Cruciadele și importanța lor istorico- religioasă

Introducere: motivul alegerii temei, prezentarea contextului istoric, denumirea de

cruciadă și cruciați.

CAP. I. Cruciada 1 (1096-1099): a dus la cucerirea Ierusalimului in anul 1099 si la

întemeierea Regatului Ierusalimului, cu orasele vasale Akkon, Antiochia, Edessa, Tripolis,
Beirut, Sidon, Tyros. Împăratul de atunci al Bizanțului Alexios I Comnen cere ajutorul
Papalității.

CAP. II. Cruciada a 2-a (1147-1149) și a 3-a (1189-1192): ocuparea Edessei

de către turcii seldciuci a provocat cea de a doua Cruciada. Cruciada a 3-a și-a propus recucerirea
Ierusalimului (intrat din anul 1187 in stăpânirea musulmanilor). Cruciada nu a avut succesul
scontat, încheindu-se numai prin recucerirea Akkonului si printr-un armistițiu, prin care
musulmanii au permis accesul pelerinilor neînarmați si pașnici in Ierusalim.

CAP. III. Cruciada 4 (1201-1204): inițiată de papa Innocențiu al III-lea împotriva

Egiptului (stăpânul Ierusalimului), si-a abandonat rapid telul primar, degenerând intr-un război
fratricid, îndreptat contra Constantinopolului ortodox, unde aventurierii catolici vestici au
instaurat temporar in 1204 un regat neviabil pro-catolic, de asemenea numeroase mici principate
catolice pe teritoriul Greciei ortodoxe, principate la fel de neviabile.

CAP. IV. Cruciada 5 (1228-1229), 6 (1248-1254) și 7 (1270) : Cruciada 5

condusa pe cale maritima de împăratul german Friedrich al II-lea, recucerește pentru ultima data
Ierusalimul, oraș care va fi pierdut de Cruciați definitiv in anul 1244. Cruciada 6 : ajunge in
impas in anul 1250, prin luarea ca prizonier a regelui francez Ludovic al IX-lea, conducatorul
ostilor catolice, rascumparat cu mari sume de bani. Cruciada reuseste numai mentinerea unor
posesiuni izolate dinafara Ierusalimului. Cruciada7: condusa de regele francez Ludovic al IX-
lea, esueaza rapid. In anul 1291 cad si ultimele bastioane ale crestinilor catolici in mâinile
musulmanilor (Akkon, Sidon, Tyros, Beirut).

CAP. V. Conceptul de cruciadă târzie și personalitatea lui Mihai Viteazu

Concluzii