Drept Bancar Valutar PDF

Petre LĂZĂROIU
Agata Mihaela POPESCU
DREPT BANCAR-VALUTAR
- Manual de studiu individual -
1
2
Petre LĂZĂROIU
Agata Mihaela POPESCU
DREPT
BANCAR-VALUTAR
- Manual de studiu individual -
3
Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Editurii Pro Universitaria
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
Editurii Pro Universitaria
ISBN 978-606-647-389-7
4
CUPRINS
PARTEA I – REGLEMENTAREA LEGALĂ

A ACTIVITĂŢII BANCARE ÎN ROMÂNIA
INTRODUCERE ...................................................................................................................................... 7
Unitatea de învăţare 1
BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI – BANCA CENTRALĂ A ROMÂNIEI
1.1. Introducere ................................................................................................................... 13

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ......................................................... 15
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................ 16
1.3.1. Statutul legal al Băncii Naţionale a României – Legea nr.312/2004..................... 16
1.3.2. Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României. Colaborarea cu autorităţile 18
Statului
1.3.3. Cooperarea internaţională. Competenţe legale 21
1.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................. 22
PRINCIPALELE FUNCŢII ALE BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI
2.1. Introducere 24
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 24
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare 25
2.3.1.Principalele functii ale bancii 25
2.3.1.1 Funcţia de realizare a politicii monetare 26
2.3.1.2 Funcţia de emisiune monetară 36
2.3.1.3 Funcţia de realizare a politicii valutare 39
2.3.1.4 Funcţia de instrument al statului 41
2.3.1.5 Funcţia de bancă a băncilor 43
2.4. Îndrumător pentru autoverificare 45
SUPRAVEGHEREA BANCARĂ –ATRIBUT EXCLUSIV AL BĂNCII CENTRALE
3.1. Introducere 47
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învă 48
3.3.1. Autorizarea funcţionării instituţiilor de credit 49
3.3.2. Retragerea autorizaţiei de funcţionare a instituţiei de credit..................................... 53
3.3.3. Supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit................................. 55
3.3.4. Măsuri de supraveghere şi sancţiuni 74
3.3.5 Supravegherea specială 81
3.3.6. Administrarea specială 83
ADMINISTRAREA REZERVELOR INTERNAŢIONALE
4.1. Introducere 98
5
OPERAŢIUNI CU BĂNCILE
5.1. Introducere 103

5.3.1 Creditarea băncilor 105
5.3.2. Servicii de compensare, depozitare, decontare şi plată........................................... 106
5.33. Prevenirea şi limitarea riscuril.......................... 106
REGLEMENTĂRILE BĂNCII CENTRALE – RAPORTURILE JURIDICE
BANCARE

6.4. Îndrumător pentru autoverificare ......................................................................................................... 112
REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢII INSTITUŢIILOR DE CREDIT

7.3.1. Cerinţe operaţionale privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor de credit 117
7.3.2. Cerinţe de capital pentru înfiinţarea şi funcţionarea instituţiilor de credit 120
7.3.3. Categorii de instituţii de credit............................................ 122
7.3.4. Activităţi permise instituţiilor de credit 126
7.3.5. Tranzacţii interzise instituţiilor de credit 128
7.3.6. Interdicţii legale 129
7.3.7. Regimul instituţiilor de credit şi al instituţiilor financiare din alte state membre 130
7.3.8 Regimul instituţiilor de credit din state terţe 132
PROCEDURA FALIMENTULUI INSTITUŢIILOR DE CREDIT

8.3.1. Reglementarea legală şi domeniul de aplicare 139
8.3.2. Procedura de sesizare a Tribunalului 142
8.3.3. Atribuţiile organelor care aplică procedura falimentului 147
8.3.4. Efectele declanşării procedurii falimentului 154
8.3.5. Etapele procedurii falimentului instituţiilor de credit 156
8.3.6. Închiderea procedurii 163
8.3.7. Răspunderea organelor de conducere, a cenzorilor şi a personalului de execuţie sau
cu atribuţii de control din instituţia de credit ajunsă în stare de insolvenţă 164
8.3.8. Faptele care atrag răspunderea 165
6
INTRODUCERE
Cea mai veche formă de organizaţie bancară în cadrul vieţii şi activităţii economice se
rezuma la mijlocirea schimbului de monedă.
Cu timpul, organizaţiile bancare au început să se ocupe şi de deplasarea monedelor de
pe o piaţă pe alta, mijlocind tranzacţiile comerciale, oferindu-le astfel siguranţa şi rapiditatea
necesare.
După organizarea sistemelor monetare sub autoritatea statelor, organizaţiile bancare au
început să primească depuneri în monedă, la început spre păstrare şi, mai apoi, spre
fructificare (operaţiuni cu caracter pasiv) şi să acorde credite (operaţiuni cu caracter activ).
Cu timpul, băncile au început să mijlocească schimbul de monede şi plăţile pe pieţe
diferite fără deplasarea numerarului prin aşa numitele operaţiuni de virament sau de
compensaţie sporind, astfel, tot mai mult însemnătatea lor economică şi financiară.
Pasul decisiv a fost făcut atunci când băncile şi-au asumat răspunderea asigurării şi
regularizării circulaţiei însemnelor monetare.
Operaţiunea de emisiune de semne monetare poate fi considerată ca una din principalele
funcţiuni îndeplinite de o bancă, în cadrul unei economii naţionale date, alături de cea a
creditului şi a mijlocirii de tot felul de tranzacţii băneşti.
În cadrul vieţii economice moderne, prin bancă se înţelege acea organizare al cărui
obiect este: mijlocirea plăţilor, acordarea de credite şi administrarea de capitaluri, în afară de
crearea de mijloace legale de plată, prin operaţiuni de emisiune de semne monetare, ce se fac
numai în condiţii speciale şi sub controlul statului.
Ca organizaţie economică, banca mijloceşte, prin intermediul circulaţiei băneşti şi a
creditului, producţia, circulaţia şi consumul de bunuri şi servicii într-o economie dată.
Banca întruchipează noţiunea de credit în cea mai largă şi generală accepţiune a
cuvântului.
Primind capitaluri băneşti spre administrare sau spre fructificare, banca mijloceşte tot
felul de tranzacţii şi operaţiuni financiare.
Cu toate acestea, principalele operaţiuni ce caracterizează o bancă sunt operaţiunile de
creditare în nume şi cont propriu, sub toate aspectele ce derivă din acestea (garanţii, asumarea
de angajamente etc.).
7
La înfiinţare, o bancă foloseşte capitalul său propriu, dar, pe măsură ce activitatea
acesteia se derulează, începe a folosi şi capitalurile altora (în speţă agenţi economici şi
populaţie). Nu degeaba, Ricardo remarca, pe drept cuvânt, că „adevărata funcţiune a unei
bănci sau bancher începe din momentul când lucrează cu banii altora”.
Operaţiunile de credit realizate de o bancă se împart în două mari categorii: operaţiuni
active şi operaţiuni pasive.
Când banca primeşte de pe piaţă capitalurile băneşti ale agenţilor economici şi ale
populaţiei, în scop de administrare sau în scop de fructificare, nu realizează altceva decât
operaţiuni pasive de credit; în schimb, atunci când acordă credite agenţilor economici,
instituţiilor publice sau populaţiei ea nu face decât să distribuie capitalurile, astfel primite, în
scop productiv.
Din diferenţa de dobândă, între ceea ce plăteşte creditorilor săi (operaţiuni pasive) şi
ceea ce percepe debitorilor săi (operaţiuni active), rezultă profitul său ca întreprindere
economică.
Operaţiunile active şi pasive de credit realizate de o bancă prilejuiesc la rândul lor toate
celelalte operaţiuni de mijlocire de plăţi în numerar sau de tranzacţii de valori ce alcătuiesc
împreună grupa operaţiunilor indiferente. Tot în grupa operaţiunilor indiferente pot fi
încadrate şi operaţiunile în legătură cu administrarea de capitaluri sub formă de valori
mobiliare, precum şi acele operaţiuni ce se pot efectua pe temeiul acestora (bursă, emisiuni de
valori mobiliare etc.)
Banca de emisiune are un rol esenţial atât în cadrul sistemului monetar, cât, mai ales, în
cadrul sistemului bancar.
Emisiunea de semne monetare (bancnote şi monede metalice) cu putere legală de plată,
înăuntrul unei economii naţionale, nu este lăsată la libera voinţă şi alegere a oricărei
întreprinderi bancare.
Baterea monedelor este considerată, pe drept cuvânt, un drept regalian, care aparţine
capului statului şi care, în epoca modernă, a fost concesionat unei instituţii speciale de bancă,
numită şi Bancă de emisiune.
Banca de emisiune capătă, astfel, un privilegiu exclusiv de emisiune, fapt ce îi permite
să stea în centrul întregului sistem monetar.
Însemnele monetare puse în circulaţie de Banca de emisiune reprezintă mijloace legale
de plată pe teritoriul unei ţări şi au putere liberatorie nelimitată.
Dacă i se acordă Băncii de emisiune şi alte prerogative, cum ar fi acelea de creditare a
celorlalte bănci (prin scontarea efectelor de comerţ sau prin lombardarea unor valori mobiliare
8
emise sau garantate de stat) sau de a efectua operaţiuni de vânzare-cumpărare de metale
preţioase, operaţiuni de schimb valutar şi de plăţi interne şi externe etc., capătă atribuţiile unei
Bănci Centrale aşezată în centrul întregului sistem bancar. De obicei, Banca Centrală a unei
ţări este şi Bancă de emisiune; în România, aceste prerogative aparţinând Băncii Naţionale a
României.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind
institutia Băncii Naţionale a României privind stataul, obiectul fundamental functiile acesteia,
de a se familiariza pe studenţi şi cursanţi cu aspectele privind supravegherea bancara cat si in
legatura cu operatiunile cu bancile avand in vedere creditarea bancilor, protejarea contra
riscului de sisitem bancar, serviciile de compensare, depozitare si plata prevenirea si limitarea
riscului.
Prezentarea are în vedere şi unele aspecte legate de reglementarea activitatii bancii
centrale privind in special activitatile permise bancilor cat si la indicarea tranzactiilor interzise
pe de o parte, iar pe de alta parte evidentiindu-se si o analiză substanţială a procedurii
falimentului institutiilor de credit.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi

specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei)
 familiarizarea studentilor cu aspecte privind BNR;
 cunosterea, evolutia, rolului si pozitiei BNR in sistemul institutiilor statului;
 participarea Bancii Naţionale a României la organizaţii internaţionale cu caracter
financiar, bancar, monetar sau de plăţi
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,
precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
 intelegerea naturii si caracteristicilor dreptului bancar valutar;
 intelegerea si interpretarea proceduri falimentare a institutiilor de credit;
9
3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
 analiza operatiunilor bancilor cat si cele pe piata valutara;
 corelarea cunostiintelor teoretice cu abilitateaa aplicarii in practica;
 analiza pozitiei BNR fata de organizaţii internaţionale cu caracter financiar,
bancar, monetar sau de plăţi
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul

ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice /
promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă
a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în
promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane /
instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională )
 intelegerea importantei dreptului bancar si valutarsi a importantei acestuiaa;
 insemnatatea operatiunilor cu bancile, a activitatii institutiilor de credit;
 semnificatia operatiunilor pe piata valutara cat si importanta declansarii procedurii
falimentului a institutiilor de credit ;
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de alte manuale, supuse studiului individual al studenţilor, precum şi de

notele de curs publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, necesare
întregirii cunoştinţelor teoretice şi practice în domeniul administraţiei publice. În timpul
convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode
interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea
practică a noţiunilor predate.
Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului
fiecărei grupe:
1. Concepte de baza si principiile dreptului parlamentar (1 ora)
2. Mandatul parlamentar si protectia acestuia. Incompatibilitati. Imunitate parlamerntara
(1 ora)
3. Procedura parlamentara. Competenta si actele Parlamentului.Proceduri parlamentare
generale si speciale.(1 ora)
4. Parlamentul European si paralemnetel nationale (1 ora)
10
Structura cursului
Cursul este compus din 9 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI – BANCA CENTRALĂ

A ROMÂNIEI. (3 ore)
Unitatea de învăţare 2. PRINCIPALELE FUNCŢII ALE BĂNCII NAŢIONALE A
ROMÂNIEI (3 ore)
Unitatea de învăţare 3. SUPRAVEGHEREA BANCARĂ –ATRIBUT EXCLUSIV AL
BĂNCII CENTRALE (3 ore)
Unitatea de învăţare 4. ADMINISTRAREA REZERVELOR INTERNAŢIONALE
(3 ore)
Unitatea de învăţare 5. OPERAŢIUNI CU BĂNCILE (3 ore)
Unitatea de învăţare 6. REGLEMENTĂRILE BĂNCII CENTRALE – RAPORTURILE
JURIDICE BANCARE (3 ore)
Unitatea de învăţare 7 REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢII INSTITUŢIILOR DE
CREDIT ( 3 ore)
Unitatea de învăţare 8 PROCEDURA FALIMENTULUI INSTITUŢIILOR DE
CREDIT (3 ore)
Teme de control (TC)
Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea

vor avea următoarele subiecte:
1. Rezolvarea unor teme invocate pentru fiecare unitate (2 ore)
2. Rezolvarea de teste grilă (2 ore)
Bibliografie obligatorie:
Petre Lăzăroiu, Drept bancar – Curs, Edidura BREN, Bucureşti, 2006

Victor Stoica şi Petre Deaconu, Bani şi Credit, Ed. Economică, Bucureşti, 2003
Nicolae Dardac - Teodora Barbu, Moneda, Bănci si Politici Monetare, Ed. Didactica si
Pedagogica. Bucureşti, 2005
11
Prof univ. Dr. Gh. Manolescu - Moneda şi ipostazele ei, p.91, apăruta sub egida
Academiei Române - Institutul de Cercetări Finaciare şi Monetare "Victor Slăvescu", Ed.
Economică Bucureşti, 1997.
Ion Turcu, Drept bancar, Vol.I, p.255, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de in extenso, ţinându-se cont de
participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.
12
BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI – BANCA CENTRALĂ A

ROMÂNIEI
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare.
1.3.1. Statutul legal al Băncii Naţionale a României – Legea nr.312/2004
1.3.2. Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României. Colaborarea cu autorităţile
Statului
1.3.3. Cooperarea internaţională. Competenţe legale
1.4. Îndrumător pentru autoverificare
1.1. Introducere
Banca Naţională a României a fost înfiinţată prin legea

organică din 23 aprilie 1880, având privilegiul de a emite monedă,
de a resconta titlurile comerciale şi biletele de trezorerie, de a
lombarda bonurile de tezaur şi de a participa la constituirea
capitalului unor societăţi financiar-bancare, împreună cu statul.
Forma juridică de organizare a Băncii Naţionale a României a
fost societatea comercială pe acţiuni, având ca acţionari statul
român (1/3 din acţiuni) şi persoane juridice private (2/3 din
acţiuni) cu un capital total subscris de 30 milioane lei, din care,
vărsat la constituire într-o primă emisiune, 12 milioane lei,
rămânând ca celelalte două emisiuni de câte 9 milioane lei să fie
făcute „la trebuinţă”
Din cele 12 milioane de lei vărsate, 4 erau vărsate de stat şi
13
numai 8 de particulari.
La constituire, i-a fost acordat Băncii Naţionale a României
privilegiul de emisiune pentru 20 de ani, adică până în anul 1900,
însă după 6 ani de la înfiinţare – 1886 i-a fost prelungit acest
privilegiu cu încă 12 ani, adică până în anul 1912. O a doua
prelungire de privilegiu i-a fost acordată Băncii în anul 1900 cu
încă 8 ani, respectiv până în anul 1920.
Bancnotele emise de Banca Naţională a României erau
garantate atât cu titluri şi efecte comerciale cu cauză reală,
(rezultate din tranzacţii reale), cât şi cu rezerve de aur şi argint care
nu puteau reprezenta mai puţin de o treime din valoarea emisiunii
monetare.
Primele bancnote care au circulat sub formă de titluri de stat,
emise în timpul Războiului de independenţă, au fost transformate
după anul 1880 în bancnote, prin aplicarea ştampilei Băncii
Naţionale a României.
În timpul primului război mondial, guvernul a solicitat Băncii
Naţionale a României un împrumut pentru a face faţă cheltuielilor
militare, situaţie în care bancnotele emise, neconvertibile în aur, au
reprezentat monedă hârtie cu valoare nominală.
În anul 1929 a fost adoptată moneda naţională cu denumirea
leu, având o definiţie legală în aur de 10 miligrame aur fin (titlu
900‰).
În anul 1946, Banca Naţională a României a devenit bancă,
având ca unic acţionar statul român. A urmat reforma monetară din
anul 1947, când a fost denominată moneda naţională leul,
reducându-se valoarea nominală a acesteia, astfel încât un leu nou
se putea preschimba contra a 20.000 lei vechi, fiind stabilit un nou
conţinut în aur al monedei, respectiv 6,6 miligrame aur fin (titlu
900‰).
În acelaşi timp au fost fixate plafoane pentru sumele admise
la preschimbare, astfel încât din totalul de 48.451 miliarde de lei a
fost admisă la preschimbare suma de 27.550 miliarde lei, iar ca
rezultat al acţiunii de denominare, pe piaţa monetară a rămas suma
de 1.377.600.000 lei stabilizaţi.
A urmat apoi reforma monetară din anul 1952, echivalentul
14
în aur al leului fiind fixat la 0,0079346 gr aur fin (titlul de 900‰).
În perioada economiei centralizate, Banca Naţională a
României a exercitat următoarele prerogative:
- monopolul exclusiv asupra emisiunii monetare;
- monopolul asupra încasării veniturilor statului şi a
plăţilor de la buget;
- monopolul asupra operaţiunilor cu aur şi valute;
- acordarea de împrumuturi pe termen scurt, stabilirea
balanţei de plăţi şi cheltuieli pentru populaţie;
- rolul de casier general al statului;
stabilirea planului de credite pentru economia naţională.
După decembrie 1989, Banca Naţională a României a
funcţionat ca Bancă centrală de emisiune, în baza Legii nr.34/1991,
modificată prin Legea nr.101/1998 privind statutul Băncii
În prezent, Banca Naţională a României este organizată şi
funcţionează în baza Legii nr.312/2004 privind statutul Băncii
Obiectivele unităţii de învăţare:
– cunoaşterea istoricul si evolutia Banca Naţională a României

ca instituţie publică independentă sistemului parlamentar cat si
pozitia Parlamentului in cadrul
– cunoaşterea aspectelor privind obiectivul fundamental al
Băncii Naţionale a României de asigurarea şi menţinere a stabilităţii
preţurilor.
– cunoaşterea evolutiei Bancii Naţională a României care
poate negocia şi încheia acorduri, convenţii sau alte înţelegeri
privind împrumuturi pe termen scurt şi alte operaţiuni financiar-
bancare, cu condiţia rambursării acestora în termen de un an, precum
15
şi acorduri de decontare şi de plăţi, cu instituţii publice sau private
care îşi au sediul în străinătate, în numele propriu sau în numele
statului
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să delimiteze natura juridica a BNP

BNR de celelalte organe ale statului cat si de alte banci
comerciale ;
– studenţii vor putea să aprecieze evolutiei Bancii Naţională
a României care poate negocia şi încheia acorduri,
convenţii sau alte înţelegeri privind împrumuturi pe termen
scurt şi alte operaţiuni financiar-bancare,
– studenţii vor putea să descrie participa BNR la organizaţii
internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de
plăţi şi poate deveni membru al acestora
– studenţii vor putea să cunosca în ce consta cooperarea
internaţională a BNR si care sunt competenţele legale ale
acesteia .
Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare BANCA NAŢIONALĂ A
ROMÂNIEI – BANCA CENTRALĂ A ROMÂNIEI timpul alocat
este de 2 ore.
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1.Statutul legal al Băncii Naţionale a României –

Legea nr.312/2004
Din redactarea art.1 al Legii - statutul legal - rezultă clar
16
intenţia legiuitorului de a reglementa organizarea şi funcţionarea
Băncii Naţionale într-un fel aparte de organizarea si funcţionarea
oricărei alte bănci.
Potrivit art.1 alin.1, Banca Naţională României este Banat
Centrală a României, având personalitate juridică, iar potrivit art.1
alin.2, Banca Naţională a României este o instituţie publică
independentă, cu sediul central în Municipiul Bucureşti şi poate
avea sucursale şi agenţii atât în Municipiul Bucureşti cât şi în alte
localităţi din tară.
Iată deci că, în sfârşit, legiuitorul a înţeles să definească
precis statutul legal al Băncii Naţionale a României – instituţie
publică independentă - suplinind astfel lacuna vechiului text (art. 1
din Legea nr.101/1998) care, deşi se intitula Statutul Legal, nu
definea în mod expres acest statut şi care, în practică, echivalează
cu natura juridica a Băncii Naţionale a României.
Desigur că, în abordarea doctrinară a acestei probleme, cei ce
au cercetat mai îndeaproape normele ce reglementează activitatea
bancară în România nu puteau să facă abstracţie de legătura expresă
din enunţul art.1 din Lege
- Banca Centrală a Statului şi atribuţiile pe care legea i le
conferă în realizarea obiectivului fundamental
- asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a contribui
la menţinerea stabilităţii preţurilor - pentru a ajunge la concluzia că
Banca Naţională a României este o instituţie publică.
Chiar şi în absenţa unui enunţ precis şi neechivoc al legii,
doctrina şi practica judiciară trebuiau să se pronunţe asupra naturii
juridice a Băncii Naţionale a României spre a o delimita atât faţă de
celelalte organe ale statului cât şi fata de celelalte bănci comerciale.
Reglementarea se impune şi mai ales pentru ca, in funcţie de
încadrarea Băncii Naţionale a României într-o categoric sau alta de
instituţii, vom putea încadra şi raporturile juridice în care aceasta
intră în relaţia cu alte instituţii ale statului, cu celelalte persoane
juridice de drept privat etc. şi vom putea stabili si efectele in plan
juridic ale acestor raporturi.
Banca Naţională a României este aşadar o instituţie publică
independentă, în subordinea Parlamentului, legea conferindu-i
17
atribuţii exclusive în ce priveşte politica monetară, valutară şi de
credit şi puteri depline în ce priveşte organizarea, funcţionarea şi
controlul sistemului de credit în România, neputându-se confunda
cu o banca propriu-zisă.
1.3.2. Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a

României. Colaborarea cu autorităţile Statului
Aşa cum este enunţat în art.2 alin.1 din Legea nr.312/2004,

obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României este
asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
Se poate aşadar observa diferenţa de fond între obiectivul
fundamental stabilit prin noua lege şi obiectivul fundamental al
Băncii Naţionale a României, stabilit prin legislaţia anterioară (art.2
alin.1 din Legea nr.101/1998) - asigurarea monedei naţionale
pentru a contribui la stabilitatea preţurilor.
Diferenţa, apreciem noi, se datorează transformărilor
structurale intervenite în economia naţională care au permis
atingerea unui echilibru la nivel macroeconomic al acesteia şi au
influenţat decisiv şi consolidarea şi stabilitatea monedei naţionale.
O altă explicaţie ar putea fi aceea că apar dificultăţi în
menţinerea unor obiective multiple, motiv pentru care s-a recurs la
un singur obiectiv - menţinerea stabilităţii preţurilor (în limbajul
doctrinar – ţintirea inflaţiei) – care oferă avantajul ca prin
controlarea inflaţiei se poate controla simultan şi producţia.
Cum stabilirea preţurilor este un obiectiv de lungă durată,
stabilizarea producţiei trebuie să urmărească şi să se bazeze pe
preţuri stabilite pe o perioadă medie de timp.
Pentru ca acest obiectiv să fie posibil de îndeplinit este
necesar ca economia unei ţări să fie aşezată pe baze reale şi să aibă
un trend ascendent, în timp ce Banca Centrală trebuie sa fie
îndeplinită faţă de nevoile Guvernului de a finanţa deficitul fiscal.
În realizarea obiectivului fundamental, legea, prin art.2 alin.1,
acorda atribuţii Băncii Naţionale a României în ce priveşte:
elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi politicii cursului de
schimb; stabilirea regimului valutar şi supravegherea prudenţială a
18
instituţiilor de credit şi administrarea rezervelor internaţionale ale
României, atribuţii ce constituie în acelaşi timp expresia funcţiilor
Băncii Centrale.
Desigur că aceste atribuţii importante nu ar putea fi realizate
de Banca Naţională a României fără sprijinul şi implicarea
celorlalte instituţii ale statului, motiv pentru care legiuitorul a
prevăzut în cuprinsul legii (art.3) şi domeniile de colaborare cu
celelalte autorităţi, astfel:
a) Banca Naţională a României şi membrii organelor sale de
conducere nu vor solicita sau primi instrucţiuni de la autorităţile
publice sau de la orice altă instituţie sau autoritate, ceea ce
reprezintă garanţia independenţei sale absolute faţă de celelalte
organe ale statului;
b) Toate autorităţile publice centrale, iniţiatoare de proiecte
de acte normative care privesc domeniile în care Banca Naţională a
României are atribuţii, vor trebui să solicite avizul acesteia, fără de
care respectivele acte normative nu se vor putea adopta;
c) Banca Naţională a României va colabora cu Ministerul
Finanţelor Publice în vederea stabilirii indicatorilor
macroeconomici în baza cărora va fi elaborat proiectul anual al
bugetului de stat;
d) Banca Naţională a României va elabora studii şi analize
privind moneda, cursul de schimb, creditul şi operaţiunile
sistemelor de plăţi şi ale instituţiilor de credit, dar numai pentru
necesităţi proprii;
e) Banca Naţională a României, va putea furniza informaţii
autorităţilor din tară şi străinătate pentru îndeplinirea
angajamentelor rezultate din acordurile, tratatele sau convenţiile la
care România este parte, putând de asemenea adopta orice alte
masuri corespunzătoare, inclusiv încheierea de acorduri de
colaborarea referitoare la schimbul de informaţii, şi cu autorităţile
competente din alte ţări decât cele ale Uniunii Europene, sau cu alte
autorităţi sau organisme din terţe ţări, în condiţiile în care
informaţiile furnizate sunt supuse unor cerinţe referitoare la
păstrarea secretului de informaţii. Schimbul de informaţii trebuie sa
fie circumscris exclusiv scopului îndeplinirii sarcinilor care revin
19
autorităţilor şi organismelor respective în domeniul supravegherii;
f) în ce priveşte colaborarea cu statele membre ale Uniunii
Europene în scopul aplicării prevederilor din legislaţia bancară,
Banca Naţională a României va asigura condiţiile necesare pentru
realizarea schimbului de informaţii cu aceste autorităţi, sub condiţia
respectării secretului profesional;
g) în exercitarea funcţiei de supraveghere, Banca Naţională a
României va asigura schimbul de informaţii cu autorităţile
responsabile cu supravegherea altor instituţii financiare şi a
societăţilor de asigurări si cu autorităţile responsabile cu
supravegherea pieţelor financiare din România şi din statele
membre (UE); organismele şi instituţiile din România şi din statele
membre implicate în falimentul şi lichidarea instituţiilor de credit;
persoanele din România şi din statele membre responsabile cu
realizarea auditului financiar al instituţiilor de credit şi al altor
instituţii financiare; organismele care administrează scheme de
garantare a depozitelor din România şi statele membre, inclusiv cu
autorităţile responsabile în supravegherea instituţiilor de mai sus,
cu condiţia că informaţiile furnizate să fie utilizate de către aceste
autorităţi exclusiv în scopul îndeplinirii sarcinilor de supraveghere,
să fie supuse cerinţelor referitoare la păstrarea secretului
profesional şi să fie furnizate mai departe numai cu acordul expres
al autorităţilor competente de la care au fost obţinute şi numai
pentru scopul pentru care acordul a fost obţinut;
h) în scopul întăririi activităţii financiare şi păstrării
integrităţii sistemului financiar, Banca Naţională a României poate
să colaboreze inclusiv prin realizarea schimbului de informaţii cu
autorităţile sau organismele cu competenţe legale în domeniul
depistării şi investigării încălcărilor legislaţiei privind societăţile
comerciale, cu respectarea cerinţelor referitoare la păstrarea
secretului profesional, iar informaţiile să fie utilizate de către
autorităţile care le primesc exclusiv în scopul îndeplinirii
atribuţiilor ce le revin;
i) în scopul asigurării funcţionării corespunzătoare a
sistemului de plăţi, Banca Naţională a României poate transmite
informaţii de natura secretului profesional caselor de compensare
20
sau altor structuri similare constituite în conformitate cu prevederile
legii, în vederea asigurării serviciilor de compensare şi decontare
pentru orice piaţă din România sau dintr-un stat membru;
informaţiile primite la rândul său de Banca Naţională a României
de la autorităţile competente din statele membre pot fi furnizate
caselor de compensare sau altor structuri similare numai cu acordul
expres al autorităţilor competente de la care au fost obţinute;
j) instituţiile şi autorităţile publice din România vor furniza
Băncii Naţionale a României toate informaţiile pe care le consideră
necesare, precum şi toate informaţiile solicitate de aceasta, în
scopul realizării unei supravegheri eficiente şi al îndeplinirii
obiectivului fundamental şi a atribuţiilor Băncii Naţionale a
României.
1.3.3. Cooperarea internaţională. Competenţe legale
Până la data aderării României la Uniunea Europeană,

schimburile de informaţii se realizau numai în condiţii de
reciprocitate.
Din împuternicirea Parlamentului, Banca Naţională a
României poate participa la organizaţii internaţionale cu caracter
financiar, bancar, monetar sau de plăţi şi poate deveni membru al
acestora – art.4 alin.1 din Lege. După cum se poate observa,
participarea Băncii Naţionale a României la astfel de organizaţii
internaţionale este supusă cerinţei împuternicirii (aprobării) de către
Parlamentul României.
Această cerinţă nu mai este necesară începând cu data
aderării României la Eurosistem, cu condiţia însă de a nu
contraveni prevederilor art.6 alin.2 din Statutul Sistemului
European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene.
Banca Naţională a României poate participa în nume propriu
sau în numele statului la tratative şi negocieri externe în probleme
financiare, monetare, de curs de schimb si de plăţi, precum şi în
domeniul autorizării, reglementării şi supravegherii prudenţiale a
instituţiilor de credit.
Totodată, Banca Naţională a României exercită drepturi şi
21
îndeplineşte obligaţii care revin României, în calitate de membru
fondator al Fondului Monetar Internaţional, inclusiv utilizarea
facilităţilor acestei instituţii, pentru nevoile balanţei de plăţi şi
consolidarea rezervelor internaţionale ale tării.
Banca Naţională a României poate de asemenea negocia şi
încheia acorduri, convenţii sau alte înţelegeri privind împrumuturi
pe termen scurt şi alte operaţiuni financiar-bancare, cu condiţia
rambursării acestora în termen de un an, precum şi acorduri de
decontare şi de plăţi, cu instituţii publice sau private care îşi au
sediul în străinătate, în numele propriu sau în numele statului.
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
Concepte şi termeni de reţinut

 Banca Naţională a României;
 organiuzare si functionarea BNR;
 statutul legal al BRR;
 institutie publica
 regim valutar;
 institutie de credit
 cooperare internationala
 acorduri
 conventii
 operatiuni financiar bancare
 sistem financiar
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Delimitati din pun ct de vedere juridic BNR de celelalte organe ale statului
2. Prezentaţi pe scurt cu argumente ce fel de instituie etse BNR si cui ii este subordonata
3. Indicati care este obiectivul fundamental al BNR
22
4. Analizati in ce masura Banca Naţională a României poate negocia şi încheia acorduri,
convenţii sau alte înţelegeri privind împrumuturi pe termen scurt şi alte operaţiuni financiar-
bancare
5. Cine împuternicieste Banca Naţională a României sa participe la organizaţii internaţionale cu
caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi şi indicat daca poate deveni membru al
acestora ?
6. Precizati daca Banca Naţională a României poate participa în nume propriu sau în numele
statului la tratative şi negocieri externe în probleme financiare, monetare, de curs de schimb
si de plăţi
7. Considerati ca Banca Naţională a României poate participa în nume propriu sau în numele
statului şi în domeniul autorizării, reglementării şi supravegherii prudenţiale a instituţiilor de
credit ?
8. în exercitarea funcţiei de supraveghere, Banca Naţională a României poate va asigura
schimbul de informaţii cu autorităţile responsabile cu supravegherea altor instituţii financiare
şi a societăţilor de asigurări si cu autorităţile responsabile cu supravegherea pieţelor
financiare din România şi din statele membre UE
9. în scopul asigurării funcţionării corespunzătoare a sistemului de plăţi, credeti ca Banca
Naţională a României poate transmite informaţii de natura secretului profesional caselor de
compensare sau altor structuri similare constituite în conformitate cu prevederile legii, în
vederea asigurării serviciilor de compensare şi decontare pentru orice piaţă din România sau
dintr-un stat membru
10. analizati daca Banca Naţională a României poate negocia şi încheia acorduri, convenţii sau
alte înţelegeri privind împrumuturi pe termen scurt şi alte operaţiuni financiar-bancare, iar in
caz afirmativ indicati si termenul de rambursare
23
PRINCIPALELE FUNCŢII ALE
BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI
2.1. Introducere
2.3.1.Principalele functii ale bancii
2.3.1.1 Funcţia de realizare a politicii monetare
2.3.1.2 Funcţia de emisiune monetară
2.3.1.3 Funcţia de realizare a politicii valutare
2.3.1.4 Funcţia de instrument al statului
2.3.1.5 Funcţia de bancă a băncilor
2.1. Introducere
Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii

economice care urmăreşte strict cererea şi oferta de monedă din
economie.
In cadrul politicii monetare pe care o promovează, Banca
Naţională a României utilizează proceduri şi instrumente specifice
pentru operaţiuni de piaţă monetară şi de creditare a instituţiilor de
credit, precum şi mecanismul rezervelor minime obligatorii toate
acestea realizandu-se avand in vedere principalele functii ale bancii
24
– cunoaşterea principalelor functii ale Băncii Naţionale a
României
– cunoaşterea aspectelor privind cursul valutarsi regimul
valutar.
– cunoaşterea obiectivelor generale si speciale ale politicii
monetare
– studenţii vor putea să delimiteze fiecare functie te si

importanta acesteia;
– studenţii vor putea să aprecieze anumite operatiunii cum ar
fi de open market si swap valutar, rezervele minime etc
– studenţii vor putea să descrie in ce consta functia de banca
a bancilor

Pentru unitatea de învăţare PRINCIPALELE FUNCŢII ALE
BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI timpul alocat este de 2 ore.
2.3.1. Principalele functii ale Banca Naţională a României

Privite atât prin prisma dispoziţiilor legale, cât şi a concluziilor
desprinse de doctrină, principalele funcţii ale Băncii Naţionale a
României - ca Bancă Centrală sau de emisiune - sunt:
1) Funcţia de realizare a politicii monetare;
2) Funcţia de emisiune monetară;
3) Funcţia de realizare a politicii valutare;
4) Funcţia de agent al statului;
25
5) Funcţia de bancă a băncilor.
2.3.1.1. Funcţia de realizare a politicii monetare

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii
economice care urmăreşte strict cererea şi oferta de monedă din
economie.
In cadrul politicii monetare pe care o promovează, Banca
Naţională a României utilizează proceduri şi instrumente specifice
pentru operaţiuni de piaţă monetară şi de creditare a instituţiilor de
credit, precum şi mecanismul rezervelor minime obligatorii (art.5
din lege).
După unii autori, obiectivele generale ale politicii monetare

care alcătuiesc pătratul magic sunt următoarele:
a) stabilitatea preţurilor sau stăpânirea inflaţiei;
Stabilitatea preţurilor, care constituie obiectivul
fundamental al Băncii Naţionale a României, constituie şi
obiectivul fundamental al politicii monetare şi, în acelaşi timp, şi
obiectivul central al politicii economice, alături de creşterea
economică durabilă şi sustenabilitatea balanţei de plăţi;
b) rata înaltă a ocupării forţei de muncă;
c) creşterea economică durabilă şi
d) echilibrul balanţei de plăţi şi creşterea rezervelor mijloacelor
de plată internaţionale.
Obiectivele specifice ale politicii monetare sunt în general:

a) creşterea masei monetare până la un nivel optim (obiectiv
cantitativ), ceea ce presupune ca autoritatea monetară trebuie să
stabilească un nivel de creştere a masei monetare cat mai apropiat
de rata de creştere reală a economiei;
b) menţinerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător care să
permită echilibrarea pieţei monetare. Prin practicarea unei rate
constante a dobânzii se poate, menţine un anumit nivel al cursului
de schimb care poate stimula dezvoltarea investiţiilor;
c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb; menţinerea unui
anumit nivel al cursului de schimb antrenează la rândul său
26
echilibre sau dezechilibre ale balanţei de plăţi, în funcţie de
aprecierea sau deprecierea monedei naţionale.
Menţinerea unui curs supraevaluat pentru moneda naţională
determină un consum de rezerve valutare, în timp ce un curs
subevaluat (depreciat) antrenează creşterea exporturilor ieftine,
ceea ce conduce la concluzia că este de preferat menţinerea unui
nivel al cursului de schimb cât mai aproape de realitate, nivel pe
care numai piaţa îl poate determina corespunzător;
d) alocarea optimă a resurselor financiare (creditarea economiei
naţionale), care trebuie făcută în strictă concordanţă cu cerinţele
pieţei, pentru a nu crea distorsiuni concurenţiale între agenţii
economici.
În realizarea politicii monetare, Banca Naţională a României
foloseşte instrumente şi proceduri specifice prin care controlează în
permanenţă cererea şi oferta de monedă din economie. În acest
sens, legea dă posibilitatea Băncii Naţionale a României să
intervină direct pe piaţa monetară reglând volumul masei monetare
prin operaţiuni de piaţă monetară, cât şi indirect, la solicitarea
băncilor comerciale atunci când acestea au nevoie de lichidităţi
pentru creditarea economiei naţionale, prin operaţiuni de creditare a
băncilor. Pentru un control eficient, însă, al masei monetare Banca
Naţională a României este împuternicită de lege să intervină cu
reglementări restrictive (cantitative şi calitative) prin mecanismul
Rezervelor Minime Obligatorii.
Operaţiuni de piaţă monetară
Pentru acordarea de credite colateralizate, Banca Naţională

a României este autorizată să efectueze cumpărări/vânzări directe
sau luarea în gaj, de creanţe sau titluri ale statului sau asupra
statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome,
societăţilor naţionale sau companiilor naţionale, instituţiilor de
credit sau altor persoane juridice, dar numai de pe piaţa secundară
şi cu condiţia ca aceste operaţiuni să fie reversibile - adică sa fie
vândute ulterior. De altfel şi formularea legii este în acest sens:
operaţiuni reversibile, cumpărări/vânzări directe.
27
Legea interzice Băncii Naţionale a României să
achiziţioneze de pe piaţa primară creanţe asupra statului,
autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome,
societăţilor naţionale, companiilor naţionale etc., interdicţie care,
începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, se
extinde şi la creanţele asupra altor organisme şi companii de drept
public din statele membre.
Această interdicţie este introdusă în actuala reglementare
(Legea nr.312/2004), neregăsindu-se în reglementarea anterioară
(Legea nr.101/1998), explicaţia constând în faptul că în timp ce
cumpărările/vânzările de pe piaţa secundară (piaţa pe termen scurt)
tind spre o echilibrare a bugetului de stat, cantitatea de monedă
reîntorcându-se la banca de emisiune odată cu răscumpărarea
creanţelor (titlurilor), simpla achiziţie de pe piaţa primară a
creanţelor asupra statului, autorităţilor publice, regiilor autonome,
companiilor naţionale etc., nu face decât să sporească masa
monetară aflată în circulaţie pe termen lung ceea ce ar crea presiuni
inflaţioniste asupra monedei.
Banca Naţională a României poate efectua de asemenea
swapuri valutare, poate emite certificate de depozit si atrage
depozite de la instituţiile de credit, în condiţiile pe care le consideră
necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare.
In ţările dezvoltate, principalul instrument de control monetar
îl constituie operaţiunile de piaţă monetară – aşa - numitele
operaţiuni de open-market, care constau în operaţiuni de vânzare
şi cumpărare a titlurilor publice de către Banca Centrală pe piaţa
liberă, respectiv de la sau către băncile comerciale şi populaţie.
Atunci când Banca Centrala cumpără titluri de la băncile
comerciale, rezervele acestora deţinute la Banca Centrală sporesc
cu suma care reprezintă contravaloarea titlurilor cumpărate, fără ca
oferta de moneda să înregistreze o creştere, în timp ce atunci când
Banca Centrala cumpără titluri guvernamentale se înregistrează o
creştere a ofertei de moneda.
Efectul este invers când Banca Centrala procedează la
vânzarea titlurilor către băncile comerciale, agenţii economici şi
populaţie, retrăgând astfel din circulaţie cantitatea de moneda
28
echivalenta cu suma acestor titluri.
Operaţiunile de open-market prezintă anumite avantaje, cum
ar fi: o flexibilitate sporită din punct de vedere al volumului
operaţiilor de politică monetară iniţiate de Banca Centrală;
stabilirea unor relaţii impersonale între participanţii la piaţa şi
evitarea ineficienţei pieţei şi a economiei, ca urmare a controlului
direct.
Politica de open-market urmăreşte în principal două obiective:
- stabilirea cantităţii de monedă (obiectiv activ);
- ţintirea ratei de dobândă pe piaţa monetara (obiectiv pasiv).
Când există un exces de lichiditate în sistemul bancar, Banca
Centrală procedează la emisiunea de titluri proprii sau titluri
guvernamentale, pe care le răscumpără la maturitate, antrenând
astfel efectele de care am făcut vorbire anterior.
In procesul de tranziţie către operaţiunile de open-market, ca
instrument major al politicii monetare, acordurile de răscumpărare
a titlurilor guvernamentale au constituit cea mai frecventa
operaţiune, preferându-se operaţiuni cu maturităţi pe termen scurt şi
mai puţin pe termen lung.
Alături de operaţiuni de open-market, Banca Naţională a
României este împuternicita de lege sa efectueze şi operaţiuni de
swap valutar.
Acestea constituie tranzacţii financiare în care două părţi (în
cazul nostru una din părţi fiind Banca Centrală) schimbă sume
exprimate în două monede diferite, la o anumită data şi le
răscumpără la o dată ulterioară stabilită anterior, de comun acord.
Banca Naţională a României utilizează aceste operaţiuni în scopul
declarat de a influenţa lichiditatea internă şi de a gestiona rezervele
valutare, fiind stimulată astfel şi dezvoltarea pieţei financiare
interne.
Operaţiunile de swap valutar sunt uşor reversibile (părţile
stabilind de altfel încă de la iniţierea operaţiunii data răscumpărării)
şi au avantajul ca nu au efecte directe asupra cursului valutar la
vedere, deşi pot influenţa nivelul cursului de schimb după derularea
lor.
Prezintă şi dezavantajul că necesită o perioadă minimă de
29
două zile, iar băncile vor fi atrase de operaţiunile de vânzare -
cumpărare de titluri de stat pe termen scurt de pe piaţa secundară, o
astfel de plata fiind mult mai deschisă către economia reală.
Operaţiuni de creditare
Potrivit art.7 din Legea nr.312/2004, Banca Naţională a
României poate acorda credite instituţiilor de credit eligibile, în
condiţii care vor fi stabilite prin reglementări proprii ale Băncii
In relaţiile cu băncile comerciale, Banca Centrală practică
operaţiuni de rescontare a titlurilor de credit, pe care aceste bănci le
deţin şi care reprezintă în ultima instanţă efecte de comerţ cu cauză
reală (titluri provenind din vânzările pe credit ale mărfurilor).
Totodată, Banca Centrală poate acorda credite şi numai pe gaj
de efecte comerciale, ceea ce presupune că titlurile de credit rămân
în proprietatea băncilor comerciale, servind, însă, băncii de
emisiune drept garanţie pentru rambursarea creditului.
Rescontarea este şi o metodă tradiţională de finanţare directă
a băncilor comerciale şi, implicit, a economiei naţionale, fiind însă
eficientă în cadrul unui plafon de rescontare, dincolo de care
refinanţarea Băncii Centrale devine scumpă.
O altă formă de creditare pa care o practica Banca Centrală
este creditul pe gaj de efecte publice, numit şi credit de lombardare,
unde titlurile care constituie garanţia unui astfel de credit nu mai
sunt efectele comerciale cu cauză reală, ci obligaţiuni şi bonuri de
tezaur cumpărate de băncile comerciale cu ocazia emisiunilor
lansate de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare.
Practic, Banca Centrală cumpără sau preia în pensiune aceste
titluri, în schimbul cărora acorda avansuri denumite şi credite de
lombard însă rata dobânzii este mai mare decât rata de la rescont.
Dat fiind că prin lombardare se furnizează fonduri pentru a face
faţă penuriei de rezerve, este normal ca rata de dobânda aplicată să
se situeze în acest caz peste nivelul ratei de piaţă.
Creditul lombard (owerdraft) este în realitate o finanţare de
urgenţă acordată băncilor pentru a face faţă plaţilor zilnice.
In activitatea de creditare, Banca Naţională a României mai
30
practică şi creditul structural, alimentând un cont pentru o anumită
perioadă de timp, din care băncile folosesc sume de bani până la
nivelul plafonului stabilit de Banca Naţională a României, pentru
anumite operaţiuni, credit garantat cu titluri comerciale sau alte
titluri acceptate de Banca Naţională a României.
Un alt tip de credit practicat de Banca Naţională a României
este şi creditul de licitaţie în cadrul căruia Banca Centrală pune la
dispoziţia întregului sistem bancar un plafon maxim pe care băncile
îl licitează în cadrul şedinţelor de licitaţie, rata de dobândă fiind
astfel stabilită pe baze competitive.
Creditul se acorda pentru o anumita perioadă fixată de
conducerea Băncii Centrale (de regula 15 zile) şi este garantat cu
titluri de stat şi/sau alte titluri acceptate de Banca Naţională a
României.
Acest instrument de finanţare tinde să înlocuiască operaţiunile
de open- market.
In sfârşit, un alt tip de credit practicat de Banca Naţională a
României este creditul special - care constituie o refinanţare
extraordinară acordată de Banca Centrală instituţiilor de credit
aflate în criză de lichidităţi, condiţionată de prezentarea unui
program de restructurare al respectivei bănci, acceptat de
conducerea Băncii Centrale, termenul maxim al finanţării fiind de
30 zile.
Potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.312/2004, se interzice Băncii
Naţionale a României creditarea pe descoperit de cont sau orice alt
tip de creditare a statului, autorităţilor publice centrale şi locale,
regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi a
altor societăţi cu capital majoritar de stat, cu excepţia instituţiilor de
credit cu capital majoritar de stat, interdicţie care s-a extins, odată
cu intrarea României în Uniunea Europeana, şi asupra altor
organisme guvernate de legea publică şi companiilor publice din
statele membre.
Rezervele minime obligatorii

Aşa cum prevede art.8 alin.1 din Legea nr.312/2004, Banca
Naţională a României stabileşte regimul rezervelor minime
31
obligatorii pe care instituţiile de credit trebuie să le menţină în
conturi deschise la aceasta, ceea ce presupune că în abordarea
acestei probleme şi în analiza pe care o întreprindem să ne raportăm
la norma specială în materie, respectiv la Regulamentul nr.6/2002
privind regimul rezervelor minime obligatorii emis de Banca
Naţională a României, publicat în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.566 din 1 august 2002, modificat succesiv prin alte acte.
Potrivit art.1 din acest Regulament, instituţiile de credit - persoane
juridice române, sucursalele din România ale instituţiilor de credit
din alte state membre şi sucursalele din România ale instituţiilor de
credit din state terţe, astfel cum sunt definite de Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, denumite în continuare instituţii de credit,
trebuie să menţină rezerve minime obligatorii în lei şi în valută, în
condiţiile prezentului Regulament, în conturi deschise la Banca
Naţională a României, iar potrivit art.6 alin.1 din acelaşi
Regulament, băncile/casele centrale ale cooperativelor de credit
sunt obligate să menţină în conturile deschise la Banca Naţională a
României nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii, ca
medie zilnică pe durata perioadei de aplicare, perioada de aplicare
fiind stabilită ca intervalul cuprins între data de 24 a lunii curente şi
data de 23 a lunii următoare.
Rezervele minime obligatorii îndeplinesc cel puţin două
obiective:
- un obiectiv de politică monetară;
- un obiectiv de ordin prudenţial.
Legat de obiectivul esenţial al politicii monetare, acela de a
menţine masa monetară la un nivel cât mai apropiat de cantitatea de
bunuri şi servicii de pe piaţă (obiectiv cantitativ), trebuiesc făcute
câteva observaţii.
Este îndeobşte cunoscut că în cadrul sistemului bancar se
admite o insolvabilitate temporară mai mare decât în alte sectoare,
insolvabilitate datorată posibilităţii de multiplicare a creditului.
Băncile nu acordă credite doar din capitalurile proprii ci, mai ales,
din fondurile atrase, creditele astfel acordate fiind de departe mai
mari decât nivelul acestor fonduri, aşa încât scopul principal constă
32
în limitarea potenţialului de multiplicare a creditului.
Rezervele minime obligatorii depuse astfel în conturi deschise la
Banca Centrală nu pot servi drept bază pentru acordarea de credite
economiei şi orice variaţie în nivelul cantitativ al acestora nu face
decât să crească sau să scadă oferta de monedă, care este astfel
controlată de Banca Centrală.
In ce priveşte obiectivul de ordin prudenţial, acesta este
realizat în măsura în care publicul are încredere că băncile dispun
de lichidităţi suficiente pentru a face faţă solicitărilor de retragere a
depunerilor.
In măsura în care, la un moment dat, o bancă nu poate face
faţă solicitărilor de retragere a depunerilor, Banca Centrală permite
utilizarea acestor rezerve minime obligatorii pentru restituirea
depunerilor, ceea ce conferă siguranţă publicului.
Rezervele minime obligatorii pot constitui în acelaşi timp şi o sursă
de venituri pentru Banca Centrală, motiv pentru care, prin lege se
prevede că, la rezervele minime obligatorii, Banca Naţională a
României va bonifica dobânzi cel puţin la nivelul ratei dobânzii
medii la depunerile la vedere practicate de instituţiile de credit.
Tot astfel, pe baza rezervelor minime obligatorii, se poate
determina baza monetară în funcţie de care ne putem forma o
imagine despre lichiditatea băncilor.
Potrivit art.3 alin.1 din Regulamentul nr.6/2002, baza de
calcul a rezervelor minime obligatorii se constituie din mijloace
băneşti în monedă naţională şi în valută, reprezentând obligaţii ale
băncii/casei centrale a cooperativelor de credit (la nivelul reţelei
cooperatiste de credit) rezultate din acceptarea depozitelor şi a altor
fonduri şi se determină ca nivel mediu, pe perioada de observare, al
elementelor de pasiv din bilanţul băncilor.
Sunt exceptate din baza de calcul:
- mijloacele băneşti atrase de la Banca Naţională a României;
- mijloacele băneşti atrase de la alte bănci, case centrale ale
cooperativelor de credit, cooperative de credit, care, la rândul lor,
sunt obligate să constituie rezerve minime obligatorii la Banca
Naţională a României;
- capitalurile proprii ale băncii/casei centrale a cooperativelor de
33
credit – la nivelul reţelei cooperatiste de credit - calculate în
conformitate cu reglementările Băncii Naţionale a României,
precum şi fondul social depus de către membrii cooperatori.
Din analiza textului se pot trage două concluzii:

a) prima evidenţiază faptul că baza de calcul a rezervelor minime
obligatorii este constituită din exigibilităţile (resursele) atrase şi se
determină ca medie a soldurilor zilnice ale elementelor de pasiv
prevăzute la art.3 din Regulament, în perioada de observare;
b) reglementările au în vedere ca asupra acestor resurse să nu se
constituie rezerve minime obligatorii de mai multe ori.
Este firesc ca din moment ce asupra resurselor atrase de la
unele bănci au fost deja constituite rezerve minime obligatorii, de
către aceste bănci, respectivele resurse să nu mai constituie baza de
calcul pentru alte rezerve minime obligatorii, multiplicatorul de
credit fiind deja limitat.
Tot astfel, în situaţia în care resursele băneşti au fost
procurate de la Banca Centrală, acestea nu mai pot constitui baza de
calcul pentru rezervele minime obligatorii, deoarece s-ar ajunge, pe
de o parte, ca împrumuturile de la Banca Centrală să fie diminuate
cu rata acestor rezerve, iar, pe de alta parte, ca Banca Centrală să
perceapă dobânzi asupra unei părţi din împrumut care, în fapt,
rămâne la dispoziţia sa sub formă de rezerve minime obligatorii.
Pe de altă parte, creditele acordate de Banca Centrală
celorlalte bănci sunt purtătoare de dobândă şi o eventuală
diminuare a acestora cu suma rezervelor minime obligatorii nu ar
face decât să îi fie acordată Băncii Centrale o dobândă la un credit
neutilizat (rezervele minime obligatorii), în condiţiile în care
dobânda bonificată de Banca Naţională a României la aceste
rezerve este nesemnificativă (la nivelul ratei dobânzii medii la
depunerile la vedere practicate de instituţiile de credit).
Încadrarea în cerinţele privind rezervele minime obligatorii
se realizează atunci când nivelul efectiv al acestora, astfel cum este
definit la art.2 lit.f) din Regulament, (ca sold mediu zilnic
înregistrat de bancă în contul în care se menţin rezervele minime
obligatorii în perioada de aplicare), este egal cu nivelul prevăzut al
34
acestora definit la art.2 lit.e) din Regulament (produsul dintre baza
de calcul şi rata rezervelor minime obligatorii).
Ratele rezervelor minime obligatorii se stabilesc de Banca
Naţională a României, în funcţie de obiectivele sale de politică
monetară şi se comunică prin circulară.
Modificarea acestora se comunică tot prin circulară cu cel puţin 7
zile înainte de începerea perioadei de aplicare (art.13 alin.1 şi 2 din
Regulament).
Pentru deficitul de rezerve minim obligatorii, astfel cum
acesta este definit la art.2 lit.h) din Regulament (diferenţa negativă
dintre nivelul efectiv şi nivelul prevăzut al acestora) se calculează şi
se percepe o dobândă penalizatoare pe durata perioadei de aplicare
aferente (art.12 alin.1 din Regulament).
Rata dobânzii penalizatoare, precum şi modificarea acesteia,
se comunică, de asemenea, prin circulară cu cel puţin o zi înainte de
începerea perioadei de aplicare (art.12 alin.2 şi 3 din Regulament).
In general, se admite că, din punct de vedere structural,
rezervele minime obligatorii constituie o „taxă" asupra sistemului
bancar, în scopul de a determina băncile să plătească serviciile pe
care Banca Centrală le oferă şi de a compensa privilegiile de care
beneficiază: accesul la resursele centrale şi, mai ales, dreptul de
colectare a depozitelor de la public.
Rămânem, însă, la convingerea că necesitatea constituirii
acestor rezerve minime obligatorii este dictată în primul rând de
obiective de politică monetară - prin aceste rezerve putându-se
controla şi menţine un echilibru necesar al masei monetare aflate în
circulaţie – şi, nu în ultimul rând, de obiective de ordin prudenţial.
In concluzie, politica monetară se realizează prin operaţiuni de
piaţă monetară, operaţiuni de creditare a instituţiilor de credit
precum şi prin mecanismul rezervelor minime obligatorii.
Banca Naţională a României concentrează astfel la
îndemâna sa instrumente de comandă vitale pentru economie,
având posibilitatea de a influenţa, de a orienta într-un sens sau altul
evoluţia economiei naţionale.
35
2.3.1.2. Funcţia de emisiune monetară
Banca Centrală sau Banca de Emisiune emite bancnote şi
monede metalice al căror curs este legal şi care au putere liberatorie
nelimitată.
Sub acest aspect, prevederile art.12 din lege, intitulat si
„dreptul exclusiv de emisiune", stabilesc prerogativa exclusivă a
Băncii Naţionale a României ca „unică instituţie autorizată să emită
însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace
legale de plată pe teritoriul României".
Sub aspectul cursului legal si al puterii liberatorii nelimitate,
este de observat ca dispoziţiile art.16 din lege - Mijloace legale de
plată - prevăd expres că: „bancnotele şi monedele emise şi neretrase
din circulaţie de către Banca Naţională a României reprezintă
însemne monetare care trebuiesc acceptate la valoarea nominală
pentru plata tuturor obligaţiilor publice sau private".
Moneda naţională este leul iar subdiviziunea acestuia este
banul (art.13 din lege).
Volumul emisiunii trebuie să fie proporţional nevoilor
economice, în caz contrar riscându-se, fie efecte inflaţioniste, fie
efecte deflaţioniste.
Tocmai de aceea, art.15 alin.1 din lege prevede că
programul de emisiune (bancnote, monede metalice) elaborat de
Banca Naţională a României, trebuie să asigure necesarul de
numerar în strictă concordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei
băneşti.
Este de remarcat că noile reglementări nu mai prevăd
posibilitatea ca tranşa de numerar în circulaţie emisă de Banca
Naţională a României să exceadă nivelul rezervelor internaţionale,
ceea ce demonstrează, pe de o parte, că din punct de vedere
macroeconomic, economia naţională a realizat acele echilibre
minime necesare creşterii economice durabile şi, pe de altă parte, că
în cadrul obiectivului de politică monetară s-a ajuns la un nivel
apropiat nevoilor circulaţiei băneşti.
Suma totală a bancnotelor şi monedelor metalice în
circulaţie (excluzând rezerva de numerar) se evidenţiază ca pasiv în
contabilitatea Băncii Naţionale a României.
36
Banca Naţională a României este abilitată prin lege să
asigure tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor şi, în acelaşi
timp, este obligată să ia măsuri pentru păstrarea în siguranţă a celor
care nu sunt puse în circulaţie, precum şi pentru custodia şi
distrugerea - când aceasta este necesară - a matriţelor, cernelurilor
şi a bancnotelor şi monedelor retrase din circulaţie.
Banca Naţională a României este singura în drept să
stabilească valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi
alte caracteristici tehnice ale bancnotelor şi monedelor.
Bancnotele poartă semnătura guvernatorului şi a casierului central.
Grafica bancnotelor şi monedelor este protejată prin
înregistrarea la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci din România
şi orice reproducere integrală sau parţială la scara de 1/1 efectuată
în scop publicitar, de informare sau în alte scopuri comerciale, se
poate face numai cu acordul prealabil, scris, al Băncii Naţionale a
României (art.14 alin.5 din lege) - falsificarea sau contrafacerea
însemnelor monetare fiind pedepsită conform legii (infracţiunea de
falsificare de monedă).
Trebuie reţinut că pierderea sau furtul însemnelor monetare
nu cade sub protecţia legii, cum este cazul anumitor titluri la
purtător.
Emisiunea monetară odată realizată este distribuită tot de
Banca Naţională a României (art.17 alin.2 din lege), care
administrează, de asemenea, şi rezerva de numerar.
Bancnotele şi monedele uzate sau necorespunzătoare vor fi
retrase din circulaţie şi distruse de către Banca Naţională a
României, care este obligată să le înlocuiască, fără taxe, cu altele
noi, cu excepţia celor ilizibile, cu deformări, sau cărora le lipseşte
mai mult de 40% din suprafaţa lor.
Banca Naţională a României nu este însă obligată să acorde
compensaţii pentru bancnotele care au fost pierdute, furate,
distruse, contrafăcute sau falsificate (art.17 alin.6 din lege).
Banca Naţională a României fiind unica instituţie autorizată
să emită însemne monetare, poate hotărî anularea sau retragerea din
circulaţie a oricăror bancnote sau monede care au fost emise şi, în
locul acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne
37
monetare (art.18 alin.1 din lege.)
În acest sens, un exemplu elocvent îl constituie Legea nr.348
din 14 iulie 2004 privind denominarea monedei naţionale Publicată
în Monitorul Oficial al României, nr.664 din 23 iulie 2004.
Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.348/2004 „la data de 1 iulie 2005,
moneda naţională a României – leul – va fi denominată astfel încât
10.000 lei vechi, aflaţi în circulaţie la această dată, vor fi
preschimbaţi pentru 1 leu nou”.
Denominarea reprezintă acţiunea de reducere a valorii
nominale a monedei naţionale (art.1 alin.2 din lege).
Pentru realizarea acestei operaţiuni, Banca Naţională a
României a pus în circulaţie noile bancnote şi monede, începând cu
aceeaşi dată – 1 iulie 2005.
Vechile însemne monetare au avut putere circulatorie până
la data de 31 decembrie 2006 şi au fost acceptate la plată la
valoarea de 10 mii lei vechi pentru un leu nou.
În paralel, începând cu aceeaşi dată – 1 iulie 2005 – pe piaţă
au circulat şi noile însemne monetare, acceptate la valoarea
nominală, în aşa fel încât până la data de 31 decembrie 2006
vechile însemne monetare să poată fi treptat înlocuite cu noile
însemne monetare.
După data de 31 decembrie 2006 vechile însemne monetare nu
au mai putut circula şi, prin urmare, nu au mai fost acceptate la
plată pentru stingerea obligaţiilor publice sau private.
De principiu, preschimbarea însemnelor monetare se
desfăşoară întru-un interval limită de timp în care să fie posibilă
retragerea din circulaţie a vechilor însemne monetare şi se publică
în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi în cel puţin două
cotidiene de circulaţie naţională. Prin art.2 alin.4 din Lege,
intervalul de timp în care vechile însemne monetare urmau a fi
preschimbate a fost stabilit între 1 iulie 2005 - 31 decembrie 2009,
însă, prin art.1 pct.2 din Legea nr.101/2005, prin care a fost
modificată Legea nr.348/2004, legiuitorul a instituit posibilitatea
preschimbării pe o perioadă nelimitată de timp. Preschimbarea
urma să se facă în continuare la sucursalele Băncii Naţionale a
României, care desfăşurau activităţi de casierie, precum şi la
38
unităţile instituţiilor de credit, autorizate prin ordin al
guvernatorului Băncii Naţionale a României, să efectueze această
operaţiune.
Consecinţa operaţiunii de denominare a fost aceea că
preţurile bunurilor şi serviciilor au necesitat exprimarea în monedă
nouă, însă, pentru a obişnui populaţia, agenţii economici şi
instituţiile publice cu noile preţuri, acestea au fost afişate până la
data de 30 iunie 2006 şi în moneda veche.
O altă consecinţă a acestei operaţiuni a reprezentat-o
denominarea acţiunilor societăţilor comerciale pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni, în aşa fel încât noua valoare să fie multiplu
de 100 şi, corespunzător denominării acţiunilor, majorarea sau
reducerea corespunzătoare a capitalului social cu păstrarea
numărului de acţiuni şi a cotei de participare la capitalul social.
De remarcat că, potrivit prevederilor art.18 alin.4 din Legea
nr.312/2004, nemodificate prin Legea nr.348/2004, suma totală a
bancnotelor şi monedelor retrase din circulaţie dar nepreschimbate
în termenul stabilit se scade din totalul numerarului în circulaţie
înregistrat în evidenţele contabile ale Băncii Naţionale a României
şi se înregistrează ca venit al acesteia.
Prevederea sus-citată pare a intra în contradicţie cu
dispoziţiile art.2 alin.4 din Legea nr.348/2004, astfel cum acestea
au fost modificate prin art.1 pct.2 din Legea nr.101/2005, din
moment ce nu se mai limitează termenul de preschimbare a
vechilor semne monetare. Apreciem, însă, că aceasta este doar o
chestiune de ordin contabil, ale cărei consecinţe pot fi reglate de la
un exerciţiu financiar la altul.
Bancnotele emise, precum şi depozitele la banca de emisiune,
denumite şi deţineri de monedă centrală reprezintă baza circulaţiei
monetare.
In legătură cu exercitarea privilegiului de emisiune, Banca
Naţională a României devine, patrimonial, deţinătoarea stocului de
aur monetar şi titulara rezervelor valutare ale ţării.
2.3.1.3 Funcţia de realizare a politicii valutare

Politica valutară se realizează prin cursul de schimb şi prin regimul
39
valutar.
Potrivit art.9 alin.1 din legea nr.312/2004, Banca Naţională a
României elaborează şi aplică politica de curs de schimb, fiind
abilitată în acest sens:
a) să elaboreze balanţa de plăţi şi alte lucrări privind poziţia
investiţională internaţională a ţării;
b) să stabilească cursurile de schimb pentru operaţiunile proprii pe
piaţa valutară, să calculeze şi să publice cursurile medii pentru
evidenţa statistică;
c) să păstreze şi să administreze rezervele internaţionale ale
statului.
Cursul de schimb, ca parte componentă a politicii valutare,

reprezintă raportul între moneda naţională şi o altă monedă de
referinţă, mai exact raportul între valorile paritare ale celor două
monede.
Cursul de schimb este un instrument aflat la îndemâna Băncii
Centrale, care se utilizează pentru un control eficient al
schimburilor valutare, şi asupra căruia Banca Centrală poate
interveni - de exemplu, prin cumpărarea sau vânzarea de valută,
influenţându-se în acest mod raportul cerere-ofertă, care atrage
automat cursul de schimb în sistemul conectat de fluctuări. Sub
acest aspect, cursul de schimb nu mai fluctuează independent, el
urmărind modificarea raportului nou creat al cererii şi ofertei.
Cursul de schimb este însă influenţat şi de alţi factori cum ar fi: rata
inflaţiei, nivelul dobânzilor şi soldul balanţei de plăţi al unei ţări.
Bazat pe teoria parităţii puterii de cumpărare, cursul de schimb al
monedei, pe termen mediu şi lung, este determinat de rata inflaţiei
din ţara respectivă; variaţiile de curs dintre două devize fiind
influenţate de diferenţa existentă între ratele inflaţiei în economiile
ţărilor respective.
Variaţiile ratelor dobânzii îşi pun şi ele amprenta imediat asupra
cursului monedelor, îndeosebi asupra cursurilor de schimb la
vedere care, pe termen scurt, vor creşte, iar, pe termen lung,vor
scădea.
In sfârşit, este de remarcat că orice sold excedentar al balanţei
40
comerciale va genera o tendinţă de creştere a valorii cursului de
schimb, iar soldul deficitar, o tendinţă de scădere.
. Regimul valutar - reprezintă cea de a doua componentă a politicii

valutare a Băncii Naţionale a României.
Potrivit art.10 alin.1 din lege, Banca Naţională a României poate
elabora reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor
valutare pe teritoriul ţării şi emite autorizaţii pentru operaţiuni
valutare de capital, tranzacţii pe pieţele valutare şi alte operaţiuni
specifice.
Reglementările Băncii Naţionale a României se referă, în
principal, la:
a) autorizarea şi retragerea autorizaţiei, precum şi supravegherea
persoanelor care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii
valutare;
b) stabilirea de plafoane şi alte limite pentru deţineri de active
externe şi operaţiuni cu acestea, pentru persoane juridice şi fizice;
c) stabilirea plafonului şi a condiţiilor îndatorării externe a
persoanelor juridice şi fizice, care intră sub incidenţa regimului
valutar.
Pentru monitorizarea tranzacţiilor valutare, persoanele juridice
autorizate să desfăşoare operaţiuni valutare raportează Băncii
Naţionale a României asupra tranzacţiilor efectuate, prin
documente ale căror formă şi conţinut se stabilesc de către aceasta
(art.11 din lege).
2.3.1.4. Funcţia de instrument al statului

Banca Naţională a României nu este contabilul statului, aşa
încât nu îşi asumă gestionarea directă a veniturilor şi cheltuielilor
publice.
Aceasta funcţie aparţine Trezoreriei Statului (statul în
funcţia sa financiară) şi care, pe lângă atribuţiile de încasare şi
evidenţiere în conturile sale a veniturilor publice şi de cheltuire a
banului public, are şi responsabilitatea de a bate monedă.
Cu toate acestea, Banca Naţională a României ţine în
evidenţele sale contul curent general al Trezoreriei Statului, deschis
41
pe numele statului.
Funcţionarea contului curent general al Trezoreriei Statului
şi înregistrarea operaţiunilor în acest cont se stabilesc prin convenţii
încheiate între Banca Naţională a României şi Ministerul Finanţelor
Publice.
Operaţiunile pe care Banca Naţională a României le
realizează prin ţinerea contului curent general al Trezoreriei
Statului sunt, potrivit art.28 alin.1 din lege, încasările pentru contul
curent general al Trezoreriei Statului şi efectuarea de plăţi în limita
disponibilităţilor existente în acest cont.
Pentru decontarea operaţiunilor (efectuarea de plăţi) prin
contul curent general al Trezoreriei Statului, Banca Naţională a
României percepe comisioane şi, în acelaşi timp, plăteşte dobânzi
la disponibilităţile din acest cont.
Banca Naţională a României poate acţiona ca agent al
statului şi prin acordarea de împrumuturi din contul curent general
al Trezoreriei Statului.
Astfel, potrivit art.28 alin.3 din lege, Banca Naţională a
României stabileşte instituţiile de credit eligibile a primi depozite
ale Trezoreriei Statului, în condiţii ce vor fi stabilite de comun
acord cu Ministerul Finanţelor Publice.
Deşi potrivit art.6 alin.1 din lege, Băncii Naţionale a
României i se interzice achiziţionarea de titluri de stat de pe piaţa
primară, totuşi, aceasta poate acţiona în baza convenţiilor încheiate
în prealabil cu Ministerul Finanţelor Publice şi în conformitate cu
reglementările proprii (art.29 alin.2 din lege), cu perceperea unui
comision, ca agent al statului în ce priveşte:
a) plasarea către terţi a emisiunilor de titluri de stat şi a altor
instrumente negociabile de îndatorare ale statului român;
b) exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi
transfer al titlurilor de stat;
c) plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi a spezelor
aferente;
d) executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei
Statului;
e) alte operaţiuni în conformitate cu obiectivul fundamental şi
42
atribuţiile Băncii Centrale;
f) efectuarea de plăţi aferente celor de mai sus, prin conturi
deschise în evidenţele sale, inclusiv a celor aferente serviciului
datoriei emitenţilor şi altor costuri de tranzacţionare şi operare.
Prin urmare, deşi Banca Naţională a României nu poate cumpăra

titluri de stat de pe piaţa primară, are, totuşi, posibilitatea de a
intermedia operaţiunile cu astfel de titluri.
Potrivit art.29 alin.3 din lege, împrumuturile statului pe
bază de titluri de stat se efectuează conform convenţiilor între
Banca Naţională a României şi Ministerul Finanţelor Publice, prin
care se stabilesc cel puţin următoarele elemente:
- data scadenţei;
- rata dobânzii şi modul de calcul al dobânzii pe toată durata
creditului;
- costurile serviciului datoriei;
- date privind titlurile de stat negociabile, emise pentru fiecare
împrumut.
2.3.1. 5. Funcţia de bancă a băncilor

Banca Naţională a României autorizează, potrivit legii,
funcţionarea celorlalte bănci pe teritoriul României, le
supraveghează activitatea, le impune restricţii în anumite situaţii, le
retrage autorizaţia, etc.
In acelaşi timp, Banca Naţională a României joaca rolul de
bancă pentru celelalte bănci privind depozitele şi acordarea de
credite.
Banca Naţională a României este împuternicită de lege să
emită reglementări proprii cu valabilitate pentru întreg sistemul
bancar.
Un exemplu în acest sens îl constituie Regulamentul
nr.6/2002 al Băncii Naţionale a României privind regimul
rezervelor minime obligatorii, potrivit căruia instituţiile de credit,
persoane juridice române, sucursalele din România ale instituţiilor
de credit din alte state membre şi sucursalele din România ale
instituţiilor de credit din state terţe, astfel cum acestea sunt definite
43
în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, trebuie să menţină
rezerve minime obligatorii, în monedă naţională şi în valută, în
conturi deschise la Banca Naţională a României.
Pentru nivelul efectiv al acestor rezerve, Banca Naţională a
României plăteşte dobândă până la nivelul prevăzut al rezervelor
minime obligatorii, ceea ce conduce la concluzia că rezervele
minime obligatorii deţinute în conturi deschise la Banca Naţională
a României nu sunt putătoare de dobândă pentru nivelul prevăzut,
ci doar pentru excedentul calculat ca diferenţă pozitivă între nivelul
prevăzut şi nivelul efectiv.
Pentru deficitul de rezerve minime obligatorii, calculat ca
sold negativ între nivelul efectiv al acestora şi nivelul prevăzut prin
Regulament, Banca Naţională a României percepe dobânzi
penalizatoare conform art.12 alin.1 din Regulament.
Este de remarcat ca menţinerea Rezervelor Minime Obligatorii la
Banca Centrală, ca şi mărimea acestora, constituie o obligaţie
pentru instituţiile de credit şi nu un drept.
Dreptul Băncii Naţionale a României de a stabili regimul
Rezervelor Minime Obligatorii se înscrie şi ca o componentă a
procesului general de control monetar - Banca Centrală putând mări
sau micşora capacitatea băncilor comerciale de a acorda credite,
coborând sau ridicând nivelul minim obligatoriu al rezervelor.
Sub acest aspect, Banca Naţională a României se constituie
în gestionarul riscului de sistem în activitatea tuturor băncilor,
având un interes major în preîntâmpinarea problemelor ce pot
apărea în onorarea de către instituţiile de credit a cererilor de
retrageri de depozite din partea deponenţilor.
Depozitele celorlalte bănci la Banca Centrală, sub forma
Rezervelor Minime Obligatorii, reprezintă resurse potenţiale ce ar
putea fi utilizate de Banca Centrală la nevoie, în cazul derulării
imprevizibile a restituirii disponibilităţilor deponenţilor de la o
bancă.
Totodată, necesitatea existenţei depozitelor la Banca
Centrală este cerută şi de operaţiunea zilnică de compensare a
creanţelor interbancare, operaţiuni decurgând din necesitatea
44
circulaţiei monedei scripturale.
Pentru realizarea acestor operaţiuni, Banca Naţională a
României deschide şi operează conturi ale instituţiilor de credit, ale
Trezoreriei Statului, ale Caselor de Compensare şi ale altor entităţi
rezidente şi nerezidente, stabilite prin reglementari proprii.
Funcţia de bancă a băncilor se manifestă şi prin posibilitatea
Băncii Centrale de a acorda credite celorlalte instituţii de credit -
activitate reglementată prin art.19-20 din lege.
Totodată, Banca Naţională a României poate fi şi
împrumutător de ultimă instanţă, în caz de criză financiară sau de
apariţie a unor riscuri sistemice (art.26 din lege).
În funcţia sa de bancă a băncilor, Banca Naţională a României
se afirmă ca supraveghetor al comerţului de bancă, supunând unui
control specific înscrierea, funcţionarea şi orientarea băncilor.

 politica valutara;
 curs supraevaluat;
 moneda nationala;
 opereatiuni pe piata
 operatiuni de moneda
 tranzactii
 operatiuni de credit
 institutie de credit
 cooperare internationala
 operatiuni financiar bancare
 curs schimb
 regim valutar
45
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Care sunt principalele functii ale BNR?

2. Prezentaţi pe scurt care sunt obiectivele generale ale policitii monetare
3. Indicati care sunt obiectivele specifice politicii monetare
4. Analizati in ce consta operatiunile open market
5. Ce reprezinta operatiunile de swap valutar ?
6. Precizati ce reprecinta cursul de schimb
7. Definiti regimul valutar.
8. Enuntati in ce consta functia de banca a bancilor
46
SUPRAVEGHEREA BANCARĂ –
ATRIBUT EXCLUSIV AL BĂNCII CENTRALE
3.1. Introducere
3.3.1. Autorizarea funcţionării instituţiilor de credit
3.3.2. Retragerea autorizaţiei de funcţionare a instituţiei de credit
3.3.3. Supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit
3.3.4. Măsuri de supraveghere şi sancţiuni
3.3.5 Supravegherea specială
3.3.6. Administrarea specială
3.1. Introducere
Conform art. 25 alin.1 din Legea nr.312/2004, Banca
Naţională a României are competenţa exclusivă de autorizare a
instituţiilor de credit şi răspunde de supravegherea prudenţială a
instituţiilor de credit pe care le-a autorizat să opereze în România.
Potrivit art.4 alin.2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului,
denumită în prezenta lucrare „Ordonanţă”, în exercitarea
competenţelor sale prevăzute de lege, Banca Naţională a României
procesează orice date şi informaţii relevante, inclusiv de natura
datelor cu caracter personal.
În înţelesul art.7 pct.10 din Ordonanţă, instituţia de credit
înseamnă o entitate a cărei activitate constă în atragerea de
depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public şi în
acordarea de credite în cont propriu.
Supravegherea bancară cuprinde două operaţiuni esenţiale
şi anume:
47
- autorizarea funcţionării instituţiilor de credit;
- supravegherea prudenţială a celor autorizate.
– cunoaşterea aspectelor privind competenţa exclusivă de

autorizare a instituţiilor de credit
– cunoaşterea aspectelor privind supravegherea prudenţială a
instituţii lor de credit pe care le-a autorizat să opereze în România
obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României de asigurarea
şi menţinere a stabilităţii preţurilor.
– cunoaşterea aspectelor privind supravegherea specială si
administrarea specială
- studenţii vor putea să aprecieze asupra tuturor aspectelor

privind autorizarea funcţionării instituţiilor de credit, retragerea
autorizaţiei de funcţionare a instituţiei de credit
– studenţii vor putea să cunoasca cazurile de supravegherea
prudenţială a instituţiilor de credit si măsuri de
supraveghere şi sancţiuni
– studenţii vor putea să cunosca în ce consta
supravegherea specială si administrarea specială

Pentru unitatea de învăţare SUPRAVEGHEREA
BANCARĂ – ATRIBUT EXCLUSIV AL BĂNCII
48
CENTRALE timpul alocat este de 2 ore.
3.3.1 Autorizarea funcţionării instituţiilor de credit

În ce priveşte activitatea de autorizare a instituţiilor de
credit, textul art.25 alin.1 din Legea nr.312/2004 trimite în mod
explicit la prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului
nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu
modificările şi completările ulterioare.
Cerinţele minime de acces la activitatea bancară a unei
instituţii de credit sunt prevăzute ca atare în Subsecţiunea 1 –
Necesitatea obţinerii unei autorizaţii şi condiţii minime de
autorizare - din Secţiunea I – Cerinţe minime de acces la activitate,
Capitolul II – Cerinţe minime de acces şi de desfăşurare a activităţi,
respectiv art.10-art.17 din Ordonanţă.
Potrivit art.10 alin.1 din Ordonanţă, fiecare instituţie de
credit trebuie să dispună de o autorizaţie de funcţionare eliberată de
Banca Naţională a României.
Banca Naţională a României stabileşte prin reglementări
proprii condiţiile în care poate acorda autorizaţie şi documentaţia
care trebuie să însoţească cererea, condiţii pe care le notifică şi
Comisiei Europene.
Orice cerere de autorizare a unei instituţii de credit trebuie
să fie însoţită de un plan de activitate, care să cuprindă cel puţin
tipurile de activităţi propuse a fi desfăşurate şi structura
organizatorică a instituţiei de credit, şi din care să rezulte
capacitatea acesteia de a-şi realiza obiectivele propuse în condiţii
compatibile cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase,
prin adecvarea cadrului de conducere, a procedurilor, a
mecanismelor interne şi a structurii capitalului la tipul, volumul şi
complexitatea activităţilor pe care îşi propune să le desfăşoare.
Sediul social al instituţiei de credit, persoană juridică
49
română, - reprezentând locul unde se află centrul principal de
conducere şi de gestiune a activităţii statutare şi, după caz, sediul
real – trebuie să fie situate pe teritoriul României, în conformitate
cu prevederile art.14 alin.1 din Ordonanţă. În accepţiunea
legiuitorului, sediul real reprezintă locaţia în care se situează
centrul de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, în cazul în
care acesta nu este situat la sediul social.
Potrivit art.11 din Ordonanţă, Banca Naţională a României
nu poate acorda autorizaţie unei instituţii de credit dacă aceasta nu
dispune de fonduri proprii distincte sau de un nivel capitalului
iniţial cel puţin egal cu nivelul minim stabilit prin reglementări,
care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 5 milioane euro.
La constituirea unei instituţii de credit, persoană juridică
română, capitalul iniţial este reprezentat de capitalul social, cu
excepţia cazurilor în care instituţia de credit care se constituie este
rezultată dintr-un proces de reorganizare prin fuziune sau divizare
ori ca urmare a transformării unei alte entităţi în instituţie de credit.
Procedura de autorizare a funcţionării băncilor este cea
prevăzută Secţiunea 1, Capitolul III din Titlul I, art.32-38 din
Ordonanţă şi cuprinde două etape:
- înregistrarea cererii de autorizare împreună cu documentele
necesare; analiza acesteia şi aprobarea de constituire ca bancă;
- eliberarea autorizaţiei de funcţionare a băncii;
În prima etapă, cererea de autorizare, însoţită de
documentaţia stabilită potrivit prevederilor art.10 alin.2 din
Ordonanţă, va fi înaintată Băncii Naţionale a României, care va
hotărî, în termen de patru luni de la primirea acesteia, în sensul
acordării aprobării de constituire a instituţiei de credit sau al
respingerii cererii.
Banca Naţională a României poate solicita, în scris,
înlăuntrul termenului de patru luni, dar nu mai târziu de trecerea a
trei luni de la primirea cererii de autorizare, orice informaţii sau
documente suplimentare, dacă cele prezentate nu sunt suficiente ori
relevante pentru realizarea evaluării sau dacă documentaţia prezintă
alte deficienţe.
Potrivit art.33 pct.5 din Ordonanţă, dacă Banca Naţională a
50
României hotărăşte acordarea aprobării de constituire, pentru
obţinerea autorizaţiei de funcţionare, instituţia de credit trebuie ca,
în cel mult două luni de la data comunicării hotărârii, să îi prezinte
acesteia documentele care atestă constituirea legală a instituţiei de
credit, conform dispoziţiilor aplicabile şi proiectului prezentat.
În ce priveşte condiţiile în care autorizaţia poate fi
acordată, prevederile legale recomandă, fără ca acestea să fie
limitative, să fie avute în vedere următoarele:
- calitatea acţionarilor/membrilor instituţiei de credit, persoană
juridică română, reputaţia şi experienţa persoanelor implicate în
administrarea şi/sau conducerea unei alte entităţi din cadrul
aceluiaşi grup, cărora urmează să le încredinţeze
responsabilităţi în administrarea şi/sau conducerea instituţiei de
credit persoană juridică română;
- nivelul minim al capitalului social subscris care trebuie vărsat
în totalitate la momentul constituirii, în formă bănească;
- studiul de fezabilitate al instituţiei de credit care va cuprinde
cel puţin tipul de acţiuni prevăzute a se desfăşura şi structura
organizatorică a acesteia;
- acţionarii semnificativi şi fondatorii instituţiei de credit;
- structura acţionariatului;
- sediile instituţiei de credit;
- auditorul financiar.
A doua etapă priveşte eliberarea propriu-zisă a autorizaţiei
de funcţionare a instituţiei de credit astfel constituită, prevederile
legale (art.33 pct.6 din Ordonanţă) stabilind că Banca Naţională a
României hotărăşte cu privire la acordarea autorizaţiei de
funcţionare a instituţiei de credit în termen de cel mult trei luni de
la data primirii documentelor prevăzute la art.33 pct.5 din
Ordonanţă.
Din enunţul legii rezultă că Banca Naţională a României
nu este obligată să acorde autorizaţie de funcţionare unei instituţii
de credit, chiar dacă într-o primă etapă a aprobat constituirea
acesteia, însă, apreciem că aceasta ar fi o soluţie de excepţie, regula
fiind că odată aprobată constituirea instituţiei de credit, numai
constituirea acesteia în alte condiţii decât cele prevăzute de lege ar
51
putea atrage respingerea cererii de autorizare.
Concluzia este întărită de prevederile art.38 alin.1 din
Ordonanţă, care precizează limitativ situaţiile în care Banca
Naţională a României poate respinge o cerere de autorizare, astfel:
a) documentaţia prezentată este incompletă ori nu este
întocmită în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare şi/sau
informaţiile furnizate nu prezintă relevanţă ori sunt insuficiente
pentru evaluarea respectării condiţiilor prevăzute pentru acordarea
autorizaţiei;
b) instituţia de credit nu dispune de fonduri proprii
separate sau capitalul iniţial se situează sub nivelul minim stabilit
de Banca Naţională a României;
c) forma juridică este alta decât cea prevăzută pentru
categoria instituţiei de credit care se intenţionează a fi constituită;
d) din evaluarea planului de activitate prezentat rezultă că
instituţia de credit nu poate asigura realizarea obiectivelor propuse
în condiţiile respectării cerinţelor cuprinse în prezenta Ordonanţă şi
în reglementările aplicabile;
e) Banca Naţională a României nu este satisfăcută de
calitatea persoanelor care asigură administrarea şi/sau conducerea
instituţiei de credit, întrucât reputaţia sau experienţa profesională a
acestora nu este adecvată naturii, volumului şi complexităţii
activităţii instituţiei de credit sau nu corespunde necesităţii
asigurării unui management prudent şi sănătos;
f) calitatea acţionarilor/membrilor instituţiei de credit nu
corespunde cerinţelor prevăzute de prezenta Ordonanţă şi în
reglementările emise în aplicarea acesteia;
g) legăturile strânse dintre instituţia de credit şi alte
persoane fizice sau juridice ori dispoziţiile legale, măsurile de
natură administrativă, din jurisdicţia unui stat terţ ce guvernează
una sau mai multe persoane fizice sau juridice cu care instituţia de
credit are legături strânse sau dificultăţi în aplicarea acestor
dispoziţii sau măsuri sunt de natură să împiedice exercitarea
eficientă a supravegherii prudenţiale;
h) înainte de obţinerea aprobării de constituire, fondatorii
au făcut comunicări publice cu privire la funcţionarea instituţiei de
52
credit;
i) nu sunt respectate alte condiţii prevăzute de lege sau de
reglementările emise în aplicarea acesteia.
Art.38 alin.2 din Ordonanţă precizează expres că
necesităţile economice ale pieţei nu pot constitui în nici o situaţie
un criteriu de evaluare a unei cereri de autorizare sau un motiv de
respingere a acesteia, ceea ce demonstrează că motivele de
respingere a acordării autorizaţiei de funcţionare sunt strict şi
limitativ prevăzute de lege.
Apreciem că autorizaţia prevăzută de lege pentru
funcţionarea instituţiilor de credit are natura juridică a unui act
administrativ. Soluţia se desprinde atât din enunţul art.2 alin.1 lit.b)
din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, care stabileşte
că autoritate publică este orice organ de stat sau al unităţilor
administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică,
cât şi din enunţul art.1 alin.2 din Legea nr.312/2004 privind
Statutul Băncii Naţionale a României, potrivit cu care Banca
Naţională a României este o instituţie publică independentă.
Precizarea este extrem de importantă întrucât, în funcţie de
calificarea naturii juridice a autorizaţiei de funcţionare, se vor putea
stabilii organele competente să soluţioneze litigiile ce vor apărea în
procesul de autorizare a instituţiilor de credit.
Având in vedere precizările de mai sus, autorizarea
funcţionării unei instituţii de credit fiind o operaţiune cu consecinţe
economice şi juridice deosebite, dispoziţiile aplicabile acestei
operaţiuni sunt de ordine publică, astfel încât, aşa cum deja am
arătat, situaţiile în care cererea de autorizare a funcţionării
instituţiilor de credit poate fi respinsă sunt strict şi limitativ
prevăzute de lege.
3.3.2 Retragerea autorizaţiei de funcţionare a instituţiei

de credit
Pentru identitate de raţiuni, art.39 din Ordonanţă
stabileşte şi condiţiile în care Banca Naţională a României poate
retrage unei instituţii de credit autorizaţia de funcţionare, după cum
urmează:
53
a) instituţia de credit nu şi-a început activitatea pentru care a fost
autorizată, în termen de un an de la data acordării autorizaţiei
sau a încetat să mai desfăşoare activitate de mai mult de 6 luni;
b) autorizaţia a fost obţinută pe baza unor informaţii false sau
prin orice alt mijloc ilegal;
c) instituţia de credit nu mai îndeplineşte condiţiile care au stat la
baza acordării autorizaţiei;
d) instituţia de credit nu mai posedă suficiente fonduri proprii sau
există elemente care conduc la concluzia că într-un termen
scurt instituţia de credit nu îşi va mai putea îndeplini obligaţiile
faţă de deponenţi sau alţi creditori şi, în special, nu mai poate
garanta siguranţa fondurilor/instrumentelor financiar care i-au
fost încredinţare;
e) ca sancţiune potrivit prevederilor art.229 alin.1 lit.e) din
Ordonanţă.
Legea distinge între retragerea autorizaţiei de funcţionare
şi încetarea valabilităţii acesteia.
Autorizaţia de funcţionare a unei instituţii de credit îşi
încetează valabilitatea atât în baza prevederilor art.40 din
Ordonanţă atunci când acţionarii sau membrii acesteia hotărăsc
dizolvarea şi lichidarea instituţiei de credit, cât şi de drept, în
condiţiile art.41 din Ordonanţă, în următoarele situaţii:
- a avut loc o fuziune sau o divizare a instituţiei de credit în urma
căreia aceasta îşi încetează existenţa;
- a avut loc o transformare a instituţiei de credit în altă categorie
de instituţie de credit;
- s-a pronunţat o hotărâre de declanşare a procedurii falimentului
instituţiei de credit.
Trebuie precizat că lichidarea la iniţiativa acţionarilor sau a
membrilor este permisă numai în cazul în care instituţia de credit
nu se află în vreuna din situaţiile de insolvenţă prevăzute de lege
pentru declanşarea falimentului. De aceea, instituţia de credit este
obligată să comunice Băncii Naţionale a României hotărârea
adunării generale a acţionarilor, respectiv, a membrilor, privind
dizolvarea şi lichidarea acesteia, însoţită cel puţin de un plan de
lichidare a activului şi de stingere a pasivului, care să asigure plata
54
integrală a creanţelor deponenţilor şi ale altor creditori. Pe baza
evaluării planului de lichidare, Banca Naţională a României poate
confirma instituţiei de credit încetarea valabilităţii autorizaţiei.
Încetarea valabilităţii autorizaţiei unei instituţii de credit se
publică de către Banca Naţională a României în Monitorul Oficial
al României, Partea a IV-a şi în cel puţin două cotidiene de
circulaţie naţională.
Potrivit prevederilor art.42 alin.1 din Ordonanţă, hotărârea
Băncii Naţionale a României de retragerea a autorizaţiei se
comunică în scris instituţiei de credit împreună cu motivele care au
stat la baza hotărârii şi se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a, şi în cel puţin două cotidiene de circulaţie naţională.
Hotărârea de retragere a autorizaţiei de funcţionare produce efecte
de la data publicării în Monitorul Oficial sau de la o dată ulterioară
specificată expres în hotărârea respectivă.
Retragerea autorizaţiei unei instituţii de credit şi, după caz,
încetarea valabilităţii acesteia se notifică deîndată Comisiei
europene şi autorităţilor competente din statele membre gazdă.
Ca urmare a retragerii autorizaţiei, instituţia de credit va
intra in lichidare şi nu va mai putea desfăşura alte activităţi decât
cele legate de lichidare.
3.3.3 Supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit

Potrivit dispoziţiilor art.25 alin.2 din Legea 312/2004
pentru asigurarea funcţionarii şi viabilităţii sistemului bancar,
Banca Naţională a României este împuternicită:
- să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea
respectării acestora şi să aplice sancţiunile legale în cazurile de
nerespectare;
- să controleze şi să verifice, pe baza raportărilor primite şi prin
inspecţii la faţa locului, registrele, conturile şi orice alte
documente ale instituţiilor de credit autorizate pe care le
consideră necesare.
Pe baza textului de principiu al art.25 alin.2 din Legea
nr.312/2004, activitatea de supraveghere a instituţiilor de credit a
primit o reglementare detaliată prin Titlul III, Capitolele I, II şi III,
55
respectiv art.164- 284 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
Potrivit art.164 din Ordonanţă, în scopul protejării
intereselor deponenţilor şi al asigurării stabilităţii şi viabilităţii
întregului sistem bancar, Banca Naţională a României asigură
supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit persoane juridice
române, inclusiv a sucursalelor acestora înfiinţate în alte state
membre ori în state terţe, prin stabilirea unor norme şi indicatori de
prudenţă bancară şi urmărirea respectării acestora şi a altor cerinţe
prevăzute de lege şi de reglementările aplicabile, atât la nivel
individual, cât şi la nivel consolidat sau sub-consolidat, după caz, în
vederea prevenirii şi limitării riscurilor specifice activităţii bancare.
În acest sens, instituţiile de credit precizate anterior sunt
obligate să raporteze Băncii Naţionale a României datele şi
informaţiile necesare pentru evaluarea respectării dispoziţiilor
cuprinse în prezenta Ordonanţă şi în reglementările emise în
aplicarea acesteia, la termenele şi în forma stabilită de Banca
Naţională a României.
Urmărirea respectării de către instituţiile de credit,
persoane juridice române, a cerinţelor de natură prudenţială şi a
altor cerinţe prevăzute de prezenta ordonanţă şi de reglementările
aplicabile se realizează de către Banca Naţională a României, atât
pe baza raportărilor primite de la instituţiile de credit, cât şi prin
verificări la faţa locului desfăşurate la sediul instituţiilor de credit
şi al sucursalelor acestora din străinătate.
Se observă aşadar că, în activitatea de supraveghere
prudenţială a instituţiilor de credit, Banca Naţională a României
este singura instituţie abilitată de lege să stabilească norme şi
indicatori de prudenţă bancară, reglementări ce devin obligatorii
pentru instituţiile de credit, să urmărească respectarea acestora şi, în
caz de necesitate, să dispună masuri de intrare în legalitate, inclusiv
sancţiuni.
Astfel de norme privesc:
a) lichiditatea băncilor – reglementată, ca atare, prin
Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.24 din 15
decembrie 2009 privind lichiditatea instituţiilor de credit;
56
b) nivelul fondurile proprii ale instituţiilor de credit, reglementat
prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.18/2006
privind fondurile proprii ale instituţiilor de credit şi ale firmelor
de investiţii, modificat prin Regulamentul nr.13/2011 şi
republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.311
din 5 mai 2011.
Potrivit art.11 din Ordonanţă, Banca Naţională a României
nu poate acorda autorizaţie unei instituţii de credit, dacă aceasta nu
dispune de fonduri proprii distincte sau de un nivel al capitalului
iniţial cel puţin egal cu nivelul minim al capitalului stabilit prin
reglementări.
De principiu, fondurile proprii ale unei instituţii de credit
nu trebuie să scadă sub nivelul minim al capitalului iniţial prevăzut
pentru autorizare, iar dacă nivelul acestora se reduce sub nivelul
minim prevăzut la alineatul 1, Banca Naţională a României poate,
dacă circumstanţele o justifică, să acorde instituţiei de credit o
perioadă limitată în care aceasta fie să remedieze această situaţie,
fie să îşi înceteze activitatea.
limitarea riscului de credit al instituţiilor de credit - art.
123 din Ordonanţă obligă fiecare instituţie de credit să menţină un
nivel adecvat al fondurilor sale proprii în scopul asigurării
stabilităţii şi siguranţei activităţii desfăşurate şi/sau a îndeplinirii
obligaţiilor asumate.
Fără a se aduce atingere dispoziţiilor care obligă instituţiile
de credit să menţină în permanenţă nivelul minim al capitalului
iniţial prevăzut pentru autorizare şi competenţelor Băncii Naţionale
a României, prevăzute de lege, instituţiile de credit trebuie să
dispună, în măsura şi condiţiile prevăzute prin reglementările emise
în aplicarea legii, de un nivel al fondurilor proprii, care să se situeze
în permanenţă cel puţin la nivelul cerinţelor de capital stabilite
pentru acoperirea, după caz, a riscului de credit, inclusiv a riscului
de credit al contrapartidei, a riscului de diminuare a valorii creanţei,
a riscului de poziţie, a riscului de decontare/livrare, a riscului
valutar, a riscului de marfă şi a riscului operaţional.
Prin reglementări se stabileşte metodologia de determinare
a nivelului cerinţelor de capital pentru acoperirea acestor riscuri,
57
criteriile în funcţie de care acestea se aplică şi segmentele de
activitate vizate de respectivele metodologii.
Se observă, aşadar, că riscul de credit reprezintă
principalul pericol întâlnit frecvent în activitatea instituţiilor de
credit, iar principalul instrument de contracarare a acestuia este
chiar capitalul, care trebuie adecvat de aşa manieră încât să permită
în orice situaţie adaptarea la condiţiile concrete ale pieţei.
Potrivit prevederilor art.166 alin.1 din Ordonanţă, Banca
Naţională a României asigură verificarea cadrului de administrare a
strategiilor, proceselor şi mecanismelor implementate de fiecare
instituţie de credit, persoană juridică română, pentru respectarea
dispoziţiilor acesteia şi ale reglementărilor emise în aplicarea sa şi
realizează propria evaluare a riscurilor la care instituţia de credit
este sau poate fi expusă.
Pe baza verificării şi evaluării efectuate, Banca Naţională a
României determină în ce măsură cadrul de administrare,
strategiile, procesele şi mecanismele implementate de instituţiile de
credit, persoane juridice române, şi fondurile proprii deţinute de
acestea asigură o administrare prudentă şi o acoperire adecvată a
riscurilor în raport cu profilul de risc al instituţiei de credit.
Potrivit legii, verificările şi evaluările se realizează cel
puţin o dată pe an.
Supravegherea de către Banca Naţională a României a
instituţiilor de credit persoane juridice române se face pe baza
individuală, consolidată şi sub-consolidată.
Supravegherea pe bază consolidată a unei instituţii de
credit, persoană juridică română este exercitată de Banca Naţională
a României în următoarele situaţii:
1. instituţia de credit autorizată de Banca Naţională a
României este instituţie de credit-mamă la nivelul României sau
instituţie de credit-mamă la nivelul Uniunii Europene;
României are ca societate-mamă o societate financiară holding-
mamă la nivelul României sau o societate financiară holding-mamă
la nivelul Uniunii Europene, fără ca, în acest din urmă caz,
societatea-mamă să mai aibă ca filiale alte instituţii de credit în
58
statele membre;
României are ca societate-mamă, înfiinţată în România, o societate
financiară holding-mamă la nivelul României sau o societate
financiară holding-mamă la nivelul Uniunii Europene şi care este
societate-mamă pentru cel puţin încă o instituţie de credit autorizată
într-un alt stat membru;
4. există instituţii de credit autorizate în două sau mai
multe state membre, printre care şi România, ce au ca societăţi-
mamă mai multe societăţi financiare holding având sediul social în
state membre diferite şi există o instituţie de credit filială în fiecare
dintre aceste state, iar dintre aceste filiale, instituţia de credit,
persoană juridică română, are cel mai mare total al activului
bilanţier;
României are ca societate-mamă o societate financiară holding care
este societate-mamă şi pentru cel puţin o altă instituţie de credit
autorizată în oricare alt stat membru, niciuna dintre aceste instituţii
de credit nefiind autorizată în statul membru în care este înfiinţată
societatea financiară holding, iar instituţia de credit autorizată în
România are cel mai mare total al activului bilanţier; această
instituţie de credit este considerată, pentru scopurile supravegherii
pe bază consolidată, instituţie de credit controlată de către o
societate financiară holding-mamă la nivelul Uniunii Europene
(art.176 alin.1 din Ordonanţă).
În anumite cazuri, Banca Naţională a României poate, de
comun acord cu autorităţile competente din alte state membre, să
nu aplice criteriile prevăzute la alin.1 lit.c) – lit.e), dacă aplicarea
acestora ar fi necorespunzătoare, având în vedere instituţiile de
credit respective şi importanţa activităţii desfăşurate de acestea în
diferite state, şi să desemneze o altă autoritate responsabilă cu
exercitarea supravegherii pe bază consolidată. În aceste cazuri,
înaintea luării unei decizii, autorităţile competente trebuie să acorde
posibilitatea de a-şi exprima opinia asupra deciziei respective
instituţiei de credit-mamă la nivelul Uniunii Europene sau societăţii
financiare holding-mamă la nivelul Uniunii Europene ori instituţiei
59
de credit cu cel mai mare total al activului bilanţier, după caz.
Autorităţile competente notifică Comisiei Europene şi Autorităţii
Bancare Europene orice acord încheiat potrivit prevederilor
prezentului alineat. (art.176 alin.2 din Ordonanţă).
Instituţiile de credit, persoane juridice române, filiale în
România, sunt supravegheate pe bază sub-consolidată de către
Banca Naţională a României, dacă ele însele sau societăţile-mamă
ale acestora, în cazul în care acestea sunt societăţi financiare
holding şi supravegherea pe bază consolidată este exercitată de
Banca Naţională a României, potrivit dispoziţiilor art.176 alin. (1)
lit.c), d) sau e), au într-un stat terţ o filială instituţie de credit,
instituţie financiară sau societate de administrare a investiţiilor sau
deţin o participaţie în astfel de entităţi (art.177 din Ordonanţă).
Supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din alte
state membre care desfăşoară activitate pe teritoriul României se
asigură de autoritatea competentă din statul membru de origine,
potrivit prevederilor art.208 alin.1 din Ordonanţă, fără a se aduce
atingere competenţelor Băncii Naţionale.
Pentru supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit
dintr-un alt stat membru, care desfăşoară activitate în România, în
special printr-o sucursală, Banca Naţională a României colaborează
cu autorităţile competente din statul membru de origine şi din alte
state membre în care instituţia de credit îşi desfăşoară activitatea iar
pentru supravegherea activităţii din România a sucursalelor
instituţiilor de credit din state terţe, Banca Naţională a României
cooperează cu autorităţile competente din aceste state, încheind
acorduri de cooperare prin care se stabilesc cel puţin condiţiile în
care se realizează schimbul de informaţii, cu respectarea
dispoziţiilor privind secretul profesional.
Aria de cuprindere a consolidării prudenţiale, inclusiv
cazurile de excludere din consolidare, precum şi metodele de
consolidare utilizate în scop prudenţial se stabilesc prin
reglementări emise de Banca Naţională a României în aplicarea
prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.99/2006.
Cerinţele prudenţiale care trebuie respectate la nivel
consolidat se vor referi, în principal, la următoarele elemente:
60
A) solvabilitatea instituţiilor de credit;
B) adecvarea fondurilor proprii pentru acoperirea
riscurilor de plată;
C) controlul expunerilor mari;
limitarea participaţiilor în entităţi care nu desfăşoară
activităţi financiare;
organizarea şi controlul intern care să asigure mecanisme
adecvate pentru producerea şi transmiterea oricăror date şi
informaţii necesare pentru scopul supravegherii consolidate;
controlul expunerii faţă de persoanele aflate în relaţii
speciale cu banca.
Aceste cerinţe sunt reglementate prin Norma Băncii
Naţionale a României nr.12/2003 privind supravegherea
solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de credit, cu
modificările şi completările ulterioare şi se aplică instituţiilor de
credit persoane juridice române.
În înţelesul normelor, termenii şi expresiile de mai jos au
următoarea semnificaţie:
- zona A - toate statele membre şi toate celelalte ţări care
sunt membre depline ale Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare
Economică (O.C.D.E.), precum şi acele ţări care au încheiat
acorduri speciale de împrumut cu Fondul Monetar Internaţional
(F.M.I.) în cadrul acordurilor generale de împrumut ale F.M.I.,
precum şi România. Totuşi, orice ţară care îşi reeşalonează datoria
publică externă este exclusă din zona A pe o perioadă de 5 ani;
- zona B - toate ţările care nu sunt incluse în zona A;
- instituţii de credit din zona A - toate instituţiile de credit
autorizate în statele membre, în conformitate cu art.4 din Directiva
nr.2.000/12/EC, inclusiv sucursalele lor în ţări terţe, şi toate
societăţile private şi instituţiile publice care corespund definiţiei
instituţiei de credit şi autorizate în alte ţări din zona A, inclusiv
sucursalele lor, precum şi toate instituţiile de credit autorizate în
România, în conformitate cu normele Băncii Naţionale a României
care reglementează autorizarea instituţiilor de credit, inclusiv
sucursalele lor;
- instituţii de credit din zona B - toate societăţile private şi
61
instituţiile publice, autorizate în afara zonei A, care corespund
definiţiei instituţiei de credit, inclusiv sucursalele lor din zona A;
-expuneri – activele şi elementele din afara bilanţului, nete
de provizioane (art.2 pct.8 din Norme);
-un singur debitor – orice persoană sau grup de persoane
fizice şi/juridice, faţă de care instituţia de credit are o expunere,
care constituie un singur risc, deoarece una dintre ele deţine direct
sau indirect controlul asupra celeilalte ori celorlalte sau între care,
deşi nu există o relaţie de control în sensul exprimat mai sus, există
asemenea legături încât, dacă una dintre ele s-ar confrunta cu
probleme financiare, există o probabilitate considerabilă ca cealaltă
sau toate celelalte să se confrunte cu dificultăţi de rambursare;
-societate mamă – o societate mamă în sensul prevăzut de
art.7 pct.12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.99/2006 ca
instituţie de credit mamă la nivelul României sau la nivelul unui
stat membru, care are ca filială o instituţie de credit sau o instituţie
financiară sau care deţine o participaţie într-o astfel de entitate, şi
care nu este ea însăşi o filială a unei alte instituţii de credit
autorizate în acelaşi stat membru sau o filială a unei societăţi
financiare holding înfiinţate în acelaşi stat membru;
-filială - o entitate aflată în relaţie cu o societate mamă,
societate care se află cu filiala în oricare dintre următoarele situaţii:
a) are majoritatea drepturilor de vot într-o altă entitate (o
filială);
b) are dreptul de-a numi sau de a înlocui majoritatea
membrilor organelor de conducere, administrare sau de
supraveghere ale altei entităţi (o filială) şi este în acelaşi timp
acţionar/asociat sau membru al acelei entităţi;
c) are dreptul de a exercita o influenţă dominantă asupra
unei entităţi (o filială) al cărei acţionar/asociat sau membru este, în
virtutea unui contract încheiat cu acea entitate sau a unor prevederi
din actul constitutiv al entităţii, în cazul în care legislaţia aplicabilă
filialei îi permite acesteia să fie supusă unor astfel de contracte sau
prevederi;
d) este acţionar/asociat sau membru al unei entităţi şi
majoritatea membrilor organelor de conducere, administrare sau de
62
supraveghere ale acelei filiale, aflaţi în funcţie în exerciţiul
financiar în curs, în exerciţiul financiar anterior şi până la data la
care sunt întocmite situaţiile financiare anuale consolidate, au fost
numiţi numai ca rezultat al exercitării drepturilor sale de vot;
această prevedere nu se aplică în situaţia în care o altă entitate are
faţă de filială drepturile prevăzute la lit. a), b) sau c);
e) este acţionar/asociat sau membru al unei entităţi şi
controlează singură, în baza unui acord încheiat cu alţi
acţionari/asociaţi sau membri ai acelei entităţi (o filială),
majoritatea drepturilor de vot în acea filială;
f) are dreptul de a exercita sau exercită în fapt o influenţă
dominantă sau un control asupra altei entităţi (o filială);
g) societatea-mamă împreună cu o altă entitate (o filială)
sunt conduse pe o bază unică de către societatea-mamă;
- control comun - împărţirea controlului asupra unei
activităţi economice;
- influenţă semnificativă - autoritatea de a participa la
luarea deciziilor de politică financiară şi de exploatare ale unei
activităţi economice, dar care nu reprezintă controlul sau controlul
comun asupra politicilor respective;
- asociere în participaţie - înţelegere contractuală prin care
două sau mai multe părţi întreprind o activitate economică supusă
controlului comun;
- grup de persoane aflate în relaţii speciale cu un membru
al grupului instituţiei de credit - acel grup reprezentat de:
a) ceilalţi membri ai grupului instituţiei de credit;
b) membrii oricărui grup reprezentând «un singur debitor»
asupra căruia grupul instituţiei de credit:
- are o influenţă semnificativă; sau
- exercită o influenţă semnificativă;
c) membrii oricărui grup reprezentând «un singur debitor»
care:
- are o influenţă semnificativă asupra grupului instituţiei de
credit; sau
- exercită o influenţă semnificativă asupra grupului
instituţiei de credit;
63
d) membrii oricărui grup reprezentând «un singur debitor»
împreună cu care grupul instituţiei de credit întreprinde o activitate
economică şi împreună cu care grupul instituţiei de credit:
- are controlul comun asupra acesteia; sau
- exercită controlul comun asupra acesteia.
Se prezumă că un grup reprezentând «un singur debitor»
are influenţă semnificativă asupra altui grup reprezentând «un
singur debitor» în situaţia în care cel puţin un membru al primului
grup este acţionar semnificativ, administrator sau persoană care
deţine funcţie executivă în cadrul unuia sau mai multor membri din
cel de-al doilea grup; de asemenea, se prezumă că are influenţă
semnificativă asupra grupului instituţiei de credit fiecare dintre
membrii consiliilor de administraţie ale autorităţilor competente
responsabile cu supravegherea prudenţială a membrilor - instituţii
de credit din cadrul grupului instituţiei de credit.
Se prezumă că un grup reprezentând «un singur debitor»
are, împreună cu alt grup reprezentând «un singur debitor», control
comun asupra unei activităţi economice în cazul în care există o
înţelegere contractuală de tipul asocierii în participaţie (joint
venture) între membrii din cele două grupuri;
persoană aflată în relaţii speciale - orice membru din
grupul de persoane aflate în relaţii speciale;
A) Solvabilitatea instituţiilor de credit – exprimă
potenţialul instituţiei de credit de a face faţă cerinţei de retragere a
depunerilor în cazul în care s-ar crea presiuni din partea
deponenţilor şi care este dată de aşa-numitul indicator de
solvabilitate.
Indicatorul de solvabilitate reprezintă raportul dintre
fondurile proprii, astfel cum acestea sunt definite prin
Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.18 din 14 decembrie
2006, şi totalul activelor şi elementelor din afara bilanţului, nete de
provizioane şi ajustate în funcţie de risc.
Potrivit art.7 din aceeaşi Normă, instituţiile de credit sunt
obligate să menţină în permanenţă indicatorul de solvabilitate, la un
nivel de cel puţin 12%. În cazul în care indicatorul scade sub
nivelul de 12%, instituţiile de credit în cauză vor lua măsurile
64
adecvate în vederea restabilirii, cât mai repede cu putinţă, a
nivelului minim al acestuia.
Indicatorii de solvabilitate ai instituţiei de credit vor fi
calculaţi pe bază individuală, în timp ce indicatorii de solvabilitate
ai instituţiilor de credit care sunt societăţi-mamă vor fi calculaţi pe
bază consolidată în conformitate cu metodele stabilite prin această
Normă, precum şi prin normele Băncii Naţionale a României care
stabilesc regulile contabile de consolidare.
Prin urmare, numărătorul indicatorului de solvabilitate este
dat de fondurile proprii, astfel cum acestea sunt definite prin
Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.18 din 14 decembrie
2006.
Numitorul indicatorului de solvabilitate este dat de totalul
activelor şi elementelor din afara bilanţului, ajustate în funcţie de risc.
În conformitate cu prevederile art.5 din Norme,se atribuie
elementelor de activ grade de risc de credit exprimate prin ponderi
procentuale. Valoarea din bilanţ a fiecărui activ va fi înmulţită cu
ponderea adecvată pentru a se obţine o valoare ajustată în funcţie
de risc.
Următoarele ponderi se vor aplica diferitelor categorii de
active:
a) Pondere zero
1. numerar şi elemente echivalente;
2. elemente de activ constituind creanţe asupra
administraţiilor centrale şi băncilor centrale din zona A;
Comunităţilor Europene;
4. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod
direct, expres, irevocabil şi necondiţionat de către administraţiile
centrale şi băncile centrale din zona A sau de Comunităţile
Europene;
administraţiilor centrale şi băncilor centrale din zona B, exprimate
şi finanţate în moneda naţională a împrumutatului;
65
centrale şi băncile centrale din zona B, exprimate şi finanţate în
moneda naţională comună garantului şi împrumutatului;
7. elemente de activ garantate, în mod adecvat în opinia
Băncii Naţionale a României, printr-un colateral sub formă de
titluri emise de administraţiile centrale sau de băncile centrale din
zona A ori de titluri emise de Comunităţile Europene sau de
depozite în numerar plasate la instituţia împrumutătoare sau de
certificate de depozit ori de instrumente similare emise de către
instituţia împrumutătoare şi încredinţate acesteia;
8. elemente de activ deduse din fondurile proprii.
b) Pondere 20 %
1. elemente de activ constituind creanţe asupra Băncii
Europene de Investiţii;
2. elemente de activ constituind creanţe asupra băncilor de
dezvoltare multilaterală;
direct, expres, irevocabil şi necondiţionat de către BEI;
direct, expres, irevocabil şi necondiţionat de către băncile de
dezvoltare multilaterală;
administraţiilor regionale sau locale din zona A;
regionale sau locale din zona A;
7. elemente de activ constituind creanţe asupra instituţiilor
de credit din zona A, dar care nu constituie fonduri proprii ale
acestor instituţii;
8. elemente de activ constituind creanţe cu scadenţă reziduală
mai mică ori egală cu un an, asupra instituţiilor de credit din zona B,
dar care nu constituie fonduri proprii ale acestor instituţii;
9. elemente de activ garantate în mod direct, expres,
irevocabil şi necondiţionat de către instituţiile de credit din zona A;
10. elemente de activ constituind creanţe cu scadenţă
reziduală mai mică sau egală cu un an şi care sunt garantate în mod
direct, expres, irevocabil şi necondiţionat de către instituţii de credit
66
din zona B;
11. elemente de activ garantate, în mod adecvat în opinia
Băncii Naţionale a României, cu colateral sub formă de titluri
emise de BEI sau de băncile de dezvoltare multilaterală;
12. elemente reprezentând numerar în curs de încasare.
c) Pondere 50 %
1. împrumuturi integral garantate, în mod adecvat în opinia
Băncii Naţionale a României, cu ipoteci în favoarea instituţiei de
credit, de ranguri superioare ipotecilor instituite în favoarea altor
creditori asupra unei proprietăţi rezidenţiale care este sau va fi ocupată
ori dată cu chirie de împrumutat. Valoarea proprietăţii va fi calculată
pe baza unor criterii de evaluare riguros definite prin dispoziţii
legislative, reglementări sau prin prevederi administrative, care, în
opinia Băncii Naţionale a României, sunt considerate adecvate.
Evaluarea va fi efectuată cel puţin o dată pe an.
Împrumuturi integral garantate, în mod adecvat în opinia
Băncii Naţionale a României, cu acţiuni în societăţi finlandeze din
domeniul locativ care funcţionează în conformitate cu Legea
finlandeză privind societăţile din domeniul locativ din 1991 sau cu
legislaţia echivalentă ulterioară, acordate în legătură cu proprietăţi
rezidenţiale care sunt ori vor fi ocupate sau date cu chirie de
împrumutat.
Titluri acoperite cu creanţe ipotecare (mortgage-backed
securities) - care pot fi tratate în acelaşi mod cu împrumuturile
acordate, menţionate la primul alineat, dacă acestea sunt
echivalente în ceea ce priveşte riscul de credit. Instituţiile de credit
trebuie să se asigure în special că:
(i) aceste titluri sunt complet şi direct acoperite printr-un
ansamblu de ipoteci care sunt de aceeaşi natură cu cele definite la
primul alineat şi sunt perfect sănătoase, din punct de vedere al
capacităţii de rambursare a creditului ipotecar, în momentul creării
titlurilor acoperite cu creanţe ipotecare;
(ii) un drept de rang superior celor instituite în favoarea

altor creditori asupra activelor ipotecate este deţinut fie direct de
investitorii în titluri acoperite cu creanţe ipotecare, fie în contul lor
67
printr-un administrator fiduciar (trustee) sau un reprezentant
mandatat, în aceeaşi proporţie ca şi cea a titlurilor deţinute;
2. cheltuieli înregistrate în avans şi venituri angajate, care
nu au fost deduse din fondurile proprii: aceste active sunt supuse
ponderării care corespunde contrapartidei în cazul în care instituţia
de credit este în măsură să o determine în conformitate cu
reglementările contabile armonizate cu Directiva nr. 86/635/CEE şi
cu Standardele Internaţionale de Contabilitate aplicabile instituţiilor
de credit; dacă nu se poate determina contrapartida, se aplică o
pondere fixă de 50 %.
d) Pondere 100 %
administraţiilor centrale şi băncilor centrale din zona B, cu excepţia
cazului în care sunt exprimate şi finanţate în moneda naţională a
împrumutatului;
administraţiilor regionale sau locale din zona B;
3. elemente de activ constituind creanţe cu scadenţă
reziduală mai mare de un an, asupra instituţiilor de credit din zona B;
4.elemente de activ constituind creanţe asupra sectoarelor
nebancare din zona A şi din zona B;
5. imobilizări corporale, în sensul reglementărilor contabile
armonizate cu Directiva nr. 86/635/CEE şi cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate aplicabile instituţiilor de credit;
6. portofolii de acţiuni, participaţii şi alte elemente
componente ale fondurilor proprii ale altor instituţii de credit, care
nu sunt deduse din fondurile proprii ale instituţiilor creditoare;
7. toate celelalte active, cu excepţia celor care sunt deduse
din fondurile proprii.
-adecvarea fondurilor proprii pentru acoperirea riscurilor

de plată.
Potrivit art.21 din Regulamentul Băncii Naţionale a
României nr.18 din 14 decembrie 2006, sumele aferente
elementelor incluse în fondurile proprii trebuie să fie la dispoziţia
instituţiei de credit pentru a fi utilizate imediat şi nerestricţionat, în
68
vederea acoperirii riscurilor sau pierderilor deîndată ce acestea
apar. La momentul calculării, acestea trebuie să fie nete de orice
obligaţie fiscală, previzibilă în momentul respectiv sau să fie
ajustate corespunzător în măsura în care cheltuielile cu impozitul
reduc nivelul până la care elementele respective pot fi utilizate
pentru acoperirea riscurilor sau a pierderilor.
Trebuie precizat că instituţiile de credit cu capital de stat
nu pot include în fondurile proprii garanţiile pe care administraţiile
centrale sau autorităţile locale le acordă acestora.
De asemenea, obligaţia de determinare a fondurilor proprii
la nivel consolidat revine instituţiilor de credit, persoane juridice
române, care fac obiectul supravegherii pe bază consolidată şi sub-
consolidată de către Banca Naţională a României.
Instituţiile de credit trebuie să poată dovedi în orice
moment Băncii Naţionale a României îndeplinirea cerinţelor
privind fondurile proprii prevăzute de Regulamentul nr.18 din 14
decembrie 2006.
-Controlul expunerilor mari.

Expunerile mari ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de
investiţii sunt reglementate prin Regulamentul Băncii Naţionale a
României şi al Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare
nr.14/24/2010, publicat în Monitorul Oficial al României, nr.725
din 1 noiembrie 2010.
Potrivit art.3 alin.1 din acest Regulament, expunerile
reprezintă orice activ sau orice element din afara bilanţului fără
aplicarea ponderilor de risc ori gradelor de risc prevăzute.
Instituţiile de credit sunt obligate să raporteze Băncii
Naţionale a României următoarele informaţii referitoare la fiecare
expunere mare:
a) identificarea clientului sau a grupului de clienţi aflaţi în
legătură faţă de care instituţiile de credit au o expunere mare;
b) valoarea expunerii înaintea luării în considerare a
efectului diminuării riscului de credit, dacă este cazul;
c) în cazul în care se utilizează, tipul protecţiei finanţate
sau nefinanţate a creditului;
69
d) valoarea expunerii după luarea în considerare a efectului
diminuării riscului de credit.
Potrivit art.8 pct.1 din Norma 12/2003 privind
supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de
credit expunerea faţă de un singur debitor este considerată ca fiind
expunere mare atunci când valoarea acesteia este egală sau
depăşeşte 10% din fondurile proprii ale instituţiei de credit
respective.
Această prevedere nu se va aplica în cazul grupurilor
reprezentând un singur debitor care intră în componenţa grupului
de persoane aflate în relaţii speciale cu instituţia de credit sau în
componenţa personalului instituţiei de credit.
Banca Naţională a României poate stabili, diferit faţă de
instituţia de credit, componenţa unui grup reprezentând un singur
debitor.
În situaţia în care există îndoieli justificate în ceea ce
priveşte încadrarea unor persoane fizice şi/sau juridice în categoria
un singur debitor sau în situaţia în care se consideră că persoanele
respective nu constituie un singur risc, chiar şi în condiţiile în care
între acestea există relaţii de natura celor pe baza cărora se
determină componenţa unui singur debitor, instituţia de credit va
discuta situaţia respectivă cu Direcţia de supraveghere din cadrul
Băncii Naţionale a României pentru a se stabili modul de raportare
a expunerii/expunerilor, pentru scopurile supravegherii pe bază
individuală, consolidată şi/sau, după caz, subconsolidată.
Expunerea unei instituţii de credit faţă de grupul de
persoane aflate în relaţii speciale este considerată ca fiind expunere
mare atunci când valoarea acesteia este egală sau depăşeşte 10%
din fondurile proprii ale instituţiei de credit respective.
-Limitarea participaţiilor în entităţi care nu desfăşoară
activităţi financiare.
Potrivit art.143 din Ordonanţă, valoarea unei participaţii
calificate a unei instituţii de credit, persoană juridică română, într-o
entitate, alta decât o instituţie de credit, o instituţie financiară, o
societate de asigurare, o societate de reasigurare sau o societate ce
desfăşoară activităţi care reprezintă o prelungire directă a activităţii
70
bancare, cum ar fi leasing, factoring, administrare de fonduri de
investiţii, sau care prestează servicii auxiliare activităţii bancare,
cum ar fi servicii de procesare de date, ori desfăşoară alte activităţi
similare, nu poate să depăşească 15% din fondurile sale proprii.
Valoarea totală a participaţiilor calificate ale instituţiei de
credit, persoană juridică română, în entităţile prevăzute la alin. (1)
nu poate depăşi 60% din fondurile sale proprii.
Limitele prevăzute mai sus nu pot fi depăşite decât în
situaţii excepţionale, caz în care Banca Naţională a României
dispune instituţiei de credit să-şi majoreze fondurile proprii sau să
întreprindă alte măsuri similare.
Instituţiile de credit, persoane juridice române, nu pot
dobândi participaţii calificate într-o entitate de natura celor
prevăzute la art.143 alin.1, dacă în acest fel instituţia de credit poate
exercita controlul asupra entităţii respective.
Deţinerile temporare de acţiuni în cursul unei operaţiuni de
asistenţă sau restructurare financiară ori în cursul normal al unei
operaţiuni de subscriere sau deţinerile temporare de acţiuni în
numele instituţiei de credit, persoană juridică română, dar pe contul
altor persoane, nu se consideră participaţii calificate şi nu sunt luate
în calculul limitelor prevăzute la art. 143 alin.1 şi 2. De asemenea,
investiţiile în acţiuni care nu întrunesc caracteristicile unei
imobilizări financiare nu sunt incluse în acest calcul (art.145 din
Ordonanţă).
În conformitate cu prevederile art.146 din Ordonanţă, este
supusă aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României
dobândirea de către instituţia de credit, persoană juridică română, a
oricărei participaţii calificate într-o entitate dintr-un stat terţ dacă,
în urma dobândirii, entitatea ar intra în sfera de consolidare
prudenţială a instituţiei de credit, persoană juridică română,
conform reglementărilor aplicabile.
Criteriile care stau la baza evaluării intenţiei de dobândire
a participaţiilor calificate prevăzute la alin.1, au în vedere
următoarele:
a) dobândirea participaţiei calificate să nu supună instituţia
de credit, persoană juridică română, la riscuri nejustificate sau să nu
71
împiedice realizarea unei supravegheri eficiente pe bază
consolidată;
b) instituţia de credit, persoană juridică română, să dispună
de suficiente resurse financiare şi de natură organizatorică pentru
dobândirea şi administrarea participaţiei calificate.
-organizarea şi controlul intern care să asigure mecanisme

adecvate pentru producerea şi transmiterea oricăror date şi
informaţii necesare pentru scopul supravegherii consolidate
Fiecare instituţie de credit trebuie să dispună de strategii şi
procese interne formalizate, solide, eficiente şi complete de
evaluare şi menţinere în permanenţă a nivelului, structurii şi
distribuţiei capitalului, care, din perspectiva instituţiei de credit,
sunt considerate adecvate pentru acoperirea tuturor riscurilor la care
aceasta este sau poate fi expusă, într-un mod corespunzător naturii
şi nivelului acestor riscuri. În acest sens, instituţia de credit trebuie
să aibă în vedere, pe lângă riscurile prevăzute la art.126, orice alte
riscuri aferente activităţii desfăşurate, precum şi cele datorate unor
factori externi acesteia.
Procesele şi strategiile prevăzute la alin.(1) trebuie să fie
supuse unor revizuiri interne regulate de către instituţia de credit,
astfel încât să se asigure că ele rămân în permanenţă cuprinzătoare
şi proporţionale în raport cu natura, extinderea şi complexitatea
activităţilor desfăşurate de respectiva instituţie de credit.
-controlul expunerii faţă de persoanele aflate în relaţii
speciale cu banca.
Potrivit art.8 pct.7 din Norma Băncii Naţionale a României
nr.12 din 15 decembrie 2003, expunerea unei instituţii de credit faţă
de o persoană aflată în relaţii speciale, membră a propriului grup,
este considerată ca fiind expunere mare individuală în valoare
relativă atunci când valoarea acesteia este egală sau depăşeşte 5%
din fondurile proprii ale instituţiei de credit respective.
Orice operaţiune cu o persoană aflată în relaţii speciale cu
instituţia de credit, care conduce la înregistrarea unei expuneri mari
individuale în valoare relativă de 5% sau la majorarea acesteia, va
fi efectuată numai cu aprobarea prealabilă a consiliului de
72
administraţie sau a conducătorilor instituţiei de credit. O asemenea
operaţiune va putea fi efectuată numai în condiţiile în care decizia
este aprobată în unanimitate de către toţi conducătorii instituţiei de
credit, stabiliţi prin actul constitutiv şi/sau prin hotărârea organelor
statutare ale acesteia. Consiliul de administraţie al instituţiei de
credit va analiza lunar operaţiunile aprobate de conducători, de
natura celor prevăzute mai sus, pentru a se asigura că respectivele
operaţiuni sunt în conformitate cu strategia, politicile şi limitele
referitoare la riscul de credit aprobate de către acesta.
individuale în valoare absolută (când valoarea acesteia este egală
sau depăşeşte o limită absolută stabilită de instituţia de credit prin
proceduri interne aprobate de Banca Naţională a României) sau la
majorarea acesteia, va fi efectuată în aceleaşi condiţii ca şi cele
prevăzute mai sus.
Orice operaţiune cu o persoană aflată în relaţii speciale,
care conduce la înregistrarea unei expuneri mari individuale în
valoare relativă de 5%, sau la majorarea acesteia, va fi efectuată în
aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute mai sus.
individuale în valoare absolută, care depăşeşte o limită absolută
stabilită de instituţia de credit prin proceduri interne aprobate de
Banca Naţională a României, sau la majorarea acesteia, va fi
efectuată în aceleaşi condiţii.
În scopul supravegherii expunerilor rezultate din alte
forme de concentrare a riscului de credit, Banca Naţională a
României poate stabili şi alte criterii de monitorizare cum sunt, fără
a se limita la acestea, cele reprezentate de sectoarele de activitate şi
zonele geografice, precum şi regimul de supraveghere al acestor
expuneri.
O instituţie de credit va raporta Băncii Naţionale a

României orice expunere mare.
Potrivit art.8 pct.15 din Norma 12/2003, instituţiile de
73
credit vor dispune de proceduri administrative şi contabile
sănătoase, împreună cu mecanisme adecvate de control intern, în
scopul identificării şi înregistrării tuturor expunerilor mari şi a
schimbărilor care pot interveni asupra lor, în conformitate cu
definiţiile şi cu cerinţele din prezentele norme, precum şi pentru
monitorizarea acestor expuneri în funcţie de politica fiecărei
instituţii de credit în materie de expuneri.
În ceea ce priveşte supravegherea expunerilor faţă de
grupul de persoane aflate în relaţii speciale cu instituţia de credit,
pe lângă cerinţele prevăzute mai sus, instituţiile de credit vor
dispune de sisteme informaţionale în scopul identificării şi
înregistrării fiecărei expuneri, a sumei totale a acestora, a
expunerilor mari individuale în valoare absolută şi relativă, precum
şi a schimbărilor care pot interveni asupra lor. Totodată sistemele
informaţionale vor permite monitorizarea acestor expuneri prin
intermediul unui proces de administrare independent.
3.3.4 Măsuri de supraveghere şi sancţiuni

Întrucât în secţiunea precedentă a fost detaliată activitatea
de reglementare a Băncii Naţionale a României în ce priveşte
supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, urmează ca în
prezenta secţiune să fie expuse şi analizate şi măsurile pe care
aceasta le poate dispune pentru respectarea reglementărilor
adoptate.
Astfel, prin în cuprinsul capitolului VIII (art.225-236) din
Ordonanţă sunt reglementate măsurile efective de supraveghere a
instituţiilor de credit de către Banca Naţională a României şi
posibilităţile de care aceasta dispune pentru a obliga instituţiile de
credit să respecte cadrul normativ astfel instituit.
Potrivit art.225 alin.1 din Ordonanţă, Banca Naţională a
României este competentă să dispună, faţă de o instituţie de credit,
persoană juridică română, sau faţă de persoanele responsabile, care
încalcă dispoziţiile legii, ale reglementărilor sau ale altor acte emise
în aplicarea legii, referitoare la supraveghere sau la condiţiile de
desfăşurare a activităţii, măsurile necesare şi/sau să aplice
sancţiuni, în scopul înlăturării deficienţelor şi a cauzelor acestora.
74
Măsurile şi sancţiunile prevăzute la alin.1 de natură
pecuniară sau de altă natură, trebuie să fie eficace şi proporţionale
cu faptele şi deficienţele constatate, avându-se în vedere gravitatea
şi consecinţele acestora, precum şi circumstanţele personale şi reale
ale săvârşirii faptei, şi să fie de natură a avea un efect descurajant.
În aplicarea acestui text de principiu, Banca Naţională a
României poate dispune oricărei instituţii de credit, persoană
juridică română care nu respectă cerinţele prevăzute în Ordonanţă,
în reglementările sale ori în alte acte emise în aplicarea legii, sau nu
dă curs unei recomandări, să întreprindă măsurile necesare pentru a
asigura,în cel mai scurt timp, intrarea în legalitate şi redresarea
situaţiei astfel create.
Banca Naţională a României poate să dispună, fără a se
limita la acestea, următoarele măsuri:
a) să oblige instituţia de credit să dispună de fonduri
proprii la un nivel mai mare decât cel prevăzut prin reglementări;
b) să solicite instituţiei de credit îmbunătăţirea cadrului de
administrare, a strategiilor, proceselor şi mecanismelor
implementate în vedere respectării dispoziţiilor art.24 şi art. 148 din
Ordonanţă;
c) să solicite instituţiei de credit să aplice o politică
specifică de provizionare sau un tratament specific al expunerilor
din perspectiva cerinţelor de fonduri proprii;
d) să restricţioneze sau să limiteze activitatea, operaţiunile
sau reţeaua de sucursale ale instituţiei de credit, inclusiv prin
retragerea aprobării acordate pentru înfiinţarea sucursalelor din
străinătate;
e) să solicite instituţiei de credit reducerea riscurilor
aferente operaţiunilor, produselor şi/sau sistemelor acesteia;
f) să dispună instituţiei de credit limitarea componentei
variabile a remuneraţiei la un procentaj din veniturile totale nete,
dacă nivelul acesteia nu este în concordanţă cu menţinerea unei
baze de capital sănătoase;
g) să dispună instituţiei de credit să utilizeze profiturile
nete pentru întărirea bazei de capital;
h) să dispună instituţiei de credit înlocuirea persoanelor
75
desemnate să asigure conducerea sucursalelor instituţiei de credit;
i) să instituie supravegherea specială sau, după caz,
administrarea specială asupra instituţiei de credit ori să dispună
măsuri de stabilizare, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţă;
j) să limiteze participaţiile calificate în entităţi financiare
sau nefinanciare, situaţie în care instituţia de credit este obligată la
înstrăinarea acestora;
k) să dispună instituţiei de credit elaborarea şi aprobarea
unui plan de redresare a activităţii, care trebuie să detalieze
măsurile şi acţiunile ce vor fi întreprinse pentru a asigura
administrarea adecvată a riscurilor la care este expusă instituţia de
credit şi/sau pentru a înlătura deficienţele constatate în activitatea
acesteia şi care să stabilească termenul de implementare a
respectivelor măsuri şi acţiuni.
Măsura prevăzută la lit.a) este dispusă de Banca Naţională
a României cu privire la o instituţie de credit, persoană juridică
română, cel puţin în cazul în care aceasta nu îndeplineşte cerinţele
prevăzute de dispoziţiile legale şi reglementările emise în aplicarea
acestora sau în legătură cu care, pe baza verificării şi evaluării
efectuate conform art.166 alin.3 din Ordonanţă, Banca Naţională a
României consideră că nivelul fondurilor proprii deţinute de
instituţia de credit nu asigură o administrare prudentă şi acoperirea
adecvată a riscurilor în raport cu profilul de risc al acesteia. Această
măsura se dispune doar atunci când numai aplicarea altor măsuri nu
este susceptibilă să conducă la o îmbunătăţire satisfăcătoare şi în
timp util a cadrului de administrare, a strategiilor, a proceselor şi a
mecanismelor implementate de instituţia de credit, persoană
juridică română.
De asemenea, în scopul determinării nivelului adecvat al
fondurilor proprii, pe baza verificării cadrului de administrare, a
strategiilor, proceselor şi mecanismelor implementate de fiecare
instituţie de credit şi a evaluării efectuate în baza acestor verificări,
Banca Naţională a României determină dacă este necesară
impunerea unei cerinţe specifice de fonduri proprii, peste nivelul
minim necesar pentru acoperirea riscurilor la care instituţia de
credit este sau ar putea fi expusă, luând în considerare următoarele
76
elemente:
- aspectele cantitative şi calitative ale procesului intern de
evaluare al instituţiei de credit, astfel cum acestea sunt prevăzute la
art.148 din Ordonanţă;
- cadrul de administrare, procesele şi mecanismele
instituţiei de credit, prevăzute la art.24 din Ordonanţă;
- rezultatele verificărilor şi evaluărilor efectuate.
Planul de redresare prevăzut la lit.k) poate să includă, fără
a se limita la acestea, oricare dintre măsurile prevăzute la lit.a)- h)
şi j) sau o combinare a acestor măsuri şi poate fi pus în aplicare
dacă Banca Naţională a României îl consideră adecvat pentru
atingerea scopului stabilit.
Adoptarea acestor măsuri este supusă dispoziţiilor privind
schimbul de informaţii şi secretul profesional, potrivit Capitolului
V din Titlul III.
În cazurile în care constată că o instituţie de credit,
persoană juridică română, şi/sau oricare dintre persoanele prevăzute
la art.108 alin.1 se fac vinovate de următoarele fapte:
a) încălcarea unei prevederi a Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr.99/2006, a reglementărilor emise în aplicarea
acesteia ori a reglementărilor proprii ale instituţiilor de credit,
respectiv a regulamentelor de directă aplicare adoptate la nivelul
Uniunii Europene în domeniile reglementate de Ordonanţă;
b) nerespectarea măsurilor dispuse de Banca Naţională a
României;
c) încălcarea oricărei condiţii sau restricţii prevăzute în
autorizaţia acordată;
d) efectuarea de operaţiuni fictive şi fără acoperire reală, în
scopul prezentării incorecte a poziţiei financiare sau expunerii
e) neraportarea, raportarea cu întârziere sau raportarea de
date şi informaţii eronate către Banca Naţională a României.
f) periclitarea credibilităţii şi/sau viabilităţii instituţiei de

credit prin administrarea necorespunzătoare a fondurilor, Banca
Naţională a României poate aplica următoarele sancţiuni:
77
a) avertisment scris;
b) amendă aplicabilă instituţiei de credit, între 0,05% şi 1%
din capitalul social al acesteia;
c) amendă aplicabilă persoanelor prevăzute la art.108
alin.1 din Ordonanţă şi persoanelor desemnate să asigure
conducerea sucursalelor instituţiei de credit, între 1-6 salarii medii
nete pe instituţia de credit, conform situaţiei salariale existente în
luna precedentă datei la care s-a constatat fapta;
d) retragerea aprobării acordate persoanelor prevăzute la
art.108 alin.1 din Ordonanţă;
e) retragerea autorizaţiei acordate instituţiei de credit.
Sancţiunile prevăzute mai sus pot fi aplicate concomitent
cu dispunerea de măsuri conform art.226 alin.2 şi art.230 din
Ordonanţă sau independent de acestea.
Amenda prevăzută la lit.c) şi retragerea aprobării acordate
persoanelor prevăzute la art.108 alin.1 din Ordonanţă prevăzută la
lit.d) se aplică persoanelor cărora le poate fi imputată fapta, întrucât
aceasta nu s-ar fi produs dacă persoanele respective şi-ar fi exercitat
în mod corespunzător responsabilităţile care decurg din îndatoririle
funcţiei lor stabilite conform legislaţiei aplicabile societăţilor
comerciale, reglementărilor emise în aplicarea prezentei ordonanţe
de urgenţă şi cadrului intern de administrare ori, după caz,
persoanelor în privinţa cărora Banca Naţională a României constată
că acestea nu îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu regulile
unei practici bancare prudente şi sănătoase şi/sau că nu mai
corespund cerinţelor de reputaţie şi competenţă adecvată naturii,
extinderii şi complexităţii activităţii instituţiei de credit şi
responsabilităţilor încredinţate.
În cazul în care persoanele care deţin participaţii calificate
la instituţia de credit, persoană juridică română, nu mai îndeplinesc
cerinţele prevăzute de lege şi de reglementările emise în aplicarea
acesteia privind calitatea acţionariatului unei instituţii de credit sau
exercită o influenţă de natură să pericliteze administrarea prudentă
a instituţiei de credit, Banca Naţională a României dispune măsurile
adecvate pentru încetarea acestei situaţii.
În acest sens, independent de alte măsuri sau sancţiuni care
78
pot fi aplicate instituţiei de credit ori persoanelor care exercită
responsabilităţi de administrare şi/sau conducere a acesteia, Banca
Naţională a României poate dispune suspendarea exercitării
drepturilor de vot aferente acţiunilor deţinute de acţionarii sau
membrii respectivi şi/sau instituirea administrării speciale ori
implementarea unor măsuri de stabilizare.
Acţionarii faţă de care s-a dispus această măsura nu mai
pot achiziţiona noi acţiuni ale instituţiei de credit, persoană juridică
română.
Acţionarii al căror exerciţiu al drepturilor de vot nu este
suspendat pot ţine adunare generală şi pot să ia orice hotărâre de
competenţa acesteia, cu majoritatea prevăzută de lege sau, după
caz, de actul constitutiv, majoritatea respectivă fiind raportată în
acest caz la totalul capitalului social deţinut de acţionarii în cauză.
Dacă măsura suspendării drepturilor de vot este aplicată
acţionarilor reprezentând întregul capital social, Banca Naţională a
României poate hotărî retragerea autorizaţiei instituţiei de credit,
caz în care Banca Naţională a României dispune dizolvarea, urmată
de lichidarea instituţiei de credit.
Potrivit art.2301 din Ordonanţă, în scopul remedierii unei
situaţii de deteriorare semnificativă a indicatorilor prudenţiali şi de
performanţă financiară ai unei instituţii de credit, persoană juridică
română, sau al prevenirii apariţiei unei deteriorări semnificative
previzibile a acestora, de natură să pericliteze în perspectivă
apropiată capacitatea instituţiei de credit de a respecta cerinţele
prudenţiale, Banca Naţională a României este abilitată să adopte
următoarele măsuri:
a) să solicite persoanelor care deţin participaţii calificate să
susţină financiar instituţia de credit prin majorarea capitalului
social;
b) să solicite persoanelor care deţin participaţii calificate să
susţină financiar instituţia de credit, prin acordarea de împrumuturi
eligibile pentru a fi incluse în calculul fondurilor proprii conform
reglementărilor în materie emise de Banca Naţională a României
şi/sau convertirea în acţiuni a unor astfel de împrumuturi;
c) să interzică repartizarea totală sau parţială a profitului pe
79
alte destinaţii decât cele prevăzute de lege ca fiind obligatorii, până
când Banca Naţională a României constată remedierea situaţiei
financiare a instituţiei de credit.
Dacă persoanele care deţin participaţii calificate nu se
conformează, în termenele indicate de Banca Naţională a României,
măsurilor dispuse potrivit prevederilor lit.a) sau b), aceasta poate
dispune suspendarea exercitării drepturilor de vot aferente
acţiunilor deţinute fără ca aceşti acţionari să mai poată achiziţiona
noi acţiuni ale instituţiei de credit.
În cazul în care s-a dispus suspendarea exercitării
drepturilor de vot ale persoanelor care deţin participaţii calificate,
Banca Naţională a României revocă măsura numai dacă sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii;
a) circumstanţele avute în vedere la dispunerea măsurii au
încetat să mai existe;
b) prin conduita sa, persoana în cauză nu a exercitat o
influenţă de natură să pericliteze administrarea prudentă a instituţiei
de credit, aprecierea fiind raportată inclusiv, dar fără a se limita la
receptivitatea în ceea ce priveşte îndeplinirea, în termenele indicate,
a recomandărilor făcute potrivit prevederilor art.168 din Ordonanţă,
a măsurilor dispuse potrivit prevederilor art.226 din Ordonanţă sau,
după caz, a prevederilor art.2301 din Ordonanţă.;
c) Banca Naţională a României nu a dispus între timp
aplicarea unor măsuri în privinţa instituţiei de credit, conform
prevederilor cuprinse în Capitolul VIII din Titlul III din Ordonanţă.
Constatarea faptelor descrise mai sus şi care constituie
încălcări ale disciplinei bancare se face de către personalul Băncii
Naţionale a României, împuternicit în acest sens, pe baza
raportărilor făcute de instituţia de credit, persoană juridică română,
potrivit legii sau la solicitarea expresă a Băncii Naţionale a
României ori în cursul verificărilor desfăşurate la sediile acestora.
Actele cu privire la o instituţie de credit, prin care sunt
dispuse măsuri sau sunt aplicate sancţiuni potrivit celor de mai sus
se emit de către guvernatorul, prim-viceguvernatorul sau
viceguvernatorii Băncii Naţionale a României, cu excepţia
măsurilor prevăzute la art. 226 alin.2 lit.g) şi a sancţiunilor
80
prevăzute la art. 229 alin.1 lit. d) şi e), a căror aplicare este de
competenţa consiliului de administraţie.
Potrivit art.234 din Ordonanţă, aplicarea sancţiunilor se
prescrie în termen de un an de la data constatării faptei, dar nu mai
mult de trei ani de la data săvârşirii acesteia, iar amenzile încasate
se fac venit la bugetul de stat.
Trebuie menţionat că aplicarea sancţiunilor nu înlătură
răspunderea materială, civilă sau penală, după caz.
Dispoziţiile de mai sus se aplică în mod corespunzător şi
sucursalelor din România ale instituţiilor de credit din state terţe.
În ce priveşte instituţiile de credit din alte state membre
care desfăşoară activitate în România, Banca Naţională a României
este împuternicită să ia măsuri pentru prevenirea faptelor de
încălcare a legii colaborând cu autorităţile competente din statele
membre, iar în cazul în care măsurile dispuse de aceste autorităţi nu
conduc la remedierea deficienţelor constate, Banca Naţională a
României poate interzice iniţierea, de către respectivele instituţii de
credit, de noi tranzacţii pe teritoriul României.
3.3.5. Supravegherea specială

României poate dispune instituirea măsurii de supraveghere
specială asupra oricărei instituţii de credit, persoană juridică
română, pentru încălcarea legii sau a reglementărilor emise în
aplicarea acesteia. Încălcarea legii se constată fie în urma
verificărilor efectuate la faţa locului, fie ca urmare a analizării
raportărilor transmise de instituţia de credit în cauză.
Instituirea măsurii de supraveghere specială poate fi
dispusă şi în cazul constatării unei situaţii financiare precare a
respectivei instituţii de credit.
Supravegherea specială se asigură printr-o comisie
instituită în acest scop, formată din maximum 7 specialişti din
cadrul Băncii Naţionale a României, dintre care unul asigură
îndeplinirea funcţiei de preşedinte al comisiei şi unul, pe cea de
vicepreşedinte al acesteia.
Potrivit art.238 alin.1 din Ordonanţă, atribuţiile comisiei de
81
supraveghere specială se stabilesc de către Banca Naţională a
României şi se referă, în principal, la:
a) urmărirea modului în care consiliul de administraţie şi
directorii instituţiei de credit ori, după caz, consiliul de
supraveghere şi directoratul acţionează pentru stabilirea şi aplicarea
măsurilor necesare remedierii deficienţelor sau, după caz, a
recomandărilor formulate sau a măsurilor dispuse de Banca
Naţională a României, potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă;
b) suspendarea aplicării unor acte de decizie ale organelor
sau persoanelor având atribuţii de administrare şi/sau de conducere
a instituţiei de credit, care sunt contrare unei practici bancare
prudente şi sănătoase, cerinţelor legii şi reglementărilor emise în
aplicarea acesteia ori care conduc la deteriorarea situaţiei financiare
a instituţiei de credit;
c) formularea de solicitări privind modificarea/completarea
cadrului de conducere, a strategiilor, proceselor şi mecanismelor
implementate de instituţia de credit;
d) limitarea şi/sau suspendarea unor activităţi şi operaţiuni
pe o anumită perioadă;
e) orice alte măsuri considerate necesare pentru remedierea
situaţiei instituţiei de credit;
f) formularea de propuneri către Banca Naţională a
României pentru dispunerea anumitor măsuri sau pentru aplicarea
sancţiunilor prevăzute de lege, în situaţia în care consiliul de
administraţie sau directorii instituţiei de credit ori, după caz,
consiliul de supraveghere şi directoratul nu respectă măsurile
dispuse de comisie.
Comisia de supraveghere specială nu se substituie
directorilor sau, după caz, directoratului instituţiei de credit, în ceea
ce priveşte conducerea activităţii şi competenţa de a angaja
instituţia de credit, răspunderea pentru legalitatea, realitatea,
exactitatea şi oportunitatea operaţiunilor efectuate şi a
documentelor întocmite de instituţia de credit revenind exclusiv
directorilor sau, după caz, directoratului instituţiei de credit şi/sau
persoanelor care întocmesc şi semnează documentele în cauză,
potrivit atribuţiilor şi competenţelor acestora, însă, în perioada
82
exercitării supravegherii speciale, adunarea generală a acţionarilor,
consiliul de administraţie şi directorii instituţiei de credit ori, după
caz, consiliul de supraveghere şi directoratul nu pot hotărî măsuri
contrare celor dispuse de comisia de supraveghere specială.
Pe toată perioada exercitării supravegherii speciale,
Comisia însărcinată în acest scop prezintă rapoarte periodice Băncii
Naţionale a României asupra situaţiei instituţiei de credit, în funcţie
de ale căror concluzii Banca Naţională a României decide cu
privire la continuarea sau încetarea supravegherii speciale, fără a se
depăşi însă o perioadă de 3 luni de la data instituirii măsurii de
supraveghere specială.
În sfârşit, în cazul în care în activitatea instituţiei de credit
se constată în continuare deficienţe grave, Banca Naţională a
României poate hotărî, de la caz la caz, instituirea măsurii de
administrare specială a instituţiei de credit sau adoptarea altor
măsuri prevăzute de lege, inclusiv retragerea autorizaţiei de
funcţionare.
3.3.6. Administrarea specială

Banca Naţională a României poate să hotărască instituirea
administrării speciale asupra unei instituţii de credit, persoană
juridică română, în cazurile în care:
a) instituirea măsurii de supraveghere specială nu a dat
rezultate într-o perioadă de până la 3 luni;
b) se constată sau este previzibilă o deteriorare
semnificativă a indicatorilor prudenţiali şi de performanţă
financiară, de natură să pericliteze capacitatea instituţiei de credit
de a respecta cerinţele prudenţiale, şi acţionarii nu au întreprins
şi/sau nu demonstrează că sunt în măsură să întreprindă, în timp
util, demersurile necesare pentru remedierea situaţiei;
c) se constată deficienţe grave în administrarea şi/sau
conducerea instituţiei de credit sau încălcări grave şi repetate ale
dispoziţiilor legii şi/sau ale reglementărilor ori ale altor acte emise
în aplicarea acesteia, care periclitează în mod grav interesele
deponenţilor;
d) instituţia de credit nu a asigurat implementarea în
83
totalitate şi în termenele stabilite a unora sau a mai multora dintre
măsurile dispuse faţă de aceasta, potrivit art.226 alin. (2) lit. a)- f) şi
h), situaţie care este de natură să pună în pericol lichiditatea
instituţiei de credit şi/sau nivelul adecvat al fondurilor proprii;
e) operaţiunile instituţiei de credit pun în pericol
stabilitatea ori nivelul fondurilor proprii ale acesteia sau instituţia
de credit înregistrează o criză de lichiditate care este de natură să
pericliteze interesele deponenţilor săi sau ale altor creditori;
f) instituţia de credit nu a prezentat, în termenul indicat de
Banca Naţională a României, un plan de redresare a activităţii,
potrivit art. 226 alin. (2) lit. i), sau Banca Naţională a României
constată că planul prezentat nu este fezabil ori că instituţia de credit
nu şi-a îndeplinit, în termenele stabilite, angajamentele asumate
printr-un asemenea plan ori că deficienţele constatate legate de
lichiditatea sau de nivelul fondurilor proprii ale instituţiei de credit
nu pot fi înlăturate printr-un plan de redresare;
g) instituirea administrării speciale este solicitată în mod
justificat de consiliul de administraţie sau, după caz, de consiliul de
supraveghere ori de către adunarea generală a acţionarilor;
h) Banca Naţională a României a declarat indisponibile
depozitele instituţiei de credit, potrivit prevederilor Ordonanţei
Guvernului nr.39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului
de garantare a depozitelor în sistemul bancar, republicată, cu
Distinct de situaţiile expuse mai sus, dacă fondurile proprii
ale unei instituţii de credit se situează la un nivel care nu depăşeşte
75% din nivelul minim al cerinţelor de capital calculate potrivit
reglementărilor emise în aplicarea art.126 din Ordonanţă, Banca
Naţională a României este obligată să instituie administrarea
specială, cu excepţia cazurilor în care hotărăşte fie adoptarea unor
măsuri de stabilizare, conform prevederilor cuprinse în secţiunea a
21-a a Capitolului VIII din Titlul III, fie retragerea autorizaţiei, cu
sesizarea instanţei competente pentru deschiderea procedurii
falimentului, după caz.
În cazul instituirii administrării speciale, ţinând seama şi
de circumstanţele concrete care au determinat adoptarea acestei
84
măsuri, Banca Naţională a României decide, după caz, şi cu privire
la următoarele:
a) retragerea aprobărilor acordate persoanelor care exercită
responsabilităţi de administrare şi/sau de conducere în instituţia de
credit;
b) retragerea aprobării auditorului financiar al instituţiei de
credit;
c) suspendarea drepturilor de vot ale acţionarilor care deţin
participaţii calificate în instituţia de credit.
Pentru a se dispune suspendarea drepturilor de vot, Banca
Naţională a României are în vedere influenţa exercitată de
persoanele în cauză asupra instituţiei de credit, de natură să
pericliteze administrarea prudentă a instituţiei de credit, ţinând
seama, în special, de receptivitatea la recomandările făcute potrivit
art.168, la măsurile dispuse potrivit art. 226 sau, după caz, potrivit
art. 2301 din Ordonanţă.
Măsura administrării speciale vizează inclusiv activitatea
sucursalelor din străinătate ale instituţiei de credit, iar instituirea
acesteia se publică de către Banca Naţională a României în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Administrarea specială se poate institui şi în cazul şi pe
perioada în care la nivelul instituţiei de credit nu mai este asigurată
exercitarea responsabilităţilor de administrare şi/sau de conducere,
fără a fi necesară publicarea unui anunţ în acest sens.
În această situaţie, atribuţia principală a administratorului
special o constituie luarea măsurilor necesare pentru numirea
consiliului de administraţie şi a directorilor instituţiei de credit sau,
după caz, a membrilor consiliului de supraveghere şi ai
directoratului. În cursul acestei administrări, administratorul special
poate lua orice alte măsuri care pot fi luate de către consiliul de
administraţie şi directori, respectiv de către consiliul de
supraveghere şi directorat, potrivit legii.
Dacă administrarea specială se instituie cu privire la o
instituţie de credit, persoană juridică română, care are deschise
sucursale în alte state membre, Banca Naţională a României
notifică fără întârziere, prin orice mijloace disponibile, autorităţile
85
competente din toate statele membre gazdă cu privire la hotărârea
de instituire a administrării speciale şi la efectele pe care le poate
avea aceasta, dacă este posibil înainte de adoptarea hotărârii sau
imediat după, întreaga procedură fiind guvernată de legea română,
cu excepţiile prevăzute la art.266-274 din Ordonanţă, care se aplică
în mod corespunzător.
Administrarea specială în acest caz se extinde cu privire la
toate sucursalele instituţiei de credit, persoană juridică română,
deschise în alte state membre de la data hotărârii Băncii Naţionale a
României sau de la o dată ulterioară specificată în hotărâre.
Măsurile adoptate în cursul administrării speciale produc efecte
conform legii române, fără altă formalitate, în toate statele membre
în care instituţia de credit are deschise sucursale, inclusiv în acele
state membre în care legislaţia aplicabilă nu prevede astfel de
măsuri ori condiţionează implementarea lor de îndeplinirea
anumitor cerinţe.
Administrarea specială se instituie pe o perioadă de 4 luni
de la data hotărârii Băncii Naţionale a României, cu excepţia
cazului în care prin hotărâre se stabileşte o perioadă mai scurtă,
rămânând la aprecierea Băncii Naţionale a României prelungirea
acestei perioade în condiţiile în care o astfel de prelungire este
necesară pentru finalizarea măsurilor de restructurare a instituţiei de
credit.
Administrarea specială se exercită de către un
administrator special, persoană/persoane fizică sau o persoană
juridică, aceasta putând fi chiar şi Fondul de garantare a depozitelor
în sistemul bancar.
Hotărârea Băncii Naţionale a României privind instituirea
administrării speciale trebuie să cuprindă:
- nominalizarea persoanelor desemnate în calitate de
administrator special;
- obiectivele şi atribuţiile specifice, care se stabilesc în
conformitate cu dispoziţiilor Ordonanţei;
- remuneraţia administratorului special,
- nivelul permis al cheltuielilor ce pot fi angajate în
îndeplinirea atribuţiilor;
86
- orice alte condiţii considerate importante de către Banca
Naţională a României.
Administratorul special, persoană fizică sau juridică, nu
trebuie să se afle în vreuna dintre situaţiile de incompatibilitate
prevăzute la art. 110, nu trebuie să fie debitor sau creditor al
instituţiei de credit sau persoană aflată în legături strânse cu
aceasta; să aibă o bună reputaţie, calificare şi experienţă
profesională corespunzătoare şi să fie independente, sens în care
sunt avute în vedere criteriile prevăzute de Legea nr.31/1990
privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, pentru desemnarea administratorului
independent.
Aceleaşi interdicţii se aplică şi persoanelor care asistă
administratorul special în îndeplinirea atribuţiilor sale.
Dacă mai multe persoane fizice sunt desemnate să exercite
atribuţiile administratorului special, hotărârea Băncii Naţionale a
României trebuie să prevadă repartizarea competenţelor între aceste
persoane şi modalitatea de coordonare şi subordonare a acestora.
Banca Naţională a României poate înlocui persoanele
desemnate să exercite atribuţiile administratorului special, dacă
acestea nu acţionează în conformitate cu prevederile legii şi cu
reglementările aplicabile ori cu instrucţiunile şi dispoziţiile date de
Banca Naţională a României sau în cazul în care nu mai îndeplinesc
condiţiile arătate mai sus.
Administratorul special îşi exercită atribuţiile în
conformitate cu prevederile legii şi cu reglementările aplicabile,
precum şi cu respectarea instrucţiunilor şi dispoziţiilor date de
Banca Naţională a României pe parcursul administrării speciale şi
răspunde numai faţă de aceasta pentru îndeplinirea atribuţiilor care
îi sunt conferite în această calitate. Administratorul special poate
angaja alte persoane, cum ar fi auditori, avocaţi, evaluatori, alţi
experţi autorizaţi independenţi, care să îl sprijine în îndeplinirea
atribuţiilor sale, şi poate delega în acest sens sarcini specifice în
conformitate cu instrucţiunile date de Banca Naţională a României.
Administratorul special şi orice persoană care poate fi
angajată să sprijine activitatea acestuia nu răspund personal pentru
87
eventualele prejudicii cauzate de îndeplinirea sau omisiunea
îndeplinirii oricărui act sau fapt în legătură cu exercitarea, în
condiţiile legii, a atribuţiilor conferite, cu excepţia cazului în care
se dovedeşte că a acţionat cu rea-credinţă sau cu neglijenţă gravă.
Toate aceste persoane sunt obligate să păstreze secretul profesional
în legătură cu activitatea instituţiei de credit supusă acestei
proceduri.
Banca Naţională a României poate stabili anumite limite
şi/sau condiţii privind activitatea şi administrarea instituţiei de
credit aflată în administrare specială şi poate restricţiona în
totalitate sau parţial furnizarea de către aceasta a anumitor servicii
financiare. Orice astfel de limitări, condiţii şi restricţii se comunică
administratorului special, care răspunde de respectarea lor.
Pe perioada administrării speciale, administratorul special
preia integral atribuţiile de administrare şi de conducere a instituţiei
de credit şi, în consecinţă. mandatul consiliului de administraţie şi
al directorilor sau, după caz, al consiliului de supraveghere şi al
directoratului încetează.
Funcţionarea adunării generale a acţionarilor este
suspendată pe perioada administrării speciale, cu excepţia cazurilor
în care aceasta este convocată de administratorul special, fiind
necesară o hotărâre a acesteia privind:
a) majorarea capitalului social;
b) reducerea capitalului pentru acoperirea pierderilor;
c) fuziunea cu alte instituţii de credit;
d) divizarea totală sau parţială.
În astfel de situaţii precum şi pentru limitarea sau ridicarea
dreptului de preferinţă al acţionarilor la subscrierea de noi acţiuni în
cazul majorării capitalului social, administratorul special trebuie să
convoace adunarea generală a acţionarilor.
Termenul de întrunire a adunării generale a acţionarilor, cu
excepţia celei convocate pentru a hotărî fuziunea sau divizarea,
este, pentru prima convocare, de maxim o săptămână de la data
publicării convocării conform legii sau a notificării făcute prin
scrisoare recomandată sau transmisă pe cale electronică, având
încorporată, ataşată sau logic asociată semnătura electronică
88
extinsă. Formalităţile de convocare nu trebuie respectate dacă toţi
acţionarii care pot să îşi exercite dreptul de vot sunt de acord să ţină
o adunare generală.
În astfel de cazuri, ordinea de zi a adunării este stabilită de
către administratorul special, cu consultarea prealabilă a Băncii
Naţionale a României, şi nu poate fi schimbată de către persoanele
convocate, fără a aduce atingere dreptului acţionarilor care deţin cel
puţin 5% din capitalul social de a cere introducerea unor noi puncte
pe ordinea de zi, dacă instituţia de credit este cotată pe o piaţă
reglementată.
Acţionarii care deţin cel puţin 50% din drepturile de vot
pot înainta administratorului special propuneri viabile de redresare
financiară a instituţiei de credit, care pot fi luate în considerare la
elaborarea planului de acţiune sau la formularea unor propuneri de
modificare a acestuia.
În cazul în care Banca Naţională a României a hotărât
suspendarea drepturilor de vot ale unora sau mai multor acţionari
care deţin participaţii calificate la instituţia de credit, potrivit art.
230 alin.1, art. 2301 alin. 2 sau, după caz, art. 240 alin.3 lit.c) din
Ordonanţă, pentru ţinerea adunării generale se convoacă acţionarii
al căror exerciţiu al drepturilor de vot nu este suspendat,
majoritatea prevăzută de lege sau, după caz, de actul constitutiv
pentru adoptarea hotărârilor fiind raportată, în acest caz, la totalul
capitalului social deţinut de acţionarii respectivi.
După preluarea instituţiei de credit, administratorul special
înştiinţează de îndată compartimentele din cadrul instituţiei de
credit, sucursalele acesteia, instituţiile de credit corespondente,
oficiul registrului comerţului şi, după caz, Fondul de garantare a
depozitelor în sistemul bancar cu privire la luarea acestei măsuri.
Comunicarea se face în scris şi cuprinde specimenul de
semnătură al administratorului special. Comunicarea făcută
instituţiilor de credit corespondente cuprinde şi menţiunea asupra
faptului că toate operaţiunile viitoare prin contul instituţiei de credit
se autorizează numai de către administratorul special sau de
persoanele împuternicite în mod expres de către acesta.
Administratorul special are acces nerestricţionat, pe
89
întreaga perioadă de derulare a administrării speciale, în toate
sediile şi locaţiile instituţiei de credit şi la toate activele, evidenţele,
conturile şi alte înregistrări şi deţine controlul asupra acestora. În
caz de împiedicare fizică, administratorul special poate apela la
autorităţile competente, care, la solicitarea sa, sunt obligate să îi
acorde tot sprijinul pentru asigurarea accesului, controlului şi
siguranţei unor asemenea proprietăţi, active, registre ori evidenţe.
În cazul instituţiilor de credit care au deschise sucursale în
alte state membre, administratorul special trebuie să ia măsuri
pentru publicarea unui extras din hotărârea Băncii Naţionale a
României privind instituirea administrării speciale în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene, prin transmiterea acestuia, de îndată,
prin mijloacele cele mai adecvate, către Oficiul pentru Publicaţii
Oficiale al Uniunii Europene, şi în două ziare de circulaţie
naţională pe teritoriul fiecărui stat membru gazdă.
Extrasul din hotărâre trebuie să specifice, în limbile
oficiale ale statelor membre în cauză, în special obiectul şi temeiul
legal ale instituirii administrării speciale, termenul de contestare şi
autoritatea la care hotărârea poate fi contestată, cu indicarea adresei
acesteia.
Implementarea măsurilor adoptate în cursul administrării
speciale nu este condiţionată de îndeplinirea formalităţilor de
publicare prevăzute mai sus.
Atribuţiile administratorului special, stabilite prin
hotărârea Băncii Naţionale a României, pot include luarea oricăror
măsuri de redresare în interesul deponenţilor instituţiei de credit
care sunt necesare pentru conservarea valorii activelor instituţiei de
credit, eliminarea deficienţelor existente în administrarea sa,
încasarea creanţelor, precum şi a oricăror măsuri necesare pentru
restructurarea activităţii acesteia, prevăzute de Ordonanţă.
În termen de maximum două luni de la numirea,
administratorul special trebuie să evalueze perspectivele de
realizare, costurile şi beneficiile aproximative ale următoarelor
alternative:
a) redresarea instituţiei de credit;
b) restructurarea activităţii instituţiei de credit prin
90
implementarea măsurilor prevăzute la art. 24012 alin.1 din
Ordonanţă;
c) introducerea cererii pentru declanşarea procedurii
falimentului instituţiei de credit.
Evaluarea realizată de administratorul special
fundamentată în cuprinsul unui raport înaintat Băncii Naţionale a
României trebuie să fie susţinută de documente.
Potrivit art.24015, raportul întocmit de administratorul
special trebuie să cuprindă următoarele:
a) măsurile întreprinse de la instituirea administrării
speciale şi efectele acestora;
b) evaluarea perspectivelor de realizare, a costurilor şi
beneficiilor aproximative ale alternativelor de redresare,
restructurare sau, după caz, de iniţiere a procedurii falimentului
instituţiei de credit, inclusiv o determinare a valorii estimative care
ar putea fi realizată în cazul lichidării;
c) recomandările administratorului special privind măsurile
pe care le consideră adecvate în funcţie de evaluările făcute, care
pot include un plan de acţiune supus aprobării Băncii Naţionale a
României, constând în implementarea oricărora dintre măsurile de
restructurare prevăzute la art. 24012 alin.1 din Ordonanţă sau o
combinare a acestora, fără a exclude aplicarea sau continuarea
aplicării măsurilor de redresare prevăzute mai sus.
Raportul întocmit de administratorul special trebuie
înaintat Băncii Naţionale a României în termen de cel mult 2 luni
de la numirea sa. Pentru motive întemeiate, Banca Naţională a
României poate prelungi acest termen cu maxim o lună, la
propunerea administratorului special.
De la preluarea instituţiei de credit, administratorul special
ia măsuri pentru a asigura păstrarea în siguranţă a activelor şi
documentelor acesteia. În termen de maximum o lună de la numirea
sa, administratorul special realizează inventarierea şi evaluarea
activelor şi pasivelor instituţiei de credit şi întocmeşte situaţiile
financiare, care se transmit Băncii Naţionale a României, împreună
cu raportul prevăzut la art.24015 din Ordonanţă.
91
Măsurile de redresare care pot fi luate de administratorul
special pot include următoarele:
a) negocierea creanţelor instituţiei de credit şi/sau
stabilirea unei noi scadenţe a acestora;
b) suspendarea atragerii de depozite şi/sau a acordării de
credite;
c) reducerea sau restructurarea activităţilor neprofitabile,
inclusiv prin închiderea de sucursale;
d) reducerea cheltuielilor, inclusiv prin redimensionarea
schemei de personal;
e) îmbunătăţirea cadrului de administrare, a strategiilor,
proceselor şi mecanismelor implementate în cadrul instituţiei de
credit;
f) reevaluarea necesarului de provizioane sau a
tratamentului expunerilor instituţiei de credit în raport cu riscurile
asumate;
g) reducerea riscurilor aferente operaţiunilor, produselor
şi/sau ale sistemelor instituţiei de credit;
h) orice alte măsuri care pot fi luate de către consiliul de
administraţie şi directori, respectiv de către consiliul de
supraveghere şi directorat, potrivit legii;
i) încetarea activităţilor frauduloase şi a abuzurilor de orice
natură ale persoanelor aflate în relaţii speciale cu instituţia de
credit;
j) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor
frauduloase, încheiate anterior de către instituţia de credit, inclusiv
a acelor contracte în care obligaţiile asumate de către instituţia de
credit sunt disproporţionate în raport cu prestaţia la care s-a obligat
cealaltă parte contractantă;
k) sesizarea organelor competente, în cazul în care există
indicii cu privire la săvârşirea de infracţiuni.
Potrivit art.24012 alin.6 din Ordonanţă, dacă adunarea
generală a acţionarilor nu adoptă hotărârile necesare restructurării
activităţii instituţiei de credit, în absenţa altor soluţii viabile de
redresare, Banca Naţională a României hotărăşte retragerea
autorizaţiei instituţiei de credit şi sesizarea instanţei competente
92
pentru declanşarea procedurii falimentului sau, după caz, retragerea
autorizaţiei urmată de dizolvarea şi lichidarea instituţiei de credit.
La implementarea măsurilor privind majorarea sau
reducerea capitalului social se au în vedere următoarele:
a) în cazul în care este necesară majorarea capitalului
social, pentru motive temeinice, justificate de existenţa unei intenţii
serioase din partea unui investitor, de participare la capitalul
instituţiei de credit, administratorul special poate cere adunării
generale să ridice acţionarilor dreptul de preferinţă la subscrierea de
noi acţiuni, în tot sau în parte, cu aprobarea Băncii Naţionale a
României; în toate celelalte cazuri, dreptul de preferinţă se poate
exercita în termen de 14 zile de la data publicării hotărârii adunării
generale potrivit legii;
b) orice majorare de capital nu va putea fi realizată mai
înainte ca pierderile să fie absorbite prin reducerea capitalului
social sau de către elementele de fonduri proprii corespunzătoare;
c) majorarea capitalului social trebuie să asigure cel puţin
un nivel al fondurilor proprii care să permită încadrarea instituţiei
de credit în cerinţele prudenţiale prevăzute de lege şi de
reglementările aplicabile;
d) hotărârea privind reducerea capitalului social pentru
acoperirea pierderilor produce efecte de la data publicării acesteia
conform legii, administratorul special fiind obligat să ia măsuri
pentru publicarea sa în regim de urgenţă. Prin derogare de la
prevederile Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, hotărârea nu poate face, în acest caz, obiect
al opoziţiei creditorilor sociali.
În termen de 15 zile de la primirea raportului
administratorului special, Banca Naţională a României hotărăşte cu
privire la oportunitatea şi perioada menţinerii administrării speciale
şi cu privire la recomandările formulate de administratorul special
şi, după caz, aprobă, cu sau fără amendamente, ori respinge planul
de acţiune propus.
Dacă Banca Naţională a României consideră că nu sunt
condiţii favorabile pentru redresarea instituţiei de credit, astfel încât
aceasta să fie în măsură să îndeplinească cerinţele prudenţiale
93
prevăzute de lege şi de reglementările emise în aplicarea acesteia,
Banca Naţională a României poate, în funcţie de circumstanţele
concrete, să hotărască următoarele:
a) implementarea măsurilor de restructurare, conform
planului de acţiune aprobat sau, în absenţa acestuia, pe baza
evaluărilor făcute de administratorul special şi stabilirea unui
termen în care administratorul special să întreprindă demersuri
pentru restructurarea activităţii instituţiei de credit;
b) retragerea autorizaţiei instituţiei de credit şi sesizarea
instanţei competente pentru declanşarea procedurii falimentului
sau, după caz, retragerea autorizaţiei urmată de dizolvarea şi
lichidarea instituţiei de credit.
Banca Naţională a României poate solicita modificarea
unui plan de acţiune aprobat sau poate aproba modificarea planului
propusă de administratorul special, oricând consideră necesar,
înainte sau pe parcursul implementării sale.
La analiza costurilor şi beneficiilor diferitelor alternative
avute în vedere în raportul administratorului special şi la adoptarea
hotărârii de menţinere a administrării speciale, Banca Naţională a
României trebuie să urmărească, cu prioritate, obiectivul de
menţinere a stabilităţii financiare şi protecţia intereselor
deponenţilor, luând în considerare alegerea variantei celei mai puţin
costisitoare în acest sens.
Dacă prin adoptarea măsurilor de restructurare creditorii
instituţiei de credit se află într-o situaţie mai puţin favorabilă decât
cea în care s-ar fi aflat dacă aceste măsuri nu ar fi fost implementate
şi instituţia de credit ar fi intrat direct în lichidare, luând în
considerare valoarea estimativă care s-ar fi obţinut de către aceştia
prin distribuire în caz de faliment, pe baza estimărilor făcute de
administratorul special, persoanele prejudiciate prin măsurile dispuse
şi implementate în cursul administrării speciale, cu respectarea
prevederilor Ordonanţei, se pot adresa instanţei competente pentru
acoperirea prejudiciului cauzat, în termen de 15 zile de la data la care
a cunoscut sau trebuia să cunoască producerea acestuia, iar în caz de
admitere a pretenţiilor reclamanţilor, despăgubirile se suportă dintr-
un fond special constituit în acest sens şi administrat de Fondul de
94
garantare a depozitelor în sistemul bancar.
Pe întreaga perioadă a administrării speciale,
administratorul special trebuie să raporteze Băncii Naţionale a
României, la termenele stabilite de aceasta, în legătură cu situaţia
financiară a instituţiei de credit şi stadiul măsurilor implementate.
Cu toate acestea, administratorul special poate raporta şi
propune Băncii Naţionale a României orice impedimente în
implementarea măsurilor aprobate şi modificarea acestora. În
cazurile în care aceste impedimente se datorează opoziţiei adunării
generale a acţionarilor de a adopta hotărârile necesare sau unor
circumstanţe obiective care nu permit implementarea în termen util
a măsurilor aprobate, în absenţa altor soluţii viabile, administratorul
special propune Băncii Naţionale a României retragerea autorizaţiei
instituţiei de credit.
Pe baza raportărilor făcute de administratorul special,
Banca Naţională a României poate hotărî în orice moment încetarea
administrării speciale, cu reluarea activităţii instituţiei de credit sub
controlul organelor sale statutare sau poate retrage autorizaţia
instituţiei de credit şi sesizarea instanţei competente pentru
declanşarea procedurii falimentului sau, după caz, retragerea
autorizaţiei urmată de dizolvarea şi lichidarea instituţiei de credit.
În cazul implementării unor măsuri de restructurare
constând în operaţiuni care implică transferul depozitelor plasate la
instituţia de credit aflată în administrare specială, Banca Naţională
a României retrage autorizaţia acesteia începând cu data la care
contractul care stă la baza operaţiunii de transfer de depozite sau de
vânzare de active cu asumare de pasive produce efecte şi, după caz,
sesizează instanţa competentă pentru declanşarea procedurii
falimentului. Retragerea autorizaţiei nu împiedică finalizarea
măsurilor de restructurare aprobate de Banca Naţională a României.
În situaţia în care Banca Naţională a României hotărăşte
încetarea administrării speciale, cu reluarea activităţii instituţiei de
credit sub controlul organelor sale statutare, administratorul special
întreprinde măsurile necesare pentru desemnarea noilor persoane
care să exercite responsabilităţile de administrare şi/sau de
conducere a instituţiei de credit.
95
Un anunţ privind încetarea administrării speciale se
publică în Monitorul Oficial al României şi se notifică organelor de
supraveghere competente, inclusiv în cazul sucursalelor din
străinătate ale instituţiei de credit.
Până la numirea şi aprobarea de către Banca Naţională a
României a persoanelor care vor asigura conducerea instituţiei de
credit, administratorul special asigură administrarea şi conducerea
acesteia.
În cazul în care Banca Naţională a României hotărăşte
retragerea autorizaţiei instituţiei de credit şi sesizarea instanţei
competente în vederea declanşării procedurii falimentului potrivit
Ordonanţei Guvernului nr.10/2004 privind falimentul instituţiilor
de credit, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
278/2004, până la desemnarea de către judecătorul-sindic a
lichidatorului, administrarea instituţiei de credit se asigură în
continuare de către administratorul special.
Măsurile implementate în cursul administrării speciale nu
pot fi suspendate sau desfiinţate pe cale judecătorească, inclusiv în
procedura falimentului instituţiilor de credit. Dacă prin hotărârea
pronunţată, instanţa judecătorească constată ilegalitatea măsurilor
implementate, partea în favoarea căreia s-a pronunţat hotărârea este
îndreptăţită să introducă acţiune în despăgubiri pentru prejudiciile
cauzate, cu excepţia cazurilor care presupun atragerea răspunderii
penale.
În cadrul unui litigiu în legătură cu aceste măsuri, instanţa
judecătorească se pronunţă numai asupra legalităţii acestora, Banca
Naţională a României fiind singura autoritate în măsură să se
pronunţe asupra considerentelor de oportunitate, a evaluărilor şi a
analizelor calitative care au fundamentat măsurile respective.
96

 autorizare
 retragerea autorizatiei
 supraveghere prudentiala
 masuri de supraveghere
 sanctiuni
 adminsitrare speciala
97
ADMINISTRAREA REZERVELOR INTERNAŢIONALE
4.1. Introducere
4.1. Introducere
Banca Naţională a României, ca Bancă Centrală păstrează

rezervele ţării în aur şi alte active de rezervă recunoscute pe plan
internaţional.
Potrivit art.30 alin.1 din Legea nr.312/2004, Banca
Naţională a României respectând regulile generale privind
lichididatea şi riscul specific activelor externe, stabileşte şi menţine
rezerve internaţionale, în astfel de condiţii încât să poată determina
periodic mărimea lor exactă, rezerve alcătuite cumulativ ori selectiv
din aur şi alte active externe recunoscute pe plan internaţional.
– cunoaşterea aspectelor privind rolul Bancii Naţionale a

României, ca Bancă Centrală ce păstrează rezervele ţării în aur şi
alte active de rezervă recunoscute pe plan internaţional
98
– studenţii vor putea să delimiteze aspectele privind

menţinerea de rezerve internaţionale, încât să poată
determina periodic mărimea lor exactă, rezerve alcătuite
cumulativ ori selectiv din aur şi alte active externe
recunoscute pe plan internaţional
– studenţii vor putea să cunosca termeni ca active externe,
active de rezerva, bonuri de tezaur etc.

Pentru unitatea de învăţare ADMINISTRAREA
REZERVELOR INTERNAŢIONALE timpul alocat este de 1
ore.
Banca Naţională a României, ca Bancă Centrală păstrează

rezervele ţării în aur şi alte active de rezervă recunoscute pe plan
internaţional. In conformitate cu dispozitiile art.30 alin.1 din Legea
nr.312/2004, Banca Naţională a României respectând regulile
generale privind lichididatea şi riscul specific activelor externe,
stabileşte şi menţine rezerve internaţionale, în astfel de condiţii
încât să poată determina periodic mărimea lor exactă, rezerve
alcătuite cumulativ ori selectiv din aur şi alte active externe
recunoscute pe plan internaţional.
Legea recunoaşte ca alte active:

a) active externe, sub formă de bancnote şi monede sau
disponibil în conturi la bănci sau la alte instituţii financiare în
99
străinătate, exprimate în acele monede şi deţinute în acele ţări, pe
care le stabileşte Banca Naţională a României;
b) orice alte active de rezervă, recunoscute pe plan
internaţional, inclusiv dreptul de a efectua cumpărări de la Fondul
Monetar Internaţional în cadrul tranşei de rezervă, precum şi
deţinerile de drepturi speciale de tragere;
c) cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi
alte valori mobiliare, negociabile sau nu, emise sau garantate de
persoane juridice nerezidente, clasificate în primele categorii de
către agenţiile de apreciere a riscurilor, recunoscute pe plan
internaţional, exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabile
pentru Banca Naţională a României;
d) bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise
sau garantate de guverne străine sau de instituţii financiare
interguvernamentale, negociabile sau nu, exprimate şi plătibile în
valută în locuri acceptabile pentru Banca Naţională a României.
Banca Naţională a României, urmăreşte menţinerea

rezervelor internaţionale, până la un nivel, pe care îl apreciază ca
fiind adecvat tranzacţiilor externe ale României, în principal pentru
restituirea ratelor scadente ale împrumuturilor externe şi a
dobânzilor aferente (serviciul datoriei publice externe), dar şi
pentru alte tipuri de plăţi externe.
Banca Centrală mai poate utiliza aceste rezerve şi pentru a
interveni pe pieţele valutare, pentru a controla evoluţia cursului de
schimb al monedei naţionale şi chiar pentru a asigura
convertibilitatea monedei naţionale pe piaţa valutară.
În cazul când există pericolul diminuării rezervelor
internaţionale până la un nivel ce ar periclita tranzacţiile
internaţionale ale statului sau când diminuarea s-a produs deja,
Banca Naţională a României este obligată prin lege să prezinte
Guvernului şi Parlamentului un raport privind situaţia rezervelor
internaţionale şi cauzele care au condus sau pot conduce la o astfel
de reducere, raport care va conţine şi recomandări şi propuneri de
măsuri necesare pentru preîntâmpinarea sau remedierea situaţiei.
100
În exercitarea competenţei sale de administrare a
rezervelor internaţionale, Banca Naţională a României este
autorizată, în condiţiile pe care le stabileşte, şi pe care le poate
modifica periodic, să efectueze următoarele operaţiuni:
a) cumpărarea, vânzarea şi efectuarea altor tranzacţii cu
lingouri şi monede din aur şi alte metale preţioase;
b) cumpărarea, vânzarea şi efectuarea altor tranzacţii cu valute;
c) cumpărarea, vânzarea şi efectuarea altor tranzacţii pe piaţa
secundară cu bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri emise sau
garantate de guverne străine sau de organizaţii financiare
interguvernamentale;
d) cumpărarea, vânzarea şi efectuarea altor tranzacţii cu
valori mobiliare emise de sau garante de bănci centrale, de instituţii
financiare internaţionale, de societăţi bancare şi nebancare;
e) deschiderea şi menţinerea de conturi la alte bănci centrale
şi autorităţi monetare, societăţi bancare şi instituţii financiare
internaţionale;
f) deschiderea de conturi şi efectuarea de operaţiuni de
corespondent pentru instituţii financiare internaţionale, bănci
centrale şi autorităţi monetare, societăţi financiare şi bancare,
organizaţii financiare interguvernamentale din străinătate, precum
şi pentru guverne străine şi agenţii lor.

 rezerve internationale
 active externe
 bancnote
 monede
 disponibil în conturi la bănci
 instituţii financiare în străinătate
101
 cambii
 cecuri,
 bilete la ordin,
 obligaţiuni
 valori mobiliare, negociabile
 bonuri de tezaur
102
OPERAŢIUNI CU BĂNCILE
5.1. Introducere
5.31. Creditarea băncilor
5.3.2. Servicii de compensare, depozitare, decontare şi plată
5.33. Prevenirea şi limitarea riscurilor
5.1. Introducere
În cadrul politici sale monetare şi de curs de schimb, Banca

Naţională a României poate acorda credite instituţiilor de credit pe
termene ce nu pot depăşi un termen exact, poate asigura servicii de
compensare, depozitare, decontare şi plată prin intermediul
conturilor deschise în evidenţele sale, de către celelalte instituţii de
credit.
În plus pentru luarea masurii asigurării securităţii şi
eficienţei sistemelor de plăţi şi pentru a evita riscul sistematic,
Banca Naţională a României monitorizează sistemele de plăţi
inclusiv, instrumente de plată. În acest scop, Banca Naţională a
României stabileşte măsurile necesare, le pune în aplicare şi
urmăreşte implementarea acestora; reglementează, autorizează şi
supraveghează sistemele de plaţi şi poate reglementa instrumentele
de plată.
103
– cunoaşterea aspectelor privind acordarea de credite

instituţiilor de credit pe termene, asigurarea de servicii de
conturilor deschise în evidenţele sale,

masuriile de asigurare a securităţii şi eficienţei sistemelor
de plăţi şi pentru a evita riscul sistematic,
– studenţii vor putea să cunosca rolul Bancii Naţionale de a
României monitorizează sistemele de plăţi inclusiv,
instrumente de plată menţinerea de rezerve
internaţionale, încât să poată determina periodic mărimea
lor exactă, rezerve alcătuite cumulativ ori selectiv din aur
şi alte active externe recunoscute pe plan internaţional
– studenţii vor putea să cunosca termeni ca servicii de
compensare, depozitare, decontare şi plată, prevenirea şi
limitarea riscurilor ect.

Pentru unitatea de învăţare OPERAŢIUNI CU BĂNCILE
timpul alocat este de 1 ore.
104
5.31. Creditarea băncilor

În cadrul politici sale monetare şi de curs de schimb, Banca
Naţională a României poate acorda credite instituţiilor de credit pe
termene ce nu pot depăşi 90 de zile, garantate, în principal cu:
a) titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin
remiterea lor în portofoliul Băncii Naţionale a României;
b) depozite constituite la Banca Naţională a României sau
la persoane juridice agreate de Banca Naţională a României;
c) titluri de credit – cambii şi bilete la ordin trase sau
subscrise pentru plata unor prestaţii comerciale, industriale sau
agricole de către persoane juridice eligibile, warante sau recipise de
depozit emise cu privire la bunuri fungibile sau alte bunuri valabil
asigurate contra riscurilor de pierdere, distrugere sau deteriorare.
Condiţiile de creditare, nivelul minim al ratei dobânzii şi
criteriile ce trebuiesc îndeplinite de instituţiile de credit pentru a
accede la credite se publică, astfel încât, acordarea acestor credite
să se facă pe baze competitive. În acest sens Banca Naţională a
României poate stabili plafoane de creditare, niveluri ale ratei
dobânzii, termene de rambursare sau alte condiţii.
Pentru toate operaţiunile de creditare efectuate, Banca
Naţională a României stabileşte şi încasează dobânzi şi comisioane.
5.3.2. Servicii de compensare, depozitare, decontare şi

plată
Potrivit legii, Banca Naţională a României poate asigura
servicii de compensare, depozitare, decontare şi plată prin
intermediul conturilor deschise în evidenţele sale, de către celelalte
instituţii de credit.
Astfel de conturi se deschid, în conformitate cu prevederile
art.21 din lege nu numai pentru instituţiile de credit, ci şi pentru
105
Trezoreria statului, pentru Casele de Compensare şi alte entităţi,
rezidente şi nerezidente.
Prin aceste conturi Banca Naţională a României efectuează
decontarea finală, irevocabilă şi necondiţionată a transferurilor de
fonduri în conturile titularilor.
Tot astfel, începând cu data aderării României la Uniunea
Europeană, Banca Naţională a României poate participa, pe cont
propriu ori în numele şi pe contul statului, la aranjamente de
compensare, depozitare şi de plată sau la alte contracte având acest
scop, încheiate cu instituţii centrale sau cu organizaţii colective de
specialitate, publice şi private, având sediul în străinătate.
5.3.3. Prevenirea şi limitarea riscurilor

În scopul asigurării securităţii şi eficienţei sistemelor de
plăţi şi pentru a evita riscul sistematic, Banca Naţională a României
monitorizează sistemele de plăţi inclusiv, instrumente de plată. În
acest scop, Banca Naţională a României stabileşte măsurile
necesare, le pune în aplicare şi urmăreşte implementarea acestora;
reglementează, autorizează şi supraveghează sistemele de plaţi şi
poate reglementa instrumentele de plată.
Pentru prevenirea şi limitarea riscurilor de piaţă şi de credit,
Banca Naţională a României poate presta servicii de colectare şi
difuzare, de date şi informaţii privind incidentele de plăţi şi
riscurile de creditare în sistemul instituţiilor de credit, în condiţii de
asigurare a secretului bancar la cerere şi contra cost, conform
reglementărilor proprii.

 operatinu bancare
 bancnote
 monede
 disponibil în conturi la bănci
106
 instituţii financiare în străinătate
 cambii
 cecuri,
 bilete la ordin,
107
REGLEMENTĂRILE BĂNCII CENTRALE – RAPORTURILE

JURIDICE BANCARE
6.1. Introducere
6.1. Introducere
Banca Naţională a României este împuternicită

potrivit art.48 alin.1 din Legea nr. 312/2004, Banca Naţională a
României să emită reglementările necesare pentru a pune în
aplicare şi a impune respectarea prevederilor legale.
Aceste reglementări pot fi sub formă de regulamente, ordine,
norme şi circulare, având caracter obligatoriu pentru persoanele
juridice publice şi private, precum şi pentru persoanele fizice.
– cunoaşterea aspectelor privind împuternicirea, Bancii

Naţionale a României să emită reglementările necesare pentru a
pune în aplicare şi a impune respectarea prevederilor legale.
108
– studenţii vor putea să cunosca aspectele privind

reglementările necesare pentru a pune în aplicare şi a
impune respectarea prevederilor legale de catre , Banca
Naţională a României .
– studenţii vor putea să cunosca termeni ca reglementările
cantitative si calitative, nivelul minim de solvabilitate
sancţiuni administrative ect.

Pentru unitatea de învăţare REGLEMENTĂRILE BĂNCII
CENTRALE – RAPORTURILE JURIDICE BANCARE timpul
alocat este de 2 ore.
Potrivit art.48 alin.1 din Legea nr. 312/2004, Banca

Naţională a României este împuternicită să emită reglementările
necesare pentru a pune în aplicare şi a impune respectarea
prevederilor legale.
Aceste reglementări pot fi sub formă de regulamente,
ordine, norme şi circulare, având caracter obligatoriu pentru
persoanele juridice publice şi private, precum şi pentru
persoanele fizice.
Plecând de la caracterul general şi obligatoriu al acestor
reglementări trebuie să acceptăm că şi raporturile juridice născute
pe baza lor sunt raporturi de drept public.
Astfel, în ce priveşte obligativitatea instituţiilor de credit
de a păstra, în conturi deschise la Banca Naţională a României
109
rezerve obligatorii, precum şi un nivel minim al acestora potrivit
Regulamentului Băncii Naţionale a României nr.6/2002, este de
remarcat că neîndeplinirea acestor obligaţii atrage după sine
aplicarea de sancţiuni din partea Băncii Naţionale României
începând cu avertisment scris dat instituţiei de credit, amendă
aplicabilă instituţiilor de credit şi/sau administratorilor şi până la
limitarea operaţiunilor acestora.
Se naşte aşadar un raport juridic între Banca Naţională a
României şi instituţiile de credit din sistem, raport în care Banca
Naţională a României este subiectul principal (dominant). Acest
subiect dispune în ceea ce priveşte conduita celuilalt subiect,
verifică şi supraveghează această conduită şi, aplică sancţiunile
prevăzute de lege în caz de neconformare.
Tot astfel, în ceea ce priveşte emiterea însemnelor
monetare, Banca Naţională a României ca subiect dominant este
cea care stabileşte valoarea nominală a unităţii monetare,
dimensiunile şi desenul bancnotelor şi greutatea monedei metalice,
în timp ce toate celelalte subiecte – instituţii de credit, case de
schimb, persoane juridice de drept privat şi persoane fizice - nu pot
decât să folosească însemnele monetare emise în mod legal, nici o
persoană fizică sau juridică neputând să refuze plata făcută cu
aceste însemne.
În realizarea politicii monetare, prin operaţiuni de
creditare, reglementările Băncii Naţionale Centrale sunt emise în
special în scopul de a controla nivelul şi structura creditelor
acordate de instituţiile de credit, economiei naţionale şi populaţiei.
O primă categorie de reglementări reprezintă
reglementările cantitative, adică cele care limitează nivelul
creditelor pe care instituţiile de credit le pot acorda. Sunt cunoscute
astfel situaţiile în care Banca Centrală cere băncilor să-şi restrângă
nivelul creditelor acordate, până la un anumit procent din totalul
disponibilităţilor de creditare, pentru o anumită perioada de timp.
Nivelul creditelor pe care instituţiile de credit îl poate
acorda economiei se poate controla şi prin condiţiile şi costurile de
creditare pe care Banca Centrală le impune la creditarea acestora.
Astfel, Banca Naţională a României poate stabilii plafoane de
110
creditare, niveluri ale ratei dobânzii, termene de rambursare şi alte
condiţii, aşa încât o înăsprire a acestor condiţii va conduce automat
la scumpirea creditului şi invers.
Nivelul creditelor pe care instituţiile de credit îl poate
acorda economiei mai poate fi controlat de Banca Naţională a
României şi prin reglementările asupra nivelului rezervelor minime
obligatorii; prin stabilirea unor rezerve minime obligatorii mai
mari, nivelul creditelor acordate economiei scade şi invers.
O a doua categorie de reglementări reprezintă
reglementările calitative, care urmăresc să încurajeze creditarea
pentru anumite scopuri, descurajând alte tipuri de credite. Spre
exemplu, într-o ţară cu o balanţă deficitară de plăţi vor fi încurajate
creditele pentru export.
În realizarea activităţii de supraveghere bancară, Banca
Naţională a României, prin reglementările sale, impune instituţiilor
de credit cerinţe prudenţiale cum ar fi:
a) nivelul minim de solvabilitate, determinat ca raport între
nivelul fondurilor proprii şi totalul activelor şi elementelor în afara
bilanţului, ponderate, în funcţie de gradul de risc;
b) expunerea maximă faţă de un singur debitor, exprimată
procentual, ca raport între valoarea totală a acesteia şi nivelul
fondurilor proprii;
c) expunerea maximă agregată, exprimată procentual, ca
raport între valoarea totală a expunerilor mari şi fondurile proprii;
d) nivelul minim de lichiditate, determinat în funcţie de
scadenţele creanţelor şi angajamentelor băncii;
e) clasificarea creditelor acordate şi a dobânzilor
neîncasate aferente acestora şi constituirea provizioanelor de risc;
f) poziţia valutară, exprimată procentual în funcţie de
nivelul fondurilor proprii;
g) administrarea resurselor şi plasamentelor băncii;
h) extinderea reţelei de sucursale şi alte sedii secundare ale
băncii;
Toate aceste reglementări ale Băncii Naţionale a României
se înscriu în categoria normelor de drept public şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I, iar raporturile juridice în
111
care Banca Naţională a României intră cu celelalte instituţii de
credit sunt raporturi de drept public.
Nerespectarea acestora, în cazurile în care nu cad sub
incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, poate atrage aplicarea
de sancţiuni administrative conform art.57 din Legea nr.312/2004.
Potrivit acestei prevederi, guvernatorul, prim-
viceguvernatorul şi viceguvernatorii, în conformitate cu
regulamentul intern aprobat de către Consiliul de Administraţie al
Băncii Naţionale a României, pot aplica următoarele sancţiuni:
a) avertisment scris;
b) amendă de la 500 RON la 5000 RON; amenzile încasate
se fac venit la bugetul de stat;
c) suspendarea parţială sau totală, pe termen de pana la 90
zile, a autorizaţiei acordate de Banca Naţională a României;
d) retragerea autorizaţiei acordate de Banca Naţională a
României;
Contestaţiile împotriva acestor sancţiuni pot fi formulate în
termen de 15 zile de la data comunicării sancţiunii şi se
soluţionează de Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a
României, în termen de 30 de zile de la primirea acestora.
În termen de 15 zile de la comunicare, hotărârile
Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României pot fi
contestate la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia Contencios
Administrativ şi Fiscal.

 reglementări
 regulamente
 ordin
 norme
 circulare
 reglementările cantitative si calitative
112
 solvabilitate
 sancţiuni administrative
113
REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢII INSTITUŢIILOR DE
CREDIT
7.1. Introducere
7.31. Cerinţe operaţionale privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor de credit
7.3.2. Cerinţe de capital pentru înfiinţarea şi funcţionarea instituţiilor de credit.
7.3.3. Categorii de instituţii de credit
7.3.4. Activităţi permise instituţiilor de credit
7.3.5. Tranzacţii interzise instituţiilor de credit
7.3.6. Interdicţii legale
7.3.7. Regimul instituţiilor de credit şi al instituţiilor financiare din alte state membre
7.3.8 Regimul instituţiilor de credit din state terţe
7.1. Introducere
Pe lângă Legea nr.312/2004 care stabileşte în principiu

modul de organizare şi funcţionare al Băncii Centrale şi
competenţele acesteia în funcţionarea sistemului bancar, activitatea
bancară în România este reglementată in extenso de Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului (în continuare Ordonanţa). Acest cadrul legal
este completat de Ordonanţa nr.10/2004 privind falimentul
instituţiilor de credit şi evident, de reglementările proprii ale Băncii
Naţionale ale României.
Potrivit art.7 alin.1 pct.1 din Ordonanţă activitatea bancară
semnifică atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la
public şi acordarea de credite în cont propriu şi se desfăşoară,
potrivit prevederilor art.1 alin.(2) din Ordonanţă, prin instituţii de
114
credit - persoane juridice române, inclusiv sucursalele din
străinătate ale acestora şi instituţiile de credit din alte state membre,
respectiv din state terţe, autorizate să desfăşoare activitate bancară
în România.
Prevederile Ordonanţei reglementează condiţiile de acces la
activitatea bancară şi de desfăşurare a acesteia pe teritoriul
României, supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi a
societăţilor de investiţii financiare, precum şi supravegherea
sistemelor de plăţi şi a sistemelor de decontare a operaţiunilor cu
instrumente financiare.
În înţelesul Ordonanţei, potrivit art.7 alin.1 pct.10, instituţia
de credit reprezintă o entitate a cărei activitate constă în atragerea
de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public şi în
acordarea de credite în cont propriu.
Dispoziţiile art.32 alin.1 din Ordonanţă precizează expres
că instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi
pot funcţiona numai pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională
a României.
În ce priveşte tipul de persoană juridică, dispoziţiile art.32
alin.2 din Ordonanţă precizează că acestea se constituie în forma
juridică prevăzută pentru fiecare dintre categoriile de instituţii de
credit reglementate în Partea a II-a şi nu se pot constitui prin
subscripţie publică.
– cunoaşterea aspectelor privind atragerea de depozite sau alte

fonduri rambursabile de la public
– cunoaşterea aspectelor privind acordarea de credite în cont
propriu prin instituţii de credit - persoane juridice române, inclusiv
sucursalele din străinătate ale acestora şi instituţiile de credit din
115
alte state membre, respectiv din state terţe, autorizate să desfăşoare
activitate bancară acordarea de credite instituţiilor de credit pe
termene,
– cunoaşterea aspectelor privind asigurarea de servicii de
conturilor deschise în evidenţele sale
– cunoaşterea aspectelor privind regimul instituţiilor de credit
şi al instituţiilor financiare din alte state membre
– cunoaşterea aspectelor privind cerinţe de capital pentru
înfiinţarea şi funcţionarea instituţiilor de credit

activitatea instituţiilor de credit ce trebuie să îşi
organizeze întreaga activitate în conformitate cu regulile
unei practici bancare prudente şi sănătoase, cu cerinţele
legii şi ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia
– studenţii vor putea să cunoasca diferenta dintre acţiunile
nominative şi la purtător, si ca specific instituţiilor de
credit sunt numai cele nominative.
– studenţii vor putea să analizeze regula potrivit căreia
fiecare instituţie de credit autorizată de Banca Naţională a
României are obligaţia de a deschide cont curent la Banca
Naţională a României, înainte de începerea activităţii.
– studenţii vor putea să cunosca categorii de instituţii de
credit si care sunt activităţile permise acestora
– studenţii vor putea să cunosca ce tranzacţii sunt interzise
instituţiilor de credit
– studenţii vor putea să cunosca termeni ca acţiunile sunt
nominative şi la purtător, cont curent ect.
116
Pentru unitatea de învăţare REGLEMENTAREA
ACTIVITĂŢII INSTITUŢIILOR DE CREDIT timpul alocat este de
3 ore.
7.3.1. Cerinţe operaţionale privind organizarea şi

funcţionarea instituţiilor de credit
Plecând de la principiul general că întreaga activitate a
instituţiilor de credit se desfăşoară potrivit reglementărilor şi
măsurilor adoptate de Banca Naţională a României, reglementări
emise în exercitarea atribuţiilor sale, prevăzute ca atare de Legea
nr.312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, o primă
dispoziţie stabileşte că:
a) instituţiile de credit trebuie să îşi organizeze întreaga
activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare
prudente şi sănătoase, cu cerinţele legii şi ale reglementărilor
emise în aplicarea acesteia.
În acest sens, fiecare instituţie de credit trebuie să dispună
de un cadru formal de administrare a activităţii riguros conceput,
care să includă o structură organizatorică clară, cu linii de
responsabilitate bine definite, transparente şi coerente, procese
eficace de identificare, administrare, monitorizare şi raportare a
riscurilor la care este sau ar putea fi expusă, mecanisme adecvate de
control intern, inclusiv proceduri administrative şi contabile
riguroase şi politici şi practici de remunerare care să promoveze şi
să fie în concordanţă cu o administrare sănătoasă şi eficace a
riscurilor.
117
Cadrul de administrare, procesele şi mecanismele
prevăzute mai sus trebuie să fie cuprinzătoare şi adaptate la natura,
extinderea şi complexitatea activităţii desfăşurate de instituţia de
credit. Principiile, criteriile tehnice şi alte cerinţe care trebuie avute
în vedere se stabilesc prin reglementările emise în aplicarea
prezentei ordonanţe de urgenţă. Mecanismele de control intern
trebuie să asigure cel puţin organizarea funcţiilor de administrare a
riscurilor, de asigurare a conformităţii şi de audit intern.
În toate actele oficiale, instituţiile de credit se identifică
printr-un minim de date cu menţionarea numărului şi datei de
înmatriculate în Registrul instituţiilor de credit.
Prin actele constitutive şi reglementări interne, instituţiile
de credit îşi stabilesc cadrul de administrare, procesele de
identificare, administrare, monitorizare şi raportare a riscurilor şi
mecanismele de control, pe care sunt obligate să le transmită Băncii
Potrivit art.108 din Ordonanţă, membrii consiliului de
administraţie şi directorii sau, după caz, membrii consiliului de
supraveghere şi ai directoratului unei instituţii de credit, precum şi
persoanele desemnate să asigure conducerea structurilor care
privesc activităţile de administrare şi control al riscurilor, audit
intern, conformitate, trezorerie, creditare, precum şi orice alte
activităţi care pot expune instituţia de credit unor riscuri
semnificative trebuie să dispună de o bună reputaţie şi experienţă
adecvată naturii, extinderii şi complexităţii activităţii instituţiei de
credit şi responsabilităţilor încredinţate şi trebuie să îşi desfăşoare
activitatea în conformitate cu regulile unei practici bancare
prudente şi sănătoase.
Responsabilităţile de conducere şi/sau administrare pot fi
exercitate numai de persoane fizice.
Fiecare dintre persoanele enumerate mai sus trebuie să fie
aprobată de Banca Naţională a României înainte de începerea
exercitării responsabilităţilor, potrivit reglementărilor emise în
acest sens, şi să dispună de calificare şi competenţă adecvate pentru
a fi în măsură să se pronunţe în deplină cunoştinţă de cauză cu
privire la toate aspectele legate de activitatea desfăşurată de
118
instituţia de credit, asupra cărora trebuie să decidă potrivit
competenţelor lor.
Persoanele desemnate în calitate de administratori,
directori, membri ai consiliului de supraveghere sau ai
directoratului, după caz, trebuie să exercite efectiv
responsabilităţile de administrare şi/sau de conducere ce le revin.
Potrivit competenţelor sale, Banca Naţională a României
are autoritatea de a analiza în ce măsură sunt respectate condiţiile
minime prevăzute în Ordonanţă şi reglementările emise în aplicarea
acesteia, de a evalua toate circumstanţele şi informaţiile legate de
activitatea, reputaţia, integritatea morală şi de experienţa
persoanelor prevăzute la art. 108 şi de a decide dacă, atât la nivel
individual, cât şi la nivel colectiv, cerinţele prevăzute sunt
îndeplinite.
b) O altă dispoziţie stabileşte că modificările în situaţia
instituţiilor de credit sunt supuse aprobării Băncii Naţionale a
României, în condiţiile stabilite de aceasta prin reglementări, astfel
încât înregistrarea în Registrul Comerţului a menţiunilor
privind respectivele modificări va putea fi făcută numai după
obţinerea acestei aprobări.
Astfel, în ce priveşte fuziunea sau divizarea instituţiilor de
credit, legea stabileşte că acestea sunt supuse aprobării prealabile a
Băncii Naţionale a României, iar înregistrarea în Registrul
Comerţului se va putea face numai după obţinerea acestei aprobări
prealabile.
Tot astfel, menţiunile privind modificările operate la
nivelul instituţiilor de credit faţă de condiţiile care au stat la baza
autorizării acestora pot fi înregistrate în Registrul Comerţului
numai după obţinerea aprobării prealabile a Băncii Naţionale a
României.
c) Regula stabilită de art.101 alin.1 din Legea societăţilor
comerciale nr.31/1990, potrivit căreia o acţiune dă dreptul la un
singur vot în adunarea generală a acţionarilor este mult mai
categorică în ceea ce priveşte instituţiile de credit în sensul că
acestea nu vor putea stabili în statutele lor excepţii de la această
regulă.
119
d) Ca o derogare de la prevederile art.91 din Legea
societăţilor comerciale nr.31/1990, potrivit cărora acţiunile sunt
nominative şi la purtător, acţiunile emise de instituţiile de credit
vor putea fi numai nominative.
e) În sfârşit, dispoziţiile art.102 alin.2 din Ordonanţă
stabilesc regula potrivit căreia fiecare instituţie de credit
autorizată de Banca Naţională a României are obligaţia de a
deschide cont curent la Banca Naţională a României, înainte de
începerea activităţii.
Instituţiile de credit se constituie şi funcţionează în
condiţiile prevăzute de legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale
şi cu respectarea prevederilor prezentei Ordonanţe.
7.3.2. Cerinţe de capital pentru înfiinţarea şi

funcţionarea instituţiilor de credit. Capitalul social minim
Actul constitutiv al unei instituţii de credit, în cazul în care
aceasta se constituie ca societate comercială pe acţiuni, trebuie să
conţină cele trei elemente specifice contractului de societate:
aporturile asociaţilor, intenţia de a exercita în comun o activitate
comercială şi acordul de a împărţi beneficiile.
Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care
şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o
valoare patrimonială, în limita căreia asociatul devine debitor al
societăţii cu toate consecinţele care decurg din această calitate.
Dacă, potrivit art.91 din Legea nr.31/1990 şi art.1882 alin.3
din Codul civil, aportul la capitalul social poate fi în numerar, în
bunuri, în prestaţii sau cunoştinţe specifice, aportul la capitalul
social al unei instituţii de credit nu poate fi decât în formă
bănească.
Această cerinţă este dictată de exigenţele realizării
obiectului principal de activitate al instituţiei de credit şi, anume,
activitatea de creditare.
Pentru aceleaşi raţiuni, legea stabileşte şi obligaţia vărsării
integrale de către asociaţi a capitalului social, la momentul
subscrierii.
120
În vederea realizării acestei cerinţe, la constituirea
instituţiei de credit, aporturile la capitalul social trebuie să fie
vărsate într-un cont deschis la o instituţie de credit, care va fi blocat
până la înmatricularea în Registrul Comerţului a respectivei
instituţii de credit, persoană juridică română.
Pe lângă cerinţa formei băneşti şi a vărsării integrale a
capitalului social, la momentul subscrierii, legea prevede şi cerinţa
unui minim al capitalului social, dar lasă la aprecierea Băncii
Naţionale a României stabilirea prin reglementări a acestui minim.
Potrivit art.11 teza a doua din Ordonanţă, acest nivel minim nu
poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 5 milioane euro.
Prin regulamentul Băncii Naţionale a României nr.18/2006
privind fondurile proprii ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de
investiţii se stabileşte capitalul iniţial al instituţiilor de credit, după
cum urmează:
a) băncile, persoane juridice române, trebuie să dispună la
momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum
37 milioane lei;
b) băncile de credit ipotecar trebuie să dispună la momentul
autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 25 milioane
lei;
c) băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ
trebuie să dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului
iniţial de minimum 25 milioane lei;
d) sucursalele din România ale instituţiilor de credit din
state terţe vor menţine permanent capitalul iniţial cel puţin la
nivelul minim aplicabil stabilit prin prezentul regulament, conform
alin. (3)-(6), după caz;
e) nivelul minim al capitalului iniţial şi, respectiv, cel al
fondurilor proprii ale unei case centrale se stabilesc la echivalentul
în lei a 5 milioane euro;
f) limita minimă a fondurilor proprii ale unei cooperative
de credit se stabileşte la 300 mii lei;
g) nivelul minim al capitalului agregat şi, respectiv, cel al
fondurilor proprii ale unei reţele cooperatiste se stabileşte la
echivalentul în lei a 10 milioane euro.
121
La constituirea unei instituţii de credit, persoană juridică
română, capitalul iniţial este reprezentat de capitalul social, cu
excepţia cazurilor în care instituţia de credit care se constituie este
rezultată dintr-un proces de reorganizare prin fuziune sau divizare
ori dintr-un proces de transformare al unei alte entităţi în instituţie
de credit.
După constituirea instituţiei de credit, capitalul social în
formă bănească scade întrucât instituţia de credit îşi cumpără
sedii, se dotează etc., însă valoarea activului net patrimonial nu
scade sub valoarea capitalului social, ci poate chiar să crească.
Cumpărarea de active are două consecinţe: diminuarea numerarului
şi creşterea imobilizărilor corporale, care intră în activul bilanţului,
însă nu modifică nivelul valoric al capitalului social.
Dat fiind, însă, că obiectul principal de activitate al
instituţiilor de credit este comerţul cu bani fondurile proprii ale unei
instituţii de credit nu trebuie să scadă însă sub nivelul minim al
capitalului iniţial prevăzut pentru autorizare, iar dacă nivelul
fondurilor proprii se reduce sub nivelul minim stabilit prin
reglementări, Banca Naţională a României poate, dacă
circumstanţele o justifică, să acorde instituţiei de credit o perioadă
limitată în care aceasta fie să remedieze această situaţie, fie să-şi
înceteze activitatea.
7.3.3. Categorii de instituţii de credit

Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot
constitui şi funcţiona cu respectarea dispoziţiilor generale aplicabile
instituţiilor de credit şi a cerinţelor specifice prevăzute în Partea a
II-a a Ordonanţei, în una din următoarele categorii:
a) bănci;
b) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
c) bănci de credit ipotecar;
d) organizaţii cooperatiste de credit;
Astfel, din categoria instituţiilor de credit fac parte, în afară
de băncile comerciale, şi alte persoane juridice.
Potrivit Ordonanţei, fac parte din categoria instituţiilor de
credit şi băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ,
122
astfel cum sunt reglementate prin Partea a II-a, Titlul II, Capitolele
I - V; băncile de credit ipotecar, astfel cum sunt reglementate prin
Partea a II-a, Titlul III, precum şi organizaţiile cooperatiste de
credit, astfel cum sunt reglementate prin Partea a II-a, Titlul V.
a) Băncile comerciale
Analizând dispoziţiile specifice cuprinse în Partea a II-a din
Ordonanţă, vom observa că băncile sunt instituţii de credit cu
vocaţie universală care pot desfăşura oricare dintre activităţile
prevăzute în Secţiunea 1.2. a Capitolului II din Titlul I, Partea I, iar
dispoziţiile cu caracter general aplicabile instituţiilor de credit
potrivit Ordonanţei se aplică în totalitate băncilor.
Băncile, persoane juridice române, se constituie, potrivit
prevederilor art.287 alin.1 din Ordonanţă, sub formă juridică de
societate pe acţiuni în conformitate cu legislaţia comercială şi cu
respectarea dispoziţiilor acesteia.
Din analiza prevederilor menţionate se desprinde concluzia
că forma juridica sub care se constituie şi funcţionează o bancă este
societatea comercială pe acţiuni, căreia îi sunt aplicabile, atât la
constituire cât şi în funcţionare, prevederile Legii nr.31/1990 a
societăţilor comerciale, cu limitările pe care le impune
reglementarea specială.
Obligativitatea formei juridice de societate comercială pe
acţiuni este dată nu numai de cerinţa textului art.287 din Ordonanţă,
dar şi de prevederea expresă a art.38 alin.1 lit.c) din Ordonanţă,
potrivit cu care, cererea de autorizare va fi respinsă dacă „forma
juridică este alta decât cea prevăzută pentru categoria
instituţiei de credit care se intenţionează a fi constituită”.
Utilizarea termenului de bancă desemnează faptul că
această instituţie de credit efectuează toate tipurile de operaţiuni
bancare, desfăşurând o gamă diversificată de activităţi, în
conformitate cu prevederile art.18 – 21 din Ordonanţă.
Băncile, persoane juridice române, nu pot utiliza o
denumire specifică unei alte categorii de instituţii de credit
reglementate de Ordonanţă.
123
b) Băncile de economisire şi creditare în domeniul
locativ
În ce priveşte celelalte instituţii de credit, art.291 din
Ordonanţă stipulează că băncile de economisire şi creditare în
domeniul locativ, persoane juridice române se constituie tot sub
forma juridică de societate pe acţiuni, în conformitate cu legislaţia
aplicabilă societăţilor comerciale pe acţiuni şi cu respectarea
dispoziţiilor Ordonanţei.
Acestea sunt instituţii de credit specializate în finanţarea pe
termen lung a domeniului locativ, al căror obiect principal de
activitate constă în economisirea şi creditarea în sistem colectiv
pentru domeniul locativ.
Ele pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate,
următoarele activităţi:
a) economisire şi creditare în sistem colectiv pentru
domeniul locativ;
b) finanţarea anticipată şi finanţarea intermediară, pe baza
contractelor de economisire-creditare;
c) acordarea de credite pentru activităţi în domeniul locativ,
fără a se depăşi, însă, nivelul reglementat de Banca Naţională a
României din valoarea aferentă finanţărilor în baza contractelor de
economisire-creditare şi a finanţărilor acordate anticipat şi
intermediar;
d) administrarea de portofolii de credite şi intermedierea de
credite pe contul terţilor, dacă aceste credite sunt destinate
finanţării unor activităţi în domeniul locativ;
e) emiterea de garanţii pentru acele tipuri de credite
obţinute de o persoană, pe care aceste bănci le pot acorda, fără a
depăşi nivelul reglementat de Banca Naţională a României din
valoarea aferentă finanţărilor în baza contractelor de economisire-
creditare şi a finanţărilor acordate anticipat şi intermediar;
f) efectuarea de plasamente în active cu grad de risc de
credit scăzut, potrivit reglementărilor Băncii Naţionale a României;
g) acordarea de credite societăţilor comerciale la care
acestea deţin participaţii, în condiţiile legii;
h) emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
124
i) operaţiuni de plăţi;
j) consultanţă financiar-bancară;
k) operaţiuni de mandat cu specific financiar-bancar;
l) alte activităţi, potrivit dispoziţiilor art.18 din Ordonanţă,
în măsura în care acestea susţin realizarea obiectului de activitate.
Dispoziţiile cu caracter general aplicabile instituţiilor de
credit potrivit Ordonanţei se aplică în mod corespunzător şi acestor
bănci, în măsura în care nu se dispune altfel potrivit dispoziţiilor
cuprinse în Titlul II.
c) Băncile de credit ipotecar
Sunt instituţii de credit specializate, al căror obiect
principal de activitate îl constituie desfăşurarea cu titlu profesional
a activităţii de acordare de credite ipotecare pentru investiţii
imobiliare şi atragerea de fonduri rambursabile de la public prin
emisiune de obligaţiuni ipotecare.
Cu excepţia activităţii de atragere de depozite, băncile de
credit ipotecar pot desfăşura în limita autorizaţiei acordate,
activităţile prevăzute la art.18 din Ordonanţă, în condiţiile în care
acestea susţin activitatea de acordare de credite ipotecare şi
emisiune de obligaţiuni ipotecare. Dispoziţiile art.20-22 din
Ordonanţă se aplică în mod corespunzător.
În sfârşit, dispoziţiile cu caracter general aplicabile
instituţiilor de credit potrivit Ordonanţei se aplică în mod
corespunzător şi acestor bănci.
d) Organizaţiile cooperatiste de credit
Organizaţiile cooperatiste de credit, persoane juridice
române, sunt asociaţii autonome, apolitice şi neguvernamentale,
care desfăşoară activităţi specifice instituţiilor de credit, în
conformitate cu prevederile Ordonanţei, în scopul într-ajutorării
membrilor acestora.
Potrivit legii, organizaţiile cooperatiste de credit, persoane
juridice române, se pot organiza şi funcţiona doar sub forma
Cooperativelor de Credit şi a Casei Centrale la care acestea sunt
afiliate, iar afilierea la o casă centrală este obligatorie şi se
realizează în condiţiile şi prin procedura stabilită prin actul
constitutiv al Casei Centrale.
125
Cooperativa de credit este o instituţie de credit constituită
ca o asociaţie autonomă de persoane fizice unite voluntar în scopul
îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin economic,
social şi cultural, a cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe
principiul într-ajutorării membrilor cooperatori.
Casa Centrală a Cooperativelor de Credit este instituţia
de credit constituită prin asocierea de cooperative de credit, în
scopul gestionării intereselor lor comune, urmăririi centralizate a
respectării dispoziţiilor legale şi a reglementărilor-cadru, aplicabile
tuturor cooperativelor de credit afiliate, prin exercitarea
supravegherii şi a controlului administrativ, tehnic şi financiar
asupra organizării şi funcţionării acestora.
7.3.4. Activităţi permise instituţiilor de credit

Potrivit art.18 din Ordonanţă, astfel cum acesta a fost
modificat de Ordonanţa de urgenţă nr.26/2010, instituţiile de credit
pot desfăşura, în limitele autorizaţiei acordate, următoarele
activităţi:
a) atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de
consum, credite ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanţarea
tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
c) leasing financiar;
d) servicii de plată aşa cum sunt definite la art.8 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.113/2009 privind serviciile
de plată;
e) emiterea şi administrarea altor mijloace de plată, cum ar
fi cecuri, cambii şi bilete la ordin, în măsura în care nu se
încadrează la lit.d);
f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
g) tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor,
în condiţiile legii, cu:
1. instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri,
cambii, bilete la ordin, certificate de depozit;
2. valută;
3. contracte futures şi options financiare;
126
4. instrumente având la bază cursul de schimb şi rata
dobânzii;
5. valori mobiliare şi alte instrumente financiare
transferabile;
h) participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte
instrumente financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori
prin plasament şi prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;
i) servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului,
strategia de afaceri şi alte aspecte legate de afaceri comerciale,
servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de
consultanţă;
j) administrare de portofolii şi consultanţă legată de
aceasta;
k) custodie şi administrare de instrumente financiare;
l) intermediere pe piaţa interbancară;
m) prestare de servicii privind furnizarea de date şi
referinţe în domeniul creditării;
n) închiriere de casete de siguranţă;
n1) emitere de monedă electronică;
o) operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte
confecţionate din acestea;
p) dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;
r) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea
se circumscriu domeniului financiar, cu respectarea prevederilor
legale speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este
cazul.
Dispoziţiile alin.1 al art.18 din Ordonanţă se interpretează
şi se aplică astfel încât activităţile enumerate la alin.1 să acopere
orice operaţiuni, tranzacţii, produse şi servicii care se înscriu în
sfera acestor activităţi sau pot fi asimilate acestora, inclusiv
serviciile auxiliare acestor activităţi, iar activităţile care, potrivit
unor legi speciale, sunt supuse unor autorizări, aprobări sau avize
specifice, pot fi desfăşurate de instituţia de credit numai după
obţinerea acestora.
Reglementările prevăd că atât activitatea de acordare de
credite ipotecare finanţate prin emisiuni de obligaţiuni ipotecare cât
127
şi activitatea de economisire şi de creditare în sistem colectiv
pentru domeniul locativ pot fi desfăşurate cu respectarea legislaţiei
speciale în materie inclusiv a dispoziţiilor cuprinse în Titlul III al
Părţii a II-a din Ordonanţă.
Instituţiile de credit mai pot desfăşura şi alte activităţi
potrivit autorizaţiei acordate de Banca Naţională a României, cum
ar fi operaţiuni ne-financiare în mandat sau de comision, cu
precădere pe contul altor entităţi din cadrul grupului din care face
parte instituţia de credit; prestarea de servicii clientelei proprii care,
deşi nu sunt conexe activităţii desfăşurate, reprezintă totuşi o
prelungire a operaţiunilor bancare şi operaţiuni de administrare a
patrimoniului constituit atât din bunuri mobile, cât şi imobile aflate
în proprietatea acestora şi neafectate desfăşurării activităţilor
financiare.
În afară de aceste operaţiuni de administrare a
patrimoniului, instituţiile de credit se pot angaja în operaţiuni cu
bunuri mobile şi imobile în condiţiile în care acestea sunt necesare
desfăşurării normale a activităţilor instituţiei de credit ori au ca
obiect bunuri mobile şi imobile destinate perfecţionării pregătirii
profesionale sau dobândite ca urmare a executării silite.
7.3.5. Tranzacţii interzise instituţiilor de credit

Sunt prevăzute ca atare de dispoziţiile art.22 din Ordonanţă
şi vizează acele operaţiuni comerciale realizate de alţi comercianţi
decât instituţiile de credit sau operaţiuni interzise chiar
comercianţilor.
Cu titlu general, instituţiile de credit nu pot desfăşura alte
activităţi în afara celor permise potrivit dispoziţiilor Ordonanţei.
Sunt interzise, de asemenea, următoarele operaţiuni:
a) gajarea propriilor acţiuni pe contul datoriei băncii,
b) acordarea de credite garantate cu acţiuni, alte titluri de
capital sau cu obligaţiuni emise de instituţia de credit însăşi sau de
o altă entitate aparţinând grupului din care face parte instituţia de
credit;
c) atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile,
titluri sau alte valori, de la public, când instituţia de credit se află în
128
stare de insolvenţă.
7.3.6. Interdicţii legale

Legea interzice oricărei persoane juridice care nu este
instituţie de credit autorizată, precum şi oricărei persoane fizice sau
entităţi fără personalitate juridică să se angajeze într-o activitate de
atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public,
într-o activitate de emitere de monedă electronică ori într-o
activitate de atragere şi/sau gestionare de sume de bani provenite
din contribuţiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în
vederea acumulării de fonduri colective şi acordării de
credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru
achiziţionarea de bunuri şi/sau servicii de către membrii acestora.
Această interdicţie nu se aplică în cazul atragerii de
depozite sau alte fonduri rambursabile:
a) de către un stat membru ori de către administraţiile
regionale sau autorităţile administraţiei publice locale ale unui stat
membru;
b) de către organisme publice internaţionale la care
participă unul sau mai multe state membre;
c) în cazurile expres prevăzute de legislaţia românească
sau de legislaţia comunitară, cu condiţia ca aceste activităţi să fie
reglementate şi supravegheate corespunzător, în scopul protejării
deponenţilor şi investitorilor.
În aplicarea dispoziţiilor mai sus arătate, o emisiune de
obligaţiuni sau alte instrumente financiare similare este considerată
atragere de fonduri rambursabile de la public dacă este îndeplinită
cel puţin una din următoarele condiţii:
a) constituie activitatea exclusivă sau principală a
emitentului;
b) emitentul desfăşoară cu titlu profesional activitate de
acordare de credite sau una ori mai multe din activităţile prevăzute
la art. 18 alin. (1) lit. c)-l).
Emisiunea de obligaţiuni sau alte instrumente financiare
similare poate fi permisă dacă se adresează exclusiv investitorilor
calificaţi astfel cum îi defineşte legislaţia privind piaţa de capital.
129
Banca Naţională a României este abilitată să determine
dacă o activitate reprezintă ori nu atragere de depozite sau alte
fonduri rambursabile de la public, activitate bancară ori activitate
de atragere şi/sau gestionare de sume de bani provenite din
contribuţiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în
vederea acumulării de fonduri colective şi acordării de
credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru
achiziţionarea de bunuri şi/sau servicii de către membrii acestora.
Determinarea naturii activităţii, exprimată de Banca Naţională a
României, este obligatorie pentru părţile interesate.
O altă interdicţie se referă la utilizarea unor termeni
specifici din domeniul bancar.
Se interzice, astfel, oricărei persoane, alta decât o instituţie
de credit autorizată să utilizeze denumirea de "bancă" sau
"organizaţie cooperatistă de credit", "cooperativă de credit", "casa
centrală a cooperativelor de credit", "bancă cooperatistă", "bancă
centrală cooperatistă", "bancă ipotecară/bancă de credit ipotecar",
"bancă de economisire şi creditare în domeniul locativ" sau
derivate ori traduceri ale acestor denumiri, în legătură cu o
activitate, un produs sau un serviciu, cu excepţia cazului în care
această utilizare este stabilită sau recunoscută prin lege ori printr-un
acord internaţional sau când din contextul în care este utilizată
denumirea respectivă rezultă neîndoielnic că nu este vorba despre
desfăşurarea unei activităţi bancare.
Fără a se aduce atingere prevederilor de mai sus, entităţile,
persoane juridice române, din grupul din care face parte o instituţie
de credit pot utiliza în denumirea acestora iniţialele, sigla,
emblema, denumirea ori alte elemente de identificare utilizate la
nivel de grup.
7.3.7. Regimul instituţiilor de credit şi al instituţiilor

financiare din alte state membre
Instituţiile de credit autorizate şi supravegheate de
autoritatea competentă dintr-un alt stat membru pot desfăşura în
România activităţile prevăzute la art.18 alin.1 lit.a)-n), fie prin
înfiinţarea de sucursale, fie prin furnizarea de servicii în mod direct,
130
cu condiţia ca activităţile respective să se regăsească în autorizaţia
acordată de autoritatea competentă din statul membru de origine şi
dacă se asigură respectarea legislaţiei româneşti adoptate în scopul
protejării interesului general.
Potrivit art.51 alin.1 din Ordonanţă, sucursalelor din
România ale instituţiilor de credit din alte state membre le sunt
aplicabile:
a) dispoziţiile privind secretul profesional în domeniul
bancar cuprinse în Capitolul II din Titlul II, Partea I din Ordonanţă;
b) dispoziţiile art.102 alin.2 privind deschiderea contului
curent la Banca Naţională a României;
c) dispoziţiile art.103 privitoare la elementele de
identificare a instituţiei de credit;
d) reglementările Băncii Naţionale a României în materia
supravegherii lichidităţii instituţiilor de credit;
e) reglementările în domeniul statistic şi cel al politicii
monetare emise de Banca Naţională a României.
Dispoziţiile alin.1 lit.a) se aplică şi instituţiilor de credit
din alte state membre care furnizează servicii în mod direct în
România.
Instituţiile financiare cu sediul într-un alt stat
membru pot desfăşura în România, activităţile prevăzute la art.18
alin.1 lit. b)-n), prin înfiinţarea de sucursale sau prin furnizarea de
servicii în mod direct, dacă aceste instituţii financiare sunt filiale
ale uneia sau mai multor instituţii de credit, dacă activităţile
respective sunt prevăzute în actele lor constitutive şi dacă sunt
îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:
a) societatea-mamă sau societăţile-mamă ale instituţiei
financiare sunt autorizate ca instituţii de credit în statul membru a
cărui legislaţie guvernează statutul instituţiei financiare-filială;
b) activităţile în cauză sunt efectiv desfăşurate pe
teritoriul aceluiaşi stat membru;
c) societatea-mamă sau societăţile-mamă ale instituţiei
financiare deţin 90% sau mai mult din drepturile de vot ataşate
acţiunilor la capitalul social al acesteia;
d) societatea-mamă sau societăţile-mamă ale instituţiei
131
financiare trebuie să îndeplinească cerinţele autorităţii competente
din statul membru de origine cu privire la administrarea prudentă a
instituţiei financiare-filială şi trebuie să declare, cu acordul acestei
autorităţi, că garantează în solidar obligaţiile asumate de instituţia
financiară-filială;
e) instituţia financiară-filială este inclusă, în special în
ceea ce priveşte activităţile pe care urmează să le desfăşoare în
România, în supravegherea pe bază consolidată a societăţii-mamă
sau, după caz, a fiecărei societăţi-mamă, în mod deosebit pentru
calculul cerinţelor, de fonduri proprii pentru acoperirea riscurilor
prevăzute la art.126 din Ordonanţă, pentru controlul expunerilor
mari şi în scopul limitării participaţiilor calificate potrivit
dispoziţiilor art.143 din Ordonanţă.
Dispoziţiile art.45 alin.2, art.48 şi art.49 din Ordonanţă se
aplică în mod corespunzător şi în cazul înfiinţării unei sucursale,
respectiv al furnizării de servicii în mod direct în România de către
o instituţie financiară dintr-un alt stat membru.
7.3.8 Regimul instituţiilor de credit din state terţe

Instituţiile de credit având sediul social în state terţe pot
desfăşura activităţi în România numai dacă sunt îndeplinite în mod
cumulativ următoarele condiţii:
a) activitatea se desfăşoară prin înfiinţarea unei
sucursale; toate sucursalele înfiinţate pe teritoriul României sunt
considerate o singură sucursală;
b) sucursala este autorizată de Banca Naţională a
României;
c) autoritatea competentă din statul de origine nu se
opune înfiinţării sucursalei în România;
d) sunt respectate dispoziţiile prezentei ordonanţe de
urgenţă şi ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia.
Activităţile ce pot fi desfăşurate prin intermediul
sucursalei din România sunt prevăzute în autorizaţia acordată de
Banca Naţională a României şi nu pot excede obiectului de
activitate al instituţiei de credit, autorizate de autoritatea
competentă din statul terţ de origine.
132
Activitatea sucursalei din România este supusă
supravegherii prudenţiale a Băncii Naţionale a României.
Sucursala înfiinţată în România poate utiliza denumirea
instituţiei de credit utilizată în statul terţ de origine. Dacă există
pericolul unor confuzii, în scopul asigurării unei clarificări
corespunzătoare, Banca Naţională a României solicită ca această
denumire să fie însoţită de o menţiune explicativă.
Cerinţele de autorizare şi cele privind desfăşurarea
activităţii instituţiilor de credit – persoane juridice române se aplică
în mod corespunzător sucursalelor instituţiilor de credit din state
terţe, cu precizările cuprinse în dispoziţiile care urmează, astfel:
a) Banca Naţională a României acordă autorizaţie
sucursalei din România a unei instituţii de credit dintr-un stat terţ
numai dacă este încredinţată că instituţia de credit poate asigura
desfăşurarea activităţii pe teritoriul României în condiţii de
siguranţă şi cu respectarea cerinţelor unei administrări prudente şi
sănătoase şi că sunt asigurate condiţii adecvate pentru realizarea
supravegherii;
b) prevederile referitoare la furnizarea de informaţii cu
privire la riscul de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului
se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte solicitarea de
informaţii referitoare la persoanele şi entităţile implicate sau având
legătură cu proiectul de autorizare a sucursalei instituţiei de credit
din statul terţ.
c) Banca Naţională a României notifică Comisiei
Europene, Autorităţii Bancare Europene şi Comitetului Bancar
European orice autorizaţie acordată unei sucursale a unei instituţii
de credit cu sediul într-un stat terţ.
Capitalul iniţial al sucursalei se asigură prin punerea la
dispoziţia acesteia, în formă bănească, a capitalului de dotare de
către instituţia de credit din statul terţ, la nivelul prevăzut prin
reglementările Băncii Naţionale a României, care nu poate fi mai
mic decât echivalentul în lei a 5 milioane euro.
Instituţia de credit din statul terţ trebuie să desemneze cel
puţin două persoane care să asigure conducerea activităţii
sucursalei din România şi care sunt împuternicite să angajeze legal,
133
în România, instituţia de credit. Aceste persoane trebuie să dispună
de reputaţie şi experienţă adecvate pentru exercitarea
responsabilităţilor încredinţate.
Conducerea sucursalei şi documentele necesare pentru
realizarea supravegherii trebuie să fie situate pe teritoriul României,
la adresa sediului înregistrat.
La evaluarea calităţii instituţiei de credit din statul terţ,
inclusiv a persoanelor care deţin participaţii calificate la respectiva
instituţie de credit, se au în vedere criteriile prevăzute la art. 26
alin. 1, care se aplică în mod corespunzător, precum şi cel puţin
următoarele:
a) nivelul fondurilor proprii, al cerinţelor de capital şi
lichiditatea instituţiei de credit:
b) dispoziţiile legale sau măsuri de natură administrativă
existente în statul de origine al instituţiei de credit sau dificultăţi în
aplicarea acestor dispoziţii sau măsuri, din perspectiva eventualelor
impedimente în exercitarea de către Banca Naţională a României a
supravegherii sucursalei.
Dacă între instituţia de credit din statul terţ şi alte
persoane fizice sau juridice există legături strânse, Banca Naţională
a României acordă autorizaţie numai dacă aceste legături nu
împiedică exercitarea eficientă a funcţiilor sale de supraveghere.
Orice modificări semnificative la nivelul acţionariatului
instituţiei de credit din statul terţ sau ale persoanelor aflate în
legături strânse cu aceasta, inclusiv cele decurgând dintr-un proces
de fuziune sau de divizare în care este implicată instituţia de credit
din statul terţ, implică o nouă evaluare din partea Băncii Naţionale
a României, putând atrage retragerea autorizaţiei acordate
sucursalei din România, dacă nu mai sunt îndeplinite condiţiile care
au stat la baza autorizării acesteia.
Autorizaţia acordată sucursalei unei instituţii de credit
dintr-un stat terţ poate fi retrasă de Banca Naţională a României,
în aceleaşi condiţii prevăzute pentru retragerea autorizaţiei
acordate instituţiei de credit – persoană juridică română.
Autorizaţia sucursalei unei instituţii de credit dintr-un
stat terţ îşi încetează valabilitatea în următoarele situaţii:
134
a) instituţia de credit în cauză sau, în situaţia în care
aceasta este implicată într-un proces de fuziune/divizare în urma
căreia îşi încetează existenţa, entitatea, rezultată, renunţă la
autorizaţie, hotărând dizolvarea şi lichidarea sucursalei;
b) în urma unor procese de reorganizare la nivelul
instituţiei de credit sau al grupului din care face parte, inclusiv
procese de fuziune sau de divizare, activitatea sucursalei din
România este preluată de o altă instituţie de credit sau de o
sucursală din România a unei instituţii de credit dintr-un alt stat
membru sau dintr-un stat terţ;
c) autorizaţia acordată instituţiei de credit este retrasă de
autoritatea competentă din statul de origine sau îşi încetează
valabilitatea în orice mod;
d) s-a pronunţat o hotărâre de deschidere a procedurii
falimentului instituţiei de credit sau o altă procedură care implică
lichidarea acesteia.
În cazurile prevăzute la lit. a) şi b), instituţia de credit
trebuie să notifice Băncii Naţionale a României decizia sa privind
dizolvarea şi lichidarea sucursalei din România şi să transmită
acesteia cel puţin un plan de lichidare a activului şi de stingere a
pasivului, care să asigure plata integrală a creanţelor deponenţilor şi
ale altor creditori.
Hotărârea de dizolvare şi lichidare nu produce efecte
decât după confirmarea de către Banca Naţională a României a
încetării valabilităţii autorizaţiei, care se comunică instituţiei de
credit în cauză.
Dispoziţiile art.41 alin.2 privind publicarea în Monitorul
Oficial a hotărârii de încetare a valabilităţii autorizaţiei se aplică în
mod corespunzător.

 Cooperativelor de Credit
 Casei Centrale
135
 actele constitutive
 reglementări interne
 instituţiile de credit
 monitorizare
 raportare a riscurilor
 mecanismele de control
 acţiunile sunt nominative / purtător
 cont curent
 Actul constitutiv al unei instituţii de credit
 societate comercială pe acţiuni
 aporturile asociaţilor
136
PROCEDURA FALIMENTULUI INSTITUŢIILOR DE CREDIT
8.1. Introducere
8.3.1. Reglementarea legală şi domeniul de aplicare
8.3.2. Procedura de sesizare a Tribunalului
8.3.3. Atribuţiile organelor care aplică procedura falimentului
8.3.4. Efectele declanşării procedurii falimentului
8.3.5. Etapele procedurii falimentului instituţiilor de credit
8.3.6. Închiderea procedurii
8.3.7. Răspunderea organelor de conducere, a cenzorilor şi a personalului de execuţie sau cu
atribuţii de control din instituţia de credit ajunsă în stare de insolvenţă
8.3.8. Faptele care atrag răspunderea
8.1. Introducere
Desfăşurarea normală a activităţii comerciale impune ca

toţi comercianţii (incluzând aici şi băncile care sunt societăţi
comerciale pe acţiuni) care şi-au asumat obligaţii în baza unor
contracte legal încheiate, să-şi execute aceste obligaţii în strictă
conformitate cu contractele încheiate.
Neexecutarea obligaţiilor băneşti la scadenţă produce
consecinţe negative nu numai asupra creditorului, ci şi faţă de alţi
comercianţi cu care creditorul se află în raporturi juridice.
Având în vedere că obiectul de activitate al instituţiilor de
credit este comerţul cu bani, neexecutarea obligaţiilor băneşti de
către acestea produce perturbări cu mult mai grave circuitului civil,
fiind afectaţi în egală măsură nu numai deponenţii care îşi păstrează
disponibilităţile la o instituţie de credit, ci şi creditorii acestora şi în
137
plan mediat întregul sistem bancar.
Tocmai datorită acestor riscuri şi consecinţelor mult mai
grave pe care intrarea unei instituţii de credit în incapacitate de
plată le poate produce într-o economie, legiuitorul a ales să
reglementeze în mod special falimentul instituţiilor de credit.
– cunoaşterea aspectelor privind concesintele neexecutarii

obligaţiilor băneşti la scadenţă care produce consecinţe negative
– cunoaşterea aspectelor privind reglementarea legală şi
domeniul de aplicare a procedurii falimentului instituţiilor de credit
– cunoaşterea aspectelor privind procedura de sesizare a
Tribunalulu, aitribuţiile organelor care aplică procedura
falimentului
– cunoaşterea aspectelor privind efectele declanşării
procedurii falimentului si etapele procedurii falimentului
instituţiilor de credit
– cunoaşterea aspectelor privind inchiderea proceduri,
răspunderea organelor de conducere, a cenzorilor şi a personalului
de execuţie sau cu atribuţii de control din instituţia de credit ajunsă
în stare de insolvenţă cat si faptele care atrag răspunderea
– studenţii vor putea să delimiteze aspectele privind privind

reglementarea legală şi domeniul de aplicare a procedurii
falimentului instituţiilor de credit
– studenţii vor putea să cunosca procedura de sesizare a
Tribunalulu, atribuţiile organelor care aplică procedura
falimentului, efectele declanşării procedurii falimentului
138
si etapele procedurii falimentului instituţiilor de credit
– studenţii vor putea să cunosca termeni ca insolventa,
faliment, lichidator judiciar, judecator sindic ,organe de
conducere, inchiderea procedurii ect.

Pentru unitatea de învăţare PROCEDURA
FALIMENTULUI INSTITUŢIILOR DE CREDIT timpul alocat
este de 1 ore.
8.31. Reglementarea legală şi domeniul de aplicare

Având în vedere că obiectul de activitate al instituţiilor de
credit este comerţul cu bani, neexecutarea obligaţiilor băneşti de
către acestea produce perturbări cu mult mai grave circuitului civil,
fiind afectaţi în egală măsură nu numai deponenţii care îşi păstrează
disponibilităţile la o instituţie de credit, ci şi creditorii acestora şi în
plan mediat întregul sistem bancar.
Tocmai datorită acestor riscuri şi consecinţelor mult mai
grave pe care intrarea unei instituţii de credit în incapacitate de
plată le poate produce într-o economie, legiuitorul a ales să
reglementeze în mod special falimentul instituţiilor de credit.
Procedura falimentului instituţiilor de credit este
reglementată de Ordonanţa Guvernului nr.10 din 22 ianuarie 2004
privind falimentul instituţiilor de credit, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I nr.84 din 30 ianuarie 2004 şi aprobată
cu modificări prin Legea nr.278/2004, denumită, în cele ce
urmează, Ordonanţă.
139
Potrivit art.26 alin.1 din Ordonanţă, prevederile
Capitolului III Secţiunea a 7-a „Falimentul” din Legea
nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi
completările ulterioare, se vor aplica în mod corespunzător şi
procedurii falimentului instituţiilor de credit, cu excepţia art.123.
Totodată, prevederile paragrafului 1 „cererea debitorului” al
secţiunii 1 din Capitolul III „Procedura” din Legea nr.85/2006,
cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în mod
corespunzător instituţiei de credit debitoare. În cazul în care Banca
Naţională a României respinge solicitarea instituţiei de credit
debitoare nu vor fi aplicabile prevederile art.143 alin.1 din
Legea nr.85/2006.
În ce priveşte domeniul de aplicare a Ordonanţei, ne aflăm
evident într-o reglementare specială – falimentul instituţiilor de
credit, iar, potrivit art.1 alin.1 din Ordonanţă, procedura
reglementată de această Ordonanţă se aplică instituţiilor de credit,
persoane juridice române, inclusiv sucursalelor acestora cu sediul
în străinătate.
Trebuie subliniat, însă, că intră sub incidenţa prevederilor
Ordonanţei doar acele instituţii de credit aflate în stare de
insolvenţă. În înţelesul art.2 lit.h) din Ordonanţă, insolvenţa
reprezintă acea stare a instituţiei de credit aflate în una dintre
următoarele situaţii:
1. incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu
disponibilităţile băneşti;
2. scăderea sub 2% a indicatorului de solvabilitate a
3. retragerea autorizaţiei de funcţionare a instituţiei de
credit, în conformitate cu prevederile legale, ca urmare a
imposibilităţii de redresare financiară a unei instituţii de credit.
După cum se poate observa, noua reglementare se
îndepărtează efectiv de concepţia vechii reglementări, potrivit cu
care procedura se aplica doar acelor bănci aflate în stare de
insolvabilitate, definind solvabilitatea în două modalităţi diferite, şi
anume: 1. neonorarea integrală a creanţelor certe lichide şi exigibile
pe o perioadă de cel puţin 30 de zile şi 2. când valoarea obligaţiilor
140
băncii depăşeşte valoarea activului său.
Termenul de insolvabilitate, astfel cum este el definit în
dreptul civil, presupune un pasiv mai mare decât activul, datoriile
comerciantului depăşind valoarea întregului său patrimoniu. Cu alte
cuvinte, chiar dacă am lichida întregul patrimoniu al debitorului,
transformându-l în lichidităţi, nu am fi în măsură să acoperim
totalul datoriilor sale.
Termenul de insolvenţă însă, presupune mai degrabă o
stare temporară de jenă financiară, banca nu are fonduri băneşti
lichide pentru a acoperi integral obligaţiile sale ajunse la scadenţă,
independent de faptul că patrimoniul său poate acoperi lejer
pasivul.
Termenul de insolvenţă este sinonim cu incapacitatea
temporară de plată, incapacitate datorată mai degrabă unor
disfuncţionalităţi în activitatea băncii, decât unei situaţii de creştere
a pasivului peste valoarea activului, ceea ce conduce de cele mai
multe ori la încetarea plăţilor.
Dat fiind însă că principala menire a băncilor este de a
pune în circuitul civil fondurile băneşti temporar disponibile ale
clienţilor deţinători, iar aceştia manifestă o încredere aproape
absolută în sistemul bancar, ar fi o eroare să nu fie sancţionată
starea de incapacitate de plată, întrucât încrederea în bănci şi
bancheri ar fi serios zdruncinată, iar sistemul bancar nu ar mai
prezenta garanţii serioase, ceea ce ar afecta grav toate sectoarele
vieţii economice-sociale.
În actuala reglementare, legiuitorul a eliminat din
cuprinsul legii termenul de insolvabilitate, păstrând numai
termenul de insolvenţă, dar a definit acest termen prin raportare la
două criterii obiective, respectiv incapacitatea vădită de plată a
datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti şi scăderea sub 2% a
indicatorilor de solvabilitate a instituţiei de credit.
Insolvenţa fiind însă o stare de fapt, revine instanţei
obligaţia de a verifica realitatea acesteia prin raportare la condiţiile
prevăzute de lege.
Trebuie precizat că procedura poate fi declanşată şi numai
pentru neplata unei singure datorii, faţă de un singur creditor dacă
141
fireşte această neplată depăşeşte 30 zile lucrătoare, legea
necondiţionând dreptul creditorilor de a se adresa Tribunalului în
funcţie de una sau mai multe creanţe.
8.3.2. Procedura de sesizare a Tribunalului
Art.3 alin.1 din Ordonanţă, dispune că organele care aplică
procedura sunt instanţele judecătoreşti, judecătorul sindic şi
lichidatorul. În ce priveşte competenţa materială şi teritorială a
instanţelor judecătoreşti, art.3 alin.2 din Ordonanţă precizează
expres că „procedurile prevăzute de prezenta ordonanţă, cu
excepţia recursului, sunt de competenţa exclusivă a Tribunalului în
circumscripţia căruia se află sediul social al instituţiei de credit
debitoare, astfel cum acesta figurează în Registrul Comerţului şi
sunt exercitate de un judecător sindic”.
Potrivit art.11 alin.1, procedura falimentului începe pe baza
unei cereri introduse de către instituţia de credit debitoare sau de
către creditorii acesteia ori de Banca Naţională a României, în
calitatea a de autoritate de supraveghere bancară la Tribunalul în
circumscripţia căruia se află sediul social al instituţiei de credit
debitoare.
Cererea instituţiei de credit debitoare sau a creditorului
acesteia va fi însoţită de aprobarea prealabilă a Băncii Naţionale a
României.
României poate respinge solicitarea instituţiei de credit debitoare
sau a creditorilor acesteia atunci când apreciază că instituţia de
credit nu se află în stare de insolvenţă. În acest caz, Banca
Naţională a României poate decide instituirea administrării
speciale, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile legale pentru
instituirea acestei proceduri.
1. Instituţia de credit debitoare aflată în stare de
insolvenţă este obligată să adreseze Tribunalului o cerere pentru a fi
supusă procedurii falimentului în termen de maximum 30 de zile de
la data de la care a intervenit starea de insolvenţă.
În prealabil, însă, aceasta este obligată să solicite Băncii
Naţionale a României aprobarea prealabilă pentru introducerea
cererii de deschidere a procedurii falimentului în termen de
142
maximum 10 zile de la data la care a intervenit starea de insolvenţă.
În termen de 10 zile de la data primirii aprobării prealabile de la
Banca Naţională a României, instituţia de credit debitoare este
obligată să adreseze Tribunalului cererea pentru a fi supusă
procedurii falimentului.
Cererea instituţiei de credit debitoare trebuie să fie însoţită
de următoarele acte:
a) bilanţul certificat de către administrator şi
cenzor/auditor, balanţa de verificare pentru luna precedentă datei
înregistrării cererii de deschidere a procedurii;
b) o listă completă a tuturor bunurilor instituţiei de credit
debitoare, incluzând toate conturile şi băncile prin care aceasta îşi
rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menţiona datele
din registrele de publicitate;
c) o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi
creanţele acestora: certe sau sub condiţie, lichide ori nelichide,
scadente sau nescadente, necontestate ori contestate, arătându-se
suma, cauza şi drepturile de preferinţă;
d) o listă cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale
efectuate de instituţia de credit debitoare în cele 120 de zile
anterioare înregistrării cererii introductive;
e) o listă a activităţilor curente pe care intenţionează să le
desfăşoare în perioada de observaţie;
f) contul de profit şi pierdere pe anul anterior depunerii
cererii;
g) o listă a membrilor grupului de interes economic sau,
după caz, a asociaţilor cu răspundere nelimitată, pentru societăţile
în nume colectiv şi cele în comandită;
h) o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de
intrare în procedura simplificată sau de reorganizare, conform unui
plan, prin restructurarea activităţii ori prin lichidarea, în tot sau în
parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale; dacă această
declaraţie nu va fi depusă până la expirarea termenului stabilit la
alin. (2), se prezumă că debitorul este de acord cu iniţierea
procedurii simplificate;
i) o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere
143
pentru reorganizarea activităţii;
j) o declaraţie pe propria răspundere, autentificată la notar
ori certificată de un avocat, sau un certificat de la registrul
societăţilor agricole ori, după caz, oficiul registrului comerţului în a
cărui rază teritorială se află domiciliul profesional/sediul social, din
care să rezulte dacă a mai fost supus procedurii prevăzute de
prezenta lege într-un interval de 5 ani anterior formulării cererii
introductive;
k) o declaraţie pe propria răspundere autentificată de notar
sau certificată de avocat, din care să rezulte că nu a fost condamnat
definitiv pentru fals ori pentru infracţiuni prevăzute în Legea
concurenţei nr.21/1996 şi că administratorii, directorii şi/sau
asociaţii nu au fost condamnaţi definitiv pentru bancrută
frauduloasă, gestiune frauduloasă, abuz de încredere, înşelăciune,
delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni de fals ori infracţiuni
prevăzute în Legea nr.21/1996, în ultimii 5 ani anteriori deschiderii
procedurii;
l) un certificat de admitere la tranzacţionare pe o piaţă
reglementată a valorilor mobiliare sau a altor instrumente financiare
emise.
Dacă instituţia de credit debitoare nu dispune, la
momentul înregistrării cererii, de vreuna dintre informaţiile
prevăzute la alin. (1) lit. a)-f) şi h), va putea înregistra acea
informaţie la tribunal în termen de 5 zile; dacă nu o va face, el va fi
decăzut din dreptul de a propune un plan de reorganizare.
Cererea va trebui semnată de persoanele care, potrivit legii,
au calitatea de a o reprezenta. Aceasta cerinţă a legii îşi are raţiuni
de ordin practic. Astfel, actele semnate de reprezentanţii persoanei
juridice sunt actele persoanei juridice însăşi, iar în altă ordine de
idei, orice acţiune în justiţie trebuie sa fie introdusă de persoanele
care, potrivit legii, au calitate procesuală activă. Dacă cererea de
declanşare a procedurii falimentului ar fi semnată de persoane care
nu au calitatea de a reprezenta banca, acţiunea ar putea fi respinsă
pe cale de excepţie ca fiind formulată de o persoană fără calitate.
In sfârşit, în absenţa unei prevederi exprese a legii,
apreciem că semnătura acestor persoane trebuie să fie consecinţa
144
unei hotărâri a organului de conducere al instituţiei de credit, în
lipsa unei astfel de hotărâri cererea urmând a fi respinsă.
2. Orice creditor al instituţiei de credit debitoare, care
are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, poate introduce la Tribunal
o cerere împotriva acesteia, dacă instituţia de credit respectivă nu a
onorat integral o astfel de creanţă pe o perioadă de cel puţin 30 de
zile lucrătoare de la scadenţă.
Creditorul nu va putea introduce cererea fără să facă
dovada aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României pentru
introducerea cererii de deschidere a procedurii falimentului.
Condiţia ca instituţia de credit debitoare să nu îşi fi
onorat integral o astfel de creanţă timp de cel puţin 30 de zile
lucrătoare de la scadenţă reflectă starea de insolvenţă prevăzută ca
atare de dispoziţiile art.2 lit.h) pct.1 sau/şi 2din Ordonanţă.
In ce priveşte creanţa, legiuitorul a impus condiţiile ca
aceasta să fie certă, lichidă si exigibilă.
Creanţa este certă când nu se contestă existenţa şi
cuantumul său şi poate fi constatată nu numai printr-un titlu
executoriu ci şi prin orice înscris, singura condiţie fiind aceea de a
fi recunoscută de debitor.
Creanţa este lichidă când ea se referă la o suma de bani
precis determinată, în lei sau în valută.
Per a contrario, creanţa nu este lichidă când se referă la
o sumă de bani aproximată: circa un milion de lei, aproximativ un
milion de lei etc.
O creanţă este exigibilă când a ajuns la scadenţă,
scadenţa fiind data convenită de părţi pentru stingerea ei.
3. Banca Naţională a României în calitate sa de
autoritate de supraveghere bancară este abilitată conform
dispoziţiilor art.14 alin.1 din Ordonanţă să introducă cerere la
Tribunal împotriva instituţiei de credit debitoare aflate în stare de
insolvenţă, astfel cum aceasta este prevăzută de dispoziţiile art.2
alin.1 lit.h) din Ordonanţă.
Cererea Băncii Naţionale a României, va fi însoţită de
hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a
României de retragere a autorizaţiei instituţiei de credit respective
145
şi de orice alte documente necesare justificării actului de sesizare a
Tribunalului.
Legea nu precizează dacă, în prealabil, instituţia de credit
debitoare trebuia să fi fost supusă măsurilor de supraveghere şi,
respectiv, administrare specială, ce nu au dat rezultate, şi care au
determinat Banca Naţională a României să-i retragă acesteia
autorizaţia de funcţionare.
Din redactarea art.14 alin.2 teza a doua din Ordonanţă,
potrivit cu care cererea Băncii Naţionale a României trebuie
însoţită „şi de orice alte documente necesare justificării actului de
sesizare a Tribunalului”, rezultă, mai degrabă, că cererea privind
declanşarea procedurii falimentului unei instituţii de credit adresată
Tribunalului nu este condiţionată de aplicarea în prealabil a
măsurilor de supraveghere şi, respectiv, administrare specială.
Cu toate acestea, este evident că, de cele mai multe ori,
cererea de sesizare a Tribunalului survine după aplicarea, în
prealabil, a acestor măsuri.
În urma înregistrării cererii introduse de către oricare
dintre persoanele abilitate potrivit art.11 alin.1 din Ordonanţă,
judecătorul sindic va notifica imediat despre aceasta tuturor părţilor
implicate în procedură.
Primind notificarea, Banca Naţională a României va
desemna un administrator interimar şi îi va stabili remuneraţia.
Dacă instituţia de credit se află în procedură de administrare
specială la acea dată, atribuţiile administratorului interimar vor fi
exercitate de administratorul special.
La primul termen de judecată, judecătorul sindic va
analiza cererea şi, în situaţia în care instituţia de credit debitoare nu
contestă starea de insolvenţă invocată de creditori sau Banca
Naţională a României, va emite hotărârea privind deschiderea
procedurii falimentului.
Contestaţia împotriva cererii de deschidere a procedurii
falimentului se poate face în termen de 5 zile de la data comunicării
cu privire la introducerea acestei cereri.
Judecătorul sindic se va pronunţa asupra contestaţiei în
termen de 10 zile de la înregistrarea acesteia.
146
Hotărârea de deschidere a procedurii va fi comunicată de
judecătorul sindic deîndată instituţiei de credit debitoare,
creditorilor, lichidatorului, Fondului de garantare a depozitelor în
sistemul bancar, Oficiului Registrului Comerţului la care instituţia
de credit este înregistrată, pentru efectuarea menţiunii „instituţie
de credit în faliment”. Comunicarea va fi făcută publică în două
ziare de circulaţie naţională.
Primind comunicarea, Banca Naţională a României va
închide imediat, după finalizarea decontării plăţilor din ziua
respectivă, conturile instituţiei de credit debitoare deschise în
evidenţele sale şi va transfera toate disponibilităţile băneşti ale
instituţiei de credit debitoare în conturile tip „instituţie de credit în
faliment” deschise la o bancă comercială de către lichidator
potrivit art.5 din Ordonanţă.
De la data deschiderii procedurii, toate actele instituţiei
de credit debitoare vor purta menţiunea „instituţie de credit în
faliment”.
8.3.3. Atribuţiile organelor care aplică procedura

falimentului
Spre deosebire de procedura reglementata de Legea
nr.86/2006 privind procedura insolvenţei, in procedura falimentului
instituţiilor de credit nu participă nici adunarea creditorilor, nici
comitetul creditorilor, nici administratorul special întrucât rolul
acestora este mai degrabă acela de a ajuta debitorul să se
reorganizeze, iar o astfel de posibilitate este exclusă potrivit
prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.10/2004.
Potrivit acesteia, numai Banca Naţională a României ca
singură autoritate de supraveghere se poate implica în redresarea
unei bănci aflate în dificultate, prin instituirea măsurii de
supraveghere specială şi de administrare specială.
Tribunalul competent este tribunalul în a cărui jurisdicţie
se află sediul instituţiei de credit debitoare.
Tribunalul va desemna judecătorul sindic în mod aleatoriu
în sistem informatizat potrivit prevederilor art.53 din legea
nr.304/2004 privind organizarea judiciară.
147
Judecătorul-sindic este un judecător specializat în
procedura insolvenţei. În îndeplinirea atribuţiilor sale, care implică
şi aplicarea unor reglementări bancare, judecătorul sindic poate
cere şi punctul de vedere al Băncii Naţionale a României, în
calitatea sa de autoritate de supraveghere prudenţială, cu privire la
orice aspecte de natură prudenţială.
Din formularea textului art.6 alin.1 teza întâi din Ordonanţă
se desprinde concluzia că judecătorul sindic are facultatea şi nu
obligaţia de a solicita opinii specializate Băncii Naţionale a
României.
În practică, însă, solicitarea unor puncte de vedere Băncii
Naţionale a României este frecventă, dovadă fiind şi art.6 alin.1
teza a doua din Ordonanţă, potrivit cu care Banca Naţională a
României poate transmite judecătorului sindic şi lichidatorului, pe
tot parcursul procedurii falimentului, punctul său de vedere sau
informaţiile pe care le consideră relevante, ori de câte ori
consideră necesar.
Principalele atribuţii ale judecătorului sindic sunt, potrivit
art.3 alin.4 din Ordonanţă, următoarele:
a) emiterea hotărârii de deschidere a procedurii;
b) judecarea contestaţiei instituţiei de credit debitoare
împotriva cererii introductive formulate de Banca Naţională a
României sau de creditori, pentru deschiderea procedurii;
c) desemnarea, prin hotărâre, a lichidatorului, stabilirea
atribuţiilor acestuia, controlul activităţii sale şi, dacă este cazul,
înlocuirea sa;
d) judecarea acţiunilor introduse de lichidator ori de
comitetul creditorilor pentru anularea unor constituiri de garanţii
sau a unor transferuri cu caracter patrimonial, anterioare hotărârii
de deschidere a procedurii;
e) judecarea contestaţiilor formulate de reprezentantul
acţionarilor instituţiei de credit debitoare sau de creditori împotriva
măsurilor luate de lichidator;
f) luarea măsurilor care se impun din analiza rapoartelor
prezentate de lichidator şi soluţionarea obiecţiilor la acestea;
g) confirmarea planului de distribuire a sumelor obţinute
148
din lichidare;
h) autentificarea actelor juridice încheiate de lichidator,
pentru a căror validitate este necesară forma autentică;
i) aprobarea modalităţii de lichidare şi a tranzacţiilor de
cumpărare de active şi asumare de pasive;
j) stabilirea răspunderii civile a organelor de conducere, a
cenzorilor şi a personalului de execuţie sau cu atribuţie de control
din instituţia de credit ajunsă în stare de insolvenţă;
k) emiterea hotărârii de închidere a procedurii.
Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii.
Ele pot fi atacate separat cu recurs la Curtea de Apel în
circumscripţia căreia se află sediul Tribunalului.
Prin derogare de la prevederile art.300 alin.2 şi 3 din Codul
de procedură civilă, hotărârile judecătorului sindic nu vor putea fi
suspendate de instanţa de recurs, cu excepţia hotărârii de respingere
a contestaţiei formulată de instituţia de credit debitoare împotriva
cererii de deschiderii a procedurii falimentului şi a hotărârii prin
care se soluţionează obiecţiunile la planul de distribuire a
fondurilor obţinute din lichidare.
Recursul împotriva hotărârii prin care s-a dispus
deschiderea procedurii se declară în 5 zile de la comunicarea
hotărârii şi se judecă în regim de urgenţă în 48 de ore de la
înregistrarea acestuia. Hotărârea atacată nu poate fi suspendată de
instanţa de recurs.
Lichidatorul.
Prin hotărârea judecătorească privind deschiderea
procedurii falimentului, judecătorul sindic desemnează lichidatorul,
care va putea fi şi Fondul de garantare al depozitelor în sistemul
bancar, îi stabileşte atribuţiile şi cuantumul remuneraţiei.
Potrivit art.5 din Ordonanţă, principalele atribuţii ale
lichidatorului sunt:
a) în momentul primirii hotărârii judecătoreşti privind
deschiderea procedurii falimentului va deschide la o bancă,
persoană juridică română sau sucursală a unei bănci străine
autorizată să funcţioneze pe teritoriul României, două conturi, unul
în lei şi altul în valută, cu menţiunea cont tip instituţie de credit în
149
faliment, cu drept exclusiv de dispoziţie în interesul procedurii
falimentului. In conturile tip instituţie de credit în faliment vor fi
virate la ordinul lichidatorului sumele existente în conturi la alte
instituţii financiar-bancare. Lichidatorul va comunica imediat
Băncii Naţionale a României denumirea băncii comerciale şi
conturile deschise la aceasta, după care Banca Naţională a
României va transfera imediat în aceste conturi disponibilităţile
instituţiei de credit aflate în evidenţele sale. Operaţiunile instituţiei
de credit în faliment se vor desfăşura în continuare prin aceste
conturi;
b) inventarierea bunurilor instituţiei de credit debitoare şi
luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea lor, aplicarea
sigiliilor la deschiderea procedurii falimentului, în conformitate cu
prevederile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu
c) examinarea activităţii instituţiei de credit debitoare în
raport cu situaţia de fapt, întocmirea unui raport iniţial amănunţit
asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la starea de insolvenţă,
cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi supunerea
acestui raport judecătorului-sindic spre aprobare, în termen de cel
mult 30 de zile de la deschiderea procedurii falimentului; la cererea
lichidatorului, judecătorul-sindic va putea prelungi această
perioadă, pentru motive temeinice, prin încheiere irevocabilă;
d) angajarea, cu respectarea prevederilor legale, a
personalului necesar în vederea lichidării şi conducerea activităţii
acestuia, angajarea putându-se face şi din cadrul personalului
existent al instituţiei de credit debitoare;
e) conducerea activităţii instituţiei de credit debitoare,
respectiv efectuarea de operaţiuni în interesul procedurii
falimentului, inclusiv reeşalonări de credite şi stabiliri de noi rate
ale dobânzilor aferente activelor instituţiei de credit debitoare, cu
condiţia ca orice nou nivel al ratei dobânzilor să nu fie mai mic
decât nivelul ultimei dobânzi de referinţă comunicat de Banca
Naţională a României, precum şi participări la piaţa valutară
interbancară, luarea tuturor măsurilor, cum ar fi redimensionarea
personalului angajat în scopul reducerii permanente a cheltuielilor
150
de funcţionare şi lichidare;
f) menţinerea, rezilierea sau denunţarea unor contracte
încheiate de instituţia de credit debitoare, precum şi încheierea de
noi contracte în interesul procedurii falimentului;
g) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii,
descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale, sub condiţia
confirmării de către judecătorul-sindic;
h) încheierea oricărui document în numele instituţiei de
credit debitoare, iniţierea şi coordonarea, în numele acesteia, a
oricărei acţiuni sau proceduri legale;
i) introducerea de acţiuni pentru anularea constituirilor de
garanţii sau a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi
pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii
altor prestaţii executate, realizate de instituţia de credit debitoare în
dauna intereselor creditorilor, prin:
1. acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani
anteriori deschiderii procedurii; sunt exceptate sponsorizările în
scop umanitar, derulate conform prevederilor legale;
2. operaţiuni comerciale în care prestaţia instituţiei de
credit debitoare o depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3
ani anteriori deschiderii procedurii;
3. acte încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii
procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în aceasta de a
sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în
orice alt fel drepturile;
4. acte de transfer de proprietate către un creditor pentru
stingerea unei datorii anterioare sau în folosul acestuia, efectuate în
cele 180 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe
care creditorul ar putea să o obţină în caz de faliment al instituţiei
de credit debitoare este mai mică decât valoarea actului de transfer;
5. constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o
creanţă care era chirografară în cele 120 de zile anterioare
deschiderii procedurii;
6. plăţi anticipate ale datoriilor efectuate în cele 120 de zile
anterioare deschiderii procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită
pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii;
151
7. acte încheiate, în anul anterior deschiderii procedurii, cu
persoane aflate într-o legătură specială cu instituţia de credit
debitoare;
j) examinarea creanţelor asupra instituţiei de credit
debitoare şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la
acestea; nu sunt supuse examinării creanţele bugetare, în cazul
cărora se vor observa dispoziţiile legale speciale;
k) primirea sumelor în lei şi în valută pe seama instituţiei
de credit debitoare şi consemnarea acestora, în termen de 24 de ore,
în noile conturi ale instituţiei de credit debitoare şi plata
cheltuielilor curente necesare pentru conservarea şi administrarea
averii instituţiei de credit debitoare, inclusiv cheltuielile
personalului angajat în conformitate cu lit. d), plata efectuată
anterior definitivării tabelului creditorilor, cu excepţia remuneraţiei
cuvenite lichidatorului şi persoanelor angajate de acesta;
l) luarea măsurilor corespunzătoare privind conturile în
valută ale instituţiei de credit debitoare, deschise la instituţii de
credit corespondente, prin:
1. notificarea corespondenţilor asupra declarării în stare de
faliment a instituţiei de credit debitoare, precum şi asupra blocării
disponibilităţilor din conturile respective în valută;
2. transferarea ulterioară, în termenul cel mai scurt, a
disponibilităţilor în noul cont deschis în valută la banca comercială,
ce se dezvoltă pe analitice pentru fiecare valută; sumele aflate în
contul în valută vor fi convertite în lei şi transferate în contul
deschis în lei;
3. efectuarea de plăţi pentru operaţiunile în curs ale
instituţiei de credit debitoare, precum şi administrarea eficientă a
disponibilităţilor;
m) urmărirea încasării creanţelor din averea instituţiei de
credit debitoare, rezultate din transferul de bunuri sau de sume de
bani efectuat de aceasta înainte de deschiderea procedurii;
n) lichidarea bunurilor şi drepturilor din averea instituţiei
de credit debitoare - ansamblul procedeelor, măsurilor şi tehnicilor
pentru realizarea activelor instituţiei de credit în faliment, cu
respectarea principiului costului minim presupus, respectiv al
152
valorificării optime a acestora, în scopul achitării datoriilor către
creditori, prin:
1. tranzacţii privind cumpărarea de active şi asumarea de
pasive, prin care o instituţie de credit cu o situaţie financiară bună
achiziţionează, parţial sau total, activele instituţiei de credit debitoare şi
îşi asumă, parţial sau total, pasivele acesteia, incluzând totalitatea
depozitelor garantate. Tranzacţiile privind cumpărarea de active şi
asumarea de pasive pot fi efectuate la vedere sau la termen, cu opţiune.
Pentru tranzacţiile prevăzute la prezentul punct, lichidatorul poate să
perceapă de la instituţia de credit achizitoare o primă negociată, în
funcţie de calitatea activelor cumpărate şi a pasivelor asumate, plătibilă
la momentul transferului proprietăţii, precum şi o primă pentru
exercitarea opţiunii, în funcţie de termenul opţiunii, plătibilă la
momentul negocierii. După cumpărare, pentru activele care fac
obiectul unor operaţiuni frauduloase, pentru care se probează că au la
bază fraude sau că provin din furturi de instrumente financiare, părţile
pot modifica tranzacţia iniţială, urmând ca instituţia de credit
achizitoare să primească de la lichidator, în contravaloare, alte active
ori sume de bani;
2. vânzarea de bunuri, cum ar fi: clădiri, terenuri, valori
mobiliare, operaţiuni de lichidare ce se realizează cu respectarea
prevederilor secţiunii a 7-a "Falimentul" a cap. III din Legea nr.
85/2006, cu modificările şi completările ulterioare;
3. alte tehnici de realizare a activelor, cum ar fi cesiuni de
creanţă ori novaţii, realizate în interesul procedurii falimentului la o
valoare negociată;
o) convocarea primei şedinţe a adunării creditorilor şi
stabilirea programului şedinţelor comitetului creditorilor, ori de
câte ori se consideră necesar, şi prezidarea şedinţelor;
p) întocmirea unui raport lunar asupra evoluţiei procedurii
falimentului, respectiv asupra stadiului îndeplinirii atribuţiilor sale,
pe care îl va prezenta judecătorului-sindic spre aprobare; un astfel
de raport va include informaţii referitoare la valoarea totală a
creanţelor asupra instituţiei de credit debitoare şi la valoarea totală
a activelor acesteia care au fost valorificate, la sumele obţinute din
lichidarea şi încasarea de creanţe, la planul de distribuire între
153
creditori, la cheltuielile efectuate;
q) întocmirea bilanţului final de lichidare; dacă lichidarea
se prelungeşte peste durata unui exerciţiu financiar, lichidatorul
este obligat să întocmească situaţiile financiare anuale şi să le
depună la organele şi la termenele prevăzute de lege;
r) sesizarea judecătorului-sindic despre orice problemă care
ar cere o soluţionare de către acesta, în conformitate cu atribuţiile
conferite prin prezenta ordonanţă;
s) efectuarea oricăror acte de procedură cerute de lege.
După darea hotărârii judecătoreşti privind deschiderea
procedurii falimentului instituţiei de credit, lichidatorul va întocmi
raportul prevăzut la art.5 lit.c) din Ordonanţă, care trebuie să
includă, între altele, şi propuneri privind modalitatea de lichidare a
bunurilor şi drepturilor din averea instituţiei de credit debitoare.
Raportul va fi înaintat judecătorului sindic, iar după
aprobarea de către acesta a modalităţii de lichidare, lichidatorul
procedează la efectuarea operaţiunilor ce se impun potrivit
planului de lichidare.
8.3.4. Efectele declanşării procedurii falimentului

a) Închiderea conturilor instituţiei de credit debitoare,
deschise în evidenţele Băncii Naţionale a României.
După primirea comunicării judecătorului sindic privind
deschiderea procedurii falimentului instituţiei de credit debitoare,
Banca Naţională a României va închide deîndată conturile
instituţiei de credit debitoare deschise în evidenţele sale, după
finalizarea decontărilor plăţilor din ziua respectivă.
După închiderea conturilor instituţiei de credit debitoare,
Banca Naţională a României va transfera toate disponibilităţile
instituţiei de credit debitoare în conturile tip „instituţie de credit în
faliment”, deschise de lichidator potrivit art.5 lit.a) din Ordonanţă.
Toate operaţiunile instituţiei de credit în faliment se vor desfăşura
în continuare numai prin aceste conturi.
b) Suspendarea tuturor acţiunilor judiciare sau
extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra instituţie de
credit debitoare sau a bunurilor sale.
154
Potrivit art.17 alin.1 din Ordonanţă, de la data deschiderii
procedurii falimentului se suspendă toate acţiunile judiciare sau
extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra instituţie de credit
debitoare sau a bunurilor sale.
Această prevedere nu face decât să confirme caracterul
colectiv şi concursual al falimentului urmărindu-se satisfacerea
intereselor tuturor creditorilor.
c) Suspendarea curgerii termenelor de prescripţie a
acţiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea
creanţelor asupra instituţiei de credit debitoare sau a bunurilor
sale.
Deschiderea procedurii suspendă orice termene de
prescripţie a acţiunilor prevăzute la art.17 alin.1 din Ordonanţă şi
nu este decât o consecinţă a acestei dispoziţii.
Soluţia se impune, întrucât, din moment ce suspendarea
acţiunilor este dispusă chiar prin lege, creditorul, căruia nu i se
poate reţine vreo culpă, ar putea fi sancţionat în realizarea
drepturilor sale, tocmai prin curgerea termenelor de prescripţie.
Termenele vor reîncepe să curgă după 30 de zile de la
închiderea procedurii.
d) Nulitatea actelor, operaţiunilor şi plăţilor efectuate
de instituţia de credit debitoare ulterior deschiderii procedurii
falimentului.
Potrivit prevederilor art.17 pct.5 din Ordonanţă, în afara
cazurilor prevăzute de lege sau a celor autorizate de judecătorul
sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de instituţia de
credit debitoare, ulterior deschiderii procedurii falimentului, sunt
nule.
e) Suspendarea calculului dobânzilor la creanţe.
Potrivit prevederilor art.18 din Ordonanţă, nici o dobândă,
penalitate de orice fel ori cheltuială nu va putea fi adăugată
creanţelor asupra instituţiei de credit debitoare de la data
deschiderii procedurii falimentului.
f) interdicţia înstrăinării acţiunilor aparţinând
persoanelor care au deţinut funcţii de conducere şi acţionarilor
semnificativi ai instituţiei de credit.
155
După ce s-a dispus deschiderea procedurii falimentului,
este interzis, sub sancţiunea nulităţii, persoanelor care au deţinut
funcţii de conducere, precum şi acţionarilor semnificativi ai
instituţiei de credit debitoare să înstrăineze fără acordul
judecătorului-sindic acţiunile sau, după caz, părţile sociale deţinute
la instituţia de credit debitoare. În acest sens, judecătorul-sindic va
dispune indisponibilizarea acţiunilor, respectiv a părţilor sociale, în
registrele speciale de evidenţă sau în conturile înregistrate
electronic.
8.3.5. Etapele procedurii falimentului instituţiilor de

credit
Potrivit art.26 alin.1 din Ordonanţă, prevederile Capitolului
III Secţiunea a 7-a „Falimentul” din Legea nr.86/2006, cu
modificările şi completările ulterioare, se vor aplica în mod
corespunzător şi procedurii falimentului instituţiilor de credit, cu
excepţia prevederilor art.123, referitoare la ordinea în care sunt
plătite creanţele în cazul falimentului societăţilor comerciale din
sumele realizate în urma lichidării.
Prin urmare, analiza noastră are în vedere aceste dispoziţii,
potrivit cu care procedura falimentului parcurge următoarele etape:
1. Măsuri premergătoare lichidării
- sigilarea bunurilor care fac parte din averea instituţiei de
credit; vor fi puse sub sigilii: magazinele, magaziile, depozitele,
birourile, corespondenţa comercială, arhiva, dispozitivele de
stocare şi prelucrare a informaţiei, contractele, mărfurile şi orice
alte bunuri mobile aparţinând averii debitorului, cu excepţia:
a) obiectelor care vor trebui valorificate de urgenţă pentru
a se evita deteriorarea lor materială sau pierderea din valoare;
b) registrelor de contabilitate;
c) cambiilor şi altor titluri de valoare scadente sau care
urmează a fi scadente în scurt timp, precum şi acţiunilor ori altor
titluri de participaţie ale debitorului, care vor fi luate de lichidator
pentru a fi încasate sau pentru a efectua activităţile de conservare
cerute;
156
d) numerarului pe care lichidatorul îl va depune în bancă în
contul „instituţie de credit în faliment” .
- inventarierea bunurilor instituţiei de credit debitoare;
când debitorul are bunuri şi în alte judeţe, judecătorul-sindic va
trimite notificări tribunalelor din acele judeţe, în vederea sigilării de
urgenţă a bunurilor; Dacă averea instituţiei de credit debitoare
poate fi inventariată complet într-o singură zi, lichidatorul va putea
proceda imediat la inventariere, fără a aplica sigiliile. În toate
celelalte cazuri se va proceda la inventariere în cel mai scurt timp
posibil.
Lichidatorul, pe măsura desfăşurării inventarierii, ia în
posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar.
Inventarul va trebui să descrie toate bunurile identificate
ale instituţiei de credit debitoare şi să indice valoarea lor
aproximativă la data inventarului. Cu aprobarea comitetului
creditorilor, lichidatorul va angaja un expert evaluator, pe cheltuiala
averii acesteia, pentru evaluarea bunurilor atât separat, cât şi ca
unul sau mai multe ansambluri în stare de funcţionare, dacă este
cazul.
Actul de inventar va fi semnat de lichidatorul judiciar.
Inventarul va trebui să descrie toate bunurile identificate ale
instituţiei de credit debitoare.
- primirea documentelor întocmite de alte tribunale,
certificând că sigiliile au fost aplicate;
- luarea măsurilor necesare pentru conservarea bunurilor.
În vederea conservării patrimoniului, în cazul în care în
averea instituţiei de credit debitoare nu există suficiente lichidităţi,
lichidatorul va putea valorifica de urgenţă bunurile acesteia pentru
obţinerea de lichidităţi.
- întocmirea unui raport iniţial amănunţit asupra cauzelor şi
împrejurărilor care au dus la starea de insolvenţă şi supunerea
acestui raport spre aprobare judecătorului sindic în termen de cel
mult 30 de zile de la deschiderea procedurii falimentului.
Acest raport trebuie să includă, între altele, şi propuneri
privind modalitatea de lichidare a bunurilor şi drepturilor din
averea instituţiei de credit debitoare, potrivit art.5 lit.n) din
157
Ordonanţa nr.10/2004.
2. Stabilirea masei pasive
- Întocmirea listei creditorilor şi a creanţelor acestora;
Potrivit art.72 din Legea nr.85/2006, lichidatorul va
întocmi şi va înregistra la tribunal un tabel preliminar cuprinzând
toate creanţele împotriva averii debitoarei, precizând că sunt:
chirografare, garantate, cu priorităţi, sub condiţie sau nescadente şi
arătând pentru fiecare numele/denumirea creditorului, suma
solicitată de creditor şi suma acceptată de administratorul judiciar.
Pentru întocmirea tabelului preliminar lichidatorul va
examina creanţele asupra instituţiei de credit debitoare şi, atunci
când este cazul, va formula obiecţiuni la acestea; nu sunt supuse
examinării creanţele bugetare.
Tabelul preliminar de creanţe va fi, totodată, afişat de
grefă la uşa instanţei, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal
de afişare, şi va fi comunicat debitoarei.
Odată cu afişarea tabelului, lichidatorul va trimite de îndată
notificări creditorilor, ale căror creanţe sau drepturi de preferinţă au
fost trecute parţial în tabelul preliminar de creanţe sau înlăturate,
precizând totodată şi motivele.
- soluţionarea de către tribunal a contestaţiilor la tabelul
preliminar de creanţe.
Debitorul, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea
să formuleze contestaţii cu privire la creanţele şi drepturile de
preferinţă trecute de lichidator în tabelul preliminar de creanţe.
Contestaţiile trebuie depuse la tribunal în termen de 5 zile
de la publicarea tabelului preliminar în Buletinul procedurilor de
insolvenţă.
La termenul stabilit prin sentinţa de deschidere a procedurii
pentru definitivarea tabelului de creanţe, judecătorul-sindic va
soluţiona deodată, printr-o singură sentinţă, toate contestaţiile, chiar
dacă pentru soluţionarea unora ar fi nevoie de administrare de
probe; în acest din urmă caz, judecătorul-sindic poate să admită, în
tot sau în parte, înscrierea creanţelor respective în mod provizoriu
în tabelul definitiv al tuturor creditorilor împotriva averii instituţiei
de credit debitoare.
158
Dacă se admite creanţa fără dreptul de preferinţă pretins,
aceasta va participa la repartiţiile sumelor obţinute din valorificarea
bunurilor negrevate de garanţii.
Din sumele care s-ar obţine din valorificarea bunurilor
supuse dreptului de preferinţă contestat se va consemna partea ce s-
ar cuveni acelei creanţe.
După expirarea termenului de depunere a contestaţiilor şi
până la închiderea procedurii, orice parte interesată poate face
contestaţie împotriva trecerii unei creanţe sau a unui drept de
preferinţă în tabelul definitiv de creanţe, în cazul descoperirii
existenţei unui fals, dol sau unei erori esenţiale care au determinat
admiterea creanţei sau a dreptului de preferinţă, precum şi în cazul
descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute.
Judecarea contestaţiei se va face de judecătorul-sindic,
după citarea contestatorului, a creditorului care deţine creanţa
contestată, (dacă acesta nu este chiar contestatorul), a
lichidatorului, a membrilor comitetului creditorilor şi a oricărei alte
părţi interesate, după caz.
Până la judecarea irevocabilă a contestaţiei, judecătorul-
sindic va putea declara creanţa sau dreptul de preferinţă contestat ca
admis numai provizoriu.
- întocmirea şi afişarea tabelului definitiv al obligaţiilor
instituţiei de credit debitoare.
După ce toate contestaţiile la creanţe au fost soluţionate,
lichidatorul va înregistra, de îndată, la tribunal tabelul definitiv al
tuturor creanţelor împotriva averii instituţiei de credit debitoare,
arătând suma, prioritatea şi situaţia fiecărei creanţe - garantată sau
negarantată şi îl va afişa la sediul instanţei.
Cu excepţia cazului în care notificarea deschiderii
procedurii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia
insolvenţei, titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii,
care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea
termenului prevăzut la art.62 alin. (1) lit. b), va fi decăzut, cât
priveşte creanţele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul
creditorilor şi nu va dobândi calitatea de creditor îndreptăţit să
participe la procedură. El nu va avea dreptul de a-şi realiza
159
creanţele împotriva instituţiei de credit debitoare ulterior închiderii
procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru
bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea
pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase.
Decăderea va putea fi invocată oricând, de orice parte
interesată, pe cale de acţiune sau excepţie.
3. Efectuarea lichidării
Lichidarea bunurilor din averea instituţiei de credit
debitoare va fi efectuată de lichidator sub controlul judecătorului-
sindic.
După aprobarea de către judecătorul-sindic a modalităţii de
lichidare prevăzute la art. 5 lit. n) pct. 1, lichidatorul organizează
imediat, în situaţia în care modalitatea de lichidare aprobată
prevede, negocierea privind tranzacţia de cumpărare de active şi
asumare de pasive; în acest scop, lichidatorul organizează o şedinţă
de informare cu toate instituţiile de credit considerate eligibile pe
baza evaluării prealabile a Băncii Naţionale a României care va
avea în vedere efectele tranzacţiei asupra situaţiei financiare a
instituţiei de credit achizitoare şi a capacităţii sale de a se conforma
cerinţelor prudenţiale, în vederea prezentării condiţiilor şi
termenilor negocierii. Prealabil şedinţei de informare, lichidatorul
semnează cu toate instituţiile de credit prezente la şedinţă un acord
de confidenţialitate, prin care acestea se angajează să păstreze, în
condiţiile legii, secretul profesional cu privire la informaţiile din
cererea de ofertă referitoare la instituţia de credit aflată în stare de
faliment ce urmează a face obiectul negocierii.
În funcţie de interesul manifestat de instituţiile de credit
participante la şedinţă, lichidatorul redactează o cerere de ofertă
privind cumpărarea de active şi asumarea de pasive, care cuprinde,
în principal, următoarele elemente:
a) categoriile de active şi pasive ce urmează a face obiectul
tranzacţiei şi volumul acestora, încadrate în funcţie de gradul de
lichiditate şi exigibilitate;
b) valoarea de lichidare pentru fiecare categorie de active;
c) prima ce poate fi stabilită de către lichidator şi care va fi
plătită de instituţiile de credit ofertante şi care se stabileşte în
160
funcţie de mai multe elemente, între care calitatea activelor şi
pasivelor, celeritatea operaţiunii;
d) termenul de înaintare către lichidator a ofertelor
instituţiilor de credit respective.
Cererea de ofertă privind cumpărarea de active şi asumarea
de pasive se transmite de către lichidator, în regim de
confidenţialitate instituţiilor de credit care şi-au manifestat
interesul pentru o astfel de tranzacţie, şi care, funcţie de interesul
manifestat vor transmite lichidatorului în termen de maximum 15
zile calendaristice în plic închis, ofertele privind tranzacţiile
propuse de cumpărare de active şi asumare de pasive.
După analizarea ofertele primite, lichidatorul alege, pe
principiul costului minim presupus, şi cu aprobarea Băncii
Naţionale a României, oferta instituţiei/instituţiilor de credit
ofertante cu care urmează să se încheie convenţia de cumpărare de
active şi asumare de pasive.
În funcţie de calitatea activelor instituţiei de credit aflate în
stare de faliment, instituţiile de credit achizitoare pot să îşi asume,
conform legii, pasivele, în mod diferenţiat, respectiv numai
depozite garantate, în accepţiunea art.2 alin.3 lit. b) din Ordonanţa
Guvernului nr.39/1996, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, ori depozitele, în totalitate, atât garantate, cât şi
negarantate, ajungându-se până la preluarea în întregime a
instituţiei de credit declarate în stare de faliment.
În situaţia în care tranzacţia privind cumpărarea de active
şi asumarea de pasive este aprobată de către judecătorul-sindic,
acesta va stabili şi remuneraţia lichidatorului, iar în cazul în care nu
se primesc oferte în termenul stabilit în cererea de ofertă ori
ofertele primite nu se încadrează în cerinţele de fezabilitate ale unei
astfel de tranzacţii sau dacă judecătorul sindic nu aprobă tranzacţia,
lichidarea urmează a se efectua prin celelalte metode prevăzute în
prezenta ordonanţă, iar lichidatorul, altul decât Fondul de garantare
a depozitelor în sistemul bancar, va comunica de îndată despre
aceasta Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, care
va trece neîntârziat la plata compensaţiilor, în conformitate cu
prevederile legii.
161
4. Distribuirea sumelor
A. Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din
averea instituţiei de credit debitoare, grevate de sarcini în
favoarea creditorului.
Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea
instituţiei de credit debitoare, grevate în favoarea creditorului, de:
ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de
retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine:
a) taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente vânzării
bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru
conservarea şi administrarea acestora, precum şi plata remuneraţiei
lichidatorului şi a persoanelor angajate de acesta;
b) creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul,
dobânzile şi penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile.
În cazul în care sumele realizate din vânzarea acestor
bunuri vor fi insuficiente pentru plata în întregime a respectivelor
creanţe garantate, creditorii vor avea pentru diferenţă creanţe
chirografare care vor veni în concurs cu cele cuprinse în categoria
corespunzătoare, potrivit naturii lor. Dacă după plata sumelor
prevăzute mai sus rezultă o diferenţă în plus, aceasta va fi depusă,
prin grija lichidatorului, în contul averii instituţiei de credit
debitoare.
Un creditor cu creanţă garantată este îndreptăţit să
participe la orice distribuire de sumă, făcută înaintea vânzării
bunului supus garanţiei lui. Sumele primite din acest fel de
distribuiri vor fi scăzute din cele pe care creditorul ar fi îndreptăţit
să le primească ulterior din preţul obţinut prin vânzarea bunului
supus garanţiei sale, dacă aceasta este necesar pentru a împiedica
un astfel de creditor să primească mai mult decât ar fi primit dacă
bunul supus garanţiei sale ar fi fost vândut anterior distribuirii.
B. Potrivit art.38 din Ordonanţa Guvernului nr.10/2004,
creanţele vor fi plătite în lei, în cazul falimentului, în următoarea
ordine:
1.taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii
falimentului, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi
administrarea bunurilor din averea instituţiei de credit debitoare,
162
precum şi plata remuneraţiei persoanelor angajate în condiţiile
legii, inclusiv a lichidatorului;
2.creanţele rezultate din depozitele garantate, inclusiv cele
ale Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar rezultate
din plata compensaţiilor către deponenţii garantaţi şi/sau din
finanţarea, inclusiv prin emiterea de garanţii, a unor operaţiuni care
au implicat transferul de depozite garantate ale instituţiei de credit
debitoare, precum şi creanţele izvorâte din raporturi de muncă pe
cel mult 6 luni anterioare deschiderii procedurii;
3.creanţele rezultând din activitatea debitorului după
deschiderea procedurii;
4.creanţele bugetare, creanţele Fondului de garantare a
depozitelor în sistemul bancar, altele decât cele menţionate la pct.
2, precum şi creanţele Băncii Naţionale a României decurgând din
credite acordate de aceasta instituţiei de credit;
5.creanţele decurgând din operaţiuni de trezorerie, din
operaţiuni interbancare, din operaţiuni cu clientelă, din operaţiuni
cu titluri, din alte operaţiuni bancare, precum şi din cele rezultate
din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, din chirii,
precum şi alte creanţe chirografare;
6. creanţele subordonate, în următoarea ordine de
preferinţă:
a) creditele acordate persoanei juridice debitoare de către
un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social;
b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit;
7. creanţele acţionarilor instituţiei de credit în faliment,
respectiv creanţele membrilor cooperatori ai cooperativelor de
credit afiliate casei centrale a cooperativelor de credit în faliment,
derivând din dreptul rezidual al calităţii lor, în conformitate cu
prevederile legale şi statutare.
8.3.6. Închiderea procedurii

Procedura falimentului va fi închisă de judecătorul-sindic,
la solicitarea lichidatorului, printr-o hotărâre de închidere, atunci
când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate
fondurile sau bunurile din averea instituţiei de credit în faliment au
163
fost distribuite şi când fondurile nereclamate de către cei
îndreptăţiţi, în termen de 90 de zile de la data raportului final, au
fost depuse de lichidator la Trezoreria Statului, iar extrasul de cont
va fi depus la judecătorul-sindic. Hotărârea va fi comunicată în
scris sau în presă, în cel puţin două ziare de circulaţie naţională,
tuturor părţilor implicate.
După intrarea în faliment a instituţiei de credit debitoare,
lichidatorul va depune spre păstrare la direcţia arhivelor naţionale
judeţeană sau, după caz, a municipiului Bucureşti documentele
instituţiei de credit debitoare, arhivate conform Legii Arhivelor
Naţionale nr. 16/1996, cu modificările şi completările ulterioare. În
termen de 60 de zile lucrătoare de la pronunţarea hotărârii de
închidere a procedurii falimentului, lichidatorul va depune la
direcţia arhivelor naţionale judeţeană sau, după caz, a municipiului
Bucureşti restul de documente ale instituţiei de credit debitoare.
În orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic va putea
pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii, dacă se constată că nu
există active în averea instituţiei de credit debitoare ori că acestea
sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici
un creditor nu se oferă să avanseze sumele creditoare.
8.3.7. Răspunderea organelor de conducere, a

cenzorilor şi a personalului de execuţie sau cu atribuţii de
control din instituţia de credit ajunsă în stare de insolvenţă
Potrivit art.39 din Ordonanţă, judecătorul sindic poate
dispune ca o parte din pasivul instituţiei de credit ajunse în stare de
insolvenţă să fie suportată de către membrii organelor de
conducere, cenzori, auditori financiari, personalul de execuţie şi/sau
cu atribuţii de control, care au deţinut funcţiile respective în cei 3
ani anteriori deschiderii procedurii, dacă au contribuit la ajungerea
acesteia în stare de insolvenţă.
Prima observaţie care se impune este aceea că angajarea
răspunderii juridice nu poate fi făcută decât împotriva acelor
persoane limitativ enumerate de lege. Prin urmare, determinarea
naturii răspunderii juridice trebuie să plece de la calificarea
raporturilor juridice dintre aceste persoane şi instituţia de credit
164
debitoare.
Având în vedere ca persoanele enumerate de lege sunt, de
regulă, conducătorii instituţiei de credit, se poate concluziona că
răspunderea acestora izvorăşte dintr-un mandat încredinţat de
instituţia de credit în cauză.
În practica curentă între instituţia de credit şi conducătorii
acesteia se încheie un contract de management care are caracterul
unui contract de mandat, iar dacă avem în vedere şi dispoziţiile
art.72 din Legea nr.31/1990, conform cărora „obligaţiile şi
răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile
referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege”,
putem aprecia, fără teama de a greşi, că răspunderea conducătorilor
instituţiei de credit izvorăşte dintr-un mandat.
Mandatul de administrare este acordat fie prin actul
constitutiv, fie prin hotărârea adunării generale a acţionarilor şi este
acceptat de mandatar prin semnătura depusă la Registrul
Comerţului.
În ce priveşte cenzorii şi auditorii financiari, apreciem că
răspunderea acestora izvorăşte chiar din lege, atribuţiile acestora
fiind reglementate prin lege. Chiar dacă între aceştia şi instituţia de
credit există un contract, acesta nu este un contract de mandat,
neexistând fixate criterii de performanţă ci doar obligaţii derivând
din lege.
În ce priveşte personalul de execuţie şi/sau cu atribuţii de
control, apreciem că răspunderea acestora izvorăşte, mai degrabă,
din dispoziţiile referitoare la raporturile de muncă, între aceste
persoane şi instituţia de credit fiind încheiate raporturi de muncă.
Natura răspunderii va fi, aşadar, determinată de sursa
obligaţiei încălcate sau neîndeplinite. În unele situaţii va fi o
răspundere civilă contractuală, în alte situaţii va fi o răspundere
civilă delictuală.
8.3.8. Faptele care atrag răspunderea

Potrivit legii, răspunderea organelor de conducere, a
cenzorilor şi a personalului de execuţie sau cu atribuţii de control se
poate angaja pentru săvârşirea următoarelor fapte:
165
a) au folosit bunurile sau creditele instituţiei în folosul
propriu;
b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub
acoperirea instituţiei de credit;
c) au dispus în interesul personal continuarea unei
activităţi care ducea în mod vădit instituţia de credit la încetarea de
plăţi;
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară
unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în
conformitate cu legea;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul instituţiei
de credit ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura
instituţiei de credit fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi;
g) au acordat credite cu încălcarea cerinţelor prudenţiale
aprobate prin normele în vigoare, precum şi cu nerespectarea
normelor interne în vigoare;
h) în luna precedentă deschiderii procedurii au plătit sau
au dispus să se plătească, cu preferinţă, unui creditor în dauna
celorlalţi creditori;
i) au întocmit situaţii financiare, alte situaţii contabile ori
raportări cu nerespectarea prevederilor legale;
j) în cadrul acţiunilor interne de verificare nu au
identificat şi nu au sesizat, prin nerespectarea atribuţiilor de
serviciu, faptele care au condus la fraude şi gestiune defectuoasă a
patrimoniului.
Angajarea răspunderii juridice a persoanelor mai sus
menţionate nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care
constituie infracţiune.
Câteva precizări sunt necesare în legătură cu aplicarea
acestor dispoziţii legale.
În primul rând trebuie să fim de acord că obligarea
conducătorilor instituţiei de credit ajunse în stare de faliment de a
suporta o parte din pasivul acesteia nu se poate face în lipsa unui
raport de cauzalitate între fapta acestora şi prejudiciul suferit de
instituţia de credit.
166
Dată fiind exprimarea ambiguă a textului „dacă au
contribuit la ajungerea acesteia în stare de insolvenţă, trebuie să
acceptăm că activitatea acestor persoane trebuie să fie analizată în
concret de judecătorul sindic, care va aprecia în funcţie de toate
împrejurările şi circumstanţele dacă faptele acestora (comisive sau
omisive) au contribuit în mod direct la intrarea instituţiei de credit
în stare de insolvenţă sau au favorizat apariţia unor factori care
puteau conduce instituţia de credit la încetarea de plăţi.
În concluzie, răspunderea juridică a acestor persoane nu se
poate angaja în lipsa unui raport de cauzalitate între faptele lor
(comisive sau omisive) şi prejudiciul adus instituţiei de credit.
In al doilea rând, chiar dacă legea nu precizează trebuie să
fim de acord că obligaţia de a suporta o parte din pasivul instituţiei
de credit ajunse în stare de insolvenţă trebuie să fie proporţionala
cu întinderea prejudiciului cauzat, aşa încât răspunderea nu trebuie
să fie mai mare decât prejudiciul cauzat.
Legat de proporţionalitatea răspunderii, în lipsa unei
dispoziţii exprese, nimic nu împiedică judecătorul sindic să oblige
aceste persoane la suportarea întregului pasiv al instituţiei de credit
ajunse în stare de faliment.
Pentru luarea acestor măsuri, judecătorul sindic poate fi
sesizat de către lichidator, de un acţionar sau de oricare dintre
creditori, de Banca Naţională a României, ori se poate sesiza din
oficiu pe baza datelor din dosarul cauzei, şi va putea dispune
măsuri asigurătorii.
Potrivit art.40 din Ordonanţă, sumele recuperate de la
aceste persoane vor intra în averea instituţiei de credit debitoare şi
vor fi destinate plăţii datoriilor.

 insolventa
167
 falimen
 lichidator judiciar
 judecator sindic
 instituţiei de credit debitoare
 instituţiei de credit creditoare
 măsuri asigurătorii
 contabilitate fictivă
 organe de conducere
 inchiderea procedurii
168

Drept Bancar Valutar PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Bancar Valutar PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Petre LĂZĂROIU

Agata Mihaela POPESCU

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

PARTEA I – REGLEMENTAREA LEGALĂ

1.1. Introducere ................................................................................................................... 13

5.1. Introducere 103

6.1. Introducere 108

7.1. Introducere 114

8.1. Introducere 137

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de alte manuale, supuse studiului individual al studenţilor, precum şi de

Cursul este compus din 9 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI – BANCA CENTRALĂ

Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea

Petre Lăzăroiu, Drept bancar – Curs, Edidura BREN, Bucureşti, 2006

BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI – BANCA CENTRALĂ A

Banca Naţională a României a fost înfiinţată prin legea

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoaşterea istoricul si evolutia Banca Naţională a României

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să delimiteze natura juridica a BNP

Timpul alocat unităţii de învăţare:

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1.Statutul legal al Băncii Naţionale a României –

1.3.2. Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a

Aşa cum este enunţat în art.2 alin.1 din Legea nr.312/2004,

1.3.3. Cooperarea internaţională. Competenţe legale

Până la data aderării României la Uniunea Europeană,

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să delimiteze fiecare functie te si

Timpul alocat unităţii de învăţare:

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Principalele functii ale Banca Naţională a României

2.3.1.1. Funcţia de realizare a politicii monetare

După unii autori, obiectivele generale ale politicii monetare

Obiectivele specifice ale politicii monetare sunt în general:

Operaţiuni de piaţă monetară

Pentru acordarea de credite colateralizate, Banca Naţională

Rezervele minime obligatorii

Din analiza textului se pot trage două concluzii:

2.3.1.3 Funcţia de realizare a politicii valutare

Cursul de schimb, ca parte componentă a politicii valutare,

. Regimul valutar - reprezintă cea de a doua componentă a politicii

2.3.1.4. Funcţia de instrument al statului

Prin urmare, deşi Banca Naţională a României nu poate cumpăra

2.3.1. 5. Funcţia de bancă a băncilor

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

1. Care sunt principalele functii ale BNR?

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoaşterea aspectelor privind competenţa exclusivă de

Competenţele unităţii de învăţare: