 Cultura vorbirii

Lingvistul rus Ojegov susţine: cultura vorbirii nu se reduce doar la respectarea normelor limbii
literare, dar şi la iscusinţa de a găsi cele mai expresive mijloace de a expune gândul, cele mai exacte,
cele mai potrivite pentru situaţia dată, ce se justifică stilistic.
Deşi ştiinţa şi tehnica au reuşit în ultimii ani să revoluţioneze posibilitatea noastră de a transmite
informaţia, totuşi capacitatea de a comunica între: noi a scăzut. Capacitatea noastră de a realiza
contacte inter umane spontane, creatoare, este diminuată de ritmul frenetic al vieţii moderne şi de
stresul zilnic.
Pornind de la decizia de a comunica, comunicatorul decide să emită informaţii, idei, păreri,
sentimente etc. Decizia ca această comunicare să aibă loc sau nu implică probleme de etică.
Probleme de etică pot sa apară şi în procesul de ascultare în sensul în care trebuie respectat
dreptul omului de a fi scutit de revărsarea de informaţii asupra lui. Oamenii au dreptul să cunoască,
dar ei au şi dreptul să nu cunoască.
Atributele în jurul cărora se concentrează etica în procesul de comunicare sunt: claritatea,
precizia şi corectitudinea, integritatea, discreţia şi oportunitatea.
Cultura vorbirii unui specialist îl obligă să fie atent, să nu repete nejustificat unele formule, să
evite utilizarea expresiilor necunoscute colegilor. Expresiile trebuie să fie libere de formulele de
serviciu de tipul: cum se spune, să zicem aşa, înţelegi, fii atent, mai în scurt, sau de cuvintele-
parazite: deci, aşa, bine, nu-i aşa... Cauza acestor exprimări este:
- gândirea prea lentă - vorbitorul caută să zică ceva până va relua ideea;
-vocabularul sărac - vorbitorul nu găseşte cuvântul potrivit şi umple acest gol cu un cuvânt-parazit.
Comunicarea este valoarea înnăscută, dar care poate fi şi trebuie mereu dezvoltată.
Etica conversaţiei cere competenţă şi aptitudini de comunicare: spirit analitic, creativitate,
decizie, cunoştinţe tehnice şi profesionale, iniţiativă, adaptabilitate, motivaţie, sociabilitate, simţ al
măsurii.
Un bun punct de plecare în aprecierea procesului de comunicare sub aspectul eticii este
examinarea adevăratului motiv şi scop al comunicării, precum şi impactul acesteia. O afirmaţie
eronată, dacă apare în mod accidental, nu poate fi catalogată ca neetică, ci neprofesională. Dar una
care este în mod deliberat eronată, având ca intenţie derutarea, manipularea, înşelarea sau confuzia,
este neetică.
Distorsionarea neintenţionată a informaţiilor, datorată naturii fiinţei umane, este un alt
factor care trebuie luat în considerare sub aspect etic.Mesajele nu sunt în sine etice sau neetice. Ceea
ce determină ca un mesaj să fie etic sau nu rezidă în ceea ce emitentul mesajului intenţionează să
realizeze prin intermediul acestui mesaj. Apare întrebarea:ce se întâmplă când intenţia este pozitivă,
dar impactul pe care îl are comunicarea este negativ? Emiţătorul trebuie să aibă în vedere nu numai
motivele, intenţiile şi scopul comunicării, ci şi impactul posibil al acesteia.
Problemele de etică a comunicării trebuie analizate cu mare prudenţă în cazul mesajelor
negative cu implicaţii emoţionale, de influenţare-convingere, ale mesajelor legate de conflicte. In
legătură cu acest fapt pot să apară cerinţe contradictorii între a comunica cu tact, dar a nu fi
manipulativ; a spune adevărul, dar a nu fi lipsit de diplomaţie etc. Pentru a putea „naviga" printre
aceste jaloane, emiţătorul va trebui să facă alegerea corectă a organizării şi formatului mesajului, a
stilului de comunicare, a limbajului şi să aibă în vedere multe alte aspecte.