jurisdicţionale.
Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor este strâns legată de acţiunea actelor normative în
spaţiu, legătura juridică dintre stat şi locuitorii aflaţi pe teritoriul său se exprimă prin cetăţenie.
Principiul teritorialităţii nu este însă absolut, el putând avea, datorită complexităţii relaţiilor
internaţionale, unele derogări (excepţii). Astfel excepţiile extrateritorialităţii se referă, pe de o parte, la
situaţia potrivit căreia normele nu se aplică pe teritoriul statului respectiv asupra anumitor persoane
străine şi a bunurilor lor, aceste excepţii se referă la:
‐ imunitatea personalului diplomatic şi regimul juridic al consulilor,
‐ regimul juridic al străinilor şi persoanelor fără cetăţenie
‐ regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate
‐ recunoaşterea efectului juridic al unor acte săvârşite pe teritoriul unui alt stat sau aplicarea legii
unor fapte săvârşite în străinătate.
Imunitatea diplomatică se referă la exceptarea personalului corpului diplomatic de la jurisdicţia
statului de reşedinţă, în cazul încălcării legilor ţării de reşedinţă aceştia putând fi declaraţi “persona non
grata” şi expulzaţi.
În ceea ce priveşte regimul juridic aplicat străinilor, acesta se poate împărţi în trei grupe: regimul
naţional, regimul special şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.
‐ Regimul naţional constă în recunoaşterea pentru străini a aceloraşi drepturi de care se bucură
proprii săi cetăţeni. De exemplu conform legislaţiei noastre străinii nu au drepturi politice şi nu
pot ocupa funcţii publice.
‐ Regimul special constă în acordarea pentru străini a unor drepturi nominalizate în acordurile
internaţionale sau în legislaţiile naţionale.
‐ Clauza naţiunii celei mai favorizate este un regim consacrat în acorduri bilaterale, în temeiul
căruia un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetăţenilor unui
stat terţ, considerat ca favorizat. Clauza are o natură contractuală, ea neexistând în lipsa
convenţiei dintre părţi. Insistenţa statelor de a obţine această clauză în raporturile cu statele
dezvoltate este explicabilă, pentru că prezenţa acesteia înlătură orice discriminări.
Pe de altă parte în ceea ce priveşte regimul juridic al cetăţenilor aflaţi în afara graniţelor ţării,
trebuie precizat că normele se aplică şi pe teritoriul altui stat, în anumite limite, consimţite de statele
respective prin acorduri bilaterale sau internaţionale, dar şi că cetăţeanul român trebuie să se supună şi
legilor statului respectiv. În aceste cazuri, norma are efect extrateritorial, adică urmăreşte pe cetăţenii
ţării respective, chiar dacă locuiesc în străinătate.
Extinderea raporturilor civile şi comerciale în plan internaţional a dat naştere, în mod firesc, unui
proces de întâlnire a reglementărilor naţionale ale diferitelor ţări şi unor inevitabile conflicte de legi.
Dreptul internaţional privat se ocupă pe larg de aceste probleme.
31
CAPITOLUL VI

Izvoarele dreptului

VI.1. Conceptul de izvor al dreptului. Izvoare materiale şi izvoare formale


Conceptul de izvor al dreptului este folosit într-un sens specific, strict juridic, prin care se au în
vedere formele de exprimare a normelor juridice (acte normative, obiceiul juridic, practica judiciară),
dar şi în sens etimologic, prin el fiind denumite sursele, originea, factorii de determinare şi creare a
dreptului .
În ştiinţa juridică s-a făcut distincţia între izvoarele materiale sau în sens material şi izvoarele
formale sau în sens formal ale dreptului tocmai pentru a se evita confuzia între cele două abordări . 19

Izvoarele materiale desemnează faptul social, forţele creatoare sau factorii care configurează
dreptul, geneza dreptului.
Prin izvoare formale se înţeleg mijloacele cu ajutorul cărora se exprimă izvoarele materiale,
forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale.
Termenul de izvor este folosit de asemenea în sensul uzitat de ştiinţele istorice, desemnând
sursele de cunoaştere ale unui sistem de drept cum ar fi izvoarele scrise şi nescrise, cele de natură
arheologică care pot oferi informaţii despre dreptul existent într-o anumită epocă istorică, despre
legislaţia unei ţări etc.
De asemenea s-a făcut distincţia între izvoare directe şi izvoare indirecte (mediate sau
complexe).
Izvoarele directe sunt actele normative – legea, decretul, hotărârea etc. – deoarece acestea sunt
elaborate nemijlocit de către organele de stat..
Sunt considerate izvoare indirecte obiceiul, actele organizaţiilor nestatale, deoarece acestea,
pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare au nevoie de recunoaşterea (sancţionarea) lor de către
autoritatea publică Astfel, norma obişnuielnică are valoare juridică numai indirect, prin intermediul unui
act de stat care o recunoaşte ca atare, motiv pentru care aceasta este considerată izvor indirect sau
complex. Este izvor complex pentru că este compus atât din norma obişnuielnică cât şi din actul juridic
emis de un organ de stat prin care i se recunoaşte forţa juridică.
În concluzie, putem spune că izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică
modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de
creare a dreptului . 20

19I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 52


20 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 53
32
Dezvoltarea dreptului de-a lungul istoriei demonstrează existenţa pluralităţii izvoarelor în
sistemul de drept al fiecărei ţări. Sunt considerate izvoare ale dreptului: legea, doctrina, jurisprudenţa,
cutuma, uzanţele.

VI.2. Obiceiul juridic sau cutuma


Obiceiul este o regulă de conduită care se formează spontan, ca urmare a aplicării ei repetate
într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană.
Obiceiul, sub forma diferitelor datini, tradiţii şi practici cu caracter moral sau religios, a
reprezentat modalitatea principală de ordonare a relaţiilor sociale şi influenţare a acţiunii umane în
comuna primitivă, în conformitate cu interesele asigurării existenţei şi securităţii colectivităţii . 21

Puterea de stat are faţă de obiceiurile existente următoarele atitudini: 22

a) de recunoaştere, consacrare şi sancţionare, dându-le forţa juridică acelora pe care le consideră


utile şi necesare consolidării ordinii de drept;
b) de acceptare şi tolerare a acelora care, prin semnificaţia şi importanţa lor nu reclamă
transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii de
drept;
c) de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite şi apărate de puterea de stat.
Obiceiurile recunoscute de puterea de stat şi dotate cu forţă juridică devin obiceiuri juridice
(cutume) şi, prin urmare, sunt izvoare de drept. Modul de sancţionare a obiceiului şi de transformare a
sa în obicei juridic s-a realizat, de regulă, în practica aplicării dreptului, prin recunoaşterea lor de către
instanţele judecătoreşti cu prilejul rezolvării diferitelor cauze.
Cronologic, cutuma a fost prima formă de exprimare a dreptului, primele norme juridice nefiind
altceva decât însăşi transformarea unor obiceiuri în norme obligatorii garantate de puterea publică.
Asemenea obiceiuri au fost răzbunarea sângelui, legea talionului şi compoziţia (răscumpărarea) . 23

Dacă cutuma a fost izvorul principal al dreptului de-a lungul antichităţii şi evului mediu, în
epoca modernă şi contemporană, rolul acesteia se reduce mai ales în ţările europene continentale ca
urmare a promovării puternice a codificărilor, dar se menţine, alături de practica judiciară, în sistemul
dreptului anglo-saxon.
Cutuma continuă să aibă încă un rol important ca izvor al dreptului internaţional, deşi în epoca
contemporană s-a dezvoltat puternic tendinţa de reglementare scrisă şi de codificare a acestuia.
Obiceiul juridic ca izvor de drept este în genere propriu societăţilor cu ritm lent de dezvoltare şi
transformare.

21 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 54


22I.Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 54. A se vedea şi Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All
Beck,1999, pag. 203‐207
23 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 54

33
Proba existenţei şi conţinutului obiceiului este mai dificilă decât a dreptului scris. Pentru a
înlesni cunoaşterea obiceiului au apărut, în special în evul mediu, diferite categorii scrise ale cutumelor,
fie ca opere ale unor jurişti având un caracter privat, fie sub forma unor acte cu caracter oficial. Dintre
acestea amintim: "Oglinda saxonă" din 1230, "Oglinda şvabă" denumită şi drept imperial din 1273-1282
în Germania, "Pravila rusă" din sec. IX-XIII în Rusia. În Franţa, încă din a doua jumătate a sec. al XIX-
lea au fost adunate, la ordinul Ministerului de Interne, cutumele locale . 24

Istoria dreptului nostru cunoaşte obiceiul ca izvor al dreptului geto-dac şi care s-a menţinut în
anumite limite şi după cucerirea romană. Cutuma a avut un rol important în perioada timpurie şi apoi
de-a lungul feudalismului. În acest sens amintim jus Valachium sau obiceiul jus Valachorum (dreptul
românesc sau dreptul românilor) ca reglementare obişnuielnică recunoscută în rândul populaţiei
româneşti. Odată cu formarea statelor româneşti feudale, jus Valachium este recunoscut şi ca legea ţării
sau obiceiul pământului. În perioada de descompunere a feudalismului, normele obişnuielnice sunt
incluse în acte normative . 25

Încetarea aplicării unei cutume se produce în acelaşi mod, dar cu efect invers, adică prin
nonuzajul ei treptat şi repetat, ceea ce în limbajul juridic se numeşte desuetudine . 26

În general, cutuma ca izvor de drept este inferioară dreptului scris, ea neprezentând certitudinea
acestuia deoarece este imprecisă, nesigură, mai greu de constatat şi cunoscut. Ea are prin natura sa un
caracter conservator deoarece consfinţeşte unele comportamente rezultate dintr-o practică îndelungată.
În epoca modernă şi contemporană sfera de acţiune a cutumei s-a restrâns deşi în măsură diferită,
atât în ţările cu o dezvoltată legislaţie codificată cât şi în dreptul anglo-saxon, unde totuşi se mai
păstrează sub forma dreptului comun (common law). În măsura în care este recunoscută, cutuma se
aplica în dreptul privat (civil şi comercial) şi în dreptul constituţional.

VI.3. Legea şi celelalte acte juridice


Legea şi actele normative, în general, reprezintă categoria cea mai importantă a izvoarelor
dreptului dobândind un caracter predominant îndeosebi în epoca modernă şi contemporană.
În toate sistemele de drept există mai multe categorii de acte normative constituite într-un
sistem ierarhizat, în care locul principal îl ocupă legea.
În principiu, denumirea de lege este folosită, în doctrina juridică, pentru a desemna actul
normativ cu forţă juridică superioară, adoptat de organul suprem al puterii de stat, fie el colegial sau
unipersonal în funcţie forma de guvernământ şi regimul politic al statului.
În categoria legii, ca o varietate a ei, intră şi Constituţia, ca lege fundamentală.

24 Ibidem
25 Ibidem
26 Ibidem

34
Actele legislative adoptate în statele Orientului antic, în Grecia sau Roma au cuprins în
numeroase reguli cutumiare. Între aceste acte amintim: Codul lui Hamurabi din Babilon (sec. VIII î.
Hr.), Legile lui Manu în India (sec. III î. Hr.), Legile lui Moise la evrei, Legea celor XII Table în Roma
antică (sec. V î. Hr.), Legea lui Solon (sec. VII î. Hr.) în Grecia Antică.
Este necesar să facem o distincţie între lege şi actele normative subordonate legii.
a) Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor de drept,
care emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat şi exponent al puterii suverane a
poporului . 27

Clasificarea legilor
Din punctul de vedere al forţei juridice se disting două categorii de legi: 28

‐legi constituţionale
‐legi organice
‐legi ordinare.
Prin conţinutul lor legile constituţionale (Constituţia şi legile de modificare a acesteia) au ca
obiect reglementarea principiilor fundamentale ale organizării sociale şi de stat, sistemul organelor şi
separaţiei puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. În ierarhia
legilor şi a celorlalte acte normative, Constituţia are o poziţie deosebită deoarece dispune de forţă
juridică superioară faţă de toate acestea, conţinutul tuturor actelor normative trebuind să fie conform cu
prevederile Constituţiei. Aceasta înseamnă că nici o dispoziţie dintr-o lege, din alte acte normative sau
izvoare de drept nu pot să contravină, în nici un fel Constituţiei. Este vorba de principiile supremaţiei
Constituţiei şi constituţionalităţii legilor ca şi trăsături specifice ale statului de drept. 29

Teoria dreptului şi practica unor ţări disting aşa numitele legi organice care au o poziţie distinctă
în ierarhia legislativă, ele situându-se între Constituţie şi legile ordinare.
Constituţia României, în art. 72, prevede că Parlamentul adoptă trei categorii de legi:
constituţionale, organice şi ordinare, precum şi care sunt domeniile în care se adoptă legi organice.
Legile organice au o procedură de adoptare diferită de aceea a legilor ordinare, pentru adoptarea
legilor organice fiind nevoie de votul majorităţii membrilor fiecărei camere. În schimb, pentru adoptarea
legilor ordinare şi a hotărârilor este nevoie doar de votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
Cameră.

27 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 58


28 Ibidem

29 Ibidem
35
Etapele procesului de elaborare a actelor normative
Elaborarea actelor normative presupune, în general, următoarele etape:

1. Iniţierea proiectului de act normativ


Aceasta aparţine persoanelor care au drept de iniţiativă legislativă, de regulă, Guvernului şi
Parlamentului.
Iniţiativa legislativă reprezintă dreptul de a propune şi supune organului legiuitor un proiect de
lege, cu obligaţia acestuia de a se pronunţa asupra lui şi de a-l înscrie pe ordinea de zi.
Art.73 din Constituţia României prevede că iniţiativa legislativă aparţine: Guvernului,
deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi
manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în
fiecare judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5000 de semnături în
sprijinul, acestei iniţiative.
Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter
internaţional, amnistia şi graţierea.
Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera
competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată.
2. Sesizarea Camerei competente şi dezbaterea proiectului actului normativ are loc în
formele stabilite de Constituţie şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare a organului legiuitor.
Dezbaterea pe articole, în cazul proiectului de lege, începe cu o expunere de motive şi cu raportul
comisiei permanente care a analizat proiectul. După dezbatere se trece la votarea, şi, practic, la
adoptarea proiectului.
3. Adoptarea proiectului de act normativ
Constituţia României, în art. 74, prevede că legile organice şi hotărârile privind regulamentele
Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. Legile ordinare şi hotărârile se
adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. La cererea Guvernului sau din
proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de
urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei camere.
4. Promulgarea şi publicarea actului normativ
Promulgarea legii se face de către preşedintele României. Ea nu este un vot nou (legea există
deja), ci este un act prin care se recunoaşte că acesta este conţinutul autentic al textului care a fost votat,
şi prin care se dă dispoziţia să fie publicată în publicaţia oficială.
Potrivit Constituţiei României, promulgarea se face în termen de 20 de zile de la primire. Înainte
de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Dacă
Preşedintele a cerut reexaminarea ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea se

36
face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.
Legea se publică în Monitorul oficial şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o
dată ulterioară prevăzută în textul ei.

Părţile constitutive şi structura internă a actelor normative


Părţile constitutive:
a) Titlul actului normativ – este elementul de identificare al acestuia. El trebuie să fie concis şi
să exprime cu claritate obiectul reglementării respective.
b) Preambulul şi formula introductivă
Preambulul actului normativ reprezintă o succintă introducere, unde se arată considerentele de
natură socială, economică, politică, juridică, avute în vedere la elaborarea actului. Acesta nu este
absolut necesar.
Preambulul ajută la înţelegerea actului, deoarece în el se dă, într-o formă mai succintă decât în
expunerea de motive, justificarea noii reglementări.
Preambulul nu conţine norme juridice, în anumite împrejurări însă, el putând conţine fundamentele care
stau la baza actului normativ.
Formula introductivă este acea parte a actului normativ care arată temeiul legal, constituţional, în
baza căruia este dată reglementarea.
c) Dispoziţiile sau principiile generale reprezintă o primă parte a reglementărilor din actul
normativ, în care sunt stabilite anumite dispoziţii cu caracter general care privesc actul în totalitatea sa.
d) Dispoziţii de conţinut propriu-zise
e) Dispoziţii finale şi tranzitorii.
Dispoziţiile finale propriu zise se referă la data intrării în vigoare a actului normativ, atunci când
se doreşte o menţiune în acest sens.
Numeroase acte normative au nevoie de dispoziţii de tranziţie de la vechea reglementare la cea
nouă, motiv pentru care se adaugă dispoziţii cu caracter tranzitoriu. Dispoziţiile tranzitorii pot fi
cuprinse uneori într-un titlu distinct, sau într-un titlu, de regulă, unificat cu dispoziţiile finale.

Elementul structural de bază al actului normativ este articolul. Acesta cuprinde, de regulă, o
dispoziţie de sine stătătoare şi poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate, atunci când dispoziţia pe
care o conţine este exprimată prin mai multe propoziţii sau conţine mai multe probleme.
În funcţie de întinderea actului normativ, articolele pot fi grupate pe titluri, capitole, secţiuni sau
paragrafe. Unele acte normative pot fi împărţite pe părţi, cărţi etc.

37
De exemplu, Codul penal este împărţit în 2 părţi: partea generală şi partea specială. Partea
generală se referă la dispoziţii care se aplică, în general, la întreaga materie din domeniul dreptului
penal, iar partea specială cuprinde reglementări referitoare la diferite categorii de infracţiuni.
În principiu, un act normativ de valoare superioară poate să modifice un act normativ de valoare
inferioară. Modificarea trebuie să se facă printr-un act normativ dat expres în acest scop . 30

Sistematizarea actelor normative


Sistematizarea actelor normative este o activitate juridică deosebit de importantă pentru
elaborarea şi realizarea dreptului, având ca obiect o anumită organizare a actelor normative în vigoare,
conform unor criterii obiective şi subiective . 31

Rezultatul sistematizării este elaborarea unor colecţii, culegeri de acte normative sau a codurilor
şi ea poate fi cronologică (actele normative se publică în ordinea datei, apariţiei lor).
Forma cea mai simplă de sistematizare este încorporarea, prin care actele normative se grupează
în diverse colecţii sau culegeri după diferite criterii. În acest caz, se utilizează materialul normativ aşa
cum este el alcătuit fără a aduce vreo modificare a actelor normative.
Încorporarea poate fi oficială (când este făcută de un organ de stat având această sarcină legală)
sau neoficială (când este făcută de alte organizaţii sau de persoane particulare).
Codificarea constă în cuprinderea tuturor sau aproape a tuturor actelor normative dintr-o ramură
de drept, în prelucrarea şi alcătuirea unui singur act normativ nou, denumit cod, având valoarea unei
legi.

Decretul-lege este un act normativ, un izvor de drept cu caracter oarecum hibrid, pentru că deşi
nu este elaborat de organul legislativ are totuşi putere de lege, reglementând relaţii sociale din domeniul
legii, pe care o poate modifica sau înlocui.
Legiferarea prin decrete legi este specifică în perioadele revoluţionare sau în perioadele în care
Parlamentul este în imposibilitate să se întrunească imediat. De asemenea, acte normative cu putere de
lege sunt şi ordonanţele Guvernului, care se emit în temeiul unei legi de abilitare, în limitele şi în
condiţiile prevăzute de aceasta.

VI.4. Precedentul judiciar


Precedentul judiciar şi practica judiciară au avut un rol important ca izvoare ale dreptului de-a
lungul istoriei.

30I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 83


31 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 91
38
Plecând de la considerentul că instanţele de judecată cu ocazia soluţionării unor cauze sunt puse
în situaţia de a preciza sensul legii, când acesta este obscur, sau de a completa şi suplini lipsa unor
reglementări, în numeroase sisteme de drept se admite ca o hotărâre judecătorească, mai ales când este
dată de instanţele superioare să devină obligatorie în soluţionarea unor cauze similare viitoare,
formându-se astfel o anumită practică judiciară (jurisprudenţa) . 32

Rolul jurisprudenţei nu este acelaşi în toate sistemele de drept, acesta reducându-se în epoca
modernă, în ţările de pe continentul european, dar menţinându-se în sistemul dreptului anglo-saxon.
Dreptul englez se manifestă sub forma dreptului statutar care este alcătuit din actele
Parlamentului şi ale organelor executive, şi dreptul comun, alcătuit din hotărâri judecătoreşti, precum şi
din cutume. În general, aici dreptul nu este codificat, iar judecătorul este considerat o autoritate şi nu un
simplu interpret al legii, el stabilind cutuma, iar hotărârea sa constituie un precedent obligatoriu în viitor
nu numai pentru instanţa respectivă, ci şi pentru toate instanţele inferioare, astfel, judecătorul creează
dreptul.

VI.5. Contractul normativ


Este unul din izvoarele dreptului cu o sferă mai restrânsă. Spre deosebire de contractele care
stabilesc drepturi şi obligaţii în sarcina subiecţilor, istoria dreptului cunoaşte şi forma convenţională a
creării normelor juridice în care drepturile şi obligaţiile se manifestă ca reguli de conduită, ca norme
juridice obligatorii în comportamentul părţilor . 33

O aplicare largă a avut contractul normativ ca izvor de drept în feudalism în reglementarea


raporturilor dinte diferite stări sau paturi sociale sau dintre acestea şi monarhi. În acest sens poate fi
amintită în Anglia, Magna Charta Libertatum încheiată între baroni, cavaleri şi orăşeni, cu Regele Ioan
fără de Ţară în anul 1215.
Contractul este un important izvor al dreptului constituţional în cazul formării federaţiilor şi
confederaţiilor de stat. Ca exemplu, amintim tratatul de constituire al URSS.
În dreptul intern întâlnim contractul colectiv care este izvor de drept al muncii referitor la
prevederile sale cu caracter general care se constituie adevărate norme juridice de natură convenţională.
De asemenea o importanţă deosebită i se recunoaşte contractului în sens general de convenţie, tratat,
acord, ca izvor al dreptului internaţional.

32 Idem, pag.63
33 Idem, pag.64
39
VI.6. Doctrina sau ştiinţa juridică
Doctrina a avut un rol însemnat ca izvor de drept în antichitate şi în epoca medievală. În dreptul
roman, activitatea jurisconsulţilor era o activitate complexă şi bogată şi privea atât aplicarea şi
interpretarea dreptului cât şi adaptarea lui la nevoile relaţiilor sociale. Începând cu împăratul August,
ceilalţi împăraţi au acordat jurisconsulţilor dreptul de a da avize în soluţionarea unor cauze, avize de
care judecătorii erau datori să ţină seama. Treptat aceste avize au început să fie luate în considerare şi la
soluţionarea altor cauze similare. Unele opere ale jurisconsulţilor romani, dintre care amintim: Papinian,
Ulpian, Modestin şi Gaius, au dobândit putere de lege. În evul mediu doctrina recâştigă în autoritate în
procesul receptării dreptului roman şi în cel al prelucrării cutumelor . 34

De-a lungul timpului ştiinţa juridică a adus o importantă contribuţie la unificarea, dezvoltarea şi
adaptarea dreptului în diferite ţări la realităţile în continuă dezvoltare.

VI.7. Actele normative ale unor organizaţii nestatale


Acestea au fost, de asemenea, în anumite perioade istorice recunoscute ca şi izvoare de drept. În
acest sens amintim dreptul canonic instituit de biserica catolică, normele acestuia privind organizarea
bisericii, raporturile dintre aceasta şi stat, precum şi unele aspecte ale vieţii personale (căsătoria,
familia).
În această categorie a izvoarelor dreptului sunt incluse şi statutele unor organizaţii sociale în
măsura în care li se atribuie forţă juridică.

VI.8. Izvoarele dreptului românesc


Din categoria izvoarelor dreptului românesc distingem:
‐ legea, care este izvorul principal şi superior al sistemului nostru de drept actual;
‐ decretele-legi;
‐ ordonanţele guvernului;
‐ decretele Preşedintelui României;
‐ hotărârile de guvern şi ordinele miniştrilor.
Contractul şi obiceiul, însă cu un rol limitat şi o poziţie subsidiară. Contractul este recunoscut ca
izvor al dreptului intern, sub forma contractului colectiv de muncă.
Obiceiul sau cutuma are o valoare redusă, lucru explicabil datorită rolului proeminent al legii şi
celorlalte acte normative, pe de o parte, şi datorită incompatibilităţii naturii cutumei – creaţie lentă,
spontană – cu ritmul rapid al dezvoltării societăţii actuale pe de altă parte. Obiceiul juridic se mai

34 A se vedea V. Hanga, M. Jacotă, Drept privat român, Ed. Didactică şi pedagogică,1964, pag.45‐50
40
păstrează în dreptul civil în măsura în care Codul civil român face trimitere la aplicarea obiceiului în
materie de servituţi şi raporturi de vecinătate (art. 600, 607, 610), de vânzare (art. 1359) etc., unele texte
din Codul Civil şi art. 41, alin. 6 din Constituţie, care se referă la dreptul de proprietate şi respectarea
bunei vecinătăţi.
Pe plan local, sunt izvoare de drept deciziile hotărârilor locale cu caracter normativ, în
conformitate cu legile şi alte acte normative ale organelor superioare, în executarea atribuţiilor legale . 35

Jurisprudenţa şi doctrina nu sunt recunoscute ca izvoare de drept, dar ele au totuşi o importanţă
deosebită în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului.

35 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag.68


41
CAPITOLUL VII

Raportul juridic

VII.1. Conceptul raportului juridic


Fenomenul juridic prezintă o complexitate deosebită, în cadrul acestuia existând relaţii de
determinare şi influenţare, complementaritate şi interdependenţă, cu zone de interferenţă sau
suprapunere. De exemplu, normele juridice nu reprezintă un scop în sine, ci ele au menirea de a modela
comportamente umane şi relaţii sociale. De asemenea, faptele sociale nu dobândesc semnificaţie juridică
fără acordul normativităţii juridice. Relaţiile sociale se „încarcă” de juridicitate sub acţiunea normelor
juridice care sunt conectate cu planul realităţii sociale prin intermediul raporturilor juridice . 36

Prin intermediul reglementării juridice, relaţiile sociale dobândesc o fizionomie specifică şi


devin raporturi juridice. Astfel se poate spune că raportul juridic este o relaţie socială reglementată de
norma juridică . 37

Premisele fundamentale ale apariţiei unui raport juridic sunt: 38

‐ existenţa normei juridice;


‐ subiectele de drept;
‐ faptele juridice.
În lipsa uneia din cele trei premise, raportul juridic nu poate să apară . 39

Norma juridică este decisivă întrucât ea determină capacitatea juridică a persoanelor care
participă la raportul juridic, conţinutul acestuia, precum şi împrejurările în care acest raport se
declanşează. Orice raport juridic înseamnă în acelaşi timp, o conexiune între planul general şi
impersonal al normei juridice şi planul concret, al realităţii, în care părţile sunt determinate şi au
anumite drepturi şi obligaţii bine individualizate . 40

Trăsăturile raportului juridic


a) Raportul juridic este un raport social deoarece se stabileşte de fiecare dată între oameni.
Există însă şi opinii potrivit cărora, în unele situaţii, se stabilesc raporturi juridice între oameni şi bunuri.
În realitate, în aceste cazuri, relaţiile sunt stabilite tot între oameni însă cu referire la bunuri . 41

36I.Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag.69


37 Ibidem
38 În acest sens a se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 68, D. Mazilu, op.cit., pag. 277. Pentru altă opinie a

se vedea Gh. Boboş, op. cit., pag. 207


39D.Mazilu, op.cit., pag. 277

40I.Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag.69

41 Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1999, pag.77

42
b) Raportul juridic este totodată un raport de voinţă (voliţional).
Caracterul voliţional al raportului juridic este dat de faptul că aici intervine atât voinţa statală
exprimată în normele juridice, cât şi voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic . Din această
42

cauză spunem că raportul are un caracter dublu voliţional.


c) Istoricitatea este o altă condiţie a raportului juridic, fizionomia acestuia fiind puternic marcată
de istoria societăţii, atât în ce priveşte subiecţii de drept, drepturile şi obligaţiile pe care le cuprinde, cât
şi cu privire la faptele cărora li se acordă semnificaţie juridică.

Definiţia raportului juridic


Raportul juridic este definit ca un raport social, concret-istoric,voliţional, reglementat de norma
juridică în cadrul căreia participanţii se manifestă ca titulari de drepturi şi obligaţii prin exercitarea
cărora se realizează finalitatea normei juridice . 43

Profesorul Nicolae Popa defineşte raportul juridic ca fiind „acea legătură socială, reglementată
de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi, legătură
ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii statale” . 44

Structura raportului juridic


Elementele constitutive ale raportului juridic sunt:
‐ subiectele;
‐ conţinutul;
‐ obiectul. 45

Potrivit opiniei unui alt autor, premisele raportului juridic precum şi elementele sale îl constituie
subiectele, norma juridică şi faptele juridice . 46

VII.2. Subiectele raportului juridic


Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic, în mod individual, ca şi persoane fizice, sau
organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept.
Pentru a fi subiect de drept, persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică, aceasta
desemnând aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul
raportului juridic. Capacitatea juridică este reglementată în cadrul fiecărei ramuri de drept, astfel că
putem distinge o capacitate juridică penală, civilă, administrativă etc.

42 A se vedea Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, pag. 293
43 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 70
44 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, citat după D. Mazilu, op.cit., pag. 289.

45 Gh.Boboş, op. cit., pag.215‐225; Gh. Beleiu, op. cit., pag.78


46 A se vedea D. Mazilu, op.cit., pag. 277
43
Capacitatea juridică este generală atunci când nu vizează un anumit domeniu, şi specială când se
referă la un anumit domeniu, ramură, instituţie (ex. capacitatea juridică a militarilor, funcţionarilor etc.).
De regulă, organizaţiile au capacitate specială, ele fiind create pentru un anumit scop . 47

În general, capacitatea juridică este unică. În dreptul civil se disting însă două aspecte:
capacitatea juridică de folosinţă şi capacitatea juridică de exerciţiu.
Potrivit Decretului nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice, capacitatea de folosinţă
este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice începe la naştere şi încetează o dată cu moartea
acesteia, drepturile copilului fiind recunoscute din momentul concepţiei sale, cu condiţia să se nască viu.
Capacitatea de exerciţiu este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei
de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile prin încheierea de acte
juridice . Trebuie menţionat faptul că, în cazul persoanei juridice, actele juridice sunt încheiate de către
48

organele sale de conducere.


Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei fizice începe de la data când aceasta devine majoră.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă, prezumându-se că el nu
are suficientă experienţă a vieţii şi nici suficient discernământ.
Nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) persoana pusă sub interdicţie.
Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege. De asemene, nimeni nu poate
renunţa nici în tot, nici în parte la capacitatea de folosinţă sau la cea de exerciţiu.
Subiectele colective de drept sunt diversele organizaţii (societăţi comerciale, ministere,
tribunale, parlament), inclusiv statul. În dreptul civil, subiectul colectiv de drept este definit sub forma
persoanei juridice care presupune o serie de condiţii speciale referitoare la organizare, conducere,
patrimoniu, răspundere, etc. Există însă numeroase subiecte colective de drept care nu sunt persoane
juridice (instanţele judecătoreşti, diverse asociaţii) . 49

În ceea ce priveşte persoana juridică, din dispoziţiile art. 26, lit. e din Decretul nr. 31/1954
rezultă că este persoană juridică orice organizaţie care are o organizare de sine stătătoare (proprie), un
patrimoniu propriu (distinct), un scop propriu, determinat şi în acord cu interesul general, obştesc.
Potrivit Decretului nr. 31/1954, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice începe de la data
înregistrării sau înscrierii pentru persoanele supuse acestor cerinţe, sau, după caz, de la data actului de

47 I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 72


48Gh. Beleiu, op. cit., pag. 318, 438

49 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 72


44
dispoziţie care o înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării ei sau de la data
îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
Art. 28 şi 33 din acelaşi act menţionează că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi
care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.
În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, menţionăm că ea se dobândeşte
de la data înfiinţării sale (ex. o societate comercială dobândeşte capacitate de exerciţiu din ziua
50

înmatriculării în Registrul comerţului).

VII.3 Conţinutul raportului juridic


Conţinutul raportului juridic constă în drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară
o relaţie socială . Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de norma juridică.
51

Într-o altă definiţie, conţinutul raportului juridic îl constituie totalitatea drepturilor participanţilor
la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare . 52

Este necesar să facem deosebirea între dreptul obiectiv ca ansamblu de norme şi dreptul
subiectiv ca îndrituire legată de o persoana, ca posibilitate de a acţiona în temeiul dreptului obiectiv.
În cadrul raportului juridic, dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferită de norma juridică
titularului dreptului (persoană fizica sau subiect colectiv de drept) de a pretinde subiectului pasiv să dea
să, facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilităţi fiind garantată, în caz de nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.

Clasificarea drepturilor subiective 53

După criteriul provenienţei, drepturile subiective se clasifică în trei mari categorii:


a) drepturi fundamentale, care derivă din apartenenţa la societatea umană a fiecărui individ (dreptul
la viată, demnitate, libertate);
b) drepturi care decurg din inserţia individului în viaţa socială (dreptul la nume, la domiciliu);
c) drepturi care derivă din însăşi voinţa indivizilor(dreptul de a încheia contracte).

După gradul de opozabilitate distingem:


a) drepturi absolute cărora le corespunde obligaţia tuturor subiecţilor de a le respecta (dreptul la
viaţă);
b) drepturi relative care sunt opozabile numai unei anumite persoane (dreptul cumpărătorului de a
primi bunul este opozabil faţă de vânzător).
După conţinutul lor, drepturile subiective pot fi împărţite în:

50 A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa”S.R.L.,Bucureşti,1999, pag. 448
Ceterchi, I. Craiovan, pag. 72
51I.

52D.Mazilu, op.cit., pag. 300

53 A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., pag. 88‐92, I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 72‐73
45
a) drepturi patrimoniale, care au un caracter economic;
b) drepturi nepatrimoniale, al căror conţinut nu poate fi exprimat, în general, în bani.
Drepturile patrimoniale se împart în:
1) drepturi reale
2) drepturi de creanţă.
Dreptul real este acel drept în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra
unui bun fără concursul altei persoane.
Dreptul de creanţă este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ (creditorul) poate
pretinde subiectului pasiv (debitorului) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile nepatrimoniale se împart în:
1) drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei:
2) drepturi care privesc identificarea persoanei;
3) drepturi care decurg din creaţia intelectuală.
După criteriul corelaţiei dintre drepturi distingem:
a) drepturi principale
b) drepturi accesorii.
După gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile civile se împart în drepturi pure şi
simple, şi drepturi afectate de modalităţi.
Obligaţia juridică, ca terminologie, are o semnificaţie multiplă. În dreptul civil, termenul
„obligaţie” este folosit cu trei sensuri : 54

1) îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva;


2) raport obligaţional, adică raportul civil în care subiectul activ – creditorul – poate
pretinde subiectului pasiv – debitorul – să dea, să facă sau să nu facă ceva;
3) în sens de înscris constatator.
În doctrină, obligaţia juridică este definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al unui raport
juridic pretinsă de subiectul activ, de a da, a face sau a nu face, conduită care poate fi impusă, în caz de
nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Caracterizând succint obligaţia juridică, reţinem că:
a) aceasta constă într-o îndatorire a subiectului pasiv (nu o posibilitate) de a avea o
conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ;
b) îndatorirea poate consta într-o prestaţie pozitivă (a da, a face) sau o abstenţiune (a nu
face);
c) în cazul în care subiectul pasiv nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţia, subiectul activ
poate recurge la forţa de constrângere a statului .
55

54A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., pag. 95


55 Ibidem
46
O caracteristică definitorie a conţinutului raportului juridic este faptul că drepturile şi obligaţiile
nu sunt rupte unele de altele, ele se presupun şi se coordonează reciproc; ceea ce poate pretinde
subiectul activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv. Aşadar, drepturile şi obligaţiile
în cadrul raportului juridic sunt corelative. De exemplu, în cazul vânzării – cumpărării, vânzătorul are
dreptul de a primi preţul, iar cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul, dacă cumpără bunul respectiv
şi invers, cumpărătorul are dreptul de a primi bunul dacă a achitat preţul, iar vânzătorul are obligaţia de
a da bunul dacă a primit preţul.
În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile persoanei, menţionăm şi faptul că ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor pe care le are cetăţeanul conform legilor în vigoare formează statutul juridic al
persoanei . 56

VII.4. Obiectul raportului juridic


Obiectul raportului juridic îl constituie conduita umană care se realizează de către subiecţii
raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor . 57

În literatura juridică s-a exprimat şi opinia potrivit căreia obiectul raportului juridic îl constituie
lucrul material implicat în raportul juridic. Această soluţie este criticabilă deoarece nu are în vedere
întreaga sferă a raporturilor juridice (de exemplu, unele raporturi, cum este în cazul exercitării dreptului
la vot, nu vizează un lucru material).

VII.5. Faptele juridice


Între regulile de drept şi faptele sociale există relaţii complexe. Cel puţin în parte, dreptul se
naşte din fapte şi, totodată, se aplică acestora. Un fapt însă, nu produce efecte în drept prin calităţile sale
intrinseci, ci este necesar ca o norma juridică să îi atribuie o anumită semnificaţie la care ataşează
consecinţe juridice . 58

Prin fapte juridice se înţeleg acele împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine
apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe
juridice (ex. încheierea unei căsătorii, naşterea unui copil).
După criteriul voliţional, faptele juridice se clasifică în evenimente şi acţiuni.
Evenimentele sunt fapte juridice care se produc independent de voinţa oamenilor (de exemplu,
cutremurul poate produce anumite pagube, deci anumite consecinţe juridice, fiind prin aceasta un fapt
juridic).

56Ase vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 74


57Ase vedea şi Gh. Beleiu, op. cit., pag.104‐105
58 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 74

47
Acţiunile umane sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care nasc, modifică sau sting raporturi
juridice. Ele pot fi licite când respectă normele juridice sau ilicite când le încalcă.
Principalele acţiuni licite sunt actele juridice care reprezintă manifestări de voinţă făcute cu
scopul de a modifica situaţii juridice.

48
CAPITOLUL VIII

Răspunderea juridică

VIII.1. Conceptul răspunderii juridice


Conduita umană poate fi conformă cu normele juridice, caz în care ea este licită, legală sau să
contravină acestora, caz în care este ilicită, ilegală.
Conduita licită este exprimată în anumite acţiuni sau în abţinerea de a săvârşi anumite acţiuni
prin care subiectele de drept folosesc în limitele prescrise drepturile subiective sau îşi îndeplinesc
obligaţiile juridice pe care le au. Aşadar, conduita licită este dată de acţiunile sau inacţiunile conforme
sau chiar determinate de normele juridice . 59

Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice,
săvârşite de o persoana care are capacitatea de a răspunde pentru faptele pentru faptele sale.
În principiu, încălcarea prevederilor normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei
vinovate.
Răspunderea juridică este definită ca un raport juridic de constrângere, al cărui conţinut constă în
dreptul statului de a trage la răspundere pe cel care a încălcat norma de drept, aplicând sancţiunea
prevăzută de norma încălcată şi în obligaţia persoanei vinovate de a răspunde pentru fapta sa şi de a se
supune sancţiunii aplicate pe baza normei încălcate . 60

Într-o altă definiţie, împărtăşită şi de alţi autori, răspunderea juridică este „complexul de drepturi
şi de obligaţii conexe care – potrivit legii – se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care
constituie cadrul legal de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul
asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii
de drept” . 61

Între răspunderea juridică şi sancţiunea juridică se instituie relaţii complexe. Sancţiunea juridică
apare ca o premisă a instituţiei răspunderii juridice, răspunderea juridică având ca temei încălcarea
normelor juridice dotate prin excelenţă cu sancţiuni juridice. Totodată sancţiunea juridică constituie
obiectul răspunderii juridice, întrucât ea se află la capătul acesteia ca scop, ca finalitate . 62

Sancţiunea juridică poate consta în restituirea unui lucru, anularea unui act, repararea unei
pagube sau într-o pedeapsă. Pedeapsa este dată intuituu personae, având în vedere o anumită persoană,

59 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 105


60 Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 1999, pag. 310
61 Mircea Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. „Dacia”, Cluj‐Napoca,1974, pag. 31‐32; a se vedea şi Gh.

Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 264
62 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 106

49
gradul de vinovăţie al acesteia şi ea nu poate fi transmisă cum se întâmplă în cazul unei sancţiuni de
drept civil ce constă în repararea unei pagube şi care se poate transmite moştenitorilor.

VIII.2. Formele răspunderii juridice


În funcţie de o serie de factori care trebuie consideraţi interdependenţi şi interferenţi (valorile
sociale lezate, tipul de normă juridică a cărei dispoziţie a fost încălcată, gradul de pericol social al faptei
ilicite, vinovăţia făptuitorului) se pot distinge mai multe forme ale răspunderii juridice: răspunderea
penală, răspunderea civilă, răspunderea contravenţională, răspunderea disciplinară etc.
Răspunderea penală este definită ca fiind o formă a răspunderii juridice, care există din
momentul săvârşirii infracţiunii, şi constă în obligaţia infractorului de a suporta consecinţele săvârşirii
ei . 63

În materia dreptului civil se disting două forme ale răspunderii civile: răspunderea civilă
delictuală şi răspunderea civilă contractuală, ambele forme fiind dominate de ideea fundamentală a
reparării prejudiciului patrimonial cauzat prin săvârşirea unei fapte ilicite de către anumită persoană.
Răspunderea civilă delictuală are drept conţinut obligaţia civilă de reparare a prejudiciului
cauzat printr-o faptă ilicită. În ceea ce priveşte natura juridică a acestei răspunderi, s-a arătat că ea este o
sancţiune specifică dreptului civil, aplicată pentru săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii,
cu caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă . 64

La rândul său răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri:


a) răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999, C. civ.);
b) răspunderea pentru fapta altei persoane(art. 1000, alin.2,3,4, C. civ.);
c) răspunderea pentru lucruri, animale şi edificii (art. 1000, alin 1, art. 1002, C. civ.).
Răspunderea civilă contractuală are un caracter special, derogator faţă de răspunderea civilă
delictuală, care este dreptul comun al răspunderii civile. În cazul răspunderii contractuale, obligaţia
încălcată este o obligaţie concretă, stabilită printr-un contract preexistent, valabil, încheiat între cel
păgubit şi cel care şi-a încălcat obligaţiile contractuale.
Răspunderea contravenţională intervine în cazul comiterii unei contravenţii. Contravenţia este
o faptă ce prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută ca
atare de lege sau un alt act normativ.
Răspunderea disciplinară intervine în cazul în care se constată că un salariat a săvârşit o
abatere disciplinară. Codul muncii defineşte abaterea disciplinară ca fiind o faptă în legătură cu munca
şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a

63 Matei Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Lumina Lex,1998, pag. 169
64C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, 2000, pag. 123

50
încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau, contractul colectiv de
muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Abaterile disciplinare atrag sancţiuni ca: avertismentul scris; suspendarea contractului
individual de muncă pe o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile lucrătoare; retrogradarea din funcţie cu
acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pe o durată ce nu poate
depăşi 60 de zile; reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5%-10%; desfacerea
disciplinară a contractului individual de muncă . 65

Din perspectiva teoriei generale a dreptului remarcăm faptul că între formele răspunderii
juridice există relaţii complexe. Astfel, nu în mod necesar unei ramuri de drept îi corespunde o unică
formă a răspunderii juridice. De exemplu, în materia dreptului administrativ se pot declanşa diverse
forme de răspundere juridică: disciplinară, civilă, contravenţională.
Cu toată diversitatea şi dinamica formelor răspunderii juridice, acestea sunt fundamentate pe o
serie de principii comune: legalitatea răspunderii, principiul răspunderii personale, principiul răspunderii
pentru vină, principiul individualizării răspunderii juridice . 66

De asemenea formele răspunderii juridice nu pot exista fără întrunirea unor condiţii care se
regăsesc, în general, indiferent de forma răspunderii juridice.

VIII.3. Condiţiile răspunderii juridice


Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să existe : 67

a) o conduită ilicită;
b) un rezultat vătămător al acestei conduite care poate fi exprimat, de exemplu, într-o daună
materială sau prin vătămarea sănătăţii corporale;
c) legătura cauzală între conduita ilicită şi rezultatul produs;
d) vinovăţia din partea subiectului actului ilicit;
e) să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură, în principiu, răspunderea juridică.
Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ pentru a se angaja răspunderea juridică a unei
persoane.
a) Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune care contravine prevederilor normei
juridice. De exemplu, cineva proferează injurii la adresa unei persoane, deci are o conduită ilicită
exprimată printr-o acţiune.
Inacţiunea – nesăvârşirea unei acţiuni concrete de către o persoană – poate fi considerată drept
ilicită doar atunci când această persoană avea obligaţia juridică de a acţiona într-un anumit fel şi aceasta

65A se vedea art. 264 din Codul muncii


66I.Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag.108
67 Idem, pag. 109. Pentru o altă opinie a se vedea Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 316‐318

51
nu a acţionat ca atare. De exemplu, art. 315 Cod penal stabileşte sancţiunea pentru infracţiunea de
omisiune de ajutor a unei persoane a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie.
b) Rezultatul conduitei ilicite, care provoacă daune societăţii sau personal unui individ, aduce
atingere valorilor apărate de drept. Acest rezultat permite să se aprecieze, în majoritatea cazurilor,
pericolul social al faptei ilicite.
c) În toate cazurile în care pentru existenţa faptului ilicit este necesară şi producerea unor
consecinţe ilicite, se impune examinarea legăturii între faptă şi rezultatul ei; trebuie să fie stabilită
existenţa sau inexistenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi rezultatul produs. Raportul de
cauzalitate (legătura cauzală) este o cerinţă obiectivă a răspunderii.
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită – acţiune sau inacţiune – şi rezultat există când acesta
este generat, determinat de către fapta ilicită.
d) Vinovăţia reprezintă o altă condiţie a răspunderii juridice, ea desemnând latura subiectivă a
încălcării dreptului.
Vinovăţia este atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta socialmente periculoasă săvârşită
de aceasta, precum şi faţă de consecinţele ei, atitudine avută la momentul săvârşirii faptei ilicite sau mai
exact la momentul imediat anterior săvârşirii ei . 68

Vinovăţia se exprimă sub forma intenţiei sau culpei.


Fapta se consideră săvârşită cu intenţie când persoana care a comis-o a cunoscut caracterul ilicit
al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut consecinţele ei ilicite, urmărind producerea lor (intenţie directă)
sau, deşi nu le-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lor (intenţie indirectă).
Fapta este săvârşită din culpă când persoana prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă
socotind fără temei că el nu se va produce (culpă cu prevedere sau imprudenţă) sau, nu prevede
rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpă cu neprevedere sau neglijenţă).
În materia dreptului civil, culpa nu desemnează o anumită formă a vinovăţiei, ci vinovăţia cu
toate formele ei: dolul (intenţia), imprudenţa şi neglijenţa.
În general, în ceea ce priveşte răspunderea juridică, existenţa unor cauze care înlătură vinovăţia
înseamnă, implicit, înlăturarea răspunderii juridice. Cauzele care înlătură vinovăţia sunt: legitima
apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea,
starea de beţie fortuită completă, minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt.
e) Să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură, în principiu, răspunderea juridică. Aceste
împrejurări, prevăzute de lege, diferă de la o ramură de drept la alta. Astfel, în dreptul penal, din
considerente de politica penală, răspunderea penală poate fi înlăturată în cazul amnistiei, lipsei plângerii
prealabile şi prescripţiei.

68 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 191


52
VIII.4. Subiectele răspunderii juridice
Subiectele răspunderii juridice sunt persoanele (fizice sau subiectele colective) împotriva
cărora se exercită constrângerea de stat prin aplicarea sancţiunii juridice.
Pentru ca o persoană fizică să fie considerată subiect al răspunderii juridice trebuie să
îndeplinească două condiţii: să aibă capacitate de a răspunde şi să acţioneze în mod liber . 69

Cea de-a doua condiţie presupune ca individul să cunoască şi să conştientizeze efectul normei, să
aibă posibilitatea să-şi aleagă conduita conform conştiinţei sale.
Subiectele colective de drept pot răspunde din punct de vedere civil şi administrativ, ele
neputând fi subiecte ale răspunderii penale sau disciplinare.

69 A se vedea Gh Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi pedagogică,1983, pag. 270‐271
53
CAPITOLUL IX

Realizarea şi interpretarea dreptului

IX.1. Conceptul realizării dreptului


Realizarea dreptului este procesul implementării prescripţiilor normelor juridice în viaţa socială,
prin respectarea şi executarea lor de către membrii societăţii şi aplicarea lor de către organele de stat
competente . 70

Realizarea dreptului presupune un proces de mare complexitate care se desfăşoară în funcţie de o


serie de factori (tipul sistemului social, natura relaţiilor politice, a organizării statale, tipul de relaţii
economice, gradul de civilizaţie şi cultură, condiţiile naţionale şi internaţionale, conştiinţa juridică a
societăţii), dar în acelaşi timp, ea implică în cel mai înalt grad personalitatea fiecărui individ al cărui
comportament este reglementat de normele juridice, libertatea individului care poate sau nu să respecte
prevederile legale . 71

Realizarea dreptului, dincolo de existenţa constrângerii publice, depinde şi de forţa sa internă, de


moralitatea şi raţionalitatea sa cu privire la care Mircea Djuvara remarca: „Un text de lege, care se
aplică, nu are putere numai pentru că este text de lege şi pentru că poate pune în mişcare forţa publică,
dar fundamentul lui raţional stă în faptul că el răspunde unei necesităţi morale a societăţii respective .
Legea nu poate să fie imorală, astfel se prăbuşeşte chiar fundamentul şi explicaţia ei logică” . 72

IX.2. Formele realizării dreptului


Formele realizării dreptului sunt: respectarea normelor juridice de către destinatarii lor şi
aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente . 73

1. Respectarea normelor juridice de către destinatarii lor


Pentru îndeplinirea interdicţiei pe care o conţin normele prohibitive este suficient ca persoanele
vizate să se abţină de la săvârşirea faptelor interzise, în acest fel interdicţia stabilită de legiuitor fiind
realizată. Prin urmare, această activitate nu presupune operaţiuni juridice, întocmirea unor acte juridice
şi nici nu necesită neapărat crearea şi desfăşurarea de raporturi juridice . 74

70 Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck,1999, pag. 254
71 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 92

72 A se vedea M. Djuvara, op.cit., pag. 198‐205

73Ase vedea Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck,1999, pag.254‐266. Pentru alte opinii a se

vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 93


74 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 93

54
Normele prohibitive dau naştere unor raporturi numai în cazul încălcării lor, şi deci a aplicării
sancţiunii juridice stabilite de aceste norme.
Uneori respectarea unor norme sociale, de către subiecţii de drept se ghidează după instinctul lor
de conservare. În alte cazuri, presiunea socială şi teama de pedeapsă, de sancţiunile organizate într-un
stat de drept conduc la respectarea normelor juridice.
Sancţionarea comportamentelor ilicite nu are în mod necesar un caracter penal, de cele mai
multe ori privativ de libertate. Sancţiunea poate consta în nulitatea unui act juridic încheiat cu
nerespectarea cerinţelor legale sau prin suportarea unor daune.
În cazul normelor permisive şi onerative, subiectele de drept (individuale sau colective) trebuie
să-şi asume o iniţiativă, să desfăşoare unele activităţi concretizate în elaborarea de acte individuale, fără
a fi însă nevoie de încheierea unui act scris într-o formă oficială sau de intervenţia unui organ de stat
(ex. îndeplinirea obligaţiilor cotidiene de către soţi, de către părinţi în conformitate cu Codul familiei;
cumpărarea unui produs de mică valoare din magazin; conduita pietonilor în trafic) . 75

2. Aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente


Această activitate cunoaşte o procedură oficială şi se concretizează în elaborarea unor acte de
aplicare care constituie temeiul apariţiei unor raporturi juridice.

IX.3. Aplicarea dreptului


În literatura juridică, aplicarea dreptului este definită ca fiind activitatea desfăşurată de către
organele statului şi de funcţionarii de stat, care constă în emiterea unor acte de autoritate cu caracter
individual, care duc la îndeplinirea prevederilor normelor juridice . 76

Actele de aplicare au trăsături prin care se deosebesc de actele normative: 77

a) Actele de aplicare a dreptului au un caracter concret, individual, se referă la o anumită


situaţie de fapt, în timp ce normele juridice au un caracter general şi impersonal.
Norma juridică are valoare de etalon, care funcţionează în mod repetat, în măsura producerii
ipotezei prevăzută în normă, pe când dispoziţia din actul de aplicare se consumă odată cu soluţionarea
speţei respective.
b) Actul de aplicare al dreptului are întotdeauna ca efect juridic naşterea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic. În schimb, publicarea unor norme juridice nu creează, de regulă, automat
raporturi juridice.
c) În cazul actelor de aplicare, acţiunea lor în timp coincide cu elaborarea şi comunicarea lor
părţilor interesate, pe când cea a normelor juridice se declanşează în urma publicării acestora sau la o

75 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 93. A se vedea şi N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti,
1996, pag. 256‐257
76 Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck,1999, pag. 257

77 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 94

55
dată ulterioară. Efectul în timp al actelor normative încetează prin abrogare sau prin ajungerea la
termen. Actele individuale, fiind emise pentru cazuri determinate: un anumit litigiu, un anumit contract,
efectul lor în timp este subordonat interesului rezolvării în bune condiţii a situaţiilor respective.
d) Actele de aplicare se deosebesc de cele normative şi după principiile care stau la baza căilor
de atac împotriva lor . 78

Astfel, legile pot fi abrogate sau modificate numai de către Parlament, după o procedură
specială. Actele normative ale organelor locale pot fi abrogate doar atunci când nu sunt conforme cu
legile sau cu alte acte normative superioare şi numai în formele prevăzute de lege.
În cazul actelor individuale de aplicare, asigurarea legalităţii în cadrul raporturilor concrete este
legată direct de interesele participanţilor la aceste raporturi.
e) Actele de aplicare pot fi făcute de toate cele trei categorii de organe de stat – legislativă,
executivă, judecătorească – dar cu o pondere diferită . De exemplu, un ministru poate da un ordin prin
79

care promovează o persoană într-o anumită funcţie, în baza unui regulament anterior privind
funcţionarea unui sector de activitate . 80

Instanţele judecătoreşti, prin natura lor, nu pot da decât acte de aplicare – hotărâri judecătoreşti.

IX.4. Fazele procesului de aplicare a dreptului


Actele de aplicare a dreptului sunt deosebit de importante, întrucât ele nasc, modifică sau sting
raporturi juridice, generează drepturi şi obligaţii faţă de persoanele la care se referă.
Elaborarea acestor acte cunoaşte anumite faze care constituie un proces unic, deşi nu au aceeaşi
succesiune în timp la toate categoriile de norme juridice: 81

1. Stabilirea stării de fapt


Aceasta fază presupune culegerea şi consemnarea datelor concludente, în scopul înţelegerii
situaţiei reale prin aprecierea materialului rezultat din cercetările şi verificările efectuate . 82

2. Alegerea normei de drept („critica” normei)


Identificarea normei legale în scopul calificării juridice a stării de fapt presupune: selectarea
(critica) normei juridice , verificarea autenticităţii, a forţei jur, determinarea conţinutului ei prin analiza
celorlalte norme cuprinse în actul normativ, stabilirea acţiunii normei juridice selectate (dacă este în
vigoare), relaţia ei cu celelalte norme . 83

78A se vedea Gh. Boboş, op. cit., pag. 236


79 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 94
80 Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 258

81 A se vedea şi Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 258

82Ase vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 95‐96; Dumitru Mazilu, op.cit., pag.261‐266, Gh. Boboş, op.cit.,

pag. 237‐239
83 Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 263

56
3. Elaborarea actului de aplicare constă în elaborarea deciziei juridice care va atrage după sine
naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete.
Operaţiunea de elaborare şi de redactare a actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor
cerinţe de conţinut şi de formă care diferă de la o categorie de norme juridice la alta, de la o ramură de
drept la alta.
Unii autori consideră că interpretarea normei constituie o etapă distinctă la care organul de
aplicare recurge pentru a stabili înţelesul adevărat şi deplin al normei juridice, utilizând în acest scop
metode şi procedee cu care operează tehnica interpretării dreptului . 84

Alţi autori consideră că în cursul elaborării şi emiterii actului de aplicare, organul de stat
efectuează, totodată, o operaţiune de interpretare a normelor juridice aplicabile . 85

După elaborarea actului de aplicare, acesta este adus la cunoştinţa celor interesaţi.

X.5. Conceptul interpretării normelor juridice


Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire a sensului exact al
normelor juridice în vederea aplicării acestora, a soluţionării unor cauze . 86

Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate simplă, mecanică, ea solicitând interpretarea normelor


juridice din următoarele motive: norma juridică are un caracter general, impersonal faţă de o anumită
situaţie concretă, individuală; normele juridice sunt constituite într-un sistem, aplicarea lor implicând
relaţii diverse; limbajul şi stilul actelor normative este specific, nefiind exclusă posibilitatea unor norme
juridice redactate confuz sau care sunt contradictorii etc. 87

După cum remarca M. Djuvara, interpretarea este într-un anumit fel o „alterare” care poate fi
neînsemnată în unele cazuri şi violentă, chiar, în alte cazuri.
Această alterare există însă de fiecare dată, deoarece norma generală este un rezumat al unor
cazuri individuale preexistente şi deci interpretarea se face prin mijlocirea acelei norme generale cu
privire la cazul nou, care nu poate fi niciodată perfect identic cu altul. În acest sens, interpretarea este o
operaţiune prin care se stabileşte o legătură logică între dreptul pozitiv şi aplicarea lui, încercându-se să
se deducă aceasta din urmă din cel dintâi.
După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, interpretarea nu caută decât maximum de
dreptate. Scopul din urmă al interpretării este de a realiza dreptate şi de aceea legile evoluează şi se
schimbă mereu, pe căi de multe ori aparent ilogice. O interpretare care duce la nedreptate nu este o
interpretare bună, după cum o lege care duce la nedreptate nu este bună . 88

84 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 95


85 Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 264
86I.Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 97

87 Ibidem

88 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 97

57
X.6. Formele interpretării dreptului
Formele interpretării dreptului sunt: interpretarea oficială şi interpretarea neoficială . 89

Interpretarea oficială sau obligatorie provine de la un organ de stat competent. Ea poate fi


generală, atunci când este realizată de stat printr-un act special de interpretare (ex. parlamentul, printr-o
nouă lege interpretează o lege veche, un text). Cea mai generală interpretare este cea dată de către
organul care a elaborat actul.
Interpretarea generală se caracterizează prin faptul că este dată sub forma unui act normativ care
face corp comun cu actul interpretat şi are caracterul unei norme general-obligatorii.
Interpretarea generală a actelor normative, făcută de organul de la care emană, poartă denumirea
de interpretare autentică, iar actul juridic care cuprinde interpretarea respectivă are forţa juridică a
actului interpretat.
Interpretarea oficială poate fi şi concretă (denumită şi cauzală sau judiciară). Aceasta este făcută
de către organele de aplicare a dreptului (ex. instanţele judecătoreşti) cu prilejul soluţionării unei cauze
concrete, a unui anumit caz sau speţă şi are caracter obligatoriu numai pentru acea cauză,. rezultatul
interpretării fiind cuprins în conţinutul actului de aplicare.
Interpretarea neoficială (facultativă sau doctrinară) reprezintă opiniile unor persoane
neoficiale asupra modului în care trebuie să fie înţeles conţinutul unor acte normative. Ea nu are un
caracter obligatoriu, bucurându-se numai de o autoritate ştiinţifică nu şi juridică . 90

Deosebit de importantă este interpretarea neoficială făcută de oamenii de ştiinţă-jurişti în diverse


lucrări ştiinţifice, monografii, tratate, manuale, cursuri universitare. E necesar doar ca unicul scop al
interpretării să fie dezvăluirea sensului exact al actului normativ . 91

Aşadar, interpretarea neoficială nu face parte din procesul de aplicare a dreptului, dar ea poate
servi şi ajuta acest proces.

În procesul interpretării se pot folosi o serie de metode de interpretare. Principalele metode de


interpretare ale dreptului sunt: 92

1. Interpretarea gramaticală constă în folosirea procedeelor de analiză morfologică şi


sintactică a textului actelor normative, pornindu-se de la înţelesul cuvintelor folosite, de la legătura între
ele, de la construcţia frazei etc.

89 A se vedea Gh. Boboş, op. cit., pag. 268‐270; I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 98‐99
90 A se vedea Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 270; Gh. Boboş, op. cit., pag. 246‐248

91 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 99

92I.Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag.102. A se vedea şi Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 272‐275; Gh. Boboş, op. cit.,

pag. 255‐259

58
Procedeele de interpretare gramaticală reclamă de asemenea şi clarificarea problemei
terminologiei juridice. Înţelesul unor termeni şi expresii în formularea textului normei de drept poate fi
identic cu cel din limbajul obişnuit sau poate avea un sens specific juridic. Uneori legiuitorul pentru a
asigura înţelegerea corectă şi uniformă a unor termeni folosiţi recurge la explicarea sensului acestor
termeni.
2. Interpretarea sistematică constă în lămurirea sensului unei norme juridice, a unui text
normativ prin coroborarea acestei norme sau a textului cu alte dispoziţii normative, aparţinând aceleiaşi
instituţii juridice sau ramuri de drept.
Această interpretare joacă un rol important, mai ales în cazurile în care textul supus interpretării
este incomplet . 93

În general, nici o normă de drept nu poate fi înţeleasă dacă este ruptă de celelalte norme.
3. Interpretarea istorică constă în stabilirea sensului adevărat şi deplin al normelor juridice prin
analiza condiţiilor istorice, social-politice care au determinat adoptarea unui act normativ şi în funcţie de
aceste condiţii prin determinarea scopurilor urmărite de acest act.
4. Interpretarea logică se bazează pe analiza textului normativ prin aplicarea regulilor logicii
formale.
Metoda logică nu poate fi separată de celelalte metode sau procedee tehnice, orice lămurire a
sensului normei juridice sprijinindu-se pe utilizarea raţionamentelor şi judecăţii.
Printre procedeele logice frecvent utilizate sunt: "a pari", "per a contrario", "a fortiorii", ab
absurdum". 94

Raţionamentul "a pari" permite deducerea unor consecinţe logice în urma analogiei care se face
între două situaţii asemănătoare.
Raţionamentul "per a contrario" deduce de exemplu, din opoziţia unei ipoteze, opoziţia unor
consecinţe: dacă o regulă este subordonată întrunirii certe a unor condiţii, regula inversă trebuie să se
aplice când aceste condiţii nu sunt reunite.
Raţionamentul "a fortiori". În acest caz, într-o anumită împrejurare raţiunea aplicării unei norme
este mai puternică decât cea indicată în norma juridică decât cea indicată în norma juridică.
Raţionamentul "ad absurdum" demonstrază, de exemplu, imposibilitatea logică a unei situaţii şi
ca atare numai o anumită soluţie este posibilă.
5. Interpretarea teleologică sau după scop, urmăreşte găsirea sensului actului normativ prin
evidenţierea exprimată în finalităţile actului normativ interpretat.
Metodele de interpretare a normelor juridice se intercondiţionează, trebuie aplicate
complementar şi interferent, procesul de interpretare solicitând în acelaşi timp creativitate interpretului.

93 Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 275


94 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 102
59
EXPRESII ŞI LOCUŢIUNI DIN LIMBA LATINĂ

FOLOSITE ÎN LITERATURA JURIDICĂ

• A fortiori — Pentru viitor.


• Actor probat actionem — Reclamantul (trebuie) sa dovedească temeiul plângerii (sale).
• Alteri stipulari nemo potest — Nimeni nu poate stipula pentru altul.
• Ab initio (dintru început, de la capăt) — a întreprinde sau a relata ceva ab initio.
• Acta, non verba (fapte nu vorbe) — faptele sunt mai convingătoare decât vorbele.
• Ad hominem (la om, la persoană) — argumentum ad hominem, mod de argumentare care vizează adversarul
ca persoană şi nu fondul afirmaţiilor sale.
• De iure (de drept) — situaţie de iure, situaţie prevăzută de lege.
• De facto (de fapt) — situaţie de facto, opusă unei situaţii de iure.
• Dura lex, sed lex (legea e aspră, dar e lege).
• Ex nunc — Pentru viitor.
• Ex tunc — Pentru trecut.
• Ex abrupto (dintr-o dată) ; Exordium ex abrupto — intrare directă în subiect, fără introducere. Procedeu
oratoric utilizat, de pildă, de Cicero în primul discurs împotriva lui Catilina.
• Expressis verbis (în termeni expliciţi) — prezentare expressis verbis.
• Ex officio (din oficiu) — apărător ex officio.
• Fiat iustitia, pereat mundus ! (să se facă dreptate chiar de-ar fii fă piară lumea !) — legea trebuie aplicată în
orice condiţii, dreptatea trebuie instaurată cu orice preţ.
• Genus perire non censetur — se ştie că bunurile de gen nu pier.
• Habeas corpus — să ai corpul.
• In rem — cu privire la fapta.
• In extenso (pe larg) — a relata ceva în extenso.
• Lege ferenda ... — pe viitor sa se tina seama de ...
• Lex patriae— legea cetăţeniei.
• Locus regit actum — legea locului determina reglementarea convenţiei (încheiată în acel loc).
• Lato sensu — într-un înţeles larg.
• Mutatis mutandis (schimbând ceea ce trebuie schimbat) — a aplica, a utiliza un text mutatis mutandis, a-1
aplica în alte cazuri decât în cele la care se referă direct, făcând schimbările necesare.
• Mea culpa — e vina mea (a autorului dacă a prezentat prea multe expresii cunoscute !).
• Nemo censetur ignorare legem (nimeni nu are voie să nu cunoască legea) — adagiu din dreptul roman.
Necunoaşterea legii nu constituie o justificare a nerespectării ei.

60
• Non est princeps supra leges, sed leges supra principem. (nu conducătorul stă deasupra legilor, ci legile
deasupra conducătorului) — principiu atribuit lui Pliniu cel Tânăr. Toţi oamenii indiferent de rangul lor social
sunt datori să respecte legea.
• Nemo iudex in causa sua (nimeni nu este judecător în propriul său proces) — adagiu din dreptul roman. Nu
poţi fi imparţial în judecarea propriei cauze.
• Nemo praesumitur malus nisi probetur (nimeni nu poate fi socotit vinovat dacă nu se dovedeşte vinovăţia).
• Necessitas non habet legem (necesitatea nu are lege) — adagiu din dreptul roman. A avut o largă circulaţie în
forme uşor modificate. Utilizat ca argument suprem în cazuri de forţă majoră, dar şi pentru a justifica
arbitrariul.
• Nulla poena sine lege (nici o pedeapsă fără lege) — principiul legalităţii pedepsei în dreptul roman.
• Onus probandi (sarcina de a face dovada) — formulă din „Digeste". Sarcină care revine reclamantului în
procesul civil.
• Optimus legum interpres consuetudo (uzul este cel mai bun jurisconsult) — viaţa socială perfecţionează
legile, impunându-le anumite modificări.
• Patere quam ipse fecisti legem (suportă legea pe care tu însuţi ai făcut-o) — varianta latină a unei sentinţe
atribuite lui Pittocos, unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice.
• Pede poena claudo (pedeapsa vine şchiopătând) — Horaţiu „Ode", III, 2, 32. Mai devreme sau mai târziu
orice vină se ispăşeşte.
• Pacta sunt servanda — convenţiile trebuie respectate.
• Rex iudicata pro veritate habetur (lucrul judecat e socotit adevărat) — adagiu din dreptul roman.
• Restitutio in integrum (reparaţia integrală) — repunerea unei persoane în starea anterioară unui fapt juridic
care i-a lezat un drept. În sens generic, repararea totală a unor prejudicii materiale sau morale aduse cuiva.
• Res nullius (lucru al nimănui) — termen juridic desemnând un bun asupra căruia nu există drept de
proprietate.
• Qui accusare volunt, probationes habere debent (cei ce vor să acuze trebuie să aibă dovezi) — veche maximă
de drept, care obliga pe acuzator să prezinte dovezile vinovăţiei acuzatului.
• Sine qua non (fără care nu se poate) — condiţie sine qua non.
• Sine die (fără zi) — a amâna un lucru sine die, fără un termen precis.
• Sub lege libertas (libertate în cadrul legii) — aforism care atrage atenţia că libertatea nu trebuie confundată cu
dezordinea şi anarhia.
• Testis unus, testis nullus (un singur martor nu este martor) — adagiu de drept. Depoziţia unui singur martor
nu poate fi luată drept probă.
• Uti, non abuti (a uza, dar nu şi a abuza) — axiomă îndemnând la păstrarea măsurii.
• Ut supra (ca mai sus) — formulă juridică utilizată în acte.
• Veritas simplex oratio (adevărul se rosteşte simplu) — Seneca „Epistulae ad Lucillium", 49,12.
• Veni, vidi, vici (am venit, am văzut, am învins) — conţinutul lapidar al scrisorii prin care Cezar vestea
Senatului biruinţa sa rapidă de la Zela asupra lui Pharmaces, regele Pontului. Expresia unui succes fulgerător
(formulă preferată de student după examen — n.a.).

61
TESTE GRILĂ PENTRU EXAMEN

TEST 1

1). În sfera dreptului public intră:


a) dreptul civil,
b) dreptul administrativ,
c) dreptul constituţional,
d) dreptul financiar,
e) dreptul internaţional public,
f) dreptul internaţional privat.
2). Sistemul ştiinţelor juridice cuprinde:
a) ştiinţele juridice auxiliare,
b) teoria generală a dreptului,
c) ştiinţele juridice,
d) ştiinţele normative.
3). Care din următoarele principii aparţine dreptului penal:
a) principiul libertăţii contractuale,
b) principiul legalităţii incriminării şi pedepsei,
c) principiul separaţiei puterilor în stat,
d) principiul bunei vecinătăţi.
4). Ce înţelegeţi prin drept obiectiv?
a) dreptul care aparţine unei persoane,
b) totalitatea regulilor juridice dintr-o societate,
c) totalitatea regulilor de conduită,
d) regulile juridice în vigoare.
5). Principiile dreptului:
a) trasează linii generale pentru întregul sistem juridic,
b) ajută la cunoaşterea spiritului legii,
c) ţin locul normei juridice,
d) au rol numai în anumite ramuri de drept,
e) sunt aplicabile numai în sfera dreptului public,
f) sunt aplicabile numai în sfera dreptului privat.
6). Sunt factori de configurare a dreptului:
a) factorul politic,
b) sistemul public,
62
c) cadrul social-economic,
d) factorul istoric,
e) logica juridică,
f) dreptul privat.
7). Sistemul ştiinţelor sociale cuprinde:
a) fenomene normative,
b) sistemul public,
c) epistemologia,
d) ştiinţe istorice,
e) logica juridică,
f) sociologia juridică.
8). Ştiinţele juridice de ramură studiază:
a) dreptul în ansamblul său,
b) ajută la cunoaşterea fenomenului juridic,
c) fenomene juridice particulare,
d) apariţia şi dispariţia unor forme de drept.
9).Sunt ştiinţe juridice participative:
a) istoria dreptului de proprietate,
b) statistica judiciară,
c) fenomenele juridice particulare,
d) medicina legală,
e) criminalistica,
10). Conform principiului separaţiei puterilor în stat avem conturate următoarele puteri în stat:
a) puterea politică,
b) puterea judecătorească,
c) puterea mass-media,
d) puterea legislativă,
e) societatea civilă,
f) puterea executivă.

TEST 2

1. Obiceiul reprezintă:
a) ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu privire la ceea ce este bine şi rău, corect şi
incorect, just şi injust

63
b) reguli care reglementează raporturile dintre oameni
c) automatisme de comportament
d) reguli care reglementează necesitatea adaptării comportamentului uman faţă de natură
e) norme de bună-cuviinţă, norme protocolare, de politeţe, şi de curtoazie sau diferite reguli de cultură,
igienă sau bunăvoinţă
f) moravuri şi datini
g) normele nejuridice ale unor organizaţii nestatale prin care acestea îşi stabilesc cadrul de organizare şi
funcţionare sau raporturile interne dintre membri
h) reguli care se formează spontan ca urmare a aplicării lor repetate şi prelungite
2. Teoria generală a dreptului este:
a) o ştiinţă globală
b) o ştiinţă care ajută la cunoaşterea fenomenului juridic
c) o ştiinţă care studiază fenomene juridice particulare
d) o ştiinţă care cuprinde noţiuni şi instituţii fundamentale valabile pentru toate celelalte ramuri de drept
e) o ştiinţă care studiază dreptul dintr-o anumită ţară
f) o ştiinţă care studiază dreptul în ansamblul său
3. Norma juridică reprezintă:
a) un element constitutiv al dreptului
b) o regulă care se formează spontan ca urmare a aplicării ei prelungite şi repetate
c) celula de bază a dreptului
d) ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu privire la ceea ce este bine şi rău, corect şi
incorect, just şi injust
e) o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie,
f) o regulă de conduită instituită sau recunoscută de stat şi aplicată sub garanţia forţei de constrângere a
statului în cazul nerespectării ei de bunăvoie
4. Dreptul pozitiv reprezintă:
a) ansamblul regulilor juridice edictate de-a lungul timpului într-o societate
b) posibilitatea, prerogativa unei persoane de a dobândi un drept
c) totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat
5. Structura logico-juridică a normei este alcătuită din:
a) Ipoteză care este acea parte a normei care arată:
1. condiţiile sau împrejurările în care se aplică respectiva normă
2. drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale
3. categoria subiectelor la care se referă prevederile normei
4. modalitatea de restabilire a ordinii încălcate
b) Sancţiune care este acea parte a normei care arată:

64
1. consecinţele nerespectării dispoziţiei
2. categoria subiectelor la care se referă prevederile normei
3. măsurile ce le pot lua organele de specialitate ale statului împotriva persoanelor care au violat
prevederile legale sau nu au îndeplinit cerinţele normei juridice restabilească ordinea încălcată
4. împrejurările în care se aplică respectiva normă
c) Prescripţie care este acea parte a normei care arată
1. categoria subiectelor la care se referă prevederile normei
2. drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale
3. măsurile ce le pot lua organele de specialitate ale statului împotriva persoanelor care au violat
prevederile legale sau nu au îndeplinit cerinţele normei juridice restabilească ordinea încălcată
d) Dispoziţie care este acea parte a normei care arată:
1. miezul normei juridice, partea ei cea mai importantă
2. împrejurările în care se aplică respectiva normă
3. consecinţele nerespectării dispoziţiei
4. drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale

TEST 3

1. Normele juridice onerative:


a) interzic săvârşirea unor acţiuni
b) prin intermediul lor se formulează anumite drepturi sau atribuţii pentru diferite categorii de subiecte
de drept, stabilindu-se competenţa acestora de a săvârşi anumite acţiuni
c) impun subiectului de drept o anumită acţiune
d) sunt cele în cadrul cărora părţile omit să stabilească conduita, sau nu şi-o aleg dintre cele prescrise de
lege, situaţie în care normele suplinesc lipsa atitudinii respective, stabilind ceea ce urmează a se aplica
e) lasă subiectului de drept latitudinea de a-şi alege singur comportarea şi a-şi stabili, după dorinţă,
poziţia într-un act juridic
2. Norma juridică intră în vigoare:
a) la data publicării ei în Monitorul Oficial al României
b) la 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României
c) la o anumită dată specificată în cuprinsul ei
d) la trei zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României
3.Norma juridică iese din vigoare prin:

a) abrogare:
A). expresă-directă, ceea ce înseamnă că :

65
1. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o
anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.
2. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă
3. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la
actul sau articolele respective
4. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi
economico-socială a unei ţări
B). expresă-indirectă, ceea ce înseamnă că :
1. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la
actul sau articolele respective
2. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă
3. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi
economico-socială a unei ţări
4. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o
anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.
C). implicită (tacită) ceea ce înseamnă că:
1. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o
anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.
2. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă
3. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la
actul sau articolele respective
4. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi
economico-socială a unei ţări

b) derogare, ceea ce înseamnă că


1. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la
actul sau articolele respective
2. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi
economico-socială a unei ţări
3. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă
4. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o
anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.

c) căderea ei în desuetudine, ceea ce înseamnă că :


1. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o
anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.

66
2. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi
economico-socială a unei ţări
3. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă
4. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la
actul sau articolele respective

4. Sunt izvoare ale dreptului românesc:


a) legea
b) literatura de specialitate
c) decretele Preşedintelui României
d) cutuma
e) ordonanţele guvernului
f) precedentul judiciar
g) normele tehnice
h) normele sociale
i) contractul normativ
j) jurisprudenţa
k) doctrina
l) hotărârile de guvern şi ordinele miniştrilor
m) morala
5. Elementele oricărui raport juridic sunt:

a) Subiectele care se referă la:


1. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială
2. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca
subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică
3. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare
4. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării
drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor
5. împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice

b) faptele juridice care se referă la:


1. împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice

67
2. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca
subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică
3. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare
4. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială
5. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării
drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor

c) conţinutul care se referă la:


1. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca
subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică
2. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială
3. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării
drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor
4. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare
5. împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice

d) norma juridică care se referă la:


1. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca
subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică
2. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării
drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor
3. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială
4. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare
5. împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice

e) obiectul care se referă la:


1. împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice
2. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială
3. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare
4. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca
subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică
5. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării
drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor

68
TEST 4

1. Cutuma (obiceiul juridic):


a) este un izvor de drept nescris
b) este un izvor de drept scris
c) este un izvor de drept direct
d) este un izvor de drept indirect
e) este un izvor material
e) este un izvor formal
2. Izvoarele materiale sunt:
a) factorul social
b) decretele prezidenţiale
c) legea
d) factorii de configurare a dreptului
e) actele Guvernului
3. Jurisprudenţa este izvor de drept:
a) În sistemul de drept românesc
b) În sistemul de drept anglo-saxon
c) în ambele sisteme de drept
4. Sunt legi constituţionale:
a) legile interpretative
b) Constituţia
c) legile temporare
d) legile de revizuire a Constituţiei
5. Legile organice se adoptă:
a) cu votul a cel puţin ¼ din numărul deputaţilor şi senatorilor
b) cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere
c) cu votul majorităţii membrilor prezenţi ai fiecărei Camere
d) cu votul a ¾ din numărul deputaţilor şi senatorilor
6. Legile ordinare se adoptă
a) cu votul a cel puţin ¼ din numărul deputaţilor şi senatorilor
b) cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere
c) cu votul majorităţii membrilor prezenţi ai fiecărei Camere
d) cu votul a ¾ din numărul deputaţilor şi senatorilor

69
7. Doctrina reprezintă:
a) ansamblul soluţiilor date de instanţele judecătoreşti
b) literatura de specialitate
c) ansamblul normelor juridice dintr-un sistem de drept
d) totalitatea lucrărilor, tratatelor, monografiilor sau analizelor pe care specialiştii le-au dat fenomenului
juridic
8. Au drept de iniţiativă legislativă:
a) Preşedintele statului
b) membrii Guvernului
c) deputaţii
d) prefecţii
e) senatorii
f) cel puţin 100.000 de cetăţeni provenind din un sfert din judeţele ţării
g) cel puţin 1.000.000 de cetăţeni provenind din un sfert din judeţele ţării
9. Promulgarea reprezintă:
a) un vot dat legii de Preşedintele ţării
b) actul prin care Preşedintele ţării recunoaşte conţinutul autentic al actului normativ şi dispune
publicarea lui în Monitorul Oficial
c) actul prin care deputaţii şi senatorii votează proiectul de lege şi dispun publicarea lui în Monitorul
Oficial
d) respingerea textului de lege de către Preşedinte şi trimiterea lui spre dezbatere Camerelor
Parlamentului
10. Principiul Nemo censetur ignorare legem se referă la:
a) obligaţia de a respecta legea
b) egalitatea tuturor în faţa legii
c) faptul că nimeni nu are voie să nu cunoască legea
d) independenţa judecătorilor
e) la faptul că nimeni nu are voie să încalce convenţiile sau acordurile internaţionale care reprezintă
legea statelor semnatare

TEST 5

1. Ramurile de drept din sfera dreptului privat reglementează:


a) raporturile dintre state
b) raporturile dintre stat şi cetăţeni

70
c) raporturile dintre particulari
2. Structura internă a unui act normativ este alcătuită din:
a) titlul actului normativ
b) dispoziţii facultative
c) preambulul
d) acte de promulgare
e) dispoziţii finale şi tranzitorii
f) formula introductivă
g) dispoziţii generale şi de conţinut
3. „Comercianţii nu au voie să vândă băuturi alcoolice şi ţigări minorilor” este o normă:
a) onerativă
b) permisivă
c) prohibitivă
4. Codificarea reprezintă:
a) o formă superioară de sistematizare
b) o formă de sistematizare bazată pe criteriul cronologic
c) o formă de sistematizare bazată pe apartenenţa la aceeaşi ramură de drept
5. Obiceiul devine obicei juridic (cutumă):
a) din momentul apariţiei sale
b) ca urmare a recunoaşterii sale de către puterea de stat
c) ca urmare a tolerării sale de către puterea de stat
d) ca urmare a aplicării sale pe o perioadă de timp îndelungată, astfel încât se transformă în automatism
de comportament
6. Capacitate de exerciţiu deplină au:
a) minorii între 14 şi 18 ani
b) minorii sub 14 ani
c) persoanele majore
d) persoanele aflate sub interdicţie
7. Condiţiile existenţei răspunderii juridice sunt:
a) un rezultat vătămător
b) o conduită licită
c) o legătură de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul vătămător
d) vinovăţia
e) nevinovăţia
f) o conduită ilicită
g) inexistenţa vreunei împrejurări care să înlăture răspunderea juridică

71
h) existenţa vreunei împrejurări care să înlăture răspunderea juridică
8. Elementul de structură al unui act normativ este:
a) capitolul
b) titlul actului normativ
c) articolul
d) secţiunea
9. Sancţiunea juridică poate să constea în:
a) repararea unui prejudiciu
b) anularea unui act
c) restituirea unui lucru
d) toate cele trei răspunsuri sunt corecte
e) toate cele trei răspunsuri sunt incorecte
10. Ştiinţele juridice istorice:
a) studiază istoria unei ramuri de drept
b) ajută la cunoaşterea fenomenului juridic
c) reglementează relaţiile dintre stat şi cetăţeni
d) ajută la corecta interpretare şi aplicare a dreptului

TEST 6

1. Ramurile de drept din sfera dreptului public reglementează:


a) raporturile dintre state
b) raporturile dintre stat şi cetăţeni
c) raporturile dintre particulari
2. Normele juridice au un caracter:
a) prescriptiv
b) general
c) personal
d) impersonal
e) obligatoriu
f) facultativ
3. Ştiinţele juridice participative:
a) studiază istoria unei ramuri de drept
b) ajută la cunoaşterea fenomenului juridic
c) reglementează relaţiile dintre stat şi cetăţeni

72
d) ajută la corecta interpretare şi aplicare a dreptului
4. În sfera dreptului privat intră:
a) dreptul civil,
b) dreptul administrativ,
c) dreptul constituţional,
d) dreptul financiar,
e) dreptul internaţional public,
f) dreptul internaţional privat,
g) toate răspunsurile sunt corecte
h) nici un răspuns nu este corect.
5. Excepţiile de la principiul personalităţii care guvernează acţiunea normei juridice asupra persoanelor
sunt:
a) imunitatea diplomatică
b) regimul juridic al consulilor
c) legile temporare
d) legile interpretative
e) normele juridice prohibitive
f) regimul juridic aplicabil străinilor
6. Puterea legislativă este reprezentată de:
a) Guvern
b) Preşedinte
c) Parlament
d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
e) toate răspunsurile sunt corecte
f) toate răspunsurile sunt incorecte
7. Puterea executivă este reprezentată de:
a) Parlament
b) Preşedinte, Guvern şi administraţia publică
c) instanţele judecătoreşti
8. Puterea executivă are rolul:
a) de a emite norme juridice
b) de a organiza executarea legii
c) de a soluţiona litigiile care apar în procesul de aplicare a legii
9. Principiul PACTA SUNT SERVANDA se referă la faptul că:
a) toatele actele sunt încheiate cu intenţie sinceră şi onestitate
b) angajamentul, promisiunea sumată vor fi duse la îndeplinire;

73
c) legile sunt obligatoriu de respectat
d) nimeni nu are voie să nu cunoască legea
10. Principiul bunei-credinţe este specific:
a) dreptului penal
b) dreptului internaţional public
c) dreptului civil
d) dreptului muncii

SUBIECTE DE EXAMEN

1. Sistemul ştiinţelor juridice (descrierea componentelor sale)


2. Accepţiunile noţiunii de drept
3. Enumeraţi factorii de configurare a dreptului
4. Definiţia şi principiile dreptului
5. Normativitatea juridică
6. Obiceiul
7. Normele morale. Asemănările şi deosebirile dintre normele morale şi normele juridice
8. Norma juridică (definire, trăsături, structură, clasificare, acţiunea normelor juridice în
timp, spaţiu şi asupra persoanelor)
9. Izvoarele dreptului
10. Raportul juridic
11. Subiectele şi condiţiile răspunderii juridice

74
REZOLVAREA TESTELOR

TESTUL 1 4 – b, d
1 – b,c,d,e, 5–b
2 – a,b, 6–c
3–b 7 – b, d
4–b 8 – b, c, e, f
5 – a, b, c 9–b
6 – a, c, d 10 – c
7 – c, d, TEST 5
8–c 1–c
9 – b, d, e 2 – a,c,d,f,g
10 – b, d, f 3–c
TESTUL 2 4 – a,c
1 – b,c,f,h 5–b
2 – a,d,f 6–c
3 – a,c,e,f 7 – a,c,d,f,g
4–c 8–c
5 – a-1,3 9–d
b-1,3 10 – a
d-1,4 TEST 6
TESTUL 3 1 – a,b,
1–c 2 – a,b,d,e
2 – c,d 3 – b,d
3 – a – A-2, B-1, C-1, 4 – a,f
c-2 5 - a,b,f
4 – a,c,e,i,l, 6–c
5 – a-2, c-4, e-5 7–b
TESTUL 4 8–b
1 – a, d 9–b
2 – a, d 10 – c
3–b

75
BIBLIOGRAFIE

1. Mihai Bădescu Teoria normei juridice, Ed. Lumina Lex,


Bucureşti, 2004
2. Moise Bojincă Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios,
2001
3. Ioan Ceterchi, Ion Craiovean Introducere în teoria generală a dreptului, Ed.
All, 1993
4. Mircea Djuvara Teoria generală a dreptului. Drept raţional.
Izvoare şi drept pozitiv. Editura ALL, Bucureşti,
1995
5. Dumitru Mazilu Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 1999
Eugen Popa, Petru Ciacli Elemente de drept public şi privat, Ed. Servo-
Sat, Arad, 1998
7. N. Popa Teoria generală a dreptului, Editura Actami,
Bucureşti, 1998
8. N. Popa, M. C. Eremia Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru
seminar, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
9. Costică Voicu Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002
10. Gh. Motica, R. Motica Fundamentele dreptului, Ed. All, 1997

76