Antigene sintetice

Antigenele sintetice sunt polimeri de aminoacizi, cu secvenţă cunoscută, obţinuţi in vitro.

Proprietăţile imunogenice ale homopolimerilor (poli-Lys, poli-Glu, poli-Pro) şi ale heteropolimerilor
au fost studiate de M. Sela. Studiul imunogenităţii heteropolimerilor are avantajul că oferă posibilitatea
studiului influenţei compoziţiei chimice, a greutăţii şi a conformaţiei moleculare, uşurând studiul
imunochimic al grupărilor determinante de specificitate antigenică.
Catenele polipeptidice sintetice pot fi lineare sau ramificate. Cele ramificate rezultă prin
ataşarea polimerilor lineari, la o catenă polifuncţională. Ramificarea se obţine mai uşor cu aminoacizi
aromatici.
Homopolimerii nu sunt imunogeni, cu excepţia poli-L-Pro, poli-L-Glu, poli-L-Arg, poli-L-Lys.
Copolimerii formaţi din doi aminoacizi nu sunt totdeauna imunogeni, dar cei rezultaţi prin
polimerizarea a trei aminoacizi diferiţi sunt totdeauna imunogeni. Cu cât compoziţia lor este mai
heterogenă, imunogenitatea este mai accentuată. Prezenţa aminoacizilor aromatici conferă o anumită
rigiditate a epitopilor şi implicit, o imunogenitate superioară.
Pentru a fi imunogeni, co-polimerii trebuie să fie catabolizaţi de aparatul enzimatic al celulelor
care prelucrează şi prezintă antigenul. Polipeptidele formate din D-aminoacizi sunt slab imunogene,
datorită incapacităţii organismului de a cataboliza polimerul. Polipeptidele sintetice s-au dovedit a fi
foarte utile în studiile de imunochimie, cu privire la:
- determinarea mărimii grupării determinante de specificitate şi indirect, a situsului de combinare a
anticorpilor specifici;
- rolul dimensiunilor moleculei asupra proprietăţilor de imunogenitate;
- rolul conformaţiei spaţiale a moleculei în conferirea proprietăţii de imunogenitate;
- identificarea epitopilor secvenţiali şi conformaţionali.

Antigene heterofile
Antigenele heterofile sunt substanţe neidentice, dar înrudite chimic, prezente la
numeroase specii de organisme: om, animale, plante, microorganisme. Particularitatea
dominantă constă în faptul că ele induc sinteza anticorpilor care dau reacţii încrucişate:
anticorpii specifici faţă de un antigen al grupului heterofil, reacţionează (într-o reacţie de
precipitare sau de aglutinare) cu oricare dintre antigenele grupului. Prototipul antigenelor
heterofile este antigenul de tip Forssman, din ţesuturile de cobai. J. Forssman (1911) a
descoperit că serul imun obţinut prin imunizarea iepurelui cu omogenat tisular de cobai,
aglutinează eritrocitele de berbec. Este o reacţie încrucişată, heterofilă, pe care antigene
provenite de la organisme neînrudite filogenetic, le produc cu antiserul obţinut faţă de unul
dintre antigenele grupului. Termenul “heterolog” s-a păstrat pentru reacţiile încrucişate
previzibile, pe care le manifestă diferite antigene înrudite (de exemplu, albumina serică de om
şi de primate).
Regnul animal poate fi împărţit în specii Forssman pozitive (cobai, hamster, şoarece,
oaie, capră, cal, pisică, câine, pui de găină etc.) şi specii Forssman negative (om, iepure,
şobolan, maimuţe, bou, gâscă). Nici unele nici altele nu au vreun grad de înrudire filogenetică.
Absenţa antigenului Forssman pe suprafaţa celulelor tisulare la iepure, este foarte
importantă din punct de vedere practic. Serul imun anti-antigen Forssman se obţine prin
imunizarea iepurelui cu o suspensie de hematii de berbec. In contact cu hematiile de berbec,
serul imun obţinut pe iepure, produce aglutinarea lor, iar în prezenţa complementului se
produce liza. Anticorpii specifici faţă de antigenele hematiei de berbec dau reacţie încrucişată
cu antigenele tisulare ale grupului Forssman, dar şi cu antigene de origine bacteriană. Antigene
de tip Forssman s-au identificat ulterior, prin reacţii serologice, în celulele unor bacterii
patogene (Str. pneumoniae, Shigellasp., Salmonella sp.) şi chiar în celulele microbiotei din
tractul digestiv, ceea ce explică prezenţa anticorpilor naturali anti-hematie de berbec, în serul
uman.
Reacţiile imune încrucişate pe care antigenele de tip Forssman le dau cu serul imun
obţinut faţă de unul dintre antigenele grupului se explică prin asemănarea structurii chimice a
acestor molecule. Cele mai multe antigene heterofile sunt glicoproteine sau glicolipide, în care
grupările glucidice au rolul de haptene.
Componentele glucidice ale antigenelor heterofile sunt foarte asemănătoare din punct
de vedere chimic, chiar dacă aparţin unor organisme cu poziţie sistematică foarte diferită.
Antigenul Forssman este un glico-sfingolipid*, la care determinantul antigenic este format din
două resturi de N-acetil-galactozamină.
*
Sfingolipidele sunt lipide în a căror moleculă, locul glicerolului este luat de un amino-alcool cu 18 atomi de C –
sfingozina (sfingol). La gruparea NH2 a sfingozinei este legat acidul gras. Sfingolipidele sunt derivaţi ai ceramidei
(amida sfingozinei) cu un acid gras.

Dextranii au g.m. foarte diferite (până la 106 Da), în funcţie de gradul de polimerizare.
Nu sunt imunogeni şi de aceea se folosesc ca înlocuitori ai plasmei. Prin transfuzii repetate cu
soluţii de dextran la om şi prin injectare repetată la şoarece, s-au sintetizat Ac antidextran, a
căror specificitate faţă de epitopii conformaţionali este foarte înaltă: o fracţie a Ac este specifică
faţă de resturile de glucozil legate 1-2 iar alta este specifică faţă de resturile de glucozil legate
1-3. Cele 2 fracţii de Ac nu dau reacţii încrucişate, deşi deosebirea dintre cele două categorii
de molecule de dextran constă numai în modul diferit de legare a resturilor de glucozil între
ele.
Polizaharidele capsulare se pot găsi fie sub forma moleculelor libere (“solubile”), fie
sub formă corpusculară (ataşate celulelor bacteriene capsulate).
Variaţiile biochimice ale polizaharidelor capsulare conferă tulpinilor bacteriene,
specificitate antigenică de tip. La Streptococcus pneumoniae s-au identificat peste 80 de tipuri
antigenice ale polizaharidelor capsulare. In compoziţia lor intră hexoze, pentoze, derivaţii lor
aminaţi, metilaţi etc.
Specificitatea antigenică a polizaharidelor capsulare depinde atât de compoziţia
chimică, cât şi de succesiunea monomerilor în catena polizaharidică. Ca vaccinuri,
polizaharidele induc starea de toleranţă. La copii, care necesită imunizare faţă de Haemophilus
influenzae şi Str. pneumoniae cu numeroase serotipuri, răspunsul imun faţă de polizaharidele
capsulare este de tip timo-independent, slab, indiferent de lungimea catenei. Pentru imunizarea
copiilor, polizaharidele s-au cuplat cu o proteină cu rol de purtător, pentru a crea un antigen
timo-dependent.
Acizii nucleici în stare purificată sunt molecule neimunogene, datorită uniformităţii lor
structurale în lumea vie. Injectarea lor la animale nu induce sinteza Ac. Acizii nucleici nativi
sunt conjugate nucleoproteice, în care acizii nucleici au rolul de haptenă. Majoritatea epitopilor
conjugatului sunt conformaţionali. O fracţie a Ac anti-conjugat se combină cu acizii nucleici.
Anticorpii anti-acizi nucleici se combină cu acizii nucleici în stare pură, indiferent de
provenienţă. Proteinele asociate acizilor nucleici conferă o nouă specificitate antigenică şi
determină sinteza anticorpilor care se combină cu proteina purtător.