LEOAICǍ TÂNǍRǍ, IUBIREA (Nichita Stănescu)

Textul se încadrează în curentul neomodernist apărut în perioada anilor ’60-’70. Acesta

aduce o redescoperire a sentimentelor şi a emoţiei estetice. Poezia redevine lirism pur ,după
ce mulţi ani fusese aservită politic. Se redescoperă puterea metaforei, se cultivă spiritul ludic,
ironia şi autoironia, reprezentarea abstracţiunilor în formă concretă precum şi ambiguitatea
limbajului.
Aceste trăsături se regăsesc şi în poezia lui Nichita Stănescu, Leoaică tânără, iubirea,
inclusă în volumul O viziune a sentimentelor (apărut în 1964) şi care are ca temă iubirea ca
stare extatică şi modalitate de integrare în armoniile universale.
Discursul liric se structurează sub forma unei confesiuni în care autorul îşi mărturiseşte
propria aventură a descoperirii acestui sentiment.
Titlul este exprimat printr-o metaforă explicită care sugerează extazul poetului la
apariţia neaşteptată a iubirii, ipostaziată într-un animal de pradă, leoaică tânără. Aceasta
simbolizează forţă, agresivitate, putere, patimă ce devorează sufletul ,dar şi pasiune, eleganţă.
Primul contact cu acest sentiment este asociat cu un act de agresiune: m-a muşcat
leoaica azi de faţă. Pânda, aşteptarea camuflată din perspectiva leoaicei, presupune intenţie,
pregătirea momentului: Mă pândise-n încordare/ mai demult. Eul liric este conştient de
eventualitatea apariţiei sentimentului de dragoste, dar nu se aşteaptă să fie atât de puternic; el
receptează iubirea cu aceeaşi intensitate cu care ar fi receptat durerea provocată de colţii
leoaicei: Colţii albi mi i-a înfipt în faţă.
A doua secvenţă surprinde metamorfozarea fiinţei sub imperiul iubirii, care antrenează şi
transfigurarea universului. Sub forţa agresivă şi fascinantă a acesteia, eul liric se simte în
centrul lumii, centrum mundi, având capacitatea de a reorganiza totul în jurul său, într-un joc
al cercurilor concentrice, simbol al perfecţiunii.: în jurul meu natura/ se făcu un cerc de-a
dura / când mai larg, când mai aprope / ca o strângere de ape. Starea de graţie divină
generează o ieşire către cosmic a eului. Metafora curcubeului din versurile Si privirea-n sus
ţâşni / curcubeu tăiat în două poate semnifica o ruptură între simţuri înaintea unificării
acestora, sau fericirea supremă, care invadează sufletul eului liric. Privirea, ca şi auzul pot fi
simboluri ale extazului perceput cu toate simţurile. Versurile şi auzul o-ntâlni / tocmai lângă
ciocârlii exprimă ieşirea fiinţei din sine, depersonalizarea, dematerializarea eului liric, care
devine el însuşi sentiment. Dragostea îl înalţă, îl scoate din sfera realului şi-l proiectează
către cosmosul infinit. De aici rezultă şi înstrăinarea de sine, simţurile fiindu-i alterate de
forţa sentimentului. Poetul îşi pierde posibilitatea de percepţie a propriului corp: Mi-am dus
mâna la sprânceană / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le mai ştie.
In secvenţa a treia eul liric identifică sentimentul; leoaica tânără din prima strofă,
impetuoasă, puternică şi insinuantă, devine leoaică arămie / cu mişcările viclene,
simbolizând iubirea împlinită. Sentimentul se decantează, patima devoratoare de la început
scade în intensitate, poetul trăind acum o stare de mulţumire; leoaica ‘trece-alene’,’ pe-un
deşert în strălucire’, sugerând faptul că iubirea intră în viaţa lui după o perioadă ternă, care
capătă dintr-o dată contur, culoare.
Repetiţia din final încă-o vreme / şi-ncă-o vreme...proiectează sentimentul iubirii într-un
viitor incert şi nedefinit, iar punctele de suspensie trădează starea de nesiguranţă a
îndrăgostitului; iubirea, aflată sub semnul timpului ireversibil, este perisabilă, însă, de fiecare
dată este trăită cu altă intensitate.
Mesajul textului este acela că iubirea, ca formă a spiritului, are capacitatea de a învinge
timpul, făcându-l pe îndrăgostit nemuritor.