Editorial.

CEALALTĂ ȚARĂ

Se dedică minunaților copii din Călinești Cuparencu

Nu sunt adeptul existenței a „două Românii”, nu cred în fantasma unei

„Românii profunde”, cred că țara este una și singură, cu toate bunele
și relele ei, cu toți bunii, nebunii și răii ei. Trist este că diferitele
„etaje” sociale (cum e firesc să aibă o națiune) nu comunică între ele,
se ignoră reciproc, sunt autarhice. Iar sîngele care ar trebui să le
unească printr-o bună circulație este Cultura (cu majusculă). De ani
de zile deplîng, în preajma lui 15 ianuarie, formalismul și
superficialitatea de tip „am bifat-o și pe-asta”, inflația de discursuri
găunoase cu care ziua poetului, respectiv ziua culturii române, sunt
celebrate.

Anul acesta am avut norocul, mulțumită unor oameni deosebiți din

zona Sucevei să mă bucur pur și simplu de ziua poetului. Și asta,
dincolo de sesiunile și cuvîntările specialiștilor, s-a datorat în special
copiilor. Scepticul nevindecat din mine a fost biruit! Am văzut deci în
Călinești Cuparencu, iar apoi la Putna, copii și adolescenți trăindu-l
firesc pe poet prin cîntec și recitare. În satul din care se trag
Eminovicii, în costume tradiționale evident și minunat vechi, cu
telefoanele ițindu-se firesc de sub brîu, copiii ăștia erau departe de
disputele noastre „intelectuale” – ăla e detractor al lui Eminescu,
ălălalt e idolatru, jos cu ei! – doar se bucurau să-l recite (chiar și în
limbi străine) și să-l cînte pe poet. Fără ifose „spectaculoase”, fără
cabotinisme juvenile, curat. Locuri în care nu numai aerul este curat,
ci și sufletele oamenilor. Și asta e cea mai bună veste pentru
posteritatea lui Eminescu. Nu avem ediții critice actualizate, nu avem
o predare cumsecade a poetului în școală, nu avem exegeze
suficiente, suferim, cum spuneam cîndva, de o „anxietate Eminescu”.
Și Ziua Culturii exhibă dureros această infirmitate, acest complex
cultural. Din fericire, copiii din Cuparencu n-au auzit de toate astea
și se pot bucura direct de cuminecătura Eminescu. De aceea ei ne sunt
un neprețuit izvor de speranță. Poetul scria cîndva că destinul
României este „să fie un stat de cultură la gurile Dunării”. Poate ar
trebui pus acest citat la intrarea în Ministerul Culturii. Dar și al
Învățămîntului. Fiindcă, vă spun un secret acum de 15 ianuarie:
cultura este, încet, încet expurgată din învățămîntul nostru, în
favoarea altor chestii numite abilități, competențe, informație și tot
așa. Copiii ăștia respiră cultural pentru că-l respiră pe poet. E, sigur,
și meritul dascălilor pe care-i au și care au înțeles comoara peste care
au fost puși stăpîni. La Ipotești am auzit pe cîțiva dintre marii poeți
de azi spunîndu-și cîteva poeme. Literatura română supraviețuiește,
și încă bine. Suferă doar de o scleroză a arterelor. Adică de o proastă
difuzare „în jos”. Revistele literare nu există practic în chioșcuri,
librării sunt puține și doar în orașe mari, cinematografe mai sunt
cîteva în toată țara, teatrele nu-și mai permit turnee „în provincie”
unde nu sunt sedii permanente, monumentele se prăbușesc sau sunt
distruse din prostie sau nepăsare…lista e nesfîrșită. Televiziunile nu
sunt doar a-culturale ci de-a dreptul anti-culturale. Mă gîndeam de ce
TVR, care transmite ore în șir tot felul de concerte de „muzică
populară” kitsch, n-a găsit două ore în program pentru a transmite în
direct acest regal poetic, sau Premiul Național de Poezie „Mihai
Eminescu, Opera Omnia, decernat în aceeași zi la Botoșani. Silentium
lugubru, vorba amicului antagonic lui Eminescu. Așa am ajuns la
întrebarea cutremurătoare pe care mi-a pus-o o elevă acum cîțiva ani:
Domnule profesor, azi mai trăiesc scriitori? Uneori, mi se pare că
scriitorii înșiși sunt periculos de indiferenți în a răspunde la această
întrebare. Dar cîtă vreme mai sunt copii în Bucovina, parcă nu-i totul
pierdut. Mi-am dat seama privindu-i că Eminescu nu este numai
temelia indestructibilă a culturii române, ci și justificarea ei viitoare
de a fi. Un bun prieten mi-a propus aici un „blestem”: "Bată-vă nevoia
de Eminescu". Da, de data asta de ziua culturii mi s-a deschis o
fereastră, dar în altă parte decît o căutăm noi îndeobște. Le
mulțumesc pentru seninul ivit de la această fereastră spre viitor
copiilor din Bucovina!
Christian CRĂCIUN
26 ianuarie 2016

Editorial. MITOLOGII

Cu exact 60 de ani în urmă Roland Barthes publica o carte care a

marcat evoluția intelectuală a Franței postbelice, o carte apăsat de
stînga, promotoare a „demitologizărilor” contemporane și a
„destructurării micii burghezii”. Chiar așa se numea: Mitologii. Pe
scurt, filozoful demonstra că omul de azi nu numai că nu s-a desprins
de mit, ci construiește noi „obiecte mitologice” într-un ritm
formidabil.
O întîmplare de săptămîna asta mi-a adus aminte de această carte.
Un grup de turiști s-a urcat, în ciuda avertismentelor de ger și iarnă
grea, la hotelul de gheață de la Bîlea. Defectîndu-se telecabina, a
trebuit să fie coborîți cu elicopterele. Agitație, emoții publice,
cheltuieli. De ce? Pentru că niște oameni sunt robii mitului
contemporan al „turismului” și, în ciuda prognozelor meteo, s-au
aventurat în vîrful muntelui. Trăim impregnați de mituri: al tinereții,
al sănătății, al hrănitului științific (vegan), al ecologiei, al
cicloturismului, al joggingului, al distracției, al mersului „la sală” să
tragi de fiare, al slăbitului, al sporturilor extreme, al suplimentelor
alimentare etc. etc. Facebookul, în paranteză fie spus, este un mijloc
formidabil de a propaga aceste mituri, dîndu-le aerul de „legi”
imuabile. „Să fie adrenalină” sună sloganul invocat de toți adepții
„sportului” mai mult sau mai puțin extrem.
L-aș invoca pe bătrînul Alecu Paleologu, care spunea (formulînd
pregnant afirmații interbelice ale lui Eliade et comp) că gestul cel mai
puternic de virilitate pe care l-a comis vreodată a fost că a citit Critica
Rațiunii Pure. Cum să-l convingi pe „omul recent” că adrenalina unui
zbor cu parapanta nu înseamnă nimic față de comentarea unei pagini
din Platon? Evident, imposibil!

Pe scurt, dacă urmărim lista foarte sumară de mai sus, putem observa
că este vorba de o mitologie exclusiv a corpului, care face total
abstracție de spirit (excrescență inutilă și supărătoare!). Să ne
înfrîngem limitele… este de mult o provocare pe care omul și-a
adresat-o. Numai că, pînă în zorii modernității, aceste limite erau
situate strict la nivelul spiritului, erau limite ale cunoașterii, ale
memoriei, ale compasiunii în suferință față de aproapele etc. Acum,
sunt limite ale corpului, toată mitologia sportului de aici vine.
Culmea e că amintitele mitologii se contrazic una pe alta: sportul de
performanță nu are nimic de-a face cu sănătatea, dimpotrivă, o
afectează grav de multe ori, nu mai vorbesc de dopajul distrugător
care falsifică din start orice competiție. Oamenii ăia au urcat la Bîlea.
Cui prodest? Propriei satisfacții? Atunci de ce să plătim din banii
publici salvarea lor? Sună cinic? Nu, sună realist. Exemple din astea se
pot da cu sutele. Mi s-ar putea reproșa că teoria mea ar duce la
prăbușirea formidabilei industrii mondiale a turismului. Sau a
sportului. Nicidecum. Doar schimbă punctul de abordare.
Vreți adrenalină? Îmi amintesc de un tînăr maramureșean, cărturar de
mult transplantat la oraș. Dragostea pătimașă cu care mi-a vorbit
despre ritualul cositului acasă, antrenînd toată orga senzorială:
foșnetul coasei în iarbă, mirosul, epuizarea plăcută a efortului fizic,
iată adevărata „adrenalină”. Are vreo legătură tot ce am scris pînă
acum cu politica? Sigur, în măsura în care discursul politic este 90%
format din asemenea preambalate mitologice. Rareori vreun
politician își permite să ia în răspăr vulgata obștească, asumîndu-și
riscul de a nu avea succes electoral. Pentru că maselor nu le place să
fie contrazise în mitologiile lor imuabile. Tehnica discursului public
este de a spune oamenilor exact ceea ce vor să audă. Adevărul? Ce e
ăla? În mitologie nu există adevăr, ci doar punctul de vedere. Ferească
Dumnezeu (pardon, există o mitologie conform căreia nu există
Dumnezeu) să spui că toată tevatura cu încălzirea globală e doar o
făcătură puternic încărcată ideologic! Ești distrus imediat de furtuna
mediatică bine coordonată care nivelează totul.
Noi românii suntem extrem de sensibili de exemplu la mitologia
istorică. O istorie extrem de selectivă și de restrictivă. Așa s-a trezit
Lucan Boia etichetat drept dușman al poporului, pentru că a pus în
discuție (uneori a greșit, asta e altă chestie) marile mituri naționale.
Acum vedeam o doamnă care l-ar fi ars în piața publică pentru că l-ar
fi denigrat pe Eminescu. Culmea, stimata doamnă nu era deloc
revoltată pe studenții de la Litere care, chestionați în aceeași
emisiune, dovediseră cunoștințe mai mult decît precare despre poet.
Adică viitorii profesori de literatură și scriitori ai neamului. Omul de
azi trăiește (poate acesta e mitul cel mai puternic) sub absolutul
comodității. Toate invențiile și gadgeturile de ultimă oră sunt
imaginate pentru a-i face viața mai comodă. Or, comoditatea supremă
este aceea de a nu gîndi. Înțelegînd prin gîndire examen critic. Școala,
media, Rețeaua toate ne îndeamnă să luăm de-a gata surogate de
gîndire (ce sunt acele le faimoase citate de care e plin FB?),
comprimate, supe la plic de gîndire, pe care le încălzești instantaneu
în chiar clipa cînd le postezi. La ce bun să-l mai citești pe Pascal (sau
chiar pe Paler, integral), cînd e mai simplu să găsești pe Citatpedia
cîteva excerpte bine simțite? Se confundă astfel două lucruri foarte
diferite: enunțul și raționamentul. Toată lumea știe enunțul „dacă
dragoste nu e, nimic nu e”, dar cîți știu raționamentul, procesul de
gîndire din care el face parte? Aici e problema.
Trăind la nivelul suprafețelor și al clipei hedoniste, omul de azi nu
mai are deloc accesul la profunzimi. Ce satisfacție poți avea că ai
făcut surfing sau ai spart valurile cu skijetul? Adrenalina? Este ea însăși
un mit. Psihanalitic, omul vechi avea modalitățile lui de defulare,
marile povești mitologice și marile ritualuri sacre eliberau energiile
negative. Obsedat de defulare cum este, am impresia că omul
contemporan „eliberează” mai mult decît poate efectiv acumula.
Apoi suferă cînd descoperă că a rămas gol pe dinăuntru. Mitologia
sacră a fost complet substituită de aceste mitologii profane ale
cotidianului, ritualurile sunt și ele expulzate din spațiul public,
acuzate fiind de lipsă de sens. Are mai mult sens să-ți pui viața în
pericol urcînd în vîrful muntelui ca să dormi într-un pat de gheață?
(evident, nu am nimic cu oamenii ăia, e doar un exemplu la îndemînă).
Această golire îl pregătește pe omul de azi să fie victima perfectă a
discursului public demagogic, pentru că i-a atrofiat complet organul
gîndirii critice. Știți ce simplu s-ar fi rezolvat, de exemplu, criza
imigranților dacă n-am fi fost paralizați de aceste simulacre de
gîndire? Ca să nu mai spun că, poate, nici n-ar fi izbucnit. Dar de aici
începe altă poveste. Și ne este interzis să spunem povești, avem
dreptul numai la postări de 140 de semne.
Christian CRĂCIUN
02 februarie 2016

Editorial. OPOZIȚIA

Moto: 2, 3

Pornesc de la teza că parlamentul este instituția centrală a unui

sistem democratic. Și asta pentru că în parlament avem o structură
care se numește „opoziție”. Corolarul acestei teze, pentru situația
din România, este că pseudo-democrația noastră ține de alcătuirea
patologică a legislativului. Opoziția reală, fermă, bine articulată și
argumentată, consecventă lipsește. Avem, una doar formală, ceea ce
în limbajul peluzei de la Petrolul se numește „joc de glezne”. Sau a
te face că faci. Competență profesională: nulă; onestitate: nulă;
aroganță: cît încape…cam asta este formula parlamentului român care
conține o mulțime de specimene demne de orice insectar al unei
reviste satirice. Dar niciun pic de opoziție.
O vreme, un singur om a jucat rolul opoziției, fiind nevoit pentru asta
să patineze periculos la marginea legii: Băsescu. Acum, președintele
este o strălucitoare absență, iar prim ministrul sobru are cu totul alte
preocupări decît gherila partinică. Cît de anti-democratic în esența sa
este parlamentul dîmbovițean o arată reacțiile la recentul raport
MCV. Raport care, lăudînd lupta justiției împotriva corupției, critică
aspru complicitatea parlamentului la apărarea marilor inculpați.
Făcînd pe mortul în păpușoi, iubitul nostru parlament are abilitatea
de a se face că nu pricepe (da, la asta e de neîntrecut: abilitatea
sălbăticiunii de a-și vîna prada) o dă la întors, se face că nu a înțeles
ceea ce scrie clar în text: „Legislaţia în domeniul corupţiei trebuie să
se aplice tuturor în mod egal şi la toate nivelurile. Ar trebui să se
adopte criterii obiective pentru luarea și motivarea deciziilor cu
privire la ridicarea imunității parlamentarilor şi să se asigure faptul că
imunitatea nu este folosită pentru a se evita cercetarea şi urmărirea
penală a infracţiunilor de corupţie”.
Și ce face parlamentul lui Zgonea & Tăriceanu? Cere revizuirea, - a
cîta oară? - codului penal și codului de procedură, ca și cum acolo ar
fi buba (textul citat spune exact opusul). Cu alte cuvinte, să tragă
spuza pe turta lor. În loc să deblocheze rapid o lege de confiscare
generalizată a averilor frauduloase, vor încerca să se acopere iar cu
legi unsuroase, multiplu interpretabile. Sunt ași în chestia asta. Nu o
iau în discuție pe jenanta doamnă Firea sau pe analfabeta învățătoare
Anghel. Aici ajung la explicarea misteriosului motto pe care l-am pus
acestor rînduri. Pe dumneavoastră nu vă ia cu fiori reci cînd vedeți
cine sunt nr. 2 și nr. 3 în țara românească? Dl. Zgonea este lăcătuș
mecanic și firește că nu e vinovat de asta, țara chiar ar avea nevoie
de astfel de meseriași. Unde nu mai este rațional este acolo unde își
închipuie că este calificat să conducă o țară. Nu v-ați îngrozi dacă ați
ști că avionul în care tocmai v-ați urcat e pilotat de unul cu permis de
tractorist? Tot de volan e vorba, la urma urmei. Cu Tăriceanu povestea
e alta, într-o țară cu democrație veche, el și-ar fi încheiat cariera
politică într-un binemeritat anonimat (de n-ar fi fost și oarece
implicații penale) încă de acum zece ani, de la scandalul bilețelului
roz. Așa, este lider al unui partid fantomă, nevalidat de nicio alegere,
și, prin jocul intereselor politice, fără să aibă nici un merit, liderul
Camerei. Pentru că hainele pică pe el impecabil și pare că poate vorbi
la nesfîrșit (fără să spună nimic substanțial) lumea pare a-l crede mai
puțin roturier decît ceilalți (efectul Petre Roman) parlamentari.
Apropo: privind parlamentul nostru, riști să devii lombrozian, lipsa de
rafinament pe care Cultura o aduce inclusiv pe chipul omului este
strigătoare la cer. Inși metabolici, trăiesc doar pentru șmenuri la
marginea legalităţii sau dincolo de ea. Parlamentul acesta ilegal și
ilegitim, care refuză să pună în aplicare o decizie a Curții
Constituționale privind validarea Referendumului, își arogă niște
pretenții fabuloase. Nu înțeleg de ce mare parte a protestelor publice
au loc în Piața Victoriei, cauza răului nu trebuie căutată la guvern
(indiferent care ar fi acela), ci la modul defectuos, incompetent și
anti-național de funcționare a legislativului. O masă amorfă și
încrezută, o adunare de complici în care există un mare absent:
democrația.
Christian CRĂCIUN