Jackson.

Dacă generalul Jackson nu i-ar fi alungat pe indienii creek în susul pârâului, Simon Finch n-ar
fi vâslit niciodată spre izvoarele Alabamei, şi atunci cine ştie unde am mai fi trăit? Fiind mult prea
mari ca să mai lămurim lucrurile cu ajutorul pumnilor, i-am cerut părerea lui Atticus. Şi tata ne-a spus
că avem dreptate amândoi. Ca oameni din Sud ce eram, a nu ne şti strămoşii iluştri care să fi luat
parte, într-o tabără sau alta, la bătălia de la Hastings constituia, pentru unii membri ai familiei
noastre, o mare ocară. Nu-l aveam decât pe Simon Finch, doftor şi negustor de blănuri din Cornwall,
a cărui evlavie era întrecută doarveacul douăzeci, când tatăl meu, Atticus Finch, s-a dus la
Montgomery să studieze dreptul, iar fratele lui mai tânăr la Boston să înveţe medicina. Sora lor,
Alexandra, e singura dintre Finchi care a rămas la Debarcader; a luat un bărbat ursuz, care mai toată
vremea şi-o petrecea tolănit în hamac pe malul râului, cu ochii la undiţele lui. Când a fost primit în
barou, tata s-a întors la Maycomb şi s-a apucat de avocatură. Maycomb, care se află la vreo douăzeci
şi ceva de mile spre răsărit de Debarcaderul lui Finch, era reşedinţa comitatului Maycomb. Biroul lui
Atticus de la tribunal nu avea decât un cuier de pălării, o scuipătoare, o tablă de şah şi un Cod al
statului Alabama, neatins. Primii lui doi clienţi au fost în acelaşi timp ultimii doi oameni executaţi
prin spânzurătoare în închisoarea comitatului Maycomb. Atticus îi rugase stăruitor să profite de
generozitatea statului, care le îngăduia să se recunoască vinovaţi de crimă nepremeditată, ca să
scape cu viaţă, dar ei erau din neamul Haverford, ceea ce în comitatul Maycomb era totuna cu a fi
sărac cu duhul. Haverforzii, care-i făcuseră de petrecanie celui mai destoinic potcovar din Maycomb
pentru că reţinuse fără motiv întemeiat o iapă, avuseseră imprudenţa să comită nelegiuirea în
prezenţa a trei martori şi, pe deasupra, să susţină c ă afirmaţia „asta-merita-porcul-de-câine” era o
apărare suficient de bună pentru oricine. S-au încăpăţânat, deci, să se apere şi să nu se recunoască
vinovaţi de omor nepremeditat, aşa că Atticus n-a fost în stare să facă pentru clienţii săi aproape
nimic altceva decât să asiste la plecarea lor dintre cei vii, întâmplare de unde s-a şi tras, probabil,
antipatia profundă a tatei pentru practica dreptului penal.