SCULE AŞCHIETOARE. CURSUL NR.

1
NOŢIUNI GENERALE DESPRE GEOMETRIA SCULELOR AŞCHIETOARE

În prezent 90% din piesele prelucrate în construcţia de maşini se realizează prin

procedee de generare prin aşchiere.
În costul total al unui produs tehnic 10% reprezintă costul sculelor aşchietoare, deoarece
sculele:
- se fabrică din materiale rare, deficitare şi scumpe;
- au precizie ridicată;
- au rugozităţi scăzute;
- au forme complexe, dificil de obţinut tehnologic.
Pe plan mondial (Germania, Japonia, Anglia, Franţa) costul sculelor produse este de
pana la 2,5 ori mai mare decât costul maşinilor-unelte produse. În SUA raportul este de 1:1 în
condiţiile unui import masiv de scule aşchietoare.
În România anului 1989, 46% din valoarea producţiei în domeniul maşinilor-unelte o
reprezentau sculele aşchietoare. În anul 1988, 65% din necesarul de scule aşchietoare se obţinea
în întreprinderi specializate, 14% în sculării uzinale, iar 21% se importa. Din producţia de scule
se exporta cca. 15%.
În ţară existau numeroase fabrici de scule: I.S. Râşnov, I.S.E.H. Focşani, I.M.F.
Bucureşti, I.M.D.S. Sf. Gheorghe, I.S.D. Rădăuţi, I.S. Câmpulung Moldovenesc, I. Burghie
Turnu Severin, I.S. Mărăşeşti etc.
În paralel cu procedeele de aşchiere se dezvoltă procedee neconvenţionale de prelucrare
ca electroeroziunea, prelucrarea prin scântei, prelucrări anodo-mecanice etc. Acestea au un
domeniu propriu de aplicabilitate şi nu vor înlocui aşchierea, cel puţin în viitorul apropiat,
deoarece au productivităţi mai reduse, sunt energointensive şi nu se poate renunţa la tot parcul
de maşini-unelte existente şi la experienţa acumulată în domeniul prelucrărilor prin aşchiere.
Se apreciază, totuşi, că ponderea prelucrărilor prin aşchiere va scădea în viitor prin
perfecţionarea tehnologiilor primare ca turnarea, laminarea, deformarea plastică etc. precum şi a
tehnologiilor aditive.
În România se importă scule aşchietoare pentru roţi dinţate, pentru debitare, plăcuţe şi
scule sinterizate, scule şi port-scule pentru maşini-unelte cu comandă numerică şi pentru
maşini-unelte grele.

1.1. DEFINIŢIA, DESTINAŢIA ŞI STRUCTURA SCULELOR AŞCHIETOARE

Scula aşchietoare este un organ de maşină de execuţie, respectiv o unealtă de mână sau
un organ activ al unei maşini-unelte care îndepărtează adaosul de prelucrare sub formă de
aşchii, generând suprafaţa prelucrată.
Diversitatea mare a formelor, dimensiunilor şi a materialelor pieselor, a procedeelor de
prelucrare, a condiţiilor de precizie şi a caracterului producţiei a condus la apariţia unui număr
mare de tipodimensiuni de scule aşchietoare.
Scula aşchietoare îndeplineşte două funcţii de bază:
1) aşchiază un strat de material de o anumită grosime, depinzând de forma şi dimensiunile
semifabricatului şi a piesei finite;
2) asigură obţinerea dimensiunilor şi a formei piesei în toleranţele prescrise precum şi
rugozitatea suprafeţelor piesei.
 Sculele aşchietoare se compun, în general, din următoarele părţi principale:
1) partea activă, care cuprinde tăişurile aşchietoare ce participă nemijlocit în procesul de
aşchiere;
2) partea de calibrare, care execută netezirea suprafeţei prelucrate şi ghidarea sculei în timpul
lucrului;
3) corpul sculei, cu rolul de a reuni într-un singur ansamblu, rezistent şi rigid, celelalte părţi ale
sculei aşchietoare;
4) partea de fixare, destinată poziţionării corecte şi fixării sculei pe maşina-unealtă.
Cu excepţia părţii active, celelalte pot fi distincte sau nu şi pot exista sau nu, după cum
se va vedea în continuare.
La unele scule aşchietoare, de exemplu la sculele pentru găurire, filetare şi broşare,
partea activă şi partea de calibrare sunt distincte, vezi fig. 1.1,a,b.
La o serie de scule partea activă se confundă cu partea de calibrare, de exemplu la cuţite
de strung (fig. 1.1 ,c), la scule pentru danturare etc.
Partea de fixare poate exista sau nu (de exemplu la pastele abrazive). Dacă există, atunci
aceasta este formată din elementele de fixare a sculei şi din elementele de bazare (orientare)
necesare la fabricarea, controlul şi reascuţirea sculei. Partea de fixare are rolul de a prelua şi de
a transmite părţii active a sculei forţa produsă de lanţurile cinematice ale maşinii-unelte, sau de
mâna omului.
De exemplu, la un cuţit de strung (fig. 1.1, c) partea de fixare este corpul sculei, care se
fixează în suportul port-sculă; la burghie şi alezoare (fig. 1.1,a) este coada cilindrică sau conică;
la freze cu alezaj (fig. 1.1,d) este alezajul prevăzut cu canal de pană, freza montându-se pe
dornul port-sculă, accesoriu al maşinii de frezat.

1.2. ELEMENTELE CONSTITUENTE ALE TĂIŞULUI SCULELOR AŞCHIETOARE

Partea activă a sculei participă în mod direct la detaşarea, degajarea, dirijarea şi

evacuarea aşchiei, la formarea suprafeţei prelucrate şi, în unele cazuri, şi la ghidarea sculei.
Partea activă se compune din:
- unul sau mai multe tăişuri adiacente, care detaşează aşchia şi generează suprafaţa prelucrată
prin aşchiere;
- praguri pentru răsucirea, fragmentarea şi sfărâmarea aşchiilor şi pentru dirijarea aşchiilor în
direcţiile dorite;
- elemente de ghidare - faţete, care servesc la autoconducerea sculei în timpul lucrului pe
suprafeţele generate de sculă.
Elementele componente ale părţii active ale sculei sunt prezentate în fig. 1.2.
 Tăişul este componenta principală a părţii active, având rolul de a detaşa aşchii şi de a
genera suprafeţele prelucrate. Se defineşte ca fiind unghiul diedru solid finit în vecinătatea
muchiei aşchietoare. Făcând o analogie cu noţiunea de vecinătate din analiza matematică, se
poate spune că tăişul este vecinătatea muchiei aşchietoare în corpul sculei. Ca şi în analiza
matematică, nu se precizează în mod necesar cât este distanţa faţă de muchia aşchietoare care
defineşte mărimea vecinătăţii. Practic, se consideră că tăişul este format din partea feţei de
aşezare care vine în contact cu suprafaţa prelucrată, din partea feţei de degajare care vine în
contact cu aşchia degajată pe partea inferioară a ei, din muchia tăişului şi din materialul sculei
cuprins aproximativ între cele două părţi ale suprafeţei. Poate fi tăiş principal, dacă generează
suprafaţa aşchiată, sau poate fi tăiş secundar (de netezire) dacă generează suprafaţa prelucrată.
Faţa de degajare Aγ exercită forţa de aşchiere asupra stratului de aşchiere. Pe faţa de
degajare alunecă aşchia detaşată. Forma feţei de degajare poate fi plană sau curbă.
Faţa de aşezare principală (secundară) A (A1) se mai numeşte şi spatele tăişului.
Determină muchia aşchietoare generatoare, fiind în contact permanent cu suprafaţa aşchiată
(prelucrată).
Muchia tăişului principal (secundar) Mt (Mt1) reprezintă generatoarea propriu-zisă
ca intersecţie a feţelor de degajare şi de aşezare.
Vârful se defineşte ca intersecţie a două muchii alăturate, iar vârful sculei se defineşte
ca acel punct în care muchia îşi schimbă caracterul din principală în secundară sau ca punctul
cel mai depărtat de coada sculei, dacă muchiile sunt racordate.
Raza de rotunjire r este raza cercului de racordare dintre proiecţiile a două muchii
alăturate pe planul de bază constructiv.
Raza de ascuţire ρ este raza de racordare dintre feţele de degajare şi de aşezare într-un
plan perpendicular pe muchie.
Faţetele sunt suprafeţe care schimbă local orientarea unei feţe active (de degajare sau de
aşezare). Ele au următoarele roluri posibile:
- transformarea solicitării tăişului din încovoiere în compresiune, în mod deosebit în cazul
materialelor de scule dure şi extradure, dar fragile;
- amortizor de vibraţii;
- faţă de control la ascuţirea sculei;
- micşorarea suprafeţei pe care se execută reascuţirea unei feţe;
- ghidarea sculei.
Rezerva de ascuţire reprezintă volumul de material din corpul sculei care poate fi
îndepărtat la reascuţirile ulterioare, scula menţinându-şi calităţile de geometrie, rezistenţă,
precizie a prelucrării şi posibilitate de fixare pe maşina-unealtă.

1.3. CLASIFICAREA SCULELOR A§CHIETOARE

În continuare se prezintă o clasificare a sculelor aşchietoare, luând în considerare patru

criterii esenţiale. Desigur, există mult mai multe criterii de clasificare a sculelor aşchietoare, dar
cele prezentate sunt considerate mai importante, permiţând o clasificare corectă şi acceptabilă.
1. După operaţia tehnologică de prelucrare cu sculele aşchietoare:
Clasa I. Cuţite: - simple;
- profilate.
Clasa II. Broşe: - pentru exterior;
- pentru interior;
- cu directoare rectilinie;
- cu directoare elicoidală;
- cu directoare circulară.
 Clasa III. Pile: - manuale;
- mecanice.
Clasa IV. Scule pentru prelucrarea găurilor:
- din plin (burghie);
- preexistente: - lărgitoare;
- alezoare.
Clasa V. Freze: - cu dinţi frezaţi;
- cu dinţi detalonaţi (profilate).
Clasa VI. Scule abrazive:
- corpuri abrazive (discuri, segmenţi);
- pânze, hârtii şi lanţuri abrazive;
- pulberi şi paste abrazive.
Clasa VII. Scule pentru filetare:
- cuţite pentru filetare simple şi pieptene;
- scule cu piepteni multipli pentru strunjire (tarozi, filiere);
- freze pentru filetare;
- scule abrazive (discuri, melci).
Clasa VIII. Scule pentru danturare:
1. Scule pentru roti dinţate cilindrice;
2. Scule pentru roti dinţate conice;
3. Scule pentru melci şi roţi melcate;
4. Scule pentru profile neevolventice.
Clasa IX. Scule pentru retezare:
- cuţite;
- freze;
- panglici (pânze de fierăstrău).

2. După tehnologia de execuţie a sculelor aşchietoare:

Clasa 1. Scule plate (scule cu corp prismatic: cuţite, broşe, piepteni),
Clasa 2. Scule cu alezaj (freze, adâncitoare, în general de dimensiuni mari),
Clasa 3. Scule cu coadă (freze, scule pentru executarea găurilor).

3. După construcţia sculelor aşchietoare:

a. Scule monobloc: - dintr-un singur material,
- sudate din două materiale,
- cu plăcuţe lipite sau sudate.
b. Scule asamblate: - cu plăcuţe fixate mecanic,
- cu elemente intermediare fixate mecanic,
- cu corp asamblat din mai multe elemente.

4. După materialul părţii active:

a. Scule din oţeluri de scule,
b. Scule cu partea activă din carburi metalice,
c. Scule cu partea activă din materiale mineralo-ceramice,
d. Scule cu materiale extradure (inclusiv materiale abrazive).