CUPRINS:

I. Sistemul Monetar pag.3

Internaţional ................................................................................................
II. Sistemul Monetar pag.6
European ....................................................................................................
III. Moneda unică a Uniunii pag.8
Europene ........................................................................................
III.1. Euro – proiect şi pag.8
realitate ...................................................................................................
III.2. Avantajele şi costurile trecerii la moneda pag.1
unică ................................................................ 2
IV. Provocările actuale ale pag.1
Eurozone ........................................................................................... 5
V. Permanenta luptă dintre Euro şi pag.1
Dolar .................................................................................. 8
VI. Monedă mondială la pag.2
orizont? ................................................................................................. 0
VI.1. Propunerea SUA – stoparea deprecierii pag.2
dolarului ............................................................. 0
VI.2. Propunerea Rusiei – moneda unei lumi pag.2
unite .................................................................... 0
VI.3. Propunerea Chinei – un coş pag.2
valutar ................................................................................... 1
VI.4. Propunerea BRIC (Brazilia, Rusia, India şi pag.2
China) ........................................................... 1
Concluzii ............................................................................................................................ pag.2
............. 2
Bibliografie ........................................................................................................................ pag.2
............. 3

2
 I. SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL

Încă din timpul celui de-al doilea război mondial, reprezentanţi ai celor două puteri aliate,
Marea Britanie şi SUA, au început să gândească arhitectura sistemului financiar internaţional
pentru perioada postbelică. Lecţiile perioadei interbelice erau: cursurile de schimb produseseră
instabilitate excesivă, mişcările de capital necontrolate cauzaseră şi ele perturbaţii mari, era
nevoie de un cadru care să favorizeze comerţul internaţional şi să evite războaiele comerciale. În
plus apărea şi nevoia de refacere economică în urma unui război devastator. Punctele de vedere
ale celor două delegaţii nu au fost însă identice.
Americanii, prin vocea reprezentantului Departamentului Trezoreriei Harry Dexter
White, pledau pentru fixitatea cursurilor de schimb şi fluxuri comerciale şi de capital libere (era
vorba de o poziţie ce reflecta forţa economiei americane în preajma şi după al doilea război
mondial, ca şi interesele sale specifice).
În schimb, britanicii, aflaţi sub influenţa marelui economist Keynes, erau preocupaţi de
reconstrucţia economiilor occidentale distruse de război, de promovarea creşterii economice şi
ocuparea deplină a forţei de muncă.
În final s-a ajuns la un compromis între poziţia americană, mai “liberală” în accepţia
europeană şi poziţia britanică, profund keynesistă, care era obsedată de şomaj ridicat care s-a
regăsit în acordurile de la Bretton Woods, în statutele celor două organizaţii financiare
specializate - Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.
Conferinţa monetară şi financiară a Naţiunilor Unite, reunită la Bretton-Woods, la 22
iulie 1944, a abordat pentru prima oară problema creării unui sistem monetar internaţional, bazat
pe etalonul aur-devize şi, în cadrul acestuia, pe dolarul american ca principală monedă de
rezervă. Crearea, în 1944, a SMI a însemnat primul mare succes al cooperării internaţionale în
domeniul monetar, concepţie potrivit căreia o monedă naţională poate îndeplini funcţii
internaţionale şi, ca atare, poate servi ca pivot al sistemului.
Aranjamentele de la Bretton-Woods statuau ca “reguli ale jocului”:
 Rolul de etalon monetar revenea dolarului american şi într-un cadru mai larg cel
de monedă de rezervă a SMI şi mijloc de plată pe plan internaţional. S-a procedat la definirea lui
şi la precizarea mecanismelor de menţinere pe termen lung a puterii sale de cumpărare. Având la

3
bază rezervele de aur aflate la dispoziţia Sistemului Federal de Rezerve al SUA (circa 4 cincimi
din rezervele de aur se găseau în SUA), între dolar şi aur s-a stabilit un raport valoric de 35 dolari
uncia1. Valoarea paritară a dolarului funcţiona drept garanţie pentru asigurarea unui grad ridicat
de încredere în dolar pentru posesorul străin. Dacă puterea de cumpărare a dolarului era în
scădere, posesorul de dolari se îndrepta spre rezerva de aur a SUA, solicitând o cantitate de aur
corespunzătoare valorii paritare a dolarului şi a sumei de dolari de care dispunea.
 Stabilitatea cursurilor de schimb a reprezentat unul dintre principiile
fundamentale de funcţionare a sistemului, FMI considerând-o condiţia de bază pentru realizarea
cooperării monetare şi a dezvoltării comerţului internaţional, pentru asigurarea stabilităţii
monetare şi, implicit, a celei economice. Aplicarea acestui principiu a fixat opţiunea pentru
practicarea cursurilor fixe. În acest scop, fiecare ţară membră a FMI era obligată să îşi definească
valoarea paritară a monedei în aur sau în dolari. Faţă de paritatea oficială, cursurile de piaţă ale
monedelor naţionale puteau oscila în limita unor marje de +/-1%, ţările emitente având obligaţia
să supravegheze strict această evoluţie. Menţinerea cursului de piaţă în aceste limite considerate
normale se realiza printr-un mecanism special, respectiv prin intervenţii repetate pe piaţă cu
operaţiuni de vânzări-cumpărări de monedă. Dacă efectele aşteptate nu se produceau, se recurgea
la modificarea valorii paritare (devalorizare oficială = unitatea monetară definită printr-o
cantitate mai mică de aur), dar numai ptr. corectarea unui dezechilibru fundamental în economia
unei ţări.
 Convertibilitatea monetară viza două aspecte distincte:
-convertibilitatea dolarului. Acesta a reprezentat singura monedă convertibilă în
aur, autorităţile monetare americane angajându-se să convertească oricând la
cererea băncilor centrale deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de 35 USD uncia.
-convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări, membre ale FMI, era
oficială (limitată la relaţiile dintre autorităţile monetare) şi de piaţă (generată de
operaţiunile de plăţi generate de nevoi comerciale sau financiare ale persoanelor
fizice sau juridice fără intervenţia băncilor centrale), ele putând fi transformate în
aur prin intermediul dolarului.
 Crearea unor rezerve monetare oficiale (alcătuite din aur, titluri emise pe pieţe
financiar-monetare naţionale şi dolari) necesare ptr.:
-convertirea sumelor solicitate de la FMI;
-intervenţiile pe piaţă ale autorităţilor monetare în scopul menţinerii stabilităţii
cursurilor de schimb.
 Echilibrul balanţelor de plăţi. Ca soluţie extremă pentru menţinerea acestui
echilibru, cu acordul FMI, se puteau opera devalorizări sau revalorizări ale monedelor naţionale.
De la acest principiu făcea excepţie SUA, deoarece acoperirea deficitului balanţei ei de plăţi avea
loc prin emisiune de monedă proprie, având în vedere statutul dolarului în cadrul sistemului.
Aranjamentele de la Bretton Woods au introdus reguli folositoare în relaţiile economice
internaţionale plus funcţionarea a două instituţii, care a marcat evoluţia sistemului postbelic. Pe
lângă refacerea economică a ţărilor vest-europene după război, au contribuit şi la o puternică
dezvoltare a schimburilor internaţionale.
Sistemul a funcţionat practic până în 1957, din 1958 începând să se degradeze. Motivul
cel mai important l-a reprezentat deficitul balanţei comerciale americane şi creşterea volumului
dolarilor deţinuţi de nerezidenţi în afara SUA, care în 1959 depăşea valoarea stocului american
1
Uncia=28,3 grame

4
de aur. A apărut neîncrederea unor guverne europene care au solicitat conversia rezervelor de
dolari în aur, precum şi cumpărările masive de aur ale speculatorilor care anticipau o
devalorizare a dolarului. Pentru a împiedica efectul speculativ şi devalorizarea dolarului, SUA şi
un grup de 7 state europene au instituit “pool-ul aurului”. Statele europene se angajau să vândă
aur contra dolari, pentru menţinerea cursului unciei de aur la 35 dolari, în timp ce SUA se
obligau să reducă deficitul balanţei comerciale. Acordul s-a soldat însă cu un eşec, iar perioada
1967-1971 a fost marcată de devalorizări şi reevaluări, însoţite de crize speculative ce au
destabilizat sistemul parităţilor fixe.
Totul a culminat cu decizia Administraţiei Nixon de a renunţa la convertibilitatea în aur a
dolarului, în august 1971 (valoarea rezervelor oficiale de aur ale SFR ajunsese la 10 mld de
USD, de la 24,6 mld USD în 1944) = prăbuşirea primului principiu. Tot în 1971 are loc prima
devalorizare oficială a USD, pentru a opri scurgerea aurului în afara SUA (38 USD uncia),
urmată de a doua în 1973 (42,22 USD uncia) = prăbuşirea celui de al 2-lea principiu.
În acelaşi an, 1971, în decembrie, a fost lărgită marja abaterii cursului de la paritate de la
+/-1% la +/-2,25% (Acordul Smithonian), pentru ca în martie 1973 să se abandoneze cursurile
fixe şi să se intre într-o eră a fluxurilor flotante, legalizate prin cel de-al doilea amendament de la
statutul FMI, ratificat în aprilie 1978.
Trecerea la cursurile de schimb flotante a fost pregătită cu 20 de ani înainte de punerea sa
în practică printr-un adevărat curent teoretic condus de M. Friedman (“The case of Flexible
Exchange Rates”- 1953). Prin implementarea regimului flotării monedelor se preconiza2:
 formarea unor cursuri de schimb reale, determinate de cererea şi oferta de piaţă,
deci nu prin măsuri administrative;
 un mecanism de ajustare a schimbărilor externe simple, fără corecţii brutale;
 reducerea rolului Băncii Centrale, ale cărei intervenţii urmau să devină inutile,
cursurile urmând a se stabili în mod spontan;
 cursul de schimb trebuia să devină principalul instrument de adaptare a fiecărei
economii naţionale la condiţiile pieţei mondiale;
 autonomia politicilor monetare; relaţia altădată obligatorie între emisiunea
monetară şi balanţa de plăţi fiind ruptă;
 stabilitatea efectului speculativ.
Atingerea acestor obiective s-a dovedit, însă, pe parcurs a fi discutabilă.
În funcţie de modul în care s-a realizat intervenţia pe piaţa valutară şi puternicele efecte
pe care le-a produs asupra relaţiilor economice internaţionale, în perioada 1975-1985 flotarea
dolarului faţă de celelalte monede a cunoscut 2 faze:
1. Prima fază lungă de depreciere (1976-1979) cunoscută şi ca politica “dolarului a la
baisse” a urmărit o serie de avantaje pentru economia americană, în vederea sporirii
competitivităţii faţă de Germania şi Japonia. Deprecierea a făcut mai costisitoare
investiţiile americane în străinătate, dar a încurajat investiţiile directe în SUA (8,5 mld.
pe an în perioada 1974-1979);
2. Politica dolarului puternic (1980-1985) pune capăt primei faze care a condus la
accentuarea inflaţiei, la diversificarea activelor în alte valute, la o repliere a firmelor
transnaţionale americane. Această fază de relansare a dolarului (flotare “a la hausse”)
debutează în 1980, sub Administraţia Reagan. Politica austeră prin cursuri este
înlocuită cu o politică restrictivă bazată pe controlul strict al ofertei de monedă, ceea
2
Mihai Ion, Alegerea regimului valutar adecvat, Economistul, Supliment de economie teoretică şi aplicată,
nr.864(1890), p.a IV-a

5
 ce a condus la o apreciere semnificativă a dolarului, evaluată la 60% în termeni reali
timp de 5 ani şi o scădere a inflaţiei (5% din 1983). În această perioadă, evoluţia
cursului dolarului a reprezentat o excepţie istorică: timp de 5 ani acesta nu a încetat să
urce, comparativ cu DEM, beneficiind în acelaşi timp de dobânzi real pozitive. S-a
conceput atunci o relaţie monedă forte - rată a dobânzii ridicată.
Chiar şi flotant, dolarul a fost întărit prin creşterea datoriei externe a celorlalte ţări ale
lumii, exprimată în dolari. Îndatorarea în dolari umflă cererea de această monedă, în aceeaşi
proporţie, aproape, cu insolvabilitatea ţărilor îndatorate. Anul 1982 a însemnat debutul crizei
datoriei externe (în ţările Americii Latine), ca rezultantă a problemelor legate de asigurarea
serviciului acesteia.
Reuniunile reprezentanţilor ţărilor industriale au dezbătut efectele negative ale cursurilor
flotante şi au susţinut armonizarea politicilor monetare pentru a limita fluctuaţiile cursului de
schimb. În septembrie 1985, miniştrii de finanţe şi guvernatorii băncilor centrale din SUA,
Japonia, Germania, Franţa şi Regatul Unit s-au reunit la hotelul Plaza din New York. Acordul de
la Plaza a recomandat politica de intervenţie concertată a băncilor centrale pe pieţele de schimb.
S-a impus atunci ideea de stabilizare macroeconomică la scară mondială a cursurilor de schimb
şi de coordonare a politicilor bugetare, fiscale şi monetare, ceea ce înseamnă de fapt o
abandonare a doctrinei monetariste a flotării pure şi o instituire a regimului flotării impure.
Acordul de la Louvre (1987) a marcat o nouă etapă a cooperării internaţionale în acest
domeniu: continuarea intervenţiilor concertate pe pieţele de schimb monetar, în vederea
susţinerii cursului dolarului.
Reuniunea de la Toronto (1988) a susţinut întărirea cooperării internaţionale prin
intervenţia băncii centrale şi limitarea variaţiei cursului de schimb.
Procedurile de coordonare au permis evitarea anomaliilor evidente în formarea cursurilor.
Această politică se consideră a fi o aplicare a proiectului de instituire a “zonelor obiectiv”
(“target zone”), susţinut de o serie de economişti, la începutul anilor ’80, în frunte cu John
Williamson. Acest proiect prevede definirea unei zone de flotare, în interiorul căreia cursul poate
fi considerat drept o reflecţie corectă a unor date economice fundamentale. Politicile economice
naţionale trebuie să se încadreze în coordonatele stabilite. Acordurile grupului G7 prevăd cursuri
limită, care nu au fost date publicităţii până în prezent.
Odată cu trecerea la cursurile flotante, la nivel regional s-a încercat crearea unor
aranjamente monetare care să confere un anumit grad de stabilitate, într-un mediu internaţional
tot mai volatil.
În acest scop, în 1973, ţările membre ale CEE au lansat un aranjament monetar european,
numit “şarpele în tunel”, dorind să obţină totodată flexibilizarea cerută de SMI. Acordul
prevedea o bandă de variaţie de +/-2,25% a monedelor europene participante faţă de un curs
pivot al monedelor faţă de USD.
Pe baza “şarpelui monetar”, din 1979, s-a lansat Sistemul Monetar European. În cadrul
SME fiecare ţară membră convenea o rată de schimb bilaterală în raport cu celelalte valute
participante = valoarea paritară oficială, utilizate pentru construirea ratelor centrale de schimb.
De fapt, singurele concesii pe care SME le face faţă de “şarpele monetar” constau în
denominarea ratelor centrale în ECU (un coş de devize compus din cantităţile fixe ale monedelor
celor 10 ţări membre CEE, în 1979) şi introducerea “indicatorului de divergenţă” menit să
realizezeze o stabilizare a cursurilor de schimb înainte de a fi afectate cursurile de intervenţie.
Intervenţia autorităţii monetare a ţării în cauză devenea obligatorie dacă variaţia faţă de cursul
central depăşea pragul admis (+/-2,25% ca regulă generală, 6%pentru ITL, GBP, SPP, POE). Din

6
1993, banda s-a extins l-a +/-15%, fiind un semnal că SME se îndreaptă ferm spre rate de schimb
flotante. Perioada 1994-1999 a constituit etapa de trecere de la SME la UEM, axată în principal
pe liberalizarea circulaţiei capitalurilor. De la 1 ianuarie 1999 s-a lansat un nou aranjament
monetar în Europa: UEM, prin lansarea monedei unice EURO.
Astfel, prin intrarea în scenă a unui concurent puternic pentru dolarul american: moneda
unică europeană - EURO se imprimă sistemului monetar internaţional contemporan o
caracteristică nouă şi mult dorită: multipolaritatea.

II. SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

Se cuvine subliniat faptul că noul sistem monetar european s-a dorit să fie independent de
cel internaţional creat la Bretton Woods, în 1944, şi deci, implicit, faţă de dolar. Acest sistem
(SME) a început să funcţioneze de la 13 martie 1979. El a reprezentat un mecanism al cărui
obiectiv principal a fost asigurarea stabilităţii raporturilor de schimb între monedele statelor
membre ale Comunităţii Economice Europene 3. SME a constituit o etapă esenţială a
procesului de integrare economică interstatală europeană, în general, de integrare
monetară, în special.
► Obiectivele principale ale SME au fost:
1) Existenţa unor rate de schimb stabile, dar ajustabile. Realizarea acestei ţinte a implicat:
- Un numerar comun – European Currency Unit (ECU)4
- determinarea pentru fiecare monedă a unui curs pivot în raport cu ECU;
- fixarea unor limite de fluctuaţie ( ±2,,25% ) în jurul cursului pivot;
- posibilitatea modificării cursului pivot.
2) O justă repartiţie între parteneri a sarcinilor de intervenţie pentru corectarea ratei de
schimb, ajustarea acesteia făcându-se în funcţie de evoluţia unui „indicator de divergenţă”.
Băncile Centrale acţionau în tandem5.
3) Dezvoltarea solidarităţii între statele membre. Atingerea acestui scop a presupus:
- Punerea în comun, în cadrul Fondului European de Cooperare Monetară
(FECOM), creat în 1973, a 20% din rezervele din aur şi dolari deţinute de Băncile Centrale care,
în contrapartidă, primeau cantităţi corespunzătoare de ECU folosibile în relaţiile reciproce6;
- acordarea de ajutor membrilor în dificultate, îndeosebi credite pe termen scurt şi
mediu.
► ECU n-a reprezentat o monedă în adevăratul sens al cuvântului. El nu era utilizat sub
formă de monedă, ci ca unitate de cont. În această calitate, el a îndeplinit următoarele funcţii:
a) Unitate de cont, care a jucat rolul de instrument de măsură şi de exprimare a valorii.
În această calitate ECU a fost utilizat de Instituţiile CEE în calculul bugetelor proprii, la plata
salariilor funcţionarilor, dar şi la exprimarea preţurilor produselor agricole comunitare.
3
La acea dată, CEE avea nouă state membre
4
Pentru a evita orice confuzie, amintim că ECU a avut un precursor – EUA (European Unit of Account), creat în
1975 în scopul cuantificării monetare a ajutorului acordat de CEE ţărilor ACP (Africa, Caraibe, Pacific) semnatare
ale Convenţiei de la Lomé, care le acorda statut de ţări asociate la Comunitate. EUA, spre deosebire de ECU, a fost
legată de dolar. Vezi Ovidiu Puiu – „Politici economice internaţionale”, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2000,
pag. 340, şi Michael Greener – „Dicţionar de Business, Ed. Universal Dalsi, 2001, pag. 186.
5
Banca Centrală cu moneda în curs de depreciere, vindea valuta care se aprecia şi cumpăra moneda slabă. În acelaşi sens
acţiona şi Banca Centrală cu monedă forte (Vezi Ovidiu Puiu „Politici economice internaţionale”, Ed. Independenţa
Economică, Piteşti, 2000).
6
FECOM era acela care emitea ECU.

7
 b) Instrument de reglementare – rolul avut dovedindu-se limitat. În această calitate
ECU a fost utilizat doar de către Băncile Centrale şi de către FECOM pentru menţinerea
stabilităţii cursurilor de schimb bilaterale.
c) Active de rezervă, funcţie în cadrul căreia ECU a avut, de asemenea, un rol limitat.
El n-a reuşit să reprezinte mai mult de 9% din rezervele mondiale.
În practică s-a conturat un ECU oficial şi un ECU privat. Primul reprezenta unitatea de
cont folosită de către Băncile Centrale. Cel de-al doilea era utilizat de către agenţi economici
particulari ca instrument financiar – emisiuni de obligaţiuni bancare, instrument de facturare şi ca
active bancare.
Cursul ECU se calcula zilnic ca o medie ponderată a unui „coş valutar” alcătuit din
monedele statelor membre. Se ţinea seama de cursul curent al fiecărei monede şi de ponderea ei
în ansamblul tranzacţiilor europene.
Cursul pivot era o rată de schimb care reprezenta cursul fiecărei monede europene
exprimat în ECU. El definea câte unităţi monetare naţionale valora un ECU 7. Limitele de
fluctuaţie monetară oficial admise în jurul cursului pivot era de ±2,25% (cu excepţia lirei
italiene, lirei sterline, pesetas-ului, unde variaţia a fost de ±6%).
Indicele (pragul) de divergenţă reprezenta un semnal de alarmă care se declanşa atunci
când erau atinse trei sferturi din marja de fluctuaţie admisă. El permitea autorităţilor monetare să
acţioneze anticipat (înainte ca moneda respectivă să depăşească limitele de curs stabilite) şi să
se repartizeze sarcinile de intervenţie între Băncile Centrale. Această intervenţie se făcea:
- Prin cumpărare /vânzare de monedă, după caz;
- prin acţiune asupra ratei dobânzii;
- prin modificarea cursului pivot în urma unor reevaluări sau devalorizări convenite
între parteneri.
Din păcate, nici acest mecanism, foarte bine articulat, n-a beneficiat de o conjunctură
economică favorabilă în cele mai multe ţări. Raporturile de schimb au suferit numeroase
modificări care au accentuat instabilitatea pe plan monetar. Campioana revalorizărilor a fost
marca germană (de 8 ori în perioada 1979-1992), iar a devalorizărilor – lira italiană (de 6 ori în
acelaşi interval). Unele monede (lira sterlină şi cea italiană) au părăsit sistemul (1992). Ca
urmare a puternicei crize monetare, marja de fluctuaţie autorizată faţă de ECU a fost mărită, în
august 1993, de la ±2,25% la ±15%8.
Fără doar şi poate, experienţa acumulată în perioada funcţionării SME, s-a dovedit foarte
utilă pentru realizarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Ea a pus bazele convergenţei
economice şi monetare a statelor membre.

III. MONEDA UNICĂ A UNIUNII EUROPENE

III.1. Euro – proiect şi realitate

Uniunea Europeană Economică şi Monetară (UEM) este o înţelegere între naţiunile

europene participante cu scopul de a împărtăşi o monedă unică, euro, şi o politică economică
unică cu un set de condiţii de responsabilitate fiscală. Actualmente, sunt 27 State Membre cu
7
De exemplu, la 1 februarie 1993, 1 ECU valora 0,8084 lire sterline, 1,9529 mărci germane, 6,5498 franci francezi,
259,3 drahme etc. Pe această bază Băncile Comerciale calculau cursurile pivot bilaterale. Exista un curs pivot al
mărcii germane în raport cu francul, ş.a.m.d. La 31.12.1998, 1 ECU era cotat la 1,667 dolari.
8
O marjă de ±15% înseamnă de fapt, o distanţă totală de 30% între cursurile a două monede din „coşul valutar”, în
cazurile în care una dintre monede atingea „cursul plafon”, iar cealaltă „cursul planşeu” .

8
nivele de integrare variate în UEM. Şaisprezece State Membre au adoptat moneda euro: Austria,
Belgia, Cipru, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda,
Portugalia, Slovenia, Slovacia şi Spania. Alte trei State Membre, Marea Britanie, Danemarca şi
Suedia, îşi cântăresc planul în privinţa adoptãrii monedei euro. Alte opt State Membre, Letonia,
Lituania, Estonia, Polonia, Cehia, Ungaria, România şi Bulgaria, sunt în stagii diferite ale
adoptării monedei euro şi cel mai probabil vor adera la zona euro în următorii zece ani.9
La izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, majoritatea monedelor din ţările
industrializate erau strâns apropiate de dolar sub ceea ce s-a numit „standardul de aur” în
sistemul de la Bretton Woods. Supremaţia de facto a dolarului şi devalorizările câtorva monede
europene au condus politicienii europeni la căutarea unei soluţii de redresare a acestui
dezechlibru printr-o integrare economică între naţiunile europene.
Planuri pentru o monedă unică europeană au început să fie conturate încă din 1969 cu
Raportul Barre, elaborat de cele şase State Membre de atunci ale Comunităţii Economice
Europene (CEE). Aceasta a fost urmată mai târziu în acel an de o întâlnire a şefilor de stat şi de
guvern în Haga pentru a planifica crearea unei Uniuni Economice şi Monetare. Procesul a fost
întârziat de colapsul Sistemului de la Bretton Woods 1971 după decizia unilaterală a
Preşedintelui Nixon de a face dolarul necovertibil în aur şi după criza petrolului din 1972. Între
timp, CEE a crescut incluzând în prezent, aşa cum s-a arătat mai sus, şaisprezece state, multe
dintre ele fiind ezitante să renunţe la propriile monede naţionale.
Actualmente, ţările europene participante pot fi integrate în trei faze economice, care
corespund fazelor istorice ale dezvoltării UEM.
 Faza I
La începutul deceniului al şaptelea, pe fondul încheierii formării uniunii vamale şi a
lansării, cu rezultate pozitive, a Politicii Agricole Comune, s-au înregistrat o serie de evenimente
de natură monetar financiară, divergente, la nivelul statelor membre.
Din acest considerent, în 1970 a fost conceput Planul Werner, prin care s-au stabilit
obiectivele şi etapele Uniunii monetare. Prin prisma acestui plan, uniunea monetară avea drept
scop „convertibilitatea deplină şi ireversibilă a monedelor statelor membre eliminarea
fluctuaţiilor cursului de schimb, fixitatea irevocabilă a parităţii şi cursurilor valutare şi completa
liberalizare a fluxurilor de capital.”10
Planul Werner, abilitat de către ECOFIN în 1971, nu a putut fi pus în aplicare datorită
conjuncturii economice de ansamblu: căderea sistemului de la Bretton Woods, care avea la bază
sistemul de cursuri fixe, respingerea ideii de înfiinţare a unei instituţii monetare comune şi de
aplicare a unei politici fiscale unitare la nivel comunitar.
În 1979 Sistemul European Monetar (SEM) a fost stabilit pentru a crea o legătură între
monedele europene şi pentru a preveni fluctuaţii mari între valorile lor. A creat Mecanismul
European a Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care ratele de schimb a monedei fiecărui Stat
Membru trebuiau să fie restricţionate la fluctuaţii foarte mici (+/-2.25%) pe oricare latură a
valorii de referinţă. Această valoare de referinţă a fost stabilită într-un agregat al tuturor
monedelor participante care s-a numit Unitatea de Monedă Europeană (ECU), care a fost
apreciată în acord cu mărimea economiilor Statelor Membre.

9
http://www.eu4journalists.eu/index.php/dossiers/
10
Werner P, B.H. Ansiaux, G, Broourwers, B. Chappier, and others, Report to the Council and the Commission on
the Realisation by Stages of Economic and Monetary Union in the Community, Bulletin II, 1970, citat în Dumitru
Miron, Economia Uniunii Europene, ed. Luceafărul, Bucureşti, 2002, pag. 162.

9
 În anii 1980 piaţa fiecărui Stat Membru a crescut mult mai apropiată de cea a vecinilor,
dând formă la ceea ce mai târziu a devenit Piaţa Unică Europeană. Comerţul internaţional în
Piaţa Unică Europeană ar fi putut fi pus în pericol de riscul ratei de schimb – în ciuda stabilităţii
relative introduse de ERM – şi de costurile crescute ale tranzacţiilor pe care le-a adus aceasta.
Crearea monedei unice pentru Piaţa Unică a însemnat o soluţie logică, şi astfel ideea unei
monede unice a fost adusă din nou în atenţia forului.
Comisia Europeană condusă de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European în
februarie 1986, care a avut drept scop înlăturarea barierelor instituţionale şi economice între
Statele Membre ale UE şi să stabilească scopul pieţei comune europe. În 1989, au fost schiţate
planuri pentru a realiza UEM în 3 stadii. Deşi procesele stadiului I au început cu SEM în 1979,
prima fază a început oficial în 1990, când controalele asupra ratei de schimb au fost înlăturate,
dând astfel liberă mişcare capitalurilor în întreaga CEE. În 1992, cele trei faze prevăzute de
Comisia Delors au fost făcute oficiale prin introducerea în Tratatul de la Maastricht, incluzând
criteriile de convergenţă economică pentru adoptarea monedei comune. În fapt, aceasta a
transformat CEE în Uniunea Europeană. Criteriile pentru calitatea de membru a Uniunii
Europene şi adoptarea monedei euro sunt stabilite de trei documente. Primul este Tratatul de la
Maastricht din 1992, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Mai târziu în acelaşi an, al
doilea criteriu a fost creat de Consililul European la Copenhaga, şi anume prin crearea
„Criteriilor Copenhaga”, care au clarificat scopurile generale ale Tratatului de la Maastricht. Al
treilea este contractul cadru negociat cu fiecare ţară candidată, mai înainte de a adera la UE.
Criteriile au fost, de asemenea, clarificate şi de legislaţia UE şi prin decizii ale sistemului judiciar
european, de-a lungul anilor.
Prima fază a dezvoltării UEM poate fi corelată cu cel al unei ţări candidate care înainte de
aderarea la UE trebuie să întrunească Criteriile Copenhaga.
 Faza II
La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu succes
schimbarea numelui ECU în „Euro”. Aşa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de asemenea o
perioadă tranzitorie între introducerea euro în contabilitate şi mai târziu ca şi monedă lichidă.
În a doua fază a UEM, Institutul Monetar European (IME) a fost stabilit ca un predecesor
al Băncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul European din Amsterdam a fost de
acord cu Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică şi a stabilit ERM II, care ar succeda
Sistemului Monetar European şi ERM după lansarea monedei euro. Anul următor Consiliul
European de la Bruxelles a selectat unsprezece ţări care să adopte moneda euro în 1999 şi astfel
Banca Centrală Europeană a luat fiinţă, având ca rol stabilirea politicii monetare a Uniunii
Europene şi supravegherea activităţilor Sistemului European al Băncilor Centrale – bănci
naţionale care ar avea rolul de a implementa deciziile Băncii Centrale Europene, de a emite
monedă şi de a asista ţările euro iniţiale în realizarea criteriului de convergenţă.
A doua fază a dezvoltării UEM poate fi corelată cu un Stat Membru care tocmai a aderat
intrând în ERM-II, unde trebuie să rămână pentru cel puţin doi ani înainte de a adopta euro.
 Faza III
Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formă non-fizicã, cu ratele de schimb ale
monezilor pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi din anul 1998. Mecanismul
European al Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de ERM- II, care a funcţionat în acelaşi mod
cu originalul ERM dar în contextul unei monede euro deja existente. Banca Centrală Europeană
a început implementarea unei politici monetare unice, cu asistenţa Băncilor Centrale ale fiecărui
Stat Membru, şi perioada de tranziţie de trei ani stabilită la Madrid a început, ţinând până în 1

10
ianuarie 2002. La jumătatea anului 2000 Comisia a anunţat că Grecia putea în mod formal să
adere la cea de-a treia fază a monedei unice pe 1 ianuarie 2001.
Euro a fost o monedă virtuală pentru cele 12 ţări ale aşa-numitei Zone Euro – Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi Portugalia. A
fost folosit în contabilitate, şi companiile au putut să conducă tranzacţii euro-denominate sigure
cunoscând că ratele de schimb între Statele Membre erau fixe. Valorile euro au apărut în
conturile bancare alături de monedele naţionale pentru a obişnui populaţia cu noua monedă.
Fiecare stat care a adoptat noua monedă la 1 ianuarie 2002, a trebuit să întrunească
„Criteriile de Convergenţă” stabilite în Tratatul de la Maastricht 11. Criteriile includeau cinci
cerinţe:
 Valutele trebuiau să stea în parametrii stabiliţi de ERM pentru cel puţin 2 ani;
 Ratele de dobândă pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele ale celor mai
bune trei State Membre din punct de vedere al performanţei;
 Inflaţia trebuie să fie sub valoarea de referinţă (în decurs de trei ani preţurile nu pot fi mai
mari cu 1,5% decât cel mai bun performer);
 Datoria de stat trebuie să fie sub 60% din Produsul Intern Brut (sau să fie apropiat acestei
ţinte);
 Deficitele bugetare să fie sub 3%.
În pregătirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14 miliarde de
bancnote valorând aproape 633 miliarde au fost imprimate, şi 52 miliarde de monezi au fost
bătute utilizându-se 250.000 de tone de metal. În cursa din 1 ianuarie 1999, pesimiştii au
câştigat, promovând teamă şi confuzie. În ştirile apărute în media s-a vehiculat ideea că o astfel
de schimbare masivă de monedă nu va reuşi. Dar astfel de temeri s-au dovedit a fi nefondate.
Automatele bancare au furnizat noua monedă în primul minut de după miezul nopţii şi cetăţenii
au cheltuit euro în câteva zile.
A treia fază a dezvoltării UEM poate fi corelată cu un Stat Membru, care după ce a aderat
la ERM-II şi a menţinut criteriile de convergenţă pentru cel puţin doi ani, a aderat şi la Zona
Euro.
Numele euro a fost adoptat oficial pe 16 decembrie 1995, iar moneda însăşi a intrat pe
pieţele internaţionale pe 1 ianuarie 1999, înlocuind aşa-numita unitate monetară europeană
(ECU), iar apoi, pe 1 ianuarie 2002 a fost introdusă în circulaţie, înlocuind în cele din urmă
monedele naţionale din Zona euro.
Un euro este divizat în 100 de cenţi, numiţi şi centime în ţările vorbitoare de limbi
romanice sau leptó (λεπτό) în Grecia.
În prezent statele membre participante la euro sunt Austria, Belgia, Cipru, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia,
Slovenia şi Spania. Aceste ţări sunt numite frecvent "Zona euro" sau "Euroland".
Andorra, Monaco, San Marino şi Vatican folosesc de asemenea euro, deşi nu sunt în mod
oficial membri euro, nici măcar membri ai UE. (Au folosit înainte monede care au fost înlocuite
prin euro.) Dintre acestea, Monaco, San Marino şi Vatican şi-au creat propriile monede, cu
propriile simboluri naţionale pe spate. Andorra foloseşte monede franceze şi spaniole, de vreme
ce au folosit francul francez şi peseta spaniolă ca şi monede ale sale. Aceste ţări folosesc euro

11
În opinia unor analişti, criteriile de convergenţă au fost inventate mai degrabă din considerente de natură politică
decât economică, pentru a conferi statutul de uniune monetară clubului select care este Uniunea Europeană.

11
datorită unor înţelegeri cu statele membre UE (Italia în cazul principatului San Marino şi oraşului
Vatican, Franţa în cazul principatului Monaco), aprobate de către Consiliul Uniunii Europene.
Muntenegru şi Kosovo, care au folosit marca germană drept monedă a lor, au adoptat de
asemenea euro, deşi, spre deosebire de cele trei state de mai sus, nu au intrat în nici o înţelegere
legală în mod explicit cu UE care să le permită acest lucru.
Alte locuri în care se foloseşte moneda euro sunt Teritoriile Franceze de peste mări:
Guiana Franceză, Réunion, Sfântul Pierre şi Miquelon, Guadeloupe, Martinica, Sfântul
Bartolomeu, Sfântul Martin, Mayotte, şi nelocuitele insule Clipperton şi Teritoriile Australe şi
Antarctice Franceze; Regiunile autonome portugheze Azore şi Madeira şi Insulele Canare.
Ţările care au avut moneda naţională fixă în raport cu marca germană, ex. Bulgaria şi
Estonia, şi-au fixat şi ele ratele de schimb în raport cu euro.
Din 2 februarie 2002, litasul lituanian (LTL) a intrat în ERM II, rata de schimb fiindu-i
fixată în raport cu euro în locul dolarului american.
Danemarca şi Regatul Unit au obţinut o derogare, nefiind obligate să adopte moneda
Euro şi beneficiind de aşa-numita clauză „opt-out”12. Suedia nu are nicio derogare în acest sens,
dar, totuşi, a decis în 1997 să nu se alăture zonei euro, aşa că nu a făcut niciun efort spre a
îndeplini criteriul necesar, de a avea o rată stabilă de schimb. Suedia a făcut un referendum pe
tema monedei unice europene pe 14 septembrie 2003, participanţii votând împotriva adoptării
euro, cu 56,1% voturi contra şi 41,8% voturi pentru. Această decizie a fost luată pentru o
perioadă de minimum cinci ani.
În Danemarca un referendum pe tema aderării la euro a avut loc pe 28 septembrie 2000,
rezultând un procent de 53,2% împotriva aderării.
Realizarea monedei euro a necesitat ani de planuri şi pregătiri pentru a se găsi un
echilibru în aspectul estetic, dimensiunile practice şi elementele de securitate. Din acest process
au rezultat şapte bancnote şi opt monede care au fost puse în circulaţie în ianuarie 2002.
Toate monedele au o faţă comună (1, 2 şi 5 eurocenţi : Europa în lume ; 10, 20 şi 50
eurocenţi : Europa ca alianţă de State ; 1 şi 2 euro : Europa fără frontiere) şi o faţă specifică ţării
de către care este emisă moneda (chiar şi pentru Monaco, San Marino şi Vatican care şi-au
realizat propriile monede). Toate bancnotele sunt realizate după o machetă comună pentru toată
zona euro. Evident, toate monedele sunt utilizabile în toate ţările membre, de exemplu o monedă
cu portretul lui Juan Carlos are valoare circulatorie nu doar în Spania, ci şi în Finlanda, în Irlanda
etc.
Data finală de valabilitate a monedelor naţionale variază de la un stat la altul. Prima
monedă care a dispărut a fost Deutsche Mark (marca germană), pe 31 decembrie 2001 într-un
minut, ultimele monede dispărând pe 28 februarie 2002, data la care toate monedele ar fi trebuit
să-şi înceteze valoarea legală în statele respective. Totuşi băncile centrale ale statelor din zona
euro vor continua să accepte bancnotele şi monedele vechilor devize (de exemplu până în 2012
în Franţa pentru bancnote).
Simbolul monedei europene, €, provine de la iniţiala continentului european, iar cele 2
bare paralele reprezintă stabilitate şi siguranţă.

12
Clauza opt-out se aplică numai statelor membre ale spaţiului comunitar la data semnării Tratatului de la
Maastricht. Din acest motiv Suedia, care a aderat la Uniunea Europeanã în 1995 şi statele central şi est europene
intrate în spaţiul comunitar în 2004 nu beneficiază de această clauză.

12
 În afara monedelor de circulaţie, au fost emise, pentru scopuri numismatice, monede cu
valoarea nominală de 1/4 euro, 5 euro, 8 euro, 10 euro, 12 euro, 20 euro, 25 euro, 50 euro, 100
euro şi 200 euro.
De asemenea, fiecare stat are dreptul să emită anual o monedă de 2 euro, cu scop
comemorativ, dar cu putere circulatorie obişnuită.
Se mai poate emite anual şi câte o monedă comemorativă suplimentară, dacă este emisă
de toate statele, cu ocazia unui eveniment internaţional.

III.2. Avantajele şi costurile trecerii la moneda unică

Când a fost creată UE , în 1957, statele membre s-au concentrat asupra construirii unei
„pieţe comune” pentru schimburile comerciale. Cu timpul a devenit evident că era necesară o
cooperare economică şi monetară mai strânsă pentru ca piaţa internă să se dezvolte în continuare
şi pentru ca întreaga economie europeană să funcţioneze mai bine, generând mai multe locuri de
muncă şi o mai mare prosperitate pentru europeni. În 1991, statele membre au aprobat Tratatul
privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht) hotărând astfel că Europa va avea o
monedă puternică şi stabilă în secolul al XXI-lea.
Beneficiile13 monedei euro sunt diverse şi sunt resimţite la niveluri diferite, începând cu
persoane fizice şi întreprinderi şi ajungând până la economii întregi. Printre acestea se numără:
 Ofertă mai variată şi preţuri stabile pentru consumatori şi cetăţeni
 Securitate mai mare şi mai multe oportunităţi pentru întreprinderi şi pieţe
 Stabilitate şi creştere economică
 Pieţe financiare mai integrate
 O prezenţă mai puternică a UE în economia globală
 Prezenţa unui semn tangibil al identităţii europene
Moneda unică aduce o nouă forţă şi oferă noi oportunităţi care derivă din integrarea şi
dimensiunile economiei zonei euro, piaţa unică devenind, astfel, mai eficientă.
Înaintea monedei euro, nevoia de a realiza operaţiuni de schimb valutar atrăgea costuri
suplimentare, implica riscuri, iar tranzacţiile transfrontaliere erau lipsite de transparenţă. Odată
cu introducerea monedei unice, afacerile au devenit mai rentabile şi mai puţin riscante în zona
euro.
În acelaşi timp, posibilitatea de a compara uşor preţurile încurajează comerţul
transfrontalier şi investiţiile de orice tip, de la consumatorii individuali aflaţi în căutarea celui
mai ieftin produs, până la întreprinderile care achiziţionează servicii de cea mai bună calitate şi la
marii investitori instituţionali care pot investi mai eficient în zona euro, unde nu există o
fluctuaţie a ratelor de schimb. În cadrul zonei euro, există în prezent o singură mare piaţă
integrată care utilizează aceeaşi monedă.
Moneda unică şi zona euro înseamnă şi noi oportunităţi în cadrul economiei mondiale.
Moneda unică transformă zona euro într-o zonă de afaceri atractivă pentru ţările terţe,
promovând, astfel, comerţul şi investiţiile. Prudenţa în gestionarea sa economică, face din euro o
monedă de rezervă atractivă pentru ţările terţe şi asigură zonei euro o poziţie mai puternică în
cadrul economiei mondiale.
De asemenea, dimensiunea şi gestionarea prudentă conferă stabilitate economică zonei
euro, care rezistă, astfel, mai bine la aşa-zisele „şocuri” economice externe, adică la schimbările
13
Christian N. Chabot – “Euro – moneda europeană”, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, pag.36

13
economice bruşte care pot apărea în afara zonei euro şi afecta economiile naţionale, precum
creşterea preţului petrolului sau apariţia unor turbulenţe pe pieţele valutare internaţionale.
Datorită dimensiunii şi forţei sale, zona euro poate absorbi mai bine asemenea şocuri externe fără
pierderea de locuri de muncă şi fără diminuarea creşterii economice.
În interiorul zonei euro, moneda unică, euro, reprezintă mijlocul prin care guvernele,
întreprinderile şi persoanele fizice efectuează şi încasează plăţi pentru bunuri şi servicii. Ea este
folosită, de asemenea, pentru a stoca şi crea bogăţie pentru viitor sub forma economiilor şi a
investiţiilor. Dimensiunile, stabilitatea şi puterea economiei zonei euro – a doua ca mărime pe
plan mondial după Statele Unite – contribuie la creşterea atractivităţii monedei unice şi în afara
frontierelor zonei euro.
Sectoarele publice şi private din ţări terţe primesc şi folosesc moneda euro în scopuri
diverse, inclusiv ca monedă de schimb şi de rezervă. Din acest motiv, în prezent, euro este a
doua monedă internaţională ca importanţă după dolarul american.
Utilizarea extinsă a monedei euro în sistemul monetar şi financiar internaţional
demonstrează importanţa acesteia pe scena mondială:
 Moneda euro este din ce în ce mai utilizată în cazul emisiunii de titluri de datorie publică
şi titluri de datorie pentru întreprinderi. La sfârşitul anului 2006, euro reprezenta
aproximativ o treime din volumul total de datorii de pe piaţa internaţională, iar dolarul
american 44%.
 Băncile mondiale acordă împrumuturi semnificative denominate în euro în toată lumea.
 Euro ocupă locul al doilea printre cele mai comercializate monede pe pieţele de schimb
valutar, fiind utilizată în aproximativ 40% din tranzacţiile zilnice.
 Euro este folosit din ce în ce mai mult pentru facturare şi plată în comerţul internaţional,
nu numai între zona euro şi ţări terţe ci chiar, la o scară mai mică, între ţări terţe.
 Alături de dolarul american, euro este utilizat foarte mult ca o importantă monedă de
rezervă pentru urgenţele monetare. La sfârşitul anului 2006, mai mult de un sfert din
rezervele de valută externă existente la nivel mondial erau în euro, faţă de 18% în 1999.
Ţările în curs de dezvoltare se numără printre cele care şi-au mărit cel mai mult rezervele
în euro, de la 18% în 1999 la aproximativ 30% în 2006.
 Mai multe ţări îşi gestionează monedele naţionale prin corelarea acestora cu moneda euro
luată ca monedă de referinţă.
Statutul monedei euro ca monedă mondială, la care se adaugă mărimea şi puterea
economică a zonei euro, determină din ce în ce mai mult organizaţiile economice internaţionale,
precum FMI şi G8, să considere economia zonei euro o entitate de sine stătătoare. Acest lucru
asigură Uniunii Europene o poziţie mai puternică la nivel mondial.
Pentru a beneficia de pe urma acestei poziţii puternice şi pentru a contribui efectiv la
stabilitatea financiară internaţională, zona euro se exprimă din ce în ce mai des ca o singură voce
în cadrul unor importante forumuri economice. Acesta este rezultatul strânsei coordonări dintre
statele membre ale zonei euro, precum şi al colaborării dintre Banca Centrală Europeană şi
Comisia Europeană în timpul reuniunilor internaţionale pe teme economice.
O serie de ţări şi regiuni din afara Uniunii Europene sunt încă şi mai strâns legate de
moneda euro. Datorită stabilităţii sistemului monetar pe care se sprijină, euro a devenit o monedă
„ancoră” extrem de atractivă pentru aceste ţări, în special pentru cele care au încheiat acorduri
instituţionale speciale cu UE, cum sunt acordurile comerciale preferenţiale. Prin raportarea
monedelor naţionale la euro, aceste state aduc o mai mare siguranţă şi stabilitate economiilor
naţionale.

14
 Moneda euro nu poate garanta, singură, stabilitatea şi creşterea economică. Acestea se
realizează, în primul rând, prin buna gestionare a economiei Zonei Euro conform prevederilor
Tratatului şi ale Pactului de stabilitate şi creştere (PSC), un element vital pentru Uniunea
Economică şi Monetară (UEM).
În al doilea rând, ca instrument fundamental pentru potenţarea beneficiilor Pieţei Unice,
ale politici comerciale şi ale cooperării politice, moneda euro face parte integrantă din structurile
economice, sociale şi politice ale Uniunii Europene de astăzi.
Deşi euro promite avantaje economice substanţiale, el aduce, de asemenea, multe costuri.
Aceste costuri au servit criticilor drept muniţie penetrantă şi aproape au provocat colapsul
proiectului înainte de 1999.
Dezavantajele (costurile) trecerii la moneda unică ar putea fi rezumate în felul următor14:
 reducerea şi eliminarea arieratelor ar putea duce la închiderea unor capacităţi de producţie
a căror viabilizare nu este posibilă, fapt ce ar însemna creşterea şomajului şi a cheltuielilor
publice cu cei disponibilizaţi (oricum mai reduse decât cele cu menţinerea artificială în activitate
a celor neviabile);
 renunţarea la pârghia de promovare a exporturilor prin deprecierea monedei naţionale va
crea dificultăţi (reducerea competitivităţii ca preţ) unor exportatori, în special celor care se
aprovizionează, cu prioritate de pe piaţa internă;
 căile clasice şi specifice ţărilor subdezvoltate folosite pentru macrostabilizare, creştere
economică şi sporire a competitivităţii externe nu vor mai fi utilizate (deprecierea monedei
naţionale, creşterea deficitului bugetar şi a datoriei publice, inflaţia şi dobânzile ridicate) ceea ce
va crea dificultăţi de adaptare agenţilor economici neobişnuiţi cu rigorile comunitare;
 până la stabilizarea economico-monetară completă, este posibilă intrarea unor capitaluri
speculative care să influenţeze negativ resursele valutare ale ţării;
 în prima etapă de după aderare unele preţuri şi tarife ar putea să crească (în special la
utilităţile publice şi produsele agro-alimentare).
În ciuda unui pesimism general referitor la costurile şi riscurile euro, s-ar părea că răspunsul la
întrebarea dacă avantajele euro depăşesc dezavantajele sale, din punct de vedere al importanţei,
este un da ferm. Acest răspuns se datorează în primul rând faptului simplu că euro a fost deja
introdus. El nu mai reprezintă un simbol teoretic al unităţii, un simbol care există numai în
minţile câtorva politicieni ambiţioşi. Euro şi-a început în mod oficial existenţa la data de 1
ianuarie 1999, cu sprijinul şi conducerea deplină din partea celor 11 şefi de state, a mii de
politicieni şi a sute de economişti proeminenţi. Se pare deci că, după o gândire atentă, guvernele
din Zona Euro au stabilit că promisiunile economice incredibile ale euro depăşesc costurile şi
riscurile sale.Din păcate, răspunsul nu este atât de simplu, în realitate. Marele pariu pe care l-a
pus Uniunea Europeană a fost acela că oportunităţile economice ale euro depăşesc ca importanţă
riscurile implicate de şocurile economice şi disordia politică. Din păcate, acesta a fost un pariu al
cărui rezultat a fost stabilit, se pare, abia acum, în condiţiile crizei economice actuale.

IV. PROVOCĂRILE ACTUALE ALE EUROZONE

Criza care a început în Grecia a culminat cu o criză la nivelul întregii Zone Euro. Pentru a
răspunde la întrebarea cum de s-a ajuns în acest impas este necesar să se diferenţieze cei trei

14
Christian N. Chabot – “Euro – moneda europeană”, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, pag.43

15
actori care au avut de jucat un rol foarte important în dezvoltarea acestei crize şi anume: Grecia,
piaţa financiară şi autorităţile din Zona Euro15.
Rolul Greciei ar putea fi rezumat în câteva propoziţii. Managementul defectuos şi
sentimentul de decepţie care emana dinspre autorităţi au făcut ca această criză să fie posibilă. În
momentul actual guvernul elen se luptă cu o imensă problemă de lipsă a credibilităţii, ceea ce
face ca ieşirea din criză să fie din ce în ce mai dificilă, deorece nimeni nu mai are încredere în ei
(guvernanţi). Orice anunţ făcut de către guvernanţii eleni în legătură cu intenţiile lor de a redresa
situaţia bugetară va fi primit cu o doză mare de scepticism pentru anii ce vor veni.
Rolul destabilizator al pieţelor financiare a fost încă o dată ilustrat în mod dramatic.
Perioadele de euforie alternând cu perioadele de depresie au amplificat mişcări în preţurile
activelor. Acest lucru nu este unul nou, desigur, dar viteza cu care s-a produs de data aceasta a
fost uimitoare. Chiar acum un an, pieţele suverane de obligaţiuni au fost cuprinse de un balon
ceea ce a condus la niveluri scăzute record ale ratelor dobanzii pe termen lung, acest lucru
întâmplându-se într-un moment când guvernanţii au introdus pe piaţă cantităţi foarte mari. În
doar câteva săptămâni, situaţia s-a răsturnat dramatic şi pieţele de obligaţiuni s-au prăbuşit în mai
multe ţări.
Agenţiile de rating au luat o poziţie centrală în rolul destabilizator al pieţelor financiare.
Un lucru pe care îl putem spune despre aceste agenţii ar fi acela că ele au eşuat în a vedea
apropierea crizei. Şi chiar după apariţia acesteia, ele reacţionează în mod sistematic, pera mult,
astfel încât contribuie la intensificarea acestei crize. Acest lucru s-a întâmplat chiar acum doi ani,
când agenţiile de rating au fost prinse complet nepregătite de către criza creditelor. Se repetă acel
scenariu chiar şi acum în ultimele luni. Criza datoriei suverane a început în Dubai. Abia după ce
Dubai-ul a amânat rambursarea obligaţiunilor sale şi toată lumea a aflat acest lucru din Financial
Times, au realizat şi agenţiile de rating că era vorba de o criză şi au subclasat obligaţiunile
Dubai-ului. Eşuând într-un mod atât de ruşinos în a prognoza o criză a datoriei suverane,
agenţiile au început să caute în mod frenetic şi alte posibile asemenea crize. S-au focusat asupra
Greciei care era desigur o ţintă naturală. Dar nu şi-au limitat căutările doar la Grecia. Au vizitat
şi alte ţări, marea majoritate a acestora fiind ţări sud-europene şi au început procesul de
subclasare. Acest lucru, a condus la o descreştere semnificativă a ratelor obligaţiunilor
guvernamentale în ţările în cauză.
Astfel, se poate spune că agenţiile de rating fac erori sistematice de “tipul I” în timpul
perioadelor de euforie, adică nu reuşesc să întrevadă pericolul atunci când acesta este iminent, iar
în timpul perioadelor de depresie, acestea facând sistematic erori de “tipul II”, adică spun că
există un pericol tot timpul chiar şi atunci când acesta nu există. Drept rezultat, ele amplifică
mişcările de destabilizare de pe pieţele financiare.
Toate aceste lucruri nu ar fi aşa de rele dacă nu ar împiedica gândirea raţională despre
cum să se reducă deficitele bugetare şi nivelele datoriilor guvernamentale. Sursa exploziei
nivelelor datoriilor guvernamentale o reprezintă nivelurile nesustenabile ale datoriei private în
faţa crizei financiare. În timpul anilor de boom, sectorul privat a acumulat multe datorii. Apoi a
venit recesiunea şi guvernele au trebuit să strângă cioburile. Au făcut acest lucru în două feluri.
În primul rând, în timp ce economia era atrasă în recesiune, au scăzut veniturile guvernamentale
şi au crescut cheltuielile sociale. În al doilea rând, din moment de o parte a datoriei private era
garantată de către guvern, acesta a fost forţat să facă propria datorie pentru a salva instituţiile
private.

15
Paul de Grawe - “Crisis in the eurozone and how to deal with it”, CEPS – Policy Brief. Thinking ahead for
Europe, nr. 204/February 2010

16
 Frica prezentă datorită datoriilor guvernamentale excesive riscă să pună în mişcare aşa-
numitul “paradox a lui Fisher”. Pe măsură ce guvernele sunt forţate de către agenţiile de rating
să-şi reducă nivelurile datoriilor, răscumpărarea pe viitor a datoriei sectorului privat devine
imposibilă. Sectorul privat îşi poate reduce datoria doar dacă guvernul este dispus să-şi mărească
propria datorie. Forţând astăzi guvernul să-şi reducă datoria în timp ce sectorul privat încearcă,
de asemenea, să-şi reducă propria datorie, conduce la o dinamică de auto-înfrângere, în care nici
sectorul privat şi nici guvernul nu reuşesc să-şi reducă datoriile. Această dinamică trage şi ea
economia în jos către deflaţie. Această dinamică care a fost analizată de Irving Fischer în anii
1930 nu pare a face parte din trusa intelectuală cu ustensile a agenţiilor de rating.
Manifestarea crizei a fost permisă de ezitarea care a venit atât din partea guvernelor
ţărilor din Zona Euro, cât şi din partea Băncii Centrale Europene (BCE).
Criza datoriei elene s-a transformat într-un pas înapoi în ceea ce priveşte perspectivele de
extinderea ale Zonei Euro, punând în evidenţa dificultăţile de gestionare a unei zone cu o
monedă unică. Politicienii nu vor spune acest lucru, dar doar micuţa Estonie este probabil să
adere la Eurzone în următorii 5 ani, deşi “convergenţa euro” va rămâne ancora politică centrală
pentru toţi noii membri est-europeni ai Uniunii Europene. Germania şi Banca Centrală
Europeană sunt hotărâte de a nu lăsa să pătrundă în Zona Euro o altă Grecie. Politicienii polonezi
au înţeles acest lucru şi şi-au schimbat atitudinea în acest sens, spunând că Polonia va adopta
euro cel mai devreme în 2015.
Analiştii se aşteaptă ca atât Comisia Europeană, cât şi Banca Centrală Europeană să fie
mai stricte ca niciodată în aplicarea criteriilor de aderare şi insistă ca ţările candidate să atingă
mai întâi o convergenţă reală şi durabilă cu Zona Euro. Asta înseamnă să se ia în considerare mai
mult indicatorii neglijaţi în trecut cum ar fi, balanţa contului curent şi măsuri de competitivitate
mai largi. Atunci când opt ţări central şi est-europene au aderat în Mai 2004, alături de Cipru şi
Malta, un sondaj efectuat de Reuters asupra a 33 de ecenomişti din domeniul bancar, a dezvăluit
faptul că se aşteptau ca toate aceste state să adere la Zona Euro în decursul acestui an. Tratatele
lor de aderare le obligau să adopte euro odată ce îndeplineau criteriile referitoare la datoria
publică, deficitul bugetar, inflaţie, rata dobanzii şi stabilitatea cursului de schimb. Cu toate
acestea, doar Cipru, Malta, Slovenia şi Slovacia au intrat în ceea ce reprezintă acum Zona Euro
cu 16 membri. Lituania şi-a văzut documentul său de aplicare respins în 2007 după ce ratat atât
de aproape ţinta de inflaţie.
Estonia are puternice şanse să acceadă la Euroland anul viitor, au spus oficialii UE, dar
principalele economii central-europene e mai mult ca sigur că nu vor putea adera înainte de
jumătatea deceniului şi posibil mult după. Islanda vine şi bate la uşa Zonei Euro în căutarea unei
veste de salvare după ce băncile sale au căzut în Octombrie 2008, dar i s-a spus că mai întâi
trebuie să facă cerere de aderare la Uniunea Europeană. Negocierile trebuie să înceapă dar s-ar
putea lovi de răspunsurile mai puţin favorabile ale Marii Britanii şi Olandei.
Guvernele din Cehia şi Polonia au ilustrat un orizont îndepărtat al euro atunci când au
aprobat planurile de convergenţă care par să întârzie adoptarea monedei până în a doua jumătate
a deceniului. Polonia, care a suferit ruşinea anul trecut când a trebuit să sară peste o supra-
optimistă prognoză care spunea că ar adopta euro în 2012, şi-a fixat o nouă dată, în timp ce
Republica Cehă ţinteşte acum spre anii 2016 sau 2017. Ambele au valute flotante care s-au
depreciat în timpul crizei financiare, ajutându-le astfel să evite adânca recesiune care a lovit
ţările cu rate de schimb raportate la euro precum Letonia. Polonia a fost singura economia a UE
care s-a bucurat de creştere în anul 2009. Opinia publică în ţările foste socialiste a devenit mai
ezitantă în ceea ce priveşte adoptarea precoce a euro, după un entuziasm iniţial în acest sens,

17
după ce a lovit criza financiară. Peste două treimi dintre alegătorii chestionaţi în opt ţări central şi
est-europene au fost de părere că ţara lor nu ar trebui să se grăbească în adoptarea monedei unice.
Numărul celor care doreau aderarea la Zona Euro s-a micşorat la 25% de la 28% cât a fost în Mai
2009. Procentul celor care erau în favoarea intrării în Zona Euro cât mai târziu posibil au crescut
de la 29% la 33%.
Spectrul deflaţiei Greciei care include sacrificii în domeniul salariilor şi pensiilor şi o rată
mare de şomaj face ca Zona Euro să nu mai pară atât de atractivă în această regiune.
Această criză a Greciei au amplificat zvonurile din UE cum că România şi Bulgaria, două
ţări care au mari probleme în ceea ce priveşte corupţia şi crima organizată, au fost admise în
această organizaţie integraţionistă prea devreme. Oficiali europeni sunt de părere că atât Comisia
Europeană, cât şi Banca Centrală Europeană ar trebui să convingă Bulgaria să nu aplice pentru
faza a doua a Mecnismului European al Ratei de Schimb (anticamera Zonei Euro), chiar dacă
această ţară ar fi calificată din punct de vedere tehnic.
Celor mai sărace ţări din UE (România şi Bulgaria) li s-a spus să aştepte şi să ia în
considerare mai întâi adevărata convergenţă.

V. PERMANENTA LUPTĂ DINTRE EURO ŞI DOLAR

Despre această luptă care se dă pe plan mondial între Euro şi Dolar, analiştii au diverse
opinii din care rezultă că aceştia sunt împărţiţi în două tabere: cei care sunt în favoarea
supremaţiei Euro şi cred cu ardoare acest lucru şi cei care sunt de partea bătrânului Dolar.
Dacă este să facem o analiză a ponderii monedei Euro în rezervele valutare mondiale pe
anul 2009, atunci cu siguranţă suntem tentaţi să credem că supremaţia dolarului se apropie de
sfârşit.
Moneda unică europeană continuă să îşi mărească atracţia ca monedă de rezervă în
detrimentul dolarului, ponderea sa în rezervele valutare mondiale urcând la 27,5% la jumătatea
anului 2009, de la 25,9% în martie, arăta un raport al Fondului Monetar Internaţional (FMI), citat
de Bloomberg.
Ponderea dolarului american în rezervele valutare din lume a coborât la 62,5% la finalul
lunii iunie, de la 65% la sfârşitul primului trimestru. În schimb, cota lirei sterline a crescut uşor,
de la 4% la 4,3%, la fel ca şi ponderea yenului, care a ajuns la 3,1%, de la 2,9% în martie.
Pentru moneda americană este cea mai redusă cotă ca monedă de rezervă pe plan mondial
de la introducerea euro, în 1999, în timp ce pentru moneda europeană este cea mai mare pondere
după apariţia sa, informeaza NewsIn.
Preşedintele Băncii Mondiale, Robert Zoellick, a avertizat marţi Statele Unite să nu
considere că rolul dominant al dolarului ca monedă de rezervă este garantat pentru totdeauna.
"Desigur că astazi dolarul rămâne moneda de rezervă predominantă, dar nimic nu e
garantat", a afirmat Zoellick.
Valoarea rezervelor valutare mondiale a crescut în al doilea trimestru al anului 2009 până
la 6.800 miliarde dolari, de la 6.500 miliarde dolari la finalul primului trimestru. Totuşi, datele
privind ponderea fiecărei monede se bazează pe extrapolarea unor cifre valabile pentru o parte a
rezervelor - de circa 4.000 miliarde dolari -, în condiţiile în care nu toate băncile centrale prezintă
date legate de structura rezervelor valutare.
Dar aşa cum s-a spus, există şi voci care sunt sigure că preaputernicul dolar nu îşi va
termina cariera ca şi monedă internaţională în favoarea euro.

18
 Istoria ne arată că nu se va intămpla aşa, în ciuda faptului că dolarul este vulnerabil.
Supremaţia financiară a Americii în secolul XXI se aseamănă cu poziţia pe care Marea Britanie o
ocupa acum un secol în finanţele internaţionale. Înainte de izbucnirea primului război mondial,
în august 1914, lira sterlină era moneda favorită în tranzacţiile internaţionale, aşa cum este astăzi
dolarul, iar cei care împrumutau bani la nivel internaţional vizitau City-ul din Londra pentru a
obţine capital. Economistul britanic John Maynard Keynes era îngrijorat de faptul că statele nu
vor folosi lira sterlină pentru a echilibra balanţele lor comerciale, dacă moneda britanică înceta să
fie privită drept un depozitar de încredere al valorii. "Viitoarea poziţie a City-ului londonez" -
potrivit lui Keynes - depindea de faptul că lira sterlină va continua să funcţioneze în lumea
afacerilor ca echivalent al aurului. La izbucnirea Marelui Război, Marea Britanie păstrase
convertibilitatea lirei sterline în aur, pentru a-i menţine credibilitatea de mijloc de plată
internaţional.
Dolarul nu putea să se bată cu lira sterlină pentru rolul de monedă de schimb
internaţională fără să fie la paritate cu ea în ce priveşte reputaţia. Iar evenimentele din luna
august 1914 i-au oferit ocazia. Cea mai mare scurgere de aur în afara Statelor Unite ce avea loc
pe parcursul unei generaţii punea în pericol capacitatea Americii de a-şi plăti datoriile externe.
Teama că SUA vor abandona standardul de echivalare a monedei în aur a făcut ca preţul
dolarului să se prăbuşească pe pieţele internaţionale.
Dar ministrul de Finanţe, William G. McAdoo, a păstrat onoarea financiară a Americii în
august 1914, cănd dolarul a rămas convertibil în aur - în vreme ce toţi ceilalţi, cu excepţia
britanicilor, abandonaseră acest standard de convertibilitate. În ciuda credibilităţii instantanee pe
care a căştigat-o dolarul, a fost nevoie de mai bine de un deceniu pănă cănd moneda americană a
ajuns la egalitate cu cea britanică, drept mijloc de schimb în tranzacţiile internaţionale.
Obiceiurile de plată în lumea finanţelor se schimbă în ritmul în care se topeşte un gheţar.
Transformarea Marii Britanii - din creditor internaţional în datornic internaţional, în
timpul celui de-al doilea război mondial - i-a oferit o a doua victorie dolarului în lupta lui cu lira
sterlină.
În aprilie 1919, britanicii au fost obligaţi să abandoneze convertibilitatea lirei sterline în
aur. Aceasta a fost o retragere tactică, ce avea scopul să ducă la revenirea lirei sterline la nivelul
de $4.8665. Şase ani mai tărziu, în aprilie 1925, Marea Britanie a confirmat credibilitatea sa
monetară şi a revenit la convertibilitatea în aur a monedei sale. Dar lira sterlină suferise deja o
pierdere ireparabilă.
Experienţa din 1914 arată că o alternativă credibilă poate înlocui o monedă îndelung
recunoscută ca mijloc de schimb internaţional, mai ales după ce a fost slăbită de un dezechilibru
comercial. Dar, chiar şi atunci, ia ceva timp ca să detronezi regele încoronat al mijloacelor de
schimb financiar internaţional. Astăzi, euro - o monedă fără ţară - nu are o lungă istorie de
credibilitate în spatele său. Şaisprezece ţări din Uniunea Europeană folosesc euro ca monedă.
Dar angajamentul acestor entităţi politice independente faţă de euro nu poate egala istoria
angajamentului american faţă de dolar.
Banca Centrală Europeană, fondată în 1998, are mandatul să managerieze noua monedă
astfel încăt să menţină stabilitatea preţurilor. Dar BCE are nevoie de timp pentru a-şi crea o
reputaţie de instituţie care luptă împotriva inflaţiei. Nu poate să o ia pe scurtătură, cum au făcut
Statele Unite acum un secol. Aşa că euro trebuie să îşi căştige reputaţia criză cu criză, pentru a se
confrunta cu dominaţia dolarului ca monedă favorită în tranzacţiile internaţionale.

19
 Pe scurt, este clar că euro şi-a făcut loc, în această perioadă de deficit comercial al SUA,
dar acest fapt reflectă un declin al dominaţiei dolarului ce ţine de evoluţia acestuia, iar nu o
schimbare revoluţionară de regim.
Ce anume ar putea declanşa un asalt fatal asupra dolarului pe pieţele internaţionale? În
vreme ce o vânzare masivă şi abruptă de dolari, de către deţinătorii majori ai monedei - de
exemplu China - nu este probabilă, un eveniment cataclismic, de genul izbucnirii primului război
mondial în 1914, ar putea să provoace căutarea de noi valute ca mijloace de schimb internaţional.
În era modernă a sistemelor de plată automată, o astfel de răsturnare de situaţie ar putea veni din
partea unui atac terorist, care ar submina sistemele computerizate de transfer bancar din sistemul
mondial al băncilor. O pierdere catastrofică a fişierelor electronice ar distruge cu siguranţă
credibilitatea dolarului ca mijloc internaţional de plată.
Dar ce anume ar putea înlocui dolarul într-o astfel de situaţie rămâne de aflat. La urma
urmei, o pierdere a fişierelor electronice ar face euro la fel de suspect. Poate că aurul, un
depozitar al valorii ce nu poate fi distorsionată prin astfel de manevre, va reveni ca standard de
evaluare a monedelor. Bineînţeles, nu putem decât să sperăm că un astfel de scenariu va rămâne
pur speculativ.
VI. MONEDĂ MONDIALĂ LA ORIZONT?

Puţini sunt cei care cred acum în noua şi destul de apropiata efectiv, monedă mondială.
Ea a fost gândită încă din secolul trecut pe planşetele proiectanţilor economici şi moneda euro un
reprezintă decât un pas, esencial, un experiment continental, către moneda mondială.
Până în urmă cu câţiva ani, dolarul SUA a proliferat atât de mult în relaţiile de schimb
între ţările lumii, date fiind forţa economică, militară şi politică a SUA, dar şi “fabricarea” de
către aceasta a unor cantităţi impresionante şi necunoscute de dolari.
Există păreri că înlăturarea lui Saddam Hussein de la conducerea Irakului ar fi devenit
iminentă atunci când acesta ar fi anunţat că va vinde petrolul ţării sale numai în euro…, dar şi că
dacă Rusia un ar fi făcut parte din tabăra Aliată, ar fi renunţat de mult la dolar, ca monedă de
schimb.
Ultimele evoluţii ale acestui veritabil şi iminent marş către moneda mondială sunt
prezentate în continuare16. Probabil, la primele conturări clare ale actualului fenomen mondial al
globalizării, în 5-10 ani, nu mai mult, moneda mondială, indiferent care va fi numele ei încă
nerostit, dorit şi rostit în şoaptă de arhitecţii planetei, va deveni o realitate efectivă. O mostră a
acestei monede a fost deja oferită publicului pentru vizionare... Deocamdată, în aceste luni,
fiecare apără ce mai poate apăra din trecutul strălucit al dolarului.

VI.1. Propunerea SUA – stoparea deprecierii dolarului

Trezoreria americană, Ministerul Japonez de Finanţe, Banca Centrală Europeană şi alte

instituţii financiare au plănuit, în secret, în primăvara anului 2009, să sprijine dolarul american
pentru a opri deprecierea acestuia.
Cu toate acestea, dolarul american s-a depreciat masiv, atât în raport cu moneda unică
europeană, cât şi faţă de zenul japonez, pe fondul crizei creditelor imobiliare, cu grad mare de
risc, care a făcut numeroase victime în sectorul bancar şi financiar american. În timpul ultimelor
secole, lumea a fost dominată de Europa, apoi de Statele Unite. Sfârşitul Războiului Rece a
consacrat China şi India ca locomotive ale unei economii mondiale aflate în criză. Acestea
16
Emilian M. Dobrescu – “Marşul spre moneda mondială”, Revista “Tribuna Economică”, Bucureşti, nr.4/2010

20
multiplică investiţiile în Sudul planetei şi acordurile de cooperare cu ţările Africii sau Americii
Latine, în afara dictatelor Fondului Monetar Internaţional. Alunecarea spre o lume multipolară
nu face decât să elimine ameninţările planetei, crizele regionale, rivalităţile între puterile sosite
pentru resurse mai rare şi mai scumpe.
Potrivit înţelegerii, instituţiile semnalate trebuie să cumpere masiv dolari şi să se exprime
în mod public pentru a-i influenţa şi pe alţi actori să intervină în acest sens pe pieţele financiare.

VI.2. Propunerea Rusiei – moneda unei lumi unite

Banca Centrală a Rusiei a anunţat pe 10 iunie 2009 că o parte din rezervele naţionale,
materializate în obligaţiuni americane ar putea fi schimbate în obligaţiuni emise de FMI, anunţul
declaşând o uşoară depreciere a monedei americane.
Rusia are încredere în dolarul american şi nu intenţionează să recurgă la o nouă monedă
de rezervă prea curând, a declarat apoi, după 5 zile, ministrul rus de finanţe, Alexei Kudrin.
Acesta a relatat că este încă prea devreme ca să se poată discuta despre o alternativă despre dolar,
precizând că această monedă este încă într-o formă destul de bună.
La întâlnirea G8 din Italia, din 8-10 iulie 2009, preşedintele rus Dmitri Medveedev 17 a
readus în discuţie ideea înlocuirii dolarului american din rezervele monetare internaţionale cu o
monedă specială, prezentând deja publicului o mostră a acesteia, pe care a denumit-o “moneda
unei viitoare lumi unite”. Noua monedă, care poartă sloganul UE, “Unitate în diversitate”, a fost
fabricată în Belgia.
Problema introducerii unei monede supranaţionale “îngrijorează pe toată lumea în
prezent, chiar şi pe creatorii şi producătorii de monede”, a declarat liderul politic rus, preciyând
că moneda demonstrativă “arată că ruşii se pregătesc pentru lansare, ceea ce reprezintă un semn
pozitiv că statele încep să înţeleagă gradul de interdependenţă care le leagă”.
Medveedev a cerut de mai multe ori ca dolarul american să fie înlocuit în rezervele
monetare internaţionale, cu alte monede regionale, ca parte a unui plan de măsuri care să
contracareze criza financiară, exprimându-şi îndoielile cu privire la viitorul monedei SUA.

VI.3. Propunerea Chinei – un coş valutar

Guvernatorul Băncii Centrale a Chinei declara în martie 2009, că ar trebui analizată

posibilitatea folosirii drepturilor speciale de tragere (DST) ale FMI, ca monedă pentru rezervele
valutare.
DST sunt alocate statelor membre FMI, iar valoarea lor este determinată de un coş
valutar format din dolar, euro, lira sterlină şi zen, fără yuan – moneda chineză.

17
China şi Rusia au anunţat pe 13 octombrie 2009, faptul că vor să extindă utilizarea monedelor lor
naţionale, yuanul şi rubla, în contextul schimburilor comerciale dintre cele două state. Acest obiectiv, mai precis
denominarea comerţului în monedele proprii pentru a reduce dependenţa de dolarul american sau euro, a fost pentru
prima dată exprimat de către liderii din Rusia şi China în cadrul unei reuniuni ce a avut loc la Moscova în iunie
2009. Vicepremierul chinez, Zhang Dejiang a declarat că ambele părţi ar trebui să încheie acorduri privind monedele
lor naţionale cu statele vecine şi a confirmat că Rusia şi China intenţionează să elaboreze un plan pentru
implementarea unui acord valutar bilateral. Cele două ţări îşi permit deja acest tip de comerţ, dar încă limitat, în
unele oraşe de frontieră, unde comercianţii încă preferă utilizarea mult mai flexibilă a dolarului SUA, însă oficialii
sunt de părere că va dura o perioadă de timp până se va extinde experimentul.

21
 Propunerile Chinei nu au avut atunci câştig de cauză, după ce mai multţ lideri mondiali şi
oficiali ai FMI au susţinut importanţa dolarului SUA pentru constituirea rezervelor mondiale.
La discuţiile pregătitoare pentru reuniunea celor 8 ţări industrializate, din vara anului
2009, China a cerut rediscutarea propunerilor de creare a unei monede mondiale pentru
constituirea rezervelor valutare; de asemenea, a propus includerea subiectului în concluziile
reuniunii, care a avut loc în Italia. Şi alte state au propus găsirea unei alternative la dolar, ca
monedă de constituire a rezervelor valutare, care să reflecte modificarea balanţei puterii la
nivelul economiei mondiale.

VI.4. Propunerea BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China)

Cele mai importante patru ţări cu economie emergentă (economie care converge către o
economie dezvoltată) – Brazilia, Rusia, India şi China – de la iniţialele cărora s-a format
acronimul BRIC – au constituit în 2008 grupul cu acelaşi nume, propunându-şi să-ai facă mai
cunoscut rolul de ţări cu economie importantă ale planetei.
Ţările membre BRIC însumează 26% din suprafaţa Terrei, 42% din populaţie şi 15% din
PIB-ul global. Potrivit statisticilor FMI, în perioada 2006-2008, cele patru ţări emergente au
înregistrat un ritm mediu de creştere economică de circa 11%, care este socotit ca foarte bun. În
ultimii ani, influenţa internaţională a acestor ţări a crescut în mod semnificativ, odată cu rapida
lor dezvoltare economică. Membrii BRIC nu intenţionează să devină un nou club închis, lipsit de
transparenţă, liderii celor patru ţări apreciind că într-o lume multipolară soluţiile pot fi găsite
doar print-o largă participare şi cooperare.
Economiile braziliei, Rusiei, Indiei şi Chinei prezintă importante atuuri competitive, fiind
chiar complementare, în opinia unor specialişti. De exemplu, China are o puternică industrie
prelucrătoare, în timp ce Brazilia, Rusia şi India deţin puternice sectoare energetice, de resurse
minerale şi de tehnologia informaţiei. În mai multe rânduri de la constituirea sa, membrii BRIC
au solicitat SUA şi guvernelor europene, precum şi organizaţiilor internaţionale să întărească
monitorizarea capitalurilor financiare şi să îmbunătăţească managementul riscului şi transparenţa
serviciilor financiare.

CONCLUZII

Moneda este un fenomen macroeconomic şi, prin aceasta este un fenomen politic,
integrarea monetară este deci, în esenţa ei, o integrare din perspectiva politică. Moneda, privită
ca o instituţie, are o natură social-politică şi are la bază încrederea agenţilor în sistemul care a
propus-o şi o garantează. Din perspectiva funcţională, moneda îndeplineşte rolul de instrument
unic de tranzacţii, de rezervă, de valoare şi numerar sau de etalon de valoare. Instituţia monedei
unice – EURO – este o expresie sintetică a integrării monetare europene şi semnul vizibil al
Uniunii Monetare Europene. Euro impune formarea conştiinţei apartenenţei tuturor membrilor
acestei uniuni la un spaţiu monetar unic şi îi obligă pe cetăţenii statelor membre ale Uniunii să o
recunoască ca formă materială a dreptului de a obţine prin intermediul său o parte din bunurile şi
serviciile oferite spre vânzare pe teritoriul Uniunii.
Robert Muldell, creatorul teoriei „zonelor monetare optime”, susţinea că Euro va fi un
factor de înţelegere, prosperitate şi pace. Crearea şi acceptarea monedei unice, a fost fără nici o
îndoială un act de încredere în Europa şi în acelaşi timp, o provocare în contextul economiei

22
globale. Toate schimbările pe care le-a generat trecerea la moneda unică au fost suportate pentru
a creşte capacitatea de a concura într-o economie globalizată, trecerea la euro fiind favorizată de
stabilitatea economică ce a permis dezvoltarea în continuare a statelor membre, fără pericolul
inflaţiei, lucrul acesta fiind pus sub semnul îndoielii acum, în contextul european monetar şi
financiar actual.
Moneda Euro a fost un zid de protecţie în faţa crizei financiare, înregistrând un interes
crescut din partea ţărilor Uniunii Europene care nu erau convinse de importanţa unei monede
unice, precum Danemarca sau Suedia, dar şi din partea Islandei, care nici măcar nu face parte din
blocul comunitar. Însă Euro are şi alte atuuri. Devenită a doua valută mondială, după Dolar,
moneda unică europeană este considerată la fel de importantă ca Dolarul sau Yenul pe plan
mondial şi permite evitarea unor crize monetare. Totuşi, Zona Euro are de suferit de pe urma
reprezentării deficitare pe plan internaţional, neavând reprezentanţi proprii în cadrul
organizaţiilor internaţionale, cum ar fi Fondul Monetar Internaţional (FMI) sau Grupul Celor Opt
(G8).

BIBLIOGRAFIE:

 Christian N. Chabot – “Euro – moneda europeană”, Ed. Teora, Bucureşti, 2000

 Nicolae Dănilă
 Emilian Dobrescu
 Sterian Dumitrescu, Ion
Niţă, Iuliana Ciochină
 Paul de Grawe
 Ion Mihai
 Dumitru Miron
 Dumitru Miron
 Ion Niţă, Iulica Voicu.
Iuliana Scărlătescu,
Isabella Sima
 Zenovia-Doina Penea
 Petre Prisăcaru
 Ovidiu Puiu
 ***
– “Euro – bipolarizarea monetară”, Ed. Economică, Bucureşti,
1999
– “Marşul spre moneda mondială”, Revista “Tribuna
Economică”, Bucureşti, nr.4/2010
– „Guvernanţa UE” Ed. Independenţa Economică, Piteşti,
2008
- “Crisis in the eurozone and how to deal with it”, CEPS –
Policy Brief. Thinking ahead for Europe, nr. 204/February
2010
- “Alegerea regimului valutar adecvat”, Economistul,
Supliment de economie teoretică şi aplicată, nr.864(1890), p.a
IV-a
- ”Economia Uniunii Europene”: Editura ”Luceafărul”-
Bucureşti 2002
- ”Economia Integrării Europene”: Editura ASE-Bucureşti
2002
- „Dicţionar explicativ al UE”, Ed. Irecson, Bucureşti, 2009
– “Moneda Euro”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999
– „Politicile comune ale Uniunii Europene”, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004
- „Politici economice internaţionale”, Ed. Independenţa
Economică, Piteşti, 2008
http://www.europesworld.org/NewEnglish/Home_old/Article/t
abid/191/ArticleType/ArticleView/ArticleID/21580/language/e
n-US/Whytheeuroisnotoncoursetodislodgethedollar.aspx - by
Charles Wyplosz

23
 *** http://www.federaleurope.org/index.php?
id=6719&tx_ttnews[tt_news]=2501&cHash=6bfbb5468d – by
Joan-Marc Simon (23.09.2009)
 *** http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/va-fi-detronat-dolarul-de-
catre-euro-96429.html
 *** http://www.reuters.com/article/idUSTRE6183J920100209 - by
Paul Taylor (12/02/2010)

24