FLOARE ALBASTRĂ

DE MIHAI EMINESCU
POEZIE ROMANTICĂ, 1873

Poezia „Floare albastră” scrisă în anul 1873 şi publicată în revista „Convorbiri literare”, este o capodoperă a lirismului eminescian
din etapa de tinereţe care anunţă marile creaţii ulterioare, culminând cu „Luceafărul”.
În „Floare albastră” sunt asociate în manieră romantică mai multe specii literare : poem filosofic, eglogă (idilă cu dialog) şi elegie
(poezie în care sunt exprimate sentimente de tristeţe, regret, melancolie).
Ţin de romantism: tema (iubirea şi natura, condiţia geniului, aspiraţia spre absolut), motivele literare, atitudinea poetică,
amestecul speciilor dar si antiteza pe baza căreia este contruită poezia.
La romantici, tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii pentru că natura vibrează la stările sufleteşti ale poetului. Poezia
aparţine acestei teme şi reprezintă ipostaza iubirii paradisiace, prezentă în ideile eminesciene din aceeaşi perioadă de creaţie: „Sara
pe deal”, „Dorinţa”, „Lacul” sau în secvenţa idilică din „Luceafărul”. Depăşeşte însă cadrul unei idile, implicând şi tema condiţiei
omului de geniu care aspiră la absolut.
Cadrul natural feeric şi protector pentru cuplul de îndrăgostiţi se realizează prin motive romantice frecvente în lirica erotică
eminesciană: „codrul”, „izvoarele”, „prăpastia”, „valea”, „luna”. În viziunea romantică se confruntă doua moduri de existenţă sau
ipostaze de cunoaştere: lumea cunoaşterii absolute, infinite a geniului (simbolizată de culoarea albastră) şi lumea iubirii concrete, a
cunoaşterii tereste (simbolizată de floare)
Ca în lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane (masculin – feminin) sau portrete spirituale (geniul –
făptura terestră) care se asociază cu cele două lumi. Lirismul subiectiv se realizează prin folosirea mărcilor gramaticale ale eului liric :
verbe şi pronume la persoana I singular : „eu am râs”.
Titlul fixează simbolul central, având ca punct de plecare un motiv romantic de circulaţie europeană ce sugerează aspiraţia spre
fericirea prin iubire. Motivul literar asociază substantivul „floare” care simbolizează viaţa şi culoarea „albastră”, simbolul eminescian
al infinitului, al marilor despărţiri, al idealului.
Cele paisprezece strofe alcătuiesc patru secvenţe poetice prin alternanţa a doua planuri (cosmic – terestru) în dialogul celor două
voci lirice : geniul (vocea masculină) şi iubita (vocea feminină). Poezia are o compoziţie romantică, fiind structurată în jurul unei serii
de opoziţii : eternitate – viaţă, masculin – feminin , detaşare apolinică – trăire dionisiacă, vis – realitate.
Prima secvenţă (primele trei strofe) reprezintă monologul fete şi ia forma reproşului, tânăra folosind simbolurile eternităţii pentru
a configura imaginea lumii reci a ideilor abstracte. Această secvenţă înfăţişează lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei
începe prin reproşul realizat cu adverbul „iar”, plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, iar aparentul dialog
alternează propoziţii negative şi afirmative, interogative şi exclamative. Termenii populari susţin adresarea familiara, iar cu cele două
apelative „sufletul vieţii mele” şi „iubite” dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a fetei, exprimă iubirea sinceră.
În prima strofă, universul spiritual în care geniul este izolat se configurează prin enumeraţia simbolurilor eternităţii : „Iar te-ai
cufundat în stele?/ Şi în nori şi ceruri-nalte [..]”
Meditaţia bărbatului din strofa a patra constituie cea de-a doua secvenţă poetică şi conţine atât reacţia îndrăgostitului la
reproşurile fetei ât şi meditaţia acestuia asupra supselor iubitei. Deşi recunoaşte adevărul din vorbele fetei, se detaşează cu o
anumită ironie : „ Ah! Ea spuse adevărul/ Eu am râs, n-am zis nimica! [..]”
Secvenţa a treia care conţine strofele V – XII este cea mai amplă şi continuă cu monologul fetei din prima secvenţă. De această
dată, ea îi adresează bărbatului chemarea la împlinirea iubirii trecute pe care o proiectează în ideal. Spre deosebire de alte idei
eminesciene, aici femeia este cea care adresează chemarea la iubire;ea încearcă atragerea bărbatului în paradisul naturii, ca
aspiraţie spre refacerea cuplului adamic. Cadrul natural este realizat prin motive romantice frecvente în lirica erotică eminesciană :
„codrul” . „izvoarele”, „balta”, „luna”. Natura de început de lume este, în viziune romantică, un spaţiu nealterat de prezenţa umană.
Idealul de iubire se proiectează într-un paradis terestru. Căldura zilei de vară de află în rezonanţă cu pasiunea chemării cu iubirea
împărtăşită. Femeia iubită este o apariţie de basm, graţioasă, şăgalnică, senzual-naivă.
Ultima secvenţă poetica ( strofele XIII – XIV ) este a doua intervenţie a vocii lirice din strofa a patra şi reprezeintă o continuare a
meditaţiei bărbatului asupra iubirii trecute pe care o proiectează de această dată în ideal şi amintire : „Şi te-ai dus, dulce minune/ Şi-
a murit iubirea noastră.”
Cadrul obiectiv al iubirii se încheie cu despărţirea, iar în plan subiectiv se accentuează lirismul. Dacă în penultima strofă
despărţirea îndrăgostiţilor pare temporară, în ultima strofă, separată la nivel formal printr-un şir de puncte de suspensie de restul
poeziei, sfârşitul visului de iubire devine o certitudine.
 Figurile de stil şi imaginile artistice sunt numeroase : epitetul („prăpastia măreaţă”), personificarea („izvoare plâng”), comparaţia
(„roşie ca marul”), inversiunea („albastra-mi dulce floare”), metafora („râuri în soare”), simbolul („ceruri-nalte”), repetiţia („floare
albastră”).
În opinia mea, poezia este o dezvoltare a unui motiv romantic de circulaţie europeană într-o viziune lirică proprie. „Floare
albastră” îsi are punctul de plecare în mitul romantic al aspiraţiei către idealul de fericire, de iubire pură.
În concluzie, poezia „Floare albastră” reprezintă o capodoperă a creaţiei eminesciene din etapa de tinereţe care anticipează marile
teme şi idei poetice dezvoltate mai târziu în poemul-sinteză „Luceafărul”.