Valentin Muresan-Trei Teorii Etice (2009)

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/323943477
TRANSPLANT CONSTITUTIONAL SI CONSTITUTIONALISM IN ROMANIA

MODERNA
Book · March 2018
CITATION READS
1 23
1 author:
Manuel Gutan
Lucian Blaga University of Sibiu
20 PUBLICATIONS 9 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
Heads of State: The Authoritarian Dynamic of Political Power in Romanian Constitutional History View project
All content following this page was uploaded by Manuel Gutan on 22 March 2018.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

Transplant constituţional şi
constituţionalism în România modernă
1802-1866
Copyright © 2013
Editura Hamangiu SRL
Editură acreditată CNCS - Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată
fără acordul scris al Editurii Hamangiu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GUŢAN, MANUEL
Transplant constituţional şi constituţionalism
în România modernă : 1802-1866 / Manuel Guţan. -
Bucureşti : Editura Hamangiu, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-606-678-239-5
342.4(498)”1802/1866”
Editura Hamangiu: Vânzări:

Bucureşti, Str. Col. Popeia 021.336.01.25
nr. 36, sector 5 031.425.42.24
O.P. 5, C.P. 91 0788.673.209
Tel./Fax: E-mail:
021.336.04.43 redactie@hamangiu.ro
031.805.80.20 distributie@hamangiu.ro
031.805.80.21
Conf. univ. dr. Manuel Guţan
Facultatea de drept, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu
Transplant constituţional şi
constituţionalism în România modernă
1802-1866
Această lucrare a fost finanţată din contractul POSDRU/89/1.5/S/61968,
proiect strategic ID 61968 (2009), cofinanţat din Fondul Social European,
prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane
2007 – 2013.
Abrevieri
alin. alineatul
art. articolul
CB Constituţia Belgiană
DDOC Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului
(1789)
ed. ediţia
Ed. Ed.
e.g. exempli gratia
i.e. id est
lit. litera
L.G.D.J. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence
n.n. nota noastră
op. cit. opera citată
p. pagina
PC Proiectul de Constituţie
pct. punctul
parag. paragraful
P.R. Pandectele Române
P.U.F. Presses Universitaires de France
R.D.Pb. Revista de drept public
ROM Regulamentul organic al Moldovei
ROV Regulamentul organic al Valahiei
RSR (Ed. Academiei) Republicii Socialiste România
SMIM Revista studii şi materiale de istorie modernă
s.n. sublinierea noastră
SRL societate cu răspundere limitată
vol. volumul
Cuprins
Capitolul I. Introducere________________________________ 1
Secţiunea 1. De ce transplantul constituţional?____________ 1
Secţiunea a 2-a. Consideraţii metodologice_______________ 4
§1. Obiectul cercetării_____________________________ 4
§2. Metodologia cercetării__________________________ 7
Capitolul al II-lea. Introducere în teoria transplantului

juridic___________________________________________ 11
Secţiunea 1. Drept comparat şi transplant juridic__________ 11
Secţiunea a 2-a. E posibil să importăm? Posibilitatea
transplantului juridic______________________________ 14
Secţiunea a 3-a. Fenomenologia transplantului juridic______ 19
§1. Cine importă? Actorii importului juridic_ ___________ 19
§2. De ce importăm? Cauzele importului juridic________ 20
2.1. Cauzele subiective ale importului juridic________ 22
2.2. Cauzele obiective ale importului juridic_________ 24
Secţiunea a 4-a. Ce importăm şi în ce cantitate?
Obiectul importului juridic_________________________ 28
Secţiunea a 5-a. De unde importăm? Modelele
importului juridic________________________________ 28
Secţiunea a 6-a. Prin ce tehnici importăm?
Mecanismele importului juridic_____________________ 30
Secţiunea a 7-a. Cum importăm? Modalităţile
Secţiunea a 8-a. În ce scop importăm? Finalităţile
Secţiunea a 9-a. Care sunt consecinţele? Efectele
importului juridic________________________________ 37
Secţiunea a 10-a. Cum ar trebui să importăm?
Transplantul juridic de succes______________________ 42
§1. Transplantul juridic între succes şi insucces________ 42
§2. Modele ale transplantului juridic de succes_________ 47
Secţiunea a 11-a. Precizări metodologice_______________ 50
VIII Transplant constituţional şi constituţionalism în România modern
Capitolul al III-lea. Avatarurile constituţionalismului

contemporan şi teoria transplantului constituţional
de succes_______________________________________ 52
Secţiunea 1. Constituţionalismul contemporan între
cultură constituţională şi transplant constituţional_______ 56
§1. Constituţionalism şi cultură constituţională_________ 56
§2. Constituţionalism şi transplant constituţional________ 69
Secţiunea a 2-a. Constituţionalism şi inginerie culturală____ 80
Secţiunea a 3-a. Constituţionalism şi incoerenţă
constituţională__________________________________ 82
Secţiunea a 4-a. Concluzii___________________________ 83
Capitolul al IV-lea. Constituţionalism şi modele

constituţionale în Europa secolului al XIX-lea__________ 86
Secţiunea 1. Constituţionalismul modern liberal__________ 87
§1. Drepturile şi libertăţile omului_ __________________ 92
§2. Suveranitatea naţională________________________ 97
§3. Guvernământul reprezentativ şi democraţia_______ 100
§4. Limitarea puterii statale şi separaţia puterilor
în stat_____________________________________ 104
4.1. Teoria „clasică” a separaţiei puterilor în stat____ 105
4.1.1. Eroarea lui Montesquieu_______________ 105
4.1.2. Excepţii şi corecţii____________________ 108
4.1.3. Separaţia strictă a puterilor şi
mecanismele de checks and balances_ _____ 110
4.1.4. Colaborarea puterilor în stat____________ 112
4.1.5. A treia putere în stat?_________________ 115
4.2. Re-lectura textului lui Montesquieu___________ 116
4.2.1. Perspectiva „revoluţionară” a lui
Eisenmann____________________________ 116
4.2.2. Michel Troper_ ______________________ 118
4.3. Separaţia puterilor în stat în literatura anglo-
americană_______________________________ 123
4.3.1. Cu sau fără Montesquieu?_ ____________ 123
4.3.2. M.C.J. Vile _________________________ 125
4.4. Concluzii_______________________________ 128
4.5. Impactul asupra problematicii transplantului
constituţional românesc_ ___________________ 129
§5. Constituţionalism şi constituţie_ ________________ 132
5.1. Constituţie normă, constituţie limită, constituţie
ordine_ _________________________________ 132
5.2. Supremaţia constituţiei____________________ 135
Cuprins IX
§6. Supremaţia legii sau statul de drept_ ____________ 138

Secţiunea a 2-a. Modelul constituţionalismului modern
francez_______________________________________ 142
Secţiunea a 3-a. Modelele constituţionale europene______ 144
§1. Modelul constituţional francez__________________ 144
§2. Modelul constituţional belgian__________________ 147
§3. Modelul constituţional englez_ _________________ 148
Secţiunea a 4-a. Elita politică românească între
constituţionalismul naţional(ist) şi constituţionalismul
universal_____________________________________ 150
§1. Constituţionalism raţional şi constituţionalism
organic____________________________________ 150
§2. Constituţionalism liberal şi constituţionalism
naţional(ist)_________________________________ 154
Capitolul al V-lea. Premisele ideologice ale Revoluţiei

de la 1848 şi influenţele constituţionalismului
vest-european___________________________________ 158
Secţiunea 1. Proiecte de reformă în perioada
preregulamentară (1802-1830)____________________ 159
§1. Suveranitatea naţională şi guvernământul
reprezentativ_ ______________________________ 161
§2. Monarhia__________________________________ 164
§3. Separaţia puterilor în stat_ ____________________ 166
§4. Drepturile şi libertăţile omului_ _________________ 175
§5. Constituţia normă_ __________________________ 177
Secţiunea a 2-a. Constituţia Cărvunarilor (1822)_________ 177
§2. Guvernământul reprezentativ_ _________________ 180
§4. Un constituţionalism liberal românesc incipient?____ 187
Secţiunea a 3-a. Regulamentele Organice (1831-1832)___ 189
§1. Transplant constituţional voluntar sau imperialism
juridic? ____________________________________ 190
§2. Influenţele constituţionalismului francez: 1791
şi/sau 1814?!_______________________________ 194
§3. Monarhia constituţionalizată v. Monarhia
constituţională?_ ____________________________ 197
§4. Guvernământul reprezentativ_ _________________ 201
X Transplant constituţional şi constituţionalism în România modern
6.1. Separaţia puterilor în stat în literatura

istorico-juridică_ __________________________ 204
6.2. Monarhia constituţională sau (auto)limitată_____ 211
§7. Liberalismul Regulamentelor Organice___________ 216
§8. Regulamentele Organice între iritare (culturală)
şi adaptare_________________________________ 220
Secţiunea a 4-a. Proiectul de constituţie al lui Ion
Câmpineanu (1838)_____________________________ 223
Secţiunea a 5-a. Proiectul de constituţie al lui Leonte
Radu (1839)__________________________________ 229
Secţiunea a 6-a. Concluzii__________________________ 230
Capitolul al VI-lea. Revoluţia de la 1848 şi incertitudinile

instituţionale ale constituţionalismului românesc_____ 235
Secţiunea 1. Proiectele de reformă şi proclamaţiile
Revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească şi
Moldova______________________________________ 236
reprezentativ _______________________________ 237
Secţiunea a 2-a. Proclamaţia de la Islaz
(9/21 iunie 1848)_______________________________ 240
§1. Ce există__________________________________ 243
§2. Ce au văzut alţii_____________________________ 245
§3. Ce am văzut noi_ ___________________________ 246
§4. Ce rezultă?_ _______________________________ 252
Secţiunea a 3-a. Proiectul de constituţie al lui
Kogălniceanu din august 1848____________________ 254
§1. Proiectul de constituţie de la 1848 al lui Mihail
Kogălniceanu în perspectiva istoriografiei dreptului
public românesc_____________________________ 254
1.1. Izvoarele interne şi externe ale proiectului
de constituţie_____________________________ 254
1.2. Analiza critică a perspectivei istoriografiei
româneşti_ ______________________________ 258
§2. Constituţia celei de-a doua Republici franceze
(1848)_____________________________________ 265
§3. Un exerciţiu nereuşit de import constituţional______ 271
3.1. Puterea executivă________________________ 272
3.2. Puterea legislativă________________________ 275
3.3. Puterea judecătorească_ __________________ 276
Cuprins XI
3.4. Separaţia puterilor în stat şi regimul politic_____ 277

§4. Un model de incoerenţă constituţională_ _________ 280
Capitolul al VII-lea. Convenţia de la Paris din 1858_______ 291

Secţiunea 1. Dezbaterile Adunărilor ad-hoc
din Moldova şi Ţara Românească (1857)____________ 291
§1. Monarhia constituţională parlamentară___________ 294
reprezentativ_ ______________________________ 297
§5. Constituţia autonomie________________________ 306
§6. Importul constituţional raţional__________________ 307
§7. Concluzii__________________________________ 309
Secţiunea a 2-a. Convenţia de la Paris (1858)___________ 310
§1. Influenţele externe___________________________ 311
§2. Convenţia de la Paris, Constituţia franceză
de la 1852 şi Constituţia belgiană de la 1831 –
scurtă comparare instituţional-principială__________ 313
2.1. Principiile de organizare constituţională şi
instituţii comune Convenţiei de la Paris şi
Constituţiei franceze de la 1852______________ 314
2.2. Diferenţe între Convenţia de la Paris şi
Constituţia franceză de la 1852_______________ 315
2.3. Diferenţele esenţiale între Convenţia de la
Paris şi Constituţia belgiană din 1831__________ 315
2.4. Principii şi instituţii care apropie Convenţia
de la Paris de Constituţia belgiană din 1831_____ 315
2.5 Proiectul de constituţie al lordului Bulwer_______ 315
§3. Constituţia franceză de la 1852_________________ 320
§4. Efectele instituţionale ale transplantului
constituţional_ ______________________________ 322
§5. Imperialism constituţional şi cultură
constituţională_ _____________________________ 329
Capitolul al VIII-lea. Proiectul de constituţie al Comisiei

centrale de la Focşani (1859)______________________ 331
Secţiunea 1. Mărirea şi decăderea modelul
constituţional belgian____________________________ 331
Secţiunea a 2-a. Separaţia puterilor în stat_____________ 333
XII Transplant constituţional şi constituţionalism în România modern
Capitolul al IX-lea. Statutul dezvoltător al Convenţiei

de la Paris (1864)________________________________ 341
Secţiunea 1. Import constituţional şi parlamentarism______ 341
Secţiunea a 2-a. Importul constituţional şi valenţele
cezarismului românesc__________________________ 343
Capitolul al X-lea. Constituţia de la 1866________________ 354

Secţiunea 1. Constituţionalism şi transplant
constituţional la 1866____________________________ 354
§1. Import constituţional direct sau indirect?__________ 354
§2. Parlamentarism dualist versus parlamentarism
monist_____________________________________ 359
Secţiunea a 2-a. Regimul parlamentar românesc între
transplant constituţional şi eşec constituţional________ 360
§1. „Monarhia administrativă” şi „realismul”
constituţional românesc_ _____________________ 361
§3. Coordonatele regimului politic în Constituţia
de la 1866_ ________________________________ 366
3.1. Parametrii instituţionali ai regimului
parlamentar dualist în secolul al XIX-lea________ 366
3.2. Parametrii funcţionali ai regimului parlamentar
dualist în secolul al XIX-lea__________________ 374
§4. Gândirea politico-juridică a regelui Carol I
şi inflexiunile autoritarismului monarhic___________ 379
4.1. Constituţia de la 1866_____________________ 380
4.2. Rolul constituţional şi politic al domnului
sau regelui în buna funcţionare a
mecanismelor statului______________________ 384
4.3. Rotativa guvernamentală şi rolul partidelor
politice__________________________________ 385
4.4. Alegerile parlamentare_ ___________________ 388
4.5. Regimul parlamentar______________________ 389
4.6. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti____________ 391
4.7. Democraţia_____________________________ 391
§5. Regimul guvernamental_ _____________________ 391
§6. Concluzii__________________________________ 393
Capitolul al XI-lea. Constituţionalism şi cultură

constituţională în România secolului al XIX-lea_______ 398
Secţiunea 1. Constituţionalism şi cultură
constituţională_________________________________ 398
Cuprins XIII
Secţiunea 2. Particularităţile culturii

constituţionale româneşti_________________________ 398
§1. Impulsurile modernizării constituţionale:
(i)logica urgenţei_____________________________ 398
1.1. Urgenţa legitimării europene: metamorfoza
instituţională condiţionată___________________ 399
1.2. Urgenţa legitimării internaţionale a statului
naţiune: suveranitatea internă şi politica
„faptului împlinit”__________________________ 401
§2. Actorii transplantului constituţional_ _____________ 405
2.1. Rolul elitei politico-juridice__________________ 405
2.2. Impactul culturii juridice sau constituţionale
franco-belgiene___________________________ 407
2.3. Paradoxul transplantului constituţional
românesc_ ______________________________ 409
§3. Avatarurile transplantului constituţional iraţional____ 410
§4. Transplant constituţional şi tradiţie
constituţională_ _____________________________ 418
§5. Epistemologia modernizării constituţionale: teoria
„formelor fără fond”_ _________________________ 421
Secţiunea a 3-a. Eşecul transplantului constituţional?!____ 425
Capitolul al XII-lea. Concluzii_________________________ 430

Secţiunea 1. În ceea ce priveşte transplantul
constituţional__________________________________ 430
Secţiunea a 2-a. În ceea ce priveşte cultura
constituţională românească_______________________ 436
Bibliografie________________________________________ 441
Index_____________________________________________ 463
Capitolul I. Introducere
Secţiunea 1. De ce transplantul constituţional?

Astăzi este o platitudine a susţine că fundamentele ideologice şi
instituţionale ale constituţionalismului românesc au fost, aproape în
întregime, construite prin intermediul transplantului constituţional, de-a
lungul unei perioade ce acoperă primele şapte decenii ale secolului
al XIX-lea. Pe de altă parte, este uimitor cât de sărac este discursul
românesc despre acest fenomen. În literatura juridică românească,
cel puţin, prezenţa lui este accidentală, şi, atunci când există, este
cu regularitate stereotipică. Utilizând idei şi formule intelectuale
împrumutate din filosofia culturii, etnopsihologie şi istoria culturii, cei
câţiva interesaţi de subiect sunt prizonierii unui determinism care e
departe de a încuraja corecta înţelegere a fenomenului transplan
tului juridic sau constituţional. Teorii ca „sincronismul cultural” sau
„convergenţa artificială”[1] sunt relevante pentru a explica întâlnirea
dintre cultura (constituţională) românească şi cea vest-europeană,
dar sunt insuficiente pentru a surprinde cauzele, mecanismele
concrete şi efectele transplantului constituţional. Mai mult, aceste
perspective au fost, de regulă, utilizate pentru a explica doar originile
şi mecanismele construirii constituţionalismului român modern ori ale
dreptului constituţional. După transplantare, ideile şi instituţiile erau
considerate părţi intrinseci ale sistemului juridic sau constituţional
românesc şi analizate ca atare, cu foarte puţine referiri la originile
lor. Într-un foarte puternic climat pozitivist, doctrinarii români au fost
şi mai sunt încă interesaţi mai mult de normativitatea formal-juridică
decât de înţelegerea mecanismelor schimbării juridice şi de rolul
complex jucat de contextul cultural-juridic.
Accentul pus pe pozitivismul juridic a reprezentat şi reprezintă o
formulă de eludare, mai mult sau mai puţin voluntară, a „slăbiciunii”
culturii juridice sau constituţionale româneşti. Este mai avantajos,
până la urmă, a considera că, în urma importului constituţional rea
lizat, textul constituţional şi constituţionalismul formal românesc nu
au fost cu nimic mai prejos de modelele lor, decât a le privi perpetuu
ca structuri copiate din afară. Acest aspect însă, deşi cel mai simplu
R. Carp, Responsabilitatea ministerială, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 192
[1]
şi urm.
2 Transplant constituţional şi constituţionalism în România modern
de demonstrat, nu a fost pe deplin convingător. În momentul în care

discursul doctrinar a trebuit, totuşi, să ia în calcul, explicativ, destinul
dreptului importat în societatea românească, el a dobândit accente
de orgoliu juridic. Întâlnirea singulară a doctrinarilor români cu pro
blematica raportului dintre dreptul importat şi cultura (constituţională)
românească s-a soldat, de regulă, cu asimilarea ideilor şi instituţiilor
constituţionale importate de către fondul românesc. Prin aplicarea
strictă a reţetei lovinesciene a lui întâlnit – sincronizat – românizat,
cei preocupaţi de problematică s-au reunit în a lansa ceea ce am
numit „tradiţia dreptului adaptat”[1]. În acest moment, conta mai puţin
faptul că dreptul (constituţional) românesc fusese importat cât faptul
că fusese românizat printr-o adaptare originală a instituţiilor impor-
tate la fondul românesc. Din nefericire, acest aspect este relevat
mai mult declarativ decât argumentativ. În alte luări de poziţie este
proclamată o interacţiune reciprocă între instituţiile importate şi „fondul
românesc”, dar tot pentru a scoate în evidenţă elementele de origi-
nalitate ale procesului de adaptare. Pentru a da doar un exemplu
ilustrativ, facem referire la un text al Angelei Banciu:
Fundamentând concepţia potrivit căreia transformarea instituţiilor

ţării după model occidental trebuia să joace un rol esenţial în
progresul economic şi social, liberalismul juridic a creat România
Mare, a organizat spaţiul românesc din punct de vedere juridic
şi instituţional, compatibil cu cel european. Iar dacă este indubi
tabil faptul că modernizarea societăţii româneşti a fost sensibil
influenţată de formele juridice şi instituţionale europene, nu tre-
buie ignorat fondul local, specific românesc, care a conferit un
conţinut propriu modelului ales. Din această influenţă şi interfe
rare reciprocă şi permanentă, care a dat naştere unor forme de
„aculturaţie” juridică ce şi-au pus amprenta pe unele instituţii
politico-juridice, a rezultat fondul original şi specific românesc ce
a caracterizat infrastructura juridică şi instituţională a României
moderne, care poate fi regăsită în forma şi conţinutul Constituţiei
de la 1866[2].
Ar mai fi rămas de evidenţiat ce mare onoare au făcut românii

dreptului occidental pentru că i-au permis să pună în valoare un
fond românesc atât de aparte sau să se susţină că dreptul franco-
[1]
M. Guţan, Forme pe un alt fond: transplantul juridic comunitar şi cultura juri
dică românească, în P.R. nr. 5/2008, p. 18 şi urm.
[2]
A. Banciu, Istoria vieţii constituţionale din România (1866-1991), Casa de Edi
tură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1996, p. 42.
I. Introducere 3
belgian nu şi-ar fi descoperit pe deplin utilitatea dacă n-ar fi fost

importat în România epocii.
Acest tip de abordare istorică este, în opinia noastră, înşelătoare.
Orgoliul juridic naţional, aflat în căutarea unor repere identitare,
este, nu de puţine ori, reducţionist. Pe de altă parte, atâta timp cât
pozitivismul juridic neglijează contextualizarea, există şanse reduse
de a înţelege corect provocările reale ale tradiţiei constituţionale
româneşti. Transplantul constituţional este situat în centrul acestei
contextualizări, explicând pe deplin soarta tradiţiei constituţionale
româneşti peste decenii şi semnificaţiile sale actuale. Per ansamblu,
detectarea cauzelor particulare ale transplantului constituţional este
decisivă pentru a-i înţelege premizele şi pentru a urmări soarta institu
ţiilor importate în societatea importatoare. Mecanismele transplan-
tului constituţional sunt importante pentru a înţelege corelaţia dintre
cultura (constituţională) a societăţii importatoare (România, în cazul
nostru) şi cultura (constituţională) a societăţii exportatoare. Studierea
efectelor transplantului juridic este crucială pentru a-i înţelege suc-
cesul sau eşecul. Nu în cele din urmă, detectarea actorilor transplan-
tului constituţional este importantă pentru a înţelege efervescenţa
intelectuală care i-a dat viaţă. Trebuie plecat, astfel, de la premiza că
transplantul constituţional nu este un proces mecanic implacabil ce
are loc dincolo de aşteptările, speranţele, dorinţele, angoasele sau
complexele umane, dincolo de raţional sau iraţionalul alegerilor şi
opţiunilor celor care stau în spatele schimbării juridice. Transplantul
constituţional implică atât circulaţia ideilor, aşa cum o demonstrează
A. Watson[1], precum şi receptivitate pentru informaţia culturală
ce există în afara tradiţiei juridice a cuiva, aşa cum accentuează
H.P. Glenn[2] sau chiar rezistenţă la cultura juridică străină, aşa cum
corect precizează P. Legrand[3].
În cazul românesc, transplantul constituţional a însemnat recep
tivitate pentru ideile juridice străine, cuplată cu o puternică schimbare
de mentalitate în cazul elitei politice româneşti care, fiind actorul
central al importului constituţional, a devenit atât susţinătoarea
ingineriei culturale prin intermediul instituţiilor importate, cât şi iri
tatoarea insistentă a culturii (constituţionale) româneşti. Mai presus
de toate, istoria modernizării juridice la români a fost o chestiune
[1]
A. Watson, Comparative Law and Legal Change, în Cambridge Law Journal,
vol. 37/1978, p. 315.
[2]
H.P. Glenn, Legal Traditions of the World: Sustainable Diversity in Law, Oxford
University Press, Oxford, 2004, p. 13 şi urm.
[3]
P. Legrand, The Impossibility of „Legal Transplants”, în Maastricht Journal of
European and Comparative Law, vol. 4/1997, p. 111-124.
de mentalităţi complexate sau angoasate, metamorfozate la nive-

lul elitei politice româneşti, care au urmărit să producă schimbare
socială prin intermediul ingineriei culturale.
Secţiunea a 2-a. Consideraţii metodologice

Pentru aceste raţiuni, în această lucrare ne propunem să mergem
dincolo de tradiţionala abordare a istoriografiei juridice româneşti în
ceea ce priveşte modernizarea socială, politică şi juridică a României
în secolul al XIX-lea. Adevărata provocare a tradiţiei constituţionale
româneşti rezidă nu doar în modul în care ideile şi instituţiile importate
au fost încapsulate în normativitatea constituţională, ci şi în modul
în care ele au fost importate, înţelese, adaptate, au fost reproduse
şi au produs efecte în societatea românească.
§1. Obiectul cercetării

Structural, lucrarea va fi împărţită în trei mari direcţii de abordare.
Într-o primă parte, vom face o succintă introducere în teoria tran
splantului juridic, aşa cum a fost ea conturată de dezbaterile ce au
avut loc, în ultimele decenii, în cadrul dreptului comparat şi al unor
discipline înrudite, e.g. sociologia juridică sau antropologia juridică.
Acestea vor aşeza cadrele generale ale analizei noastre. Pentru
a înţelege ce este transplantul constituţional, trebuie foarte bine
înţeles care sunt mecanismele generale ale transplantului juridic.
Mai apoi, având în vedere că transplantul constituţional este o spe
cie a transplantului juridic, trebuie înţeles corect care sunt datele
problematicii contemporane ce-i conferă particularitate faţă de genul
proxim. Mai apoi, fără a cădea într-o abordare anacronică, vom pleca
de la problematica actuală a transplantului constituţional pentru a
înţelege fenomenologia acestuia în România secolului al XIX-lea.
O a doua direcţie de analiză va aborda modul efectiv în care s-a
realizat transplantul constituţional şi a luat naştere constituţionalismul
modern românesc în secolul al XIX-lea. Deşi problematica transplan
tului constituţional este foarte vastă, acoperind aspecte ce vizează
cauzele, actorii, modalităţile, modelele, obiectul, scopurile, şi efectele,
nu vom aborda în mod egal şi sincronic toate aceste aspecte, atât
pentru motive care ţin de logica inerentă a lucrării, cât şi de dimensiunile
acesteia. Analiza va fi dedicată, cu prioritate, modului în care elita
politică românească, în baza modelelor externe asumate, a reuşit să
realizeze importul de principii, valori şi instituţii ale constituţionalismului
I. Introducere 5
modern în diversele programe, proiecte constituţionale, acte nor

mative cu valoare constituţională ori constituţii prezente în perioada
1802-1866. Acest aspect înseamnă că vom acorda o atenţie sporită,
în funcţie de epocă, de tipul actului constituţional discutat şi de
contextul socio-politic, cauzelor, actorilor, modelelor, modalităţilor,
obiectului şi scopurilor transplantului constituţional. Având în vedere
că, în secolul al XIX-lea, constituţionalismul se identifică profund
cu existenţa unui act normativ scris dotat cu valoare supremă –
constituţia –, acest demers este pe deplin justificat. Vom acorda,
prin urmare, întâietate valorii şi coerenţei expresiei instituţionale a
constituţionalismului românesc modern şi vom lăsa în plan secun-
dar practicile constituţionale.
Cu privire la acest din urmă aspect, trebuie făcută o precizare
suplimentară: cercetarea noastră va scoate în evidenţă faptul că ana
liza efectelor transplantului juridic sau constituţional este importantă
pentru înţelegerea complexă a rolului pe care transplantul respectiv
l-a avut într-o societate dată. Perfect conştienţi de acest aspect, nu
vom ocoli analiza efectelor transplantului constituţional la nivelul
diferitelor epoci şi nu o vom neglija nici în contextul analizei culturii
constituţionale. Cu toate acestea, având în vedere dimensiunile
impresionante ale unei cercetări elaborate a efectelor transplan-
tului juridic la nivelul fiecărei epoci, dimensiuni care ar fi impli-
cat elaborarea acestei monografii pe volume, ne-am mulţumit să
facem observaţii de ordin general asupra acestei problematici. Pe
de altă parte, trebuie reţinut faptul că, marea majoritate a textelor
constituţionale discutate fiind memorii, programe de reformă ori
proiecte constituţionale, nu se pune problema efectelor lor asupra
societăţii româneşti. Acolo unde a fost nu doar imperativ necesar,
ci şi posibil, e.g. aplicarea Constituţiei de la 1866, abordarea efec-
telor transplantului constituţional a fost, totuşi, mai de substanţă.
După cum se poate observa, vom fi interesaţi deopotrivă de
idei şi de expresia lor normativ-constituţională, de politograme şi
de dreptul pozitiv al epocii, de instituţii şi de practici. În ceea ce
priveşte structurile normativ-constituţionale, o precizare importantă
trebuie să fie făcută: obiectul lucrării noastre este constituţionalismul
modern de factură liberală aşa cum a fost el gândit, conceptualizat,
instituţionalizat şi practicat în secolul al XIX-lea. El vizează un pachet
restrâns de valori şi principii, alături de expresia instituţional-normativă
şi praxiologică a acestora. Prin urmare, nu vom face o analiză exhaus
tivă a întregului conţinut instituţional şi principial al proiectelor de
constituţie şi constituţiilor existente în această perioadă şi nici ana
liza efectelor transplantului acestora asupra culturii (constituţionale)

româneşti. Principiile, valorile şi instituţiile constituţionalismului
modern, e.g. limitarea puterii statale, drepturile şi libertăţile omului şi
cetăţeanului, suveranitatea naţională, guvernământul reprezentativ,
separaţia puterilor în stat, statul de drept, supremaţia şi revizuirea
constituţiei reprezintă miezul dur al oricărei constituţii liberale în secolul
al XIX-lea, însă nu acoperă întreaga problematică reglementată, în
epocă, de complexitatea arhitecturii constituţionale. Ca urmare, vom
neglija aspecte ca organizarea pe verticală a puterii politice statale,
organizarea administrativ-teritorială, organizarea judecătorească a
armatei, a finanţelor etc., cu toate că au făcut, la rândul lor, obiectul
transplantului constituţional şi au produs efecte ca atare în societa-
tea românească.
Alegerea perioadei 1802-1866 nu este una întâmplătoare. Astfel,
se consideră că principiile şi valorile constituţionalismului modern au
început să pătrundă cu intensitate în Principate în jurul anului 1800.
La 1802, literatura de specialitate a plasat un proiect de republică
aristocratică al lui Dimitrie I Sturdza care, în opinia unora, ar deschide
şirul influenţelor liberalismului vest-european. Mai apoi, trebuie reţinut
că procesul de transplant constituţional a cunoscut un crescendo care
a culminat cu importul Constituţiei de la 1866 din Constituţia belgiană
de la 1831. Constituţia de la 1866 poate fi considerată a fi apogeul
construcţiei constituţionalismului românesc modern prin intermediul
transplantului constituţional. Ceea ce a urmat după aceea a fost o
perioadă de tatonare, adaptare şi corecţie. Chiar dacă transplantul
constituţional nu a dispărut complet din peisaj, anvergura sa a fost
mult mai redusă şi fără consecinţe majore asupra datelor generale
ale demersului importator românesc.
În cea de-a treia direcţie de analiză vom încerca să înţelegem
contribuţia exactă a transplantului juridic sau constituţional la contu
rarea culturii constituţionale româneşti. Modul în care elita politică
românească a reuşit, prin transplant constituţional, să dea un contur
normativ constituţionalismului românesc nu are deplină relevanţă în
ceea ce priveşte naşterea culturii constituţionale româneşti moderne
fără o analiză complexă a modului în care actorii transplantului
constituţional au înţeles, gândit, conceptualizat, proiectat şi pus în
practică acest transplant. Prin urmare, vom avea în vedere rolul
special al actorilor transplantului constituţional, vom face aprecieri
asupra relevanţei cauzelor importului constituţional în contextul
socio-politic şi economic românesc, vom face o analiză a magni-
I. Introducere 7
tudinii importului iraţional şi vom face aprecieri de ordin general cu

privire la efectele (succesul sau eşecul) transplantului constituţional.
§2. Metodologia cercetării

Având în vedere toate aceste aspecte, este evident că abordarea
noastră nu va fi una pozitivist-juridică, în ciuda faptului că ne-am
asumat o analiză prioritară a textelor constituţionale. Ca urmare,
nu vom privilegia interpretări de ordin sistemic, gramatical, logic
sau literal specifice exegezei formal-juridice. Cu certitudine, ne
vom îndepărta cu fermitate şi de perspectiva descriptivă normativ-
instituţională care marchează implacabil aproape orice demers
de cercetare istorică în literatura juridică românească. Totodată,
deşi este cu siguranţă o analiză de drept comparat, lucrarea nu se
înscrie în coordonatele metodologice ale comparării juridice clasice.
Ea nu presupune o investigare comparativ-descriptivă a modului în
care diversele constituţii liberale ale secolului al XIX-lea european,
implicit cele româneşti, au reglementat instituţional-normativ valorile,
principiile şi mecanismele constituţionalismului liberal.
Lucrarea de faţă este una de drept comparat, deoarece se
încadrează într-una din direcţiile de abordare contemporane esenţiale
ale comparativismului juridic, i.e. transplantul juridic. Ca urmare, tex-
tele şi instituţiile diverselor constituţii europene liberale ale secolului
al XIX-lea nu sunt abordate ca termeni ai unei comparări juridice
în materie constituţională, ci ca modele de import constituţional.
Acest aspect înseamnă că nu vom aborda normele şi instituţiile
constituţionale franceze, belgiene sau engleze ca elemente statice
ale unor sisteme constituţionale distincte, ci ca elemente dinamice
care, în anumite condiţii, pot face obiectul circulaţiei, transferului
sau mobilităţii juridice între diverse sisteme constituţionale. Plătind,
totuşi, un mic tribut şi dreptului comparat clasic, vom încerca să
creionăm, unde va fi cazul şi în limitele necesităţilor argumentării,
modul în care anumite sisteme constituţionale europene sau extra-
europene s-au edificat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul
al XIX-lea. Acest demers nu va fi însă o simplă incursiune în dece-
larea „elementelor determinante” comune anumitor sisteme de drept
/ constituţionale ci se va realiza, cu prioritate, din perspectiva apelul
sau non-apelului la transplantul juridic.
Având în vedere că nu este vorba despre o lucrare de drept com-
parat clasic, nu vom apela la instrumentarul metodologic al acestuia.
Metoda funcţionalistă, de exemplu, nu-şi găseşte aplicarea într-o
abordare care nu are cum să plece de la o identitate a problemelor

spre o pluralitate a soluţiilor juridice. Din perspectiva transplantului
juridic sau constituţional, obiectul circulaţiei juridice îl pot face atât
soluţiile, cât şi problemele juridice sau constituţionale. Ca urmare,
metoda funcţionalistă este inutilă.
Cu toate acestea, nu vom neglija abordarea contextualizată
pe care metoda funcţionalistă o recomandă cu insistenţă. Contex-
tualizarea nu se va face în orizontul finalităţilor proprii al metodei
funcţionaliste, ci în orizontul nevoilor analizei transplantului juridic
sau constituţional. Cu alte cuvinte, contextualizarea nu va urmări
să decanteze şi să explice, dincolo de textul normativ, problemele
socio-politice comune unor anumite societăţi, faţă de care diversele
norme şi instituţii constituţionale se constituie într-un răspuns juridic
particularizat. De exemplu, nu vom încerca să descoperim cum şi în
ce măsură problema necesităţii distribuţiei puterilor în stat s-a născut
în diverse societăţii europene pentru ca de aici să ajungem la soluţiile
juridice, adeseori diferite, consacrate în textele constituţionale. Con-
textualizarea va urmări, dimpotrivă, să explice mecanismele com-
plexe ale fenomenului transplantului juridic sau constituţional. Dacă
a contextualiza înseamnă, în esenţă, a merge dincolo de normele
şi instituţiile constituţionale, atunci pentru demersul nostru ea va
însemna să scoatem în evidenţă cauzele, modalităţile, finalităţile
pentru care o anumită problemă sau soluţie constituţională a fost
importată într-o anumită societate, precum şi efectele acestora în
societatea importatoare. Contextualizarea vizează aici atât modul
în care s-a ajuns să se importe, alături de modul cum s-a realizat
importul unor anumite instituţii constituţionale, precum şi modul în
care aceste instituţii s-au adaptat la societatea importatoare. Ca să
utilizăm exemplul de mai sus, contextualizarea va încerca să explice
modul în care, în societatea românească a secolului al XIX-lea,
s-a ajuns la nevoia importului problemei diviziunii puterilor în stat,
modul în care s-a apelat la un model constituţional sau altul pentru
a se oferi o soluţie instituţională acestei probleme, consacrată în
diversele texte constituţionale, precum şi modul în care, dincolo de
texte, aceste instituţii s-au integrat praxisului politic şi constituţional,
producând anumite efecte în societatea românească a epocii.
Prin acest demers, ne asumăm implicit abordările metodologice
vizând necesitatea evaluării contextului ideologic, doctrinar şi socio-
politic în care se manifestă normele şi instituţiile constituţionale[1]. Ana
[1]
J.V. Suanzes-Carpegna, L’histoire constitutionnelle: quelques réflexions de
méthode, în Revue française de droit constitutionnel nr. 68/2006, p. 675 şi urm.
I. Introducere 9
liza noastră merge însă dincolo de acest unghi de lectură, în condiţiile

în care este interesată de un anume mod în care ideile, instituţiile şi
praxisul constituţional se nasc într-o anumită societate. Nu suntem
interesaţi, prin urmare, să analizăm naşterea constituţionalismului
românesc modern printr-un simplu balans între idei, instituţii şi prac-
tici constituţionale, unde transplantul constituţional să reprezinte o
simplă variabilă alături de altele. Având în vedere că, pentru soci-
etatea românească a secolului al XIX-lea, preluarea unor probleme
şi soluţii constituţionale din afară a fondat constituţionalismul româ-
nesc, considerăm că ecuaţia idei – instituţii – practici constituţionale
trebuie substanţial şi primordial abordată prin prisma transplantului
constituţional.
Analiza transplantului constituţional în scopul înţelegerii complexe
a naşterii constituţionalismului românesc, impune, în mod obliga-
toriu, apelul la idei, instituţii şi practici constituţionale. Nu ne vom
rezuma însă la a scoate în evidenţă doar modul în care valorile şi
principiile constituţionalismului liberal au fost captate ideatic, redate
instituţional şi aplicate în societatea românească. Ne va interesa şi
conturarea unei imagini de ansamblu asupra a ceea ce a însem-
nat constituţionalismul românesc al secolului al XIX-lea. Evident,
acest tip de evaluare, realizându-se din perspectiva transplantului
constituţional, va implica o analiză a anumitor idei, instituţii şi prac-
tici ca tendinţe dominante în constituţionalismul românesc. Acest
demers ne va ajuta să înţelegem constituţionalismul românesc în
complexitatea determinărilor conferite de prezenţa transplantului
constituţional, dar ne va ajuta şi să înţelegem în ce anume acest
constituţionalism a fost cu adevărat românesc. În aceste condiţii,
contextualizarea va conduce la apropierea dintre perspectiva tran
splantului constituţional şi cea a dreptului înţeles prin prisma culturii.
Prin urmare, trasarea contururilor generale ale tradiţiei sau culturii
constituţionale româneşti va constitui scopul final al abordării noas-
tre. În această perspectivă vom scoate în evidenţă nu doar faptul
că valorile şi principiile constituţionalismului liberal au stat la baza
culturii constituţionale româneşti în secolul al XIX-lea, dar şi faptul
că modul esenţial prin care ele au fost preluate, filtrate şi adaptate
în societatea românească a fost transplantul constituţional. Acesta
din urmă a fost nu doar un factor esenţial care a determinat naşterea
culturii constituţionale româneşti, explicându-i conţinutul şi contururile,
dar s-a integrat, în final, acesteia, devenindu-i o parte componentă
esenţială. Este, din nou, o banalitate a afirma că instrumentul prin
intermediul căruia s-a născut şi se naşte constituţionalismul româ-
nesc a fost şi este în continuare transplantul constituţional.
În mod particular, abordarea noastră privind tradiţia constitu

ţională românească va pune un accent special, în ceea ce priveşte
atitudinile ideatice, pe auto-percepţia critică a românilor faţă de
procesul modernizării constituţionale. Acest lucru însemnă că vom
exclude din start „pericolul confundării formei cu substanţa”, o ten
dinţă intelectuală corect remarcată de K. Jowitt atunci când vorbeşte
despre modernizarea în sud-estul Europei [1]. Ingineria cultural-
juridică, prin transplant constituţional, a dat naştere nu doar unei
speranţe sincere că instituţiile importate vor forţa o schimbare de
mentalitate, dar şi unei reacţii critice împotriva ei. Cunoscută sub
denumirea de „teoria formelor fără fond”, această auto-critică va fi
abordată nu doar ca o dimensiune aparte a problematicii transplantului
juridic sau constituţional românesc, ci şi ca un element definitoriu al
identităţii cultural-juridice româneşti. Modul în care elita intelectuală
românească a epocii a reacţionat la demersul transplantului juridic
sau constituţional s-a constituit într-o trăsătură definitorie a modului
în care românii au înţeles fenomenul schimbării juridice, anticipând
prin varietatea şi profunzimea ideilor unele din cele mai stringente
problematici ale teoriei transplantului juridic în contemporaneitate[2].
Această abordare „culturalistă” este utilă în contextul în care,
aşa cum se va arăta, constituţionalismul nu mai este înţeles astăzi
doar prin prisma textului constituţional, ci şi din perspectiva culturii
constituţionale. Constituţionalism înseamnă astăzi nu doar prezenţa
unei constituţii scrise care consacră anumite valori, principii şi instituţii,
ci şi asumarea şi aplicarea efectivă a acestora. Constituţionalismul
face, prin urmare, trimitere la mentalităţi, aşteptări, idealuri, senti-
mente, idei, ideologii, instituţii, mecanisme, atitudini, practici prin inter-
mediul cărora o anumită societate se manifestă în plan constituţional-
politic. Fără a dori să eliminăm neapărat sinonimia dintre conceptele
de tradiţie şi cultură, facem totuşi precizarea că înţelegem conceptul
de tradiţie, în sensul lui H.P. Glenn, ca un cumul de idei şi practici
ce vin din trecut şi se manifestă viu în prezent, datorită susţinerii lor
prin discurs continuu de către o anumită societate, în calitatea ei de
comunitate interpretativă sau epistemologică[3].
[1]
K. Jowitt, The Sociocultural Bases of National Dependency in Peasant Countries,
în K. Jowitt (ed.), Social Change in Romania 1860-1940: A Debate on Development
in a European Nation, University of California Press, Berkeley 1978, p. 12.
[2]
M. Guţan, Dreptul comparat contemporan şi actualitatea teoriei formelor fără
fond, în P.R. nr. 4/2009, p. 58 şi urm.
[3]
M. Guţan, Forme pe un alt fond..., op. cit., p. 19-20.
Capitolul al II-lea. Introducere
în teoria transplantului juridic
Secţiunea 1. Drept comparat şi transplant juridic
Teoria contemporană a transplantului juridic s-a născut ca o
reacţie împotriva teoriei clasice a dreptului comparat. Dreptul com-
parat „tradiţional” sau „clasic” abordează dreptul, în principal, în
dimensiunea sa statică. Dreptul ce face obiectul demersului com-
parativ în această viziune este deja edictat, aşezat, descoperit, apli-
cat. Există însă şi o dimensiune dinamică a dreptului ce are la bază
constatarea simplă că dreptul se schimbă în permanenţă, cunoaşte
mutaţii diverse. Una din aceste mutaţii se exprimă prin fenomenul
complex al circulaţiei modelelor juridice în lume. Această dinamică
specifică a dreptului a fost lansată spre dezbatere şi în cadrul Drep-
tului comparat, plecându-se de la sintagma generică de „transplant
juridic”. Ideea fundamentală care stă la baza acestei viziuni este
faptul că esenţa schimbării sau reformei dreptului constă în împru-
mut, transpunere şi influenţă reciprocă[1] între sistemele de drept.
Demers metodologic cunoscut în literatura de specialitate şi sub
denumirea de „Drept comparat şi istoria dreptului (Comparative Law
and Legal History)”[2], analiza transplantului juridic a câştigat tot mai
mult teren odată cu impactul pe care lucrările profesorului american
(de origine scoţiană) Alan Watson l-au avut în rândul comparatiştilor.
Întregul demers teoretic al lui Watson se bazează pe ideea
că dezvoltarea dreptului se explică, în principal, prin transplantul
normelor juridice. În baza a numeroase studii de caz cu privire la
evoluţia istorică a unor sisteme de drept, în special a celor aflate în
contact cu dreptul roman[3], autorul scoate în evidenţă inutilitatea şi
inadecvarea abordării academice a unui drept comparat care să aibă
drept obiect studiul dreptului străin, gruparea sistemelor de drept
contemporane sau chiar compararea propriu-zisă, i.e. scoaterea în
evidenţă a unor asemănări şi deosebiri între norme juridice, instituţii
[1]
E. Örücü, The Enigma of Comparative Law: Variations on a Theme for the
Twenty-First Century, Martinus Nijhoff Publishers, Leiden/Boston, 2004, p. 93.
[2]
E. Örücü, Unde Venit, Quo Tendit Comparative Law, în A. Harding, E. Örücü
(eds.), Comparative Law in the 21st Century, Kluwer Academic Publishers, Londra,
2002, p. 2-3.
[3]
A. Watson, Roman Law and Comparative Law, The University of Georgia
School of Law, Londra, 1991.
juridice sau ramuri de drept aparţinând a două sau mai multe sisteme
de drept[1]. Adevărata cauză şi adevăratul înţeles al asemănărilor şi
deosebirilor pot fi corect conturate doar în cadrul unui Drept comparat
care are drept obiect analiza relaţiilor istorice dintre sistemele de
drept. Această abordare are menirea de a scoate în evidenţă faptul
că dezvoltarea dreptului a avut şi are loc, în cea mai mare parte
a cazurilor, prin intermediul transplantului juridic[2]. În acest sens,
(…) ca subiect de studiu practic, Dreptul comparat este studiul

împrumuturilor sau transplanturilor legale care pot şi trebuie să fie
făcute; ca disciplină academică, Dreptul comparat (...) reprezintă
investigarea transplanturilor juridice care au avut loc: cum, când,
de ce şi din care sistem de drept ele au fost făcute; circumstanţele
în care ele au avut succes sau au eşuat; şi impactul lor asupra
noului lor context[3].
Punând, inevitabil, prin această viziune, dreptul în relaţie cu soci-

etatea, Watson respinge validitatea universală a teoriei dreptului ca
oglindă a societăţii. Oscilând între ceea ce W. Ewald numea „teza
puternică a izolării” (dreptului de societate) şi „teza slabă a izolării”[4],
Watson consideră că dezvoltarea dreptului poate fi explicată „fără
a face referire la factorii sociali, politici şi economici”:
Normele juridice, odată create, trăiesc mai departe. Ele sunt

adesea străine de experienţa şi înţelegerea ne-juriştilor şi sunt
ţinute în viaţă de factori ca absenţa unui mecanism efectiv al
schimbării juridice, indiferenţa, fascinaţia juridică pentru tehnici-
tate şi interesul propriu al juriştilor[5].
Este evident că, prin abordarea sa metodologică bazată pe o

analiză cazuistică, Watson nu doreşte sau, cel puţin, nu poate să
[1]
A. Watson, Legal Transplants: An Approach to Comparative Law, The Uni
versity of Georgia Press, Athens-Londra, 1993, p. 4-6.
[2]
Idem, p. 7-9.
[3]
R.B. Schlesinger, H.W. Baade, P.E. Herzog, E.M. Wise, Comparative law:
Cases-Text-Materials, Foudation Press, New York, 1998, p. 309; A. Watson, Com
parative law…, p. 316-318.
[4]
W. Ewald, Comparative Jurisprudence (II): The Logic of Legal Transplants, în
American Journal of Comparative Law, vol. 43/1995, p. 500-501.
[5]
A. Watson, Comparative Law…, p. 315. Pentru aceeaşi ideea a se vedea
A. Watson, Law Out of Context, în Edinburgh Law Review, vol. 4/2000, p. 147 şi
urm.
II. Introducere în teoria transplantului juridic 13
construiască o teorie generală a dreptului în raport cu societatea[1]. El

doreşte doar să demonstreze cu argumente istorice că adesea sau
uneori dreptul se dezvoltă independent de societate. Demersul său
„distructiv” frustrează însă de dimensiunea generalităţii atât teoria
„dreptului oglindă a societăţii”, cât şi propria viziune[2]. Relativitatea
acesteia este scoasă în evidenţă, pe de altă parte, şi de faptul că
exemplele utilizate de autor acoperă doar dimensiunea dreptului
privat şi se referă doar la dreptul occidental. Se poate spune, în
concluzie, că pentru Watson dreptul evoluează adesea independent
de societate, prin intermediul transplantului juridic, cât şi, uneori, în
strânsă legătură cu societatea, iar complexitatea dezvoltării dreptului
trebuie evaluată de la caz la caz[3]. Acest tip de concluzie permite,
fără drept de apel, sociologilor dreptului să atragă atenţia asupra
ambiguităţii abordării lui Watson[4].
Tocmai trimiterea la cazuistică a determinat comunitatea
comparatiştilor să conştientizeze cât de dificilă e sarcina de a
surprinde teoretic, conceptual, fenomenologia foarte diversă a
transplantului juridic. Sintagma „transplant juridic” a fost utilizată
ca punct de plecare în dezvoltarea unei adevărate mase con
ceptuale cu privire la ceea ce înseamnă mutarea dreptului dintr-o
societatea în alta. Dificultatea conceptualizării a determinat recursul
la metafore, în încercarea de a surprinde cât mai bogat şi mai
sugestiv diversele aspecte survenite în practică. S-au utilizat, prin
urmare, metafore mecanice, e.g. copiere, relocare, penetrare,
impact, metafore economico-juridice, e.g. circulaţie, transfer, import,
export, împrumut, furt, metafore discursive, e.g. traducere, metafore
organice care fac fie trimitere la medicină, e.g. transplant, virusare,
contaminare, fie la botanică ori horticultură, e.g. dezrădăcinare,
plantare, însămânţare, cultivare, fertilizare, polenizare etc.[5] Nu în
cele din urmă, pot fi utilizate metafore ce fac trimitere la atitudini
[1]
W. Ewald, op. cit., p. 506 şi urm.
[2]
Se poate constata totuşi, o tendinţă a lui Watson de a accentua perspectiva
„puternică” a viziunii sale, ceea ce amplifică tendinţa de a o transforma într-o teorie
generală a raportului între drept şi societate. A se vedea W. Ewald, op. cit., p. 503-
504.
[3]
W. Ewald, op. cit., p. 504
[4]
R.M.B. Cotterrell, Is There a Logic of Legal Transplants?, în D. Nelken, J. Feest
(eds.), Adapting Legal Cultures, Hart Publishing, Oxford-Portland Oregon, 2001,
p. 78.
[5]
J.L. Nolan Jr., Legal Accents, Legal Borrowing. The International Problem-
Solving Court Movement, Princeton University Press, Princeton and Oxford, 2009,
p. 27.
psihosomatice, e.g. iritare juridică, implorare. Am putea chiar aminti

metafore care fac trimitere la modă sau îmbrăcăminte, e.g. probare
sau celebra metaforă a „hainelor prea largi” utilizată la adresa
Constituţiei româneşti de la 1866. Având în vedere diversitatea
foarte mare a cazurilor şi limitele semantice ale metaforelor, ar fi
util ca un cercetător să evite utilizarea unei singure metafore pentru
a surprinde întreaga fenomenologie a transplantului juridic. Aşa
cum s-a sugerat, metaforele pot fi înşelătoare, în condiţiile în care,
neputând realiza o echivalenţă deplină între concept şi realitate,
pot trimite cititorul într-o direcţie greşită[1]. Pe lângă neclaritatea
semantică, metaforele se găsesc adesea în imposibilitatea de a
cuprinde corect un complex de fenomene, prin urmare, utilizarea lor
trebuie făcută cu atenţie şi cu conştienţa limitelor existente. Tocmai
de aceea, probabil, un comparatist ar trebui să utilizeze o gamă
largă de metafore pentru a surprinde o gamă largă de fenomene.
Acelaşi lucru îl vom face şi noi în lucrarea de faţă, cu precizarea
că vom utiliza sintagmele transplant juridic şi import juridic, în mod
echivalent, pentru a face referire la procesul general de mutare a
dreptului dintr-o societate în alta.
Secţiunea a 2-a. E posibil să importăm?

Posibilitatea transplantului juridic
Viziunea normativ-pozitivistă prezentată se remarcă însă prin
irealism, naivitate, optimism excesiv şi ineficienţă dacă este evaluată
dintr-o perspectivă „culturalistă”. Adepţii dreptului înţeles prin prisma
culturii[2] neagă cu tărie posibilitatea ca două sau mai multe tradiţii sau
culturi juridice să devină convergente prin intermediul transplantului
juridic. Acest tip de abordare are la bază ideea că dreptul este şi
trebuie să fie o oglindă a societăţii în care el se manifestă. Din această
aserţiune rezultă cu necesitate o concluzie logică: transplantul juridic
este imposibil.
Ideea „dreptului oglinda” nu este nici nouă şi nici originală, dar
ea nu se mai pune în cadrul mai vechilor dispute dintre, de exem-
plu, pozitivismul juridic voluntarist şi „realismul” şcolii lui F. Geny.
[1]
D. Nelken, Towards a Sociology of Legal Adaptation, în D. Nelken, F. Feest
(eds.), op. cit., p. 16.
[2]
Conform lui P. Legrand, cultura are în vedere acel cadru de intangibile în
care comunităţile umane interpretative operează şi care are forţă normativă pentru
aceste comunităţi. A se vedea P. Legrand, European Legal Systems Are Not
Converging, în The International Comparative Law Quarterly, vol. 45/1996, p. 56
Conceptul de drept nu mai este înţeles aici pur normativist. Tocmai

de aceea, culturaliştii acceptă, teoretic, posibilitatea importului unor
norme, instituţii juridice, ramuri de drept dintr-un sistem de drept în
altul, dar contestă cu fermitate posibilitatea aplicării sau integrării
acestora într-o societate străină de ele[1].
Explicaţia acestei atitudini intelectuale se găseşte în reconfigura-
rea semantică a conceptului „drept”. Pus în context cultural, dreptul
nu mai reprezintă doar o totalitate de norme juridice, ci este parte a
expresiei ontologice, epistemologice, gnoseologice a unei anumite
societăţi[2]. În acest sens, cultura juridică este parte integrantă a cul-
turii generale a respectivei societăţi şi nu poate fi înţeleasă în afara
acestui context. Analiza contextualizată a dreptului poate fi făcută
la nivelul unor sfere sociale mai largi sau mai restrânse, mergând
de la „cultura juridică profană”, a marii mase a populaţiei, la „cul-
tura juridică internă”, aparţinând actorilor profesionişti ai dreptului[3].
Unul dintre cei mai cunoscuţi jurişti culturalişti de astăzi, P. Legrand,
afirmă cu tărie faptul că nu se poate accepta aşa numitul transplant
juridic datorită graniţelor culturale în care dreptul se dezvoltă. O
instituţie juridică, specifică unui anume sistem de drept, nu poate
fi „mutată” într-un sistem de drept diferit din cauza semnificaţiilor
culturale inerente pe care le conţine[4]. Odată ce este transplantată,
ea devine o instituţie juridică diferită, datorită faptului că primeşte
un înţeles cultural diferit [5]. Actorii dreptului, cei care creează,
interpretează şi aplică dreptul, sunt ei înşişi determinaţi cultural
astfel că nu s-ar putea raporta la un drept importat decât în baza
datelor epistemologice cu care sunt in-formaţi[6]. Prinşi în această
ţesătură a „intangibilelor”[7], actorilor dreptului li se refuză (de către
[1]
A se vedea P. Legrand, The Impossibility…, p. 120-121.
[2]
P. Legrand, European Legal Systems…, p. 57-58; M. Cappelletti, J.H. Mer
ryman, J.M. Perillo, The Italian Legal System. An Introduction, Stanford Univerity
Press, Standford, 1967, p. 165.
[3]
J. Bell, French Legal Cultures, Butterworths, Londra-Edinburgh-Dublin, 2001,
p. 12-14.
[4]
P. Legrand, The Impossibility…, p. 115-116.
[5]
Idem, p. 117-118.
[6]
Idem, p. 114-115. Determinarea culturală este atât de riguroasă încât, de
exemplu, „fiecare copil englez (...) este un jurist în devenire al common law chiar cu
mult înainte să meargă la facultatea de drept”.
[7]
Acestea ar fi, în viziunea lui Legrand: natura raţionamentului juridic, semnifi
caţia sistematizării dreptului, caracterul normelor juridice, rolul faptelor, înţelesul
drepturilor, „prezenţa trecutului”. A se vedea P. Legrand, European Legal Sys
tems…, p. 64 şi urm.
Legrand) posibilitatea de a-şi schimba coordonatele epistemologice[1].

Orice problemă juridică li s-ar oferi spre dezbatere, orice instituţie
sau normă juridică ar trebui să analizeze sau aplice, ei vor gândi,
scrie şi dobândi cunoaştere din perspectiva propriei culturi juridice[2].
În acest context, dreptul comparat nu ar trebui să se ocupe cu
mobilitatea dreptului şi transplantul juridic, ci să se concentreze
asupra specificităţii culturale şi diferenţelor între sistemele de drept[3].
În consecinţă, dreptul comparat nu poate fi niciodată un instrument
de integrare juridică[4].
O astfel de abordare zdruncină din temelii orice fel de proces de
reformă juridică ce ar dori să se bazeze pe mecanismele transplan-
tului juridic. Bazată pe transplantul juridic mai mult sau mai puţin
masiv al instituţiilor, normelor, procedurilor juridice dintr-un sistem
juridic în altul[5], construcţia juridică devine iluzorie dacă se acceptă
că sistemul juridic importator şi cel exportator, înlănţuite de propri-
ile lor latitudini epistemologice, nu pot comunica deplin. Mai mult,
aceeaşi logică arată că nici chiar culturile juridice naţionale ce se
încadrează într-una şi aceeaşi tradiţie juridică nu au vreo şansă să
comunice realmente între ele la nivelul transplantului juridic. Din
această perspectivă, orice demers de transplant juridic se conturează
ca o construcţie tehnico-formală, pur normativă[6], susţinută politic
de naţiuni care n-au nicio şansă reală să se înţeleagă în plan cul-
tural-juridic. Iar dreptul comparat se dovedeşte a fi un fals creator
de consens[7] ce ignoră valenţele realiste ale comparării juridice
înţeleasă ca perpetuă postulare şi înţelegere a barierelor culturale
şi alterităţii în drept[8]. A marşa, în acest context, pe ideea unităţii
juridice obţinute prin transplant juridic înseamnă a privilegia injust
[1]
Idem, p. 79; P. Legrand, Are Civilians educable?, în Legal Studies, vol. 18/1998,
p. 216 şi urm.
[2]
P. Legrand, Legal Traditions in Western Europe: The Limits of Commonality,
în R. Jagtenburg, E. Örücü, A.J. de Roo (eds.), Transfrontier Mobility of law,
Ed. Kluwer Law International, Haga, 1995, p. 68-69.
[3]
P. Legrand, The Impossibility…, p. 123-124.
[4]
P. Legrand, Legal Traditions…, p. 75-78.
[5]
Importul juridic la nivelul spaţiului juridic comunitar vizează atât importul insti
tuţiilor juridice specifice, autonome, ale dreptului comunitar în sistemele de drept na-
ţionale, precum şi importul, prin intermediul dreptului comunitar, în sistemele de drept
ale statelor membre, a unor soluţii juridice preluate de dreptul comunitar dintr-unul
sau altul din aceste sisteme.
[6]
[7]
P. Legrand, The Iimpossibility…, p. 122-123.
[8]
o unitate construită raţional, dar complet artificială, în defavoarea

unităţii care leagă implicit, organic, dreptul de un anume tip de cultură.
Această viziune asupra culturii (juridice) a fost acuzată de
reducţionism, de monism, de postulare rigidă a alterităţii şi incomen
surabilităţii, de potenţare a epistomologiei conflictului[1], de relati
vism contextual şi de solipsism[2]. Dacă, împotriva celor afirmate de
Legrand, ideea de comensurabilitate şi comparabilitate a culturilor
juridice este acceptată[3], mai ales în virtutea evidenţei experienţelor de
comunicare interculturală, atunci transplantul juridic este totuşi posibil,
iar mecanismele sale pot fi exploatate în plan cultural. Sociologii
dreptului au scos cel mai bine în evidenţă faptul că dreptul trebuie
să fie înţeles în context socio-cultural, dar fără a absolutiza totuşi
ideea că dreptul este o oglindă fidelă a societăţii[4]. Având în vedere
amploarea reformelor juridice prin intermediul importului juridic, „ar fi
greşit să se asume orice «potrivire» particulară între drept şi contextul
său naţional social sau cultural”[5]. Foarte important este faptul că
această relaţie a dreptului cu cultura sau societatea nu poate fi şi
nu e util să fie încorsetată în scheme teoretice abstracte cu valoare
de adevăr absolut: e ineficient să se insiste pe o teorie generală a
transplantului juridic care să accentueze independenţa dreptului faţă
de societate, aşa cum este fals şi neproductiv să se accentueze o
teorie rigidă a identificării complete a dreptului cu societatea care
să ridice obstacole epistemologice de netrecut în calea mobilităţii
dreptului. Predictibilitatea modului în care o societate gândeşte sau
acţionează cu privire la drept, într-un anume moment dat, poate fi
pusă sub semnul întrebării de simple observaţii empirice. De exemplu,
transplantarea cu succes a instituţiei „securităţii universale”, aparţinând
dreptului comercial, o instituţie strâns legată de cultura juridică în
common-law, în dreptul comercial al Quebecului – un sistem de
drept profund înrădăcinat în cultura juridică romano-germanică de
[1]
H.P. Glenn, Are Legal Traditions Incommensurable?, în The American Journal
of Comparative Law, vol. 49/2001, p. 137-138; H.P. Glenn, Legal Cultures and Legal
Traditions, în M. Van Hoecke (ed.), Epistemology and Methodology of Comparative
Law, Hart Publishing, Oxford and Portland Oregon, 2004, p. 14 şi urm.
[2]
A. Peters, H. Schwenke, Comparative Law Beyond Post-Modernism, în Inter-
national Comparative Law Quarterly, vol. 49/2000, p. 813 şi urm.
[3]
H.P. Glenn, Are Legal Traditions…, p. 140 şi urm.
[4]
Foarte interesant, sociologi ai dreptului, precum D. Nelken, acceptă ideea
că dreptul importat într-o anumită societate poate produce transformări în cadrul
societăţii importatoare şi chiar să recreeze în societatea importatoare o parte din
contextul societăţii exportatoare. A se vedea D. Nelken, Using the Concept of Legal
Culture, în Australian Journal of Legal Philosophy, vol. 29/2004, p. 4.
[5]
Idem, p. 5.
inspiraţie franceză – scoate în evidenţă faptul că teza „culturalistă”

este deficitară[1].
Pe de altă parte, cea mai importantă lecţie pe care o transmite
perspectiva „culturalistă” asupra dreptului este faptul că, indiferent de
cauzele care determină transformarea dreptului, chiar dacă dreptul
este importat, evoluţia sa ulterioară în interiorul societăţii importatoare
este marcată de specificitatea culturală a acestei societăţi. Dreptul
importat întâlneşte cultura societăţii importatoare şi este valorificat
cultural indiferent că are loc o asimilare sau transpunere a sa ori o
transformare a culturii juridice a societăţii importatoare. În acelaşi
timp, departe de a fi atât de autonom faţă de cultura societăţii sale
de origine, dreptul transportă cu el întotdeauna un mesaj cultural
mai puternic sau mai difuz. Ca urmare, dreptul importat devine
un stimul exterior pentru societatea importatoare, determinând o
reevaluare, reconfirmare sau chiar reconfigurare a atitudinii episte-
mologice şi a praxisului juridic[2]. Teoriile dreptului înţeles prin prisma
culturii ne arată, prin urmare, faptul că transplantul juridic este doar
în aparenţă un demers simplu. El reprezintă o aventură culturală ce
implica foarte multe riscuri.
În mod interesant, perspectiva culturalistă asupra dreptului se
întâlneşte în acest punct cu teoria transplantului juridic. Deşi una
susţine că transplantul juridic este imposibil, iar alta că acesta este
modalitatea firească de evoluţie a dreptului, ambele converg în
a scoate în evidenţă, direct sau indirect, legătura strânsă dintre
drept şi cultura juridică a unei societăţi date. Legrand şi Watson
acceptă deopotrivă că dreptul importat se transformă sub impactul
culturii (juridice) a societăţii importatoare. Legrand concluzionează
din acest aspect faptul că dreptul nu se poate importa ca şi cum
s-ar dori neapărat recuperarea în societatea importatoare a tuturor
elementelor funcţionale ale instituţiei juridice importate. O astfel de
instituţie poate completa dreptul importator printr-o adaptare corectă
în cadrul sistemului juridic naţional receptor şi o coordonare cu cul-
tura juridică a societăţii importatoare.
[1]
A se vedea N. Foster, Transmigration and Transferability of Commercial Law
in a Globalised World, în A. Harding, E. Örücü (eds.), Comparative Law in the 21st
Century, Kluwer Academic Publishers, Londra/Haga/New York, 2002, p. 63 şi urm.
[2]
A se vede J. Bell, De la culture, în P. Legrand (sous la direction de), Comparer
les droits, résolument, L.G.D.J., Paris, 2009, p. 267 şi urm.
Secţiunea a 3-a. Fenomenologia

transplantului juridic
Fără a ignora concluziile culturalismului juridic, vom pleca în cer-
cetarea noastră de la premiza că transplantul juridic este nu doar
posibil, ci şi necesar. Pentru a o utiliza ca perspectivă de lectură a
schimbărilor juridice survenite în societatea românească modernă,
trebuie să-i înţelegem pe deplin mecanismele. Devenită premiză de
lucru a unui important segment al comunităţii academice preocupată
de compararea juridică, teoria transplantului juridic, ca teorie a
dezvoltării dreptului prin intermediul circulaţiei modelelor juridice,
şi-a ramificat aria de analiză, concentrându-se, în mod firesc, pe
descoperirea actorilor, cauzelor, obiectului, modelelor, mecanismelor,
modalităţilor, finalităţilor şi efectelor concrete ale importului juridic.
§1. Cine importă? Actorii importului juridic

Este acceptat pe scară largă faptul că importul juridic se datorează,
cu precădere, elitelor juridice. Pentru Watson este limpede faptul că
transplantul juridic este rodul unei atitudini specifice faţă de drept a
acestora. Asumând dreptului o existenţă în sine, elitele juridice au
apelat la transplantul juridic în scopul realizării unei agende reform-
iste proprii, indiferentă la nevoile inerente societăţii[1] sau chiar ale
elitei politice. Elita politică, la rândul ei, ca vector central al schimbării
sociale, se poate transforma într-un importator redutabil de drept.
Nevoia de legitimare a acesteia poate lua diverse forme de abor-
dare a importului juridic[2]. Dincolo de aceste categorii „clasice” de
motoare ale importului juridic, putem observa că toţi actorii dreptu-
lui – legiuitor, doctrinari, judecători, consilieri juridici sau avocaţii –
se pot transforma, în diverse circumstanţe, în importatori de drept.
Importanţa lor ca actori ai importului juridic depinde de rolul şi locul
pe care îl ocupă în cultura juridică a societăţii importatoare, precum
şi de poziţionarea lor faţă de factorul de decizie politică. Astfel, în
destul de multe cazuri, putem descoperi situaţii de maximizare a
importului juridic, în condiţiile în care acesta e realizat de către elita
politică. Evident, dacă elita politică se identifică cu legiuitorul, intensi-
tatea, forţa şi impactul importului juridic este mult mai mare decât în
[1]
A. Watson, Comparative Law…, p. 315.
[2]
P.G. Monateri, The „Weak” law: Contaminations and Legal Culture, în Italian
National Reports to the XVI International Congress of Comparative Law (Bristol),
Milano, Giuffrè, 1998, p. 94.
cazul elitei politice care nu deţine controlul legiferării. Legiuitorul are

la îndemână mecanismele necesare pentru a importa soluţii juridice
cărora să le imprime o formă juridică specifică, să le asigure aplica-
bilitatea şi să le impună efectivitatea. Elita politică lipsită de aceste
mecanisme se poate exprima prioritar prin proiecte şi, ca urmare,
atât amploarea, cât şi impactul importului juridic asupra sistemului
de drept şi societăţii importatoare sunt considerabil mai reduse.
Un rol important în realizarea importului juridic îl au doctrinarii.
Deşi nu dispun de mijloacele necesare pentru a realiza un import
juridic semnificativ şi cu efecte directe asupra sistemului de drept
naţional, doctrinarii au avantajul expertizei în materie juridică. Educaţia
juridică, modul, locul şi momentul în care au învăţat ce este dreptul
poate avea consecinţe importante asupra importului juridic realizat
de către aceştia. Ei au prezumptibila şansă de a importa de unde
trebuie, cât trebuie şi ce anume trebuie, să realizeze prin urmare un
import juridic raţional. Pe de altă parte, doctrinarii, datorită abordării
lor teoretice, sunt mult mai predispuşi spre entuziasmare ideologică
decât legiuitorul sau practicienii, fiind uneori mai interesaţi să-şi
asume mari proiecte de reformă juridică prin intermediul transplan-
tului juridic.
Judecătorii, deşi dispun de mult mai puţin timp, mai puţine
cunoştinţe de drept comparat şi sunt, nu rareori, lipsiţi de posibili-
tatea de accesa informaţii, pot deveni actori serioşi ai transplantului
juridic. Acest demers este mai accentuat în culturile juridice unde
precedentul judiciar este izvor de drept şi mai puţin intens în cul-
turile juridice unde judecătorii sunt consideraţi simpli interpretatori
şi aplicatori ai legii. Nu în ultimul rând, practicienii dreptului, în spe-
cial cei angrenaţi în dreptul comercial intern şi internaţional, pot fi
importatori de drept de pe piaţa liberă a modelelor juridice.
§2. De ce importăm? Cauzele importului juridic

Problema cauzelor importului juridic sau aculturaţiei juridice a
fost îndelung dezbătută atât în cadrul Dreptului comparat, cât şi în
cadrul sociologiei juridice (istorice)[1], istoriei dreptului[2] sau antro-
pologiei juridice. Toate aceste discipline au descoperit cauze care
determină mutaţii juridice prin intermediul importului juridic. Cauzele
pot consta în considerente politice sau economice, prestigiul juridic,
economic sau politic, dorinţa de a aparţine unui anume grup sau
[1]
J. Gaudemet, Sociologie historique du droit, P.U.F., Paris, 2000, p. 91 şi urm.
[2]
N. Rouland, Introduction historique au droit, P.U.F., Paris, 1998, p. 427 şi urm.
civilizaţii, accesul uşor şi rapid la anumite resurse juridice[1], impu-

nerea sau constrângerea[2] ori chiar şansa[3].
În această chestiune am putea discuta, sub aspectul impulsu-
lui ce declanşează demersul importator, despre cauze subiective
ale importului juridic, e.g. necesitatea, urgenţa reformei, dorinţa de
schimbare politică şi evoluţie economică, prestigiul modelelor impor-
tate, comoditatea legiuitorului, slăbiciunea culturii juridice naţionale,
mentalitate importatoare şi, pe de altă parte, am putea avea în vedere
cauze obiective ale importului juridic: migrarea populaţiei, circulaţia
ideilor şi practicilor religioase sau morale, schimbarea contextului
geo-politic, tendinţele tot mai clare de unificare a dreptului pe plan
internaţional, globalizarea economică, presiunile politico-juridice
exercitate de puteri externe, şansa şi, nu în ultimul rând, compara-
rea juridică. Cauzele subiective merită o atenţie aparte, din cauza
impactului covârşitor pe care îl au asupra schimbării în drept prin
intermediul importului juridic.
Pe de altă parte, dacă luăm în considerare originea acestor
cauze, raportat la sistemul de drept naţional, putem să distingem
între cauze interne şi cauze externe sistemului şi culturii juridice
naţionale. Toate cauzele subiective, alături de compararea juridică,
pot fi introduse în categoria cauzelor interne, restul celor obiective
putând fi grupate în categoria cauzelor externe.
Încercând să surprindă complexitatea motivelor ce determină pe
actorii importului juridic să recurgă la modele juridice străine pentru
a reforma dreptul intern, unii autori au încercat să construiască
taxonomii elaborate cu pretenţii de exhaustivitate. Demersul lui
J.M. Miller[4], de exemplu, este meritoriu prin aportul unei perspective
sociologice care îmbogăţeşte demersul de înţelegere a transplantului
[1]
Experienţa a demonstrat că prezenţa fizică a unui anume ofertant străin de
drept, alături de reformatorii unui sistem de drept naţional, este un factor determinant
pentru receptarea dreptului din acea direcţie. A se vedea M. Bogdan, International
Development Aid as a Creator of a New Small Mixed Legal Systems’, în Impérialisme
et chauvinisme juridique. Rapports présentés au colloque à l’occasion du 20e anni-
versaire de l’Institut suisse de droit comparé, Schulthess, Zürich, 2004, p. 55 şi urm.
[2]
R. Sacco, La circulation des modèles juridiques, în Rapports généraux au XIIIe
Congrès International de Droit Comparé, Montréal, 1990, Les Editions Yvon Blais
Inc., 1992, p. 15; J.L. Constantinesco, Tratat de drept comparat. Vol. II: Metoda
comparativă, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 392-394.
[3]
P.G. Monateri, op. cit., p. 96; A. Watson, Aspects of Receptions of Law, în
American Journal of Comparative Law, vol. 44/1996, p. 339-341.
[4]
J.M. Miller, A Typology of legal transplans: using sociology, legal history and
Argentine examples to explain the transplant process, în American Journal of
Comparative Law, vol. 51/2003, p. 839 şi urm.
juridic. Din păcate, perspectiva acestuia fiind bazată pe experienţa

Argentinei în materie de import juridic, nu acoperă toate posibilele
cauze ale transplantului, aşa cum o va demonstra analiza de mai
jos. La rândul nostru, suntem conştienţi că ceea ce surprindem în
continuare este sub semnul relativului, orice analiză suplimentară a
cauzelor transplantului juridic putând scoate în evidenţă noi aspecte.
2.1. Cauzele subiective ale importului juridic

Este larg acceptat faptul că prestigiul reprezintă cea mai des
întâlnită cauză a importului juridic. De regulă, o idee, instituţie juridică,
sistem de drept sunt importate datorită recunoaşterii de care aces-
tea se bucură, în mod direct, sub aspectul funcţionalităţii, clarităţii
ori stilului lor propriu, dar şi, indirect, datorită excelenţei culturii care
le-a produs. Într-un cuvânt, ele au calitate. Impactul prestigiului drep-
tului importat asupra societăţii importatoare este puternic şi datorită
autorităţii acestui drept[1]. Autoritatea dreptului importat legitimează
elita importatoare, legitimează, totodată, instituţiile importate şi
permite importatorilor să dezvolte strategii elaborate de impunere
a respectivelor instituţii. În principiu, puţini îndrăznesc şi reuşesc
să se revolte împotriva argumentului autorităţii dreptului importat.
Necesitatea reformei socio-politice şi economice în evoluţia unei
societăţi date, cuplată cu lipsa de resurse interne de schimbare
juridică, implică, cel mai adesea, apelul la importul juridic. Inexistenţa
unei tradiţii juridice proprii şi slăbiciunea culturii juridice naţionale
determină recurgerea necondiţionată la import juridic.
Urgenţa reformei socio-politice şi economice într-o societate dată,
cuplată sau nu cu lipsa resurselor interne de schimbare juridică,
conduce la import juridic. Nevoia de rapidă integrare în anumite
structuri socio-politice şi economice, dorinţa de legitimare pe plan
internaţional, dorinţa de a atinge cât mai repede un anumit standard
de bunăstare economică, dorinţa de a recupera rapid un handi-
cap de cultură şi civilizaţie, toate acestea urgentează necesitatea
reformei juridice şi determină actorii dreptului să recurgă la import
juridic. În acest caz, actorii dreptului sunt, cel mai adesea, tentaţi să
renunţe la decelarea unei soluţii juridice proprii, chiar dacă tradiţia
juridică puternică şi resursele interne ale culturii juridice naţionale
ar permite acest lucru.
Comoditatea legiuitorului este una din cele mai frecvente cauze
ale importului juridic. Este mult mai simplu pentru legiuitorul naţional
[1]
Idem, op. cit., p. 856-858; A. Watson, Aspects of reception…, p. 346.
sau internaţional să recurgă la soluţiile gata fabricate, atractive şi

funcţionale de pe piaţa internaţională a modelelor juridice, decât
să facă un efort de elaborare a unei soluţii juridice proprii, relativ
originală. Preluarea unui drept gata făcut economiseşte timpul ce
s-ar pierde cu căutarea analitică a unei soluţii proprii şi ar economisi
şi banii afectaţi unui asemenea demers[1].
Din panoplia cauzelor transplantului juridic nu trebuie neglijate,
însă, interesele politice şi economice. Nevoia de democratizare şi
bunăstare economică a unui stat post-comunist precum România,
nevoia generală unei societăţi de a-şi moderniza bazele socio-politice
şi economice, pot să conducă, inevitabil, la import juridic. Interesul
României de a deveni membră a Uniunii Europene a determinat
importul masiv, mai mult sau mai puţin benevol, al tuturor normelor
europene cuprinse generic sub denumirea de acquis comunitar. În
trecut, aceeaşi societate românească a apelat masiv la importul
juridic pentru a se integra în aceeaşi familie a societăţilor europene
moderne şi prospere economic.
Un important curent contemporan al dreptului comparat – Drep-
tul comparat şi economia (Comparative Law and Economics) –
susţine că, în materie de dezvoltare economică, transplantul juridic
se realizează, cel mai adesea, prin intermediul alegerii de pe piaţa
soluţiilor juridice a celor care promovează cel mai bine eficienţa
economică. Pe lângă faptul că nu există dovada unei legături clare şi
indisolubile între instituţiile juridice şi eficienţa economică, rămâne de
clarificat măsura în care transplantul juridic de instituţii ce promovează
eficienţa economică nu este mai curând un transplant din consi
derente politice, precum şi măsura în care acelaşi tip de transplant
este capabil să facă faţă particularităţilor locale ale dezvoltării eco-
nomice[2].
Mentalitatea importatoare este un factor relevant în procesul
de recurgere la import juridic. O cultură juridică naţională care s-a
obişnuit să-şi obţină soluţiile juridice prin intermediul importului juridic,
va apela întotdeauna la import juridic în momentul în care se va ivi
o problemă legată de schimbarea socio-politică şi economică. Ea
va face acest lucru fie datorită legăturilor puternice cu modelul său
juridic, fie din comoditatea preluării din afară a unor soluţii juridice
gata fabricate. Va face acest lucru chiar dacă există conştienţa
[1]
J.M. Miller, op. cit., p. 845.
[2]
M. Graziadei, Comparative Law as the Study of Transplants and Receptions,
în M. Reimann, R. Zimmermann (eds.), The Oxford Handbook of Comparative Law,
Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 460-461.
prezenţei unor tradiţii juridice proprii sau a posibilităţii obţinerii unor

soluţii juridice proprii.
Slăbiciunea sau neputinţa culturii juridice naţionale, mai curând
decât o cauză în sine a importului juridic, reprezintă un conglomerat
de cauze ce determină apelul la găsirea în afară a soluţiilor juridice.
Ea dă contur şi explică modul general de a gândi şi acţiona în direcţia
importului juridic al actorilor dreptului dintr-un anume sistem de drept
naţional. O anume cultură juridică naţională se manifestă ca slabă
sau neputincioasă în momentul în care apelează la import juridic
din cauzele mai sus enunţate: atunci când ea este în permanenţă
subjugată de prestigiul unuia sau mai multor modele juridice străine,
atunci când manifestă de prea multe ori necesitatea de a utiliza
soluţii juridice externe, atunci când face constant reformă juridică
sub imperiul urgenţei, când se află la îndemâna presiunilor juridice
şi politice externe, datorită nevoii de integrare politico-economică,
atunci când e prea comodă pentru a căuta soluţii juridice proprii şi,
nu în ultimul rând, atunci când şi-a dezvoltat, fără drept de apel, o
mentalitate de importator de drept.
Putem însă să-i descoperim neputinţei juridice şi o substanţă
proprie: o cultură juridică este neputincioasă în momentul în care
ea nu are capacitatea, i.e. resurse proprii, descoperite sau nu în
tradiţia proprie, sau nu are expertiza necesară să găsească soluţii
juridice proprii unor probleme sociale concrete.
2.2. Cauzele obiective ale importului juridic

Dintre cauzele obiective ale importului juridic, cel mai mare interes
pentru analiza noastră îl reprezintă compararea juridică, imperia
lismul juridic şi şansa.
Pentru importul soluţiilor juridice străine, dreptul comparat poate
fi considerat o cauză (voluntară) a alegerii raţionale. Luând în con-
siderare faptul că Dreptul comparat nu „este preocupat doar de
raporturile istorice dintre sistemele de drept”[1] sau este „o viziune
diacronică (care) ne permite să constatăm şi să explicăm transformările
modelelor”[2], ne-ar plăcea să credem că Dreptul comparat sau com-
pararea juridică ar putea juca rolul unei astfel de cauze a „alegerii
raţionale”. Asta, credem, ar putea fi una din preocupările fundamen-
[1]
A. Watson, Comparative Law…, p. 321.
[2]
R. Sacco, Les buts et les méthodes de la comparaison du droit, în Rapports
nationaux italiens au IXe Congrès International de Droit Comparé, Teheran, 1974,
Ed. Giuffrè, Milano, 1974, p. 128.
tale ale unui comparatist: în ce circumstanţe poate determina Dreptul

comparat importul uneia sau alteia dintre soluţiile juridice străine?
În ultimele decenii, o serie de studii au scos în evidenţă faptul că
una din cele mai importante (dacă nu cea mai importantă) utilităţi
practice ale dreptului comparat îl reprezintă ajutorul pe care el îl poate
acorda legiuitorului în reformarea sistemului de drept naţional[1]. Mai
mult, se consideră azi că dreptul comparat a devenit raţiunea de a fi
a activităţii legislative şi nu doar o tehnică a acesteia[2]. Nu de puţine
ori, în cadrul acestui tip de discurs, au fost făcute referinţe la ţările
Europei Centrale şi de Est, pentru care dreptul comparat poate fi un
instrument util pentru descoperirea soluţiilor juridice corecte în ter-
menii propriilor tradiţii juridice, în cadrul procesului de reformă care
a urmat după prăbuşirea sistemului juridic de inspiraţie sovietică[3].
Astfel, dreptul comparat se dovedeşte a fi nu doar singurul mod de
a face reformă juridică prin intermediul importului juridic, dar are şi o
dimensiune analitică, anterioară şi pregătitoare a importului juridic,
care ia în considerare o serie de elemente printre care şi tradiţiile
sistemului de drept importator. „Compararea, spunea Constan
tinesco, trebuie să evalueze în ce măsură norma juridică pe care
dorim s-o introducem se adaptează la ordinea juridică locală, care
sunt modificările, eventual necesare, şi care este scopul pe care
nou introdusa normă juridică trebuie să-l atingă în ordinea juridică
domestică”[4]. Dreptul comparat răspunde, prin urmare, mai bine
necesităţilor de moment, printr-o atentă proporţionalitate între necesi-
tate şi import, luând în considerare factorii interni şi externi ai siste-
mului importator, precum şi elementul tradiţiei juridice.
Astfel, dreptul comparat devine o cauză „critică”, o cauză sistema
tică, completă, raţională a importului juridic, un creator de „proiecte
pentru importatorul de modele”[5]. Dincolo de acest aspect, toate
celelalte cauze – consideraţii politice, prestigiu, şansă, impunere –
se manifestă ca iraţionale. În acest context, s-ar putea spune că
[1]
Pentru problema abordării dreptului comparat ca un instrument al reformei
juridice, este interesant de lecturat O. Kahn-Freund, On Use and Misuse of Com
parative Law, în The Modern Law Review nr. 37/1974, p. 1-27.
[2]
H.P. Glenn, Vers un droit comparé intégré?, în L’avenir du Droit comparé: un
défi pour les juristes du nouveau millénaire, Société de législation comparée, Paris,
2000, p. 108.
[3]
K. Zweigert, H. Kötz, An introduction to Comparative Law, Clarendon Press,
Oxford, 1998, p. 17.
[4]
J.L. Constantinesco, op. cit., p. 398.
[5]
E. Örücü, Critical Comparative Law: Considering Paradoxes for Legal Systems
in Transition, în Nederlandse Vereniging Voor Rechtsvergelijking nr. 59/1999, p. 131.
utilizarea dreptului comparat oferă demnitate şi forţă unui sistem

de drept importator, în timp ce toate celelalte cauze accentuează
slăbiciunea sa ca sistem de drept importator.
Problema care se ridică în acest moment este dacă dreptul com-
parat poate fi astăzi o cauză a importului juridic. Istoria comparată a
dreptului arată că în trecut compararea sistematică a fost rar cauza
unică, raţională şi voluntară, a importului juridic. Tocmai de aceea,
importanţa dreptului comparat ca şi cauză a importului juridic este
determinată de greutatea celorlalţi factori pe care i-am denumit
iraţionali. În acest pachet de cauze rezidă balanţa între sistemul
juridic „neputincios” şi sistemul juridic „puternic”.
Imperialismul juridic a fost, fără tăgadă, una dintre cele mai
puternice şi eficiente cauze ale importului juridic, la nivel planetar.
Perioada imperialismului colonialist a scos în evidenţă anvergura
şi forţa cu care soluţiile juridice ale cuceritorului pot fi impuse teri-
toriilor şi populaţiilor cucerite. Aceeaşi forţă a armelor şi-a dovedit
la fel de bine eficienţa în contextul în care Napoleon I a impus în
întreaga Europă cucerită celebrul său Cod Civil. Nu mai puţin, cele-
brele constituţii impuse Germaniei şi Japoniei la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial ori impunerea dreptului sovietic în ţările satelit
ale URSS au reprezentat manifestări clare de imperialism juridic în
epoca recentă.
Astăzi, epoca impunerii cu forţa a dreptului pare a fi complet
apusă. Cu toate acestea, aparenţele nu trebuie să înşele. Impe
rialismul juridic este prezent şi astăzi, e adevărat, în forme mult
mai subtile şi mai greu de detectat[1]. Condiţiile de reformă juridică
impuse de către diverse organisme internaţionale unor state pentru
a fi primite ca membre cu drepturi depline în diverse structuri supra
sau interstatale (de ordin politic, comercial, economic sau sportiv)
nu reprezintă altceva decât un imperialism juridic mascat. Criteriile
în materie de recunoaştere internaţională impuse de statele reper
ale ordinii internaţionale actuale noilor democraţii post-comuniste din
Europa de est, precum şi „ajutorul juridic” oferit de experţii acestor
state pot fi considerate forme subtile ale imperialismului juridic. Aşa
cum remarcă G. Ajani, astăzi receptarea nu are loc doar la iniţiativa
celor care au nevoie, ci şi la iniţiativa celor care vor să-şi exporte
dreptul[2]. Nu în ultimul rând, condiţionalitatea ante-aderare şi post-
[1]
J.M. Miller, op. cit., p. 847-848.
[2]
G. Ajani, By Chance and Prestige: Legal Transplants in Russia and Eastern
Europe, în American Journal of Comparative Law, vol. 43/1995, p. 97.
aderare la Uniunea Europeană impusă statelor candidate[1] poate fi

inclusă, fără rezerve, în categoria formelor contemporane ale imperi-
alismului juridic[2]. În toate aceste cazuri, statele vizate sunt obligate
să importe drept în formule şi cantităţi pe care acestea, adesea, nu
le consideră necesare şi oportune pentru cultura juridică naţională
ori pentru cultura naţională de ansamblu a societăţilor importatoare.
Deşi este considerat a fi, de regulă, o cauză externă, imperia
lismul juridic, echivalat în termenii schimbării sub presiune, poate
fi şi o cauză internă a importului juridic. Presiunea[3] considerabilă
pe care anumiţi factori economic, politici sau grupări sociale o pot
exercita asupra legiuitorului, poate conduce la import juridic.
Şansa reprezintă o cauză a importului juridic ce este, aparent,
independentă de voinţa actorilor importului juridic. Astfel, Watson dă
exemplul unei cărţi de drept aflate într-o bibliotecă ce cade întâmplător
în mâinile unui jurist; sau exemplul unei universităţi scoţiene ce a
început să primească la studii masterale studenţi africani[4]. Aceştia,
influenţaţi de ideile cărţii sau de sistemul de drept local, recurg la
import juridic. Nu e clar însă aici dacă şansa se referă la importul
juridic în sine sau la cauza importului. Pe această logică, am putea
considera că importului românesc din Franţa secolului al XIX-lea
s-a datorat şansei pe care a avut-o o parte a boierimii româneşti
de a-şi trimite copiii la studii la Paris sau şansei unora din tinerii
români de a fi trimişi la studii la Paris de către statul român în anii
20 ai aceluiaşi secol.
[1]
F. Schimmelfennig, U. Sedelmeier, Governance by conditionality: EU rule
transfer to the candidate countries of Central and Eastern Europe, în Journal of
European Public Policy, vol. 11/2004, p. 669 şi urm. În ciuda utilizării conceptului
de negociere, autorii ajung indirect la concluzia că acest tip de guvernanţă externă
exercitată de UE constituie o presiune politico-juridică asupra statelor care vor să
adere. Acceptarea de bună voie a transplantului juridic comunitar, prin metamorfoze
în cultura statelor candidate, ar fi cea mai utilă şi profitabilă alternativă pentru toată
lumea. Autorii nu iau în calcul condiţionalitatea post-aderare impusă României şi
Bulgariei cu privire la MCV care este mai mult decât transplant juridic impus, este
inginerie culturală impusă.
[2]
M. Guţan, Romanian Tradition in Foreign Law Import: Between Necesity and
Weakness, în Imperialism and Chauvinism in the Law, Schulthess, Zürich, 2004,
p. 73-75.
[3]
A. Watson, Comparative Law…, p. 324-325.
[4]
A. Watson, Aspects of reception…, p. 339.
Secţiunea a 4-a. Ce importăm şi în ce cantitate?

Obiectul importului juridic
În funcţie de cauzele importului juridic incidente, pot consti-
tui obiectul acestuia idei sau doctrine, principii, concepte, norme
juridice, instituţii juridice, ramuri de drept sau chiar sisteme juridice
în ansamblul lor. Mai toate ramurile dreptului au făcut şi pot face
în continuare obiectul importului juridic. Acesta depinde, în bună
măsură, de problemele apărute în societatea importatoare – soci-
ale, economice, politice, modernizare juridică – şi care aşteaptă o
soluţie juridică într-o formulă sau alta.
Cantitatea importului juridic depinde de cauzele şi de actorii
importului. În cazul unor cauze ca prestigiul, mentalitatea importa-
toare, nevoia de legitimare şi integrare politico-economică, impe-
rialism juridic, cantitatea de drept importat va fi mai mare decât în
alte cazuri. De asemenea, legiuitorul naţional va avea posibilitatea
să importe mult mai mult drept decât ar putea s-o facă doctrinarii
sau judecătorii.
Nevoia continuă (mai mult sau mai puţin justificată) de siste
matizare şi clarificare conceptuală a condus, în funcţie de dimensiu-
nea importului, la o diferenţiere între aculturaţie – receptarea unui
sistem de drept sau a unei parţi dintr-un sistem – şi împrumut –
receptarea unei instituţii juridice particulare[1].
Secţiunea a 5-a. De unde importăm?

Modelele importului juridic
Este interesant de răspuns la întrebarea de ce actorii transplantului
juridic importă mai curând dintr-un sistem de drept şi nu din altul. Ce
anume îndreptăţeşte un anume sistem de drept să fie luat ca model
de către altul? Identificarea unei anumite cauze a importului juridic
nu ne duce automat la un anume model juridic. Tocmai de aceea,
problemele trebuie să fie discutate distinct. Lucrurile se complică,
deoarece întotdeauna este la mijloc o alegere între alternative.
De exemplu, unul din modelele importului juridic este modelul
prestigios. Ce face ca un sistem de drept să fie considerat prestigios?
Existenţa unor calităţi în sine sau doar faptul că a fost importat de
către foarte multe societăţi? Prestigiul poate fi o funcţie intrinsecă a
unui anume sistem de drept importat, datorată modernităţii, tehnicităţii,
[1]
Conform lui H. Levy-Bruhl, citat de N. Roland, op. cit., p. 424.
calităţii stilului, eficienţei politice sau economice[1], dar poate fi şi o

funcţie a raportului dintre sistemele de drept şi societăţile acestora.
Un sistem de drept poate să nu aibă calităţi intrinseci, dar să fie
importat datorită afinităţilor culturale dintre două societăţi ori din
cauza complexelor de inferioritate ale unei societăţi. El este presti-
gios deoarece este valorizat într-un anume mod de către societatea
importatoare, indiferent de calităţile sale intime. În aceste condiţii,
poate fi de înţeles şi faptul că o societate se îndreaptă spre un model,
deoarece a fost importat de către mulţi alţii. Tot în acelaşi registru
poate fi înţeles de ce o fostă colonie poate respinge importul din
sistemul de drept al fostei puteri coloniale chiar dacă acesta este
unul de mare prestigiu. Resentimentele de ordin cultural, politic şi
istoric pot îndepărta actorii transplantului juridic de un anume model
juridic, oricât de modern, tehnic sau eficient ar fi el.
Privind lucrurile din exterior, se poate constata o schimbare
permanentă a dominaţiei mondiale a modelelor prestigioase, în
funcţie de influenţa „leadership-ului intelectual” exercitat de către
acesta. Dacă secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au
aparţinut culturii juridice romano-germanice, a doua jumătate a
secolului al XX-lea stă mărturie influenţei tot mai crescând a culturii
juridice a common-law[2].
Un alt model al importului juridic poate fi denumit generic modelul
la îndemână. El poate fi prestigios sau nu, tot ceea ce contează e
că se află la momentul şi locul potrivit în raza de acţiune a actorilor
transplantului juridic. El poate fi modelul puterii coloniale preluat de
fostele colonii, deoarece au devenit dependente de acesta, poate
fi modelul din care o societate a importat ani de-a rândul, deoarece
este mai simplu să importe de acolo decât să construiască un drept
original, este dreptul prestigios de care o societate a devenit prea
dependentă pentru a se uita la alte modele prestigioase, este mode
lul pe care o societate îl găseşte în spaţiul geo-politic în care se
manifestă, la statele cu care are bune şi tradiţionale raporturi comer
ciale, politice şi militare, este modelul pe care îl oferă prin ajutor
juridic specialiştii străini veniţi în societatea importatoare să asiste
procesul de schimbare socio-juridică. Astfel, în secolul al XIX-lea,
noi românii am descoperit modelul francez deoarece tinerii români
[1]
U. Mattei, Efficiency in Legal Transplant: An Essay in Comparative Law and
Economics, în International Review of Law and Economics, vol. 14/1994, p. 3 şi
urm.
[2]
U. Mattei, Why the Wind Changed: Intellectual Leadership in Western Law, în
American Journal of Comparative Law, vol. 42/1994, p. 203 şi urm.
s-au deplasat în Franţa pentru a studia dreptul. Dreptul francez a

devenit astfel nu doar modelul prestigios ci şi modelul la îndemână.
După Revoluţia din 1989 am descoperit valorile constituţionalismului
modern datorită faptului că au fost destui binevoitori care să ne înveţe
cum se face o constituţie, aducând în bagaje propriul model juridic.
Putem discuta, de asemenea, despre modelul impus. Acesta,
prin definiţie, este modelul juridic al puterii cuceritoare, coloniale
sau imperialiste. Cu toate acestea, ne putem găsi şi în cazul în
care o putere poate să impună unei anumite societăţi un alt model
juridic decât cel propriu, din considerente de ordin politic. De exem-
plu, Imperiul rus a practicat impunerea unor acte constituţionale în
diverse state ale Europei, preluate din modele constituţionale mult
mai moderne decât al său, pentru a le atrage în sfera sa de influenţă.
Nu în ultimul rând, putem vorbi despre modelul comparat care este
rodul căutărilor sistematice, prin intermediul comparării juridice, ale
elitei politice şi juridice dintr-o anumită ţară. Acesta nu se confundă
neapărat nici cu modelul prestigios, nici cu modelul la îndemână şi
nici cu modelul impus deşi, în urma unei analize raţionale, se poate
descoperi că e necesar să se apeleze la oricare dintre acestea.
Concret, putem vorbi despre diverse tipuri de modele naţionale,
supranaţionale sau internaţionale. În mod tradiţional, cele importate
au fost sistemele de drept naţionale. Pe măsură ce globalizarea
şi-a spus cuvântul, a început să fie importat dreptul reglementat de
diversele organisme internaţionale interguvernamentale şi, odată
cu apariţia unor structuri suprastatale, e.g. Uniunea Europeană,
orizontul de import juridic s-a mutat în acea direcţie. Trebuie reţinut
că o societate poate importa dintr-un singur model juridic străin sau
din mai multe. De asemenea, e posibil ca într-un sistem de drept
naţional importator să găsim deopotrivă modelul de prestigiu, modelul
la îndemână, modelul impus şi modelul raţional ales.
Secţiunea a 6-a. Prin ce tehnici importăm?

Mecanismele importului juridic
Prin mecanismele importului juridic înţelegem modalităţile con-
crete, materiale, prin care dreptul ajunge din sistemul juridic expor
tator în sistemul juridic importator.
Mecanismele importului juridic se manifestă distinct, de regulă
în funcţie de ceea ce este importat. Astfel, ideile juridice, mult mai
uşor de importat decât normele şi instituţiile, sunt preluate la nivelul
discursului elitei politice şi juridice. La nivelul elitei politice putem
întâlni politograme, proiecte de reformă juridică, discurs parlamentar

etc. Este foarte important de reţinut că tipul de regim politic dintr-o
anumită societate determină considerabil mecanismele importului
juridic. Astfel, într-o democraţie parlamentară, dreptul poate fi impor-
tat datorită dezbaterii, negocierii şi votului parlamentar. În cazul unei
autocraţii, importul juridic poate fi decis de către monarhul absolut
sau de către dictator fără niciun fel de consultare a elitelor politice şi
juridice. La nivelul elitei juridice, transferul se realizează, de regulă, la
nivelul discursului ştiinţific, în cadrul doctrinei, e.g. tratate, manuale,
eseuri, articole, proiecte ştiinţifice etc.
Pe de altă parte, normele şi instituţiile juridice sunt, de regulă,
importate de către legiuitor. În acest caz, preluarea lor în sistemul
de drept naţional se face prin intermediul transpunerii legislative în
diverse formule: cod, lege, hotărâre de guvern etc.
Nu în ultimul rând practica judiciară şi/sau metodologia judiciară
pot fi importate de către avocaţi sau, mai ales, judecători, prin inter
mediul contactului cu jurisprudenţa şi metodologia judiciară străină.
În acest caz, importul juridic se realizează în mod difuz şi discret,
prin asumarea treptată de tehnici de interpretare juridică etc., pe
măsură ce cultura judiciară a societăţii importatoare se adaptează.
La acele instituţii practicienii pot ajunge direct sau prin interme-
diul doctrinei care analizează şi valorizează anumite aspecte din
jurisprudenţa străină[1].
Tot de mecanismele importului juridic ţine şi traducerea juridică.
Datorită faptului că fiecare sistem de drept naţional se exprimă într-o
limbă proprie, alături de un limbaj propriu, orice demers efectiv de
transplant juridic implică o traducere a conceptelor juridice din limba
societăţii exportatoare în limba societăţii importatoare. Acest aspect
presupune, adesea, pe lângă importul de instituţii şi idei, şi un import
de limbă şi limbaj. Acest parcurs al modernizării juridice stă mărturie
noutăţii şi caracterului străin al instituţiilor importate şi poate pro-
duce confuzie sau iritare în cultura importatoare. Pe de altă parte,
traducerea se poate realiza şi prin utilizarea unor concepte familiare
societăţii importatoare, în scopul de a menaja sensibilitatea culturii
juridice locale[2]. Traducerea se poate face cu menţinerea sensului
originar al instituţiei sau, dimpotrivă, se poate face cu o deplasare
mai mult sau mai puţin intenţionată a sensului astfel încât instituţia
respectivă să se potrivească mai bine în sistemul de drept importa-
tor sau discursului elitei politico-juridice despre instituţiile importate.
[1]
R. Sacco, La circulation…, p. 8.
[2]
M. Graziadei, op. cit., p. 462-463.
Aşa cum arată P. G. Monateri, în rândurile elitei politice pot exista

chiar lupte de idei şi contradicţii în ceea ce priveşte sensul concep-
telor şi instituţiilor importate[1]. Am putea aminti aici dezbaterea ce
a avut loc în societatea românească, la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului al XX-lea, cu privire la semnificaţia concep-
telor, principiilor şi pârghiilor constituţionale referitoare la regimul
parlamentar.
Transplantul juridic se poate face fie prin traducerea fidelă a
textelor juridice străine, prelucrarea şi încorporarea lor în acte nor-
mative specifice sistemului de drept importator, fie prin preluarea
a însăşi formei în care ele erau reglementate în sistemul de drept
străin (preluarea fidelă a unor coduri şi aplicarea lor ca atare în
sistemul de drept importator). În cazul instituţiilor, acestea pot fi inte-
grate şi ţesute în ansamblul normativ al sistemului juridic importator.
Importul de idei şi principii juridice este mai uşor de administrat şi
mai uşor de integrat, în condiţiile în care nu trebuie aici urmărită o
coerenţă instituţională. În cazul importului realizat de către judecători,
acesta se poate realiza prin citări de idei, motivări sau preluare de
cazuistică în ansamblu.
Secţiunea a 7-a. Cum importăm?

Modalităţile transplantului juridic
Prin modalităţi ale transplantului juridic înţelegem formele pe care
acesta le comportă sub aspect voliţional, la nivelul actorilor impor-
tului, în momentul în care acesta are loc. O asemenea disjungere
este necesară, din punctul nostru de vedere, deoarece scoate în
evidenţă rolul central al actorilor dreptului în procesul de transfer.
Modul efectiv în care transplantul are loc este marcat de caracterul
intenţionat sau neintenţionat al acestuia, de modul în care actorii
importului juridic se raportează cognitiv şi emoţional la el.
Din acest punct de vedere, putem distinge între transplant voluntar
şi transplant involuntar, între transplant raţional şi transplant iraţional,
între transplant conştient şi transplant inconştient[2]. Nevoia fiecărui
[1]
P.G. Monateri, op. cit., p. 85.
[2]
J.L. Constantinesco, op. cit., p. 392. Deşi în literatura de specialitate s-a utili
zat conceptul de cauză vis-à-vis de caracterul raţional sau iraţional, voluntar sau
involuntar al importului, preferăm să facem o distincţie între cauze şi modalităţi
ale importului juridic. Iraţionalitatea sau caracterul involuntar al transplantului nu
reprezintă, din punctul nostru de vedere, cauze ale importului, ci, mai curând, modul
în care acest import are loc. Prestigiul, de exemplu, determină actorii transplan
comparatist de a-şi clarifica poziţia faţă de fenomenul circulaţiei

modelelor juridice prin intermediul unei amprente terminologice
proprii, a condus la conturarea unei bogate colecţii de concepte ce
acoperă, mai mult sau mai puţin, aceeaşi sferă semantică. Pentru
importul voluntar, s-au folosit conceptele de receptare[1], împrumut,
infuzie sănătoasă, contaminare. Pentru importul involuntar s-au
folosit concepte ca penetrare, impunere, constrângere, iritare, boală
contagioasă, practică nesănătoasă[2].
Este important de reţinut că toate importurile voluntare, conştiente
sau iraţionale implică o dimensiune a alegerii, unde o alternativă
este aproape întotdeauna prezentă. Per a contrario, un import invo
luntar, inconştient sau iraţional implică, la modul general, o lipsă a
posibilităţii de a alege, în condiţiile în care alternativa este interzisă,
nu e conştientizată sau nu prezintă interes. Pot exista şi cazuri care
nu se pretează la o disjuncţie atât de clară. Astfel, pot exista cazuri
de transplant pe faţă sau la vedere. Când sunt făcute de către
legiuitor (nu impuse din exterior) acestea pot fi atât raţionale sau
conştiente, cât şi iraţionale sau inconştiente. Pe de altă parte, putem
vorbi despre transplant ascuns sau mascat[3], prezent în cazurile în
care se preiau mai ales idei sau jurisprudenţă. La fel, acestea pot fi
mai mult sau mai puţin voluntare, mai mult sau mai puţin conştiente.
Pot exista însă nuanţe şi în cazul a ceea ce am numit import
voluntar. Prestigiul, de exemplu, chiar dacă implică, teoretic vorbind,
un import voluntar, poate lega atât de puternic o cultură importatoare
de modelul său juridic încât să dobândească puternice accente de
import iraţional. În mod curent, prestigiul, ca şi cauză a importului
juridic, implică ideea de alegere. Un legiuitor naţional poate fi pus
în faţa a două sau mai multe modele de succes, eficiente economic
sau politic. El urmează să aleagă unul dintre ele, datorită prestigiului
de care se bucură sau, mai curând, datorită faptului că acel model
juridic corespunde înţelesului despre prestigiu în cultura importatoare.
tului juridic să recurgă la import. Faptul că prestigiul este o modalitate voluntară şi
conştientă este un alt aspect, i.e. modul în care acest transplant are loc, ceea ce
implică alt tip de efecte.
[1]
N. Rouland, op. cit., p. 427. E foarte dificil de „navigat”, chiar şi pentru motive
de ordin pedagogic, printre toate aceste concepte, iar şansele de a face confuzii
cresc exponenţial cu fiecare abordare teoretică analizată. Pentru Rouland, de
exemplu, transplantul juridic este o subspecie a transferului juridic şi nu un sinonim
al acestuia, aşa cum apare la alţi autori.
[2]
G. Teubner, Legal Irritants: Good Faith in British Law or How Unifying Law
Ends Up in New Divergences, în The Modern Law Review, vol. 11/1998, p. 11.
[3]
J. Fedtke, Legal Transplants, în J. Smits (ed.), Elgar Enciclopedia of Compa
rative Law, Elgar Publishing, Cheltenham, 2006, p. 436.
Lucrurile se schimbă însă în momentul în care societatea importatoare

are legături culturale extrem de puternice cu societatea exportatoare.
În acel moment, în plan psihologic, prestigiul este acompaniat de
dorinţa importatorului de a-şi însuşi atributele, superioare calitativ, ale
dreptului şi culturii societăţii de unde importă[1]. Impactul importului
juridic prin intermediul prestigiului este atunci considerabil, deoa
rece, în acest caz, actorii importului juridic tind să se identifice cu
autorii modelului importat[2] sau, cu alte cuvinte, tind să devină parte
a comunităţii epistemologice care susţine cultura juridică importată[3].
Consecinţa rezidă, pentru a folosi o metaforă preluată din limbajul
militar, într-o predare a culturii societăţii importatoare în faţa celei
exportatoare. În acel moment, prestigiul modelului juridic este pos-
tulat identitar, conducând la manifestări de venerare necondiţionată.
Un exemplu concludent vine chiar din istoria dreptului românesc:
în momentul în care s-a redactat proiectul Codului Civil Alexandru
Ioan, Cuza a sugerat Consiliului de stat să se inspire din proiectul
civilistului italian Pisanelli. Consiliul, condus de Bosianu, doctor în
drept la Paris, s-a inspirat masiv din Codul civil al lui Napoleon[4].
Influenţa culturii franceze şi a dreptului francez erau atât de mari
deja, încât prestigiul a eliminat complet orice idee de alternativă. În
acest context, modalitatea IKEA de import constituţional, propusă
de G. Frankenberg[5], ni se pare relativ limitată, în condiţiile în care
presupune un proces de identificare a sursei instituţiei de impor-
tat, decontextualizarea şi idealizarea ei, urmate de o aşezare a
lor într-un magazin universal gen IKEA de unde fiecare importator
constituţional să aleagă ce doreşte.
Importul voluntar, conştient şi raţional este cel care îşi asumă cu
bună ştiinţă alternativele de schimbare juridică. Este importul care
nu cedează prestigiului juridic, care consumă resurse de bani şi de
timp pentru a găsi cel mai bun şi cel mai eficient model juridic, este
demersul care nu se grăbeşte, care ia în calcul necesităţile reale de
schimbare ale societăţii şi posibilităţile reale de adaptare a dreptului
importat la cultura societăţii importatoare. Importul raţional este cel
care, precum spunea A. Russo, se fereşte de „imitaţie necugetată”.
[1]
R. Sacco, La comparaison juridique au service de la connaissance du droit,
Ed. Economica, Paris, 1991, p. 123.
[2]
M. Graziadei, op. cit., p. 458.
[3]
M. Guţan, Forme pe un alt fond..., op. cit., p. 20-21.
[4]
M. Guţan, Romanian Tradition…, p. 69.
[5]
G. Frankenberg, Constitutional Transfer: The IKEA theory revisited, în Interna
tional Journal of Constitutional Law, vol. 8/2010, p. 572.
El are, prin urmare, întotdeauna în vedere resursele reale de schim-

bare juridică ale societăţii importatoare, el ia întotdeauna în calcul
particularităţile culturale locale şi specificitatea tradiţiei juridice. În
cazul în care schimbarea culturală este necesară, el are întotdeauna
în vedere un balans corect între ingineria culturală şi nevoia de con-
servare a identităţii juridice naţionale.
Principala formă a importului involuntar este reprezentată de ceea
ce am numit generic imperialism juridic. Acest mod de a importa drept
implică aspecte ce nu pot fi ignorate dacă se doreşte o înţelegere de
ansamblu a mecanismelor şi consecinţelor importului juridic. Trebuie
înţeles, prin urmare, faptul că imperialismul juridic presupune obli-
garea ţărilor importatoare să preia soluţii juridice care nu concordă
cu tradiţia sau cultura lor juridică; presupune preluarea unei cantităţi
prea mari de soluţii juridice care nu-şi găsesc neapărat utilitatea şi
compatibilitatea în contextul culturii juridice şi sistemului juridic al
statelor importatoare; nu în ultimul rând, imperialismul juridic este
însoţit, în doze mai mari sau mai mici, de inginerie cultural-juridică,
fapt care creează tensiuni suplimentare în societatea importatoare.
Generic vorbind, toate acestea se întâmplă deoarece promotorii
imperialismului juridic, de orice fel ar fi el, sunt, de regulă, foarte
puţin preocupaţi de măsura şi modul în care soluţiile juridice pe care
le impun concordă cu necesităţile, aşteptările şi specificul culturilor
juridice naţionale pe care le patronează.
Secţiunea a 8-a. În ce scop importăm?

Finalităţile transplantului juridic
Acestea se referă la scopul avut în vedere de actorii importului
juridic în momentul în care s-a realizat transferul de idei, norme,
instituţii şi concepte juridice dintr-un sistem de drept în altul. Făcând
un demers de sinteză, am putea spune că finalitatea generic urmărită
de actorii transplantului juridic este schimbarea juridică. Apelul la
transplant juridic este mărturia unei nevoi de a lăsa în urmă o parte din
sistemul de drept în vigoare, de a-i transforma coordonatele generale
sau de a-l completa, parţial, cu soluţii juridice provenite din exterior.
Evident, schimbarea juridică poate fi un instrument eficace pentru a
induce schimbare socială, culturală, politică sau economică. Până la
urmă, ambiţiile fiecărui actor al transplantului juridic se limitează la
capacitatea sa de a induce efectiv schimbare juridică. Legiuitorul, de
exemplu, are posibilitatea de a apela la toate mecanismele pe care
puterea legitimă pe care o exercită i le pune la îndemână. El poate
viza, prin intermediul transplantului juridic, schimbări profunde, de

esenţă, în sistemul juridic naţional. Elitele politice lipsite de mecanis
mele puterii, pot, pe de altă parte, face presiuni, prin intermediul
transplantului juridic, asupra puterii în direcţia unui traseu particular
al schimbării juridice. Pentru doctrinari, apelul la transplantul juridic
ar trebui să fie şi este, datorită deschiderii intelectuale, un demers
firesc al schimbării juridice. Expertiza lor poate însoţi planurile de
schimbare juridică ale guvernanţilor sau presiunile pentru schimbare
ale elitei politice. Judecătorii, în acelaşi timp, pot determina schim-
barea juridică la nivelul metodologiei judiciare.
Schimbarea juridică poate viza normele, instituţiile şi conceptele
sistemului juridic naţional, fără să vizeze neapărat cultura juridică
a unui popor. În acest caz, transplantul juridic poate oferi soluţii
juridice externe punctuale unor probleme particulare, fără a altera
modul general în care o societate gândeşte şi se comportă în mate-
rie juridică. Aici actorii transplantului juridic pot urmări ca fondul cul-
tural să absoarbă şi să adapteze instituţiile importate. Alteori însă,
transplantul juridic poate viza schimbări mai mult sau mai puţin pro-
funde de mentalitate juridică şi, în acel moment, datele esenţiale
ale culturii juridice a unui popor sunt puse sub semnul întrebării şi
supuse unui demers corectiv. În acest caz, schimbarea de mentali-
tate presupune recurgerea intensă la inginerie culturală. Aici este de
aşteptat ca forma importată să acţioneze asupra fondului cultural.
Acest lucru implică, adesea, asumarea de către elita politică a unui
ideal[1] politic sau economic de care să se ataşeze într-o asemenea
măsură încât să dorească o schimbare radicală de mentalitate în
societatea importatoare. Alteori, ingineria culturală poate să ia cu
atenţie în vedere limitele şi necesităţile schimbării culturale.
Dincolo de schimbarea juridică, evident, există obiectivul schim
bării sociale, politice şi economice. Dacă schimbarea juridică prin
transplantjuridic e posibil să urmeze unei schimbări socio-economice,
aşa cum susţine Friedman[2], cel puţin experienţa românească ne
arată că, mai curând, transplantul juridic a precedat şi precede
schimbarea socio-economică şi politică. Transplantul juridic poate
viza aici schimbarea prin transformarea instituţiilor sau una prin
metamorfoza mentalităţilor. În acest din urmă caz, o schimbare de
mentalitate la nivelul elitei politice este necesară pentru demararea
[1]
M. Graziadei, op. cit., p. 464.
[2]
L.M. Friedman, Some Thoughts on the rule of Law, Legal Culture and Modernity
in Comparative Perspective, în Towards Comparative Law in the 21st Century, Chuo
University Press, Tokyo, 1998, p. 1075.
şi succesul ingineriei cultural-juridice la nivelul întregii comunităţi.

Aceasta din urmă are şi cel mai mare succes în realizarea schimbării
sociale prin intermediul transplantului juridic.
Secţiunea a 9-a. Care sunt consecinţele?

Efectele importului juridic
Trebuie făcută aici o distincţie clară între scopurile sau finalităţile
transplantului juridic şi efectele acestuia. Astfel, pe când finalităţile
transplantului juridic sunt cele avute în vedere de actorii transplan-
tului, efectele transplantului sunt cele pe care acesta le implică
în societatea importatoare, fiind relativ independente de voinţa şi
aşteptările realizatorilor săi.
Dacă se poate accepta că dreptul poate evolua, se poate modifica
sau transforma indiferent de societate, nu se poate accepta faptul că
dreptul funcţionează sau se manifestă în afara unei societăţi date.
Dreptul este construit de oameni pentru a se aplica unor indivizi
umani care trăiesc într-o societate dată. În consecinţă, instituţiile
juridice, normele juridice, ramurile de drept, ideile juridice importate
se găsesc, după realizarea transplantului, faţă în faţă cu societatea
importatoare. O adevărată provocare pentru comparatişti o reprezintă
evaluarea posibilelor efecte ale acestei interacţiuni. Se aplică dreptul
transplantat? Daca da, cum se aplică el? Societatea importatoare
se transformă sub incidenţa dreptului transplantat? Se transformă
dreptul importat sub influenţa societăţii importatoare?
Un aspect pare a întruni destul de clar acordul celor interesaţi de
problemă: dreptul importat nu va fi în societatea importatoare acelaşi
lucru cu ce a fost în societatea exportatoare. Chiar dacă putem cu
uşurinţă capta şi reglementa instituţii juridice în izvoarele formale ale
dreptului, înţelesul primar al acestora din societatea exportatoare nu
va supravieţui contactului cu cultura societăţii importatoare. Precum
spunea şi Legrand, „înţelesul nu poate supravieţui călătoriei”.
Pentru Watson este evident că dreptul transplantat „nu este
acelaşi lucru cu cel care a fost în casa sa anterioară”[1]. Instituţiile,
normele, ramurile, principiile, structurile, sistemele juridice pot fi
foarte simplu importate din cauza faptului că sunt accesibile impor
tatorului, dar „spiritul” sistemului de drept exportator nu poate fi
importat. În consecinţă, dreptul importat nu va opera în exact acelaşi
[1]
A. Watson, Legal History and a Common Law for Europe. Mystery, Reality,
Imagination, Stockholm, 2001, p. 104.
mod cum o făcea în sistemul de drept originar[1]. În aceste condiţii,

poziţia lui Watson cu privire la „dreptul în afara contextului” ar trebui
nuanţată. Dreptul poate fi, într-adevăr, insensibil la schimbările
sociale, politice sau economice într-o societate dată[2], dar nu poate
fi insensibil la modul în care acest drept este perceput, înţeles, apli-
cat, scris într-o anumită societate. Dreptul poate fi importat într-o
societate de către elita politică, din cauze iraţionale ce nu au nicio
legătură cu contextul socio-economic şi politic, dar în momentul
în care dreptul importat operează în societatea importatoare el
întâlneşte „spiritul acesteia”. Watson, concentrându-se mai mult pe
cauzele şi mecanismele transplantului juridic, nu clarifică pe deplin
raportul dintre „spiritul” societăţii importatoare şi dreptul importat.
Nici nu încearcă să propună şabloane ale transplantului juridic de
succes în cadrul unei dezbateri despre efectele importului care să
ţină cont de elementul „spiritual”. Este evident că acest „spirit” face
referire la „stilul”, mentalitatea juridică, la latitudinea epistemologică
a societăţii importatoare, chiar dacă Watson n-o spune expres. Din
nefericire, autorul nu duce până la capăt observaţia istorică[3] şi nu
trage toate concluziile posibile. Acestea ar fi putut scoate în vedere
o dependenţă culturală invariabilă şi constantă a dreptului impor-
tat de cultura societăţii importatoare. Dar, cum scopul lui Watson
este acela de a scoate în evidenţă faptul că transplantul juridic se
întâmplă şi nu doar că se întâmplă, dar are loc la o scară destul de
largă, interesul său s-a concentrat pe întrebări ca: de ce, cum şi cu
ce, nu şi asupra lui ce urmează. Deoarece accentul analizei sale
cade pe cultura juridică a actorilor importului juridic şi pe impactul
acesteia asupra momentului, întinderii şi naturii schimbării juridice[4],
efectele transplantului juridic sunt analizate doar în subsidiar.
O dezbatere ştiinţifică a transplantului juridic din perspectiva suc-
cesului – integrării sau insuccesului – respingerii propune G. Teubner
în cunoscutul său studiu dedicat receptării instituţiei bunei-credinţe
în dreptul englez[5]. În acest context, autorul contestă metafora
[1]
Idem, p. 115.
[2]
A. Watson, Law out of Context, The University of Georgia Press, Atena, 2000,
p. 147 şi urm.
[3]
Pe de altă parte, tocmai înţelegerea dreptului comparat ca o disciplină în esen-
ţă istorică l-a determinat pe Watson să se concentreze mai mult pe fenomenologia
importului juridic, fiind interesat mai mult de clarificarea modelelor existente ale dez-
voltării juridice şi mai puţin de crearea de modele de succes ale importului juridic.
[4]
A. Watson, Legal Change: Sources of Law and Legal Culture, în University of
Pennsylvania Law Review, vol. 131/1983, p. 1154.
[5]
G. Teubner, op. cit., p. 11 şi urm.
„transplantjuridic” ca una ce pune accent mai mult pe actul mecanic

al importului juridic şi neglijează consecinţele acestui demers asupra
dreptului şi societăţii importatoare. Accentul cade, în consecinţă, pe
fondul importator care nu e delimitat strict pozitivist juridic, ci „cultu
ralist”. Perspectiva „dreptului înţeles ca şi cultură” permite o evaluare
„organică” asupra şanselor de reuşită ale importului juridic. Există, în
viziunea lui Teubner, un drept importat care printr-o „atentă implan-
tare şi cultivare în mediu” are şanse depline de reuşită. Există, pe de
altă parte, un drept importat care nu poate fi „domesticit” din cauza
strânselor sale legături cu fondul cultural originar. Acest drept nu
poate fi decât unul „impus”, iar efectul produs nu poate fi decât o
„iritare juridică”. Dreptul societăţii importatoare nu va asimila complet
acest drept importat, ci va lăsa loc unei „dinamici evoluţioniste în
care înţelesul normei externe va fi reconstruit, iar contextul intern va
suferi o schimbare fundamentală”[1]. Acest lucru, în loc să conducă
spre o integrare a culturilor juridice, va conduce spre o accentuare
a conflictelor, iar procesul de unificare a dreptului, cum e cel de la
nivelul Uniunii Europene, este pus sub semnul întrebării.
Analiza lui Teubner este un rodul unui compromis între viziu
nea dreptului autonom faţă de societate expusă de Watson şi cul-
turalismul reducţionist al lui P. Legrand ce susţine că dreptul este
încorsetat în cultura unei anumite societăţi. Sintetizată într-o teorie
a „înţelegerilor sau legăturilor obligatorii”, analiza susţine că dreptul
este doar selectiv legat de cultura unei societăţi, dar şi că autonomia
acestuia nu presupune şi o independenţă faţă de contextul cultural[2].
Instituţiile juridice ce nu sunt legate strâns de societate, pot fi uşor şi
cu succes importate şi asimilate de cultura societăţii importatoare. Pe
de altă parte, instituţii ca buna-credinţă, strâns conectate la diverse
dimensiuni ale socialului, vor fi dificil de transplantat, producând doar
diferenţe în cultura importatoare. Când „legăturile obligatorii” dintre
drept şi societate sunt puternice, un import juridic va determina o
recontextualizare sau reconstrucţie a dreptului importat în cadrul
dreptului importator, dar şi o transformare a societăţii importatoare
care va reconstrui într-un limbaj propriu dreptul importat, redându-l
în plan juridic ca o iritare[3].
Ridicăm semne de întrebare cu privire la completitudinea, eficienţa
şi universalitatea acestei perspective. Succesul sau insuccesul impor-
tului depinde la Teubner de măsura în care societatea şi dreptul
[1]
Idem, p. 12
[2]
Idem, p. 18
[3]
Idem, p. 28
importatoare se manifestă ca un bloc monolit care acceptă impulsuri

externe fără a-i fi schimbată structura sau sensul dezvoltării sale
organice. În măsura în care fondul cultural sau „legăturile obligato-
rii ale dreptului cu societatea sunt afectate, importul este o „iritare”.
„Iritarea” nu e neapărat o respingere a dreptului importat de către
societatea importatoare, dar este cu siguranţă o modificare a structurii
sale culturale interne. Dar de ce ar produce doar un drept „impus”
o astfel de iritare negativă? Şi de ce importul reuşit ar trebui să nu
atingă fondul cultural al societăţii importatoare?! Din perspectiva
noastră, toate transplanturile juridice care nu sunt raţionale (reali
zate atunci când este organic necesar şi cu o completă evaluare a
soluţiilor juridice, interne şi externe) – fie acceptate de bună voie,
fie impuse – reprezintă un iritant juridic pentru un anume sistem de
drept naţional importator. Pe de altă parte, soluţia juridică importată
poate fi, într-adevăr, respinsă, poate fi organic asimilată, dar, fără
nici un fel de discuţie, poate produce o simbioză sau sinteză nouă
între dreptul importat şi fondul cultural al societăţii importatoare, ceea
ce E. Örücü înţelege prin convergenţă juridică”[1]. Iar acest lucru, cel
puţin în ceea ce priveşte evoluţia dreptului românesc, s-a întâm-
plat când importul juridic a fost masiv şi s-a făcut dintr-un context
cultural considerat superior de elita politico-juridică românească. În
aceste condiţii, iritarea juridică a fost şi poate fi, în bună măsură,
pozitivă dacă ea produce transformări pozitive la nivelul societăţii
importatoare.
Critica adusă lui Teubner nu reprezintă şi o negare a validităţii
teoriei sale în anumite cazuri, cum e şi cazul „iritării” negative a drep-
tului englez de către o serie din instituţiile juridice preluate prin inter-
mediul dreptului comunitar. Trebuie scos din nou în evidenţă faptul
că edificarea unei teorii generale a transplantului juridic, plecând de
la anumite cazuri particulare, este riscantă şi că punerea semnului
relativităţii ar fi cea mai decentă abordare posibilă. Fenomenologia
transplantului juridic este complexă, iar lucrurile trebuie evaluate de
la caz la caz. Perspectiva lui Teubner menţine însă serioasele semne
de întrebare cu privire la reuşita reală a convergenţei juridice euro-
pene bazată pe un transplant juridic masiv, pe o comparare juridică
de pe poziţiile echivalenţei funcţionale, şi îndeamnă la căutarea de
soluţii eficiente care să mişte lucrurile în direcţia dorită.
Prin urmare, totul depinde, în materie de efect al transplantului,
de reacţia societăţii importatoare. Reacţiile pot fi diverse: dreptul
[1]
E. Örücü, Law as Transposition, în International Comparative Law Quarterly,
vol. 51/2002, p. 211.
importat poate fi acceptat şi adaptat, el poate fi ignorat sau poate

trezi reacţii dure de respingere. Acceptarea şi adaptarea pot con-
duce la transformarea dreptului importat în funcţie de datele cul-
turale ale societăţii importatoare sau, dimpotrivă, pot determina
transformări importante de mentalitate şi praxis în cultura (juridică)
alogenă. Dreptul importat poate avea efectele dorite de importatorii
săi sau, dimpotrivă, poate avea efecte complet diferite, chiar contrare
aşteptărilor. Acest lucru poate demonstra că, într-o anumită măsură,
cultura poate călători alături de instituţiile care sunt importate. Aici
trebuie remarcată o nuanţă de grad: dreptul importat poate determina
o schimbare de mentalitate sub aşteptările actorilor transplantului
juridic sau, dimpotrivă, impactul dreptului importat poate să deter-
mine schimbări de mentalitate peste aşteptări şi necesităţi, cu toate
efectele în ceea ce priveşte tensiunea intraculturală ce poate apare
în societatea importatoare[1].
Ignorarea poate însemna o lipsă totală de interes din partea
societăţii de a recurge la instituţiile importate în raporturile sociale,
lăsându-le lipsite de efectivitate. Respingerea se datorează iritării
culturale, ca reacţie a culturii (juridice) domestice la caracterul com-
plet alogen al instituţiilor importate. Respingerea poate lua o formă
de rezistenţă activă a societăţii importatoare la instituţiile importate
de către elita politică. Nu în ultimul rând, am putea spune că resp-
ingerea poate lua şi o formă de „încremenire” a societăţii importa-
toare, în cazul în care iritarea juridică a fost atât de puternică încât
s-a manifestat asemenea unui şoc cultural.
O distincţie suplimentară poate fi purtată în legătură cu modul şi
intensitatea de interacţiune dintre instituţiile importate şi cultura pe
care acestea o transportă cu ele, pe de o parte, şi cultura (juridică)
a societăţii importatoare, pe de altă parte. Adaptarea şi respingerea
dreptului importat nu sunt decât două extreme ale unei fenomenologii
complexe. Mai mult, par a fi simple modele teoretice, în condiţiile în
care se susţine că nu există o adaptare sau o respingere absolută
a unui import juridic. Aşa cum precizează E. Örücü, totul depinde
de afinitatea dintre sistemele de drept şi culturile (juridice) implicate
în procesul de export-import juridic. Astfel, cele apropiate cultural
şi juridic au toată şansa să devină un „piure cultural-juridic”, unde
datele culturale se întrepătrund într-o asemenea măsură încât îşi
pierd identitatea”. Cele apropiate cultural, dar distincte juridic pot
[1]
J.A. Hiller, Language, Law Sports and Culture: The Transferability or Non-
Transferability of Words, Lifestyles and Attitudes Through Law, în Valparaiso Uni
versity Law Review, vol. 12/1978, p. 460.
deveni un „vas de mixat”, unde ingredientele îşi păstrează identi-

tatea în aşteptarea mixării. În cazul în care suntem în prezenţa unor
sisteme de drept şi culturi juridice diferite, ne aflăm în prezenţa unui
sistem de drept sau culturi juridice plurale sau duale[1]. În condiţiile
în care la adaptarea sau respingerea unui import juridic contribuie şi
alţi factori decât afinitatea cultural-juridică, perspectiva poate părea
puţin reducţionistă. Dar ea are forţă explicativă, mai ales pentru
societatea românească, dominată cultural de ideea „adaptării origi-
nale” a lui Lovinescu. Trebuie deci reţinut că, în funcţie de mărimea,
modalitatea, mecanismele şi obiectul transplantului juridic, rezultatul
poate fi o mixtură de sisteme şi culturi juridice. Problema care se
ridică aici vizează dimensiunile acestui mixaj: îşi schimbă socie
tatea importatoare datele cultural juridice într-atât de mult încât
să îşi menţină identitatea juridică sau amestecul de culturi juridice
este atât de puternic încât se obţine o nouă identitate juridică?
Problema deschide, de exemplu, o discuţie interesantă în legătură
cu impactul importului constituţional de la 1866: Constituţia de la
1866 şi cultura constituţională pe care a transportat-o cu ea au
fost complet asimilate de cultura românească sau au dat naştere
unei noi culturi constituţionale?! Ori, dimpotrivă, instituţiile şi cul
tura constituţională importate au rămas izolate în societatea româ
nească dând naştere unui drept şi unei culturi constituţionale duale?!
Discuţia este interesantă în condiţiile în care literatura istorico-juridică
românească vorbeşte despre o adaptare originală a dreptului bel-
gian importat la datele cultural-juridice româneşti.
Secţiunea a 10-a. Cum ar trebui să importăm?

Transplantul juridic de succes
§1. Transplantul juridic între succes şi insucces

Analiza lui Watson nu răspunde concret întrebărilor ridicate mai
sus cu privire la efectele transplantului. Ştim doar că dreptul importat
se transformă în contact cu societatea importatoare. În ce măsură
şi cu ce consecinţe nu ni se spune. Este însă important de remarcat
că importurile juridice nu doar se întâmplă pur şi simplu. Ele pot fi un
real succes, dar pot fi şi un răsunător eşec. Dreptul importat poate
[1]
E. Örücü, A Theoretical Framework for Transfrontier Mobility of Law, în
Transfrontier Mobility of Law, R. Jagtenburg, E. Örücü, A.J de Roo (eds.), Ed. Kluwer
Law International, Haga/Boston, 1995, p. 10.
fi acceptat şi integrat de societatea importatoare sau respins de

aceasta. Orice transplant juridic este făcut, în principiu, cu speranţa
succesului. În măsura în care există transplanturi juridice nereuşite
sau parţial reuşite, ar trebui găsite explicaţii şi soluţii. Este necesar
a se trece astfel de la fenomenologia transplantului dreptului pozitiv
(înţeles ca normă) la o evaluare a „dreptului în acţiune”, a interacţiunii
dreptului transplantat cu societatea importatoare şi cultura juridică
a acesteia. Evaluarea dreptului importat ca instrument al schimbării
în societate[1] conduce inevitabil la o fenomenologie a transplantu-
lui juridic de succes sau reuşit[2]. Viziunea transplantului de succes
accentuează iremediabil, împotriva aserţiunilor lui Watson, faptul
că dreptul întâlneşte societatea nu doar după transplant – în cazul
întâlnirii dreptului transplantat cu societatea importatoare, dar şi
înainte de transplant, fiind proiecţia unei societăţi care urmăreşte
să se adapteze, să se schimbe sau să evolueze.
La rândul său, accentul pus de Teubner pe iritarea juridică datorată
importului juridic involuntar (iraţional), deşi dă un contur problematicii
efectelor transplantului juridic, nu clarifică pe deplin problema succe-
sului transplantului juridic. Din punctul său de vedere un transplant
juridic reuşit este unul care nu irită legăturile sau aranjamentele
obligatorii ale dreptului cu societatea. Nu ni se spune concret ce
trebuie făcut pentru a se evita iritarea.
Trebuie reţinut, prin urmare, că toate constatările comparatiştilor
în materie de transplant juridic au condus la ideea necesităţii unei
reţete care să asigure fără eroare un transplant juridic de succes. Un
transplant juridic care a eşuat poate fi unul care a produs importante
efecte negative în sistemul de drept al unui stat şi o extremă iritare
a culturii juridice naţionale respective, cu consecinţe neplăcute pe
termen lung. Un transplant juridic eşuat împiedică realizarea unor
deziderate economice, politice şi sociale în societatea importatoare.
Prin urmare, nimeni nu doreşte sau nu ar trebui să dorească un
transplant juridic eşuat. Care ar putea fi, în consecinţă, metodele
prin care am putea realiza un transplant juridic de succes? Pentru a
răspunde la această întrebare, ar trebui lămurit, mai întâi, care sunt
latitudinile eşecului şi succesului transplantului juridic.
Din toate dezbaterile specialiştilor dreptului comparat, rezultă că,
în genere, cele mai mari şanse de eşec le are transplantul juridic ce
ignoră, pe de o parte, logica internă a unui sistem de drept naţional
[1]
L.M. Friedman, Some Comments on Cotterrell and Legal Transplants, în
D. Nelken, J. Feest (eds.), op. cit., p. 95.
[2]
R. Cotterrell, op. cit., p. 79.
şi, pe de altă parte, legăturile culturale intime ale acestui sistem

de drept cu cultura generală şi cea juridică naţională. În aceste
condiţii, am putea spune că aproape tot ceea ce înseamnă cauză
subiectivă a transplantului juridic – prestigiu, comoditate, slăbiciune,
nevoie de legitimare, urgenţa, mentalitatea importatoare – poate
determina eşecul transplantului juridic, chiar dacă toate acestea
sunt modalităţi voluntare de import juridic. Prestigiul, de exemplu,
poate determina elita politică sau pe cea academică să apeleze la
modele sau cantităţi de import juridic ce nu se justifică prin prisma
nevoilor concrete şi specificului cultural al societăţii importatoare.
Pe de altă parte, trebuie recunoscut faptul că autoritatea dreptului
prestigios importat poate determina elitele importatoare să depună
diligenţe mai mari în aclimatizarea şi aplicarea acestuia. Urgenţa,
de asemenea, împiedică actorii transplantului să analizeze pe deplin
modelele şi condiţiile transplantului juridic. În acelaşi timp, aceeaşi
urgenţă n-ar trebui să caracterizeze nici pe evaluatorii succesului
transplantului, în condiţiile în care reacţiile pozitive sau negative
ale societăţii importatoare se pot releva doar după scurgerea unor
intervale de timp mai lungi[1]. Dreptul comparat, chiar dacă este o
cauză obiectivă şi voluntară a importului juridic, poate conduce şi
el la eşec în momentul în care, interesaţi doar de valenţele poziti
vismului juridic, actorii transplantului juridic ignoră contextul cultural.
Cu atât mai mult, imperialismul juridic, ca modalitate involuntară de
import juridic, va conduce la eşecul acestuia.
Toate aceste cauze pot determina eşecul transplantului juridic şi din
cauza faptului că pot determina alegerea sau impunerea unor soluţii
juridice din modele juridice incompatibile socio-cultural cu societatea
importatoare. Nu trebuie uitat aici procesul de traducere a concep-
telor dreptului importat în limba societăţii importatoare. Acesta poate
fi o cauză de eşec fie pentru că nu reuşeşte să surprindă întreaga
semantică şi să transporte întreg bagajul cultural al societăţii expor-
tatoare în cea importatoare, fie pentru că, dimpotrivă, duce cu sine
prea mult bagaj cultural în societatea importatoare.
Per a contrario, suntem în prezenţa unui import de succes în
momentul în care dreptul importat a fost absorbit de cultura juridică
a societăţii importatoare[2] (prezumând aici că orice import involuntar
nu ar avea şanse sau prea puţine şanse în acest sens). Pentru a
favoriza succesul transplantului juridic, prin urmare, s-a considerat
[1]
D. Nelken, The Meaning of Succes in Transnational Legal Transfers, în
Windsor Yearbook of Access to Justice, vol. 19/2001, p. 355.
[2]
Idem, p. 352.
că transplantul trebuie fie adaptat de cultura locală, să fie integrat

praxisului juridic[1]. Pentru a fi siguri de asta, transplantul juridic ar
trebui să facă apel la acele instituţii juridice, norme sau ramuri de
drept care, prin natura lor, nu sunt atât de întreţesute în cultura
societăţii exportatoare[2]. Logica funcţionează aici corect: având
în vedere că dreptul este legat de cultura societăţii exportatoare,
pentru ca importul juridic să aibă şanse să se integreze în cul-
tura importatoare ar trebui importat ceva care, totuşi, nu este atât
de dependent de datele culturale ale unei alte societăţi. Importul
de norme ce reglementează raporturile economice şi comerciale
are, se pare, şanse mai mari de succes decât cel de norme care
reglementează raporturile de familie. În acelaşi timp, regulile proce-
suale pot fi mai greu de transplantat decât unele norme materiale,
având în vedere ataşamentul bazat pe uzură al anumitor categorii
profesionale[3]. De aici se ajunge la o discuţie importantă cu privire
la ce anume importăm. Importul de idei juridice are şanse mult mai
mari de succes, în condiţiile în care este vehiculat de către elita
intelectuală şi destinat tot intelectualităţii, el poate fi asimilat mai uşor
prin reconfigurarea epistemologică a elitelor. În acelaşi timp, importul
de norme, instituţii şi practici juridice este mult mai dificil şi mai rapid
expus eşecului. Acestea toate vor asigura mult mai uşor succesul
transplantului dacă sunt de la sine executorii (self-executing), neim-
plicând participarea largă a cetăţenilor, sau, dimpotrivă, succesul
va fi îngreunat de implicarea largă a cetăţenilor în aplicarea lor[4].
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că această com-
patibilitate culturală şi cultural-juridică nu este neapărat finalitatea
importului juridic şi, prin urmare, succesul sau eşecul transplantului
juridic nu depind de acest aspect. În cazul în care actorii importului
juridic şi-au dorit o schimbare socială majoră, prin intermediul ingi
neriei culturale, atunci succesul sau eşecul sunt legate de măsura
în care această inginerie culturală a avut loc. O inginerie culturală
incompletă poate crea subiecţilor dreptului disconfort în legătură
cu prezenţa unor instituţii juridice de import de care se simt străini.
Lucrurile nu sunt foarte simple nici în acest caz, deoarece rezistenţa
culturală a unei societăţi la ingineria cultural-juridică poate dejuca
planurile oricărui actor al transplantului juridic ce nu ţine seama
[1]
J.L. Nolan Jr., op. cit., p. 26.
[2]
I. Markovits, Exporting Law Reform – But Will It Travel, în Cornell International
Law Journal, vol. 37/2004, p. 100-101.
[3]
Idem, p. 110.
[4]
Idem, p. 98-99.
de acest aspect, ajungând să dea dreptate lui Legrand în ceea ce

priveşte imposibilitatea transplantului juridic. Nu în ultimul rând, tre-
buie reţinut că evaluarea succesului ingineriei culturale ar trebui să
se facă având în vedere şi durata de timp scursă de la momentul
importului constituţional. Transformarea mentalităţilor şi a praxisului
presupune o perioadă mai îndelungată de adaptare, cu consecinţe
directe asupra evaluării efectelor transplantului juridic[1].
În acelaşi timp, trebuie reţinut faptul că succesul transplantului
juridic nu se identifică doar cu afinitatea sa culturală cu societatea
importatoare, indiferent că se realizează un import juridic de com
patibilizare a dreptului importat cu cultura societăţii importatoare ori
un import juridic bazat pe inginerie cultural-juridică. Un transplant
juridic care nu irită sau care nu e ferm respins de societatea impor
tatoare nu este neapărat un transplant reuşit. Dimpotrivă. Ceea ce
contează, până la urmă, este efectivitatea transplantului juridic,
adică măsura în care acesta este aplicat şi produce efectiv efecte
pozitive în direcţia schimbării sociale dorite. Efectivitatea dreptului
poate implica funcţionarea sa în societatea importatoare la parametrii
societăţii exportatoare[2]. În acest sens, trebuie reţinut că societa-
tea importatoare poate folosi doar parţial dreptul importat[3], putând
vorbi, în acest caz doar de un eşec parţial. Acest lucru depinde de
nivelul de asimilare, absorbţie sau adaptare a dreptului importat
de către societatea importatoare, de gradul de succes al ingineriei
cultural-juridice şi, de asemenea, de nivelul la care acest drept a
reuşit să penetreze comunităţile interpretative juridice ale societăţii
importatoare şi resorturile intime ale culturii juridice ale acesteia.
În cele din urmă, ar trebui reţinut că succesul sau eşecul transplan
tului juridic depind de finalităţile pe care şi le-au impus actorii acestuia.
Pentru unii legiuitori, simplul fapt că s-a realizat un transplant de
instituţii sau un transplant simbolic ori ornamental dintr-un sistem
[1]
De exemplu, analiza făcută de M. Rosenfeld şi A. Sajo cu privire la asimilarea
de către elita juridică şi societatea maghiară a liberalismului, prin intermediul anali-
zei instituţiei hate speach, a scos în evidenţă rezistenţa culturală importantă a aces-
tei societăţi la acest tip de ideologie. După numai 16 ani de la căderea comunismu-
lui, doar judecătorii Curţii Constituţionale erau interesaţi de promovarea liberalismu-
lui. A se vedea M. Rosenfeld, A. Sajo, Spreading liberal constitutionalism: an inquiry
into the fate of free speech rights in new democracies, în S. Choudhry (ed.), The
Migration of Constitutional Ideas, Cambridge University Press, Cambridge, 2006,
p. 169. A se vedea şi M. Graziadei, Legal Transplants and the Frontiers of Legal
Knowledge, în Theoretical Inquiries in Law, vol. 10/2009, p. 733.
[2]
A se vede D. Berkowitz, K. Pistor, J.F. Richard, The Transplant Effect, în The
American Journal of Comparative Law, vol. 51/2003, p. 170 şi urm.
[3]
D. Nelken, The Meaning of Succes..., p. 361.
de drept în altul poate conta ca un succes deplin, indiferent care

sunt consecinţele în planul iritării cultural-juridice. De aceea, ar
trebui să fim conştienţi, alături de D. Nelken, de faptul că ideea de
succes al transplantului are latitudini foarte subiective, depinzând
de multiple variabile[1].
§2. Modele ale transplantului juridic de succes

Din toate aspectele de mai sus, rezultă că cea mai mare problemă
a importului juridic este faptul că, pe de o parte, instituţiile impor-
tate transportă cu ele conţinut cultural şi, pe de altă parte, că acest
conţinut cultural se pierde sub acţiunea societăţii importatoare. Cu
toate aceste aspecte, reluând premiza că nimeni nu doreşte ca
un transplant juridic să eşueze, comparatiştii au încercat să facă
diverse formule ale transplantului juridic de succes. Transplanturile
juridice au loc din ce în ce mai frecvent, iar o discuţie despre cele
mai potrivite moduri de a-i asigura succesul trebuie să aibă loc. În
ciuda faptului că, datorită complexităţii şi imprevizibilităţii factorilor
care condiţionează schimbarea într-o societate dată, niciun fel de
astfel de schemă nu poate fi garantată, se pot contura totuşi anumite
tipuri de atitudini intelectuale şi demersuri care ar putea încuraja
succesul unui transplant juridic.
O teorie a importului juridic de succes a dezvoltat comparatistul
turc E. Örücü, în cadrul unui „drept comparat critic” ce abordează
transplantului juridic ca „transpunere”[2]. Un astfel de drept comparat
se va concentra pe problemele convergenţei şi divergenţei, nepotri
virilor în cadrul împrumutului juridic, pe problemele importatorului şi
exportatorului de instituţii şi idei juridice[3], „ pe analiza căilor, metodelor
şi consecinţelor mobilităţii transfrontaliere a dreptului”[4]. Aflat într-o
fază a abordării integrative, dreptul comparat se concentrează pe
obstacolele ce ar putea sta în calea integrării juridice realizate, în
principal, prin „influenţă reciprocă” a sistemelor de drept, culturi-
lor sociale şi juridice. Accentul cade aici pe necesitatea ca dreptul
importat să fie adaptat „culturii socio-legale particulare şi nevoilor”
societăţii importatoare[5]. În aceste context, nu se mai pune problema
[1]
Idem, p. 350-351.
[2]
E. Örücü, The Enigma..., p. 93 şi urm; E. Örücü, Critical Comparative Law...,
p. 119.
[3]
E. Örücü, Unde Venit, Quo Tendit Comparative Law…, p. 5.
[4]
E. Örücü, Law as Transposition…, p. 206.
[5]
E. Örücü, The Enigma..., p. 97.
repulsiei sau respingerii dreptului importat de către societatea impor-

tatoare, ci se creează condiţiile pentru o interacţiune a celor două.
Această interacţiune este foarte utilă în cazul unui demers de inte-
grare juridică între multiple sisteme de drept, cum este cazul integrării
juridice europene. Demersul nu „vânează” însă asemănările dintre
sistemele de drept de dragul uniformizării ori armonizării cu orice
preţ. Dimpotrivă, transpunerea şi adaptarea postulează o armonie
între sistemele de drept care interacţionează, în cadrul căreia diver-
sitatea este prezervată prin răspunsul specific pe care fiecare sistem
de drept importator îl dă dreptului importat.
Transpunerea şi adaptarea juridică au loc atât în cazul în care
se importă instituţii şi principii juridice strâns legate de cultura socio-
juridică a societăţii exportatoare, cât şi în cazul în care există o auton-
omie mai mare a dreptului importat. Are loc şi atunci când importul
provine dintr-o cultură socio-juridică asemănătoare sau înrudită cu
a celei importatoare, cât şi în cazul în care culturile socio-juridice
sunt diferite. Ceea ce va diferi va fi gradul şi modul în care dreptul
importat va fi adaptat, intensitatea distorsiunii la care dreptul importat
va fi supus, şansele de a apare anticorpi în societatea importatoare.
Evident, indiferent de ce anume se importă, lipsa unei adaptări sau
o proastă adaptare a dreptului importat va determina efecte profund
negative la nivelul societăţii importatoare.
Ideal pentru un import juridic de succes este, în viziunea autoa-
rei, unul bazat pe o alegere între soluţii juridice alternative oferite de
cercetarea comparativă. De asemenea, indiferent de compatibilitate,
un import juridic voluntar creşte considerabil şansele transpunerii
şi adaptării, deoarece se desfăşoară în prezenţa unui grad înalt de
receptivitate din partea societăţii importatoare[1].
Procesul de adaptare, pentru a fi cu adevărat un succes, tre-
buie să se realizeze la toate nivelele sistemului de drept importa-
tor – judecătoresc, educaţional – şi să implice toţi actorii dreptului.
Dreptul comparat critic al lui Örücü răspunde, în bună măsură,
unor probleme legate de succesul transplantului juridic însă lasă
neclarificat un alt aspect: conservarea diversităţii cultural-juridice
prin intermediul procesului de adaptare poate pune, în cazul unui
transplant juridic multiplu şi concomitent, cum este cel din Uniunea
Europeană, sub semnul întrebării reuşita proiectului comunitar.
Procesul de adaptare a legislaţiei europene la contextul cultural ori
cultural juridic al statelor membre nu este o garanţie că instituţiile
juridice comunitare importate vor produce pretutindeni aceleaşi efecte.
[1]
E. Örücü, Law as Transposition…, p. 208.
Având în vedere necesitatea unui transplant juridic care să pos-

tuleze, în final, uniformitatea între sistemul juridic importator şi cel
exportator, au apărut şi teorii care poziţionează succesul transplantului
juridic mai puţin în adaptarea sau asimilarea necoflictuală a dreptului
importat de către cultura societăţii importatoare, cât în producerea
unui drept uniform, a unui drept care să fie aplicat la fel, deopotrivă
în statul exportator şi cel importator. Ideea lui J. Smits de a identi-
fica transplantul de succes cu un proces de import juridic raţional,
realizat de către instanţele naţionale doar în cazurile în care acestea
ar considera că dreptul importat nu vine în contradicţie cu contextul
socio-economic al sistemului de drept importator, şi care să deter-
mine un anume grad de uniformitate între sistemul juridic importator
şi cel exportator[1] este atrăgătoare teoretic, dar nu răspunde nici
ea nevoilor aplicării uniforme a dreptului comunitar în toate statele
membre ale Uniunii Europene. Teoria lui Smits are la bază ideea
că uniformitatea juridică poate fi atinsă, gradual, fie în cazul în care
se importă instituţii juridice care sunt independente de orice context
cultural, fie în cazul în care instituţia juridică importată întâlneşte în
societatea importatoare acelaşi context socio-economic şi cultural
ca şi în societatea de origine. Problema este, pe de o parte, că doar
o mică parte din instituţiile juridice sunt independente de contextul
cultural şi, pe de altă parte, aşa cum arăta însuşi autorul, prezenţa
unui context socio-economic identic nu presupune automat atingerea
unei uniformităţi juridice[2].
În ceea ce ne priveşte, am susţinut şi susţinem în continuare faptul
că un transplant juridic de succes poate fi doar transplantul raţional.
Este vorba despre acele latitudini ale raţionalităţii pe care le-am
desprins din bogatele semnificaţii ale teoriei formelor fără fond. Ca
urmare, putem spune că un transplant juridic ar putea fi de succes
doar în condiţiile în care se importă doar atunci când este necesar,
cu luarea în considerare a soluţiilor pe care sistemul de drept şi
tradiţia juridică naţională le poate oferi, de unde este necesar, în
cantitatea necesară, luând în considerare specificul culturii generale
şi cel al culturii juridice naţionale. În cazul în care se optează pentru
inginerie culturală, transplantul de instituţii juridice este de succes
atunci când instituţiile importate nu doar reuşesc să schimbe men-
talitatea şi praxisul, dar şi atunci când reuşesc să se modeleze, să
se adapteze la fondul societăţii importatoare. Un transplant juridic
[1]
J.M. Smits, On Successful Legal Transplants in a Future Ius Commune Euro
paeum, în A. Harding and, E. Örücü (eds.), op. cit., p. 139 şi urm.
[2]
Idem, p. 150 şi urm.
de succes este, prin urmare, cel care vizează ingineria culturală fără
a schimba datele esenţiale ale culturii unui popor, adaptându-se la
dimensiunea culturală perenă, solidă, a acelei societăţi.
În final, ar trebui reţinut că orice proiecţie strategică a impor-
tului de succes se rezumă la o simplă schemă logică ce încearcă
să ia în calcul cunoaşterea şi expertiza acumulate până în acest
moment în materie de transplant juridic. Soarta oricărui transplant
juridic, oricât de raţional ar fi el şi oricât de orientat spre a veni în
întâmpinarea culturii juridice importatoare, depinde de prea multe
variabile[1]. Importul juridic pare a fi, din acest punct de vedere, ori
o aventură ori un pariu.
Secţiunea a 11-a. Precizări metodologice

După toate aceste demersuri de sinteză, trebuie reţinut cu atenţie
faptul că ele nu reprezintă şi nu pot reprezenta un şablon teoretic
ce urmează a fi aplicat unor evenimente istorice pentru a obţine
cunoştinţe ştiinţifice noi. După cum se poate observa, toate aspectele
prezentate comportă o serie de alternative care sunt rezultatul unor
analize punctuale vis-à-vis de diverse fenomene de transplant juridic
petrecute, de-a lungul timpului, în diverse colţuri ale lumii. Fiecare
astfel de eveniment a avut particularităţile sale şi s-a manifestat la
latitudini care i-au fost specifice. Teoria dreptului comparat nu a
făcut altceva decât să le înregistreze, fără a crea (cel mai adesea)
teorii exhaustive de manifestare a importului juridic. Situaţiile în care
acesta poate avea loc şi variabilele de care depinde pot să fie atât
de diverse încât orice teorie să rămână la nesfârşit deschisă, supusă
continuu corecţiilor. La fel, orice demersuri taxonomice, oricât de
tentante ar fi ele pentru mintea organizată a cercetătorului, se pot
dovedi, adesea, simple castele de nisip în faţa multiplelor manifestări
particulare ale transplantului juridic ce se realizează fără întrerupere
în zilele noastre. Fiecare epocă are, prin urmare, propriile provocări
din partea transplantului juridic, cea mai mare provocare pentru
cercetătorul respectivei epoci fiind, până la urmă, aceea de a nu se
lăsa târât în mod nejustificat în demersuri reducţioniste.
Ca urmare a acestor constatări, nu ne putem avânta la un demers
care să încerce să verifice şi să valideze fiecare ipoteză, din cele
enumerate mai sus, la cazurile particulare de import juridic sau
constituţional care s-au înregistrat în istoria românilor. Evident,
[1]
M. Graziadei, Comparative Law..., p. 472-473.
problematica generală a transplantului juridic oferă o grilă aparte de

lectură, una care nu a mai fost utilizată în literatura istorico-juridică
românească şi de la care aşteptăm o serie de surprize. Acest lucru
va însemna că, acceptând unghiurile de analiză şi cadrele concep-
tual-principiale pe care ni le oferă această perspectivă, benefici-
ind de experienţa celor care au analizat fenomenul transplantului
juridic, vom încerca să obţinem de la fiecare moment importator de
constituţionalism din istoria constituţională a românilor un mesaj
propriu.
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că românii, mari
amatori de import juridic sau constituţional în secolul al XIX-lea,
au dezvoltat ei înşişi o perspectivă aparte asupra mecanismelor
generale ale importului juridic, cuantificată în teoria formelor fără
fond. Această teorie poate fi abordată, pe de o parte, ca parte a
mecanismelor specific româneşti de transplant juridic, putând fi
considerată, de exemplu, datorită valenţelor sale critice, ca o piedică
ori rezistenţă culturală în faţa importului constituţional substanţial
realizat. Pe de altă parte, ea poate fi înţeleasă ca o perspectivă
explicativă a întregului fenomen al transplantului juridic românesc.
Prin constatările şi analizele pe care le face, ea poate reprezenta o
grilă românească de înţelegere a fenomenului transplantului, care
să nu se încadreze în niciun fel de şablon teoretic amintit. Cu atât
mai mult, prin urmare, trebuie evitată o perspectivă reducţionistă
care să verifice empiric nişte ipoteze deja stabilite. Această teorie,
în calitate de teorie explicativă a unui întreg fenomen complex, tre-
buie verificată empiric. Vom stabili, prin urmare, la un moment dat,
în ce măsură concluziile noastre cu privire la importul constituţional
vor concorda cu cele ale pionierilor teoriei formelor fără fond.
Capitolul al III-lea. Avatarurile
constituţionalismului contemporan şi teoria
transplantului constituţional de succes
Având în vedere că obiectul analizei noastre este transplantul

constituţional, este momentul şi locul potrivit să ne îndreptăm atenţia
asupra acestuia. Acest lucru nu se datorează unor diferenţe esenţiale
între transplantul juridic şi transplantul constituţional, cu toate că
teoria generală a transplantului juridic a fost construită plecându-se,
în mod special, de la cazuistica transplantului de drept privat. Am
putea vorbi pur şi simplu despre un raport de la gen proxim la specie,
unde transplantul constituţional este doar acel tip de transplant juridic
ce are în vedere idei, concepte, instituţii de drept constituţional sau
constituţii în ansamblul lor. Din punctul nostru de vedere, transplan-
tul constituţional nu se diferenţiază fundamental de genul să proxim
în ceea ce priveşte actorii, cauzele, obiectul, modul, mecanismele,
locul, efectele sau speranţele de succes. Tocmai de aceea, rodul
efortului teoreticienilor transplantului juridic de a capta prin metafore
această fenomenologie se potriveşte şi transplantului constituţional.
Mai toate metaforele folosite urmăresc să surprindă fenomenul
desprinderii unei idei sau instituţii juridice din mediul lor cultural sau
non-cultural originar şi modul în care acestea se integrează noului
lor mediu cultural sau non-cultural din societatea importatoare. S-a
sugerat că metafora „împrumut constituţional” (constitutional borrow-
ing) ar putea fi cea mai utilă pentru fenomenul importului constituţional.
Critica a venit imediat[1], susţinând că termenul de împrumut, preluat
din limbajul dreptului privat, sugerează un acord între părţi egale
cu privire la folosinţa unui bun şi returnarea sa intactă la un anume
termen. Evident, această critică, aplicată la întreaga fenomenologie
a împrumutului de bunuri, este, într-un fel, justificată: importatorul
de instituţii de drept constituţional nu are de gând, de exemplu, să
preia instituţia curţii constituţionale, s-o folosească o vreme şi s-o
returneze înapoi intactă. Pe de altă parte, metaforele au o dinamică
a lor aparte care, în condiţiile unei clarificări din partea utilizatorului
[1]
K.L. Scheppele, Aspirational and aversive constitutionalism: The case for
studying Cross-Constitutional influence trough negative models, în International
Journal of Constitutional Law, vol. 1/2003, p. 296 şi urm.
III. Constituţionalismul contemporan şi transplantul constituţional 53
lor, pot să forţeze apropierea dintre semantică şi realitate. De exem-

plu, aprofundând metafora împrumutului de bunuri, putem postula
două metafore secundare: împrumut de consumaţie şi împrumut de
folosinţă. Prima poate ilustra cazul în care o instituţie a fost preluată
din modelul constituţional şi complet asimilată de sistemul sau cultura
juridică importatoare. Instituţia a fost „consumată”, nemaiputând fi
restituită. Aici poate fi alăturată şi metafora „furt constituţional”. Pe
de altă parte, împrumutul de folosinţă poate ilustra situaţia în care o
instituţie a fost preluată, folosită, dar neintegrată de sistemul sau cul-
tura juridică importatoare. De exemplu, instituţia curţii constituţionale
ar putea fi împrumutată din modelul constituţional, folosită o perioadă
şi returnată modelului din cauza eşecului adaptării ei. Totul depinde,
prin urmare, de ceea ce vrem să surprindem.
De asemenea, s-a uzitat, de curând, metafora „migrare” consti
tuţională[1], având pretenţia de a acoperi toate cazurile de import
constituţional. Chiar de ar fi aşa (dar nu e), de ce ar fi mai potri
vită metafora migrare constituţională decât cea de transfer[2] con
stituţional sau circulaţie constituţională? Există, din punctul nostru
de vedere, un pericol ca metaforele ce au ambiţia să cuprindă tot
să nu exprime, în cele din urmă, nimic. Iar scopul metaforelor este,
până la urmă, să surprindă complexitatea unui fenomen. Metafora
migrării este, fără îndoială, mai cuprinzătoare decât altele, dar, din
nefericire, ea nu surprinde complexitatea întâlnirii culturale dintre
instituţia „migrată” şi cultura societăţii importatoare, aşa cum susţine
S. Choudhry. Rămânem, prin urmare, la ideea că ar trebui folosite
mai multe metafore care să redea cât mai plastic complexitatea
diverselor aspecte ale importului constituţional[3]. Totuşi, vom utiliza
cu precădere metafora transplant constituţional, deoarece surprinde
cel mai complet specificitatea fenomenului românesc: ea face referire
la ideea unei „prelevări” de idei şi instituţii constituţionale din orga
nismul lor natural şi aşezarea lor în corpul inert al sistemului de drept
şi societăţii româneşti, în scopul de a-i da viaţă; ea acoperă şi ideea
că, cel mai adesea, transplantul s-a făcut cu acordul „pacientului
bolnav” în scopuri curative, chiar dacă uneori acesta l-a respins;
ea se referă şi la situaţia în care transplantul s-a făcut împotriva
[1]
S. Choudhry, Migration as a New Metaphor in Comparative Constituional
Law, în S. Choudhry (ed.), op. cit., p. 13 şi urm.
[2]
G. Frankenberg, op. cit., p. 570.
[3]
La aceeaşi concluzie ajunge şi V.F. Perju, Constitutional Transplants,
Borrowing and Migration, în Oxford Handbook of Comparative Constitutional Law,
M. Rosenfeld, A. Sajo (eds.), Oxford University Press, Oxford, 2012, p. 1308.
„pacientului bolnav” de către o putere europeană dornică să-l revi-

talizeze în conformitate cu diagnosticul propriu.
Din punctul nostru de vedere, instituţiile constituţional-politice nu
sunt mai „organic”[1] dependente de societatea exportatoare decât,
de exemplu, instituţiile dreptului civil pentru a face din importul
constituţional o specie total aparte de import instituţional-juridic.
Dar, ceea ce trebuie reţinut, anumite instituţii constituţionale sunt cel
puţin la fel de puternic înrădăcinate în cultura societăţii exportatoare
la fel ca şi instituţiile de drept civil. Acest lucru nu face transplantul
constituţional imposibil sau foarte greu de realizat. Dimpotrivă,
istoria trecută şi recentă e plină de exemple de import constituţional.
Problema rezidă în puternicul bagaj cultural pe care instituţiile de drept
constituţional îl transportă cu ele în societatea importatoare. Precauţia
importatorului ar trebui să fie, prin urmare, maximă. Transplantul
constituţional iese, în consecinţă, în evidenţă prin impactul major
pe care îl poate avea supra dezvoltării unei anumite societăţi în
ansamblul ei. După cum se ştie, constituţia reprezintă actul juridic
fundamental al unei anumite societăţi care nu doar legitimează modul
în care puterea politică este organizată şi exercitată, ci are un impact
regulator asupra tuturor ramurilor sistemului de drept. Constituţia
determină juridic viaţa fiecărui individ cetăţean, prin modul în care îi
consacră şi ocroteşte drepturile şi libertăţile. Ea absoarbe şi consacră
valorile culturale şi cultural-politice ale unei societăţi, reprezentând
expresia juridică ultimă a identităţii sale naţionale. Niciun altfel de
act normativ nu are un asemenea impact asupra imaginii pe care
o societate o are despre sine în plan politico-juridic. Niciun alt act
normativ nu este atât de mediatizat şi centrat în atenţia cetăţenilor.
Dintre toate actele normative adoptate de parlament, cele de revizuire
a constituţiei sunt singurele supuse referendumului. Nici măcar
Codul civil, deşi importanţa lui e comparabilă cu a Constituţiei, nu
este supus referendumului. De asemenea, niciun alt act normativ
nu vine atât de des în dezbaterea comunităţii, precum constituţia.
Să amintim aici, exemplificativ, extinsa şi intensa dezbatere care
a cuprins elitele politice româneşti, în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, în legătură cu importul Constituţiei belgiene de la 1831 în
Constituţia de la 1866. Toate aceste aspecte conferă transplantului
constituţional o dimensiune socio-culturală aparte şi consecinţe infinit
mai puternice asupra modului în care o societate se organizează şi
evoluează politico-juridic.
[1]
O. Kahn-Freund, op. cit., p. 1.
Toate aceste aspecte nu ne îndeamnă neapărat la descoperirea

de metafore speciale, dar sigur ne îndeamnă să acordăm transplan-
tului constituţional o atenţie teoretică şi practică sporită. Evident, nu
vom relua toate aspectele de interes general legate de morfologia
transplantului juridic, urmând să ne concentrăm atenţia doar asupra
aspectelor de relevanţă maximă pentru incursiunea ce urmează s-o
facem în istoria transplantului constituţional românesc.
Transplantul constituţional nu este un fenomen foarte vechi (nu
atât de vechi precum importul dreptului roman, de exemplu), dar
nici foarte nou. Îl putem întâlni din ce în ce mai des începând din
secolele XVI-XVII şi îl regăsim la cote maxime în secolul al XIX-lea,
marcat de naşterea statelor naţiune. El a atins însă apogeul în secolul
al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea. Acest aspect s-a datorat
atât naşterii unor noi state naţionale, pe fondul căderii imperiilor şi
dispariţiei colonialismului, dar şi accentuării tendinţelor de globa
lizare în toate domeniile, inclusiv în cel al dreptului constituţional.
Acest lucru s-a simţit pe deplin după 1989, când statele fostului bloc
socialist au început să caute resorturi democratice pentru noua lor
organizare constituţională. Dincolo de încercări mai mult sau mai
puţin timide de accesare a tradiţiilor constituţionale antecomuniste
proprii, constituantele acestor ţări s-au găsit în faţa unor standarde
internaţionale prefabricate, având la bază un constituţionalism
globalizat. Aceste interacţiuni specifice între societăţile postcomuniste,
aflate în tranziţie, şi modelele constituţionale, mai mult sau mai
puţin auto-impuse, au dat naştere în literatura de specialitate unei
dezbateri intense cu privire la mecanismele, finalităţile şi limitele
transplantului constituţional. Această problematică, deşi are în
vedere actualele resorturi ale importului constituţional, este cât se
poate de utilă pentru problematica transplantului constituţional în
secolul al XIX‑lea. Cu mici diferenţe rezultate din contextul geo-
politic, numărul şi tipul modelelor constituţionale şi accepţiunile
constituţionalismului, morfologia transplantului constituţional şi
problematica ridicată de acesta au fost similare. Prin urmare, este
cât se poate de utilă o abordare a coordonatelor contemporane ale
chestiunii transplantului constituţional, mai ales pentru stabilirea unei
grile critice de lectură a fenomenologiei construcţiei constituţionale
cu două secole în urmă.
Secţiunea 1. Constituţionalismul
contemporan între cultură constituţională
şi transplant constituţional
Constituţionalismul modern s-a născut, de regulă, sub aspect
temporal, în contextul efervescenţelor constituţionale ce au urmat
marilor revoluţii, şi sub aspect metodologic, cel mai adesea, prin inter-
mediul importului constituţional. Revoluţiile americană şi franceză de
la sfârşitul secolului al XVIII-lea nu au fost scutite nici de transplant
constituţional şi nici de discuţii despre necesitatea transplantului
constituţional. În acest context, se confruntă două tendinţe apar-
ent divergente: pe de o parte, nevoia de afirmare a unei identităţi
constituţionale proprii, regăsită în nou asumatele valori şi principii
constituţionale, şi, pe de altă parte, nevoia de a da acestora o expresie
constituţională prin intermediul instituţiilor create de către alţii. Proce-
sul consacrării constituţionalismului într-o societate postrevoluţionară
este marcat, prin urmare, de o ciocnire între nevoia de identitate
constituţională şi necesitatea apelului la alteritatea constituţională,
de dificultatea punerii de acord a culturii constituţionale cu importul
constituţional. În continuare, vom încerca să surprindem valenţele
acestei dinamici.
§1. Constituţionalism şi cultură constituţională

Revoluţiile sunt momente de criză politică ale unei societăţi care
determină reflecţia constituţională. Transformările ideologice şi axi-
ologice care au loc în acest moment de cumpănă conduc la discredi-
tarea practicilor politice şi constituţionale anterioare şi valorizează
noi aşteptări şi speranţe democratice. În aceste condiţii, detaşarea
faţă de trecut reprezintă o întoarcere de la practici spre instituţii[1].
În mod paradoxal, demersul de ataşare faţă de noi principii şi valori
pune accent pe construcţia normativ-juridică. Tinerele democraţii au
nevoie de constituţii scrise clar pentru a mobiliza un larg consens
popular, au nevoie de limite „lizibile” ale puterii politice statale, au
nevoie de supremaţia constituţiei pentru a face coerent sistemul
politic şi juridic. Astfel, ingineria constituţională reprezintă calea
[1]
K. von Beyme, Institutional Engeneering and Transition to Democracy, în
J. Zielonka (ed.), Democratic Consolidation in Eastern Europe, vol. 1: Institutional
Engineering, Oxford University Press, Oxford, 2001, p. 4.
firească de a da expresie instituţională noilor valori ale societăţii în

speranţa instaurării unor noi practici socio-politice[1].
În contextul Revoluţiilor din Europa de Est, detaşarea de prac-
ticile autoritare sau dictatoriale ale regimului comunist a creat o
frenezie a reconstrucţiei instituţional – constituţionale menite să dea
expresie speranţei instaurării unor noi practici politice, de această
dată, real democratice. Deoarece poate fi legată de angajamentul
democratic[2], asumarea valorilor şi principiilor constituţionalismului
modern reprezintă un proiect ideologic şi instituţional pertinent pentru
instaurarea unei democraţii stabile. Perceput în aceste limite, algorit-
mul instituţional consacrat în constituţie, în special modul în care
se face repartizarea şi intercondiţionarea atribuţiilor între puterile
statului, creează, în mod firesc, un orizont de aşteptare, în mare
măsură predictibil, cu privire la modul în care generaţiile viitoare vor
acţiona politic în funcţie de percepţiile şi speranţele democratice ale
generaţiei „fondatoare”. Predictibilitatea şi claritatea unei constituţii
sunt esenţiale atât pentru atingerea finalităţilor axiologice ale aces-
teia, cât şi pentru eficienţa algoritmului instituţional ce consacră
regimul politic. Ele sunt de fapt intercondiţionate: doar un regim politic
funcţional va concretiza valorile şi aşteptările democratice ale unui
popor. În acelaşi timp, valorile şi aşteptările democratice ale unui
popor conduc spre un anume tip de funcţionalitate a regimului poli-
tic şi stabilitate politică. Valenţele axiologice şi praxiologice conferă
construcţiei constituţionale legitimitate. O bună constituţie consacră
valorile democratice ale unei societăţi date şi asigură, totodată,
coerenţa efectivă a guvernării. Este vorba, am putea spune, despre
evoluţia firească de la constituţie la constituţionalism.
Această perspectivă asupra constituţionalismului scoate în
evidenţă valenţele profund teleologice ale momentului constituant.
Edictarea unei constituţii nu vizează doar a aşeza puterea politică
statală într-un corset formal-juridic care să o limiteze şi să confere
legitimitate autorităţii pe care aceasta o exercită şi nici măcar doar
faptul de a da expresie speranţelor şi idealurilor asumate de părinţii
fondatori. Este adevărat că instituţiile şi practicile constituţional-
politice nu pot fi detaşate de contextul ideatic sau ideologic origi-
[1]
R.G. Teitel, Post-Communist Constitutionalism: A Transitional Perspective,
în Columbia Human Rights Law Review, vol. 26/1994, p. 167 şi urm.
[2]
D.P. Franklin, M.J. Baun (eds.), Political Culture and Constitutionalism: A
Comparative Approach, M.E. Sharpe, Armonk NY, 1995, p. 219-220; W.F. Murphy,
Civil Law, Common Law and Constitutional Democracy, în Louisiana Law Review,
vol. 52/1991-1992, p. 109-111.
nar. Importanţa acestora este reflectată declarativ în constituţie, de

regulă prin intermediul preambulului, constituindu-se într-o radio-
grafie a identităţii constituţionale a acestuia. Constituţia în genere,
ar trebui să fie, până la urmă, „o scurtă declaraţie de principii poli-
tice sau o înşirare plictisitoare a oricărui posibil scop, aspiraţie şi
dorinţă politică”[1]. Cu toate acestea, tinerele democraţii au nevoie
de o constituţie scrisă, de un preambul, pentru a anunţa generaţiilor
viitoare limitele ideatice în care ar trebui să se manifeste în viaţa
constituţional-politică. În consecinţă, trebuie acceptat că acest
constituţionalism declarativ, asumativ de valori, exprimat instituţional,
este firesc pentru o democraţie în tranziţie, dar el nu consumă sfera
semantică a conceptului de „constituţionalism”. Concentrat obse-
siv pe textul constituţiei, el este un constituţionalism potenţial, al
aşteptării transformărilor democratice, al speranţei realizării efective
a obiectivelor postulate. Este un constituţionalism care-şi aşteaptă
confirmarea în practica democratică.
Din cele expuse, se pot distinge două perspective asupra
constituţionalismului şi, implicit, asupra constituţiei. Pe de o parte,
se conturează o perspectivă asupra constituţionalismului înţeles
ca fiind modul efectiv în care un popor îşi asumă valorile şi prin-
cipiile constituţionalismului modern, modul în care simte, crede,
gândeşte, vorbeşte[2]şi scrie despre ele, modul în care îşi selectează
şi respectă instituţiile constituţionale, modul în care toate aceste
valori, principii şi instituţii sunt puse în practică şi funcţionează[3].
În acest sens, constituţionalismul este manifestarea intimă a unui
anume mod în care o anumită societate exprimă, legitimează,
organizează, limitează şi pune în practică puterea politică statală.
Astfel înţeles, constituţionalismul este sau trebuie să fie expresia
culturii constituţionale a unui popor[4], iar constituţia doar expresia
formal-instituţională a acesteia. În acest context, trebuie precizat că
o înţelegere largă a conceptului de „cultură” (constituţională), care
[1]
R. Elgie, J. Zielonka, Constitution and Constitution-Building: A Comparative
Perspective, în J. Zielonka (ed.), op. cit., p. 42.
[2]
M. Gordon, Don’t Copy Me, Argentina: Constitutional Borrowing and Rhe-
torical Type, în Washington University Global Studies Law Review, vol. 8/2009,
p. 518 şi urm.
[3]
A se vedea N. Wenzel, From contract to mental models: Constitutional
culture as a fact of the social sciences, în The Review of Austrian Economics, vol.
23/2010, p. 61, 65.
[4]
W.F. Murphy, Designing a Constitution: Of Architects and Builders, în Texas
Law Review, vol. 87/2008-2009, p. 1320.
face trimitere la idei, valori, aspiraţii, mentalităţi şi comportamente[1]

este un reper explicativ mult mai util pentru necesitatea ca valorile
constituţionalismului să nu fie doar consacrate constituţional, ci şi
asumate epistemologic, trăite la nivelul emoţiilor, reflectate în men-
talitate şi concretizate în comportamentul cetăţenilor, societăţii civile,
clasei politice etc. Cultura constituţională a unui popor poate include,
în acest sens, modul în care o constituţie este negociată, durata
procesului de redactare, modul în care este redactată, apelul sau
nu la importul constituţional, valorile şi principiile democratice con-
sacrate, percepţia despre rolul constituţiei în societate şi sistemul
de drept naţional[2], tradiţiile constituţionale şi modul în care acestea
sunt valorizate, măsura în care drepturile şi libertăţile constituţionale
sunt asimilate de cetăţeni, specificul instituţiilor, credinţa poporu-
lui despre legitimitatea şi funcţionalitatea acestora, modul în care
este pusă în practică, măsura în care este respectată etc.[3]. Cul-
tura constituţională determină în genere tot ceea ce este legat de
edictarea constituţiei, conţinutul axiologic şi normativ al acesteia,
separaţia puterilor în stat şi exercitarea efectivă a acestora. Ca o
totalitate de valori specifice, referitoare la organizarea şi exercita-
rea puterii politice statale, care se doresc a fi asumate, afirmate şi
puse în fapt, constituţionalismul este o anumită ipostază a culturii
constituţionale. Toate acestea sunt determinate de „modul specific
de viaţă, caracterul naţional al poporului, etosul său sau speci-
ficitatea sa ca popor, ... (de) istoria şi contextul său social”[4]. Fiind
strâns legate de datele culturale intime ale unei societăţi, coordo-
natele culturii constituţionale dau contur identităţii constituţionale a
unui popor. Ele conferă o „amprentă” specifică unui popor în plan
constituţional, delimitându-l şi singularizându-l faţă de alte popoare[5].
Această accepţiune se contrapune unei înţelegeri formal-juridice
a constituţionalismului privit ca o simplă consacrare de valori, princi-
pii, instituţii şi proceduri democratice în textul unei constituţii scrise.
[1]
D. Nelken, Legal Culture, în J.M. Smits (ed.), Elgar Enciclopedia of Com
parative Law, p. 374.
[2]
J. Mazzone, The Creation of a Constitutional Culture, în Tulsa Law Review,
vol. 40/2004-2005, p. 672.
[3]
P. Winczorek, The influence of constitution-making procedures on the deve
lopment of constitutional culture, în M. Wyrzykowski (ed.), Constitutional Cultures,
Institute of Public Affairs, Warsaw, 2000, p. 208.
[4]
W. Sadurski, On the relevance of Institutions and the Centrality of Consti
tutions in Postcommunist Transitions, în J. Zielonka (ed.), op. cit., p. 461-462.
[5]
M.S.R. Palmer, New Zealand Constitutional Culture, în New Zealand Univer
sities Law Review, vol. 22/2007, p. 567 şi urm.
Avem aici o înţelegere a ideii de constituţionalism rezumată la sim-

plul demers de a organiza formal structurile şi limitele puterii poli-
tice statale[1] prin intermediul constituţiei. Distincţia între cele două
timpuri de constituţionalism este importantă, deoarece asumarea şi
consacrarea constituţională a valorilor constituţionalismului modern
nu asigură o constituţionalizare reală, efectivă, a unei societăţi[2]. Cu
alte cuvinte, un popor poate avea o constituţie formală fără a avea
constituţionalism[3].
Aşa cum arăta Hegel, „Poporul trebuie să aibă faţă de constituţia
lui sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt, altfel ea poate
exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificaţie şi nici
o valoare„[4]. Angajamentul poporului faţă de democraţie şi valorile
constituţionalismului dă viaţă unei constituţii, limitând efectiv puterea
politică statală, asigurând statul de drept şi conferind legitimitate
autorităţii statale[5]. Încrederea nelimitată într-un pozitivism juridic
apt să asigure, prin raţionalitatea şi conturul ştiinţific al instituţiilor
constituţiei, democratizarea unei societăţi nu determină nici succesul
necondiţionat al constituţionalismului şi nici nu dă seama de latitu-
dinea acestuia în conştiinţa şi necesităţile unei anumite societăţi[6].
Lecţia dată de Montesquieu în L’Esprit des lois ar trebui să devină
fundamentală pentru noi toţi:
(…) spiritul” legii (constituţionale) nu se regăseşte în construcţia

normativ-pozitivistă, oricât de bună ar fi ea, ci în modul în care o
societate dată se raportează efectiv la propriile texte legislative[7].
[1]
D.T. ButleRitchie, The Confines of Modern Constitutionalism, în Pierce Law
Review, vol. 3/2004, p. 3.
[2]
R.R. Ludwikowski, Constitutional Culture of the New East-Central Euro
pean Democracies, în Georgia Journal of International and Comparative Law,
vol. 29/2000-2001, p. 3-5; J. Elster, Constitutionalism in Eastern Europe: An Intro
duction, în The University of Chicago Law Review, vol. 58/1991, p. 465; M. Ro
senfeld, Modern Constitutionalism as Interplay between Identity and Diversity: An
Introduction, în Cordozo Law Review, vol. 14/1992-1993, p. 497; A se vedea şi
A. Harding, P. Leyland, Comparative Law in Constitutional Contexts, în E. Örücü,
D. Nelken (eds.), Comparative Law: A Handbook, Hart Publishing, Oxford and
Portland Oregon, 2007, p. 323-324.
[3]
M. Tushnet, Comparative Constitutional Law, în M. Reimann, R. Zimmer
mann (eds.), op. cit., p. 1232-1233.
[4]
G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Ed. IRI, Bucureşti, 1996, p. 273.
[5]
D.P. Franklin, M. J. Baun, op. cit., p. 221-222; W.F. Murphy, Civil Law…,
p. 129.
[6]
D.T. ButleRitchie, The Confines…, p. 31-32.
[7]
L. Zucca, Montesquieu, Methodological Pluralism and Comparative Con
stitutional Law, în European Constitutional Law Review, vol. 5/2009, p. 485-486.
Aşa cum preciza şi H.F. Pitkin, constituţiile nu sunt doar ceva ce

avem, ci sunt şi ceea ce suntem şi ceea ce facem[1].
Constituţia, constituţionalismul şi constituţionalizarea sunt, prin
urmare, un prilej de conştientizare de sine a unei naţiuni. (Re)
construcţia constituţională postrevoluţionară a unei naţiuni ar trebui
să fie, în consecinţă, un moment complex de redefinire axiologică, de
reconsiderare a necesităţilor, de fructificare a posibilităţilor. Construcţia
constituţională este, în acest sens, un demers de introspecţie şi
raportare la sine a unei naţiuni, corelată cu ignorarea alterităţii sau,
cel mult, cu delimitarea expresă faţă de alteritate.
Cu toate acestea, valorile şi principiile democratice ale unui
popor, precum şi instituţiile constituţionale ce dau expresie aces
tora nu sunt atât de simplu de identificat. Raportarea la valorile şi
principiile constituţionalismului modern ar putea aduce ceva clari-
tate, în măsura în care ele sunt asumate şi trăite de către fondatori.
Cu toate acestea, trebuie precizat că, pe de o parte, raportarea
părinţilor fondatori la principiile constituţionalismului se poate face
critic şi, pe de altă parte, principiile constituţionalismului modern
nu epuizează toate valorile şi principiile unui popor. Fiind un com-
promis politic, ele exprimă consensul stabilit între părinţii fondatori.
Aceştia, însă, „au suporteri de răsplătit, duşmani de distrus, principii
de apărat şi prejudecăţi de exprimat”[2]. Etnocentrismul şi obsesia
statului ca expresie politico-juridică a unei naţiuni pot, de exemplu,
să afirme un constituţionalism „etnocentric” sau „naţionalist”[3] care
se îndepărtează de cerinţa postulării pluralismului ce caracterizează
constituţionalismul postmodern[4]. Toate acestea demonstrează că,
deşi este concepută a funcţiona o lungă perioadă de timp şi a crea
oportunităţi pentru generaţiile viitoare, o constituţie nu e mai puţin
rezultatul unui moment politic particular, dominat de oameni cu
personalităţi puternice, pasiuni şi orgolii personale[5] sau naţionale.
Din această perspectivă, crearea unei constituţii este o luptă a
intereselor personale, de grup şi instituţionale, o luptă a pasiunilor
[1]
H.F. Pitkin, The Idea of a Constitution, în Journal of Legal Education,
vol. 37/1987, p. 167-169.
[2]
R. Elgie, J. Zielonka, op. cit., p. 42.
[3]
C. Klein, A. Sajó, Constitution-Making: Process and Substance, în M. Rosen
feld, A. Sajo (eds.), op. cit., p. 431.
[4]
D.P. Franklin, M.J. Baun, op. cit., p. 228.
[5]
A.E. Dick Howard, Constitution-Making in Central and Eastern Europe, în
Suffolk University Law Review, vol. 28/1994, p. 7 şi urm.
cu raţiunea[1]. În acelaşi timp, o constituţie este expresia rezervelor,

prejudecăţilor, speranţelor şi, am putea spune, angoaselor părinţilor
ei. Nu în ultimul rând, dacă valorile şi principiile constituţionalismului
sunt destul de simplu de asumat, ele sunt destul de greu de coagu-
lat constituţional. Este simplu să se asume, de exemplu, principiul
separaţiei puterilor în stat, dar extrem de dificil să se stabilească
tipul de regim politic adecvat. Toate aceste aspecte vor fi abordate,
pe rând, în continuare:
a) Conturarea valorilor intime ale unui popor în momentul elaborării
constituţiei îşi pune covârşitor amprenta asupra constituţionalismului
într-o societate dată. Referirea cu prioritate la momentul fondator
este firească, având în vedere privilegiul „părinţilor constituţiei” de a
„determina alegerile generaţiilor viitoare şi aşeza sarcinii şi obligaţii
asupra lor”[2]. „Generaţia privilegiată” are astfel avantajul de a „con-
fisca” percepţiile axiologice ale generaţiilor viitoare. Ea are menirea
de a capta valorile constituţionale, de a le formula, are dreptul de a
le exclude. Caracterul în genere rigid al constituţiilor postcomuniste
din Europa centrală şi de est, precum şi limitele impuse revizuirii
acestora stau mărturie acestor tendinţe. Opţiunile axiologice pot fi
orientate politic partizan, pot fi formulate ambiguu, ca expresie a lar-
gului consens obţinut[3], sau pot fi amenajate procustian astfel încât
valorile majorităţii să le excludă pe cele ale minorităţii. Momentul
redactării constituţiei poate dobândi astfel încărcătura de mister şi
forţa modelatoare a oricărei creaţii[4]. El are ca finalitate naşterea sau
renaşterea politică a unei naţiuni. El conturează trăsăturile identităţii
constituţionale a unui popor, în măsura în care reuşeşte să răspundă
aşteptărilor democratice legitime ale acestuia.
În ciuda acestor aspecte, trebuie acceptat faptul că nu suntem
în prezenţa unei creaţii ex nihilo. De asemenea, deşi conferă
expresie şi forţă juridică valorilor selectate, acestea nu constrâng
dreptul generaţiilor viitoare de a le interpreta şi aplica în contextul
contemporaneităţii. Generaţia fondatoare poate privilegia ea însăşi,
[1]
J. Elster, Forces and Mechanisms in the Constitution-making Process, în
Duke Law Journal, vol. 45/1995-1996, p. 377 şi urm.
[2]
A. Sajó, Preferred Generations: a Paradox of Restoration Constitutions, în
Cardozo Law Review, vol. 14/1992-1993, p. 847.
[3]
A.E. Dick Howard, The Indeterminacy of Constitutions, în Wake Forest Law
Review, vol. 31/1996, p. 396 şi urm.
[4]
U.K. Preuss, Constitutional Powermaking for the New Polity: Some Deli
berations on the Relations between Constituent Power and the Constitution, în
Cordozo Law Review, vol. 14/1992-1993, p. 639-640.
în momentul constituant, opţiunile valorice ale generaţiilor trecutului[1],

aşa cum prezentul constituţionalismului unui popor se raportează la
cultura constituţională a generaţiei contemporane. În aceste condiţii,
identitatea constituţională fundamentată pe ceea ce avem, ceea ce
suntem şi ceea ce facem poate fi redată prin ecuaţiile: ceea ce ne
transmit înaintaşii ca practici constituţionale –avem, ceea ce valorizăm
în momentul construirii constituţiei – suntem, ceea ce practică efec-
tiv generaţiile viitoare – facem. Identitatea constituţională a unui
popor nu este construită, deci, de către o singură generaţie, deşi o
regăsim efectiv în generaţia prezentului. Este rezultatul recuperării
tradiţiilor constituţionale în cadrul momentului fondator, este vizibilă
în mentalităţile, ideile, revalorizările şi practicile constituţional-politice
ale prezentului şi e proiectată în conduita constituţională a generaţiilor
viitoare. Prin urmare, nu putem să ne raportăm la instituţiile şi prac-
ticile constituţionale prezente ale unui popor fără a ne raporta la
tradiţiile sale constituţionale şi fără a înţelege spiritul momentului
fondator. Identitatea constituţională a unui popor nu este, în aceste
condiţii un produs finit, pietrificat, impus cu necesitate unei societăţi
date. Este un complex de idei, valori, principii, instituţii şi practici
politice şi juridice asumate şi trăite de-a lungul timpului de diversele
generaţii ale unei naţiuni. Acest complex este supus, în anumite
limite, reconfigurării ideatice, revalorizării, reaşezării instituţionale
şi redinamizării practicii politice. Interpretarea continuă a textului
constituţiei realizată de către doctrină şi Curtea constituţională ori
revizuirea constituţiei în scopul de a reflecta fidel contextul socio-
economic şi politic al prezentului sunt instrumente juridice ce dau
expresie acestei evoluţii[2].
Raportarea la coordonatele ideologice şi praxiologice ale tradiţiei
constituţionale este definitorie pentru o societate aflată în tranziţie de
la dictatură la democraţie. Mai mult decât orice modele constituţionale
contemporane sau valori ale constituţionalismului contemporan, recu-
perarea trecutului democratic, în măsura în care a existat, oferă un
surplus de legitimitate momentului fondator, din perspectiva regăsirii
identităţii constituţionale. O constituţie construită dintr-o asemenea
perspectivă anticipează viitorul politic al unei naţiuni prin conectarea
acestuia la trecut şi legitimează orice dinamică politică ce se menţine
în aceste limite[3]. Astfel, nu este o simplă întâmplare faptul că pune-
[1]
A. Sajo, op. cit., p. 855-856; A se vedea şi M. Rosenfeld, The Identity of the
Constitutional Subject, în Cordozo Law Review, vol. 16/1994-1995, p. 1059-1060.
[2]
M. Rosenfeld, The Identity…, p. 1051-1053.
[3]
W.F. Murphy, Civil Law…, p. 130.
rea bazelor constituţionalismului postcomunist în Europa centrală

şi de est a dobândit dimensiunile unei restaurări constituţionale[1].
Fără a avea valenţele reale ale unei revoluţii, prin asumarea unor noi
valori, frământările politice din această zonă a Europei au fost, mai
curând, contrarevoluţii, caracterizate prin negarea fermă a valorilor
comuniste şi recuperarea obsesivă a trecutului[2].
Pe de altă parte, trebuie remarcat faptul că întoarcerea spre
tradiţiile constituţionale şi recuperarea acestora într-o societate
postcomunistă nu este un demers foarte simplu. Dacă recuperarea
valorilor şi instituţiilor este relativ simplă, recuperarea mentalităţilor
şi a praxisului este foarte dificilă, dacă nu imposibilă. Transformările
de mentalitate survenite în perioada comunistă pot compromite, pe
termen mai lung sau mai scurt, eforturile de a regăsi efectiv identitatea
constituţională pierdută[3]. De asemenea, valorizarea excesivă a tre-
cutului poate crea o perspectivă mitică asupra tradiţiei constituţionale
care să distorsioneze şansele reale ale generaţiilor viitoare de a
crea o democraţie reală şi stabilă. Acest demers poate fi realmente
inhibitor pentru democraţie, în condiţiile în care regăsirea identitară
obsesivă în trecut poate bloca dialogul politic orientat spre viitor al
generaţiei contemporane;
b) Deşi ar fi putut fi dezbătută în legătură cu valorile şi principiile
constituţionale, problema rezervelor, prejudecăţilor, speranţelor şi
angoaselor constituţionale ale unui popor merită o abordare aparte,
datorită impactului extraordinar pe care acestea îl au în contextul
edictării unei constituţii şi naşterii constituţionalismului. Ele introduc
emoţiile în cultura constituţională, conturându-se ca un catalizator al
deciziei în construcţia şi reconstrucţia constituţională, ca un element
care coordonează dinamica practicii constituţionale, ca un barome-
tru al intensităţii cu care cetăţenii se raportează la constituţie şi la
valorile consacrate de aceasta.
Cel mai adesea, emoţiile în cultura constituţională sunt asociate cu
ceea ce se numeşte constituţionalism popular. Emoţiile poporului se
manifestă în contextul edictării constituţiei, dar mai ales în momentul
interpretării şi aplicării acesteia[4]. În ciuda prejudecăţilor existente
[1]
A. Sajo, op. cit., p. 853 şi urm.
[2]
Idem, p. 847.
[3]
R.R. Ludwikowski, Constitutional Culture…, p. 11-13.
[4]
D. Gewirtzman, Our Founding Feelings: Emotions, Commitment, and Ima
gination in Constitutional Culture, în University of Richmond Law Review, vol.
43/2008-2009, p. 679 şi urm.
cu privire la încărcătura de raţionalitate a momentului fondator[1],

emoţiile au (şi) forţa de a potenţa constituţionalismul şi nu (doar) de
a-l distruge. Ele contribuie atât la consacrarea în textul constituţiei a
valorilor în care naţiunea crede şi spre care tinde, dar are şi funcţia
de a crea şi susţine mentalităţile, uzurile şi practicile ce dau expresie
constituţionalismului înţeles prin prisma culturii constituţionale.
Această latură de iraţionalitate în cultura constituţională a unui
popor scoate în evidenţă măsura în care încărcătura de emoţie a
momentului fondator anticipează, paradoxal, un anume viitor politic
al naţiunii prin intermediul întoarcerii permanente spre trecut. Astfel,
pe de o parte, speranţele şi angoasele unui popor conduc la un
angajament politic şi constituţional ferm pentru viitor şi, pe de altă
parte, determină o practică politică stabilă ce se legitimează printr-o
întoarcere permanentă spre semnificaţia iniţială a respectivului
angajament[2]. Nu în mai mică măsură, emoţiile pot fi permanente
producătoare de sens şi coerenţă constituţională, în cazul în care
constituţia este ambiguă şi incoerentă.
Deşi acest mod de a înţelege construcţia constituţionalismului
este profund determinat cultural, ţinând mai curând de educaţia
civică a cetăţeanului nord-american, locul constituţiei în conştiinţa
acestuia, îndelungata tradiţie democratică, de maturitatea politică
a cetăţeanului şi de capacitatea acestuia de a (nu) fi manipulat, de
înţelegerea constituţionalismului ca o funcţie a dialogului între cetăţeni
şi instanţa care interpretează de drept constituţia[3], ceea ce este
important de reţinut pentru cercetarea noastră este rolul definitor pe
care pot să-l aibă percepţiile emoţionale ale cetăţenilor, surprinse
în ceea ce numim generic opinie publică, în procesul de conturare
a constituţionalismului într-o anumită societate.
Emoţia se poate manifesta însă şi printre părinţii fondatori ai
constituţiei în momentul edictării acesteia. Constituţiile sunt construite,
de regulă, în contexte critice ale unei naţiuni şi, inevitabil, demersul
cognitiv raţional şi decizia formată prin evaluarea conştientă a alter-
nativelor sunt impulsionate de emoţie. Aceasta poate fi o potenţare,
cu accente pasionale, nu doar a aspiraţiei spre un anume ideal,
dar şi a respingerii unui anume tip de construcţie constituţională. E
adevărat că, de regulă, în astfel de momente, elitele politice, prin
apelul la raţiune, realizează un „management” al emoţiei în scopul
[1]
[2]
[3]
M. Tushnet, Popular Constitutionalism as Political Law, în Chicago-Kent
Law Review, vol. 81/2006, p. 997 şi urm.
asigurării predictibilităţii, clarităţii şi coerenţei textului constituţional.

Acest tip de atitudine se poate manifesta ca o respingere conştientă
şi documentată a unor eşecuri din trecutul constituţional al unui popor
sau din experienţele constituţionale ale altor popoare. Astfel, raportat
la istoria universală a constituţionalismului, determinarea negativă a
algoritmului constituţional şi a practicilor constituţionale a reprezentat
unghiul de referinţă al construcţiei constituţionale în diverse societăţi.
Constituţionalismul nord-american s-a construit pe bazele respin
gerii ferme a monarhiei parlamentare engleze, constituţionalismul
celei de a V-a Republici franceze s-a construit prin respingerea
instabilităţii guvernamentale produse de regimul parlamentar şi a
derapajelor guvernământului de adunare, constituţionalismul german
al anului 1949 s-a construit prin respingerea fermă a consecinţelor
dezastruoase ale eşecului regimului semiprezidenţial al Republicii
de la Weimar[1].
În unele cazuri, însă, experienţele politice trecute ale unui popor
pot fi atât de traumatizante încât decizia constituantei este clar
conturată, fără a necesita o evaluare a alternativelor, iar algoritmul
constituţional consacrat devine o construcţie formal-juridică menită să
împiedice repetarea experienţei trecute. Respingerea unei anumite
formule constituţionale este atât de fermă, de categorică, încât devine
şi rămâne o coordonată solidă, perpetuă, a culturii constituţionale a
unui popor în cadrul a ceea ce s-a numit constituţionalism al aver
siunii[2]. Acesta poate fi o potenţare infinit mai mare şi mai pregnantă
a identităţii constituţionale a unui popor decât orice alte emoţii şi valori
pozitive ale acestuia. Aversiunea constituantului sud-african faţă de
discriminarea rasială practicată de fostul regim de aparthide[3], aver-
siunea popoarelor din estul Europei faţă de comunism, aversiunea
constituantului japonez faţă de regimul politic antebelic sunt doar
câteva exemple în acest sens. Identitatea constituţională este aici
prioritar construită în jurul a ceea ce un popor nu doreşte în materie
de construcţie constituţională. Acest aspect lasă deschisă problema
edificării constituţionalismului fie prin apelul la soluţii proprii, fie prin
apelul la transplant constituţional. Având în vedere eşecul propriului
experiment democratic anterior, apelul la transplantul unor modele
constituţionale consacrate este firesc. Aici însă poate apare, para-
doxal, un pericol. În măsura în care identitatea constituţională se
delimitează ca negare fermă a unei experienţe constituţionale pro-
[1]
J. Elster, Constitutionalism…, p. 477.
[2]
K.L. Scheppele, op. cit., p. 300.
[3]
Idem, p. 303-305.
prii, apelul la un import constituţional iraţional poate aliena noua

construcţie constituţională de poporul care o adoptă.
Nu în ultimul rând, aceste angoase se pot manifesta ca un
anticonstituţionalism. În măsura în care o dimensiune esenţială a
constituţionalismului contemporan o reprezintă recunoaşterea şi
consacrarea constituţională a pluralismului, un constituţionalism cu
accente naţionaliste poate postula identitatea constituţională naţională
în contrapunere cu constituţionalismul contemporan. Renaşterea
constituţionalismului liberal în Europa de est s-a realizat, adeseori,
prin consacrarea constituţională a tradiţionalelor legături între stat
şi naţiune, între constituţie şi naţiune. Necesitatea corelării identităţii
naţionale cu identitatea constituţională a determinat adesea igno-
rarea diversităţii culturale, iar constituţia a fost şi este în unele cazuri
expresia angoasei pierderii sau dizolvării naţiunii[1].
c) Conturarea algoritmului instituţional, consacrarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat reprezintă cea mai
mare provocare a unui constituant naţional. În special, de stabilirea
sistemului de guvernare depinde atât împlinirea speranţelor demo-
cratice ale unui popor, cât şi funcţionalitatea şi stabilitatea guvernării.
Oricare ar fi valenţele practice ale acestui sistem într-o societate,
stabilirea cadrului instituţional contează prin faptul că el creează o
predicţie clară, o speranţă, cu privire la dinamica viitoare a acestor
instituţii[2]. Tocmai de aceea, stabilirea sistemului de guvernare nu
poate fi rezultatul asumării şi aplicării unor scheme instituţionale
prestabilite, ci un proces de selecţie riguros care să corespundă
aşteptărilor democratice ale naţiunii. Trebuie luat aici în calcul faptul
că există cel puţin trei modele consacrate de separaţie a puterilor în
stat, toate trei capabile, teoretic, să asigure acea limitare a puterii
politice statale ce rezidă în inima constituţionalismului modern.
Montesquieu deja în celebra sa lucrare L’Esprit des lois atrăgea
atenţia asupra faptului că modul în care se consacră separaţia şi
balansul puterilor în stat, precum şi succesul acestora, depind de
spiritul unui popor[3]. Prin urmare, ar trebui înţeles că niciun regim
politic democratic – fie prezidenţial, fie parlamentar, fie mixt sau
semiprezidenţial – nu este, in abstracto, mai bun sau mai prost decât
celelalte. Aşa cum preciza şi Giovanni Sartori, „cea mai bună formă
[1]
D.P. Franklin, M.J. Baun, op. cit., p. 230.
[2]
W. Sadurski, op. cit., p. 455.
[3]
S. Krause, The Spirit of the Separate Powers in Montesquieu, în The Review
of Politics, vol. 62/2000, p. 233-234.
politică este cea care se aplică mai bine”[1]. Însă este cert faptul că
reglementarea sistemului de guvernare nu reprezintă un demers
de alegere formală între alternative care conduc la acelaşi rezultat.
Problema reală ce se ridică aici este care din aceste sisteme este
potrivit pentru o anumită societate într-un anume context socio-
politic şi economic specific, precum şi în funcţie de cultura politică
şi constituţională a societăţii respective[2].
Din toate cele menţionate până aici rezultă necesitatea de a
acorda constituţionalismul unui popor cu tradiţiile sale democra
tice, cu valorile şi principiile sale democratice născute în fervoarea
revoluţiei ori, după caz, în fervoarea momentelor sale constituţionale.
Problema constituţionalismului nu este însă atât de simplu de clasat,
în condiţiile în care ea poate fi abordată şi dintr-o altă perspectivă.
Ar trebui să ne întrebăm, în acest scop, care sunt reperele care
delimitează acceptul despre constituţionalism al unui popor. E vorbe
doar de repere strict naţionale şi/sau de repere extranaţionale ori
internaţionale? Dintr-o perspectivă universalistă[3] sau globalistă[4]
a constituţionalismului, concordanţa dintre speranţele, angoasele,
valorile morale şi sociale ale unui popor cu algoritmul constituţional
nu este un scop în sine. Constituţionalismul reprezintă, până la urmă,
un set de valori şi principii, anumite recomandări şi interdicţii[5], care
transcend datele culturale intime ale unui popor[6]. Se ridică aici
problema delicată a compatibilizării textului constituţiei cu principiile
universal recunoscute ale constituţionalismului. În aceste condiţii ar
trebui înţeles că soluţiile constituţionale ale unui popor, deşi concor-
dante cu valorile proprii ale poporului, pot să nu răspundă cerinţelor
„obiective” ale constituţionalismului, tradiţiile sale constituţionale să
contravină constituţionalismului, iar practicile sale constituţionale de
asemenea. Prin urmare, e nevoie de un proces de asumare a princi-
[1]
G. Sartori, Ingineria constituţională comparată, Ed. Institutul european, Iaşi,
2008, p. 192.
[2]
R. Elgie, J. Zielonka, op.cit., p. 45.
[3]
L. Catá Backer, From Constitution to Constitutionalism: A Global Framework
for Legitimate Public Power Systems, Pennsylvania State Law Review, vol. 113/2009,
p. 682 şi urm.; U.K. Preuss, Patterns of Constitutional Evolution and Change in
Eastern Europe, în J.J. Hesse, V. Wright (eds.), Constitutional Policy and Change in
Europe, Oxford University Press, Oxford, 1995, p. 95.
[4]
G. Basnet, A Critical Approach to the Study of Constitutional Migration, în
Cambridge Student Law Review, vol. 4/2008, p. 46-47.
[5]
N. Dorsen, M. Rosenfeld, A. Sajo, S. Baer, Comparative Constitutionalism.
Cases and Materials, Thomson & West, New York, 2003, p. 10.
[6]
L. Catá Backer, op. cit., p. 676.
piilor universale ale constituţionalismului care, dacă nu se regăsesc

în cultura constituţională a unui popor, trebuie căutate în afară. De
asemenea, dacă tradiţiile constituţionale nu concordă cu această
latitudine a constituţionalismului, ele trebuie receptate critic, iar
dacă practicile constituţionale ignoră constituţionalismul, ele trebuie
extirpate. Constituţionalismul şi identitatea culturală a unui popor
se construiesc nu doar prin afirmarea valorilor şi a angoaselor, dar
şi prin negarea acestora, la nevoie[1]. Acest demers de negare este
asociat cu unul de reaşezare a culturii şi identităţii constituţionale, în
scopul de a da expresie valorilor universale ale constituţionalismului
înscrise în constituţie în practica vieţii constituţionale.
Toate acestea trimit la inginerie constituţională prin transplant
constituţional şi, corelat, la inginerie culturală. Dacă din perspectiva
formal-juridică a constituţionalismului asumarea principiilor universale
ale constituţionalismului nu se poate face fără renunţarea, în măsură
mai mare sau mai mică, la tradiţii, valori şi instituţii constituţionale
parohiale, din perspectiva culturalistă a constituţionalismului asumarea
principiilor şi valorilor universale ale constituţionalismului presu-
pune transformarea culturii constituţionale şi, implicit, a identităţii
constituţionale a unui popor.
§2. Constituţionalism şi transplant constituţional

Dincolo de percepţia unui constituţionalism legat de valorile,
speranţele, angoasele şi practicile democratice ale unui popor, pro
blema constituţionalismului se poate dezbate şi prin raportare la un
tip ideal de constituţionalism[2]. Dacă am concepe faptul că există un
[1]
M. Rosenfeld, The Identity…, p. 1071 şi urm.
[2]
N. Dorsen, M. Rosenfeld, A. Sajo, S. Baer, op. cit., p. 10. Discuţia despre
un tip ideal de constituţionalism poate fi subminată de neclaritatea conceptului de
„ideal”. Ea poate trimite fie la proiectul unui constituţionalism convenţional, global
sau regional, instituţionalizat în cadrul unei constituţii globale sau regionale, fie
la existenţa unui set neinstituţionalizat de valori şi principii naturale, juste în sine.
Raportarea constituantului naţional la constituţionalismul global se poate face prin
integrare convenţională, iar la constituţionalismul de drept natural prin aspiraţie şi
participare. Dacă primul tip de constituţionalism oferă certitudine, cel de-al doilea,
în lipsa unei eventuale raportări la voinţa divinităţii (constituţionalism teocratic), se
poate dilua în determinări relative, incerte, ale conţinutului său. Problema se com-
plică în măsura în care, anumite modele constituţionale naţionale consacrate, refu-
zând raportarea la un tip ideal de constituţionalism supranaţional, se raportează la
ele însele ca la un potenţial ideal al constituţionalismului modern. Idealitatea aces-
tor modele constituţionale devine o chestiune de imagine, autoritate izvorâtă din
funcţionalitatea lor şi, eventual, presiune politico-economică menite să cosmetizeze
lipsurile proprii în materie de constituţionalism. Nu este dincolo de imaginaţie faptul
standard relativ general acceptat de constituţionalism[1], într-o aseme-

nea măsură problema reconstrucţiei constituţionale postcomuniste şi
problema identităţii constituţionale a unui popor trebuie reaşezate în
acest context. Această perspectivă lărgeşte considerabil sfera repere-
lor de legitimare ale momentului fondator şi face, în acelaşi timp, tri-
mitere la posibile ecuaţii instituţional-constituţionale standardizate. O
constituţie nu-şi mai stabileşte legitimitatea doar în funcţie de valorile
şi aşteptările democratice ale unui popor, ci (şi) în funcţie de gradul în
care aceasta participă la idealul constituţionalismului ce pare, priori-
tar, pietrificat în diverse modele constituţionale naţionale de succes.
Însăşi eticheta de „democraţii în tranziţie” pusă societăţilor central
şi est europene scoate în evidenţă ideea de dezvoltare graduală
spre un nivel al „supremului” constituţionalism. Astfel, găsirea unei
ecuaţii instituţionale corecte pentru drepturile şi libertăţile cetăţeneşti
şi realizarea unei distribuiri a puterilor în stat care să corespundă
acestor aşteptări se poate raporta la scheme instituţionale model
că unele din modelele constituţionale reper al constituţionalismului contemporan,
cum este cela al SUA, sau modelul sistemului internaţional de protecţie a drepturilor
omului pot suferi de carenţe în materie de constituţionalism. A se vedea L. Henkin,
A New Birth of Constitutionalism: Genetic Influences and Genetic Defects, în
Cordozo Law Review, vol. 14/1993, p. 538 şi urm. A se vedea în acest sens şi
S.N. Katz, Constitutionalism and Revolution, în Cordozo Law Review, vol. 14/1993,
p. 637-638. Niciun model nu este perfect, aşa cum remarcă Henkin, toate modelele
constituţionale existente, naţionale şi internaţionale, realizând, într-o măsură mai
mică sau mai mare, principiile constituţionalismului.
[1]
Conceptul de constituţionalism nu are o accepţiune universală în ceea ce
priveşte valorile, principiile şi instituţiile care se pot grupa sub umbrela acestuia,
fapt care transformă drumul spre consacrarea sa constituţională într-o alegere
între alternative evaluate în funcţie de standarde diferite. A se vedea L. Catá
Backer, op. cit., p. 689 şi urm. Cel puţin sub aspect instituţional el poate trimite
de la cerinţe minimale: alegeri regulate, libere şi competitive, libertatea presei şi a
cuvântului, instanţe funcţionale relativ independente (A se vedea M. Tushnet, Some
Skepticism about Normative Constitutional Advice, William and Mary Law Review,
vol. 49/2008,Questia, http://www.questia.com/PM.qst?a=o&d=5026771208, p. 6)
până la stabilirea unor repere constituţionale detaliate. O definiţie a lui L. Henkin
a rămas un punct de reper în acest sens. Constituţionalismul implică, din punctul
de vedere al acestuia, ideea de suveranitate a poporului, supremaţia constituţiei,
guvernământ reprezentativ, guvernământ limitat, separaţia puterilor în stat, con
trolul civil asupra armatei, o poliţie guvernată de lege şi control judiciar, instanţe
independente, asigurarea şi respectarea drepturilor omului, consacrarea con
trolului de constituţionalitate şi respectul pentru auto-determinare – adică drep
tul oamenilor de a-şi alege, schimba sau sfârşi afilierea lor politică. A se vedea
L. Henkin, op. cit., p. 535-536. O constituantă naţională ce ar dori să fie la zi cu
„cuceririle” constituţionalismului se loveşte inevitabil de o paletă foarte vastă şi în
continuă mişcare de valori, grupate sub semnul constituţionalismului liberal, con
stituţionalismului democratic, constituţionalismului etnocentric, constituţionalismului
social, constituţionalismului pluralist etc.
situate în afara coordonatelor naţionale ale constituţionalismului. În

aceste condiţii, demersul construcţiei constituţionale postcomuniste
se complică, relaţia intimă dintre constituţie şi cultura constituţională
în cadrul unei societăţi date fiind tulburată de nevoia părinţilor fon-
datori de a-şi vedea opera constituţională consolidată de un plus
de legitimitate. Mutarea accentului de pe cultura constituţională pe
instrumentalismul şi raţionalismul specifice perspectivei pozitivis-
mului juridic asupra constituţionalismului modern[1], face apel la o
perspectivă la fel de instrumentalistă şi pozitivistă a dreptului com-
parat. Transplantul constituţional devine astfel un instrument eficient
şi relativ facil în mâinile constituantei naţionale atât pentru a prelua
în eşafodajul constituţional naţional valorile şi principiile general
recunoscute ale constituţionalismului, cât şi pentru a propune un
model consacrat de democraţie funcţională. Primul demers intro-
duce societatea importatoare în lumea bună a constituţionalismului
modern, cel de-al doilea ar putea reproduce în societatea importa-
toare un model constituţional funcţional. De ce să se rişte a produce
organic un avorton constituţional când se poate adopta un model
constituţional creat de alţii, dar pe deplin maturizat şi funcţional?!
Apelul la importul constituţional pare a fi cât se poate de firesc,
de legitim, însă el ridică o serie de probleme specifice. Astfel, e
foarte importantă, pe de o parte alegerea modelului sau modelelor
constituţional/e din care se doreşte a se importa. Deoarece mai multe
sisteme constituţionale contemporane sunt considerate a se apropia
de idealul constituţionalismului, alegerea unuia dintre ele poate fi
pentru constituantul naţional o reală provocare. Acest aspect depinde
de percepţia constituantului naţional despre valorile constituţionale
consacrate în constituţia model, de interesele geopolitice ale poporului
importator, de antecedentele în materie de import juridic, de valori-
zarea modelului importat ca model democratic funcţional. Astfel, de
exemplu, o constituantă naţională va importa modelul constituţional
al societăţii de care se simte mai aproape din punct de vedere cul-
tural[2], va adopta modelul constituţional reprezentativ pentru struc-
turile geo-politice şi economice în care aspiră să se integreze[3], va
fi ispitită să importe modelul constituţional pe care l-a mai importat
[1]
D.T. ButleRitchie, Organic Constitutionalism: Rousseau, Hegel and the Con
stitution of Society, în Journal of Law in Society, vol. 6/2006, p. 36.
[2]
R. Arnold, Foreign Influences on National Constitutional Law, în E. Riedel
(ed.), Constitutionalism – Old Concepts, New Worlds, Berliner Wissenschafts
Verlag, Berlin, 2005, p. 45-47.
[3]
A.E. Dick Howard, The Indeterminancy…, p. 405.
şi în trecut şi va dori să preia modelul constituţional care asigură

o democraţie funcţională şi stabilă. Alteori, alegerea modelului
constituţional este condiţionată de angajamentele internaţionale ale
unui stat, în acest caz modelul prestigios şi modelul aproape fiind
înlocuite de modelul impus. Europenizarea dreptului constituţional,
deşi pare un proiect generos, poate fi, în acelaşi timp, un pat al lui
Procust pentru constituţiile şi culturile constituţionale naţionale.
Un factor determinant în toate aceste aspecte este şi măsura în
care actorii înşişi ai diverselor modele constituţionale sunt dispuşi să-şi
impună constituţionalismul propriu ca model[1], precum şi gradul în
care experţii naţionali sunt sensibili la prezenţa acestora. De aseme-
nea, măsura în care un judecător constituţional se poate transforma
într-un importator nu depinde doar de conştientizarea avantajelor unui
asemenea demers pentru interpretarea propriei constituţii[2], dar şi
de perceperea rolului activist pe care o Curte constituţională îl poate
avea în procesul de control de constituţionalitate. În genere, calitatea
de importatori de principii, valori sau jurisprudenţă constituţională a
judecătorilor depinde de sensibilitatea acestora faţă de cultura juridică
sau constituţională naţională, precum şi de presiunile exercitate din
exterior asupra procesului judiciar. Astfel, se pare că indiferenţa
judecătorilor Curţii constituţionale a României faţă de ecranul de
tradiţionalitate instituit de art. 1 alin. (3)din Constituţia României
i-a transformat în importatori necondiţionaţi ai soluţiilor altor curţi
[1]
W. Osiatynski, Paradoxes of Constitutional Borrowing, în International Jour
nal of Constitutional Law, vol. 1/2003, p. 255-256. Prezenţa experţilor străini în con-
textul redactării constituţiei este mai mult decât discutabilă. Este cert că prezenţa
fizică a acestor experţi alături de cei naţionali, le creează celor dintâi oportunitatea
să-şi „vândă” propriul model constituţional. Întotdeauna acest „ajutor juridic” se sol-
dează cu import juridic, cel mai probabil, din modelul constituţional direct propovă-
duit. Caracterizaţi, de regulă, printr-un dezinteres brutal faţă de tradiţiile constitu
ţionale, nevoile socio-economice reale, specificitatea culturii constituţionale a socie-
tăţii „ajutate”, subiectivitatea ştiinţifică a acestor experţi străini poate fi prezumată.
Dreptul comparat pe care aceştia îl practică se poate manifesta ca o nouă formă de
imperialism juridic, un intervenţionism politic realizat de pe poziţii paternaliste. A se
vedea G. Frankenberg, Stranger then Paradise: Identity & Politics in Comparative
Law, în Utah Law Review, vol. 1997, p. 259 şi urm. Obiectivizarea acestui tip de
imperialism constituţional, sub stindardul „armonizării transnaţionale”, poate merge
până la o teorie a „managementului influenţei” care, în esenţă, postulează ideea
că „băieţii buni” ar trebui să impună sau să propună oricum modele constituţionale
societăţilor în tranziţie, pentru a nu lăsa câmp de manevră „băieţilor răi”. A se vedea
F. Schauer, On the Migration of Constitutional Ideas, în Connecticut Law Review,
vol. 37/2005, p. 917 şi urm.
[2]
J. Goldsworthy, Questioning the migration of constitutional ideas: rights,
constitutionalism and the limits of convergens, în S. Choudhry (ed.), op. cit., p. 141.
constituţionale europene[1] şi, pe de altă parte, presiunile venite din

partea instanţelor europene de la Luxembourg şi Strasbourg ori din
partea organismelor Uniunii Europene creează „breşe” involuntare
de import constituţional.
În acelaşi timp, contează mult cantitatea de instituţii importate,
natura lor, precum şi numărul modelelor constituţionale de unde s-a
importat. Aceste aspecte sunt strâns legate de caracterul raţional sau
iraţional al transplantului constituţional[2], de orgoliul juridic naţional
al importatorului, de măsura în care se conştientizează necesităţile
societăţii importatoare, de prestigiul tradiţiei constituţionale în soci-
etatea importatoare, precum şi de forţa angoaselor constituţionale
ale acesteia. Încărcătura de iraţional are toate şansele să crească
în măsura în care preferinţa pentru unul sau altul dintre modele este
rodul influenţei, preferinţelor şi credinţelor elitei politice sau rodul
demersului ştiinţific al elitei academice[3]. Astfel, un doctrinar cu o
excelentă expertiză în materie de constituţionalism contemporan
şi drept comparat va avea mai multe şanse să realizeze un import
constituţional raportat la necesităţile şi particularităţile societăţii impor-
tatoare, să realizeze un echilibru între valorile constituţionalismului
şi cele intime ale societăţii importatoare decât un politician marcat
de idiosincrazii politice, etnice sau religioase.
Pe de altă parte, se ridică o problemă delicată legată de corelaţia
dintre instituţiile importate şi cultura constituţională a unui popor.
Indiferent de obiectivarea valorilor constituţionale şi exploatarea lor
dintr-o perspectiva unui „legocentrism”[4] arid, nu se poate ignora
faptul că dreptul constituţional şi instituţiile sale evoluează într-un
anume context socio-economic şi cultural. Perspectiva lui D.S. Lev
este relevantă în acest sens:
[1]
M. Guţan, Forme pe un alt fond…, p. 28 şi urm.
[2]
Pentru amănunte legate de importul juridic raţional şi iraţional, a se
vedea M. Guţan, Building the Romanian Moder Law – Why is it Based on Legal
Transplant?, în Acta Universitatis Lucian Blaga, Seria Jurisprudentia, supplement
2005, p. 130-131.
[3]
L. Epstein, J. Knight, Constitutional Borrowing and Nonborrowing, în
International Journal of Constitutional Law, vol. 1/2003, p. 209.
[4]
Prin „legocentrism” se poate înţelege faptul că „dreptul este considerat ca
un dat şi ca o necesitate, ca un drum natural spre ideal, spre soluţionarea optimă
şi raţională a conflictelor şi, în cele din urmă, spre o ordine socială ce garantează
pacea şi armonia”. A se vedea G. Frankenberg, Critical Comparison: Re-thinking
Comparative Law, în Harvard International Law Journal, vol. 26/1985, p. 434 şi
urm, p. 433.
Fără o înţelegere a conflictelor ce au loc în stat şi societate şi

între acestea două, a modului în care puterea este generată şi
autoritatea efectiv exercitată, a valorilor şi ideologiilor ce dau
formă structurii politice şi comportamentului, nu putem înţelege
manifestările constituţionalismului aşa cum ele au evoluat[1].
Importul constituţional nu poate fi înţeles, prin urmare, ca o ale

gere simplă între modele consacrate ale constituţionalismului, ci
ca o adoptare a unor valori şi instituţii constituţional-politice străine
realizată într-un anume context cultural specific societăţii importatoare.
Există în doctrină un important curent, de inspiraţie hegeliană, care,
dacă nu este neapărat împotriva oricărui tip de import constituţional[2],
susţine necesitatea realizării unui import constituţional care să
conducă la o concordanţă a instituţiilor juridice importate cu, pe
de o parte, cultura naţională, şi, pe de altă parte, cultura juridică
şi constituţională a societăţii importatoare[3]. Miza centrală a aces-
tei preocupări este realizarea unui transplant constituţional de
succes[4]. Orice reformă constituţională care, renunţând la recep-
[1]
A se vedea D.S. Lev, Social Movements, Constitutionalism and Human
Rights: Comments from the Malaysian and Indonesian Experiences, în N. Dorsen,
M. Rosenfeld, A. Sajo, S. Baer, op. cit., p. 14.
[2]
Pe linia gândirii hegeliene, o constituţie este într-atât legată de conştiinţa
de sine a unui popor, încât orice import constituţional este sortit eşecului. „A voi să
dai unui popor o constituţie, fie ea mai mult sau mai puţin raţională în ce priveşte
conţinutul ei, – fantezia aceasta ar nesocoti tocmai momentul prin care constituţia
ar fi mai mult decât o născocire a gândirii. De aceea, fiece popor îşi are constituţia
care i se potriveşte şi care i se cuvine”. A se vedea G.W.F. Hegel, op. cit., p. 273.
Pentru o trecere analitică în revistă a relaţiei dintre constituţionalismul formal şi cel
organic la Hegel, a se vedea D.T. ButleRitchie, Organic Constitutionalism…, p. 48
şi urm.
[3]
D.T. Ritchie, Critiquing Modern Constitutionalism, în Appalachian Journal
of Law, vol. 3/2004, p. 44-45; A se vedea, de asemenea, A.E. Dick Howard, The
Indeterminancy…, p. 404.
[4]
Compatibilitatea dintre cultura în genere şi cultura constituţional-juridică a
unui popor cu instituţiile constituţionale importate este o precondiţie a succesului
importului juridic. Importul constituţional nu este neapărat de succes, deoarece
instituţiile importate se adaptează şi se integrează în societatea importatoare.
Miza reală a importului constituţional de succes este modul în care prin adaptarea
instituţiilor importate în societatea importatoare conduce la realizarea scopurilor
celor care au importat. De exemplu, faptul că elita politică românească a reuşit să
consacre prin constituţia de la 1866 principiile constituţionalismului vest-european
al epocii, dând astfel curs speranţelor de realizare a guvernământului reprezentativ,
nu reprezintă, din punctul nostru de vedere, un import constituţional de succes, în
măsura în care adaptarea acelor valori, principii şi instituţii în societatea românească
nu a consacrat democraţia în viaţa politică şi constituţională. Pentru detalii a se
vedea M. Guţan, Dreptul comparat…, p. 58 şi urm.
tare critică, se predă în faţa unui constituţionalism modern fetişizat

şi, prin urmare, neglijează coordonatele culturale şi cultural-juridice
ale unui popor, riscă să eşueze[1]. Dincolo de orice dispute legate
de necesitatea transplantului constituţional, este cert că nimeni nu
doreşte o astfel de finalitate sau care, mai rău, să producă practici
care să îndepărteze naţiunea importatoare de finalităţile ei demo-
cratice. Importul constituţional trebuie, de aceea, tratat cu maximă
responsabilitate. Una este să se importe o instituţie de dreptul familiei
care, eşuând în a se adapta, irită sistemul juridic şi cultura juridică
a societăţii importatoare şi altceva este a se importa un regim poli-
tic care, impropriu transpus în societatea importatoare, să conducă
la dezechilibre politice, sociale şi economice ce se pot finaliza cu
instaurarea unei dictaturi[2].
A realiza însă un import constituţional în termenii succesului nu
este simplu. Un demers specific şi riscant de comparare juridică
critică trebuie realizat în acest context[3]. Pentru acest lucru, cel care
se încumetă la acest demers trebuie să cunoască foarte bine speci-
ficitatea culturală a societăţii importatoare, necesităţile acesteia în
materie socio-politică şi economică, cultura constituţională a aces-
teia, în special valorile democratice de care este ataşată, precum
şi practicile ei în materie politico-constituţională. Pe de altă parte,
este necesară o bună cunoaştere a specificităţii culturale şi a cul-
turii constituţionale a societăţii sau societăţilor de unde se doreşte
a se importa[4]. Dacă se urmăreşte importarea mai multor instituţii
[1]
Montesquieu a fost primul care a atras (indirect) atenţia asupra pericolului
fetişismului normativ în abordarea reformei constituţionale. A se vedea L. Zucca,
op. cit., p. 499. A se vedea şi D.T. Ritchie, Critiquing Modern…, p. 41-42. Unul dintre
cele mai spectaculoase eşecuri ale unui import constituţional făcut în scopul de a
reproduce în societatea importatoare modelul constituţional de succes al societăţii
de origine este Constituţia Argentinei din 1853. Mergând pe ideea că succesul
democratic şi economic al SUA poate fi realizat în Argentina doar prin respectarea
fidelă nu doar a textului constituţiei, dar şi a interpretării acesteia, părinţii fondatori ai
Constituţiei argentiniene au decis să confere forţă interpretativă obligatorie doctrinei
şi jurisprudenţei constituţionale nord-americane. Experimentul arată până unde se
poate merge cu desconsiderarea şi ignorarea culturii constituţionale proprii a unui
popor. A se vedea C.F. Rosenkrantz, Against borrowing and other nonauthoritative
uses of foreign law, în International Journal of Constitutional Law, vol. 1/2003,
p. 271 şi urm.
[2]
Unul din cele mai cunoscute exemple în acest sens este Constituţia ger
mană de la Weimar (1918). A se vedea D.T. Ritchie, Modern Constitutionalism and
Weimar Liberalism, în R. SJRJ nr. 20/2007, p. 15-39.
[3]
M. Rosenfeld, Constitutional Migration and the Bounds of Comparative
Analysis, în NYU Annual Survey of American Law, vol. 58/2001, p. 71 şi urm.
[4]
C.F. Rosenkrantz, op. cit., p. 288-289.
din sisteme şi culturi constituţionale diferite, lucrurile se complică

atât sub aspectul compatibilităţii dintre instituţiile importate şi cultura
constituţională importatoare, cât şi sub aspectul compatibilităţii dintre
culturile constituţionale exportatoare care oferă diversele instituţii
spre import[1]. Fără a asuma un agnosticism cultural-juridic, trebuie
spus, însă, că a cunoaşte specificitatea culturii constituţionale a
unei alte societăţi este nu neapărat foarte dificilă, dar reprezintă un
demers cognitiv destul de delicat. Constituţionalismul unui popor
este ancorat în datele sale culturale cele mai intime astfel că, a-l
cunoaşte pe deplin, presupune o abordare complexă axată pe mul-
tiple coordonate – morale, sociale, economice, politice, etnopsi
hologice, epistemologice etc.[2] Abordarea acestora presupune o
îmbinare echilibrată a „imersiunii” culturale cu evaluarea obiectivă a
datelor obişnuite[3], depăşirea textului constituţiei prin descoperirea
şi înţelegerea dreptului viu. Toate acestea îngreunează considerabil
analiza comparată a constituţiei şi constituţionalismului[4].
[1]
Ch. A. Saunders, A constitutional Culture in Tradition, în M. Wyrzykowski
(ed.), op. cit., p. 38.
[2]
E. Stein, Uses, Misuses and Nonuses of Comparative Law, în New York
Univerity Law Review, vol. 72/1977-1978, p. 201.
[3]
E.J. Eberle, The Method and Role of Comparative Law, în Washington
University Global Studies Law Review, vol. 8/2009, p. 453, p. 457 şi urm.
[4]
M. Rosenfeld, Constitutional Migration…, p. 67. Trebuie remarcat aici faptul
că, de cele mai multe ori, analiza comparativă, în contextul transplantului consti
tuţional, este realizată prin intermediul simplei juxtapuneri de text, instituţii constituţi-
onale şi doctrină. Deşi această perspectivă face transplantul constituţional mai facil,
ea ignoră necesitatea corelării importului juridic cu cultura constituţională. Simpla
juxtapunere de instituţii poate, cel mult, scoate în evidenţă asemănările şi deose-
birile existente între diversele soluţii instituţionale, permiţând, totodată, trecerea în
revistă a acestora. A face, plecând de aici, import constituţional apelând la soluţia
cea mai des conferită unei anumite probleme sociale înseamnă a neglija nevoile şi
posibilităţile reale ale societăţii importatoare. Metoda comparativă funcţionalistă nu
este nici ea utilă în contextul importului constituţional de succes. Deşi este interesa-
tă de contextul socio-economic şi cultural în care funcţionează o anumită instituţie,
funcţionalismul pleacă de la o perspectivă reducţionistă: aceea că toate societăţile
se confruntă cu aceleaşi probleme cărora le răspund prin soluţii juridice diferite, dar
cu aceeaşi finalitate. În consecinţă, funcţionalismul „vânează” identitatea funcţiona-
lă şi pe cea a soluţiilor fără a face o evaluare reală a relaţiei dintre funcţie, soluţie şi
cultură. Funcţionarea instituţiilor şi valorilor constituţionale trebuie făcută continuu
în contextul culturii naţionale şi constituţionale a unui popor. A se vedea în acest
sens G. Frankenberg, Critical Comparison…, p. 434 şi urm.; J. Bell, La compa-
raison en droit public, în Mélanges en l’honneur de Denis Tallon: d’ici, d’ailleurs:
harmonisation et dynamique du droit. Société de législation comparée, Paris, 1999,
p. 41-43; W. Konijnenbelt, Discours de la méthode en droit public comparé, în Com-
parability and evaluation: essays on comparative law, private international law and
international commercial arbitration, Martinus Nijhoff Publishers, Dorbrecht-Boston-
În acelaşi timp, trebuie înţeles foarte bine faptul că orice import a

algoritmului instituţional aparţinând unei alte societăţi nu va recrea
în societatea importatoare funcţionalitatea acestuia din societatea
mamă[1]. Chiar dacă se asigură condiţiile instituţionale şi chiar dacă
se remarcă o oarecare compatibilitate socio-culturală şi economică
între societatea importatoare şi cea exportatoare [2], transplantul
constituţional se va solda mai curând cu o adaptare a instituţiilor
importate la specificitatea culturală şi la contextul socio-economic
al societăţii importatoare[3]. În consecinţă, importul constituţional ar
trebui să se concentreze cu prioritate pe datele socio-economice
şi pe specificitatea cultural-juridică a societăţii importatoare şi, din
această perspectivă, să se apeleze la transfer de instituţii. Orice
demers de a recrea în altă societate coordonatele funcţionale din
societatea originară ale constituţionalismului specific acesteia,
are şanse mari de eşec[4]. Trebuie înţeles aici foarte bine şi faptul
că normele juridice de drept constituţional şi instituţiile de drept
constituţional nu sunt, adeseori, echivalente cu practica politico-
constituţională ce se dezvoltă plecând de la ele. Se poate ajunge,
ca în Franţa celei de-a V-a Republici, la un quasi-paralelism între
constituţia formală şi cea materială, instituţiile nemaiavând mare
relevanţă pentru explicarea vieţii constituţionale propriu-zise. De
aceea, trebuie făcutăo distincţie clară între ideea şi posibilitatea de
a importa norme şi instituţii de drept constituţional, pe de o parte,
Londra, 1994, p. 125-126. Redusă la formalism juridic, această perspectivă poate

fi chiar periculoasă dacă ar fi înţeleasă în sensul posibilităţii importului unei soluţii
constituţionale străine care răspunde aceleiaşi probleme apărute şi în societatea
importatoare şi care vizează aceeaşi finalitate.
[1]
Perspectiva legăturii strânse dintre drept şi datele culturale ale unui popor
era înţeleasă încă din epoca luminilor. Rousseau însuşi se întreba dacă „...o formă
particulară de constituţionalism, care poate avea o anumită funcţionalitate într-o
naţiune sau stat din istorie, va avea aceeaşi funcţionalitate într-un alt loc sau timp”.
A se vedea D.T. Ritchie, Organic Constitutionalism…, p. 43. A se vedea W. Osi-
atynski, op. cit., p. 262; A se vedea şi M. Rosenfeld, Constitutional Migration…,
p. 70.
[2]
Cel puţin, un asemenea context va creşte şansele de succes ale importului
constituţional. A se vedea E. McWhinney, Constitution Making: Principles, Process,
Practice, în V.C. Jackson, M. Tushnet, Comparative Constitutional Law, Foundation
Press, New York, 1999, p. 211.
[3]
W. Osiatynski,op. cit., p. 261; A se vedea, de asemenea, A.E. Dick Howard,
The Indeterminancy…, p. 403; A se vedea şi M. Tushnet, Returning with Interest:
Observations on some Putative Benefits of Studying Comparative Constitutional
Law, în University of Pennsylvania Journal of Constitutional Law, vol. 1/1998-1999,
p. 334.
[4]
M. Rosenfeld, Modern Constitutionalism…, p. 508.
şi, pe de altă parte, ideea şi posibilitatea de a importa doar modul

în care acestea funcţionează în practica politică[1]. Practica politică
fiind intim legată de specificul culturii politico-constituţionale a unei
societăţi, de contextul socio-economic, ceea ce se poate importa
sunt doar instituţiile, valorile şi principiile. Aceste instituţii, principii
şi valori importate într-o altă societate, vor da naştere unui alt tip de
funcţionalitate, unei alte practici politice[2].
Luând în calcul aceste aspecte, ar fi mult mai util să se realizeze
import constituţional cu scopul expres de a verifica modul în care
instituţiile importate sunt compatibile cu societatea importatoare.
Renunţându-se la precizia ingineriei sau chirurgiei constituţionale,
care vizează finalităţi concrete, s-ar putea apela, aşa cum recomandă
Ludwikowski, la mai avantajosul demers al grădinăritului constituţional:
(…) grădinăritul constituţional nu îşi construieşte produsele din

componente bine testate şi nici nu transplantează organe în
organisme sociale împlinite. Mai curând, el ia seminţe din diferite
grădini şi le implantează, bucată cu bucată, în vegetaţia vie şi în
continuă schimbare formată din reguli, norme şi instituţii. Noile
grădini nu seamănă cu tradiţionalele ...parcuri; ele au un carac-
ter mixt, amestecând laolaltă caracteristici produse de diferite
gusturi, culturi şi stiluri[3].
Această perspectivă avantajează importul constituţional, crescând,

prin concentrarea exclusivă pe adaptare, şansele de succes ale aces-
tuia. Este vorba însă aici de un succes al importului constituţional
particularizat la compatibilitatea şi integrarea în societatea impor-
tatoare a fiecărei instituţii importate în parte şi nu a ansamblu-
lui instituţional. În acelaşi timp, trebuie acceptat că adaptarea nu
înseamnă neapărat pierderea instituţiilor constituţionale importate
în peisajul instituţional şi cultura constituţională a societăţii impor-
tatoare. Dimpotrivă, instituţiile importate pot produce presiuni cul-
turale asupra societăţii importatoare, determinând anumite schimbări
de mentalitate sau în acţiunea politică. Problema reală a acestui
demers este, continuând metafora lui Ludwikowski, măsura în care,
[1]
S.F. Kreimer, Invidious Comparisons: Some Coutionary Remarks on the
Process of Constitutional Borrowing, în University of Pennsylvania Journal Consti-
tutional Law (Law School), vol. 1/1999, p. 647.
[2]
A se vedea în acest sens M.D. Adler, Can Constitutional Borrowing be Jus-
tified? A Comment on Tushnet, în University of Pennsylvania Journal Constitutional
Law (Law School), vol. 1/1998, p. 350 şi urm.
[3]
R.R. Ludwikowski, Constitutional Culture…, p. 9-10.
în final, grădina constituţională rezultată va arăta ca un ansamblu

coerent şi estetic de instituţii sau va da impresie unui aranjament
instituţional fragmentat. Paradoxal, acest risc provine tocmai din
ignorarea logicii pozitivismului juridic: în măsura în care un sistem
juridic funcţionează corect şi eficient tocmai prin integrarea, corelarea
şi intercondiţionarea instituţiilor în ansamblu, a practica grădinăritul
constituţional înseamnă a spera să se construiască un nou sistem
funcţional cu instituţii desprinse din angrenajul care le conferea
sens şi funcţionalitate. Neînţelegerea modului în care instituţiile
astfel selectate şi „însămânţate” se integrează în „grădina” lor de
origine poate determina o lipsă de corelare a acestora[1]şi blocaj
funcţional în societatea importatoare. Instituţiile importate produc
efecte benefice în corelare cu întreg ansamblul constituţional în care
sunt reglementate şi nu ca entităţi distincte[2]. În consecinţă, ar rezulta
cu necesitate că ar fi util să se importe întreg modelul constituţional
cu întreaga garnitură de instituţii, proceduri şi principii juridice, dar
în acest moment se redeschide problema compatibilităţii şi a suc-
cesului importului juridic.
Acest cerc vicios poate conduce la necesitatea soluţionării pro
blemei transplantului constituţional renunţând, pur şi simplu, la
el. O reîntoarcere la constituţionalismul organic propovăduit de
Rousseau şi Hegel ar fi o soluţie utilă. A propune însă astăzi ca
o constituţie sau constituţionalismul să reflecte „zestrea socială şi
juridică a unei societăţi” poate deveni un ideal la fel de intangibil
ca şi propunerea de a construi constituţionalismul prin raportare la
standarde formal-instituţionale ideale supranaţionale sau naţionale.
Importul constituţional este o realitate evidentă de care trebuie să
se ţină cont. Puţine societăţi au avut şansa de a dezvolta un real
constituţionalism organic, celelalte trebuind să apeleze, mai mult
sau mai puţin, la import constituţional. Tocmai de aceea, fără a
renunţa nici la transplant juridic şi nici la constituţionalism organic,
soluţia ar trebui găsită în ingineria culturală, adică în capacitatea
culturii juridice şi constituţionale a unui popor de a se modela, de
a se transforma, asumând noi valori pe care să le pună de acord
cu datele culturale conservate. Această perspectivă pune de acord
constituţionalismul formal-juridic cu constituţionalismul organic, fără
a da curs exclusiv niciuneia dintre ele.
[1]
R.R. Ludwikowski, „Mixed” Constitutions – Product of an East-Central
European Constitutional Melting Pot, în Boston University International Law Journal,
vol. 16/1998, p. 64-65.
[2]
J. Elster, Constitutionalism…, p. 477.
Din toate aceste aspecte se degajă complexitatea problematicii

consacrării constituţionalismului într-o anumită societate prin inter-
mediul importului constituţional. Interacţiunea specifică a importu-
lui juridic cu cultura constituţională a unui popor pune sub semnul
întrebării orice demers teoretic de conturare a unui model ideal de
constituţionalism. Fie că e înţeles ca o totalitate de valori şi instituţii
recunoscute global (constituţionalism transnaţional), fie ca un buchet
de valori şi principii juste în sine (constituţionalism de drept natural),
fie că e acceptat ca întruchipat în diversele modele constituţionale
naţionale consacrate, împlinirea idealului constituţionalismului nu se
poate realiza decât prin prisma identităţii constituţionale a societăţii
importatoare[1]. Multitudinea identităţilor naţionale postulează o mul-
titudine de căi prin care se poate consacra constituţionalismul[2] şi,
implicit, o multitudine de tipuri de constituţionalism. În acelaşi timp,
deşi este de înţeles sub aspectul clarităţii ştiinţifice, orice efort de
clarificare a conceptului de constituţionalism şi a substanţei sale
fixează doar nişte repere teoretice unei dinamici constituţional-
politice care este marcată de particularităţile culturale ale poporu-
lui care îl asumă. Importul constituţional făcut cu scopul de a con-
sacra constituţionalismul în practica politică a unei societăţi şi de
a instaura democraţia va avea succes doar în condiţiile în care
respectiva societate va asuma un mod de a gândi, simţi, vorbi, scrie
şi înfăptui, într-un cuvânt acel spirit[3] care să creeze condiţiile cul-
turale ale dezvoltării acestuia. Pentru ca acest lucru să se realizeze,
este necesar un demers conştient şi susţinut de inginerie culturală.
Secţiunea a 2-a. Constituţionalism

şi inginerie culturală
Asumat conştient şi voluntar prin intermediul transplantului juridic,
constituţionalismul unui popor poate reflecta valorile universal recu-
noscute ale constituţionalismului. Identitatea constituţională a unui
popor poate, în aceste condiţii, să cuprindă atât valorile care decurg
din etnicitatea sa, cu toate speranţele şi angoasele specifice, dar
şi valorile conştient asumate ale constituţionalismului universal sau
global. Deşi nu întotdeauna consacrate coerent şi congruent în arhi-
tectura constituţională, aceste valori sunt mărturie a ceea ce un popor
[1]
S.N. Katz, Constitutionalism in East Central Europe: Some negative lessons
from the American experience, în V.C. Jackson, M. Tashnet, op. cit., p. 283.
[2]
M. Rosenfeld, Modern Constitutionalism…, p. 506.
[3]
Idem, p. 507.
este din punct de vedere al constituţionalismului şi ceea ce ar dori

să fie. În această situaţie, distincţia dintre constituţionalismul înţeles
ca norme şi instituţii juridice şi constituţionalismul înţeles ca valori
şi practică în conformitate cu acestea este, încă o dată, oportună.
Simpla asumare constituţională a unor valori ale constituţionalismului
nu determină o practică constituţional-politică efectivă în acest
sens. Explicaţia am mai enunţat-o: nu de puţine ori, valorile uni-
versale ale constituţionalismului contravin culturii în genere şi cul-
turii constituţionale a unui popor. Pentru ca valorile asumate ale
constituţionalismului să fie efectiv practicate, ele nu trebuie să se
lovească de datele culturale intime ale poporului importator. Prin
urmare, o inginerie culturală este, în anumite limite, inevitabilă[1],
dând expresie ideii conform căreia constituţionalismul şi constituţia
nu reprezintă necondiţionat manifestarea specificităţii socio-culturale
a unui popor, ci şi instrumentele necesare schimbării socio-cul-
turale[2]. Aici iese foarte bine în evidenţă caracterul sau „dimensiunea
aspiraţională” implicită a transplantului şi ingineriei constituţionale.
Având în vedere că transplantul constituţional este menit adesea
să reordoneze resorturile socio-politice profunde ale unei societăţi,
în concordanţă cu nişte idealuri asumate, ingineria juridică poate
implica atât conştientizarea limitelor socio-culturale ale momentului
în societatea importatoare, dar şi, inevitabil, dorinţa de a susţine ide-
aluri pe care cândva societatea le va asuma[3]. Această ideea face
apel la perseverenţă şi răbdare în realizarea eforturilor de schim-
bare a mentalităţii. Aici mai trebuie făcută însă o precizare foarte
importantă: ingineria culturală este necesară nu doar pentru ca
societatea importatoare să nu respingă transplantul constituţional.
Până la urmă, miza nu este potrivirea instituţiilor importate în peisajul
cultural al societăţii importatoare şi nici măcar punerea în aplicare cu
orice preţ a acestora. Miza o reprezintă aplicarea instituţiilor impor-
tate într-un anume fel. În cazul transplantului constituţionalismului,
obiectivul nu este ca o societate dată să aibă o constituţie care să fie
pusă în practică. Obiectivul este ca instituţiile importate să fie puse
în practică într-un anume spirit şi la anumite coordonate atitudinale.
Constituţionalismul reprezintă o anumită latitudine principial-valorică
ce se exprimă printr-un anume tip de praxis. Prin urmare, din punctul
[1]
W.F. Murphy, Designing a Constitution…, p. 1321-1323.
[2]
G. Frankenberg, Comparaing Constitutions: ideas, ideals and ideology –
toward a layered narrative, in International Journal of Constitutional Law, vol. 4/2006,
p. 450.
[3]
J.L. Nolan Jr., op. cit., p. 38.
nostru de vedere, ingineria culturală este necesară, în acest caz,

pentru a produce în societatea importatoare acei parametri mentali-
tari şi comportamentali minimali necesari pentru buna funcţionare
a constituţionalismului.
Dacă înţelegem cultura în termeni de informaţie, trebuie preci-
zat că, pe de o parte, trebuie renunţat la (părţi din) informaţia ce
constituie vechea cultură sau cultura tradiţională a poporului respec-
tiv şi, pe de altă parte, trebuie asumată informaţia ce structurează
noua cultură constituţională. Acest demers nu este deloc uşor.
Simpla ataşare ideologică a elitelor politice şi academice de noile
valori ale constituţionalismului şi consacrarea lor formal juridică
în textul constituţional nu este nici pe departe suficientă pentru a
determina o asumare reală a acestora la nivelul praxisului politic
şi constituţional. Importul constituţional japonez, de exemplu, a
demonstrat că însăşi aceste elite se confruntă cu dificultăţi în a se
acomoda cu teorii şi ideologi care le sunt străine[1]. Este nevoie,
în consecinţă, de o largă adeziune a societăţii, în ansamblul ei,
faţă de noile valori constituţionale, adeziune la care se ajunge atât
prin educaţie civică, dar şi în virtutea modului în care viaţa politică
răspunde noilor deziderate. Intervine aici o dialectică perpetuă între
imaginea şi aşteptările poporului cu privire la noile valori asumate
şi buna funcţionare a regimului politic.
Din punctul nostru de vedere, însă, ingineria culturală nu este un
panaceu universal. Nu este atât de simplu să se realizeze practic,
ca s-o spunem în limbajul culturii juridice româneşti, ideea formei
care modelează complet fondul. Ingineria culturală, în acest caz,
se pune în termenii transformării identităţii constituţionale şi nu în
termenii pierderii ei. Tocmai de aceea, orice import constituţional
trebuie să fie o asumare conştientă şi liber acceptată a sarcinii de a
pune de acord identitatea constituţională cu necesitatea remodelării
ei, precum şi o trasare clară a limitei între conservatorismul inerent
reflexiei identitare şi dimensiunile remodelării culturale.
Secţiunea a 3-a. Constituţionalism

şi incoerenţă constituţională
Teoretic, orice constituţie, pentru a fi o bună constituţie, trebuie
să se remarce prin consistenţă, claritate, transparenţă, coerenţă şi
[1]
Y. Hasebe, Constitutional Borrowing and Political Theory, în International
Journal of Constitutional Law, vol. 1/2003, p. 224 şi urm.
flexibilitate. După ce am parcurs, însă, problematica legată de relaţia

constituţionalismului cu cultura constituţională, importul juridic şi
ingineria culturală, aceste trăsături par a fi mai curând un deziderat
greu de pus în practică. Adeseori, constituţiile sunt lipsite de finali-
tate, ambigue, evazive, incoerente şi rigide. Explicaţia acestei stări
de lucruri este destul de simplă: în cele mai multe cazuri, constituţiile
încearcă, fără succes, să îmbine valorile, principiile şi tradiţiile proprii
culturii constituţionale a unui popor cu importul constituţional mai
mult sau mai puţin raţional. Este greu, în consecinţă, să se producă
o construcţie constituţională impecabilă. Constituţiile sunt rezultatul
unui compromis politic între oameni dominaţi de orgolii, pasiuni şi
interese politice distincte, sunt rezultatul încăpăţânării de a conserva
tradiţiile constituţionale naţionale, sunt rezultatul nevoii de a consa-
cra constituţional prudenţa şi emoţiile societăţii, sunt rezultatul nevoii
de legitimitate internă şi externă, sunt rezultatul importului mai mult
sau mai puţin fericit din modele constituţionale admirate. Ele sunt
greu de corelat teoretic, rămânând practicii constituţionale rolul de
a aşeza o logică în toate acestea. Funcţionalitatea regimului politic
poate, în aceste condiţii, să sufere, dar, aşa cum remarca V. Osia-
tynski, „constituţiile nu sunt doar despre introducerea celor mai bune
mecanisme şi instituţii. Constituţiile sunt, de asemenea, despre legiti-
mitate, cetăţenie şi identitate”[1]. Instituţiile şi mecanismele pot, prin
natura lor, să soluţioneze problemele legate de funcţionalitate, dar
constituţiile nu sunt sisteme închise care se raportează la dinamica
lor internă. Constituţiile sunt expresia identităţii constituţionale a unui
popor, iar prin această prismă instituţiile constituţionale sunt mijloace,
iar nu scopuri în sine. De aceea, funcţionalitatea unei constituţii se
poate măsura şi prin gradul în care răspunde speranţelor şi angoaselor
unui popor relative la democraţie. Doar în acest caz, ca să o spunem
în termenii lui D. Grimm, o constituţie va avea „forţă simbolică”, va
oferii unui popor un reper identitar necesar coeziunii sale[2].
Secţiunea a 4-a. Concluzii

Din toate aspectele expuse în acest capitol, rezultă nişte conclu-
zii foarte clare în ceea ce priveşte construcţia constituţionalismului
într-o societate dată, cu impact direct asupra modului în care ar
[1]
W. Osiatynski, op. cit., p. 267.
[2]
D. Grimm, Integration by Constitution, în International Journal of Constitu
tional Law, vol. 3/2005, p. 199-200.
trebui să fie evaluată construcţia şi reconstrucţia constituţionalismului

românesc modern:
a) Importul constituţional este util în anumite circumstanţe, însă
el trebuie realizat având în vedere necesitatea compatibilităţii dintre
instituţiile importate, cultura naţională, cultura constituţională a
poporului importator şi datele sale socio-economice. Doar în acest
caz importul constituţional are şanse să fie unul de succes. Deşi
importul constituţional este realizat în diverse alte circumstanţe, ele
pot produce iritarea societăţii importatoare şi eşecul transplantului
constituţional.
b) Problema delicată a importului constituţional contemporan
este faptul că, sub aspect principial, nu prea mai există alterna-
tive. Constituţionalismul a devenit un reper ideologic global care
se auto-impune celor care doresc să se integreze în comunitatea
internaţională dominată zdrobitor de state democratice. În schimb,
în secolul al XIX-lea problema era ceva mai delicată, în condiţiile
în care în Europa, de exemplu, constituţionalismul era concurat de
puternicul model constituţional germano-austriac, dominat de prin-
cipiul monarhic;
b) Constituţionalismul nu se reduce la textul constituţiei; adevărata
latitudine a constituţionalismului unui popor este conferită de cul-
tura constituţională a acestuia, de modul în care litera constituţiei
se reflectă în ceea ce este şi ceea ce face respectivul popor. De
asemenea, constituţionalismul definit ca identitate constituţională
face trimitere la tradiţiile constituţionale ale unui popor. Actual-
mente, această perspectivă este circumscrisă nevoii de a da curs
pluralismului. În secolul al XIX-lea, ea era strâns legată de ideea de
constituţionalism naţional sau naţionalist. Ca să punctăm în termenii
lui Sadurski, constituţionalismul secolului al XIX-lea nu putea să fie
unul „neutru moral”[1]. Prin urmare, chiar dacă constituţionalismul
modern a fost legat intim de constituţia scrisă, înţelegerea complexă
a lui trebuie să meargă dincolo de text, spre conturarea coordona-
telor complexe ale culturii constituţionale;
c) Construcţia constituţională, mai ales în momentele critice ale
unei naţiuni, este adesea dominată de emoţii. Manifestându-se ca
angoase, acestea dau expresie constituţionalismului eversiunii. Faptul
că o adunare constituantă ştie mai bine ce nu doreşte să existe în
materie de constituţionalism decât doreşte să existe, se constituie
într-o dimensiune centrală a identităţii constituţionale a unui popor.
[1]
W. Sadurski, Liberalism and Constitutionalism, în M. Wyrzykowski (ed.), op.
cit., p. 141-142.
Paradoxal, acest tip de constituţionalism poate potenţa importul

constituţional. Totodată, acest tip de emoţie concordă foarte bine
cu constituţionalismul modern, în sensul că emoţia constituţională
s-a identificat adesea acolo cu emoţia naţională sau, mai precis, cu
emoţia etniei majoritare.
d) În măsura în care se consideră necesar, importul constituţional
se poate prefigura nu doar ca o inginerie instituţională, dar şi ca o
inginerie culturală. Pentru ca acest lucru să se realizeze, însă, este
necesar ca forul constituant sau forul care revizuieşte constituţia să
fie conştient de existenţa unui echilibru foarte sensibil între ceea ce
se doreşte a fi prezervat în planul identităţii socio-culturale şi juridico-
constituţionale aparţinând unei societăţi date, pe de o parte, şi limitele
ori posibilitatea schimbării cultural-juridice şi cultural-constituţionale
de sus în jos, pe de altă parte.
e) Întreg acest balans între constituţionalism naţional şi constitu
ţionalism universal, constituţionalism al aversiunii şi constituţionalism
al speranţei, emoţie constituţională şi raţiune constituţională, import
raţional şi import iraţional, tradiţie constituţională şi inginerie culturală
creează premizele incoerenţei constituţionale. Aceasta ar putea
dobândi un sens în măsura în care ne raportăm la idealurile, emoţiile
şi valorile constituţionale ale momentului fondator.
g) În aceste condiţii, este destul de dificil a stabili ce înseamnă
cu adevărat succesul transplantului constituţional. Poate avea el
în vedere sudarea instituţiilor constituţionale importate din diverse
modele într-un sistem constituţional coerent? Poate însemna asimi-
larea instituţiilor importate de către cultura societăţii importatoare şi
funcţionalitate acestora? Sau, mai curând, ar trebui să vorbim despre
succes doar în momentul în care, prin modul în care au fost asimi-
late şi sudate, prin modul în care funcţionează s-au atins finalităţile
ultime ale constituţionalismului? Ce ne facem în momentul în care
un import constituţional este sudat şi funcţional, dar se abate de la
finalităţile constituţionalismului? Aşa cum spuneam, până la urmă,
latitudinea succesului depinde de aşteptările actorilor importului
constituţional şi, prin urmare, el ar trebui să fie evaluat de la o soci-
etate la alta, de la o epocă la alta.
Capitolul al IV-lea. Constituţionalism
şi modele constituţionale
în Europa secolului al XIX-lea
În esenţă, constituţionalismul românesc de factură liberală s-a
dezvoltat în secolul al XIX-lea ca urmare a mutaţiilor ideologice
survenite la nivelul elitelor politice şi intelectuale autohtone, sub
influenţa liberalismului vest european. În acelaşi timp, această
ideologie a fost acompaniată şi în spaţiul românesc de expresia
ei instituţională, i.e. constituţia cu întreg ansamblul de instituţii şi
tehnici constituţionale specifice, preluate, în marea lor majoritate,
din spaţiul juridic occidental. Ca urmare, dacă ar trebui să definim
cultura constituţională românească a secolului al XIX-lea printr-o
singură trăsătură, am putea spune că ea s-a evidenţiat ca o cultură
a importului constituţional.
Pentru o mai bună înţelegere a fenomenologiei importului
constituţional în spaţiul românesc, ar fi necesară, în prealabil,
o analiză a modelelor axiologice şi instituţionale vest-europene
în materie constituţională care au constituit repere de reformă
constituţională pentru societatea românească. Acest lucru nu poate
fi pe deplin realizat fără o trecere în revistă a ceea ce a consti-
tuit esenţa constituţionalismului în secolul al XIX-lea. Cum elita
politică românească a fost interesată în permanenţă de ideologia
liberalismului politic, ne vom îndepărta de valenţele neliberale ale
constituţionalismului germano-austriac şi ne vom concentra pe
raportul intim dintre liberalism şi constituţionalism. În consecinţă,
vom încerca să conturăm, pe de o parte, ansamblul de valori şi prin-
cipii care au dat consistenţă constituţionalismului liberal în secolul
al XIX-lea, pe de altă parte, să analizăm modelele constituţionale
la care s-au raportat elitele politice româneşti.
Alăturarea şi succesiunea acestor două aspecte nu este întâm
plătoare. În genere, constituţionalismul românesc modern, deşi
de import, nu a fost, generic vorbind, rezultatul unui imperialism
juridic de tip colonialist. Dimpotrivă, el a fost rezultatul unei asumări
voluntare, de către elita politico-juridică românească, a valorilor
constituţionalismului liberal. Prin urmare, analiza acestor valori,
precum şi măsura în care au fost preluate şi înţelese de către politi
cienii români reprezintă un demers obligatoriu. În acelaşi timp, valo-
rile esenţiale ale constituţionalismului liberal şi-au găsit reflectarea
IV. Modele constituţionale în Europa 87
într-o structură instituţional-constituţională specifică. Având în vedere

faptul că valorile constituţionalismului modern nu au fost transpuse în
constituţionalismul românesc prin intermediul unor instituţii tradiţionale
româneşti, ci prin intermediul unor instituţii constituţionale de import,
analiza succintă a modelelor constituţionale de unde elita politico-
juridică românească s-a inspirat este necesară. Prin acest demers
vom ajunge să înţelegem atât specificitatea constituţionalismului
modern al secolului al XIX-lea, în raport cu cel contemporan, cât şi
specificitatea demersului de import constituţional în epoca respectivă.
Secţiunea 1. Constituţionalismul
modern liberal
Conceptul de „constituţionalism” nu a reprezentat un reper ide-
atic foarte familiar elitei politice şi doctrinarilor dreptului public la
sfârşitul secolului 18 şi în cea mai mare parte a secolului 19. El nu
se regăseşte din abundenţă în cele mai importante manuale şi tra-
tate de Drept constituţional publicate în spaţiul european până la
1900. În România, cel mai elaborat tratat de drept public publicat
înaintea epocii comuniste, cel aparţinând lui Paul Negulescu şi
George Alexianu şi publicat în 1943[1], pomenea de constituţie,
(regim) constituţional şi constituţionalitate, dar ignora complet ideea
de constituţionalism. Cu certitudine, atunci când era folosit, conceptul
de constituţionalism nu avea nici pe departe încărcătura semantică
pe care o percepem astăzi, la începutul secolului al XXI-lea. Mai mult
chiar, ceea ce înţelegem noi astăzi prin constituţionalism modern de
factură liberală este cu totul altceva decât înţelegeau chiar actorii
acestui constituţionalism în secolul al XIX-lea. Pentru Aristide Pascal,
conceptul de constituţionalism avea, la 1866, mai mult conotaţii for-
male, însemnând o totalitate de principii şi instituţii de organizare
politico-statală recunoscute de statele civilizate[2]. Pentru Titu Maio-
rescu, pe care-l întâlnim la 1884 folosind în parlament conceptul de
constituţionalism, acesta se reducea la „libera exprimare mai ales
a diferenţei părerilor”[3]. Definiţia poate părea limitativă, dar până la
[1]
P. Negulescu, G. Alexianu, Tratat de drept public, Tomurile I şi II, Casa
Şcoalelor, Bucureşti, 1942/1943.
[2]
Al. Pencovici, Desbaterile Adunărei constituante din anul 1866 asupra
Constituţiunei şi legii electorale din România, Ed.Tipografia statului, Curtea Şerban
Voda, Bucureşti, 1883, p. 27.
[3]
L. Vlad, Conservatorismul românesc. Concepte, idei, programe, Ed. Nemira,
Bucureşti, 2006, p. 69.
urmă constituţionalismul este (şi) despre libertate şi aşa era resimţit

el în discursul politic românesc la sfârşit de secol al XIX-lea.
Prin urmare, ideea de constituţionalism are o istorie în continuă
mişcare şi reaşezare. În spatele conceptului stă o adevărată istorie
ideologică, o luptă raţională sau revoluţionară pentru idei şi liber-
tate efectivă, aspiraţii politice împlinite sau spulberate, ordine sau
dezordine socială, construcţie naţională sau internaţională şi, nu în
ultimul rând, bunăstare economică.
Constituţionalismul s-a pretat şi se pretează în continuare la o
multitudine de definiţii şi abordări care i-au diversificat sau simplifi-
cat conţinutul de idei. Inevitabil, în jurul său s-a dezvoltat un aparat
conceptual plurisemantic, s-au conturat demersuri taxonomice
şi axiologice[1]. Intenţia noastră nu este de a avea o perspectivă
diacronică exhaustivă asupra problematicii şi nici să decelăm un
concept pur de constituţionalism. Având în vedere că cercetarea
noastră ştiinţifică este foarte clar ancorată istoric, vom avea în vedere,
cu prioritate, acea accepţiune pe care secolul al XIX-lea a proiec-
tat-o în conceptul de constituţionalism. Într-o perspectivă general
acceptată, constituţionalismul secolului al XIX-lea, puternic ancorat
în gândirea politică a secolelor XVI-XVIII, este diferenţiat, pe de o
parte, de constituţionalismul antic şi de cel medieval şi, pe de altă
parte, de constituţionalismul contemporan. Diferenţele, scoţând în
evidenţă nevoia de schimbare politică deplină în favoarea libertăţii,
au accentuat un constituţionalism modern raţionalist şi contractua
list dezbrăcat, totuşi, în mod injust[2], de orice contact şi continuitate
cu datele vechiului constituţionalism.
Pentru a păstra ordinea ideatică şi istorică a lucrurilor, ar trebui să
vorbim despre constituţionalismul modern, înainte de toate, ca despre
o ideologie politică. Avându-şi rădăcinile în empirismul evoluţionist
(în ceea ce priveşte constituţionalismul englez), în raţionalismul ilu-
minist[3] (cel puţin în ceea ce priveşte constituţionalismul francez),
valorificând moştenirea culturală a personalismului creştin, centrat
pe salvarea persoanei umane[4], şi adoptând osatura ideologică a
[1]
Th.C. Grey, Constitutionalism: an Analytic Framework, în J.R. Pennock,
J.W. Chapman (eds.), Constitutionalism, New York University Press, New York,
1979, p. 189-191.
[2]
J.T. Levy, Montesquieu’s Constitutional Legacies. Modernity In Question:
Montesquieu and his Legacy, în R. Kingston (ed.), SUNY Press, Forthcoming,
http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1117087.
[3]
G. Burdeau, Le libéralisme, Editions du Seuil, Paris, 1979, p. 31.
[4]
C.J. Friedrich, Limited Government. A Comparison, Prentice-Hall, En-
glewood Cliffs, N.J., 1974, p. 14.
liberalismului, constituţionalismul modern s-a afirmat ca o atitudine

fermă împotriva absolutismului monarhic, i.e. concentrarea întregii
puteri politice statale şi supunerea acesteia arbitrariului unei singure
persoane umane atotputernice.
Prin urmare, într-o abordare de ansamblu, constituţionalismul
poate fi definit ca limitare a guvernământului sau puterii politice
statale. Aşa cum remarcă McIlwain,
(…) constituţionalismul are o calitate esenţială: el e o limitare legală

a guvernământului; este antiteza normei arbitrare; opusul său este
guvernământul despotic, domnia voinţei arbitrare asupra legii[1].
Dincolo de distincţia sau apropierile dintre constituţionalismul

antic, medieval şi modern ori de particularităţile dezvoltării constituţio
nalismului englez, pentru un jurist este importantă apropierea dintre
drept şi constituţionalism sugerată de McIlwain în binecunoscuta sa
lucrare. Constituţionalismul, în accepţiunea amintită, nu limitează
arbitrariul guvernământului decât prin lege şi prin aplicarea legii. Pe
când în constituţionalismul englez limitarea puterii politice prin lege
a avut în vedere, în mod organic-cutumiar, eficienţa şi independenţa
corpului judecătoresc[2], în constituţionalismul revoluţionar nord-
american şi francez de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ea a fost
strâns legată de existenţa unui act normativ scris, dotat cu forţă
juridică superioară – constituţia.
Treptat, din asocierea dintre ideea filosofică centrală a limitării
puterii politice statale şi ideea juridică de constituţie au rezultat o serie
de valori şi principii obligatoriu de înscris într-o constituţie pentru a se
încadra în „canoanele” constituţionalismului modern. Fără a exista
un consens general asupra lor, putem aminti aici consacrarea şi
garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului, suverani-
tatea populară sau naţională, guvernământul reprezentativ, separaţia
puterilor în stat (incluzând aici responsabilitatea guvernamentală şi
independenţa justiţiei[3]) şi statul de drept. Înscrierea expresă a aces-
tor principii într-o constituţie scrisă a devenit ea însăşi un criteriu
sau principiu al constituţionalismului modern. Lor li s-au adăugat,
în spaţiul constituţional nord-american şi francez, criterii specifice
constituţionalismului modern referitoare la constituţia însăşi, ca act
[1]
Ch. H. McIlwain, Constitutionalism: Ancient and Modern, Cornell University
Press, Ithaca, New York, 1947, p. 21-22.
[2]
Idem, p. 140.
[3]
H. Dippel, Modern Constitutionalism. An Introduction to a History in Need of
a Writing, în The Legal History Review, vol. 73/2005, p. 155.
juridic fundamental: să fie scrisă, să se bucure de supremaţie în

ierarhia izvoarelor formale ale dreptului, să fie adoptată şi revizuită
cu respectarea unor proceduri formale speciale şi să fie ocrotită prin
intermediul unui control de constituţionalitate a posteriori, realizat,
în principiu, de către instanţele judecătoreşti[1]. Aceste principii sunt
constitutive ideii moderne de limitare a guvernământului: limitarea
puterii politice se face în scopul ocrotirii individului uman şi a drep-
turilor sale; suveranitatea populară sau naţională legitimează sursa
puterii politice – puterea este deţinută de către popor în interesul
poporului şi al indivizilor care îl compun; totodată, este o marcă
esenţială a constituţionalismului modern, faţă de cel tradiţional, faptul
că puterea politică statală este limitată de suveranitatea poporului[2];
guvernământul reprezentativ reprezintă o tehnică de exercitare a
puterii politice – puterea politică este exercitată de reprezentanţii
aleşi ai naţiunii; separaţia puterilor în stat este subsumată limitării
guvernământului[3] prin intermediul unei echilibrate distribuiri a
puterilor în stat; limitarea puterii politice nu poate avea succes fără
a supune actul de guvernământ legii şi fără a asigura supremaţia
constituţiei în ierarhia izvoarelor dreptului.
Este important de remarcat aici faptul că nu este suficient să
descoperim unul sau două din aceste aspecte consacrate într-o
constituţie pentru a putea vorbi despre prezenţa constituţionalismului
modern de factură liberală. Faptul că într-o constituţie găsim separaţia
puterilor în stat sau suveranitatea naţională ori guvernământul
reprezentativ consacrate în mod singular, nu îndreptăţeşte califi-
carea respectivei constituţii ca liberală şi a ideologiei din spatele
ei ca aparţinând constituţionalismului modern. Simpla consacrare
a separaţiei puterilor în stat fără principiul suveranităţii naţionale
şi fără cel al guvernământului reprezentativ poate să ascundă în
spatele ei o monarhie absolută sau o monarhie (auto)limitată unde
monarhul, titular al suveranităţii, să cumuleze efectiv puterea în stat.
La fel, consacrarea principiului suveranităţii naţionale, fără principiul
guvernământului reprezentativ şi al separaţiei puterilor în stat, poate
să conducă la o acumulare de putere. Prin urmare, pentru a putea
[1]
W. Heun, Constitutionalism in Germany, East Asian Law Journal, vol. 1/2010,
p. 93-94.
[2]
G.J. Schochet, Introduction: Constitutionalism, Liberalism and the Study of
Politics, în J.R. Pennock, J.W. Chapman (eds.), op. cit., p. 4.
[3]
Aşa cum preciza Benjamin Constant, problema separaţiei puterilor în stat nu
putea fi abordată şi înţeleasă în afara problemei limitării puterii statale. A se vedea
J.P. Feldman, Le constitutionnalisme selon Benjamin Constant, în Revue française
de droit constitutionnel nr. 4/2008, p. 676.
vorbi cu adevărat de constituţionalism într-o constituţie modernă,

trebuie reunite toate mai sus amintitele principii într-un act normativ
scris, dotat cu supremaţie în sistemul de drept.
Alături de aceste valori şi principii, dându-le o consistenţă
normativă, apar o serie de aranjamente instituţionale posibil de
consacrat în constituţia scrisă. Constituţionalismul liberal clasic
(de factură revoluţionară) chiar a crezut în ideea că anumite
tipuri de instituţii, reglementate constituţional, erau capabile să
dea efectiv expresie şi consistenţă reală valorilor şi finalităţilor
sale. Perspectiva s-a menţinut, în ciuda faptului că, treptat, istoria
constituţională a Franţei a demonstrat că era o cale destul de lungă
între constituţionalismul doctrinar, cel consacrat în constituţie şi
cel din viaţa constituţională[1]. Această distincţie şi, în acelaşi timp,
legătură intimă dintre valorile şi instituţiile constituţionalismului
modern este importantă pentru problematica generală a transplantului
constituţional. Ea scoate în evidenţă, pe de o parte, faptul că problema
valorilor constituţionalismului modern nu poate fi abordată în afara
problematicii instituţiilor. Pe de altă parte, ne atrage atenţia asupra
faptului că a existat o reală varietate a modului în care s-a dat
expresie instituţională, în diversele sisteme constituţionale ale
secolului al XIX‑lea, valorilor şi principiilor constituţionalismului
liberal. Chiar şi cele trei leagăne ale constituţionalismului modern,
în ciuda principiilor comune, au cunoscut arhitecturi constituţionale
diferite. Ele nu s-au născut şi manifestat paralel. Chiar dacă prezenţa
lor a dat naştere unor importante importuri instituţionale în cascadă
temporală, i.e. americanii au preluat instituţii de la englezi, iar francezii
de la americani[2], angrenajul instituţional final a fost realmente diferit.
Nu în cele din urmă, distincţia dintre principii, valori şi instituţii ne
atrage atenţia asupra faptului că, la nivelul mecanismelor concrete
ale transplantului constituţional, trebuie urmărit în ce măsură importul
valorilor a precedat sau a urmat importului instituţiilor şi în ce măsură
interesul pentru valori a fost acompaniat de înţelegerea corectă a
semnificaţiei şi importanţei instituţiilor. Trebuie urmărit, cu alte cuvinte,
în ce măsură răspândirea constituţionalismului modern la nivel de
instituţii s-a realizat prin prezervarea bazelor morale şi intelectuale
[1]
G. Casper, Changing Conceptions of Constitutionalism: 18th to 20th Century,
Supreme Court Review, vol. 1989, p. 317.
[2]
G.A. Billias, American Constitutionalism Abroad, New York/Westport/Con
neticut/London, Greenwood Press, 1990, p. 13 şi urm.
indispensabile ale sale – limitarea (puterii statale) şi credinţa în

meritul şi demnitatea persoanei umane[1].
În acest context, trebuie să precizăm şi o chestiune clară de
metodologie. Având în vedere faptul că obiectul cercetării noastre nu
este constituţionalismul modern liberal în sine, ci constituţionalismul
liberal ca obiect al transplantului constituţional românesc în secolul
al XIX-lea, atenţia noastră se va îndrepta cu prioritate asupra ideilor,
principiilor, valorilor şi instituţiilor constituţionalismului european. Dintre
acestea, precum bine se ştie, elita politică românească a secolului
al XIX-lea a fost atrasă, cu prioritate, de constituţionalismul francez.
§1. Drepturile şi libertăţile omului

În centrul constituţionalismului modern şi al filosofiei liberale, care
îl întemeiază din punct de vedere ideologic, a stat individul uman liber.
Individualismul raţionalist, mai mult sau mai puţin radical, manifestat
în prelungirea personalismului substanţial al creştinismului, a pos-
tulat individul uman ca valoare supremă a axiologiei sale. Printr-un
salt uriaş faţă de filosofia antică şi medievală, acesta era conceput
nu doar ca autonom faţă de stat şi societatea civilă din care făcea
parte, ci şi ca preeminent acestora. Pentru constituţionalismul francez
de origine carteziană, acesta preexistă societăţii civile şi statului,
în cadrul unei indefinite stări naturale unde se bucură de libertate
deplină. Ieşirea din starea de natură, prin intermediul „pactului social”,
este creatoare de ordine socială şi legitimează statul vis-à-vis de
comunitatea indivizilor umani, deveniţi cetăţeni. Separaţia dintre
societatea civilă şi stat s-a situat în centrul unui demers ideologic
menit să transfere cetăţeanul dotat cu drepturi şi libertăţi în centrul
constituţionalismului modern. Ca urmare a acestor aspecte, trebuie
reţinut că statul şi constituţia nu sunt sursele drepturilor şi libertăţilor
individului uman. Dimpotrivă, fiind pus în slujba cetăţeanului, statul
este dator să recunoască şi să protejeze drepturi şi libertăţi ale
omului care-i preexistă. În acest scop, puterea politică statală trebuia
limitată pentru a asigura individului uman devenit cetăţean această
libertate-autonomie. Constituţia, la rândul ei, nu face altceva decât
să ofere cadrul juridic necesar consacrării acestor drepturi şi libertăţi.
Ea nu le creează efectiv, ci doar le recunoaşte. În acelaşi timp, ea
instituie limitele normativ-juridice ale activităţii statale, devenind un
garant al respectării şi ocrotirii drepturilor şi libertăţilor omului.
[1]
D. Germino, Carl J. Friedrich on constitutionalism and the „great tradition” of
political theory, în J.R. Pennock, J.W. Chapman (eds.), op. cit., p. 28.
Toate acestea erau însă consecinţele logice ale unui proiect

metafizic. Spre deosebire de constituţionalismul englez, unde
cetăţeanul liber a fost rezultatul unor acumulări socio-politice şi
economice concrete, organice, în perspectiva constituţionalismului
francez, acest cetăţean era o entitate abstractă, o construcţie
raţională dotată cu o libertate teoretică deplină, dar cu una efectivă
potenţială. În constituţionalismul englez libertatea individului uman
a fost întâi câştigată efectiv în instanţe şi mai apoi proclamată, în
constituţionalismul francez ea a fost mai întâi filosofic proclamată
urmând a fi ulterior efectiv câştigată. De aici şi o idee oarecum
paradoxală: deşi teoretic preexistau statului, aceste drepturi şi libertăţi
ale omului urmau să se nască efectiv doar odată cu statul liberal.
Ele nu erau proclamate împotriva statului, ca în constituţionalismul
nord-american, ci deveneau sarcina statului de a le da viaţă prin inter-
mediul legislaţiei elaborate de parlament. Prin această perspectivă
a construcţiei raţionale, cetăţeanul constituţionalismului francez s-a
conturat ca o entitate abstractă, delimitată exclusiv în dimensiunea
politicului. Nu întâmplător, ignorarea istoriei comune, a credinţelor şi
practicilor religioase comune, a originii sociale identice i-a determi-
nat pe revoluţionarii francezi să confere cetăţenie evreilor, în ciuda
rezervelor manifestate de societate[1].
Perspectiva franceză nu putea decât să convină unor naţiuni
europene care ar fi dorit să-şi dobândească independenţa politică
pe structurile statului liberal şi ale constituţionalismului modern. Fiind
un proiect politic bazat pe re-crearea raţională a societăţii şi statului,
punerea sa în aplicare se preta foarte bine la un demers revoluţionar.
În acelaşi timp, fiind vorba de o acumulare de idei generoase,
cetăţeanul abstract cu libertăţi potenţiale al constituţionalismul francez
era mult mai simplu de importat decât cetăţeanul concret englez, ce
se bucura efectiv de libertate. Această perspectivă conducea însă
şi la apariţia unor probleme a căror existenţă şi relevanţă pentru
cultura constituţională a societăţii importatoare de constituţionalism
liberal a fost greu decelabilă la început: uşurinţa cu care putea să
fie importat şi creat cetăţeanul dotat cu libertăţi teoretice abstracte
nu implica o la fel de mare uşurinţă în a forţa naşterea cetăţeanului
cu drepturi şi libertăţi efective.
Două au fost reperele intelectuale ale liberalismului individua
list în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului:
[1]
D. Schnapper, Chr. Bachelier, Ce este cetăţenia?, Ed. Polirom, Iaşi, 2001,
p. 15.
pe de o parte, ideea generică de libertate, pe de altă parte, ideea

de egalitate.
Conceptul de libertate s-a identificat în gândirea liberală cu statutul
ontologic suprem al individului uman, fie înaintea apariţiei statului,
fie după apariţia acestuia. Rafinată şi exprimată juridic în actul fun-
damental, această libertate generică a fost redată prin drepturi ale
omului şi drepturi cetăţeneşti. Drepturile omului, reperate ca atare
de către Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului[1] de la 1789,
reprezentau totalitatea drepturilor naturale ale individului uman,
simplu proclamate în constituţie. Ideea libertăţilor individuale a fost,
iniţial, dublată de imaginea statului absent sau abstinent, puterea
politică urmând să intervină doar în momentul încălcării ordinii
constituţionale a coexistenţei paşnice a libertăţilor individuale. Pentru
francezi, dominaţi de gândirea lui Rousseau, libertatea individului
uman – cetăţean – nu avea însă cum să fie absolută. Cetăţeanul,
rod al societăţii civile postcontractuale, se bucura de atâta libertate
câtă îi recunoştea legea. De aici şi ideea conform căreia libertatea
însemna a acţiona în conformitate cu prevederile legii sau, în for-
mularea DDOC 1789, de a face tot ceea ce legea nu interzicea.
Expresie a voinţei generale, legea fundamenta libertatea şi stabilea,
în acelaşi timp, limite libertăţii. Libertatea individului uman (libertatea
autonomie) era fundamentată pe libertatea sa politică (libertatea-
participare), adică pe o totalitate de drepturi ale cetăţeanului care,
nefiind anterioare statului, erau simple „drepturi pozitive garantate
de societate”[2] şi de către constituţie, i.e. pe dreptul său de a par-
ticipa direct sau prin reprezentanţi, la elaborarea legii, dreptul de a
vota impozitele, dreptul de a accede în funcţii publice, dreptul de a
trage la răspundere funcţionarii publici. Limitele, variabile, erau sta-
bilite în interesul ordinii publice sau pentru a elimina abuzul libertăţii
unuia asupra libertăţii celuilalt. Tocmai de aceea, încălcarea acestor
limite trebuia sancţionată juridic[3].
Toate aceste drepturi şi libertăţi aveau nevoie de o garanţie
legală sau constituţională. „Siguranţa” cetăţeanului în comunitatea
politică trebuia asigurată cu prioritate împotriva forţei sau puterii
publice. Pe lângă ideea conform căreia puterea politică, deţinută
de naţiune, urma să fie exercitată în conformitate cu modul stabilit
[1]
În continuare, DDOC.
[2]
G. Lebreton, Libertes publiques et droits de l’homme, 7e éd., Armand Colin,
Paris, 2005, p. 73.
[3]
A. Heymann-Doat, G. Calvès, Libertés publiques et droits de l’homme, 8e
éd., L.G.D.J., Paris, 2005, p. 19.
de aceasta, i.e. separaţia puterilor în stat, cetăţenii aveau dreptul

să controleze modul în care această putere era exercitată. De aici,
importanţa controlului cetăţenilor asupra modului cheltuirii banului
public, precum şi rolul central al responsabilităţii funcţionarilor publici
şi sancţionării acestora pentru abateri în exercitarea funcţiei publice.
Deoarece toate acestea urmau a primi consacrare constituţională
sau legală, constituţia sau legea însăşi se constituia într-o garanţie
supremă a drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului. În aceste
condiţii, promovând voinţa generală, legea nu putea fi suspectată că
s-ar putea întoarce împotriva drepturilor şi libertăţilor. De asemenea,
legalitatea, i.e. obligativitatea autorităţilor publice de a acţiona doar
în baza prevederilor legii, era cea care garanta respectarea drepturi-
lor iar acest aspect a contat cel mai mult în stabilirea mecanismelor
procedurii penale. Nu în ultimul rând, drepturile şi libertăţile urmau
să fie ocrotite de către judecători, iniţiali proiectaţi ca aleşi şi inamo-
vibili, dar nu prin controlul (de neconstituţionalitate) a legii, ci prin
aplicarea corectă a acesteia. În ultimă instanţă, garanţia supremă
a drepturilor şi libertăţilor era dreptul natural şi imprescriptibil de a
rezista opresiunii.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX‑lea,
suntem în epoca libertăţilor negative: inviolabilitatea persoanei,
inviolabilitatea domiciliului, alături de pachetul generos de proce-
duri şi principii privind garantarea siguranţei persoanei umane în
faţa procesului penal, i.e. acuzarea, arestarea şi deţinerea doar
în baza legii, responsabilitatea executanţilor abuzivi, prezumţia de
nevinovăţie, neretroactivitatea legii, proporţionalitatea pedepselor,
legalitatea pedepselor), libertatea de conştiinţă, libertatea de expri-
mare, libertatea circulaţiei la care se vor adăuga, în curând, libertatea
reuniunii şi asocierii şi, nu în ultimul rând, dreptul „sacru şi inviola-
bil” la proprietate. Acestora se alăturau libertăţi care au făcut, trep-
tat, trecerea de la individul abstract al DDOC 1789 spre un individ
uman concret, situat în mijlocul mediului social şi economic în care
trăia[1]. Prin aceasta, s-a făcut trecerea spre categoria drepturilor
pozitive: dreptul fiecăruia de a-şi angaja forţa de muncă, libertatea
de a face comerţ şi industrie, libertatea învăţământului şi dreptul la
asistenţă socială. Drepturile sociale vor deveni, după mijlocul seco
lului al XIX-lea, parte necontestată a zestrei constituţionalismului
modern, în ciuda aversiunii pe care liberalismul a manifestat-o
faţă de orice intervenţie pozitivă a statului liberal. Ele ofereau cu
adevărat cetăţeanului posibilitatea de a fi autonom, asumându-şi
[1]
G. Burdeau, Les libertés publiques, L.G.D.J., Paris, 1961, p. 19.
deplin libertatea şi egalitatea constituţională[1]. Acest curs al lucrurilor

s-a suprapus unei stări de spirit care nu mai reducea problematica
drepturilor şi libertăţilor omului doar la consacrarea constituţională şi
ocrotirea unor drepturi naturale preexistente statului. Treptat, statul
îşi asumă pe deplin modelarea conţinutului drepturilor şi libertăţilor
existente şi crearea altora noi.
În centrul acestor drepturi şi libertăţi a stat un drept pe care, fără
rezerve, o serie de gânditori contractualişti l-au aşezat alături de
libertate şi egalitate: proprietatea. Proprietatea nu era doar un simplu
drept natural, ea a reprezentat expresia cea mai intimă a individua
lismului liberal: ea dădea măsura în care omul era eminamente liber
în plan politic şi funciarmente liber în plan economic. Acumularea
proprietăţii, garantată politico-juridic, era expresia directă a ideii
liberale de libertate: individul uman, devenit cetăţean, era liber în
măsura în care, era capabil să atingă bunăstarea individuală prin
intermediul acumulării de bogăţie. De aici, inevitabila identificare
dintre cetăţeanul adevărat şi proprietar: doar proprietarul este un
cetăţean deplin, deoarece el s-a manifestat plenar în virtutea libertăţii
pe care o deţine; proprietatea sa era atât semn al integrării sale în
ordinea socio-politică, a echilibrului şi responsabilităţii sale, a libertăţii
de spirit şi educaţiei sale; el era singurul capabil să susţină intere-
sul public şi să lupte eficient pentru atingerea bunăstării comune[2].
Prin urmare, trebuie înţeles că opţiunea pentru votul cenzitar nu
a fost consecinţa unei politici a statului liberal de a avantaja clasa
burgheză, ci a fost rezultatul firesc al intenţiei de a încredinţa soarta
societăţii civile şi a statului liberal celor care se manifestaseră cel
mai responsabil în favoarea ordinii şi binelui comun[3].
Egalitatea, deşi un concept filosofic central al liberalismului, nu şi-a
găsit pe deplin o expresie juridică în gândirea constituţionalismului
modern. Chiar şi celebra DDOC 1789, după ce proclama egalitatea
în drepturi în art. 1, nu mai făcea referire decât la egalitatea accesu-
lui în funcţiile publice (art. 6) şi egalitatea în faţa contribuţiei fiscale
(art. 13), ignorând pe deplin egalitatea în drepturi politice. Egalitatea
în drepturi, ca expresie filosofică a construcţiei unui cetăţean abstract,
a primit o consacrare juridică în cadrul constituţiilor moderne, dar fără
a asuma deplin nici diferenţele socio-economice şi nici consecinţele
ultime ale egalitarismului politic liberal. Egalitatea în drepturi a fost
funciarmente o egalitate în drepturi civile (nu şi în drepturi politice),
[1]
D. Schnapper, Chr. Bachelier, op. cit., p. 18.
[2]
G.Burdeau, Le libéralisme…, p. 80-83.
[3]
Idem, p. 82.
consacrând vocaţia abstractă a cetăţenilor de a le deţine, nu şi

mijloace juridice de a şi le asuma efectiv. Ea a fost mai curând o
egalitate juridică de şanse decât o egalitate efectivă în drepturi[1].
Trebuie remarcat însă faptul că cele două idei generoase au
avut destine diferite în cadrul statului liberal al secolului al XIX-lea,
în special în cel francez: după ce fusese adulată în timpul revoluţiei,
dar reprimată în timpul terorii, Consulatului şi Imperiului, libertatea
şi-a găsit o nouă expresie teoretică în contextul recuperării indivi
dualismului de către liberalismul clasic al Monarhiei din Iulie; egali-
tatea în schimb, deşi a rămas un reper teoretic al constituţionalismului
liberal al începutului de secol XIX, a fost privită cu reticenţă din cauza
abuzurilor făcute în numele ei, în perioada terorii. Prin urmare, fără
a ştirbi câştigurile politice şi economice pe care liberalismul bur-
ghez le dobândise de pe urma eliminării privilegiilor vechiului regim,
constituţionalismul liberal din prima jumătate a secolului al XIX-lea a
urmărit să restrângă, cu prioritate în materie politică, egalitatea între
cetăţeni[2]. De aceea, deşi ideea democratică este întrucâtva inclusă
în datele ideologice ale liberalismului, ea nu şi-a găsit foarte curând
un loc prioritar în constituţionalismul ante-paşoptist francez. Având
teoretic o vocaţie la egalitate politică, cetăţenii francezi au deve-
nit constituţional egali în materie de drepturi politice doar la 1848.
Egalitatea socială, la rândul ei, a rămas un deziderat al diverselor
ideologii de stânga vehiculate în Europa secolului al XIX-lea. Res-
pingerea introducerii în Constituţia franceză de la 1848 a sintagmei
„dreptul la muncă” şi utilizarea în continuare a sintagmei „libertatea
de a munci” făcea încă diferenţa între perspectiva liberală asupra
asigurării libertăţii necesare individului uman pentru a se împlini
social şi material şi obligarea statului de a lua măsuri pentru redu-
cerea inegalităţilor sociale.
§2. Suveranitatea naţională

Consecinţa fundamentală a ecuaţiei individ uman sau cetă
ţean – societate civilă – stat a fost, în perspectiva teoriilor con
tractualiste, transferul de suveranitate de la monarh la popor. Con
stituţionalismul raţionalist de sorginte iluministă a tranşat problema
suveranităţii-origine prin reaşezarea bazelor societăţii civile şi ale
[1]
Ph. Lauvaux, Les grandes démocraties contemporaines, 2ème éd., P.U.F.,
Paris, 1998, p. 31.
[2]
G. Burdeau, Cours de droit constitutionnel comparé, Les cours de droit,
Paris, 1953, p. 95-96.
statului, fapt care a delegitimat din rădăcini orice voinţă arbitrară

a monarhului. Spre deosebire de constituţionalismul englez, unde
limitarea puterii monarhului a precedat sau a fost concomitentă
transferului de suveranitate în cadrul instituţiei greu definibile a
„suveranităţii parlamentului”, în constituţionalismul francez limitarea
puterii monarhului a fost consecinţa imediată a suveranităţii populare.
Scoşi de raţiune din anistorica stare de natură şi determinaţi,
din necesitate, să renunţe la libertatea lor naturală, oamenii au
dat naştere, printr-un contract social, societăţii civile şi raporturilor
dintre guvernanţi şi guvernaţi. În calitate de sursă a puterii politice,
guvernaţii au avut posibilitatea să pre-stabilească modul în care
guvernanţii urmau să-şi exercite puterea, limitele acestei puteri poli-
tice, precum şi ansamblul drepturilor şi libertăţilor pe care puterea
politică statală trebuia să le recunoască şi să le protejeze. Legiti-
mitatea puterii politice nu mai rezida, prin urmare, în dreptul divin,
ci în voinţa poporului suveran.
Filosofia politică liberală, alături de doctrina dreptului constituţional,
au încercat să dea un conţinut clar noului titular al suveranităţii, în
cadrul unui demers de teoretizare ce avea o miză importantă în ceea
ce privea, la momentul respectiv, raportul dintre deţinerea şi exer-
citarea suveranităţii, modalităţile concrete ale exercitării, cu toate
implicaţiile vizând ideea de reprezentare, mandat şi răspundere.
Sub influenţa tezelor lui Rousseau, suveranitatea populară pos-
tula un titular individual – individul uman devenit cetăţean – fiind
formată prin punerea de acord a suveranităţii ce rezida în fiecare
membru al societăţii. Marele merit al acestei teorii a fost de ascoate
în evidenţă vocaţia cetăţenilor liberi şi egali de a-şi stabili singuri
soarta şi de a participa direct la guvernarea statului[1] căruia i-au dat
naştere. Libertatea plenară a individului uman urma să fie dobândită
în societatea civilă prin intermediul libertăţii-participare, i.e. prin
intermediul participării directe a cetăţeanului la exercitarea puterii
politice. Construită pe structura unui popor abstract, lipsit de clivaje
politice, economice, etnice sau sociale, sursă originară a unei voinţe
generale, ideea de suveranitate populară s-a dovedit a fi însă greu
de administrat în momentul în care s-a pus problema concretă a
implicării „poporului real” în exercitarea efectivă a puterii politice.
Evaluată sub toate aspectele implicaţiilor sale, mai ales nega-
tive, suveranitatea poporului a făcut loc în discursul politico-juridic
suveranităţii naţionale. Un concept la fel de abstract, dar bazat pe
[1]
A. Sajó, Limiting government. An Introduction to Constitutionalism, Central
European University Press, Budapest, 1999, p. 108.
ideea unei suveranităţi colective, nedivizate, conceptul de „naţiune„

nu a avantajat politic sau juridic clasele dominate ale societăţii
(în speţă proletariatul), dar a întrunit, prin generalitatea şi neutra
litatea sa, asentimentul celor dezavantajaţi [1]. Deşi pleca de la
aceeaşi desconsiderare a individului real în defavoarea unui cetăţean
abstract a cărui voinţă particulară era absorbită de o voinţă generală
abstractă a poporului sau naţiunii, ideea suveranităţii naţionale era
mai frecventabilă din cauza faptului că, favorizând medierea puterii
politice prin reprezentare, permitea evitarea potenţialelor derapaje
anti-libertate ale suveranităţii populare.
Trebuie reţinut faptul că, în contextul evoluţiei constituţionalismului
liberal în secolul al XIX-lea, suveranitatea populară sau naţională nu
a confiscat total problematica originii sau exercitării puterii politice
statale. Dimpotrivă, restauraţia franceză postnapoleoniană a eliminat
principiul suveranităţii naţionale în favoarea suveranităţii monarhice.
După 1830, atât constituţionalismul francez, cât şi cel belgian au
dat câştig de cauză suveranităţii naţionale în cadrul luptei ideologice
pentru clarificarea originilor puterii politice, dar nu au putut ignora
realitatea, semnificaţia şi impactul suveranităţii monarhice, cu toate
implicaţiile ei în ceea ce priveşte exercitarea puterii politice. Înţelegerea
constituţiei ca un contract între naţiune şi monarh, împletirea dintre
principiul democratic şi cel monarhic, au condus la consacrarea „unui
soi de co-suveranitate”[2] ce a permis monarhului să deţină un rol
central în cadrul angrenajului statal. Pe când la francezi problema
s-a clarificat definitiv la 1848, prin dispariţia definitivă din peisajul
constituţionalismului a suveranităţii monarhice, belgienii au rămas
ataşaţi balansului suveranităţilor naţională şi monarhică, reprezentând
un model constituţional convingător pentru toţi cei ataşaţi de valorile
monarhiei constituţionale. Acest balans între legitimitatea monarhică
şi legitimitatea democratică, regăsit în cadrul regimului parlamentar
dualist, bazat pe ideea guvernământului mixt, se pare că a reuşit să
asigure realizarea finalităţilor constituţionalismului modern prin faptul
că a dat o reală consistenţă dezideratului separaţiei (distribuţiei)
puterilor în stat[3].
[1]
G. Burdeau, Curs de droit…, p. 152 şi urm.
[2]
C. Grewe, H. Ruiz-Fabri, Droits constitutionnels européens, P.U.F., Paris,
1995, p. 203.
[3]
De fiecare dată când fie legitimitatea democratică, fie cea monarhică a fost
absorbită sau eliminată, separaţia puterilor în stat a încetat să existe. A se vedea
A. Mabileau, Séparation des pouvoirs et rapports de légitimité, în J.L. Seurin, Le
constitutionnalisme aujourd’hui, Economica, Paris, 1984, p. 113-114.
§3. Guvernământul reprezentativ şi democraţia

Constituţionalismul modern de factură liberală este profund
interesat de mecanismele de exercitare directă sau indirectă, prin
reprezentanţi, a suveranităţii populare sau naţionale. El urmăreşte
cu atenţie ca aceste mecanisme să respecte cu sfinţenie drepturile şi
libertăţile omului şi cetăţeanului. Prin urmare, el este mai puţin inte-
resat de măsura în care cetăţenii participă la exercitarea suveranităţii
sau la recrutarea reprezentanţilor naţiunii, cât de măsura în care
acest corp de cetăţeni sau reprezentanţi ai naţiunii respectă libertatea
individului uman. Prin urmare, constituţionalismul liberal a fost prea
puţin interesat, în perioada sa clasică, de democraţie sau, cel mult,
a devenit „suspicios”[1] la adresa democraţiei depline, atunci când
aceasta se putea contura ca un pericol pentru libertate. El a fost
interesat de consolidarea libertăţii individului uman împotriva statului
şi nu de modul în care acesta s-ar putea integra mecanismelor de
exercitare a puterii politice statale. Principiul democratic ce stătea
la baza drepturilor cetăţeanului, implicând esenţial drepturi politice,
(libertatea participare) nu era o finalitate în sine, ci un mijloc de con-
sacrare şi protecţie a drepturilor omului[2]. În ciuda faptului că doctrina
liberală care îl fundamenta avea un puternic substrat democratic,
constituţionalismul clasic s-a manifestat ideologic şi instituţional ca
un mecanism de limitare (nu de eliminare) a democraţiei.
Argumentele în defavoarea asumării depline a consecinţelor
principiului democratic ce stătea la baza suveranităţii populare au
îndreptăţit pe deplin demersul limitativ. În măsura în care decizia
majorităţii, exprimată normativ-juridic, ar putea aduce atingere drep-
turilor şi libertăţilor individului uman, apare o tensiune inevitabilă între
constituţionalismul liberal şi democraţie[3]. În acelaşi timp, egoismul şi
coruptibilitatea individului uman ori promovarea interesului de coterie
pot conduce la fragmentarea şi relativizarea unităţii (voinţei) naţiunii,
precum şi la distorsionarea finalităţilor constituţionalismului liberal.
Ca urmare a conştientizării pericolelor pe care democraţia le poate
aduce libertăţii cetăţeanului în cadrul societăţii constituite politic,
libertatea a fost un proiect care a devansat egalitatea şi implicaţiile
ei democratice. Nu întâmplător, constituţionalismul liberal a devansat
istoric constituţionalismul democratic.
[1]
A. Sajó, Limiting Government…, p. 53.
[2]
G. Lebreton, op. cit., p. 12.
[3]
D. ButleRitchie, The Confines…, p. 27-28.
Aşa se explică refuzul de a da curs consecinţelor politice ale

suveranităţii poporului: bazat pe suveranitatea individuală a fiecărui
cetăţean, acest tip de suveranitate implica în mod necesar atât ideea
de democraţie directă, cât şi ideea de vot universal, în cazul opţiunii
pentru democraţia indirectă. Prin urmare, în timp ce era reticent la
ideea de vot universal, constituţionalismul liberal acomoda ideea
guvernământului reprezentativ. Reprezentarea politică rezolva
nu doar problema (minoră în perspectiva constituţionalismului)
numărului mare de cetăţeni de pe teritoriul unui stat, care ar fi trebuit
chemaţi şi consultaţi prin vot, ci şi problema, mult mai importantă, a
derapajelor pe care democraţia (implicit votul universal) le puteau
implica. Guvernământul reprezentativ a fost privit, prin urmare, atât
de constituţionalismul francez, cât şi de cel american, ca o corecţie
a democraţiei[1].
În aceste condiţii, a avut câştig de cauză ideea de suverani-
tate naţională cu consecinţele sale logice: deoarece suveranitatea
aparţinea entităţii colective abstracte, supra-individuale – naţiunea –,
pentru ca aceasta să îşi exprime voinţa avea nevoie de reprezentanţi.
Suveranitatea naţională a fost, prin urmare, intrinsec legată de
guvernământul reprezentativ. Mai rămâneau de soluţionat o serie
de probleme esenţiale: de către cine urmau să fie recrutaţi aceşti
reprezentanţi, prin ce procedee, cine urmau să fie aceşti reprezentanţi
şi, nu în ultimul rând, cum anume urmau ei să-şi exercite mandatul?
Cu toate că liberalismul, în esenţa sa, era egalitarist, votul cenzi-
tar a dominat primele decenii ale constituţionalismului secolului
al XIX-lea. Bazat pe distincţia strategică între „cetăţeanul pasiv” şi
„cetăţeanul activ” şi pe conceptul abstract de „naţiune” introduse
de abatele Sieyes în filosofia politică franceză[2], guvernământul
reprezentativ se năştea din dreptul de vot acordat burghezului pro-
prietar contribuabil şi se manifesta prin intermediul reprezentanţilor
aceleiaşi clase burgheze. Doar această elită politică era capabilă
să perceapă, cuantifice şi să valorifice supremaţia raţiunii (Guizot,
Royer-Collard) sau a voinţei generale (Constant) în defavoarea
arbitrariului şi potenţialului tiranic al democraţiei. Doar această elită
politică restrânsă – reprezentanţii – era capabilă să decanteze, prin
dezbatere intelectuală avizată, interesul general ca raţiune. Faptul
că fuseseră aleşi doar de către o parte a cetăţenilor nu le dete-
[1]
G. Burdeau, Curs de droit…, p. 176-177.
[2]
A se vedea M. Goldoni, At the origins of Constitutional Review: Sieyes’Consti
tutional Jury and the Taming of Constituent Power, în Oxford Journal of Legal
Studies, vol. 32/2012, p. 213-214.
riora celor aleşi statutul de reprezentanţi şi nu afecta calitatea de

reprezentativ al regimului politic.
Distincţia doctrinară făcută în constituţionalismul francez între
suveranitatea de origine, încredinţată fără probleme unei entităţi
abstracte – naţiunea – în care poporul real se pierdea fără drept
de apel, şi suveranitatea exerciţiu, încredinţată în mod obligato-
riu reprezentanţilor aleşi ai naţiunii, a fost sursa ideatică, dar şi
tehnica de legitimare nu doar a guvernământului reprezentativ, ci
şi a confiscării puterii politice de către o elită politică şi economică.
Aşa cum remarca Burdeau:
(…) suveranitatea naţională este un concept doctrinar imaginat

pentru a satisface postulatul democratic al originii populare a
puterii, în timp ce îndepărtează de la exerciţiul acesteia acţiunea
poporului concret[1].
Cu alte cuvinte, tot poporul exercita puterea, dar prin interme-

diul unui organ reprezentativ: parlamentul. Prin acest tip de ficţiune
ce valoriza principiului democratic, se legitima, pe de o parte, par-
lamentul ca reprezentant al naţiunii şi, pe de altă parte, se dădea
forţă juridică voinţei deliberative a parlamentului în calitate de organ
reprezentativ legitim al naţiunii[2]. Datorită acestei perspective, par-
lamentul devenea organul statal cel mai important postulând, ca
un corolar, inutilitatea şi chiar periculozitatea alegerii organelor
executive[3]. Rezultatul acestui tip de abordare a fost, cel puţin în
teoria constituţionalismului francez, subordonarea executivului faţă
de legislativ şi alăturarea fără drept de apel a guvernământului
reprezentativ parlamentarismului.
Prin urmare, consecinţa logică a teoriei suveranităţii naţionale,
în constituţionalismul francez, a fost faptul că voinţa naţiunii se
[1]
G. Burdeau, Curs de droit…, p. 163.
[2]
Ph. Lauvaux, op. cit., p. 89. A se vedea şi G. Burdeau, Traité de science
politique. Tome IV: Les regimes politiques, L.G.D.J., Paris, 1952, p. 245. Pentru a
urma cu fidelitate cursul ideilor în timpul revoluţiei franceze, trebuie precizat că, în
scopul alăturării monarhului la funcţia legislativă, pentru a da consistenţă balansului
puterilor în stat prin intermediul dreptului de veto al monarhului, monarhul a fost
asimilat ideii de reprezentat al naţiunii. Cum monarhul nu putea fi ales, filosofia
constituţională a mers pe ideea că oricine participa la funcţia legislativă, în baza
repartiţiei constituţionale de competenţe, urma să fie reprezentant al naţiunii, expri-
mând voinţa generală a acesteia (indiferent, deci, dacă era ales sau nu). Treptat,
ideea de reprezentativitate a fost alăturată celei de alegere, conferindu-i-se o bază
democratică. A se vedea M. Troper, Transformation of European Constitutional
Culture, în M. Wyrzykowski (ed.), op. cit., p. 18-22.
[3]
Ph. Lauvaux, op. cit., p. 94.
identifica cu voinţa unificată a reprezentanţilor săi legitimi din par-

lament şi nu cu voinţa particulară a indivizilor. Voinţa particulară a
cetăţeanului alegător participa la conturarea voinţei generale indirect,
doar prin alegerea reprezentanţilor naţiunii în parlament. De aici şi
consacrarea mandatului reprezentativ în defavoarea celui impera-
tiv: reprezentanţii aleşi reprezentau naţiunea în ansamblul ei şi nu
cetăţenii care îi votaseră în mod direct. Ca urmare, reprezentanţii –
„ţara legală” – urmau să promoveze, în mod independent, prin deli
berare, interesul comun al societăţii, în contrapondere cu interesul
privat promovat de cetăţeni – „ţara reală”. Dezbaterea prin con-
fruntarea ideilor şi intereselor particulare era cea mai corectă, în
contextul dat, cale de a coagula interesul general. Voinţa generală,
în contextul dezbaterii, era captată prin consensul majorităţii celor
avizaţi şi înţelepţi[1]. De aici şi refuzul oricăror practici de democraţie
semi-directă, e.g. referendumul legislativ sau referendumul abrogativ.
În acelaşi timp, în spiritul constituţionalismului liberal, acest interes
comun, promovat de voinţa generală, trebuia să respecte intere-
sul privat al cetăţeanului, ferindu-se de ingerinţe în acesta. Astfel,
chiar dacă i se refuza asumarea concretă a „libertăţii participare”,
cetăţeanului lipsit de drept de vot nu i se putea refuza „libertatea
autonomie”, într-un stat liberal a cărui finalitate nu rezida în propriile
instituţii şi nici măcar în societatea civilă, ci în „autonomia suverană
a individului” uman[2].
Având în vedere aspectele invocate, nu este de mirare că regimul
reprezentativ, votul bazat pe censul de sex, avere şi capacitate,
alăturate de mandatul reprezentativ, au dominat, fără drept de
apel, constituţionalismul liberal şi constituţiile europene ale primei
jumătăţi a secolului al XIX-lea, şi, cu mici excepţii, şi cea de-a
doua jumătate. Cu toate acestea, în ciuda avantajelor doctrinare
exprimate, guvernământul reprezentativ bazat pe votul cenzitar nu
a putut rezista, în secolul al XIX-lea, presiunilor venite din partea
fundamentelor democratice ale constituţionalismului liberal. Dacă
„libertatea cucerire” se manifestă plenar numai prin „libertatea par-
ticipare”, era firesc ca dobândirea drepturilor politice să fie un corolar
al drepturilor civile. Lupta pentru democratizare a impus inevitabil
votul universal în cadrul unei ecuaţii care nu a scos efectele votului
universal nici din logica interesului naţional şi nici din logica elitistă
a constituţionalismului liberal.
[1]
E. Zoller, Introduction au droit public, Dalloz, Paris, 2006, p. 187.
[2]
G. Burdeau, Le libéralisme…, p. 160.
Consacrarea votului universal s-a realizat concomitent cu apariţia

şi consolidarea partidelor politice. Pluralismul politic, un corolar al
libertăţilor de conştiinţă, exprimare şi asociere, a conferit ideii de
guvernământ reprezentativ sensuri noi, complementare celor lansate
la debuturile constituţionalismului liberal. Se trecea astfel treptat
de la guvernământul reprezentativ la democraţia reprezentativă[1]
filtrată prin intermediul partidelor politice. Reprezentanţii aleşi în
parlament ai partidelor politice, înainte de a da expresie voinţei
generale a naţiunii prin dezbatere, erau reprezentanţii ideologici ai
clivajelor sociale apărute în societatea secolului al XIX-lea. Voinţa
generală se decanta în acest moment prin punerea de acord a
diverselor interese opuse existente în societate[2], captate şi ideolo-
gizate de partidele politice. Ca urmare, constituţionalismul modern
şi-a asumat dimensiunea nouă a democraţiei liberale: pluralismul
politic, alegerile libere, bazate pe votul universal şi direct (masculin)
şi alternanţa la putere a partidelor politice au devenit coordonate
esenţiale ale acestuia.
§4. Limitarea puterii statale şi separaţia puterilor în stat

Teoria suveranităţii populare scosese în evidenţă potenţialul tiranic
şi, implicit, pericolele pe care democraţia directă şi ideea dominaţiei
majorităţii le puteau implica pentru drepturile şi libertăţile omului şi
cetăţeanului. Teoria guvernământului reprezentativ şi resorturile
instituţional-constituţionale legate de ea puneau la adăpost cetăţeanul
de partizanatul, subiectivismul şi labilitatea voinţei populare. Odată
acceptat că exercitarea suveranităţii urma să se realizeze prin inter-
mediul reprezentării, rămânea de stabilit modul în care reprezentanţii
guvernanţi urmau să exercite puterea politică în numele naţiunii. Faptul
că se stabilise că reprezentarea este necesară nu presupunea, în
mod automat, o protecţie a libertăţii. Faptul că parlamentul dădea
expresie, prin dezbatere, voinţei generale a naţiunii nu însemna că
el trebuia să exercite întreaga putere în stat. Având în vedere că
finalitatea esenţială a constituţionalismului liberal era limitarea puterii
statale pentru a proteja libertatea cetăţeanului, suveranitatea nu mai
putea fi exercitată de către una şi aceeaşi persoană ori de către
unul şi acelaşi organ statal. Explicaţia rezida în binecunoscutele
cuvinte ale lui Montesquieu: „este o experienţă eternă, că orice om
care deţine putere va abuza de ea...”. Puterea politică trebuia, prin
[1]
[2]
Idem, p. 66.
urmare, divizată între mai mulţi reprezentanţi ai naţiunii sau între

mai multe organe ale statului. Plecând de la aceste premise, prin
intermediul filtrelor ideologice ale lui John Locke şi Montesquieu, a
luat naştere aşa numita teorie a separaţiei puterilor în stat.
Cum parlamentul, organul statal căruia naţiunea îi încredinţase în
mod firesc misiunea de a o reprezenta, dând expresie voinţei generale
prin adoptarea legilor, nu putea să confişte întreaga putere în stat,
logica intimă a constituţionalismului liberal a impus necesitatea limitării
puterii exorbitante pe care acesta o avea în virtutea legitimităţii sale
democratice. Cum pericolul cel mai mare venea din partea puterii
legislative, actul legiferării trebuia cumva contrabalansat astfel încât
să se evite abuzurile. În cadrul constituţionalismului european, domi-
nat de parlamentarism, soluţiile s-au concentrat, din perspectiva doc-
trinei de drept constituţional, spre două soluţii: prima, considerată
cea „clasică”, a plecat de la premisa unei separaţii absolute între
puterile statului şi a ajuns la o contrabalansare a puterii legislative
în cadrul postulării unui echilibru între un legislativ şi un executiv
egali în plan juridic şi politic; a doua soluţie, propusă mai recent, ca
urmare a unui demers de re-lectură a lui Montesquieu, a descoperit
(se pretinde) adevăratul demers originar al contrabalansării puterii
legislative în soluţia divizării acesteia între organe ale legislativului
şi executivului. De fapt, susţine teoria divizării puterilor, aceasta
a fost reala perspectivă a constituţionalismului liberal la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, prin urmare, ea ar trebui să ocupe locul teo-
riei clasice, şi nu teoria colaborării puterilor. Pe când prima teorie
limita puterea legislativă prin intermediul unor pârghii constituţionale
puse la îndemâna executivului, ce-a de-a doua teorie limita puterea
legislativă din interior, implicând organele puterii executive în pro-
cesul legislativ.
4.1. Teoria „clasică”[1] a separaţiei puterilor în stat

4.1.1. Eroarea lui Montesquieu
Teoria „clasică” a separaţiei puterilor în stat porneşte de la premiza
majoră că Montesquieu, în momentul în care a făcut radiografia
sistemului politic şi constituţional englez din secolul al XVIII-lea în
a sa celebră lucrare L’Esprit de lois, a plecat, în construcţia teoriei
[1]
Primul care i-a dat această denumire a fost C. Eisenmann, în celebrul
său articol „L’Esprit de lois et la séparation des pouvoirs”, în Mélanges Carré de
Malberg, Duchemin, Paris, 1933, p. 165.
separaţiei puterilor în stat, de la o neînţelegere[1], exagerare[2] sau

denaturare[3] a realităţilor politice engleze. El a ignorat, se susţinea,
mai mult sau mai puţin voit, faptul că în Anglia epocii nu se punea
practic[4] problema unei „separaţii” între cele trei puteri – legislativă,
executivă şi judecătorească –, ci a unei „colaborări” între acestea,
în special între legislativ şi executiv.
Teoria „eronată” a lui Montesquieu, transformată în „teoria pură”
a separaţiei puterilor în stat[5], presupunea existenţa a trei puteri –
legislativă, executivă şi judecătorească – strict separate unele de
celelalte. Acest aspect implica, pe de o parte, faptul că existenţa
nici uneia din aceste puteri nu depindea de celelalte şi, pe de altă
parte, că fiecare persoană sau organ ce deţinea competenţe în cadrul
uneia dintre puteri nu putea să deţină, în acelaşi timp, competenţe
în cadrul unei alte puteri. Prin urmare, puterile statului erau inde-
pendente una de cealaltă şi strict specializate[6], controlându-se
reciproc în mod negativ şi împiedicând astfel confiscarea puterii
politice de către una din ele. Doar aşa, considera constituţionalismul
clasic, puterea politică statală putea fi limitată în favoare drepturilor
[1]
K. Lowenstein, The Balance between Legislative and Executive Power: a
Study in Comparative Constitutional Law, în University of Chicago Law Review,
vol. 5/1937-1938, p. 568-569; A. Saint-Girons, Manuel de Droit Constitutionnel,
L. Larose, Forcel, Paris, 1884, p. 81.
[2]
A. Esmein, Eléments de droit constitutionnel français et comparé, L. Larose,
L. Tenin, Paris, 1909, p. 399.
[3]
O. Orban, Le droit constitutionnel de la Belgique: Introduction et théories
fondamentales, vol. 1, Liege-Paris, 1906, p. 365. Teoria clasică a separaţiei puterilor
în stat se prelungeşte până la sfârşitul secolului al XX-lea în doctrina belgiană de
drept constituţional. A se vedea A. Vanwelkenhuyzen, La séparation des pouvoirs
1831-1981, în The Millennium Conference 1998, Bruylant, Bruxelles, 1981, p. 61 şi
urm; a se vedea şi J. Velu, La séparation des pouvoirs en droit public belge, în The
Millennium Conference 1998, p. 123 şi urm.
[4]
Trebuie reţinut totuşi faptul că o serie de autori englezi de la mijlocul
secolului al XVII-lea, e.g. C. Dallison, dezvoltaseră deja teoria separării stricte a
puterilor în stat. A se vedea M.C.J. Vile, Constitutionalism and the Separation of
Powers, Clarendon Press, Oxford, 1969, p. 45 şi urm.
[5]
M.C.J. Vile, op. cit., p. 12.
[6]
Pentru o expunere sistematică a caracteristicilor teoriei clasice a separaţiei
puterilor, a se vedea C. Eisenmann, La pensée constitutionnelle de Montesquieu, în
La pensée politique et constitutionnelle de Montesquieu, Recueil Sirey Bicentenaire
de L’Esprit des lois, Paris, 1948, p. 136 şi urm. A se vedea şi A. Esmein, op. cit.,
p. 392; P. Pactet, F. Melin-Soucramanien, Droit constitutionnel, 29ème éd., Sirey,
Paris, 2010, p. 103; J. Barthélemy, Précis de droit constitutionnel, Librairie Dallloz,
Paris, 1932, p. 75; H. Berthélemy, Traité élémentaire de droit administratif, 6ème
éd., Paris, 1910, p. 10, Ph. Lauvaux, op. cit., p. 159; A se vedea şi R. Capitant,
Le régimes parlementaires, în Mélanges Carré de Malberg, Paris, 1933, p. 33-35.
şi libertăţilor omului şi cetăţeanului. Percepută astfel, ca propunând

o independenţă şi specializare strictă a celor trei puteri în stat,
perspectiva lui Montesquieu ar fi făcut în mod fidel carieră doar în
cadrul constituţiilor revoluţiei nord-americane, în Constituţia federală
din 1787 şi, finalmente, în Constituţiile franceze de la 1791 şi 1795.
Constituţia SUA şi primele constituţii ale Revoluţiei franceze erau,
prin urmare, considerate singurele care respectau, cât de cât cu
fidelitate, liniile gândirii lui Montesquieu.
Acest tip de separaţie strictă a puterilor în stat a atras după sine
consecinţe principiale şi instituţionale ce pot fi, în bună măsură,
regăsite în mai sus amintitele constituţii. Pe de o parte, din ideea
de a aloca fiecărei puteri sau funcţii în stat organe cu competenţe
proprii, lipsite de competenţe în exercitarea altor puteri sau funcţii a
rezultat ideea că singurul îndreptăţit să preia iniţiativa şi adoptarea
legilor era parlamentul. În temeiul acestei logici, orice intervenţie a
puterii executive în procesul legislativ, cum ar fi dreptul de veto, ar
reprezenta o încălcare a separării funcţionale. Pe de altă parte, ideea
independenţei puterilor sau funcţiilor a atras consecinţa interdicţiei
numirii sau recrutării şi revocării organelor unei puteri de către
organele unei alte puteri, precum şi interdicţia comunicării în vreun
oarecare mod a organelor aparţinând diferitelor puteri sau funcţii ale
statului. Astfel, miniştrii puteau fi numiţi doar de către şeful statului.
Pe aceeaşi linie se înscria şi interdicţia ca executivul să convoace,
proroge sau să înceteze sesiunile parlamentului. Nu în ultimul rând,
judecătorii trebuiau să fie inamovibili. Aceeaşi independenţă presu-
punea şi o separare materială a organelor executive şi legislative:
şeful statului şi miniştri săi nu aveau dreptul de a intra şi de a lua
cuvântul în parlament. Independenţa lor trebuia să fie, prin urmare,
cât mai deplină[1].
Istoric vorbind, regimul parlamentar, ce s-a dezvoltat în Europa
sub influenţa constituţionalismului englez, nu a făcut altceva decât să
se abată serios de la dogma separaţiei stricte a puterilor, adică de la
teoria „clasică” a separaţiei puterilor în stat. Bazat pe „interacţiunea
mutuală şi interdependenţă reciprocă” între legislativ şi executiv,
regimul parlamentar se îndepărtează de principiile specializării şi
independenţei absolute a puterilor în stat. Mai mult, regimul par
lamentar monist s-a situat la antipozii doctrinei lui Montesquieu
printr-o subordonare de facto a legislativului faţă de executiv[2]. Sin-
[1]
M. Troper, The Development of the Notion of Separation of Powers, în Israel
Law Review, vol. 26/1992, p. 2.
[2]
K. Lowenstein, op. cit., p. 570.
gura perioadă în care s-ar putea vorbi despre un echilibru real între
legislativ şi executiv în cadrul regimului parlamentar a fost perioada
în care monarhul, reprezentant al puterii executive, a reuşit prin
implicarea sa activă să contrabalanseze legislativul. Această epocă
a regimului parlamentar dualist, manifestată în cadrul monarhiilor
constituţionale parlamentare, s-a prăbuşit însă sub povara pro-
priei fragilităţi, confirmând încă o dată caracterul „mitic”[1] al teoriei
separaţiei puterilor în stat.
4.1.2. Excepţii şi corecţii

„Abaterea” mai sus amintită scoate în evidenţă faptul că „teoria
pură” a separaţiei puterilor în stat nu a făcut şi nici nu avea cum
să fi făcut carieră în cadrul constituţionalismului liberal al secolului
al XIX‑lea. Criticată intens încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
ea nu a fost totuşi eliminată din peisajul constituţionalismului clasic.
Ideea de a nu încredinţa puterea politică statală aceleiaşi persoane sau
aceluiaşi organ era centrală atingerii finalităţilor constituţionalismului
liberal. Ca urmare, „teoria pură” a separaţiei puterilor în stat trebuia
amendată pentru a putea fi coerent şi efectiv aplicată. Soluţia a fost
găsită în renunţarea parţială la separaţia funcţiilor în stat, alături
de o separaţie parţială a persoanelor sau organelor. Toate aceste
mecanisme au fost percepute de teoria clasică a separaţiei puterilor
ca excepţii[2] sau corecţii[3] ale teoriei pure a separaţiei puterilor în stat.
Problema centrală care trebuia soluţionată provenea din conse
cinţele logice ale separaţiei stricte a puterilor în stat: faptul că puterile
în stat erau strict separate nu excludea faptul că puterea legislativă
reprezenta sediul voinţei generale a naţiunii, captate prin interme-
diul reprezentanţilor săi întruniţi în parlament. Consecinţa imediată
a acestui aspect se regăsea într-o strictă ierarhie a puterilor: execu
tivul, limitat prin însăşi natura funcţiei sale, în calitate de executant
al legilor, era cu necesitate subordonat parlamentului. În ciuda
separaţiei stricte dintre legislativ şi executiv, executivul se putea
găsi în situaţia de a pune în executare, fără a se putea interfera cu
procesul legislativ, orice parlamentul edicta. În consecinţă, parla-
[1]
Idem., p. 573.
[2]
J. Barthélemy, op. cit., p. 83, Ph. Lauvaux, op. cit., p. 160; Ph. Lauvaux,
La separation des pouvoirs, în The Millennium Conference 1998, Bruxelles, 1998,
p. 51.
[3]
H. Berthélemy, op. cit., p. 14.
mentul se afla în situaţia de a abuza de competenţele sale, putând

confisca întreaga putere în stat.
Ca urmare, dincolo de ideea centrală de a menţine puterile în
stat strict separate şi independente una faţă de cealaltă, asigurând
limitarea puterii politice prin intermediul unui control negativ (prin
inacţiune) al puterilor în stat, a apărut, din motive pragmatice, nece
sitatea unei limitări a puterii politice prin intermediul unui control
reciproc pozitiv (activ) între puterea legislativă şi cea executivă. Pe
această logică, s-a ajuns treptat la ideea „stranie” a unei egalităţi[1]
între legislativ şi executiv ce implica un echilibru între cele două
puteri[2]. Aşa cum foarte bine remarca M. Troper, criticile aduse
teoriei „clasice” a separaţiei puterilor de autori ca C. de Malberg,
plecând de la constatarea ignorării ierarhiei fireşti între legislativ şi
executiv, erau inutile, deoarece
devenise clar că doctrina separaţiei puterilor în stat implică în mod

necesar o credinţă în egalitatea funcţiilor statului. Dacă, de fapt,
cineva consideră funcţiile ca fiind ordonate ierarhic, nu va putea
spera la obţinerea unei echivalenţe între autorităţi specializate[3].
În funcţie de gradul de aplicare a teoriei pure a separaţiei puterilor

în stat, acest echilibru al puterilor a luat fie forma separaţiei stricte
sau rigide a puterilor, identificată în secolul al XIX-lea cu regimul
prezidenţial nord-american, fie forma separaţiei suple a puterilor,
identificată cu regimul parlamentar european. Prima formulă de
echilibru a puterilor se apropia mai mult de principiile teoriei pure a
separaţiei puterilor în stat, cea de a doua se îndepărta de acestea.
Prin această idee a echilibrului între puteri se urmărea a se împiedica
[1]
A. Saint-Girons, a fost printre primii care a utilizat conceptul de egalitate în
relaţia dintre legislativ şi executiv, A se vedea A. Saint-Girons, op. cit., p. 84.
[2]
R. Redslob, Le régime parlementaire, M. Giard, Paris, 1924, p. 1.
[3]
M. Troper, The Development…, p. 5. M. Troper explică acest mers al lu-
crurilor prin identificarea, în secolul al XIX-lea, a teoriei dreptului constituţional cu
ştiinţa politică. Conturat, ca forţă politică reală, ca având aceeaşi influenţa asupra
parlamentului ca şi parlamentul asupra sa, executivul începe să fie privit, dincolo
de perspectiva juridico-teoretică, asemenea unei puteri egale politic cu cea legisla-
tivă. Pe de altă parte, îmbinarea guvernământului reprezentativ cu partidele politice,
apariţia unor majorităţi parlamentare coordonate de executiv, teoria puterii discre-
ţionare a administraţiei şi dezvoltarea puterii de reglementare au contribuit şi ele
la trecerea de la o perspectivă pur juridică a separaţiei puterilor în stat, bazată pe
ierarhia strictă a puterilor, la o perspectivă a egalităţii (cel puţin politice) între legis-
lativ şi executiv. A se vedea M. Troper, Séparations de pouvoirs, în Ph. Raynaud,
St. Rials (sous la direction de), Dictionnaire de philosophie politique, P.U.F., Paris,
1996, p. 712-713.
instaurarea unei predominanţe a legislativului faţă de executiv, în

cadrul aşa numitului guvernământ de adunare ori a predominanţei
executivului asupra legislativului în cadrul unui regim de tipul celui
convenţional sau al unui regim cezaric.
Naşterea teoriei funcţiilor statului s-a manifestat perfect în
conjuncţie cu ideea echilibrului puterilor în stat. Punerea accentului
pe funcţie şi nu pe putere a împins conceptul de putere spre o echi
valare cu conceptul de organ. Din această perspectivă, o separaţie
strictă a puterilor implica în mod necesar o echivalenţă între putere
sau organ şi funcţie. Marele serviciu l-a făcut însă această teorie
colaborării puterilor în stat. Ca urmare, s-a putut discuta fără pro
bleme de participarea puterilor legislativă şi executivă la realizarea
funcţiilor legislativă şi executivă ori guvernamentală[1].
4.1.3. Separaţia strictă a puterilor şi mecanismele de checks

and balances
Echilibrul dintre executiv şi legislativ a fost obţinut prin intermediul
mecanismelor constituţionale de checks and balances. În SUA,
explicaţiile lui Madison[2]şi comentariile venite din zona jurisprudenţei
constituţionale vis-à-vis de introducerea acestor mecanisme făceau
trimitere la substanţa textului lui Montesquieu, evidenţiind necesitatea
instituirii unor mecanisme prin care puterea exorbitantă a legislativului
să fie contrabalansată[3]. În ciuda precizărilor clare, doctrina europeană
clasică a separaţiei puterilor în stat nu a văzut altceva în aceste
mecanisme nord-americane de checks and balances decât o abatere
de la ortodoxia independenţei şi specializării puterilor în stat. Această
perspectivă nu făcea decât să ignore istoria constituţionalismului
[1]
M. Hauriou, Précis élémentaire de droit constitutionnel, Recueil Sirey, Paris,
1925, p. 53.
[2]
B. Manin, Frontières, freins at contrepoids. La séparation des pouvoirs dans
le débat constitutionnel américain de 1787, în The Millenium Conférences 1998: La
séparation des pouvoirs: deux siècles après Montesquieu, Bruxelles, Fondation Roi
Baudouin, 1998, p. 25 şi urm. Aşa cum corect precizează Manin, ideea ca fiecare
organ să exercite o parte din funcţia încredinţată în mod prioritar altor organe nu
a reprezentat pentru Madison o excepţie de la regula separaţiei stricte a puterilor
în stat, ci însăşi axa centrală a concepţiei sale privind distribuţia puterilor în stat.
Idem, p. 29.
[3]
J.A. Fairlie, The Separation of Powers, în Michigan Law Review, vol. 21/1923,
p. 399.
nord-american bazată, în materie de separaţie a puterilor în stat,

pe lupta de idei dintre federalişti şi anti-federalişti[1].
În SUA, de asemenea, o parte a doctrinei revigora, la începu-
tul secolului al XX-lea, sub influenţa doctrinei franceze de drept
public, perspectiva anti-federalistă a excepţiilor de la teoria pură a
separaţiei puterilor în stat a lui Montesquieu. Chiar şi un specialist
al Constituţiei federale, Judge Story, nu a văzut, până la urmă, în
aceste mecanisme consecinţa logică a teoriei diviziunii puterilor în
stat a lui Montesquieu, ci o excepţiede la aceasta[2]. Concret, excepţia
rezida în alocarea constituţională de competenţe legislative, execu-
tive şi judecătoreşti unor organe distincte, aparţinând tuturor celor trei
puteri. Astfel, legislativul american exercita competenţe în materie
executivă, prin participarea la recrutarea anumitor funcţionari publici;
tot el exercita competenţe de natură jurisdicţională prin dreptul de
impeachment la adresa preşedintelui; nu în cele din urmă, execu-
tivul participa la realizarea puterii legislative prin dreptul de veto
suspensiv al preşedintelui.
În Europa, sfârşitului de secol XVIII, Constituţia franceză de la
1791 apărea în ochii doctrinei clasice a separaţiei puterilor în stat ca
respectând cu mai multă stricteţe decât Constituţia SUA principiul
independenţei şi specializării stricte a puterilor statului. Departe de
mecanismele regimului parlamentar englez, această constituţie era
destul de departe chiar şi de mecanismele nord-americane de checks
and balances. În afara unui drept de veto suspensiv acordat rege-
lui, nimic nu mai tulbura independenţa, specializarea şi supremaţia
parlamentului. Cu toate că se constata corect că Montesquieu, sub
influenţa constituţionalismului englez, propunea un regim de balans
al puterilor, dreptul de veto, ca facultate de „a împiedica” (empecher)
a executivului, era perceput de doctrina clasică a separaţiei puterilor
ca o „deviaţie” de la doctrina pură a separaţiei puterilor, necesară
executivului pentru a-şi proteja independenţa[3]. În acelaşi registru
era tratată şi atribuţia privind „înalta poliţie administrativă” acordată
[1]
În perioada ce a precedat construcţia Constituţiei din 1787 o bună parte din
elita politică americană era dominată de ideea separaţiei stricte a puterilor în stat,
aceasta găsindu-şi adăpost într-o parte din constituţiile statelor federaţiei. Această
separaţie strictă a puterilor era pusă de doctrină pe seama operei lui Montesquieu.
A se vedea W. Bondy, The Separation of Governmental Powers, The Lawbook
Exchange, New Jersey, 1998, p. 20.
[2]
J.A. Fairlie, op. cit., p. 400. În acest sens se exprima şi Joudge Miller de la
Curtea Supremă a SUA. Idem, p. 402.
[3]
A. Esmein, op. cit., p. 416.
parlamentului asupra diverselor corpuri administrative în Constituţia

din 1791[1].
4.1.4. Colaborarea puterilor în stat

Aceasta a fost identificată, în cadrul constituţionalismului liberal
european, cu acel tip de amenajare constituţională a puterilor specifică
regimului parlamentar sau guvernământului de cabinet. Egalitatea şi
echilibrul dintre legislativ şi executiv erau ilustrate de existenţa unor
pârghii centrale, mai mult sau mai puţin consacrate constituţional,
de acţiune reciprocă şi interdependenţă: pe de o parte, legislativul
acţiona asupra executivului prin intermediul răspunderii politice, care
implica dreptul parlamentului de a demite guvernul în momentul în care
acesta nu mai era susţinut de o majoritate parlamentară; pe de altă
parte, executivul, condus de un şef de stat iresponsabil şi inviolabil,
acţiona asupra legislativului prin dreptul şefului statului de a dizolva
parlamentul. Fără a scoate din ecuaţie subordonarea funcţională
firească a guvernului faţă de parlament, în calitatea sa de executant
al legilor adoptate în forul legislativ, aceste mecanisme aveau ca
finalitate existenţa unui guvern independent sau autonom, stabil şi
suficient de puternic pentru a-şi asuma responsabilitatea guvernării.
Tocmai de aceea, constituţionalismul european al secolului al XIX‑lea
nu a acceptat nicio formulă de distribuţie a puterilor în stat care să
se finalizeze cu o confuzie a acestora, soldată cu o transformare
a guvernului într-un agent servil al parlamentului. Cu alte cuvinte,
colaborarea puterilor în stat implica un grad relativ de separare a
puterilor ce presupunea, pe de o parte, îmbinare de competenţe şi,
pe de altă parte, o reducere a gradului de independenţă până la
nivelul unei autonomii relative a organelor executive şi legislative[2].
Bazată pe aceste pârghii de control reciproc, colaborarea dintre
legislativ şi executiv se putea manifesta în siguranţă, fără a exista
pericolul ca vreuna dintre puteri să o subordoneze pe cealaltă. Ea
era ilustrată prioritar de participarea organelor legislative şi execu-
tive la realizarea funcţiei legislative a statului. Ca urmare, iniţiativa
legislativă era partajată între şeful statului şi parlament, iar şeful
statului era dotat cu un drept de veto relativ sau, cel mai adesea,
absolut. Prin urmare, prin echilibrarea puterii sau funcţiei legislative
din interior – prin partajarea ei cu organe ale puterii executive – şi din
[1]
Idem.
[2]
M. Artur, Séparation des pouvoirs et séparation des fonctions (II), în Revue
du Droit Public nr. 2/1900, p. 469 şi urm.
exterior – prin dreptul de dizolvare a parlamentului acordat şefului

statului –, regimul colaborării puterilor în stat ajungea la structuri şi
mecanisme opuse celor propovăduite de teoria separării absolute
a puterilor.
Acest tip de separaţie a puterilor în stat, bazată pe colaborarea
puterilor, s-a identificat teoretic, în cea mai mare parte a secolului
al XIX-lea cu regimul parlamentar dualist sau orleanist manifestat
în cadrul monarhiilor constituţionale parlamentare. Balansul dintre
executiv şi legislativ lua aici forma echilibrului între monarh şi parla-
ment şi primea expresie constituţional-politică în colaborarea celor
două organe la recrutarea şi stabilitatea guvernului. Prin urmare, par-
lamentarismul dualist dădea în continuare expresie guvernământului
mixt, dar într-o formulă care lua în calcul colaborarea puterilor în
stat, i.e. balansul puterilor în stat. Exploatarea doctrinară a coordo-
natelor generale ale teoriei clasice a guvernământului mixt în cadrul
separaţiei puterilor în stat permitea valorificarea constituţională a
principiilor monarhic, aristocratic şi democratic, în cadrul unui aran-
jament al puterilor care balansa monarhia, camera superioară şi
cea inferioară a parlamentului[1]. Preluată în mod firesc din doctrina
belgiană de drept constituţional, teoria a fost folosită şi în România
secolului al XIX-lea, pentru a fundamenta monarhia constituţională
parlamentară instaurată de Constituţia de la 1866[2].
Trebuie reţinut aici faptul că, în doctrina franceză a dreptului
constituţional, dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
ataşamentul faţă de principiul colaborării puterilor s-a manifestat
concomitent cu o critică asiduă a separaţiei stricte sau rigide a puteri
lor. Ea pleca de la constatarea ştiinţifică şi empirică a imposibilităţii
separaţiei absolute a puterilor şi de la necesitatea interdependenţei
şi colaborării lor[3]. Atitudinea doctrinară se baza pe condamnarea
erorii lui Montesquieu, precum şi a constituţiilor – nord-americană
şi a celor franceze de la 1791 şi 1795 – pentru perpetuarea erorii
teoretice a celebrului autor[4]. Ignorând în mod flagrant semnificaţia
mecanismelor de checks and balances ale Constituţiei americane,
precum şi explicaţiile doctrinare ale lui Madison[5], condamnarea nu
[1]
O. Orban, op. cit., p. 445 şi urm.
[2]
C-tin G. Dissescu, Cursul de drept public român,vol. II, Stabilimentul Grafic
I.V. Socecu, Bucureşti, 1890, p. 717 şi urm.
[3]
O. Orban, op. cit., p. 375.
[4]
A. Saint-Girons, op. cit., p. 82-83.
[5]
Madison, încercând să explice faptul că, prin modul în care reglementa se-
paraţia puterilor în stat, Constituţia SUA nu se abătea de la logica teoriei lui Mon-
tesquieu, atrăgea atenţia asupra particularităţilor gândirii celebrului autor francez.
viza pur şi simplu abaterea teoretică de la realităţile britanice, pe

care Montesquieu le-ar fi neglijat, ci o distincţie majoră între valenţele
liberale ale colaborării puterilor în stat şi valenţele dictatoriale pe
care orice separaţie absolută a puterilor le-ar fi manifestat în mod
necesar. Separaţia absolută a puterilor în stat, de tip nord-american,
nu se manifesta, prin urmare, ca o alternativă la separaţia suplă
a puterilor, ci ca o condamnare inevitabilă a libertăţii[1]. Singura
soluţie pentru evitarea despotismului era regimul parlamentar, prin
păstrarea independenţei legislativului şi executivului şi, pe de altă
parte, printr-o acţiune concertată în realizarea puterii statale[2]. Nu
întâmplător, prin urmare. Saint-Girons propunea înlocuirea sintag-
mei „separare a puterilor” cu sintagma „diviziune a funcţiunilor”[3].
După 1896, Esmein a dat o expresie taxonomică acestor distincţii,
justificând colaborarea (poate prea) intimă între cabinet şi parlament
în cadrul regimului parlamentar, ca separaţie suplă, iar aranjamen-
tul constituţional american ca separaţie rigidă a puterilor[4]. Acesta
parafa, astfel, un reducţionism doctrinar care se menţine până în
ziua de astăzi. Sub influenţă franceză, aceste idei au făcut carieră
în doctrina românească de drept constituţional. Influenţa lui Saint-
Girons se simţea deja la 1890 în binecunoscutul Curs de drept
public român al lui C-tin. G. Dissescu[5]. La 1942 P. Negulescu şi
G. Alexianu, în cunoscutul lor Tratat de drept public, afirmau cu tărie,
la rândul lor, că „principiul separaţiei puterilor nu se poate concepe
decât într-un regim parlamentar”[6].
Din punctul său de vedere, Montesquieu era departe de a propune o separaţie

absolută a puterilor în stat. Dimpotrivă, evidenţiind necesitatea distribuirii puteri-
lor în stat, autorul francez nu excludea, în viziunea lui Madison, posibilitatea unui
control reciproc al puterilor în stat. A se vedea O. Orban, op. cit., p. 376. Intere-
sant de remarcat este faptul că Madison nu concepea mecanismele de checks
and balances ca o corecţie a teoriei lui Montesquieu, ci o aplicare fidelă a gândirii
acestuia. Ca o ironie, Madison îşi întemeia argumentaţia în favoarea balansului
puterilor exact pe argumentele invocate de doctrina franceză pentru a critica siste-
mul american de separaţie rigidă a puterilor în stat. Se poate observa cu uşurinţă
măsura în care doctrina franceză şi sateliţii săi europeni ignorau substanţa gândirii
constituţionale americane.
[1]
A. Saint-Girons, op. cit., p. 390 şi urm.
[2]
Idem, p. 84.
[3]
Idem, p. 85.
[4]
J. Boudon, La séparation des pouvoirs aux États-Unis, în Pouvoirs nr. 4/2012,
p. 114.
[5]
C-tin. G. Dissescu, op. cit., p. 530-531.
[6]
P. Negulescu, G. Alexianu, Tratat…,Tomul I, p. 255. Rezerva faţă de sepa-
raţia absolută a puterilor se manifestase la P. Negulescu încă din perioada interbe-
lică. A se vedea Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1927, p. 303.
4.1.5. A treia putere în stat?

Puterea judecătorească nu a intrat, în secolul al XIX-lea, cel puţin
în cadrul constituţionalismului european, în discuţia privind balansul
puterilor în stat. Egalitatea şi echilibrul puterilor în cadrul regimului
parlamentar vizau doar raporturile dintre legislativ şi executiv. Mai
mult, dezbaterea doctrinară a secolului al XIX-lea a ajuns să pună sub
semnul întrebării statutul judecătorescului de a treia putere în stat.
Conturat de Montesquieu, sub influenţa constituţionalismului englez,
ca a treia putere în stat, alături de legislativ şi executiv, judecătorescul
a ajuns să fie absorbit de către influentul constituţionalism francez în
cadrul puterii executive. Distincţia majoră între cele două funcţii ale
statului – de elaborare a legii şi executare a legii – ancora activitatea
de judecată în domeniul rezervat execuţiei legislative[1]. Perspectiva
era însă departe de a confisca întregul peisaj doctrinar francez, în
condiţiile în care autori reputaţi, precum Esmein, se pronunţau în
favoare statutului de a treia putere pentru judecătoresc.
Indiferent de perspectivă însă, constituţionalismul a conturat, în
ceea ce priveşte judecătorescul, principii menite să-i asigure, pe
de o parte, independenţa şi, pe de altă parte, echilibrul în raport cu
celelalte puteri. În ceea ce priveşte independenţa, inamovibilitatea
relativă a judecătorilor a devenit un etalon al lipsei de subordonare a
judecătorilor faţă de legislativ şi executiv. În ceea ce priveşte echilibrul,
recrutarea judecătorilor a fost încredinţată executivului, prin numire,
cu toate că alegerea prin vot direct cenzitar a judecătorilor se înscria
mai logic în filosofia suveranităţii naţionale şi a guvernământului
reprezentativ. În acelaşi timp trebuie precizat că mecanismele
de echilibru specifice constituţionalismului secolului al XIX-lea au
urmărit, până la urmă, realizarea unui act de justiţie care să fie pus la
adăpost de orice influenţe politice. În acest context, judecătorul, ales
sau numit, amovibil sau inamovibil, nu prezenta garanţiile necesare
apărării corecte a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Prin urmare,
în imagistica proprie constituţionalismului clasic, juriul s-a conturat
ca o garanţie deplină a drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, fiind
considerat a fi manifestarea deplină a independenţei în justiţie[2], în
materie penală.
Nu în cele din urmă, problematica puterii judecătoreşti a cunoscut
o evoluţie particulară în cadrul constituţionalismului francez, în strânsă
[1]
A. Esmein, op. cit., p. 437; A. Saint-Girons, op. cit., p. 77; H. Berthélemy,
op. cit., p. 10-12.
[2]
A. Esmein, op. cit., p. 462-463.
legătură cu specificul evoluţiei politico-juridice şi judiciare din Franţa.

Deşi nu era implicată în mod necesar de teoria separaţiei puterilor
în stat[1], constituţionalismul francez a făcut, plecând de la textul lui
Montesquieu, o distincţie clară între jurisdicţia civilă, în sens larg,
incluzând conflictele dintre particulari, şi jurisdicţia administrativă,
incluzând litigiile în care apărea autoritatea publică ori administrativă.
Ca urmare, separaţia dintre administrativ şi judecătoresc nu a însem-
nat doar interdicţia pentru judecători de a ocupa funcţii publice în
administraţie, ci, în final, şi separarea contenciosului administrativ
cu tot ceea ce implica o ierarhie distinctă de instanţe administrative,
de contenciosul ne-administrativ (civil, penal, comercial).
4.2. Re-lectura textului lui Montesquieu

„Noua” perspectivă asupra textului lui Montesquieu pleacă de
la premisa conform căreia acesta nici nu s-a înşelat în prezentarea
realităţilor constituţionale britanice, nici nu a urmărit să propună
un tip ideal de guvernământ monarhic, bazat pe separaţia strictă a
celor trei puteri în stat. Dimpotrivă, acesta a surprins în mare regimul
balansului puterilor practicat în Anglia începutului de secol XVIII,
regim pe care l-a şi propus în celebra sa lucrare L’Esprit des lois.
Există în acest sens două tipuri de abordare: una apărută la
începutul secolului al XX-lea, aparţinând doctrinei franceze de drept
constituţional, bazată pe o reconsiderare sau re-lectură a textelor
lui Montesquieu şi alta aparţinând doctrinei anglo-saxone. Prima
abordare s-a constituit într-o răsturnare cu 180° a ceea ce s-a numit
teoria clasică sau tradiţională a separaţiei puterilor în stat, cea de-a
doua o încercare de a surprinde gândirea lui Montesquieu în cadrul
unei evoluţii organice a teoriei separaţiei puterilor în stat în gândirea
filosofico-politică engleză şi nord-americană.
4.2.1. Perspectiva „revoluţionară” a lui Eisenmann

Premiza majoră a teoriei lui Eisenmann este că ideea „clasică” a
separaţiei stricte a puterilor, bazată pe specializarea şi independenţa
puterilor legislativă, executivă şi judecătorească, este una eronată.
Montesquieu n-a propus niciodată aşa ceva în celebra sa lucrare.
Dimpotrivă, analiza atentă a textului scoate în evidenţă faptul că
[1]
P. Delvolvé, Paradoxes du (ou paradoxes sur le) principe de séparation des
autorités administrative et judiciaire, în Mélanges René Chapus: Droit administratif,
L.G.D.J., Paris, 1992, p. 144-145.
Montesquieu a propus partajarea funcţiilor statului – legislativă,

executiv şi judecătorească – între diversele organe ale statului. În
evidenţă iese, de departe, acordarea de atribuţii legislative monar-
hului, prin intermediul dreptului său de veto –, dreptul parlamen-
tului de a supraveghea executarea legilor, precum şi atribuţiile
judecătoreşti ale Camerei Lorzilor. Aceste aspecte eliminau atât
ipoteza specializării, precum şi ipoteza independenţei absolute a
puterilor statului[1].
Această perspectivă este susţinută, în viziunea lui Eisenmann,
şi de contradicţiile logice existente în ideea că frânarea sau opri-
rea unei puteri de către o altă putere s-ar putea realiza printr-o
separaţie strictă a funcţiunilor. Pentru a putea reprezenta o frână
pentru puterea legislativă, puterea executivă ar trebui să se mani-
feste în acelaşi plan. Ori, în cazul separaţiei absolute, competenţele
lor nu se întâlnesc, ci sunt paralele. Ar fi mult mai logic, prin urmare,
a se relua ideea „puterii care frânează altă putere” din perspectiva
partajării de către organele statului a aceleiaşi funcţii[2]. Ceea ce
n-a înţeles, prin urmare, doctrina clasică a separaţiei puterilor este
faptul că Montesquieu nu s-a pronunţat pentru o separare strictă a
funcţiilor între organe distincte, ci împotriva cumulării de către acelaşi
organ a tuturor funcţiilor statului. Doar în acest sens se poate vorbi
la Montesquieu despre o „separaţie” a puterilor în stat[3]. Această
separaţie era un principiu pur negativ: ea nu implica ideea că puterile
în stat trebuiau să fie aşezate în mâinile unor organe distincte, ci
pur şi simplu că aceste puteri nu trebuiau reunite în mâinile unuia
şi aceluiaşi organ sau persoane[4].
Ideea interdicţiei cumulului de funcţii de către acelaşi organ era,
prin urmare, o simplă premiză negativă. Pentru ca limitarea puterii să
devină efectivă, trebuia stabilit cu claritate raportul funcţional dintre
legislativ şi executiv. Judecătorescul ieşea din schemă, fiind con-
siderat de către Montesquieu (în spiritul epocii, am putea spune) un
aplicator mecanic al legii. Soluţia lui Montesquieu rezida, în opinia
lui Eisenmann, în independenţa juridică reciprocă a parlamentului
şi executivului. Astfel, partajând funcţia legislativă, ele îşi puteau
[1]
C. Eisenmann, L’Esprit de lois…, p. 172-173; C. Eisenmann, La pensée…,
p. 142 şi urm. Interesant, această perspectivă a pătruns şi în doctrina românească,
e adevărat singular şi sub iradiaţia directă a doctrinei franceze. Ea apare în teza
de doctorat a lui E. de Boccard, Le controle de la constitutionnalité des lois en
Roumanie, Paris, 1929, p. 25-26, întocmită la Paris de V. Orescu.
[2]
C. Eisenmann, L’Esprit de lois…, p. 175.
[3]
Idem, p. 180.
[4]
C. Eisenmann, La pensée…, p. 148.
manifesta voinţa în mod necesar şi liber. Acest lucru le făcea juridic

egale: „nici una din ele nu putea – juridic vorbind – să-şi impună voinţa
celuilalt, să îl oblige”[1]. Această independenţă se prelungea, pentru
Montesquieu şi în plan personal: necesitatea juridică, ca cele două
organe să ajungă la un consens în exercitarea funcţiei executive,
impunea lipsa oricăror mecanisme juridice ce permiteau unui organ
să determine existenţa celuilalt: monarhul trebuia să fie iresponsabil,
miniştrii iresponsabili în faţa parlamentului, iar parlamentul imposibil
de dizolvat de către executiv. În acest mod, prin „concertul„ parla-
mentului şi executivului, pe fundamentul reprezentării intereselor
sociale majore, urma să se realizeze guvernământul moderat pe
care Montesquieu îl preconiza. Prin această independenţă juridică,
Montesquieu nu viza şi o independenţă de facto care să implice
un paralelism al funcţiilor. Independenţa juridică era o precondiţie
necesară pentru ca niciunul din cele două organe – parlament sau
executiv – să pretindă cumva supremaţia în procesul de elaborare
a legii. Aşa cum preciza şi St. Rials, ideea centrală a moderaţiei
puterii la Montesquieu era „distribuirea funcţiilor (sau puterilor) cu
o suficientă independenţă originară a puterilor (sau organelor)”[2].
Prin toate aceste aspecte, Eisenmann ajungea relativ la aceeaşi
concluzie cu teoria clasică (europeană sau franceză) a separaţiei
puterilor în ceea ce priveşte raporturile dintre legislativ şi executiv.
Teoria clasică, criticând separaţia strictă a puterilor în stat, preco
niza şi ea o colaborare a parlamentului şi a executivului la realiza-
rea, cu prioritate, a funcţiei legislative. Diferenţa esenţială faţă de
perspectiva lui Montesquieu, era mecanismul de echilibrare a celor
două organe: astfel, pe când Montesquieu se pronunţa pentru un
echilibru în interiorul funcţiei legislative între parlament şi executiv,
excluzând mecanismele de dependenţă personală, teoria clasică
punea accent pe echilibrul legislativului şi executivului prin interme-
diul mecanismelor de dependenţă personală sau organică.
4.2.2. Michel Troper

Viziunea lui Eisenmann a făcut carieră mai ales după cel de-al
doilea război mondial. Teoria a fost preluată şi amplificată atât sub
aspectul substanţei gândirii lui Montesquieu, cât şi sub aspectul
[1]
C. Eisenmann, L’Esprit de lois…, p. 182-183.
[2]
St. Rials, Charles Eisenmann, historien des idées politiques ou théoricien
de l’État?, în P. Amselek (sous la direction de), La pensée de Charles Eisenmann,
Economica, Paris, 1986, p. 116.
consecinţelor logice ale ei asupra istoriei constituţionale[1]. L. Althusser,

de exemplu, scotea în evidenţă strânsa legătură dintre distribuirea
şi colaborarea puterilor, pe de o parte, şi guvernământul mixt, pe de
altă parte. Adevărata guvernare moderată a lui Montesquieu rezida
mai puţin în participarea diverselor organe legislative şi executive la
realizarea funcţiei legislative, cât în echilibrul instaurat între diversele
puteri sociale – monarh, nobilime, popor. Ar mai trebui amintită,
în acest context, rezonanţa pe care teoria guvernământului mixt,
preluată în balansul puterilor propus de Montesquieu, a avut-o în
cadrul teoriei monarhiei parlamentare a secolului al XIX-lea. Fără a
perpetua balansul corpurilor sociale – monarh, aristocraţie, popor –,
central în teoria politică a lui Montesquieu[2], teoria monarhiei parla-
mentare constituţionale s-a încadrat în parametrii guvernământului
mixt, prin reflectarea juridică a principiului monarhic, a celui aristo-
cratic şi a celui democratic.
Fără îndoială, ecoul cel mai clar al ideilor lui Eisenmann s-a
regăsit în lucrările profesorului M. Troper. În fecunda sa carte, La
[1]
A se vedea, de exemplu, J.C. Colliard, Séparations des pouvoirs, în O. Du-
hamel, Y. Meny (dir.), Dictionnaire constitutionnel, P.U.F., Paris, 1992, p. 972-973;
C.M. Pimentel, Le sanctuaire vide: la séparation des pouvoirs comme superstition
juridique?, în Pouvoirs nr. 3/2003, p. 119; M. Barberis, Le futur passé de la séparation
des pouvoirs, în Pouvoirs nr. 4/2012, p. 5-6. Este adevărat, pe de altă parte, faptul
că teoria lui Eisenmann a fost supusă şi criticilor doctrinei franceze de drept constitu-
ţional. În cazul lui G. Bacot, de exemplu, nu este vorba de a susţine prin argumente
contrare ideile teoriei clasice a separaţiei puterilor în stat. Ne aflăm, mai curând, în
prezenţa unei re-lecturi a re-lecturii operei lui Montesquieu. Acest fapt dovedeşte,
pe de o parte, că celebrul text al L’Esprit des lois are multiple valenţe ideatice de
dezvăluit şi, pe de altă parte, că ispita reducţionismului ideologic (în acest caz al lui
Eisenmann) este mare şi, într-un fel, inevitabilă. Critica lui Bacot scoate în evidenţă
faptul că, dincolo de formaţia pozitivist-kelseniană a lui Eisenmann, Montesquieu,
profund ancorat în filosofia iusnaturalistă, a urmărit conturarea unui guvernământ mo-
derat – promotor al libertăţii politice – prin intermediul unei separaţii a puterilor în stat.
În contextul profund al operei lui Montesquieu, această separaţie a puterilor nu era
una strictă, bazată pe o specializare absolută a organelor, ci una care, prin interme-
diul unor pârghii de acţiune (în special ale executivului asupra legislativului), urmărea
să menţină fiecare organ în limitele competenţelor sale. Prin urmare, nu era vorba
despre o ecuaţie a separaţiei absolute şi a excepţiilor de la aceasta şi nici despre
o partajare a funcţiei legislative de către mai multe organe. Era vorba pur şi simplu
despre o reală putere de „a împiedica” pusă la îndemâna monarhului prin intermediul
dreptului său de veto absolut, în scopul de a împiedica parlamentul de a-şi depăşi
competenţele sale. În aceste condiţii, putem vorbi despre un anume tip de balans
al puterilor, dar accentul cade totuşi pe necesitatea prezervării unui anume grad de
specializare a puterilor în stat. A se vedea G. Bacot, L’Esprit des lois, la séparation
des pouvoirs et Charles Eisenmann, în Revue du droit public nr. 3/1992, p. 20 şi urm.
[2]
L. Althusser, Montesquieu. La Politique et L’histoire, P.U.F., Paris, 1959,
p. 97-98.
séparations des pouvoirs et l’histoire constitutionnelle française,

precum şi în articole ulterioare, Troper preia şi amplifică perspec-
tiva lui Eisenmann, încercând să obţină din exploatarea aces-
teia toate consecinţele logice posibile în ceea ce priveşte istoria
constituţionalismului francez şi nu numai.
Ca şi Eisenmann, Troper pleacă de la a scoate în evidenţă ero-
area fundamentală a teoriei clasice a separaţiei puterilor în stat de
a descoperi în textul lui Montesquieu ideea unei separaţii stricte a
celor trei puteri în stat, bazate, concomitent, pe stricta specializare
şi independenţă a organelor acestora[1]. Perspectiva este eronată,
în viziunea lui Troper, deoarece constituţia engleză a secolului
al XVIII-lea nu reglementa aşa ceva, gândirea politică a secolului
al XVIII-lea implica o strictă ierarhie între legislativ şi celelalte puteri
în stat, constituţia franceză de la 1791 era departe de a fi consacrat
o separaţie strictă a puterilor şi, nu în ultimul rând, gândirea politico-
juridică a secolului al XVIII-lea avea o concepţie despre libertate
care nu putea fi satisfăcută de ideile doctrinei clasice a separaţiei
puterilor în stat[2]. Extinzând ideile lui Eisenmann cu privire la substanţa
textului lui Montesquieu la nivelul gândirii politice a sfârşitului de
secol XVIII, Troper echivalează (şi el) ideea separaţiei puterilor în
stat cu un principiu pur negativ: pur şi simplu, puterile în stat nu tre-
buiau încredinţate în mâinile aceleiaşi autorităţi sau aceluiaşi organ.
Prin aceasta, separaţia puterilor în stat, aşa cum era ea înţeleasă în
secolul al XVIII-lea, făcea, de fapt, referire la simpla repartiţie sau
distribuire a puterilor în stat între mai multe organe sau autorităţi.
Acelaşi lucru îl înţelegeau şi revoluţionarii francezi de la 1789 prin
celebrul art. 16 al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului. Acesta,
la rândul său, nu propunea un anume tip de amenajare a puterilor
în stat, ci solicita simplu ca puterile în stat să fie distribuite între mai
multe autorităţi pentru a se evita despotismul[3]. Prin acest principiu
negativ al distribuţiei puterilor în stat se garanta faptul că supune-
rea cetăţeanului faţă de lege însemna (în spiritul iusnaturalismului
sfârşitului de secol XVIII) o postulare a libertăţii sale politice şi nu
o supunere faţă de voinţa arbitrară a unei persoane sau autorităţi.
Principiul negativ al neacumulării puterilor în stat în mâinile
aceleiaşi autorităţi lăsa însă deschisă calea unor diverse modalităţi
de distribuire. Aceste modalităţi nu erau facultative, ci obligatorii.
[1]
M. Troper, Séparations…, p. 710.
[2]
M. Troper, Actualité de la séparation des pouvoirs, în The Millennium confe
rence, 1998, p. 37-38.
[3]
Idem, p. 38-39.
Principiul distribuirii puterilor sau funcţiilor în stat nu garanta prin sine

libertatea politică în condiţiile în care această distribuire nu ştirbea
supremaţia legislativului. Prin urmare, era cu necesitate nevoie de o
distribuire efectivă a funcţiilor pentru ca supunerea faţă de lege să nu
devină o supunere faţă de arbitrariul puterii legislative[1]. Distribuirea
nu excludea, teoretic, o separaţie strictă a puterilor în stat bazată pe
specializarea acestora şi implica fără discuţii un mecanism de balans
al puterilor, bazat pe participarea mai multor organe sau autorităţi la
exercitarea aceleiaşi funcţii în stat. Prima modalitate presupunea o
ierarhie strictă a puterilor în cadrul unei separaţii stricte a funcţiilor,
pe când a doua modalitate implica o ierarhie a funcţiilor pe fondul
lipsei specializării stricte a acestora şi a unui echilibru al organelor
executive şi legislative în interiorul puterii legislative. Prin urmare,
pentru Troper, ca şi pentru Eisenmann, balansul sau colaborarea
puterilor reprezintă o modalitate de amenajare constituţională a
distribuţiei puterilor în stat şi nu o excepţie sau deviere de la prin-
cipiul separării stricte a puterilor în stat, aşa cum o vedea doctrina
clasică. Echilibrul între puteri nu exista, în consecinţă, ca un balans
între executiv şi legislativ devenite egale, ci ca un echilibru în inte-
riorul unei puteri legislative care-şi păstra supremaţia, dar era în
acelaşi timp limitată[2].
Ca urmare, Troper neagă taxonomia ce implica valorificarea
separaţiei puterilor în stat ca reper esenţial al clasificării regimurilor
politice. Distincţia între separaţia rigidă a puterilor şi separaţia suplă
a puterilor în stat este, în opinia sa, neconformă cu viziunea ideolo-
giei iluministe a sfârşitului de secol XVIII. Plecând de la o diferenţă
de natură şi nu de una de grad, el propune o distincţie între regimuri
ale balansului puterilor şi regimuri ale separaţiei absolute a puterilor
în stat. Din prima categorie fac parte constituţia engleză cutumiară,
Constituţia SUA din 1787, precum şi Constituţia franceză de la 1791.
Din a doua categorie făcea parte Constituţia franceză de la 1793.
De aici rezultă cu claritate că nu există o concepţie franceză şi una
nord-americană cu privire la separaţia puterilor în stat, ci doar două
modalităţi de aplicare a acesteia[3].
Balansul puterilor (sau guvernământul mixt) în stat elimină prin-
cipiul specializării funcţionale a puterilor, în condiţiile în care puterea
legislativă în Anglia era partajată între şeful statului (monarh) şi
[1]
M. Troper, La séparation des pouvoirs et l’histoire constitutionnelle française,
L.G.D.J., Paris, 1980, p. 120.
[2]
Idem, p. 121-125.
[3]
Idem, p. 109.
cele două camere ale parlamentului. Faptul că monarhul, organ al

executivului, devenea şi organ parţial[1] al legislativului nu elimina
subordonarea funcţională între legislativ şi executiv, dar echilibra
puterea legislativă prin intermediul dreptului de veto al regelui. Prin
consensul obligatoriul al celor trei părţi ale legislativului în proce-
sul de edictare a legii, puterea legislativă era obligată să se limi
teze la competenţele sale. În acest sens, trebuie interpretat acel
„drept de a împiedica” acordat monarhului de către Montesquieu.
Pe când, însă, în Anglia balansul puterilor era dublat de un balans
al intereselor sociale în cadrul unui guvernământ mixt înţeles ca
monarhie temperată, Constituţia SUA din 1787 propunea tot un
guvernământ mixt, dar dezbrăcat de conotaţiile sale socio-politice
specifice societăţii engleze.
Din această perspectivă, dreptul de veto relativ sau suspensiv ori
absolut al şefului statului nu reprezenta o simplă derogare de la princi-
piul separaţiei stricte a puterilor în stat, ci un mecanism constituţional
prin care separaţia puterilor, sub forma balansului puterilor în stat,
se realiza[2]. Dacă lipsa specializării funcţionale era clară, existenţa
unui grad de independenţă personală şi/sau materială era şi ea
indubitabilă. Balansul puterilor elimina specializarea funcţiilor, dar
nu excludea independenţa personală şi/sau materială a organelor. În
Constituţia Franceză de la 1791 gradul de independenţă personală
şi materială era ridicat, în Constituţia SUA mai redus. Cu toate aces-
tea, interdependenţa dintre organe era prezentă, iar acest aspect
nu constituia o excepţie de la principiul separaţiei stricte a puterilor
în stat. Dimpotrivă, în Constituţia franceză de la 1791, dreptul par-
lamentului de a acuza pe miniştri în faţa Înaltei Curţi se încadra per-
fect în logica balansului puterilor. Având drept scop suprem limitarea
abuzurilor legislativului, balansul puterilor nu putea ignora potenţialul
despotic al regelui inviolabil şi iresponsabil. Pentru ca acesta, prin
dreptul său de veto şi influenţa asupra execuţiei legii, să nu acu-
[1]
Ideea lui Troper de a scoate în evidenţă un organ legislativ complex, format
din organe legislative parţiale, reflectă esenţa balansului puterilor însă poate da
naştere, aşa cum precizează şi G. Glenard, la confuzii. În opinia noastră, ideea par-
ticipării şefului statului, în calitate de co-legislator, în cadrul „complexului de organe”
format din şeful statului şi cele două camere ale parlamentului îşi atinge mai bine
finalitatea de a balansa legislativul (avută în vedere şi de Eisenmann) dacă luăm
în considerare faptul că şeful statului participă la realizarea funcţiei legislative în
calitate de organ al executivului. El e mai curând co-legiuitor decât organ legislativ
parţial. A se vedea pentru argumente, G. Glenard, L’exécutif et la constitution de
1791, P.U.F., Paris, 2010, p. 10-11.
[2]
M. Troper, La séparation…, p. 162.
muleze puterile în stat, parlamentul a primit dreptul de a acţiona

asupra miniştrilor prin intermediul răspunderii penale. La rândul lor,
miniştrii, sub ameninţarea răspunderii penale pentru încălcarea legii
urmau să contrasemneze doar acele acte juridice ale regelui care
erau conforme cu legea. Aceste mecanisme nu vizau instaurarea
unui echilibru între executiv şi legislativ, ci, menţinând supremaţia
unui legislativ echilibrat din interior, să asigure menţinerea execu-
tivului în limitele competenţelor sale[1].
Separaţia absolută a puterilor ca modalitate de distribuţie a puter-
ilor în stat s-a conturat sub influenţa ideilor lui Rousseau. Necesitatea
ca reprezentanţii poporului să exercite singuri puterea legislativă a
antrenat o specializare strictă a funcţiilor, prin excluderea participării
organelor executive la realizarea procesului legislativ. Aplicată în
cadrul Constituţiei franceze de la 1793 (după Troper şi la 1848),
separaţia absolută a puterilor implica nu doar o ierarhie strictă
a puterilor în stat, dar şi un pericol real ca puterea legislativă să
domine celelalte puteri în stat. Mecanisme constituţionale ca durata
scurtă a mandatului (1793), divizarea parlamentului în două camere
(1848), anumite forme de control de constituţionalitate (1848)[2] au
fost, prin urmare, create pentru a evita confundarea puterilor în
mâinile parlamentului.
4.3. Separaţia puterilor în stat în literatura anglo-americană

4.3.1. Cu sau fără Montesquieu?
Literatura de specialitate anglo-americană, în special cea engleză,
se distanţează de perspectiva doctrinei franceze clasice asupra
semnificaţiei separaţiei puterilor în stat. Distanţarea nu este neapărat
programatică, modelată ca un răspuns direct dat teoriei pure a
separaţiei puterilor în stat. Doctrina engleză de drept constituţional
este mai curând interesată de valenţele evoluţiei organice a separaţiei
puterilor în stat în interiorul societăţii britanice, plecând de la prob-
lematica guvernământului mixt, trecând prin abordarea analitică a
distincţiei unor funcţii sau puteri în stat, implicând balansul acestora
şi culminând cu evoluţia spre diversele valenţe ale parlamentaris-
mului modern. Literatura americană pe marginea subiectului nu se
implică în mod deosebit în această dezbatere. După ce Madison
a dat un răspuns clar celor care acuzau Constituţia din 1787 de
[1]
[2]
M. Troper, Séparations…, p. 712.
îndepărtare faţă de teoria lui Montesquieu (The Federalist no. 51),

ideea balansului puterilor sau mecanismele de checks and bal-
ances nu au mai fost discutate în acest context. Refuzul separaţiei
stricte a puterilor s-a dezvoltat, mai departe, organic în doctrina şi
jurisprudenţa nord-americană de drept constituţional[1] fără a se lua
neapărat poziţie faţă de acuzele aduse sistemului constituţional nord-
american de literatura franceză de drept constituţional. În general, se
consideră că „separaţia puterilor în stat nu a fost niciodată (în secolul
al XVIII‑lea, n.n.) privită ca implicând o diviziune a responsabilităţii
ermetic sigilată”[2].
Există însă şi luări de poziţie care urmăresc clarificarea pro
blematicii separaţiei puterilor în stat, încercând să dea un răspuns
acuzelor sau laudelor pe care literatura separaţiei stricte a puterilor
în stat le aduce lui Montesquieu. Pentru acestea, ideea unei separaţii
stricte a puterilor în stat este prezentă, dar nu reprezintă punctul
central de plecare în rezolvarea problemei limitării puterii statale. De
asemenea, Montesquieu şi contribuţia sa la dezvoltarea doctrinei sunt
remarcate, dar fără a conferi autorului francez rolul şi locul pe care
i le-a conferit doctrina franceză de drept constituţional. Dimpotrivă,
în timp ce recunoaşte importanţa gândirii lui Montesquieu pentru
evoluţia constituţionalismului liberal, precum şi influenţa considerabilă
a teoriei sale, doctrina engleză remarcă influenţa consistentă pe
care constituţionalismul englez a avut-o asupra modului în care
autorul francez a conceput limitarea puterii în stat prin interme-
diul separaţiei puterilor. Pe de o parte, s-a reţinut că problematica
separaţiei puterilor în stat, sub diverse accepţiuni şi finalităţi[3], inclusiv
sub forma separaţiei stricte între legislativ şi executiv, s-a dezvoltat
în literatura politică engleză a secolelor XVI‑XVIII, înainte ca Mon-
tesquieu să-şi dezvolte ideile. Pe de altă parte, Montesquieu a luat
cunoştinţă, în cursul vizitei sale în Anglia, de această problematică
pe care a dezvoltat-o fără a-i putea reclama paternitatea. Mai mult,
departe de a propune o separare strictă a puterilor, aşa cum susţinea
doctrina franceză clasică, Montesquieu ar fi abordat problematica
[1]
N. Dorsen, M. Rosenfeld, A. Sajó, S. Baer, op. cit., p. 217-222. A se vedea
şi H. Finer, The Theory and Practice of Modern Government, Vol. I, Methuen & Co,
Londra, 1949, p. 160.
[2]
J.S. Martinez, Horizontal Structuring, în The Oxford Handbook of Compa
rative Constitutional Law, M. Rosenfeld, A. Sajo (eds.), op. cit., p. 552.
[3]
Pentru separaţia funcţională a puterilor în stat a se vedea F.D. Wormuth,
The Origins of Modern Constitutionalism, Harper & Brothers Publisher, New York,
1949, p. 67.
separaţiei puterilor în stat prin prisma deja consacratei perspec-

tive a balansului puterilor, dezvoltată de filosofia politică engleză[1].
4.3.2. M.C.J. Vile

Acest autor are o poziţie mai aparte în spaţiul anglo-saxon al dez-
baterii separaţiei puterilor în stat. Cu toate că pleacă de la premizele
unei teorii pure a separaţiei puterilor, viziunea sa este redată într-o
formulă întrucâtva diferiră de percepţia doctrinei franceze de drept
constituţional. Fără a propune o lectură nouă a textului clasic al
celebrului autor francez, autorul englez ajunge la relativ aceleaşi
concluzii cu doctrina clasică franceză urmărind, însă, un alt fir
logic. Expunerea sa pleacă de la poziţionarea istorică a doctrinei
pure a separaţiei puterilor în stat în gândirea politică engleză şi
de la necesitatea unor corecturi sau remedii aduse acestui tip de
separaţie: guvernământul mixt, alături de teoriile balansului puterilor
în stat şi cea a mecanismelor de checks and balances. Prin urmare,
şi la acest autor chestiunea separaţiei puterilor în stat nu mai era
una de natură, ci una de grad: prin acordarea uneia dintre puteri
de competenţe în exercitarea competenţelor aparţinând unei alte
puteri şi prin acceptarea cumulării de către o persoană sau organ
de competenţe aparţinând mai multor puteri ale statului[2], separaţia
puterilor în stat devenea parţială, dar, în acelaşi timp, funcţională.
Cu toate acestea, Vile nu merge pe algoritmul interpretare eronată
a lui Montesquieu – excepţii sau corecturi la aceasta. El ajunge să
stabilească dezvoltarea organică a separaţiei stricte a puterilor în
cadrul gândirii politico-juridice engleze la care s-au adăugat, ase-
menea unor noi straturi ideatice, principiile balansului puterilor.
Remediile „teoriei pure” a separaţiei puterilor în stat îşi au origi-
nea în ceea ce constituţionalismul antic numea „guvernământ mixt”.
Centrat fundamental pe combinarea diverselor forme de guvernământ
(democraţie, oligarhie, monarhie) şi plecând de la premiza existenţei
unor funcţii statale distincte, guvernământul mixt în filosofia politică
a antichităţii urmărea limitarea puterii politice în interiorul societăţii
organizate politic. Acelaşi guvernământ mixt, cu aceeaşi finalitate
de limitare a puterii politice statale, îl regăsim şi în practica şi teoria
constituţionalismului englez din secolele XVIII-XIX. De data aceasta,
[1]
W.B. Gwyn, The Meaning of the Separation of Powers, în Tulane Studies in
Political Science, vol. IX/1965, p. 100 şi urm; A se vedea şi W. Bondy, op. cit., p. 35
şi urm. În acelaşi sens, S. Krause, op. cit., p. 236.
[2]
M.C.J. Vile, op. cit., p. 18-19.
însă, guvernământul mixt avea o puternică bază de clasă[1]: limita-

rea puterii politice (în special a monarhului) se realiza prin partici-
parea deopotrivă a celor trei interese sociale – monarh, aristocraţie
şi popor –, în cadrul celor trei instituţii centrale – monarhie, Camera
Lorzilor şi Camera Comunelor – la realizarea a două funcţii ale statu-
lui – legislativă şi executivă. Dincolo de variantele existente, teoria şi
practica guvernământului mixt au evoluat spre formula limitării put-
erii politice prin participarea monarhului, a lorzilor şi deputaţilor din
Camera comunelor la exercitarea puterii legislative. Această teorie
a guvernământului mixt, centrată iniţial pe limitarea puterii monarhu-
lui, a trebuit să facă treptat faţă atât conturării teoretice tot mai clare
a teoriei (pure) a separaţiei puterilor în stat, ce susţinea că fiecare
putere în stat trebuia aşezată în mâinile unor organe diferite, cât şi
delimitării clare a supremaţiei legislativului. Teoria guvernământului
mixt nu a pierdut definitiv terenul în faţa teoriei separaţiei puterilor în
stat, dar nici aceasta din urmă nu a avut câştig de cauză prin vari-
anta ei „pură”. Cele două teorii s-au îmbinat, urmând să tindă spre
acelaşi ţel al limitării puterii statale, dar, de această dată, în condiţiile
în care pericolul tiraniei venea dinspre atotputernicia parlamentului.
Având în vedere confuzia de persoane şi organe, teoria guvernă
mântului mixt avea cu totul altă logică decât teoria pură a separaţiei
puterilor în stat. Tocmai de aceea, ea a şi constituit ingredientul de
bază al paleativului acesteia. Dincolo de componenta ei de clasă,
teoria guvernământului mixt a oferit teoriei separaţiei puterilor în
stat ideea participării concurente a organelor puterii executive şi
legislative la realizarea procesului legislativ. Ca urmare, păstrându-se
separaţia sau diviziunea între cele trei puteri – legislativă, executivă
şi judecătorească –, se renunţa la ideea independenţei şi specializării
lor stricte. Ancorându-se treptat monarhul în sfera puterii executive,
cu interdicţia de a se amesteca în procesul judiciar, delimitându-se cu
claritate independenţa instanţelor de judecată, rămânea de rezolvat
ca parlamentul –pe măsură ce acesta s-a conturat ca titular clar al
suveranităţii – să fie împiedicat a se amesteca în funcţiile executivă şi
judecătorească. Limitarea puterii parlamentului nu se mai făcea însă
prin ancorarea rigidă a organelor puterilor legislativă, executivă şi
judecătorească în sfera lor strictă de competenţă, ci printr-un control
(check) în cadrul exercitării puterii legislative. Controlul urma să se
realizeze prin dreptul de veto acordat monarhului în cadrul procesului
de elaborare a legii. Prin aceasta, executivul nu se manifesta ca
o putere subordonată legislativului, ci ca o putere independentă,
[1]
Idem, p. 33-34.
co-ordonată legislativului[1]. În acelaşi timp, legislativul urma să

exercite competenţe care, fără a impieta asupra independenţei
executivului, se constituiau într-o frână în calea abuzurilor acestuia.
Se instaura astfel un echilibru al puterilor, un balans al acestora.
Acest tip de distribuţie a puterilor în stat s-a conturat ca guvernământ
balansat sau constituţie balansată ori mecanism de checks and
balances, stând la baza realităţilor politice descoperite şi descrise
de Montesquieu în celebra sa lucrare[2]. Montesquieu n-a făcut, din
perspectiva lui Vile, decât să ia contact cu cele două idei centrale
ale constituţionalismului englez la începutul secolului al XVIII-lea: o
separaţie parţială a funcţiilor guvernământului redată printr-o parţială
împărtăşire a puterii legislative[3].
Prin urmare, rezultă cu claritate din expunerea lui Vile faptul că
teoria clasică a separaţiei puterilor în stat a distorsionat mesajul
operei lui Montesquieu. Deşi nu a redat cu fidelitate realităţile politice
engleze, bazate pe balansul puterilor, Montesquieu a fost departe
de a propune o teorie bazată pe separaţia strictă a puterilor în stat.
El a consacrat ideea necesităţii diviziunii puterilor între organe dis-
tincte ale statului, dar mesajul final al autorului a avut în vedere
o limitare a puterii politice prin intermediul participării organelor
executive şi legislative la realizarea funcţiei legislative a statului. Cu
alte cuvinte, propunea un regim de balans al puterilor[4]. Ceea ce
uneşte, prin urmare, perspectiva lui Vile cu cea a doctrinei clasice
franceze este considerarea teoriei balansului puterilor ca o corecţie
la separaţia pură a puterilor în stat. Ambele susţin o colaborare a
puterilor executivă şi legislativă spre asigurarea aceluiaşi scop al
moderării sau echilibrului puterii. Diferenţele nu sunt însă puţine:
corecţia lui Vile s-a realizat, în mod organic, în cadrul evoluţiei doc-
trinei separaţiei puterilor, corecţia doctrinei franceze s-a făcut ca
un răspuns raţional la un blocaj logic şi funcţional indus de teoria
separaţiei absolute a puterilor atribuită lui Montesquieu. Balansul put-
erilor la Vile presupunea partajarea cu prioritate a funcţiei legislative
(fără a exclude partajarea funcţiei executive), pe când colaborarea
puterilor în teoria clasică franceză implica un echilibru între două
puteri – executivă şi legislativă – egale. Nu în ultimul rând, teoria
clasică franceză considera colaborarea puterilor în stat o formă de
separaţie a puterilor (suplă), pe când la Vile separaţia puterilor în
[1]
Idem, p. 58.
[2]
Idem, p. 53-54.
[3]
Idem, p. 73.
[4]
Idem, p. 93-94.
stat era una din componentele teoriei balansului puterilor (alături de

elementele esenţiale ale guvernământului mixt).
Viziunea lui Vile diferă substanţial şi faţă de viziunea mai nouă a
re-lecturii lui Montesquieu: astfel, pe când aceasta din urmă au dat
separaţiei puterilor în stat o expresie prioritar negativă, i.e. puterile în
stat nu trebuie să fie în mâinile aceleiaşi persoane sau organ, Vile i-a
dat o expresie pozitivă, conferindu-i substanţă, prin argumentele în
favoarea posibilităţii existenţei unui separaţii pure a puterilor în stat.
Problema centrală a teoriei britanice a guvernământului balansat,
implicit a teoriei lui Montesquieu, era moştenirea implicării claselor
sociale în balansul puterilor în stat. Calchiată pe teoria guvernământului
mixt, separaţia puterilor în stat britanică implica un balans între un
executiv monarhic, o Cameră a Lorzilor aristocratică şi o Cameră a
Comunelor democratică. Tocmai de aceea, preluând de la Montes-
quieu ideea distribuirii puterilor în stat şi mecanismele de balans al
puterilor, filosofia politică nord-americană a renunţat la reziduurile
montesquieu-ene ale guvernământului mixt, concentrându-se pe
un balans al puterilor cu valenţe democratice[1]. Balansul puterilor
executivă şi legislativă prin participarea cu drept de veto suspensiv
a preşedintelui la procesul legislativ reprezenta o corecţie firească
a teoriei pure a separaţiei puterilor, fără a fi, însă, o abatere majoră
de la doctrina lui Montesquieu. Departe de a viza corecţia aplicării
eronate în Constituţia SUA a textului autorului francez, balansul
puterilor era o corecţie argumentată a puternicei susţineri a teoriei
separaţiei stricte a puterilor în stat, aşezată în opera lui Montesquieu
de către gânditorii anti-Federalişti. Totodată, limitarea puterii execu-
tive prin participarea legislativului la exercitarea funcţiei executive şi
limitarea puterii judecătoreşti prin participarea legislativului la rea
lizarea acesteia (dreptul de impeachment) se făcea în spiritul teo-
riei montesquieu-ene a balansului puterilor şi conferea o identitate
aparte sistemului nord-american de checks and balances.
4.4. Concluzii
Din toate acestea rezultă nişte concluzii:
a) pe de o parte, rezultă cât de particular şi determinat cultural
a devenit parcursul doctrinei europene (dominată de cea franceză)
a dreptului constituţional. În timp ce nord-americanii s-au văzut, în
prelungirea filosofiei lui Montesquieu, ca promovând în constituţie
un balans al puterilor, doctrina franceză de drept constituţional, cu
[1]
Idem, p. 151.
toate anexele sale din diversele state europene, s-a încăpăţânat şi

se încăpăţânează şi astăzi să prezinte separaţia puterilor în SUA
ca un model clasic de separaţie rigidă a puterilor. Influenţa culturală
majoră a constituţionalismului francez a fost, prin urmare, decisivă
pentru modul în care doctrina europeană de drept public aflată în
sfera ei de influenţă (inclusiv cea românească) a perceput pro
blematica separaţiei puterilor în stat;
b) pe de altă parte, toată această intensitate a dezbaterii denotă
cât de importantă era problematica separaţiei puterilor în stat pentru
limitarea puterii politice statale. Toate aceste frământări ideologice
au fost necesare pentru a descoperi cea mai bună soluţie politico-
juridică menită să ocrotească libertatea împotriva arbitrariului. A fost
foarte important pentru dezbaterea în sine să i se înţeleagă foarte
bine finalităţile;
c) nu în ultimul rând, iese în evidenţă diversitatea şi complexi-
tatea soluţiilor descoperite. Aşa cum problema nu a presupus o
singură linie ideatică, tot aşa, soluţiile politico-juridice găsite au
fost diverse, implicând necesitatea unei clarificări şi a unei alegeri.
Luând în considerare fie şi numai distincţia între separaţia strictă a
puterilor şi balansul puterilor în stat, modul în care s-a reglementat
constituţional distribuţia puterilor între diversele organe ale statului
a cunoscut o varietate instituţională remarcabilă.
4.5. Impactul asupra problematicii transplantului constitu-

ţional românesc
În ceea ce priveşte analiza impactului teoriei sau teoriilor separaţiei
puterilor în stat asupra evoluţiei constituţionalismului românesc în
secolul al XIX-lea, abordarea trebuie să fie complexă şi, din această
cauză, precaută. Disputa doctrinară în jurul textului lui Montesquieu
trebuie luată în considerare, dar fără a o transfera arbitrar în spaţiul
constituţionalismului românesc. Până în jurul anului unirii Principatelor
(1857-1858) nu a existat la nivelul elitei politice româneşti o preo-
cupare pentru dezbaterea doctrinară a amenajării puterilor în stat.
E dificil, prin urmare, să tragem concluzii cu privire la semnificaţiile,
tehnicile şi finalităţile separaţiei puterilor în stat în cele două state
româneşti, în condiţiile în care suntem obligaţi să operăm aproape
exclusiv cu programe, proiecte ori acte constituţionale lipsite de un
consistent aparat critic şi substrat ideologic. Doar la 1858, comentând
Convenţia de la Paris, V. Boerescu demonstra că doctrina clasică
a separaţiei puterilor în stat pătrunsese puternic în bagajul intelec-
tual al elitei politice româneşti. În acelaşi timp, este cert faptul că, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, moment în care doctrina românească
de drept public a început să se înfiripe, perceperea doctrinară a
separaţiei puterilor în stat s-a realizat prin intermediul a ceea ce se
numeşte „teoria/doctrina clasică”.
Recuperarea înţelesului originar al teoriei separaţiei puterilor în
stat este totuşi utilă analizei pe care o facem. Separaţia puterilor în
stat în înţelesul montesquieu-an are conotaţii pur negative: puterea
politică nu trebuie să fie cumulată în stat de către acelaşi organ.
Ea trebuie, prin urmare, să fie distribuită între mai multe organe
ale statului. Această perspectivă trebuie, în mod obligatoriu, să fie
completată cu modalităţile de distribuire a puterii politice. În aceste
condiţii, nu va fi suficient să se accepte prezenţa unei puteri legis-
lative alături de una executivă şi una judecătorească pentru a se
putea susţine că un act constituţional, proiect de constituţie sau
constituţie românească a consacrat separaţia puterilor în stat, ci va
trebui descoperită şi clarificată modalitatea în care toate acestea
realizează distribuţia puterilor în stat: fie prin balans al puterilor (i.e.
distribuirea puterii legislative între mai multe organe legiuitoare), fie
prin separaţie strictă a acestora.
Distincţia dintre diviziunea şi distribuţia puterilor în stat şi modalităţile
concrete de realizare a distribuirii sugerează existenţa a două aspecte
diferite care ar trebui să facă obiectul transplantului constituţional. Pe
de o parte, se pune problema acceptării principiului separaţiei (dis-
tribuirii) puterilor în stat ca element esenţial al constituţionalismului
liberal. Este vorba aici de o percepţie ideatică şi, implicit, de un
transplant de idei care nu ar trebui să ridice mari probleme. Cine
accepta parametrii principiali generali ai constituţionalismului liberal
nu putea să nu accepte rolul esenţial al separaţiei puterilor în stat
în garantarea libertăţilor cetăţeneşti. Pe de altă parte, se pune
problema modului efectiv în care această distribuire urma să se
realizeze. Acest aspect implica un transplant instituţional, nu unul
lipsit de complexitate şi de dificultăţi, în condiţiile în care se punea
problema mai multor modele de realizare a distribuţiei puterilor în
stat. Este interesant de urmărit, în consecinţă, modul în care elita
politică românească a secolului al XIX-lea a reuşit nu doar să asume
principial separaţia puterilor în stat, dar şi măsura în care i-a înţeles
complet resorturile şi consecinţele instituţionale.
Această abordare e necesară şi datorită locului şi valorii pe
care îl ocupa principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul teoriei
constituţionalismului liberal. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în cea
mai mare parte a secolului al XIX-lea, separaţia puterilor în stat, cu

ale sale pârghii instituţionale specifice de distribuire a puterilor, cu
balansul aparte între executiv şi legislativ, era considerată a fi real-
mente mecanicist[1], chiar o supapă a libertăţii prin limitarea efectivă
a puterii statale. Suntem departe de epoca în care, datorită creşterii
intervenţionismului statal, guvernul a ajuns să-şi subordoneze politic
legislativul. Teoria separaţiei puterilor în stat nu a fost concepută
pentru o ordine politică democratică dominată de partidele politice.
Confundarea executivului şi a legislativului în mâinile partidului politic
aflat la guvernare încă nu dădea bătăi de cap doctrinei – cu toate
că B. Constant anticipase şi prevenise asupra unei asemenea ipo-
teze –, iar balansul dintre majoritatea şi minoritatea parlamentară
era o problemă încă nenăscută. Judiciarul era izolat în sfera sa de
aplicare a legii la cazuri concrete, nefiind un jucător în cadrul balan-
sului executiv-legislativ. Prin urmare, nu este necesară doar con-
centrarea pe principiul în sine, ci şi concret pe textul constituţional
pentru a vedea cum acesta dădea expresie normativă balansului
între puteri. Pentru constituţionalismul acelei epoci, soluţiile limitării
puterii statale erau în normativitatea constituţională şi nu în afara ei[2].
Nu în ultimul rând, trebuie amintit faptul că în toate cele trei
vetre ale constituţionalismului modern – Anglia, SUA şi Franţa –
problema mecanismelor concrete de distribuire a puterilor în stat,
mecanismele de echilibrare a puterilor, au constituit aspecte al
căror contur instituţional final a fost determinat de particularităţi
cultural-politice specifice ale societăţilor engleză, nord-americană
şi franceză. În toate cele trei societăţi au avut loc ample dezbateri
şi frământări doctrinare menite să ofere soluţiilor posibile o cât mai
mare congruenţă cu aşteptările mai mult sau mai puţin revoluţionare
ale popoarelor respective. Pe când ideea distribuirii puterilor în stat
a devenit o paradigmă a constituţionalismului modern, modalităţile
concrete de distribuire au variat de la un sistem constituţional
la altul, transformându-se în tot atâtea soluţii pentru o societate
importatoare. Modalităţile de limitare a puterii politice statale şi
afirmare a libertăţilor cetăţeneşti au fost expuse ideatic, analizate,
înţelese, disputate şi susţinute de către elitele intelectuale şi nu
numai. Mai mult, diversele modalităţi de distribuţie a puterilor în stat
au fost construite în SUA şi Franţa printr-o conştientă respingere a
[1]
S. Rials, La déclaration des droits de l’homme et du citoyen, Hachette, Paris,
1988, p. 375.
[2]
M. Troper, L’interprétation de la Déclaration des Droits. L’exemple de l’article
16, în Dreptul nr. 8/1988, p. 121.
modelului englez[1]. Asimilarea unuia dintre ele ridica, prin urmare,

atât probleme de afinitate intelectuală, cât şi probleme legate de
compatibilitate culturală ori necesitate socială.
§5. Constituţionalism şi constituţie

5.1. Constituţie normă, constituţie limită, constituţie ordine
Constituţionalismul modern de factură liberală, aşa cum a fost el
înţeles şi practicat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul sec-
olului al XIX-lea, mai ales în America de Nord şi Franţa, nu doar a
propus teoria „constituţiei normă”[2], dar a lansat şi ideea identificării
dintre constituţionalism şi (un anume tip de) constituţie. Astfel, doar
constituţia, un act normativ cu necesitate scris şi dotat cu forţă juridică
supremă, era capabilă să limiteze puterea statală şi să garanteze
libertăţile şi drepturile cetăţeanului[3]. Prin urmare, pentru elitele poli-
tice şi intelectuale ale perioadei respective, constituţionalismul nu
putea fi conceput fără constituţia-normă, iar constituţia-normă nu
avea niciun sens în afara constituţionalismului. Pentru revoluţionarii
francezi de la 1789 era foarte clară necesitatea congruenţei dintre
fundamentele constituţionalismului modern şi constituţia scrisă, idee
exprimată de celebrul art. 16 al DDOC:
Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici

separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie.
De această viziune s-a legat, de-a lungul secolului al XIX-lea,

atât succesul extraordinar al constituţiei scrise printre tinerele state-
naţiune ale Europei, cât şi acuza gravă a lipsei unei constituţii
aduse în mod constant Angliei. Acest tip de reducţionism ideologic
ignora faptul că ne-scrisa constituţie a englezilor avea totuşi aceeaşi
finalitate ca şi constituţia scrisă a americanilor sau francezilor, i.e.
limitarea puterii statale[4]. Secolul al XIX-lea a preferat să dea însă
întâietate, într-o entuziastă fidelitate faţă de datele ideologice pri-
[1]
M.C.J. Vile, op. cit., p. 159, pentru SUA. Pentru Franţa, a se vedea B. Mirki-
ne-Guetzevitch, De L’Esprit des lois au constitutionnalisme moderne, în Revue in-
ternationale de droit comparé, vol. 4/1952, p. 209 şi urm.
[2]
O. Beaud, Constitution et constitutionnalisme, în P. Raynaud, S. Rials (sous
la direction de), op. cit., p. 133-134.
[3]
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 9.
[4]
G. Sartori, Constitutionalism: a Preliminary Discussion, în The American
Political Science Review, vol. 56/1962, p. 855.
mare, constituţiei scrise sistematizate a revoluţiilor americană şi

franceză, iar anul revoluţionar european 1848 a scos cel mai bine
în evidenţă acest aspect.
Constituţia-normă a constituţionalismului modern era, în primul
rând, o constituţie-limită. Aici se aveau, în principiu, în vedere rapor-
turile dintre stat şi cetăţenii săi. Constituţia-limită, ca act juridic fun-
damental scris, reprezenta în opinia revoluţionarilor americani şi
francezi singurul instrument juridic care, reglementând cu concepte
şi dispoziţii clare, vizibile, sistematice, predictibile[1] şi în forme rigide
limitele puterii statale, putea constitui o garanţie împotriva despotis-
mului. Constituţia-limită scrisă controla puterea politică prin puterea
cuvintelor care fixau pe hârtie legea, care defineau cu precizia
semantică (relativă) a conceptelor scrise obiectul şi limitele puterii
politice[2]. Prin prisma constituţiei-limită scrise, constituţia-normă se
putea manifesta ca cel mai eficient instrument de protecţie a indi-
vidului uman împotriva celei mai fertile surse a despotismului – arbi-
trariul[3]. Doar un asemenea tip de constituţie putea institui cadrul
juridic necesar unei depline garanţii pentru valorile supreme ataşate
individului uman – drepturile şi libertăţile sale naturale. În această
accepţiune, constituţia urma să devină nimic altceva decât o „tehnică
a libertăţii”[4]. Pe de altă parte, constituţia-limită avea în vedere şi
raporturile dintre diversele funcţii juridice ale statului, acestea urmând
a fi distribuite între diverse organe, în scopul de evita concentrarea
lor în aceeaşi mână.
Constituţia-normă, în sensul modern al termenului, a reprezen-
tat la origine şi instrumentul juridic prin intermediul căruia titularul
suveranităţii – poporul sau naţiunea – a creat ordinea constituţional-
politică menită să limiteze puterea statală în favoarea protejării drep-
turilor şi libertăţilor omului. Deoarece titularul suveranităţii – poporul
sau naţiunea – nu poate exercita direct puterea politică, menirea
constituţiei era de a organiza sau ordona exercitarea puterii prin
reprezentanţi[5]. Aici se aveau, de regulă, în vedere, raporturile dintre
puterile sau organele statului, în orizontul limitării lor reciproce. În
[1]
W.G. Andrews, Constitutions and Constitutionalism, N.J.D. Van Nostrand
Company, Princeton, 1963, p. 21.
[2]
L. Alexander, Constitutionalism. Philosophical Foundations, Cambridge
University Press, Cambridge, 1998, p. 27-28.
[3]
J.P. Feldman, op. cit., p. 679.
[4]
G. Sartori, op. cit., p. 862.
[5]
D. Grimm, Types of Constitutions, în International Journal of Constituttional
Law, vol. 3/2005; D. Grimm, Types of Constitutions, în M. Rosenfeld, A. Sajó (eds.),
op. cit., p. 101-102.
acest sens, constituţia avea şi un efect de legitimare a puterii poli-

tice pe care o creează şi o ordonează. „Constituţia este un lucru
antecedent guvernământului, iar guvernământul este doar creaţia
constituţiei”, remarca Thomas Paine. Prin urmare, organele statu-
lui şi actele lor îşi justifică prezenţa, autoritatea şi actele doar în
măsura în care sunt reglementate şi acţionează în conformitate cu
textul constituţional[1]. Această perspectivă revoluţionară se baza pe
ideea conform căreia cel care constituise ordinea constituţională –
poporul – era cu totul distinct şi antecedent puterii sau puterilor
politice constituite. Acestea din urmă se aflau „în constituţie” şi „sub
constituţie” nu în afara constituţiei ori deasupra ei. Ideea conform
căreia poporul are îndreptăţirea de a „constitui” fără a fi determinat
sau condiţionat de o „ante-putere juridică” a reprezentat forţa de
atracţie incontestabilă a constituţionalismului modern[2].
Deoarece constituţia era actul normativ prin care poporul regle-
menta ex prima ratio limitarea puterii politice şi organizarea aces-
teia, ea trebuia să se bucure de o forţă juridică aparte, în scopul
de a garanta respectarea prevederilor acesteia. Acest tip de logică
ne conduce automat la ideea de ierarhie a normelor juridice şi
la ideea de supremaţie a constituţiei. Trebuie reţinut cu atenţie
faptul că această supremaţie a constituţiei nu se baza pe o ierarhie
pur formală a normelor juridice. Faptul că o constituţie era opera
unei constituante ce reprezenta poporul sau naţiunea nu era sufi-
cient pentru a conferi acesteia o deplină legitimitate. Dimpotrivă, în
perspectiva constituţionalismului liberal, constituţia se bucura de
supremaţie, deoarece reglementa o ordine constituţională menită
şi capabilă să limiteze puterea statală în interesul cetăţenilor. Prin
urmare, constituţia normă se legitima prin melanjul dintre constituţia
ordine şi constituţia limită. În acest context, orice tânără naţiune a
secolului al XIX-lea, dobândindu-şi independenţa, şi-a manifestat
autodeterminarea prin posibilitatea de a crea o ordine politică nouă,
bazată pe limitarea puterii politice statale, prin intermediul unui act
juridic fundamental scris – constituţia , deţinător de supremaţie în
ierarhia izvoarelor formale ale dreptului.
[1]
D. Grimm, The Achievement of Constitutionalism and its Prospects in a
Changed World, în P. Dobner, M. Loughlin (eds.), Twilight of Constitutionalism?,
Oxford University Press, New York, 2010, p. 7.
[2]
U.K. Preuss, The Political Meaning of Constitutionalism, în R. Bellamy (ed.),
Constitutionalism, Democracy and Sovereignty: American and European Perspec
tives, Avebury, Aldershot, 1996, p. 13.
5.2. Supremaţia constituţiei

Inevitabil, în condiţiile în care constituţionalismul englez se baza
pe o constituţie cutumiară, în bună măsură nescrisă, conturarea şi
răspândirea relaţiei intime dintre constituţionalism şi constituţia-normă
scrisă s-a datorat filosofilor, politicienilor şi doctrinarilor francezi.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, constituţionalismul revoluţionar
francez reuşise să dea contur deplin, în spaţiul politico-juridic euro-
pean, coordonatelor generale ale „constituţiei normă”. Menită să dea
expresie juridică „pactului social” şi să creeze o ordine politico-statală
în orizontul consacrării şi garantării drepturilor omului, constituţia
scrisă se supraordona legilor ordinare, bucurându-se de supremaţie.
Supremaţia era garantată, formal, pe de o parte, de o procedură
specială de redactare şi adoptare şi, pe de altă, parte, de o procedură
specială de revizuire.
Distincţia dintre puterea constituantă şi puterea constituită,
datorată celebrului abate Sieyes, conferea procedurii de redactare
a constituţiei o solemnitate şi importanţă deosebite. Pentru Sieyes,
constituţia era cu necesitate o emanaţie a suveranităţii naţionale, dar
una manifestată prin intermediul reprezentanţilor acesteia. În acelaşi
timp, influenţa gândirii lui Rousseau a adus în prim plan necesitatea
validării, prin vot popular, a ceea ce adunarea constituantă sau
constituanta proiectase. Logica revoluţionară nu a avut însă imediat
câştig de cauză, fiind dificil a se realiza o împăcare a suveranităţii
naţionale cu suveranitatea monarhică, precum şi a acestora cu
teoria puterii constituante. La 1789, afirmarea deplină a principiului
suveranităţii naţionale excludea pe deplin principiul suveranităţii
monarhice şi, prin urmare, monarhul nu era co-constituant[1]. La
1814, preeminenţa principiului suveranităţii monarhice determina o
îndepărtare de constituţionalismul modern, permiţând monarhului
să devină unic constituant, acordând o chartă unei naţiuni văduvită
de dreptul de a se pronunţa asupra ei[2]. La 1830, cu reflexie directă
asupra Constituţiei belgiene de la 1831, afirmarea deopotrivă a prin-
cipiilor suveranităţii naţionale şi monarhice revitaliza ideea constituţiei
pact între popor şi naţiune ce va sta, decenii de-a rândul, la baza
parlamentarismului dualist[3].
[1]
G. Glenard, op. cit., p. 23 şi urm.
[2]
A. Laquièze, Les origines du régime parlementaire en France (1814-1848),
P.U.F., Paris, 2002, p. 38.
[3]
Pe de altă parte, locul constituţiei în ierarhia normelor juridice impu-

nea o stabilitate a actului juridic constitutiv fundamental. Stabilitatea
textului constituţional însăşi era văzută în constituţionalismul american
şi francez ca o garanţie împotriva arbitrariului şi abuzului[1]. Titularul
suveranităţii – poporul sau naţiunea -, avea dreptul să-l revizuiască,
dar acest aspect nu se putea manifesta oricum. Revizuirea urma
să fie realizată de către puterea constituantă (distinctă de puterea
legislativă) cu respectarea unor formalităţi, mai mult sau mai puţin
rigide, strict reglementate de către chiar constituţia care se dorea a
fi revizuită. Rigiditatea procesului de revizuire formală a constituţiei
nu putea aduce însă o atingere gravă dreptului poporului de a-şi
afirma suveranitatea. Cu toate că au prevăzut proceduri speciale
de revizuire a constituţiei, constituţiile secolului al XIX‑lea, în marea
lor majoritate, nu au prevăzut limite de revizuire a constituţiei. Acest
aspect se baza pe perspectiva specific franceză asupra constituţiei:
aceasta nu era actul fondator al naţiunii, precum în constituţionalismul
nord-american, ci era emanaţia naţiunii, prin intermediul puterii con-
stituante. În consecinţă, preexistând constituţiei, naţiunea o putea
modifica oricând[2]. Prin urmare, abatele propunea o discutabilă
ritmicitate a revizuirii constituţionale, urmând ca naţiunea, prin
reprezentanţii ei, să se pronunţe asupra textului constituţional la
intervale multianuale prestabilite.
Nu în ultimul rând, supremaţia constituţiei trebuia să fie garantată
de posibilitatea verificării conformităţii legislaţiei ordinare cu textul
constituţional[3]. Dezbaterile Constituantei franceze de la 1791 scoteau
cu claritate în evidenţă necesitatea creării unui mecanism constituţional
menit să garanteze faptul că legislativul, în procesul de edictare a legii,
va respecta constituţia[4]. Un control a posteriori de constituţionalitate,
realizat de către instanţele judecătoreşti, era asumat de către Curtea
supremă a SUA, în cadrul celebrului proces Marbury v. Madison
[1]
S.M. Griffin, Contituent Power and Constitutional Change in American
Constitutionalism, în M. Loughlin, N. Walker (eds.), The Paradox of Constitutionalism,
Oxford University Press, New York, 2008, p. 50; L. Jaume, Constituent Power in
France: the Revolution and its Consequences, în M. Loughlin, N. Walker (eds.), op.
cit., p. 67.
[2]
U.K. Preuss, The political meaning…, p. 23.
[3]
J. Leclair, L’avènement du constitutionnalisme en occident: fondements
philosophiques et contingence historique, în R.D.U.S., vol. 41/2011, p. 186-187.
[4]
L. Jaume, Le contrôle de constitutionnalité de la loi a-t-il un sens pour la
doctrine française de la révolution et des premières années du XIXe siècle?, în
D. Chagnollaud (sous la direction de), Aux origines du contrôle de constitutionnalité
XVIIIe-XXe siècle, Ed. Phantéon-Assas, Paris, 2003, p. 19.
(1803). Cum filosofia politică franceză nu permitea judecătorescului

să exercite o asemenea competenţă, Sieyes propunea, fără succes,
la 1795, un „juriu constituţionar” (jury constitutionnaire)[1]. Dotat cu
atribuţii de control de constituţionalitate a priori, acest juriu ar fi urmat
să răspundă ameninţărilor pe care democraţia reprezentativă putea
să le ridice la adresa ordinii constituţionale şi drepturilor omului[2].
Benjamin Constant, conştient de necesitatea garantării respectării
constituţiei, găsea soluţii mai curând în postulările unei „pouvoir
préservateur” pe care o identifica cu puterea neutră a monarhului,
fără a desprinde toate concluziile ce decurgeau din teoria constituţiei-
normă. Soluţii alternative de control de constituţionalitate, emina-
mente politic, deci a priori, au fost descoperite în dreptul camerei
superioare a parlamentului de a verifica măsura în care proiectele
de lege adoptate de camera inferioară erau concordante cu textul
constituţiei[3]. Aplicată în Constituţia anului VIII şi în cea de la 1852,
soluţia nu şi-a găsit aplicabilitatea şi finalitatea, în contextul cezaris-
mului autoritar[4]. La rândul său, constituţionalismul englez, dominat
de teoria suveranităţii parlamentului, a respins cu fermitate ideea unui
control judiciar de constituţionalitate al actelor organului legislativ.
Ca urmare, problematica delicată a controlului de constituţionalitate
a debutat la nivel european ca un balans ideologic între teama de a
construi un super-organ jurisdicţional extrem de puternic, menit să se
pronunţe asupra constituţionalităţii actelor diverselor puteri publice,
şi credinţa naivă în capacitatea virtuţilor morale ale organelor statu-
lui, în primul rând a parlamentului, şi vigilenţei opiniei publice de a
proteja şi menţine ordinea constituţională[5].
Este important de reţinut, în perspectiva problematicii transplantului
juridic, faptul că pionierii constituţionalismului modern, în special cei
nord-americani şi cei francezi, au susţinut fără rezerve şi au crezut
[1]
P. Bastid, L’idée de constitution, Economica, Paris, 1986, p. 155, 169; L. Jau
me, Le contrôle…, p. 20-26.
[2]
M. Goldoni, op. cit., p. 216 şi urm. Gândirea lui Sieyes în acest caz este ex-
trem de actuală, în condiţiile în care el nu gândea controlul de constituţionalitate în
contextul balansului puterilor în stat, ci în contextul unei unităţi de acţiune şi coope-
rări a diverselor organe statale în realizarea procesului legislativ. Prin urmare, juriul
urma să contrabalanseze excesul democratic şi concentrarea de putere. Situaţia
este asemănătoare cu balansul contemporan între majoritatea parlamentară, care
controlează legislativul şi executivul, şi controlul exercitat de Curţile constituţionale.
[3]
L. Jaume, Le contrôle…, p. 28.
[4]
A. Lasquieze, Le contrôle de constitutionnalité de la loi aux Etats-Unis vu par
les penseurs liberaux français du XIXe siècle, în D. Chagnollaud (sous la direction
de), op. cit., p. 86.
[5]
P. Bastid, op. cit., p. 170.
cu tărie în strânsa legătură dintre constituţionalism şi constituţia

scrisă. Se credea cu tărie în faptul că existenţa formal-juridică a
unor anumite instituţii, a unor mecanisme şi pârghii specifice, era
capabilă să modeleze realitatea politică de o asemenea manieră
încât puterea politică să fie limitată în favoarea cetăţeanului. Prin
urmare, existenţa unei constituţii-normă, care să limiteze prin princi-
piile şi instituţiile sale puterea politică statală, era o condiţie esenţială
a existenţei constituţionalismului. În secolul al XIX-lea nu s-a pus la
modul acut problema discrepanţei dintre textul constituţional şi reali-
tatea constituţională aşa cum o face constituţionalismul contemporan.
În secolul al XIX-lea instituţiile constituţional-juridice chiar contau.
§6. Supremaţia legii sau statul de drept

Nu am lăsat întâmplător la sfârşit problema statului de drept deşi,
la prima vedere, ar fi trebuit să fie printre primele elemente analizate
ale constituţionalismului. Există două argumente pentru alegerea
noastră. Pe de o parte, teoria modernă a statului de drept s-a con-
turat pe deplin târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea. Sintagma „stat de drept” a captat treptat şi a dat
expresie conotaţiilor ideologice şi cultural-juridice lansate în cadrul
tradiţiei engleze a lui rule of law, franceze a lui l’État de droit şi ger-
mane a lui Rechtsstaat[1]. Pe de altă parte, pe parcursul maturizării
sale, ideea statului de drept a înglobat într-un tot unitar coordonatele
constituţionalismului modern liberal al secolului al XIX-lea, deter-
minând sublimarea intimă a finalităţilor constituţionalismului într-un
tip aparte de stat de drept.
Astfel, cu certitudine, statul de drept exista doar în măsura în care
se punea capăt arbitrariului şi abuzului politic monarhic în favoarea
consacrării constituţionale şi garantării drepturilor şi libertăţilor
cetăţeanului. Aşezarea sub lege în general (în constituţionalismul
englez) ori sub supremaţia constituţiei (în constituţionalismul francez)
a monarhului a reprezentat un prim pas istoric spre instaurarea statu-
lui de drept. Principiul „nimeni nu este mai presus de lege” a conferit
statului de drept miezul său dur, conturat în principiul egalităţii în
faţa legii. Constituţia franceză de la 1791 era fermă în acest sens:
[1]
D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I: Teoria generală,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 150.
Nu există în Franţa autoritate superioară legii. Regele nu

guvernează decât prin ea şi doar în numele legii el poate pretinde
supunere[1].
Mai mult, aşa cum arată Constituţia franceză de la 1791, legea

nu era doar limita, ci şi instrumentul obligatoriu al exercitării puterii,
organele statului neputând aplica altceva decât legea promulgată
şi cunoscută de toţi. Principiul legalităţii devenea astfel o parte
componentă esenţială a conţinutului ideii de stat de drept.
Evoluţia ideii statului de drept în constituţionalismul englez lăsa
totuşi deschisă problema aşezării legislativului sub lege. Alături de
constituţionalismul nord-american, constituţionalismul francez, plecând
de la premizele liberalismului politic, preciza cu claritate faptul că
nu doar executivul trebuia aşezat sub lege, ci toate autorităţile sau
organele statului[2]. Statul, în ansamblul său, era supus legii, neputând
acţiona decât în conformitate cu legea care-i legitima existenţa şi
stabilea competenţele, în limitele impuse de către aceasta. De aici,
şi strânsa legătură dintre statul de drept şi constituţia scrisă în cadrul
constituţionalismului liberal. În conformitate cu finalităţile acestuia
din urmă, afirmate de toate cele trei vetre tradiţionale ale sale –
engleză, nord-americană şi franceză –, limitarea statului prin drept
sau constituţie trebuia să se facă cu un scop foarte clar: afirmarea
şi garantarea drepturilor şi libertăţilor individului uman.
Luând în considerare atât ideea legii limită, cât şi pe cea a legii
instrument, trebuie reţinut totuşi faptul că, în cadrul constituţionalismului
liberal, accentul cade pe necesitatea limitării puterii politice prin
drept[3] în scopul protejării drepturilor şi libertăţilor omului. Statul de
drept înţeles prin prisma constituţionalismului are conotaţiile sale
particulare, fapt care îl individualizează în ansamblul teoriilor pri
vind raporturile dintre stat şi drept. Constituţionalismul liberal al sec-
olului al XIX-lea a avut nevoie de principiul egalităţii în faţa legii, a
avut nevoie de principiul legalităţii, dar a avut, mai presus de toate,
nevoie de principiul limitării puterii politice statale printr-un act juridic
dotat cu supremaţie, în scopul postulării şi garantării drepturilor şi
libertăţilor omului.
[1]
Titlul II, Capitolul I, secţiunea întâi, art. 3
[2]
E. Zoller, Rule of Law, în D. Alland, S. Rials (sous la direction de), Dictionnaire
de la culture juridique, P.U.F., Paris, 2003, p. 1379.
[3]
S.C. Stimson, Constitutionalism and the Rule of Law, în The Oxford
Handbook of Political Theory, Oxford Univeristy Press, Oxford, 2008, p. 322.
Transferul de suveranitate din mâinile monarhului spre popor sau

naţiune şi schimbarea surselor legitimităţii puterii politice a favorizat
acest demers ideatic. Principiul guvernământului reprezentativ a
consacrat ideea că singurul izvor legitim al legii îl reprezintă adu-
narea reprezentanţilor aleşi prin vot cenzitar sau universal liber.
Supunerea faţă de lege se justifică, pe de o parte, deoarece legea
are o sursă legitimă. În condiţiile identificării statului de drept cu
constituţionalismul liberal, bazat prioritar pe votul cenzitar, proble
matica legitimităţii democratice a avut şi în acest context un rol secun-
dar. Pe de altă parte, supunerea faţă de lege se justifică, deoarece
legea, prin generalitatea ei, are în vedere interesul tuturor. Nu în
ultimul rând, statul de drept, în cadrul constituţionalismului modern
liberal, a depins de o amenajare a puterilor care să împiedice con-
fiscarea puterii statale de către o singură persoană sau un singur
organ. Spre deosebire de constituţionalismul german de nuanţă
liberală din prima jumătate a secolului al XIX-lea, unde ideea de
Rechts-Staat nu s-a bazat nici pe principiul suveranităţii naţionale şi
nici pe cel al separaţiei puterilor în stat[1], pentru constituţionalismul
nord-american şi pentru cel francez aşezarea statului sub lege
implica nu doar localizarea originii puterii în naţiune sau popor, ci
şi divizarea acestei puteri în conformitate cu mecanisme specifice
de balans şi control reciproc. În aceste condiţii, supunerea faţă de
lege se justifica, deoarece aceasta fusese adoptată cu respectarea
unor proceduri şi mecanisme ce garantau că puterea legislativă
nu va abuza în realizarea competenţelor sale. Mai mult, distribuţia
puterilor în stat, prin postularea unei puteri judiciare independente,
asigura mecanismul constituţional necesar pentru limitarea abuzuri-
lor puterii politice statale. În acest context, prezenţa unei constituţii,
act normativ scris, dotată cu supremaţie, care să consacre această
separaţie a puterilor în stat, a fost unul dintre criteriile centrale ale
limitării puterii statale şi, implicit, ale afirmării statului de drept. În
acelaşi timp, statul de drept a fost asigurat prin înscrierea în constituţie
a principiilor constituţionalismului, prin consacrarea drepturilor şi
libertăţilor, precum şi a garanţiilor respectării acestora. Prin aceasta,
legea trebuia să fie respectată deoarece era conformă cu actul
juridic suprem care, pe de o parte, fonda, ordona şi limita puterea
politică statală şi, pe de altă parte, garanta drepturile şi libertăţile
omului şi cetăţeanului. Principiul supremaţiei constituţiei era astfel
cosubstanţial principiului statului de drept.
[1]
O. Jouanjan, État de droit, în D. Alland et S. Rials (sous la direction de), op.
cit., p. 650.
Din nefericire, perioada clasică a constituţionalismului modern

european nu a cunoscut mecanisme juridice eficiente care, în cadrul
unui control jurisdicţional al constituţionalităţii legilor, să asigure
supremaţia constituţiei şi, implicit, statul de drept. Spre deosebire
de constituţionalismul anglo-american, unde ideea statului de drept
a implicat un rol central al instanţelor în asigurarea justiţiei, libertăţii
şi supremaţiei legii sau constituţiei, în constituţionalismul francez,
ancorarea justiţiei şi libertăţii în însăşi conţinutul şi supremaţia
legii, a implicat înlăturarea instanţelor din calitatea de apărătoare
ultime ale libertăţii[1]. Pentru constituţionalismul francez raţionalist,
supremaţia legii venea atât din sursa sa – voinţa generală, ca expre-
sie a raţiunii, – cât şi din finalitatea sa – bunăstarea tuturor. Prin
urmare, legea îşi avea aceeaşi legitimare în puterea suverană ca
şi constituţia, cele două fiind aşezate, sub acest aspect, pe acelaşi
plan. Legea, la fel ca şi constituţia, fiind emanaţia voinţei generale
conturate de reprezentanţii suveranului, era prin sine o garanţie
a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest tip de legocentrism a
fost un argument în plus în defavoarea unui control jurisdicţional
de constituţionalitate a legilor, deoarece „era contradictoriu a dori
garantarea drepturilor împotriva garanţiei lor”[2]. Având în vedere
impactul modelului constituţional francez, această viziune şi-a pus
amprenta asupra evoluţiei constituţionalismului european conti-
nental. Asumarea deplină a consecinţelor suveranităţii naţionale şi
guvernământului reprezentativ a anulat, astfel, consecinţele logice
ale supremaţiei constituţiei şi ierarhiei izvoarelor formale ale drep-
tului bazată pe aceasta.
Prin urmare, pentru constituţionalismul francez, supremaţia legii
sau statul de drept era rezultatul unei relaţii intime între obiectul legii
ierarhia şi funcţiilor în stat. Legea se bucura de supremaţie, deoa
rece, fiind expresia voinţei generale, ea avea un caracter general.
Având în vedere că parlamentul era cel care, în virtutea principiului
reprezentării, dădea expresie voinţei generale, legea era creaţia pro-
prie a acestuia. Prin urmare, supus supremaţiei legii şi subordonat
parlamentului prin competenţele sale constituţionale, executivului
îi revenea sarcina de a reglementa detaliile punerii în executare a
legii. Pornind de aici, distincţia dintre lege, un act de suveranitate al
legislativului, şi regulament, un „act de magistratură”[3] al executivu-
[1]
J.B. King, Constitutionalism and Judiciary in France, în Political Science
Quarterly, vol. 80/1965, p. 63.
[2]
O. Jouanjan, op. cit., p. 652.
[3]
E. Zoller, Introduction au…, p. 194.
lui, realizat în baza puterii sale de reglementare, a devenit un reper

constant al constituţionalismului francez şi al constituţiilor europene
influenţate de către acesta. În contextul unei relative compromiteri
a ideii de supremaţie a constituţiei, teoria puterii de reglementare
asigura supremaţia legii (asupra executivului şi administraţiei) prin
intermediul postulării unei stricte ierarhii a funcţiilor şi organelor, alături
de o ierarhie strictă a actelor juridice emanate de către acestea.
Din nefericire, o asemenea perspectivă nu era deloc benefică
finalităţii constituţionalismului modern: limitarea puterii politice şi
afirmarea drepturilor şi libertăţilor omului. Drepturile şi libertăţile
proclamate constituţional erau protejate în faţa actelor puterii execu-
tive (regulamentelor) prin intermediul contenciosului administra-
tiv, însă rămâneau complet neprotejate, în lipsa unui control de
constituţionalitate, în faţa legilor adoptate de puterea legislativă[1], cu
toate că jurisprudenţa franceză a secolului al XIX-lea era optimistă în
ceea ce priveşte rolul protector de drepturi al legii[2]. Constituţionalismul
francez a detaşat, prin urmare, din conţinutul statului de drept prin-
cipiul limitării puterii politice statale prin intermediul unui act juridic
dotat cu supremaţie, păstrând ca element central principiul legalităţii.
Secţiunea a 2-a. Modelul constituţionalismului

modern francez
După toate aceste precizări, putem spune că ideea complexă
de constituţionalism care se dezvolta în Europa continentală şi pe
care au descoperit-o membrii elitei politico-juridice româneşti era
una particularizată, principial şi instituţional, de constituţionalismul
modern francez. Această constatare este importantă în contextul
analizei importului constituţional românesc, în condiţiile în care
nu putem vorbi despre existenţa, în primele decenii ale secolului
al XIX-lea european a unui constituţionalism general acceptat. Aşa
cum s-a observat deja, existau diferenţe uneori semnificative între
constituţionalismul englez, nord-american şi cel francez. Făcând
o trecere în revistă a trăsăturilor generale ale constituţionalismului
francez revoluţionar şi postrevoluţionar, am putea reţine următoarele:
a) generic vorbind, el s-a caracterizat printr-un grad înalt de
abstractitate a conceptelor şi structurilor sale ideologice, datorat,
în esenţă, fundamentelor sale raţionaliste;
[1]
[2]
A. Lasquieze, Le contrôle..., p. 86.
b) acest aspect a impus un tip de constituţionalism care a plecat

de la ideile abstracte spre instituţiile constituţionale sperând, ca de
aici, acestea să ajungă în practica socio-politică;
c) principiul suveranităţii naţionale s-a bazat, teoretic, pe un con-
cept abstract de popor, golit de orice conotaţii de clasă, religie şi etnie;
d) faptic, constituţionalismul s-a dezvoltat în interiorul unui stat
liberal confiscat treptat de către clasa burgheză;
e) din cauza diferenţelor de clasă, constituţionalismul francez a
manifestat o reticenţă mai mare faţă de constituţionalismul democratic;
el a fost cu prioritate, cel puţin până la 1848, un constituţionalism
aristocratic;
f) poporul, titular al suveranităţii naţionale, are la baza ideea
de cetăţean, o entitate abstractă, construită juridic, dotată teoretic
cu drepturi şi libertăţi constituţionale; fiecare cetăţean urma să-şi
asume efectiv în practica social-politică aceste drepturi şi libertăţi,
în funcţie de calităţile sale morale şi intelectuale;
g) construcţia ideii de suveranitate naţională a permis lansarea
obligatorie a guvernământului reprezentativ şi mandatului reprezen-
tativ, în contextul unei participări limitate a cetăţenilor la viaţa politică;
h) distincţia dintre suveranitatea de origine şi suveranitatea de
exerciţiu a permis atât implicarea monarhului în viaţa politico-statală,
cât şi tranşarea diferenţelor strategice între cetăţenia activă şi cea
pasivă;
i) distincţia dintre puterea de legiferare şi puterea de reglemen-
tare, ca expresie a supremaţiei legii;
j) separaţia dintre administrativ şi judecătoresc, cu consecinţa
înfiinţării unei ierarhii distincte de instanţe de contencios administrativ;
k) rolul secundar al puterii judecătoreşti, limitat la o simplă aplicare
a legilor la cazuri particulare; de aici rezulta un argument puternic
împotriva controlului de constituţionalitate;
l) constituţia nu reprezenta, ca în constituţionalismul nord-american,
actul politic fondator al naţiunii; naţiunea preexistă constituţiei,
aceasta din urmă fiind emanaţia puterii constitutive a naţiunii; ca
urmare, constituţia putea fi făcută şi desfăcută oricând de către
titularul suveranităţii;
m) legocentrismul, bazat pe ideea supremaţiei legii, ca expresie
a voinţei generale, obiective şi impersonale a naţiunii.
Conturat profund ca o construcţie raţională, abstractă, a ideologiilor
revoluţionare, constitutţionalismul francez era tentant pentru amatorii
de import constituţional, inclusiv pentru elita politică românească.
Aceeaşi abstractitate însă, se putea constitui într-un element pericu-
los atât în ceea ce priveşte capacitatea de a înţelege complexele idei

şi concepte ale filosofiei politice franceze cât şi în ceea ce priveşte
capacitatea de a găsi un drum eficient care să unească rigiditatea
ideilor cu maleabilitatea praxisului socio-politic.
Secţiunea a 3-a. Modelele constituţionale

europene
Cu certitudine, transplantul constituţional presupune prezenţa unor
modele constituţionale care se doreşte a fi importate din societatea
de origine în societatea importatoare. Europa secolului al XIX-lea
le-a oferit din plin românilor oportunitatea de a alege între o serie
de modele constituţionale, în condiţiile în care, s-o spunem aşa,
piaţa europeană a constituţionalismului, mai mult sau mai puţin
liberal, era plină de repere atractive. Se remarcau, în epocă, sis-
temele constituţionale izvorâte mai mult sau mai puţin direct din
Revoluţia franceză de la 1789 – cel francez, evident, cel belgian,
cel olandez –; existau, mai apoi, modelele constituţionale oferite
de ţările nordice – suedez, danez, norvegian, finlandez –; atractiv
era şi modelul constituţional central-european, practicat în statele
germane, în special Prusia şi Imperiul austriac. Nu în ultimul rând,
sistemul constituţional englez, prin vechimea şi liberalismul său
manifest, se constituia într-o sursă atractivă de import constituţional.
Având însă în vedere faptul că interesul elitei politice româneşti
s-a manifestat, inevitabil, mai mult sau mai puţin direct, doar spre
o parte dintre acestea, ne vom îndrepta atenţia doar spre modelele
francez, belgian şi englez.
§1. Modelul constituţional francez

Modelul constituţional francez merită o atenţie aparte, având în
vedere influenţa considerabilă pe care cultura franceză, în genere, a
exercitat-o asupra societăţii româneşti în secolul al XIX-lea. Datorită
faptului că membrii elitei politico-juridice româneşti şi-au făcut,
într-un număr considerabil, studiile juridice în Franţa, spaţiul cul-
tural francez a fost mediul intelectual în care valorile şi principiile
constituţionalismului modern au fost descoperite şi asimilate de către
români. Nu este de mirare, prin urmare, faptul că, în perioada 1822-
1866, cea mai mare parte a instituţiilor constituţionale importate în
Principatele Române au fost de origine franceză.
Problema care se ridică în acest moment vizează, în mod para-

doxal pentru cei neavizaţi, concordanţa dintre numeroasele constituţii
ce au dominat spaţiul constituţional francez după Revoluţia din 1789
cu mai sus amintitele valori ale constituţionalismului modern. Nu
toate aceste constituţii au consacrat constituţionalismul liberal şi,
prin urmare, se poate susţine fără ezitare faptul că, urmând adesea
construcţiile constituţionale franceze, elita politică românească nu
a urmat întotdeauna calea constituţionalismului modern de factură
liberală. În acelaşi timp, după cum se va remarca la momentul opor-
tun, chiar şi constituţiile franceze congruente cu constituţionalismul
liberal au fost preluate, uneori, într-un spirit contrar acestuia.
Constituţiile de la 1791, 1793 şi 1795 au fost născute din efer
vescenţa dezbaterilor constituţionale revoluţionare şi, prin urmare, ele
pot fi considerate adevărate tratate ale constituţionalismului modern.
Dimpotrivă, constituţia anului 1799 (VIII) s-a abătut considerabil
de la fundamentele constituţionalismului re-deschizând, la debutul
secolului al XIX-lea, ecuaţia constituţional-politică a autoritarismului.
În ciuda unor opinii, Charta restauraţiei din 1814 a fost departe
de a instaura constituţionalismul liberal. Recuperarea cvasi-deplină
a suveranităţii regale, cu toate consecinţele ce decurgeau de aici, a
determinat o revigorare a autoritarismului monarhic. Fără a fi străină
valorilor liberale, prezenţa unui pachet de drepturi şi libertăţi fiind un
argument în acest sens, Charta se distanţa de cele mai importante
principii ale constituţionalismului modern: fiind o constituţie concedată,
nu se punea problema suveranităţii populare sau naţionale ca sursă
a puterii politice; puterea politică rezida în suveranitatea monarhică,
ce preexista constituţiei. De aici şi ideea conform căreia nu ne aflăm
în prezenţa unei limitări a puterii monarhice de către poporul suveran,
ci a unei autolimitări a puterii monarhice. Drepturile şi libertăţile nu
erau, prin urmare, rezultatul impunerii de către guvernaţi a unor limi
te guvernanţilor, ci existau în măsura în care monarhul a dorit să le
recunoască prin constituţia concedată.
Charta din 1830 a făcut, în bună măsură, dreptate constituţionalis
mului liberal. Ea a fost prima constituţie europeană care a consacrat
cea mai mare parte a principiilor şi valorilor constituţionalismului
modern în cadrul tiparului instituţional specific monarhiei constituţionale
parlamentare. Impactul pe care ea l-a avut, prin urmare, asupra
modernizării monarhiilor europene a fost covârşitor. Nu întâmplător,
perioada care a precedat şi a urmat revoluţiei de la 1830 a fost una
din cele mai fecunde sub aspectul reflecţiei constituţionale.
Constituţia de la 1848 va da un nou sens ideii de dezbatere

constituţională în spiritul constituţionalismului liberal. Din nefericire,
ciclul importurilor constituţionale româneşti din Franţa s-a încheiat
cu Constituţia de la 1852 care, bazată pe textul constituţiei auto-
ritariste de la 1799, va susţine autoritarismul lui Napoleon al III-a.
Făcând un sumar al acestei evoluţii, putem constata că modelul
constituţional francez, în ceea ce priveşte perioada 1791-1852, este
destul de deconcertant pentru importatorul constituţional care ar dori să
preia din el principiile, mecanismele şi instituţiile constituţionalismului
modern de factură liberală. Bilanţul constituţionalismului francez la
1852 nu era nici pe departe unul pozitiv: după o efervescentă, dar
foarte scurtă afirmare a monarhiei constituţionale liberale la 1791,
perioada terorii a compromis ideea de suveranitate populară, iar
perioada Consulatului şi a Imperiului au compromis ideea limitării
puterii statale; restauraţia a reaşezat legitimitatea monarhică de
drept divin, iar lovitura de stat a lui Napoleon al III-lea a relansat
cezarismul imperial francez. Doar Constituţia de la 1830 putea oferi
celor ce căutau un model de monarhie constituţională parlamentară
ingredientele necesare aşezării principiului monarhic în limitele
constituţionalismului modern.
Franţa nu era un model constituţional atractiv nici sub aspectul
modului în care drepturile şi libertăţile cetăţeanului au prins viaţă
de-a lungul secolului al XIX-lea. În contextul politic amintit, nu e de
mirare că drepturile şi libertăţile omului au fost mai curând procla-
mate decât respectate. Consacrarea votului universal masculin la
1848 a fost cel mai intens moment de promovare a libertăţii politice.
Aceasta, din păcate, va fi pusă cu adevărat în mişcare doar în timpul
celei de-a treia Republici. În rest, când nu au fost puternic reprimate
sau ignorate de regimurile autoritare ale perioadei terorii, primului
şi celui de-al doilea imperiu, libertăţile s-au aflat sub stricta supra-
veghere a unor regimuri liberale bazate pe ordine socială strictă.
Ca urmare, libertatea individuală, libertatea de exprimare şi cea a
presei, libertatea întrunirilor şi cea de asociere au avut cel mai mult
de suferit. În consecinţă, momentul 1848 a produs o atât de mare
influenţă asupra elitei politice româneşti mai curând datorită carac-
terului puternic aspiraţional decât ca urmare a oferirii unui exemplu
real de funcţionalitate a constituţionalismului liberal.
§2. Modelul constituţional belgian

Constituţia belgiană de la 1831 a reprezentat un model constitu
ţional demn de luat în considerare de către tinerele naţiuni europene
care doreau să-şi definească fie modernitatea, fie independenţa
prin intermediul unui act constituţional ataşat principiilor şi valo
rilor constituţionalismului modern. Ea s-a născut din spiritul liberal
al revoluţiei belgiene de la 1830 şi s-a dorit a fi, în virtutea con
stituţionalismului aversiunii, un răspuns ferm dat autoritarismului
regelui Guillaume al Olandei. Acest lucru s-a făcut, în mod firesc,
în funcţie de instrumentele ideologice, principiale şi instituţionale ale
constituţionalismului liberal pe care Congresul naţional belgian din
1830 le-a avut la îndemână în Europa epocii. Interesant de reţinut
pentru problematica transplantului constituţional este faptul că însăşi
celebra constituţie belgiană a fost rodul unui import constituţional
destul de asiduu făcut, pe de o parte, din constituţionalismul francez
(în special constituţia de la 1791 şi charta de la 1830[1]) şi, pe de altă
parte, din constituţionalismul englez, mai ales în ceea ce priveşte
regimul parlamentar şi habeas corpus[2]. Ca şi în cazul românesc,
belgienii au apelat la importul constituţional urmărind să dea expresie
instituţional-politică naţiunii independente încercând, în acelaşi timp,
să fundamenteze istoric şi moral noua construcţie constituţională. Ca
şi la români (mai ales la 1848), identitatea naţională trebuia susţinută
de o identitate constituţională care nu se putea rezuma doar la un
anume tip de construcţie instituţională, ci trebuia potenţată de o
structură culturală proprie[3].
Cu toate că i se poate reproşa că nu consacra expres princi-
pii importante ale constituţionalismului liberal, e.g. suveranitatea
naţională, declaraţia de drepturi[4] ori separaţia puterilor în stat,
constituţia era considerată a fi un monument al liberalismului poli-
tic. Oricum, în ceea ce priveşte suveranitatea naţională, art. 25 al
Constituţiei [Toate puterile emană de la naţiune] nu lăsa niciun dubiu
privind sursa de legitimare a puterii politice. Pe când pachetul gene-
ros de drepturi şi libertăţi din Titlul II rezolva problema consacrării
şi garantării drepturilor cetăţeneşti, regimul parlamentar, implicit
balansul puterilor, era reglementat parţial. Răspunderea politică
[1]
L. Orban, op. cit., p. 106.
[2]
P. Errera, Traité de droit public belge, M. Girard, E. Brière, Paris, 1918, p. 13.
[3]
V.A. Waille, Essai sur l’histoire politique et constitutionnelle de la Belgique,
Bruxelles, 1838, p. 1-14.
[4]
H. Dippel, op. cit., p. 164.
a guvernului în faţa parlamentului lipsea, răspunderea juridică a

miniştrilor lăsând la mâna interpreţilor constituţiei multiple posibilităţi
de echilibru sau dezechilibru al puterilor.
Generic vorbind, Constituţia belgiană era în posesia ingrediente-
lor care o situau în tradiţia intelectuală a constituţionalismului liberal:
guvernământul reprezentativ era prezent, susţinut de un firesc vot
cenzitar, separaţia puterilor în stat, deşi incomplet reglementată
în mecanismele de balans al puterilor, se putea înscrie principial
în mecanismele regimului parlamentar dualist; iresponsabilitatea
şi inviolabilitatea monarhului erau expresia clară atât a postulării
executivului modern, cât şi a limitării puterii monarhice; inamovibili-
tatea judecătorilor dădea contur constituţional clar independenţei
puterii judecătoreşti, iar procedura specială de revizuire a constituţiei
dădea expresie supremaţiei actului juridic fundamental. În spiritul
constituţionalismului francez, axat pe o eliminare a judiciarului din
ecuaţia balansului puterilor în stat, Constituţia belgiană elimina din
start orice fel de consacrare a unui control de constituţionalitate
jurisdicţionalizat[1].
Având în vedere aceste aspecte, nu este de mirare faptul că
modelul constituţional belgian a avut un succes remarcabil pentru
cei care căutau să importe o monarhie constituţională parlamentară
construită după toate canoanele constituţionalismului modern.
Izvorâtă dintr-o mişcare revoluţionară şi dând expresie setei de
libertate a popoarelor asuprite, Constituţia belgiană era un model
real de modernizare constituţională şi revigorare naţională.
§3. Modelul constituţional englez

Dacă ar fi fost interesată de modelul constituţional englez,
clasa politică românească ar fi descoperit un sistem constituţional
predominant cutumiar, aflat într-un continuu dinamism într-un cadru
delimitat de principiile liberalismului politic şi economic. Dominat
de un liberalism utilitarist, pragmatic şi empiric, dar asumându-şi şi
rădăcinile raţionaliste ale iluminismului, constituţionalismul liberal
englez a evoluat organic de la latitudinile monarhiei mixte, ce domina
încă primii ani ai secolului al XIX-lea, la guvernământul de cabinet
ce se instaura definitiv la mijlocul secolului. Acest lucru a implicat
trecerea treptată de la datele guvernământului mixt, ce presupunea un
monarh implicat în guvernare alături de guvern, la un parlamentarism
[1]
L. Wodon, Considérations sur la séparations et la délégation des pouvoirs
en droit public belge, Bruxelles, Palais des Academies, 1942, p. 42.
monist, dominat de cabinet, unde monarhul îşi asuma deplin principiul

„suveranul domneşte dar nu guvernează”.
Deja la sfârşitul secolului al XVIII-lea, constituţionalismul englez
îşi formase mecanismele şi pârghiile constituţionale care au domi-
nat întregul secol XIX. Rolul monarhului s-a schimbat treptat de-a
lungul timpului, de la o implicare efectivă în decizia guvernamentală,
prin intermediul guvernului, la un rol formal ce lăsa guvernului o
deplină autonomie. Regimul parlamentar englez se baza pe bipar-
tidism, pe alternanţa democratică la putere a celor două partide,
liberal şi conservator. Guvernământul de cabinet ce s-a instaurat
treptat, implica răspunderea politică solidară şi juridică individuală
a membrilor guvernului în faţa Casei comunelor, rămânând teoretic
la putere atâta timp cât aceasta nu-şi manifesta pierderea încrede-
rii. Acest aspect s-a instaurat după o trecere treptată de la parla-
mentarismul dualist, unde monarhul se implica direct în recrutarea
membrilor cabinetului, răspunzători politic şi în faţa acestuia, la un
parlamentarism monist unde soarta politică a cabinetului depindea
doar de voinţa parlamentului. Anul 1834 marca definitiv trecerea de
la parlamentarismul dualist la cel monist. Cabinetul era, prin urmare,
un organism politic temporar[1], numit formal de monarh, condus de
liderul partidului aflat la putere şi dependent de voinţa majorităţii
parlamentare. Balansând legislativul, executivul putea determina
dizolvarea Camerei comunelor şi apelul la electorat pentru a decide
asupra conflictului dintre cabinet şi cameră.
Anglia s-a format ca un sistem parlamentar, dar la latitudini
complet diferite de cele de pe continent. Constituţionalismul fran
cez, prin postularea ideii de supremaţiei a constituţiei normă, a
concluzionat, cel puţin principial, neconstituţionalitatea oricărui act
normativ al parlamentului ce venea în contradicţie cu constituţia.
Constituţionalismul englez se baza însă pe principiul suveranităţii
parlamentului, aspect care implica faptul că Parlamentul nu se afla
în imposibilitatea de a modifica vreo lege şi, pe de altă parte, faptul
că nimeni nu putea pune la îndoială legalitatea actelor acestuia.
Suveranitatea parlamentului implica, prin urmare, atât o excludere
completă a mecanismelor democraţiei directe – referendum sau
plebiscit –, cât şi ideea controlului de constituţionalitate.
Cu toate că Dicey a scos cu insistenţă în evidenţă caracterul istoric,
continuu şi original sau nativ al constituţionalismului englez[2], acest
[1]
A.V. Dicey, General Characteristics of English Constitutionalism. Six
Unpublished Lecturers, P. Raina (ed.), Oxford [etc.]: Lang, 2009, p. 38.
[2]
Idem, p. 60-64.
lucru nu a împiedicat diversele naţiuni europene sau ne-europene să

se uite cu interes la acest model constituţional şi chiar să preia de
acolo aspecte legate de balansul puterilor în stat sau bicameralism.
Este greu de stabilit o influenţă directă a modelului englez asupra
constituţionalismului românesc al secolului al XIX-lea. Ea ar putea
fi detectată în dezbaterile adunării constituante de la 1866, în spe-
cial în ceea ce priveşte problema delicată a bicameralismului. Deşi
fusese preluat indirect, pe filieră franceză şi belgiană, bicamera
lismul a fost discutat la 1866 în strânsă legătură cu originile sale
istorice britanice.
Secţiunea a 4-a. Elita politică românească

între constituţionalismul
naţional(ist) şi constituţionalismul universal
§1. Constituţionalism raţional şi constituţionalism orga-
nic
De maximă importanţă pentru analiza noastră este faptul că toate
aceste valori şi principii centrale ale constituţionalismului modern nu
au fost impuse cu forţa elitei politico-juridice româneşti sau societăţii
româneşti în ansamblu. Dimpotrivă, în anumite momente ale isto-
riei constituţionale româneşti, elita politico-juridică românească şi-a
manifestat ataşamentul faţă de aceste valori, în ciuda unor presiuni
şi intervenţii contrare lor exercitate de către marile puteri europene.
Momentul impunerii Convenţiei de la Paris din 1858 şi ataşamentul
elitei politice româneşti faţă de valorile monarhiei parlamentare este
ilustrativ pentru această tendinţă.
Constituţionalismul modern nu a fost nici impus cu forţa de către
marile puteri europene, dar nici solicitat indirect din exterior prin inter-
mediul unui constituţionalism liberal etalon cu valoare universală.
Deşi câştiga tot mai mult teren în Europa şi dincolo de graniţele
acesteia, constituţionalismul liberal nu se constituise încă într-un
reper internaţional obligatoriu pentru constituţiile statelor naţiune
care doreau să se alăture lumii „civilizate”. Dimpotrivă, aşa cum
remarcă L. Catá Backer,
„dreptul constituţiei...putea fi înţeles esenţial ca o teorie a drep-

tului suprem bazat pe puterea unor unic constituite şi introspec-
tive comunităţi politice”[1].
Introspecţia constituţională realizată de către clasa politică

românească a permis naşterea unui parcurs propriu, liber asumat,
în materie de construcţie a statului naţiune şi a fundamentelor
instituţionale ale constituţionalismului modern, fie că acest lucru
s-a realizat prin apelul la tradiţia constituţională proprie, fie prin
apelul la transplantul constituţional. În acelaşi timp, prin intermediul
transplantului constituţional de instituţii, clasa politică românească
a conferit în permanenţă, indirect sau direct valoare universală prin-
cipiilor şi valorilor constituţionalismului modern care stăteau la baza
acestora. Preţuirea şi asimilarea constituţionalismului modern vest-
european s-a realizat atât prin prisma apartenenţei acestuia la cultura
şi civilizaţia europeană ce trebuia acceptată în scopul modernizării,
cât şi cu conştiinţa existenţei unor standarde transnaţionale în mate-
rie de constituţionalism care să confere legitimitate construcţiilor
constituţionale româneşti. Dezbaterile constituantei de la 1866
se vor desfăşura perpetuu în orizontul ataşamentului faţă de un
constituţionalism universal de sorginte occidentală. Ca urmare,
teama unui eventual eşec s-a manifestat atât vis-à-vis de imposi-
bilitatea modernizării societăţii româneşti, cât şi faţă de insuccesul
construcţiei constituţionale datorat neincluderii în constituţia scrisă
a unor valori, principii şi instituţii legitimate mai mult sau mai puţin
de un constituţionalism universal.
Constituţionalismul liberal, ca ideologie, a devenit atractiv pentru
elita politico-juridică românească nu doar datorită vocaţiei sale
moderniste, ci şi datorită vocaţiei sale instrumentaliste[2]. Ideea creării
de la zero a unei entităţi politice moderne, prin intermediul unei scheme
principiale şi instituţionale raţionale încastrate într-o constituţie scrisă,
nu putea decât să atragă spre import constituţional intelectualitatea
românească. O formulă constituţională de succes, plină de principii
universale şi instituţii organizate raţional, poate fi mult mai uşor
de importat decât o constituţie care-şi trage seva din acumulările
epistemologice şi praxiologice de generaţii ale unei anumite societăţi.
Această perspectivă s-ar încadra corect în paradigma revoluţiei, în
[1]
L. Catá Backer, op. cit., p. 675.
[2]
D. ButheRitchie, The Confines…, p. 3-4.
special a revoluţiei ideologice ca „modalitate de dezvoltare a societăţii

româneşti” susţinută de istoriografia românească[1].
Exista însă o problemă care s-a ridicat cu acuitate şi elitei politice
româneşti: oricât de atractivă era ideea de a edifica statul român prin
importul unor formule constituţionale ce cadrau cu un constituţionalism
raţionalist, ea nu au putut face abstracţie de faptul că acest stat
român se contura ca unul naţional. Iar ideea naţională la români, ca
şi în tot centrul si estul Europei s-a construit pe fundamente etnice.
Acest lucru însemna că, pe lângă formula constituţională raţională,
trebuia concepută şi o formulă identitar-culturală naţională. Iar cele
două trebuiau cumva împăcate. Cu alte cuvinte, se punea problema
edictării unei constituţii-normă sau urmarea modelului axiologic de
constituţie. E vorba de un balans între ceea ce Joseph de Maistre
identifica la sfârşitul secolului al XVIII-lea ca fiind constituţia scrisă –
„un automat care posedă doar formele exterioare ale vieţii”, care
„este doar o hârtie” – şi constituţia naturală bazată pe „populaţie,
moravuri, religie, situaţia geografică, relaţiile politice, pe bogăţiile,
bunele şi relele calităţi ale unei anumite naţiuni...”[2]. În ultimul caz
era vorba despre o congruenţă, proprie filosofiei iusnaturaliste, între
„natura” proprie unei societăţi, între „spiritul ei general”, cum preciza
Montesquieu[3], şi legile sau guvernământul acesteia.
Aceste idei arată faptul că, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
în secolul al XIX-lea, s-a dezvoltat o masă critică de idei ce scotea
în evidenţă un anume mod de construcţie constituţională care se
îndepărta de raţionalismul instrumentalist al constituţionalismului
liberal franco-american, precum şi de izvoarele ideologice ale acestuia.
Era vorba despre un model anti-revoluţionar de constituţionalism.
Pentru Montesquieu o constituţie este valabilă doar în relaţie cu
„principiile care formează spiritul general, moravurile şi obiceiurile unei
naţiuni” pe care legiuitorul trebuie să le descopere înainte de a propune
o constituţie[4]. Evoluţionismul britanic (de sorginte spenceriană în
secolul al XIX-lea) scotea în evidenţă rolul central al transformărilor
[1]
Gh. Platon, La société roumaine et les idées de la Révolution française:
remise au point de certaines relations, în Al. Zub (ed.), La Révolution française et
les Roumains, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1989, p. 90.
[2]
P. Comanducci, Ordre ou norme? Quelques idées de constitution au XVIIIe
siècle, în M. Troper, L. Jaume (sous la direction de), 1789 et l’invention de la consti
tution, L.G.D.J., Bruxelles-Paris, 1994, p. 32.
[3]
Idem, p. 33.
[4]
G. Lafrance, Montesquieu and Rousseau on Constitutional Theory, în
A.S. Rosenbaum (ed.), Constitutionalism. The Philosophical Dimension, Greenwood
Press, New York, 1988, p. 59.
organice şi, implicit, al tradiţiei în evoluţia constituţională a unui popor.

În acelaşi timp, romantismul german şi şcoala istorică a dreptului
scoteau în evidenţă importanţa spiritului poporului, istoriei şi evoluţiei
organice în dezvoltarea socio-politică a unui popor[1]. În acelaşi
registru, pentru Hegel constituţia trebuia să fie rezultatul voinţei libere
a unui popor, dând expresie valorilor, drepturilor, intereselor, tradiţiei
şi scopurilor[2], surprinzând, implicit, cultura societăţii respective.
Problema tradiţiei constituţionale sau a culturii constituţionale nu
se punea atât de acut şi nici atât de complex în secolul al XIX-lea,
dar, pe fond, lucrurile nu erau departe de dezbaterea contemporană
asupra chestiunii. Se remarca deja o tensiune în ceea ce priveşte
balansul dintre tradiţia sau spiritul constituţional şi transplantul
constituţional ce presupunea înţelegerea corectă a fenomenelor
respective. Acest lucru s-a văzut foarte clar în modul în care elita
politică franceză a dezbătut în anii restauraţiei şi, în final, respins,
pe motive de afinitate socio-culturală, balansul puterilor bazat pe
guvernământul mixt al englezilor[3]. Era o provocare de care elita
politică românească urma să se lovească din plin în procesul de
construcţie a statului naţional unitar românesc.
În acest context, trebuie înţeles faptul că, chiar şi în cadrul
constituţionalismului raţionalist constructivist al lui Hayek[4], s-a manifes
tat, la origine, o efervescenţă ideologică, socială, politică şi culturală
care a conferit accente particulare constituţionalismului naţional. Am
putea spune, prin urmare că, din perspectiva montesquieu-ană sau
hegeliană, constituţionalismul a fost mai întâi naţional înainte să fie
naţionalist sau universal. Dincolo de formule, constituţionalismul
francez a fost iniţial o ideologie trăită şi simţită organic de către o
bună parte a societăţii. Înainte de a fi raţionalist, constituţionalismul
francez revoluţionar a fost unul viu ce a conferit o identitate aparte
culturii constituţionale franceze. El s-a construit ca un răspuns organic
la evoluţia socio-politică şi economică a poporului francez. La fel,
constituţionalismul american s-a construit în virtutea conştientizării
[1]
A. Dufour, Ecole historique du droit, în Ph. Raynaud, St. Rials (sur la direc
tion de), op. cit., p. 200-202.
[2]
P.G. Stillman, Hegel’s Idea of Constitutionalism, în A.S. Rosenbaum (ed.),
op. cit., p. 98.
[3]
A. De Dijn, Balancing the Constitution: Bicameralism in Post-revolutionary
France, 1814-31, în European Review of History: Revue Européenne d’histoire,
vol. 12/2005, p. 260-261. A se vedea şi F.D. Acomb, Anglophobia in France 1763-
1789; an essay in the history of constitutionalism and nationalism, Durham: Duke
University Press, 1950, p. 89 şi urm.
[4]
F.A. Hayek, Constituţia libertăţii, Ed. Institutul european, Iaşi, 1997, p. 82-84.
particularităţilor culturale ale coloniilor britanice din America de nord

şi delimitării exprese a acestora de Anglia. Constituţionalismul nord
american s-a născut şi el, prin urmare, în baza unui ansamblu com-
plex de sentimente, concepte, ideologii şi instituţii constituţionale,
conturate în funcţie de particularităţile culturii constituţionale proprii.
În consecinţă, nu trebuie să înţelegem constituţionalismul raţionalist
constructivist ca pe o formulă matematică ce urma să fie aplicată într-o
societate printr-o constituţie scrisă pentru a produce automat efectele
constituţionalismului modern liberal. Atât constituţionalismul francez,
cât şi cel nord-american au fost rezultatul unei ample fenomenologii
culturale specifică societăţilor franceză şi americană. Semnificativ în
acest proces a fost faptul că ambele culturi constituţionale au res-
pins transplantul constituţional ca o soluţie în rezolvarea problemei
construcţiei constituţionale revoluţionare şi chiar post-revoluţionare.
Acest aspect le-a permis să se dezvolte ca nişte culturi sau tradiţii
constituţionale consolidate.
§2. Constituţionalism liberal şi constituţionalism naţio

nal(ist)
Parcursul identitar românesc în materie de constituţionalism a
avut propriile sale latitudini, determinate de particularităţile culturale,
socio-economice, politice sau geopolitice proprii poporului român.
Având în vedere precizările făcute mai sus, trebuie să luăm în
calcul, în ceea ce priveşte naşterea şi evoluţia constituţionalismului
modern românesc, două aspecte esenţiale. Pe de o parte, se ridică
problema balansului dintre dezvoltarea organică sau revoluţionară
a constituţionalismului românesc şi necesitatea apelului la trans-
plantul constituţional. Urgenţa modernizării şi construcţiei statului
naţional făceau din transplantul constituţional o opţiune greu de
ocolit. În aceste condiţii, pasiunea ideologică pentru evoluţionism
organic şi congruenţă internă, bazată pe tradiţie, între transfor-
marea instituţională şi schimbarea socială a lăsat loc transplan-
tului constituţional bazat pe achiziţionare instituţională şi inginerie
culturală. Acest tip de evoluţie a încurajat din plin dezvoltarea, în
spaţiul constituţional-politic românesc, a unui constituţionalism liberal
de sorginte vest-europeană.
Pe de altă parte, trebuie constatat faptul că apelul la transplantul
constituţional nu a scos complet din ecuaţie istoria. Sub influenţele
romantismului şi istorismului franco-german[1], elita politică româ

nească a urmărit să cosmetizeze transplantul constituţional prin
intermediul unui demers întemeietor şi justificativ la istoria poporu-
lui român. Situaţia României nu a fost unică în epocă. Alte tinere
state naţionale, precum Belgia, s-au văzut nevoite să recurgă la
transplantul constituţional pentru a-şi edifica statul modern. Ca şi
elita politică românească, cea belgiană a fost preocupată de pro
blematica identităţii constituţionale şi fundamentarea ei istorică. Până
la urmă, indiferent că există o tradiţie constituţională reală sau una
construită prin mitizare, deoarece este strâns legat (şi de) naţiune,
constituţionalismul şi constituţia trebuiau să se bazeze pe tradiţie. Prin
urmare, nu suntem siguri că „dimensiunea naţională”, captată prin
tradiţie, este elementul primar al unei constituţii[2], dar cu siguranţă
este elementul cel mai proeminent. Problema esenţială cu această
tradiţie constituţională este însă faptul că, în contextul construcţiei
naţionale, ea se poate manifesta mai puţin ca „supravieţuire a
instituţiilor reuşite”[3] cât ca simplu demers identitar.
În cele din urmă, suprapunerea agendei de constituţionalizare
cu cea de construcţie naţională nu a putut evita un demers iden-
titar în plan constituţional care a făcut apel la un constituţionalism
centrat pe structura social-etnică şi încărcătura istorică a organizării
politice româneşti. Odată cu aceasta, liberalismul naţionalist a intrat
în peisajul culturii constituţionale româneşti, cu tot ceea ce implica
în materie de tensiune socială sau conflict cu principiile şi valorile
constituţionalismului modern. Conform unei paradigme destul de
larg acceptate, cu cât ne deplasăm pe axa timpului de la 1789 spre
secolul al XX-lea şi pe axa spaţială de la vest spre est, cu atât mai
mult s-a trecut de la o viziune liberală asupra statului şi naţiunii la
una anti-liberală, dominată de identificarea dintre stat şi naţiunea
sau etnia majoritară[4].
[1]
J.C. Campbell, French Influence and the Rise of Roumanian Nationalism,
Arno Press & The New York Times, New York, 1971, p. 156 şi urm.
[2]
R. Arnold, op. cit., p. 41.
[3]
F.A. Hayek, op. cit., p. 79.
[4]
Plecând de la teoria celor patru zone temporale de naţionalism ale lui
Gellner, B. Kissane şi N. Sitter au stabilit patru zone temporale de dezvoltare a
constituţionalismului în raport cu naţionalismul. Prima zonă, aparţinând perioadei
prerevoluţionare în Franţa, epocii revoluţionare şi perioadei restauraţiei a cuprins
constituţiile care s-au construit în comunităţi politice unde statul era deja conturat;
aici problemele construcţiei constituţionale s-au pus exclusiv în termenii constituţio-
nalismului. A doua zonă a cuprins Europa centrală, întinzându-se de la 1830 până
la primul război mondial; aici ar exista o preocupare egală pentru constituţionalism
şi problema naţională, dar naţiunea este afirmată mai mult simbolic, fără a exista o
Apare, prin urmare, un paradox: nevoia de constituţionalizare a

spaţiului politic românesc a determinat un apel continuu la import
constituţional. În acelaşi timp, proiectul naşterii statului naţional nu a
stopat, ci dimpotrivă a potenţat transplantul constituţional. Deoarece
statul român modern trebuia să se nască pe baze moderne, aces-
tea trebuiau căutate în modelele constituţionale vest-europene. Pe
de altă parte, născându-se ca un proiect politic al poporului român
în sensul etnic al termenului, constituţionalizarea statului român a
dobândit certe valenţe identitare. Neputând elimina pe fond demersul
de import constituţional, istorismul l-a mascat pe formă, pe măsură
ce a împins naţiunea în prim plan. Ca urmare, fără a renunţa şi nici
elimina importul continuu din spaţiul constituţionalismului liberal,
naţionalismul românesc a dat contururi proprii acestui demers.
Consecinţa a fost nu înlocuirea constituţionalismului liberal cu cel
naţionalist, ci o concurenţă perpetuă a lor. De aici tensiunile, con-
fuziile şi paradoxurile constituţionalismului românesc.
În ciuda afirmării cu predilecţie la 1848, 1857, 1859 şi 1866,
constituţionalismul istoricist, mai mult sau mai puţin etnocentric, s-a
manifestat ca o contrapondere destul de timidă la constituţionalismul
instrumentalist insensibil la aspecte legate de istoria şi specificitatea
naţiunii române, determinând reacţii intelectuale puternice în societa-
tea românească, începând cu anii 60 ai secolului al XIX-lea. Atacul
elitei intelectuale româneşti împotriva transplantului constituţional
demonstrează din plin faptul că retorica istoricistă dintre anii 1848-
1859 a fost un simplu demers de mitizare lipsit cel mai adesea de
substanţă istorică, socială şi culturală reală. Această întâlnire şi
chiar tensiune între constituţionalismul, în mod necesar bazat pe
tradiţie, şi constituţionalismul raţionalist nu a scăpat evaluării elitei
politice şi intelectualităţii româneşti. Într-un context ideologic de
identificare naţională în plan constituţional-politic, reieşea plenar
că importul constituţional ignora tradiţiile politice, constituţionale şi
cultura poporului român.
Deşi constituţionalismul liberal vest-european contribuise, prin
intermediul transplantului constituţional, la construcţia statului naţional
şi hrănise constituţionalismul naţionalist, odată conturate acestea s-au
identificare între stat şi naţiune; o astfel de tendinţă autorii identifică totuşi în cazul
României şi Bulgariei, aflate la limita cu zona 3. Zona 3 a debutat după primul
război mondial şi a vizat o identificare treptată şi deplină între stat şi naţiune, cu
manifestări antiliberale ce au condus la fascism şi hitlerism. Zona 4, a statelor post-
comuniste marchează o revenire la identificarea dintre stat şi naţiune. A se vedea
B. Kissane, N. Sitter, The marriage of state and nation in European constitutions, în
Nation and Nationalism, vol. 16/2010, p. 49 şi urm.
întors împotriva surselor lor ideologice şi instituţionale. Potenţialul

constituţionalismului modern de factură liberală de a reordona, pe
baze raţionale, social şi politic, o comunitate umană a fost pe deplin
conştientizat de către reformatorii români. Pe de altă parte, a devenit,
treptat, evident şi potenţialul iritant sau perturbator pentru societate
al unui constituţionalism bazat pe principii şi valori nenegociabile.
O tensiune intelectuală intensă se va acumula, în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, pe măsură ce constituţionalismul liberal se
va manifesta ca simplă formă vis-à-vis de un fond românesc destul
de dificil de supus ingineriei sociale şi constituţionale.
Capitolul al V-lea. Premisele ideologice
ale Revoluţiei de la 1848 şi influenţele
constituţionalismului vest-european
Debuturile modernizării societăţii româneşti, în general, şi ale
organizării politico-statale, în special, sunt aşezate, de regulă, sub
semnul influenţelor iluminismului şi liberalismului vest-european,
manifestate pe diverse canale de aculturaţie la sfârşitul secolului
al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Deschiderea unei părţi
reformiste a clasei boiereşti spre valorile culturale ale vestului a
determinat, indubitabil, transformări ideologice care au creat un nou
orizont de aşteptare în materie de organizare constituţional-politică
a Principatelor Române. Influenţa franceză a reprezentat, în cadrul
acestui demers cultural şi politic, elementul central al procesului de
modernizare, cu importante consecinţe în ceea ce priveşte conţinutul
ideatic şi tipologia instituţională a proiectelor de reformă.
În acest condiţii, orizontul nostru de interes ştiinţific este foarte
clar: cât de intens a fost acest import ideologic, cât de corect şi sincer
au fost asimilate valorile constituţionalismului liberal, cât de coerent
şi-au găsit locul în contextul socio-politic românesc şi în ce măsură
şi-au găsit o expresie instituţională în diversele proiecte de reformă
politico-statală ale epocii. Având în vedere aceste finalităţi, trebuie
să plecăm de la o premiză cât se poate de clară: deplina asumare
principial-instituţională a constituţionalismului modern de factură
liberală a avut loc în Principatele Române doar la 1848. Nu putem
debuta însă cercetarea noastră cu analiza acestei epoci, deoarece
evenimentele revoluţionare şi manifestările ideologice ale revoluţiei
paşoptiste au fost marcate de anumite antecedente la nivel de gân-
dire, limbaj şi instituţii ce s-au făcut simţite în societatea românească
cu prioritate după anul 1800. Prin urmare, vom încerca să scoa-
tem în evidenţă faptul că, între 1802 şi 1830, am importat principii,
instituţii şi mecanisme ale constituţionalismului modern, dar fără a
importa şi constituţionalismul modern în sine; la 1831/1832 intrarea
în vigoare a Regulamentelor Organice a reprezentat un moment de
imperialism constituţional, un transplant constituţional impus, care
s-a îndepărtat semnificativ de constituţionalismul liberal; perioada
1832-1848 a marcat debutul timid al concordanţei dintre principiile
şi instituţiile constituţionalismului liberal, pe de o parte, şi finalităţile
V. Influenţele constituţionalismului vest-european 159
proprii acestuia, pe de altă parte, în cadrul importului constituţional

realizat voluntar de către elita politică românească.
Secţiunea 1. Proiecte de reformă în perioada

preregulamentară (1802-1830)
Această perioadă, relativ scurtă, nu a fost marcată de prezenţa
unor constituţii sau acte normative cu valoare constituţională, în
sensul modern al termenului. Statutul internaţional al Principatelor şi
dezinteresul Porţii Otomane pentru problematica liberalismului politic
înlăturaseră această formulă de organizare politico-normativă. Doar
în anul 1826, sub presiunile reformismului modernist de inspiraţie
occidentală al Rusiei, se conturase ideea adoptării unor regulamente
organice menite să reglementeze organizarea şi exercitarea puterii
politice în micile state româneşti. Pe de altă parte, deşi ideea şi con-
ceptul de constituţie începuseră să pătrundă treptat în spaţiul cultural
şi lingvistic românesc, preocupările pentru ordonarea vieţii politico-
statale prin intermediul unui act juridic scris dotat cu supremaţie
erau departe de a întruni majoritatea opiniilor reformiştilor români.
Constituţia cărvunarilor din 1822, cu limbajul, principiile şi instituţiile
ei moderne, se singulariza în spaţiul politico-juridic românesc domi-
nat de un spirit conservator agresiv.
Aflate la finalul celor 110 ani de domnii fanariote şi în timpul
domniilor pământene post-fanariote, Principatele Române erau,
mai curând, agitate de frământări politice dominate de problema
eliminării influenţei politice greco-fanariote şi revenirea la domniile
pământene. Vârful de lance al acestor preocupări era marea boie
rime autohtonă, ale cărei speranţe de a (re)dobândi controlul politic
asupra domniei şi, implicit, asupra puterii statale au devenit emble
matice pentru întreaga perioadă. Alături de aceasta, boierimea mică
şi mijlocie începuse să manifeste o preocupare crescândă pentru
participarea la exercitarea puterii politice statale. Modul de distribuţie
al puterii în stat, bazat pe egala îndreptăţire a diverselor pături
boiereşti, nu a devenit obiectul dezbaterii publice sau al negocierii
politice, în condiţiile în care protipendada respingea cu fermitate
imixtiunea rangurilor boiereşti inferioare în sferele puterii statale.
Pe de altă parte, în contextul geopolitic dat, problema re-organizării
statale nu putea fi rezolvată în interior. Ca urmare, diversele facţiuni
sau „tarafuri” boiereşti s-au manifestat, de regulă, printr-un activism
politic direcţionat spre susţinerea cauzei proprii în faţa cancelari-
ilor marilor puteri europene, i.e. Franţa, Rusia ori Turcia, care, în
opinia lor, erau capabile să le soluţioneze pozitiv doleanţele. Cum

dezbaterea reformei politico-statale nu s-a realizat printr-o reflecţie
de ordin ideologic şi doctrinar, fapt atestat de o slabă producţie în
materie de literatură filosofico-politică, propunerile de reformă au
fost exprimate în formula clară şi succintă a proiectelor de reformă,
memoriilor, arzurilor sau scrisorilor diplomatice. Politograma a
devenit, în lipsa posibilităţilor reale de reformă prin resurse politice
interne, instrumentul de proiecţie al reformei constituţionale prin for-
mule argumentativ-explicative ce deschideau un orizont nedefinit de
aşteptare în ceea ce priveşte impactul lor real asupra reorganizării
politico-administrative a Principatelor.
Pentru analiza noastră, politogramele sunt importante datorită
faptului că, o bună parte dintre ele s-au făcut ecoul ideilor, principiilor
şi instituţiilor constituţionalismului modern de factură liberală. Pe
măsură ce ne apropiem de anul 1830 aceste influenţe sunt tot mai
evidente, tot mai clare şi tot mai numeroase, ca dovadă că procesul
de transplant constituţional, ce debutase în zorii secolului al XIX‑lea,
nu fusese un accident, ci o reală necesitate. Deşi importate de o
clasă politică românească ce nu avea forţa şi căderea politică să
realizeze o reformă constituţională, în formula inevitabilă a unor acte
politice ce nu aveau impactul specific actelor juridice normative asupra
schimbării social-politice, elementele constituţionalismului modern
au pătruns tot mai insistent în peisajul ideologic românesc. Aşa cum
vom încerca însă să demonstrăm în continuare, această explozie a
transplantului constituţional nu trebuie să creeze o impresie falsă cu
privire la finalităţile avute în vedere de clasa politică românească. Ar
trebui ridicată, în acest moment, o întrebare fermă: a avut în vedere
clasa boierească, în momentul în care a importat idei, principii şi
instituţii ale constituţionalismului liberal, finalităţile acestuia, i.e
limitarea puterii statale în scopul afirmării şi garantării drepturilor
şi libertăţilor omului?! Un răspuns pozitiv la această întrebare ar
presupune faptul că boierimea românească nu doar că înţelesese
resorturile ideologice ale iluminismului raţionalist sau liberalismului
politic, dar urmărea să consacre în Principate consecinţele principiale
şi instituţionale ale acestora. Ori, aceste finalităţi nu apar decât
târziu şi foarte difuz în politogramele epocii. În aceste condiţii, putem
presupune că importul constituţional nu a vizat constituţionalismul în
sine, ci preluarea, utilizarea şi adaptarea unor elemente ideologice şi
instituţionale ale acestuia pentru a susţine proiecte politice autohtone
cu caracter neliberal. Ca urmare, principii ca supremaţia constituţiei,
separaţia puterilor în stat, consacrarea drepturilor şi libertăţilor
omului, monarhia „mărginită” au reprezentat mai curând elemente

disparate ale unui discurs politic reformist care nu avea nicio legătură
cu finalităţile constituţionalismului. În consecinţă, nu a contat că s-a
importat din DDOC de la 1789, din Constituţia liberală a anului 1791
sau din cea conservatoare a anului 1814. Lipsa de interes pentru
finalităţile respectivelor acte constituţionale a lăsat în plan secundar
faptul că unele consacrau constituţionalismul liberal, iar altul recupera
datele monarhiei absolute prerevoluţionare.
Analiza acestor politograme va avea în vedere măsura în care
importul elementelor constituţionalismului a avut în vedere finalităţile
acestuia sau a fost un simplu recurs la autoritatea unor idei şi instituţii
moderne în scopul legitimării unor proiecte politice retrograde. Datorită
complexităţii sale, Constituţia cărvunarilor va fi abordată separat,
fără a o elimina însă din tabloul de ansamblu al epocii.
§1. Suveranitatea naţională şi guvernământul reprezen-

tativ
Cele două elemente esenţiale ale constituţionalismului au lipsit
aproape în totalitate din peisajul ideologic al boierimii româneşti,
cel puţin în intervalul 1802-1822. În condiţiile în care preocuparea
fundamentală a boierimii, mici sau mari, a fost asigurarea şi per-
petuarea privilegiilor de clasă, precum şi dominarea vieţii politice,
ideea unui transfer de suveranitate spre popor sau naţiune era lipsită
de interes. Perpetuarea rolului socio-economic al boierimii şi (re)
câştigarea unui rol politic central au scos din discursul reformist orice
valenţe ideologice ale contractului social. Mai mult, în măsura în care
proiectele de reformă ale boierimii româneşti rezervau monarhului
român – domnul – o poziţie incertă sau chiar inexistentă în ecuaţia
instituţională statală, lipsea un discurs clarificator cu privire la suvera-
nitatea monarhică. Balansul ideologic între suveranitatea populară
sau naţională şi suveranitatea monarhică, specifică efervescenţelor
ideologice ale epocii Restauraţiei franceze (1814-1815), a fost înlo-
cuit în spaţiul românesc cu o revendicare indirectă a suveranităţii
de către clasa boierească.
Este greu, per ansamblu, să se deceleze în multiplele pro-
grame de reforme din această perioadă o legătură coerentă între
ideile şi conceptele care stau la baza guvernământului reprezen-
tativ: popor, naţiune, cetăţean, principiu democratic, suveranitate
populară sau naţională, reprezentanţi, reprezentaţi, mandat impera-
tiv, mandat reprezentativ, drept de vot, cens, alegeri. Atunci când
există, preocupările pentru popor sunt prezente, cel mai adesea,

în plan social decât în cel politic, cum se poate remarca în scriso-
rile lui Vasile Mălinescu din 1805, adresate Mitropolitului Moldovei
Veniamin Costache.
Ca urmare, acolo unde a fost ridicată, problema guvernământului
reprezentativ s-a redus, de regulă, la reiterarea unei reprezentativităţi
organice, de tip feudal, a ţării sau naţiunii de către clasa boierească[1].
Cel mai adesea, lupta pentru reprezentativitate s-a conturat în jurul
interesului boierimii mici şi mijlocii de a accede la putere alături de
marea boierime. Proiectul lui Al. Vilara din martie 1822, proiectul
boierilor moldoveni din aprilie 1822, Actul de chezăşie moldovean
din 1824 stau mărturie pentru vehicularea unui limbaj constituţional
în curs de modernizare utilizat pentru perpetuarea unui statu quo
feudal[2].
Există şi aparente excepţii. Sub presiunea „revoluţionarilor” lui
Tudor Vladimirescu, domnul Ipsilanti se grăbea să promită convo-
carea unei adunări de deputaţi unde să fie reprezentate toate clasele,
în scopul de a vota impozitele[3]. Nu este clar aici dacă ne aflăm în
prezenţa unei adunări de stări feudale sau a unui parlament modern
cu un drept propriu izvorât din reprezentarea poporului sau naţiunii.
Având în vedere climatul politic şi contextul general al proclamaţiilor
revoluţiei lui Vladimirescu, tindem să susţinem că ne aflăm mai curând
în prezenţa unei cedări a domniei în faţa presiunilor lărgirii bazei de
clasă a regimului de stări decât a afirmării principiului guvernământului
reprezentativ[4] şi a principiului suveranităţii poporului[5]. Singurul
[1]
Trebuie făcută o diferenţă clară între ideea de reprezentativitate bazată pe
dreptul organic de reprezentare a „ţării” de către reprezentanţii stărilor şi principiul
reprezentativităţii bazat pe reprezentarea naţiunii în formule cenzitare. Primul
aspect nu implică principiul democratic, pe când cel de-al doilea da.
[2]
V. Şotropa, Proiectele de constituţie, programele de reforme şi petiţiile de
drepturi din Ţările Române în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului
al IX‑lea, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1976, p. 83.
[3]
I.C. Filitti, Des Origines du régime représentatif en Roumanie, Institutul de
arte grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1931, p. 3.
[4]
Idem, p. 5.
[5]
A. Stan, M. Iosa, Liberalismul politic în România. De la origini până la 1918,
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 28. Nu rezultă de nicăieri din gândirea şi
acţiunile lui T. Vladimirescu asumarea de către acesta a corelativelor suveranităţii
poporului: principiul democratic, filosofia drepturilor şi libertăţilor omului sau ideea
generică de libertate a individului uman. Chiar dacă pot fi stabilite câteva indicii ale
principiilor revoluţiei franceze de la 1789 (a se vedea P. Eliade, Influenţa franceză
asupra spiritului public în România. Originile, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000,
p. 326), credem că suntem încă departe de a-l putea considera pe Vladimirescu un
liberal şi un susţinător al constituţionalismului liberal.
proiect cu adevărat în favoarea reprezentativităţii moderne pare a fi

cel pus (în mod discutabil)[1] pe seama lui Dimitrie Sturdza, datat de
istoriografie la 1802, care stipula în premieră un drept de vot în trei
trepte pentru ţărani în cadrul unui sistem de reprezentativitate cu
două camere, construită declarativ după modelul englez[2]. Ne aflăm
aici, aparent, în prezenţa unei încercări singulare de îndepărtare de
ideea unităţii reprezentatului – naţiunea – specifică gândirii politice
franceze şi de apropiere de ideea reprezentării societăţii politice în
pluralitatea ei, specifică gândirii politice engleze. Cu toate acestea,
având în vedere rolul aşa zisei camere reprezentative în angrena-
jul instituţional al respectivului proiect, nu putem susţine ideea unui
transfer de suveranitate în mâinile poporului. Prin urmare, expres
asumata paradigmă instituţională engleză avea mai curând valenţe
de legitimare a construcţiei politice feudale, propuse prin interme-
diul prestigiului modelului constituţional englez, decât reale valenţe
liberale.
Printre puţinele voci care se pronunţau în favoarea unei reprezenta
tivităţi populare în această perioadă au fost şi pamfletele muntene
din anul 1822[3]. Ideile exprimate sunt indubitabil noi, aparţinând
bagajului ideatic liberal: libertatea de expresie şi principiul majorităţii
dădeau expresie timidă primelor manifestări ideologice ale liberalis
mului muntean[4]. În cazul acestora lipseşte însă o problematică
menită să lămurească cu claritate chestiunea originii puterii politice,
a limitării şi a legitimităţii exercitării acesteia. În acelaşi registru se
înscrie şi Memoriul asupra atribuţiilor divanelor şi Adunării din 1827.
Drepturile Adunării de a recepţiona, a reflecta şi a-şi exprima opinia
asupra proiectelor de lege izvorâte din iniţiativă populară se înscriu
în parametrii parlamentarismului modern, dar nu sunt un indicator
obligatoriu al guvernământului reprezentativ atâta timp cât logica
recrutării Adunării se încadra în spiritul regimului de stări[5].
[1]
După cum se va observa mai jos, ne însuşim ipoteza conform căreia proiectul
respectiv ar fi fost redactat de Ioan Cantacuzino undeva între 1808 şi 1812.
[2]
C. Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente
1741-1991, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 60. Deşi considerăm că proiectul
datat în 1802 aparţine lui Ioan Cantacuzino, vom cita în continuare sursa indicată,
cu toate că ea conferă, pe linia istoriografiei canonice, paternitatea proiectului lui
D.I. Sturdza.
[3]
Idem, p. 4.
[4]
I.C. Filitti, Principatele Române sub ocupaţia turcească, în Opere alese,
Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 136-137.
[5]
V. Georgescu, Mémoires et projets de réforme dans les Principautés roumaines
1769-1830, Bucarest, 1970, p. 167.
§2. Monarhia
Monarhia a reprezentat una din temele predilecte ale programelor
de reformă ale perioadei 1800-1828. Experienţa nefastă a celor
110 ani de domnii fanariote absolutiste, arbitrare şi corupte, a obli-
gat pe reformişti să ia o atitudine ideologică fermă faţă de această
instituţie. În virtutea unor certe sentimente constituţionale negative,
propunerile de reformare a statului s-au concentrat, în mod organic,
pe limitarea puterii domneşti. Acest lucru s-a realizat fie prin inter-
mediul postulării unei domnii pământene, elective sau ereditare,
dezbrăcată de puterile arbitrare de odinioară, fie ca o soluţie radicală
prin eliminarea domnului din peisajul instituţional statal. Abordarea
problemei se face într-un stil pur petiţionar în afara oricărei dezba
teri de idei şi concepte.
Este destul de neclar, din punctul nostru de vedere, dacă atitudinea
împotriva autoritarismului domnesc se datora reacţiei naţionaliste a
boierilor români împotriva grecilor, dorinţei de a instaura o monarhie
de stări (în care puterea domnului să fie dominată sau egalată de cea
a boierimii) ori era rezultatul asumării sincere a filosofiei constituţio
nalismului liberal. Totuşi, din analiza proiectelor de reforme, rezultă
o preponderenţă a viziunilor politice care perpetuau, într-o formă
sau alta, monarhia de stări. Ce valenţe avea, de exemplu, pledoaria
împotriva regimurilor autoritare opresive făcută la 1807 de Ştefan
Crişan Korosi în memoriul său adresat lui Napoleon[1]? Nu era mai
curând un simplu protest contra abuzurilor regimului fanariot? Sau
să se fi gândit Tudor Vladimirescu, în momentul în care, redac-
tând Cererile norodului românesc, cerea consacrarea lor într-un
hrisov şi hatişerif împărătesc şi obligarea viitorilor domni de a jura
respectarea lui la înscăunare, la monarhia constituţională, precum
susţine Şotropa[2]? Ar trebui precizat aici un aspect foarte clar: ideea
monarhiei constituţionale poate implică atât ideea de auto-limitare a
monarhului printr-un act constituţional, cât şi ideea limitării monarhu-
lui printr-o constituţie-limită, în spiritul constituţionalismului modern
(monarhia parlamentară). E clar că, în cazul cerinţei lui Vladimirescu
nu ne găsim în primul caz, dar nici în al doilea: constituţionalismul
presupune un ansamblu coerent de principii şi idei care, plecând
de la scopul limitării puterii statale, implică suveranitatea poporu-
lui, guvernământul reprezentativ, afirmarea drepturilor şi libertăţilor
omului etc. Identificarea unui aspect care seamănă întrucâtva cu
[1]
V. Şotropa, op. cit., p. 47.
[2]
Idem, p. 55.
demersul liberal de a limita puterile şefului statului printr-un act

constituţional izvorât din suveranitatea poporului, nu înseamnă că ne
aflăm automat în prezenţa constituţionalismului liberal. Mai curând
ne aflăm, în cazul lui Vladimirescu, în prezenţa unei charte de drep-
turi de tip medieval. Trebuie făcută, prin urmare, o distincţie clară
între monarhia de stări şi monarhia constituţională (parlamentară):
ambele aveau în vedere o limitare a puterii domneşti, dar pe când
prima o făcea în scopul deplasării puterii în mâinile stărilor privilegiate
(la noi), cea de-a două viza un transfer de suveranitate în mâinile
poporului. De aceea, nu împărtăşim ideea unei „largi popularităţi”
a teoriei domniei constituţionale în această perioadă, susţinută de
V. Georgescu[1].
Cel puţin în ceea ce priveşte politogramele marii boierimi, începând
cu cele ale lui Iordache Rosetti-Rosnoveanu din 1818 şi terminând
cu Anaforaua pentru pronomiile Moldovei din 1827, lucrurile erau
clare: toate cereau instaurarea unei monarhii a stărilor, ori cu un
domn de paie, ori cu un tron vacant sau cu unul puternic limitat.
Cu toate acestea, conceptele şi ideile noi nu lipsesc în totalitate,
venind cu prioritate din partea celor care deja făcuseră studii în Franţa.
În 1826-1827, Eufrosin Poteca propunea un monarh eligibil pe baze
reprezentative largi, responsabil şi revocabil. În anul 1829, în studiul
său – Idee pe scurt asupra tuturor formelor de oblăduire – Simion
Marcovici utiliza sintagma „monarhie mărginită”. Aflat sub imperiul
studiilor juridice făcute la Paris în perioada restauraţiei, Marcovici
propune o monarhie constituţională considerabil influenţată de pre-
vederile Chartei franceze de la 1814. Acest aspect nu făcea decât
să-l îndepărteze de finalităţile constituţionalismului liberal, deşi sunt
vehiculate explicit sau implicit principii ca separaţia puterilor în stat,
drepturile şi libertăţile omului şi inamovibilitatea judecătorilor[2].
Tema monarhiei mărginite este reluată într-un proiect de
reforme semnalat de Nicolae Iorga, apărut, se pare, în perioada
preregulamentară (1829) şi intitulat Cererile ce ar fi putut face Valahia
şi Moldova la un Congres de prinţi creştini pentru siguranţa lor cea
[1]
V. Georgescu, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române 1750-1831,
Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1972, p. 108. De altfel, Georgescu însuşi, într-o
lucrare mai târzie, arăta că „existenţa singură a unei constituţii nu duce numaidecât
la instaurarea unui regim monarhic constituţional – şi un regim absolutist şi unul
boieresc pot promulga constituţii”. A se vedea V. Georgescu, Istoria ideilor politice
româneşti (1369-1878), Ed. Jon Dumitru Verlag, Munchen, 1987, p. 143.
[2]
A. Iordache, Principatele Române în epoca modernă, vol. I, Ed. Albatros,
1996, p. 338 şi urm.
din afară şi statornicirea cea din lăuntru[1]. În contextul solicitării unor

reforme care s-ar încadra mai bine în perioada de după 1848, acest
proiect cere o „monarhie mărginită” ereditară, cu respectarea prin-
cipiului primogeniturii şi al masculinităţii, cu un domn constituţional.
Modernitatea limbajului (în limba română) este remarcabilă, mai
ales pentru perioada respectivă, iar cea a principiilor şi instituţiilor
aşişderea. Nu suntem în prezenţa unei auto-limitări a puterii monar-
hului, ci e vorba despre limitarea puterii monarhice de către naţiunea
suverană. Transferul de suveranitatea de la monarh la popor urma
a se face printr-un jurământ al celui dintâi în faţa „a tot norodu sau
a înfăţoşitorilor norodului”, fapt care confirma locul şi rolul domnului
în angrenajul statal. Interdicţia pentru succesorul la tron de a revizui
constituţia demonstrează faptul că, cel puţin sub aspectul suveranităţii
de origine, nu suntem în prezenţa unei îmbinări între suveranitatea
monarhică sau dreptul divin şi suveranitatea naţională. Principiul
primogeniturii (prezent deja la 1824 în Actul de chezăşie) era tot un
produs al transplantului constituţional, menit să pună ordine în mai
mult decât tradiţionalele conflicte româneşti pentru tron. Apare, în
premieră, şi ideea dinastiei străine care să domnească peste prin-
cipatele unite într-un singur stat independent. Ideile (dacă aparţin
într-adevăr anului 1829) au rămas cât se poate de singulare în epocă.
Vehiculate în vest doar în perioada redactării Chartei constituţionale
franceze de la 1830 şi a Constituţiei belgiene de la 1831, aceste
idei vor domina imaginarul constituţional-politic românesc doar în
epoca adunărilor ad-hoc din 1857.
§3. Separaţia puterilor în stat

În ceea ce priveşte separaţia puterilor în stat, diversele clarificări
şi judecăţi de valoare făcute în legătură cu aplicarea acestui prin-
cipiu al constituţionalismului liberal la debutul secolului al XIX-lea
românesc au fost şi sunt încă marcate de o profundă neînţelegere
a ceea ce implica acesta sub aspectul organizării puterii politice în
stat. De multe ori, simpla detectare a repartiţiei unor competenţe
de ordin legislativ, executiv sau judecătoresc unor organe statale
distincte a determinat o serie de autori să aprecieze prezenţa ideilor
liberale sau chiar a constituţionalismului liberal.
Esenţial, trebuie reţinut că nu orice aranjament instituţional, care
implica o oarecare diviziune a puterilor în stat, se poate încadra în
sfera semantică a teoriei originare a separaţiei puterilor în stat şi,
[1]
C. Ionescu, op. cit., p. 92-94.
pe de altă parte, simpla diviziune a puterilor în stat este departe de

a fi relevantă pentru consacrarea constituţionalismului de factură
liberală. Aşa cum precizează Michel Troper,
[r]egula separaţiei puterilor este o regulă pur negativă care nu

asigură domnia libertăţii decât cu condiţia de a fi respectată,
dar care nu conţine nici o garanţie de efectivitate. Dimpotrivă,
în măsura în care funcţiunile sunt ierarhizate, ea pare destinată
a nu fi niciodată aplicată, deoarece titularul funcţiunii celei mai
înalte [parlamentul, M.G.] ar putea uzurpa celelalte funcţiuni”[1].
Prin urmare, a pune problema purei diviziuni a puterilor în stat în

afara unei analize a modului concret sau procedeelor de distribuire
a acestora, i.e. balansul puterilor sau separaţia strictă a puterilor,
lipseşte de finalitate orice dezbatere despre asigurarea supremaţiei
legii şi garantarea libertăţii.
În ceea ce priveşte proiectele de reformă vehiculate la debutul
secolului al XIX-lea, putem evidenţia, sub aspectul separaţiei puterilor
în stat, următoarea tipologie:
a) Proiecte de reformă care vizau expres limitarea puterilor dom-
nului, dar care nu făceau nicio referire la diviziunea puterilor în stat[2].
Limitarea puterii domneşti urma să se realizeze prin mecanisme care
aminteau mai curând de regimul de stări decât de monarhia limitată
sau temperată, la modă în primele decenii ale secolului al XIX-lea
european. Aici s-ar putea înscrie, fără dificultate, Memoriul cu pri-
vire la reorganizarea administrativă şi judiciară a Moldovei redactat
de Iordache Rossetti-Rosnoveanu în 1818. Deşi face o aparentă
diviziune a puterilor în stat, proiectul nu are în vedere altceva decât o
distribuire a diverselor funcţii statale în cadrul unei structuri de putere
deconcertante pentru oricine ar încerca să descopere mecanismele
constituţionalismului modern. Aparent inspirat de parlamentarismul
englez, memoriul amalgama, o Înaltă curte de justiţie, şi un soi de
executiv într-o adunare (camera înaltă?) ce recupera sfatul domnesc
al celor 12 mari boieri din epoca medievală. Fiind lipsite de drept
de decizie, cele două corpuri ale Adunării urmau să se întrunească
alături de clerul înalt, domn şi alţi membrii ai boierimii pentru a lua
decizii asupra problemelor judiciare şi administrative[3]. Melanjul
nefericit între aspiraţiile de putere ale marii boierimi, vechile instituţii
[1]
M. Troper, La séparation des pouvoirs…, p. 120.
[2]
Proiectul lui Alexandru Villara din 1822 (Valahia); arzurile adresate Porţii în
1822 de către boierii munteni şi moldoveni.
[3]
V. Georgescu, Mémoires…, p. 80-83.
feudale româneşti şi elemente ale separaţiei puterilor în stat avea

cel mult ca efect o limitare a puterii domneşti în favoare marii boie
rimi. Ideea împărţirii puterii în stat între boieri şi domn reieşea, mai
curând decât ideea distribuirii puterilor în stat, şi din memoriul privind
istoricul relaţiilor Moldovei cu Poarta adresat lui Stroganov în 1818[1].
Un proiect de reformă redactat de G. Brâncoveanu, Costache
Câmpineanu, Dinu Golescu, Iordache Golescu, Al. Filipescu şi
Al. Văleanu se concentra pe restaurarea domniei pământene elective,
dar fără a stabili natura raporturilor cu marea boierime. În schimb, un
memoriu al boierilor moldoveni refugiaţi în Bucovina, din septembrie
1821, precum şi un arz către poartă al boierilor moldoveni de rangul
doi, din octombrie 1821, solicitau restabilirea domniei pământene şi
a unui regim politic feudal tradiţional în care boierimea secundară
(în funcţie de autorii proiectelor) să fie cooptată cu drepturi egale în
sfatul boieresc. Marea boierime munteană şi moldoveană, autoare
a unor proiecte de genul arzurilor adresate Porţii în 1822 sau de
genul Sheridon de reformăluirea stăpânirii ţării Moldovei sau Poturile
popilor[2], ambele redactate tot în 1822, era interesată de un balans
de putere între aristocraţie şi domnie care excludea din ecuaţie o
diviziune a puterilor după tiparul guvernământului mixt.
b) Proiecte de reformă care vizau expres sau implicit limitarea
puterilor domnului prin intermediul unei aparente diviziuni a puterilor
în stat. Aici poate fi amintit şi proiectul de constituţie din aprilie 1822,
aparţinând boierimii mici moldovene, care propunea un neclar balans
al puterilor, prin partajarea iniţiativei legislative între o Adunare
legislativă aristocratică şi domn[3].
Limitarea puterii monarhului rezulta, în unele cazuri, indirect din
textul proiectului de reformă. Actul de chezăşie din iunie 1824[4],
elaborat la Iaşi de o adunare obştească, ce se pronunţa în favoarea
domniei ereditare cu drept de primogenitură, cerea o separare
a legislativului de judecătoresc, dar fără a contura un cadru clar
al distribuţiei puterilor în stat. Se pomenea despre existenţa, „în
celelalte state”, a unui Senat aristocratic format din membri numiţi
pe viaţă, dar e greu de stabilit un raport clar între acest organ şi
domnul ereditar. Este destul de greu de clarificat şi paternitatea
acestei instituţii. Autorii proiectului o prezintă ca având o distribuţie
cvasi-generală în constituţiile statelor epocii, dar nu se precizează
[1]
Idem, p. 70-71.
[2]
V. Şotropa, op. cit., p. 62
[3]
I.C. Filitti, Des Origines…, p. 4.
[4]
originea ei. Având în vedere anul proiectului şi sferele franceze de

influenţă cultural-juridică ale cărvunarilor, ne-am putea gândi cu
prioritate la Charta franceză de la 1814. Aici putem descoperi o
Cameră a pairilor, numiţi pe viaţă de rege, însă ne situăm în prezenţa
unui legislativ bicameral pe care proiectul moldovenesc îl ignoră,
înscriindu-se în tendinţa generală a proiectelor româneşti de a con-
sacra un parlament unicameral. Lucrurile se complică în momentul
în care senatul respectiv este descris ca fiind un reprezentant al
naţiunii. Din păcate, Charta franceză de la 1814, nu consacra nici
principiul suveranităţii naţionale şi nici pe acela al guvernământului
reprezentativ. În acest context, am putea fi tentaţi mai curând să-i
dăm dreptate lui Gh. Brătianu care consideră că se făcea referire la
Senatul imperial rusesc[1]. În aceste condiţii, ideea de reprezentare
a naţiunii ar trebui să facă, mai curând, referire la reprezentarea pe
stări decât la ideea principiului democratic.
Lucrurile se complică şi mai tare în momentul în care în pro
iect se invocă partajarea funcţiei legislative între senat şi executiv
(gouvernement) şi se invocă mijloace de presiune reciprocă (nu e
clar dacă sunt juridice sau politice) între senat şi şeful executivului
(chef du gouvernement), aparent specifice regimului parlamentar.
Pe de o parte, însă, acest tip de raport nu exista în Charta franceză
şi, pe de altă parte, s-ar părea că şeful executivului nu se confunda
cu monarhul, ceea ce îndepărta şi mai mult de structura Chartei
franceze. Am putea merge, teoretic, şi pe varianta luării în conside
rare a raporturilor politice dintre executiv şi legislativ din epoca Char-
tei de la 1814, care se apropiau întrucâtva de parametrii regimului
parlamentar, dar acest lucru pare puţin probabil în condiţiile în care
aceştia erau neclari chiar şi doctrinarilor francezi ai epocii. Totul pare
a se îndrepta mai curând spre regimul de cabinet din Anglia, unde
Camera Lorzilor ar putea fi asociată (forţat) cu senatul prezentat
de boierii moldoveni. Totuşi, camera superioară britanică nu cadra
deloc nici cu statutul de reprezentant al naţiunii şi nici cu atribuţiile
pe care proiectul le acorda parlamentului. Tocmai de aceea, dacă
legătura cu Charta de la 1814 nu e clară, putem spune că proiectul
se manifesta în sfera de influenţă a constituţionalismului francez.
Un reper mai solid în stabilirea modelului constituţional utilizat
ar putea fi Charta constituţională a regatului Poloniei din 1815[2].
Impusă de către ruşi, în contextul absorbirii Poloniei în imperiul ţarist,
[1]
Gh.I. Brătianu, Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele române,
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 240.
[2]
http://mjp.univ-perp.fr/constit/pl1815.htm#7.
Charta era un melanj interesant între Constituţia cezarică a anului

VIII revoluţionar francez, şi Charta constituţională franceză de la
1814. Ea consacra o Dietă generală bicamerală, cu un senat format
din membri numiţi pe viaţă într-un număr limitat. Cel mai important
argument în favoarea paternităţii poloneze a proiectului moldovenesc
este prezenţa, destul de ciudată pentru epoca postnapoleoniană, a
asimilării dietei cu „reprezentanţa naţională” (art. 31). Ideea senatu-
lui reprezentant al naţiunii, vehiculată de proiectul moldovenesc, ar
putea veni din această direcţie.
Dincolo de registrul ipotezelor, – chiar de am fi tentaţi să remarcăm
transplantul unor principii ale constituţionalismului modern – suver-
anitate naţională, guvernământ reprezentativ, limitarea puterii sta
tale (nu a monarhului), finalitatea politică a textului pare a fi mai
curând ordonată în logica regimului de stări decât în logica proprie
constituţionalismului liberal. Proiectul este interesat de egalitatea şi
unitatea boierilor (fapt care atestă provenienţa sa din rândurile boie
rimii mici şi mijlocii), precum şi de ideea unei reprezentări organice
a naţiunii prin intermediul unor senatori numiţi pe viaţă, implicaţi
profund în procesul legislativ alături de domn.
În 1829, în perioada redactării Regulamentelor, doi dintre membrii
comisiilor de redactare – Alexandru şi Mihail Sturdza – se pronunţau
în favoarea unei domnii elective sau ereditare, acompaniată de o
Adunare obştească formată din mari boieri. Se inducea ideea unei
distribuţii a puterilor în stat, dar fără a se clarifica natura raporturilor
dintre domn şi Adunare.
c) Proiecte de reformă care nu vizau limitarea puterii domneşti,
dar sugerau o aparentă diviziune a puterilor în stat. Aici s-ar încadra
memoriul muntean din 1827 privind atribuţiile divanurilor şi Adunării
generale[1]. Acest proiect era destinat mai curând unor clarificări con-
ceptuale şi de competenţe în materie de organe ale statului, decât
lansării constituţionalismului liberal în Muntenia. Memoriul era un
răspuns dat neclarităţilor conceptuale şi lipsei unei delimitări clare
de atribuţii între organele statului ce dominau viaţa politico-statală
a epocii. El propunea o delimitare clară între conceptul de divan,
care să fie ancorat în sfera judecătorescului, şi adunare, care să
vizeze legislativul.
Totuşi, memoriul e interesant prin apariţia unor idei preluate din
sfera gândirii politice liberale. Astfel, se atrăgea atenţia asupra faptului
că puterea nelimitată a domnului provenea din confundarea concep-
telor de Divan şi Adunare şi a atribuţiilor pe care aceste organe le
[1]
deţineau. Ideea limitării puterii monarhului rezulta aici implicit, dar nu

printr-o diviziune a puterilor în stat, ci printr-o clarificare a identităţii
de competenţă a organelor. Deşi se folosesc concepte moderne ca
„pouvoir legislatif”, „corps administratif et judiciaire” sau „sanction au
veto du prince” nu ne aflăm în prezenţa unei diviziuni sau balans al
puterilor. Apar şi aspecte cu tentă politică liberală, cum ar fi luarea
deciziilor cu majoritate de voturi în divanul (judecătoresc) al princi-
pelui, răspunderea juridică a miniştrilor, funcţionarilor publici, în baza
unor rapoarte de activitate prezentate în faţa Adunării. Nu în ultimul
rând, Adunarea exercita atribuţii de control de constituţionalitate „în
vederea binelui public”. Importul conceptual şi ideatic nu împiedica
însă ca domnul să concentreze puterile statului în mâinile sale, să
fie organ activ al judecătorescului şi organ central al legislativului, iar
Adunarea generală să deţină un simplu aviz consultativ în procesul
legislativ. Prin limbaj, structura politico-statală şi finalităţi, proiectul
pare inspirat din principiile şi instituţiile monarhiei (auto)limitate a
Chartei franceze de la 1814.
d) Proiecte de reformă care, refuzând monarhia mai mult sau
mai puţin limitată, propuneau o aparentă diviziune a puterilor într-un
stat acaparat de clasa boierească (republica boierească). Aici se
încadrează foarte bine proiectul intitulat semnificativ Plan sau formă
de oblăduire republicească aristo-democraticească, datat la 1802
şi pus de către istoriografie pe seama lui Dimitrie Sturdza[1]. Fără
a intra în disputa de idei referitoare la paternitatea şi data întocmi-
rii acestui proiect, ne declarăm convinşi de argumentele aduse de
I. Ciubotaru şi N. A. Ursu în favoarea acordării paternităţii proiectului
spătarului muntean Ioan Cantacuzino şi de argumentele lui C. Plos-
caru în favoarea datării acestuia undeva între 1808 şi 1812[2]. La fel
de convingătoare sunt şi dovezile pe care le prezintă Ploscaru în
favoarea unui import constituţional realizat de către Cantacuzino, nu
din modelul constituţional francez sau din cel englez, ci din Constituţia
redactată de către ruşi în 1803 pentru Republica Insulelor Ioniene.
Acesta a reprezentat un proiect politic ambiţios menit să asigure
încorporarea Principatelor Române în Imperiul Rus în contextul
ocupaţiei ruse din anii 1806-1812[3]. Mai puţin însă suntem de acord
[1]
C. Ionescu, op. cit., p. 55 şi urm.
[2]
C. Ploscaru, Proiectul „republicii aristo-democraticeşti”. Consideraţii în jurul
unei controverse istoriografice, în A. Mihalache, A. Istrate (ed.), Romantism şi mo
dernitate. Atitudini, reevaluări, polemici, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi, 2009, p. 115 şi urm.
[3]
cu ideea conform căreia „proiectul politic aristo-dimocrăticesc’ are

incontestabile veleităţi constituţionale şi liberale moderne, reflectate
pe alocuri mai limpede comparativ cu constituţia cărvunarilor...”[1].
Nu, în măsura în care identificăm veleităţile constituţionale şi liberale
moderne cu principiile şi instituţiile constituţionalismului liberal.
Ceea ce rezultă cu siguranţă din acest proiect este refuzul
monarhiei de orice fel de tip şi dorinţa clasei boiereşti de a deţine
puterea în stat. În rest, suntem departe de ceea ce s-ar putea numi
o diviziune a puterilor în stat. Deşi proiectul însuşi reclamă paterni-
tatea ideologico-instituţională a Angliei, dincolo de câteva aspecte
care ar putea aminti de raporturile specifice dintre Camera Lorzilor
şi Camera Comunelor în materie de adoptare a bugetului[2], nimic
din proiectul lui Cantacuzino nu recreează complexitatea organizării
instituţionale şi cea a raporturilor dintre legislativ şi executiv exis-
tente în Anglia începutului de secol al XIX-lea.
Scoţându-l pe domn din ecuaţie, Cantacuzino s-a îndepărtat
semnificativ de balansul puterilor ce caracteriza, la data respectivă,
diviziunea engleză a puterilor statale. Mai apoi, modul în care sunt
creionate organele republicii ridică semne mari de întrebare cu pri-
vire la vreo influenţă reală din zona modelului constituţional englez.
Proiectul dă întâietate unui organ colectiv cu atribuţii executive şi de
iniţiativă legislativă, care guverna ţara prin intermediul unor depar-
tamente specializate în materie de educaţie, bune năravuri, finanţe,
externe şi armată. Alături de acesta, un Divan pravilnicesc urma
să exercite atribuţii judecătoreşti, iar un Divan de jos urma să aibă
competenţă în materie de aprobare a bugetului. Dincolo de moder-
nitatea acestei idei, cu reală relevanţă în condiţiile extinderii bazei
de clasă a acestui parlament unicameral, nicio altă competenţă în
materie legislativă nu mai era alocată acestui organ. Un parlament
unicameral, ce se întrunea la fiecare 6 luni pentru a aproba chel-
tuielile guvernamentale, era o structură departe de aranjamentul
instituţional al constituţionalismului englez.
Lucrurile nu erau mai clare nici în ceea ce priveşte raporturile
dintre organele descrise. Abordarea autorului proiectului vizează
descrierea unei ordini politice ce nu avea nicio legătură clară cu
coordonatele constituţionalismului modern. Prin urmare, aparenta
independenţă personală a acestor divane, invocată în text, nu are
efecte în planul limitării puterii statale. În condiţiile în care raporturile
dintre aceste organe sunt extrem de neclare sub aspectul mecanis
[1]
Idem, p. 120.
[2]
V. Şotropa, op. cit., p. 43-44.
melor şi finalităţilor, mai mult de o simplă diviziune a puterilor în stat

nu se poate remarca. Nici măcar controlul bugetar exercitat de par-
lamentul unicameral nu are vreo relevanţă deosebită sub aspectul
mecanismelor puterii, având în vedere că este singurul mecanism
constituţional de reglare a puterii politice prezentat. Chiar dacă
am lua în calcul un presupus balans al puterilor care să vizeze un
echilibru realizat doar în interiorul puterii legislative (între Divanul
cel Mare şi Divanul de jos), modul în care Cantacuzino organizează
presupusa „separaţie a puterilor în stat”[1] vizează mai curând o pre-
ocupare aparte pentru gruparea activităţilor etatice după obiectul
lor[2] decât o luare în discuţie a formelor juridice specifice de activi-
tate statală – legislativă, executivă şi judecătorească – menite să
se limiteze reciproc.
Pe fondul unui apetit pentru republicanism, a cărui alimentare de
către veleităţile republicane ale Franţei revoluţionare este incertă,
proiectul lui Cantacuzino nu are nimic în comun nici cu preocupările
francezilor (de la 1791 şi 1793), pentru balansul sau separarea strictă
a puterilor în stat, şi nici cu asumata „paradigmă” engleză. În general
vorbind, proiectul în discuţie nu are nimic de-a face cu vreo veleitate
constituţională şi, cu atât mai puţin, cu latitudinile constituţionalismului
liberal. Mai curând era vorba despre necesitatea de a legitima prin
forme constituţionale declarat occidentale un demers de preluare
deplină în stat a puterii politice de către clasa boierească şi clerul înalt
pe o platformă organizatorică specifică adunării de stări[3]. În aceste
condiţii, republicanismul apare, mai precis, ca o lipsă de monarhie
sau, mai bine zis, ca o lipsă a domnului din peisajul politic decât ca
o asumare deplină a filosofiei primei republici franceze. Necesitatea
aprobării cheltuielilor guvernamentale de către parlament – singura
ideea care pare cu adevărat să-l fi entuziasmat pe autor la sistemul
constituţional englez – a fost, prin urmare, un import constituţional
plasat într-un cadru instituţional lipsit de logică pentru cel care ar dori
să caute aici urmele unei simple ordini constituţionale funcţionale, ca
[1]
Idem, p. 42. Şotropa vorbeşte despre principiul separaţiei puterilor ca fiind
„incomplet şi imperfect aplicat”. Nu se pune aici problema unei diferenţe de grad în
aplicarea respectivului principiu, ci despre o diferenţă de natură.
[2]
M. Troper, La séparation des pouvoirs…, p. 114-115.
[3]
Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 213. A afirma că acest proiect consacră un „sistem
politic liberal în sânul clasei conducătoare” (A. Stan, M. Iosa, op. cit., p. 21) denotă o
perspectivă eronată asupra liberalismului politic şi, pe de altă parte, o neînţelegere
a raportului dintre gândirea liberală şi expresia ei instituţională. Solicitarea egalităţii
între păturile boiereşti nu reprezenta o atitudine liberală, ci extinderea bazei de
clasă a regimului de stări.
să nu mai vorbim de urmele constituţionalismului modern. Autorul

pare să nu fi înţeles sau să nu-şi fi propus să înţeleagă complexi-
tatea principiilor şi finalităţilor specifice acestuia.
Apetitul pentru republicanismul boieresc nu dispăruse nici în
anul 1821 când două proiecte de reforme – unui din iarna 1821-
1822 şi altul intitulat Îndreptarea ţării (după cele) ce a pătimit ţara
la 1821 de la străini –, venite din zona marii boierimi sau parti-
dei conservatoare muntene refugiată în Ardeal, se distanţau de
domniile fanariote în favoarea unei organizări a statului ce îmbina
o rudimentară diviziune a puterilor în stat cu structuri arhaice, de
tip feudal[1]. Influenţate, probabil, de proiectul lui Cantacuzino, cele
două proiecte ale emigraţiei mergeau pe aceeaşi linie a conservării
regimului de stări[2].
Ca şi în cazul monarhiei constituţionale, ar trebui şi aici preci-
zat faptul că prezenţa unui anume tip de compartimentare a unor
activităţi sau funcţii statale între membrii clasei boiereşti nu ne per-
mite să vorbim despre „principiul separaţiei puterilor”[3]. Modul în
care se realiza compartimentarea funcţiilor sau activităţilor statului
nu are nimic în comun cu filosofia lui Locke sau Montesquieu. Ca
să nu mai vorbim despre faptul că în niciunul din aceste memorii
şi proiecte nu apărea clar ideea necesităţii diviziunii puterilor sau
funcţiilor în stat. Trebuie luat în considerare şi faptul că ideea limitării
puterii domneşti, în lipsa unei separaţii a puterilor în stat, prezenţa
unei aparente diviziuni a puterilor în stat fără a se avea în vedere
limitarea puterii domneşti, precum şi prezenţa atât a ideii limitării
puterii domneşti, cât şi a diviziunii puterilor în stat nu implicau cu
necesitate prezenţa constituţionalismului liberal. În constituţionalismul
modern, separaţia puterilor nu era un scop în sine, ci un principiu şi
o tehnică constituţională menită atingerii anumitor scopuri specifice.
Dacă luăm în considerare modul concret în care s-a realizat diviziu-
nea puterilor în stat în proiectele de reformă ale anilor 1802-1830,
precum şi finalitatea principiului separaţiei puterilor în stat în contex-
tul constituţionalismului modern de factură liberală, putem constata
că suntem departe de ideea limitării puterii politice fie prin balansul
puterilor în stat, fie prin separarea strictă a lor. Mai mult, chiar şi în
momentul în care apare un balans al puterilor, după model francez,
aşa cum s-a întâmplat în cazul memoriului cărvunarilor, nu s-a
[1]
I.C. Filitti, Principatele Române…, p. 116-119; V. Şotropa, op. cit., p. 58-59,
A. Iordache, op. cit., p. 22-23.
[2]
Gh.I. Brătianu, op. cit., p. 226.
[3]
urmărit nicio clipă finalitatea centrală a constituţionalismului liberal:

consacrarea şi garantarea libertăţii individului uman. Lupta pentru
limitarea puterii politice a fost înlocuită la noi cu o luptă împotriva
puterii domneşti, aspect ce lăsa deschisă rezolvarea problemei
limitării puterii nobiliare şi pe cea a naşterii cetăţeanului dotat cu
drepturi şi libertăţi.

Drepturile şi libertăţile omului au constituit, în pachete mai mici
sau mai mari de drepturi şi libertăţi, o prezenţă destul de firavă în
proiectele de reformă ale epocii preregulamentare. Acest tip de
adaptare a mesajului liberal venit din zona constituţionalismului
vest-european a lăsat, în afara ecuaţiei, pe cetăţean cu drepturile
şi libertăţile sale specifice.
Ar putea fi amintit aici memoriul lui Korosi adresat lui Napoleon
în 1807, care, deşi opune ideea de libertate individuală arbitrariului,
nu leagă garantarea acesteia de prezenţa constituţiei ce ar fi urmat
să fie edictată „pe gustul nostru” de principele francez sau italian,
şi nici de finalităţile proprii constituţionalismului liberal[1]. Preocupări
pentru garanţiile individuale în faţa procesului penal şi egalitatea în
faţa răspunderii penale apăreau încă din proiectul lui Cantacuzino
(1808-1812). Revendicările „liberale” aveau, în anii ’20, mai curând
veleităţi egalitariste decât afinităţi cu postularea libertăţii individului
uman. Ele vizau la C. Golescu (1826) şi E. Poteca (1824, 1826)
contribuţie egală, indiferent de clasă, proporţională cu averea ori
accesul egal în funcţii publice (apelul lui N. Râmniceanu din 1822,
Poteca la 1826-1827).
Preocuparea pentru libertate nu lipsea totuşi. Astfel, viitorul
domn Barbu Ştirbey, secretar al comisiei muntene de redactare a
Regulamentului Organic, făcea, într-un memoriu redactat la 1827,
o analiză a stării de lucruri din justiţia Principatului, legând proasta
funcţionare a acesteia de încălcarea principalei garanţii a persoa-
nei – proprietăţile şi onoarea. Simptomatic, reforma regulamentară
a justiţiei nu va lega sub niciun aspect actul de justiţie de even-
tuale garanţii aduse libertăţii persoanei umane. Pe fondul preluării
instituţiilor monarhiei auto-limitate a restauraţiei franceze, studiul lui
S. Marcovici din 1829 consacra, în bună măsură, o parte din dreptu-
[1]
Pentru detaliile memoriului a se vedea E. Vârtosu, Napoleon Bonaparte şi
dorinţele moldovenilor la 1807, în Studii, tomul 18/1956, p. 411 şi urm.
rile şi libertăţile Chartei franceze de la 1814: egalitatea în faţa legii,

contribuţie proporţională şi, în premieră, libertatea presei.
În rest, un memoriu adresat de Iordache Rosetti-Rosnoveanu lui
Stroganov în 1817 ilustrează foarte bine starea de spirit anti-liberală
care domina în epoca preregulamentară marea boierime românească:
Libertatea şi viaţa boierilor trebuie să fie garantate;...ei nu tre-

buie să fie trataţi ca sclavi şi supuşi arbitrariului...Ei trebuie să
se bucure de toate facultăţile inerente omului...[1].
Problematica drepturilor omului nu era, prin urmare, abordată în

spiritul constituţionalismului liberal. Într-o perioadă în care, în Franţa,
scriitori liberali de marcă, precum Constant, Guizot, Royer-Collard,
făceau apologia statului liberal a cărui limitare viza cu claritate
postularea drepturilor şi libertăţilor individului uman, politogramele
româneşti din aceeaşi perioadă susţineau cu prioritate garantarea
libertăţilor şi privilegiilor de clasă. Viziunea egalitaristă a boierimii
mici şi mijlocii, precum şi nevoia protecţiei persoanelor împotriva
abuzurilor despoţiilor fanariote accentuaseră doleanţele vizând
egalitatea în drepturi sau inviolabilitatea persoanelor. Libertatea nu
exista însă ca valoare supremă a individului uman, ci în calitate de
corolar al statutului de clasă. Din marea majoritate a memoriilor nu
rezulta cu claritate nevoia ocrotirii de drepturi şi libertăţi împotriva
puterii statale, ci, mai curând, garantarea de drepturi şi libertăţi de
către stat împotriva unor „duşmani” de clasă sau din aceeaşi clasă.
Importul constituţional viza, şi în acest caz, o adaptare a elementelor
constituţionalismului la un discurs politic partizan. Vehiculate la nivelul
unei clase boiereşti mai mult sau mai puţin informate, ideile legate de
drepturi şi libertăţi nu îşi asumau fireasca lor dimensiune universală
pe care iusnaturalismul o propulsa la baza constituţionalismului.
Ca dovadă, cel mai important program – Cererile norodului româ-
nesc (17 ianuarie 1821) –, aparţinând celei mai importante mişcări
„revoluţionare” româneşti de la începutul secolului al XIX-lea –
„revoluţia” lui Tudor Vladimirescu –, era complet impermeabil la
problematica drepturilor şi libertăţilor omului. Desfăşurată în orizontul
dreptăţii sociale şi lipsită de orice valenţă (re)fondatoare în planul
ordinii politice, aşa zisa revoluţie eşua ideologic în „iertarea şi bla-
goslovenia din partea stăpânirii” pe care Vladimirescu o solicita din
spatele maselor populare.
[1]
V. Georgescu, Mémoires…, p. 68.
§5. Constituţia normă

Constituţia normă pare a fi un subiect care depăşea, prin nivelul
de abstractitate, nivelul de informaţie şi înţelegere a elitei politice
româneşti de la începutul secolului al XIX-lea. Cu toate acestea,
ideea este prezentă timid în unele proiecte de reformă, chiar dacă
incomplet. Apelul lui N. Râmniceanu din 1822 alătura, într-un limbaj
arhaic, ideea unei „pravile a ţării”, dotată implicit cu supremaţie,
ideii statului de drept – „la aceia să arate desăvârşită supunere tot
neamul românesc, de toată starea, fără osebire, cum şi chiar puterea
cea săvârşitoare...”[1]. Un alt document din 1822 – Înscrisul propus
de boierii mici pentru unirea spre binele ţării – conferea valenţe de
exhaustivitate pravilei ţării în spiritul statului de drept: „şi verice nu
să cuprinde într-acea pravilă, socotindu-să nelegiuit şi defăimat, nu
să va primi”[2]. Actul de chezăşie de la 1824 pomenea constituţia sub
o denumire care amintea mai curând de constituţionalismul francez
medieval decât de constituţionalismul liberal – les lois fondamen-
tales. Ea ar fi menită să reglementeze organizarea şi exercitarea
puterii statale, forma de guvernământ, statutul locuitorilor ţării şi,
foarte important, se suprapunea, ca forţă juridică, celorlalte legi ale
ţării[3]. Chiar dacă putem descoperi aici contururile constituţiei normă,
ne aflăm încă în antecamera constituţionalismului liberal. Niciuna
din aceste politograme nu făcea o referire clară la constituţia-limită,
menită să pună bariere în calea despotismului şi abuzului puterii
statale. Nu există un discurs public clar referitor la legătura dintre
constituţie, libertate şi limitarea puterii statale. Utilizarea conceptului
de constituţie şi ideea unui act juridic superior nu a însemnat că se
pogorâse constituţionalismul în minţile şi sufletele politografilor epocii.
Ceea ce apare mai curând în prim plan este ideea de constituţie
ordine, un act juridic fundamental menit pur şi simplu să traseze
liniile generale ale organizării şi exercitării puterii politice statale.
Secţiunea a 2-a. Constituţia

Cărvunarilor (1822)
Datorită amplorii, diversităţii de principii şi instituţii, dar şi
modernităţii sale, Constituţia Cărvunarilor merită o abordare aparte,
aprofundată.
[1]
A. Iordache, op. cit., p. 49.
[2]
Idem, p. 61.
[3]
V. Georgescu, Mémoires…, p. 128.

Pachetul de drepturi şi libertăţi proclamat de aceasta era destul
de bogat: se stipulau libertatea conştiinţei sau libertatea religioasă;
în spiritul contractualismului şi iusnaturalismului se prevedea că
fiecare are dreptul să fac tot ceea ce doreşte, cu condiţia să se
înscrie în limitele legii, alături de o variantă a sa care viza liber-
tatea de a dispune în mod liber de averea proprie; inviolabilitatea
proprietăţii, cu excepţia cazurilor de utilitate publică; exproprierea
trebuia corect indemnizată; se prevăd garanţiile individuale proce-
suale: a nu fi învinuit, arestat şi pedepsit decât în baza legii, pedep-
sirea rezistenţei la arestarea legală; pedepsirea faptelor ilicite fără
diferenţă de clasă sau egalitatea în faţa pedepsei penale; fără a se
stipula expres prezumţia de nevinovăţie, se cerea pedepsirea abu-
zurilor împotriva celui arestat şi încă nejudecat; se ocrotea cinstea
sau demnitatea persoanei umane; accesul în funcţii publice trebuia
să se realizeze în baza moştenirii sau prin cumpărare; se solicita
libertatea tiparului, dar însoţită de o formă fermă de cenzură; drep-
tul de petiţionare era şi el revendicat. În acelaşi spirt revoluţionar
al iluminării maselor, se înfiinţau şcoli la Iaşi şi în toate târgurile din
ţară, în scopul învăţării în limba română şi în limbi străine (art. 65).
Influenţa DDOC 1789 este aici evidentă. Cu toate că tipul drep-
turilor şi libertăţilor consacrate, precum şi formulările utilizate arată
o influenţă a preambulului Constituţiei franceze din 1791[1], analiza
comparată a textelor arată că avea dreptate şi N. Iorga în a scoate
în evidenţă influenţa preambulului Constituţiei franceze de la 1793[2].
Confuzia în detectarea surselor este facilitată aici de faptul că DDOC
din 1793 preia şi dezvoltă prevederile DDOC din 1789, formulările
fiind, de foarte multe ori, identice. Totuşi, Constituţia cărvunarilor
preia, pe de o parte, prin traducere fidelă, dreptul la proprietate
(art. 5) din art. 19 al DDOC din 1793 şi, pe de altă parte, consa-
cra dreptul la muncă şi de a face comerţ (art. 13) aspecte pe care
le reglementa doar DDOC din 1793 (art. 17). Având în vedere că
modul de distribuţie a puterilor în stat era preluat din Constituţia de
la 1791, putem considera că Ionică Tăutu, prezumptibilul autor al
Constituţiei cărvunarilor, a lucrat atât cu DDOC din 1789, inclusă
în Constituţia din 1791, cât şi cu DDOC din 1793.
[1]
A se vedea şi V. Şotropa, op. cit., p. 68.
[2]
L. Burlec, Tradition et changement: Ionică Tăutul, în Al. Zub (ed.), La Révolu
tion française et les Roumains, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1989,
p. 317.
Importul constituţional este realizat selectiv, într-un limbaj arhaic,

dar care încerca să redea cât mai fidel prevederile DDOC. Dreptu
rile omului erau abordate ca axă centrală a constituţionalismului
modern de factură liberală, în spiritul art. 16 al DDOC din 1789,
prin necesitatea consacrării lor constituţionale (art. 17). Prin stipu-
larea expresă a raportului obligatoriu dintre drepturile omului, actul
juridic fundamental – pravila ţării – şi legalitate se atingea nu doar
un moment de vârf al transformărilor conceptuale şi ideatice, dar şi o
culme a intensităţii transplantului constituţional la începutul secolului
al XIX-lea. Rămânea de văzut în ce măsură acest import juridic era
cu adevărat efectul unei semnificative mutaţii mentalitare la nive-
lul elitei politice româneşti. Mai curând, se poate afirma, alături de
I.C. Filitti şi A.D. Xenopol, că
(…) dacă se compară părţile din constituţia cărvunarilor, inspi-

rate sau traduse din declaraţia franceză a drepturilor omului, cu
propunerile practice din acelaşi proiect, se vede îndată că nu
figurează decât «ad pompam», că sunt nişte principii generale
fără aplicaţie...[1].
În mod interesant, selecţia este menită să pună accent pe libertăţi

şi mai puţin pe ideea de egalitate. Cu toate acestea, este expres
formulat principiului general al egalităţii în drepturi (art. 18), fără
deosebire. Ideea egalităţii în drepturi transpare şi în art. 14 care,
reglementând dobândirea cetăţeniei moldovene sau a împământenirii
(în baza lui jus sanguini), sugerează egalitatea în drepturi şi obligaţii
a celor deveniţi cetăţeni cu a cetăţenilor prin naştere.
În afară de egalitatea în faţa pedepsei penale, erau ignorate
principiul accesului egal în funcţii publice, precum şi egalitatea în
faţa repartiţiei fiscale ca drepturi ale omului sau cetăţeanului. Pro
blema egalităţii în drepturi devine delicată în momentul în care se
pune problema statutului boierilor în stat. Trebuie reţinut faptul că
prevederile Constituţiei Cărvunarilor nu desfiinţează expres nici
rangurile boiereşti şi nici privilegiile de clasă. Prin urmare, structura
aristocratică a organizării statale nu va întârzia să se manifeste.
Singura concesie făcută ideii de egalitate a vizat o egală vocaţie în
interiorul clasei boiereşti la ocuparea funcţiilor în stat. În modul cel
mai evident, însă, întregul eşafodaj al „egalităţilor” s-a prăbuşit în
momentul reglementării fiscalităţii. Inegalitatea în faţa îndatoririlor
fiscale s-a menţinut, fără drept de apel, în favoarea boierimii de toate
[1]
I.C. Filitti, Principatele Române…, p. 126.
rangurile, alături de vechile privilegii boiereşti legate de scutelnici,

breslaşi şi slugi (art. 60).
Dincolo de acest aspect, nimic nu făcea legătura între ideile ge
neroase ale revoluţiei franceze şi organizarea statului cărvunar. Nici
măcar în cazul alegerii domnului nu se accepta o lărgire a drepturilor
politice spre zona stărilor neprivilegiate, în special a negustorimii
(aşa cum o va face Regulamentul Organic). Libertatea religioasă era
consacrată mai curând ca o moştenire culturală decât ca un drept
al omului, iar libertatea de exprimare, libertatea presei şi libertatea
de asociere lipseau complet din peisaj.
§2. Guvernământul reprezentativ

Abordarea acestei probleme este delicată, în condiţiile în care,
dând naştere cetăţeanului dotat cu drepturi şi libertăţi, Consti
tuţ ia cărvunarilor nu trage de aici toate concluziile specifice
constituţionalismului liberal. O consecinţă logică ar fi fost consacra
rea principiului suveranităţii naţionale, ceea ce textul nu o face. De
asemenea, ar fi trebuit să se afirme principiul democratic şi să se
transforme organele centrale ale statului – domnia şi sfatul obştesc –
în reprezentanţi ai naţiunii. Nimic din toate acestea nu se consacră
expres. Mai mult, modul de organizare a statului nu este privit ca
o consecinţă a suveranităţii naţionale, ci este legitimat prin apelul
la tradiţie (art. 19). În logica textului, buna guvernare şi garantarea
drepturilor cetăţenilor nu urmau a fi consecinţa ideii de reprezentare,
a mandatului imperativ sau reprezentativ, ci consecinţa respectării
unei stări de lucruri arhaice.
Acest aspect produce o ruptură de principii între debutul revoluţionar
al textului şi modul în care este amenajată puterea statală. Logica
tradiţiei scoate ideea de reprezentare din ecuaţie, înlocuind-o cu
forţa aranjamentelor instituţionale trecute. Prin urmare, prezenţa
forţată doar a boierilor în Sfatul obştesc nu se datora mandatului
reprezentativ, ci dreptului lor istoric. În consecinţă, Sfatul obştesc
urma să fie mai puţin expresia voinţei naţiunii, cât o adunare de
stări privilegiate – cler înalt şi boierime – lărgită prin cooptarea boi-
erimii mici şi mijlocii. Se perpetua, prin urmare, filosofia feudală a
reprezentării organice a ţării de către o mână de privilegiaţi. Poporul
şi cetăţenii au rămas actori secundari tăcuţi şi pasivi pe o scenă
socio-politică unde miza confruntării politice se juca doar la nivelul
boierimii româneşti multistratificate. Ca s-o spunem în termenii lui
G. Burdeau, reglementarea „libertăţii-autonomie” din debutul proi-
ectului cărvunar nu a fost urmată, aşa cum ar fi fost logic, de insti-

tuirea „libertăţii-participare”[1].
Conform art. 20, Sfatul urma să fie compus din membri de drept
şi din membri aleşi. Membri de drept urmau să fie mitropolitul, epis-
copii şi membrii diverselor departamente şi divanuri. Membrii aleşi
urmau să fie recrutaţi, în număr de 16, de către boierii vechili din
fiecare ţinut. Până aici prevederile par destul de clare. Lucrurile se
complică în momentul în care, în titlul final – Alte cereri de obştească
trebuinţă –, art. 76, proiectul prevedea o cu totul altă componenţă a
Adunării. Se face trimitere la un „dintâi sfat obştesc” care, convocat
de domn, urma să cuprindă pe mitropolit şi episcopi, ca membri de
drept, cei 16 reprezentanţi ai ţinuturilor, aleşi de boierii ţinuturilor,
şi 12 reprezentanţi ai boierilor oraşului Iaşi, aleşi de către aceştia.
După constituire, Sfatul urma să se pronunţe şi cu privire la boierii
care urmau să ocupe diversele „dregătorii, mansupuri şi celelalte
slujbe de pământeşti trebuinţă”. Se constată, prin urmare, că adu-
narea constitutivă a sfatului urma să se realizeze în prezenţa unor
membri care nu erau pomeniţi iniţial, i.e. cei 12 reprezentanţi ai boie
rilor ieşeni, şi, pe de altă parte, în lipsa diverşilor dregători de pe la
departamente şi divanuri care, iniţial, erau pomeniţi ca membri de
drept. Dincolo de problema constituirii unui organ legislativ în lipsa
membrilor săi, pentru a nu acuza textul de o incoerenţă absolută,
putem încerca să lămurim lucrurile printr-o interpretare sistematică
a prevederilor.
Astfel, problema membrilor dregători de la departamente şi diva
nuri poate fi cât de cât clarificată dacă luăm în calcul prevederile
art. 46. Acesta arăta că membrii Sfatului urmau să fie aleşi „după
socotinţa domnului unită cu a sfatului obştesc”. De la această regulă
erau exceptaţi, în mod firesc, reprezentanţii boierimii ţinutale care
erau aleşi prin vot de către aceasta. Articolul nu mai face referire
la alţi membri ai sfatului, dar enumeră, ca o categorie distinctă, pe
diverşii dregători centrali şi locali ai statului. Mai erau şi alţi membri ai
Sfatului ce puteau face obiectul alegerii domnului şi Sfatului, în afară
de reprezentanţii boierilor ţinutali, pentru a se justifica conturarea
acestora din urmă ca o excepţie de la regulă? Membrii divanurilor şi
departamentelor erau trataţi aici ca o categorie extra-parlamentară.
Ar rămâne, prin urmare, cei 12 reprezentanţi ai boierilor ieşeni. Dar
aceştia nu erau aleşi de către boierii orăşeni?! Neclaritatea textului
e maximă.
[1]
Din textul proiectului rezulta că membrii Sfatului urmau să aleagă,

împreună cu domnul, pe membrii Sfatului, cu excepţia reprezentanţilor
boierilor ţinutali, cu respectarea anumitor criterii legate de morali-
tate şi competenţă. Totul este foarte neclar: membrii unui Sfat vechi
urmau să-i aleagă pe membrii unui Sfat nou? Aşa ar rezulta având
în vedere că se vorbea în art. 76 de un „dintâi sfat obştesc” ales
prin votul tuturor boierilor ţinutaşi şi metropolitani. Deci problema
alegerii membrilor Sfatului de către domn şi Sfat s-ar pune numai
în cazurile ulterioare întrunirii primului Sfat. Dar care sunt totuşi
membrii noi ai Sfatului? Dacă luăm în calcul şi prevederile art. 20,
ar rezulta că cei care urmau să fie aleşi erau membrii diverselor
divanuri şi departamente. Interpretarea coroborată a art. 20, 46 şi
76 ne îndreptăţeşte să considerăm că alegerea acestora nu urma
să se realizeze de către Sfat singur, ci de către Sfat în colaborare
cu domnul. Alegerea diverşilor dregători avea ca una din consecinţe
intrarea de drept în Sfat a acelora care ocupau dregătorii incluse în
componenţa Sfatului.
Care era însă durata mandatului acestora? În ceea ce priveşte
pe cei 16 reprezentaţi ai boierilor ţinutali, art. 48 era clar: aceştia
urmau „să fie de pururea în sfatul obştesc”. Care era situaţia celorlalţi
membri ai Sfatului? Conform art. 47, cu excepţia reprezentanţilor
boierilor ţinutaşi, membrii Sfatului şi dregătorii în funcţii urmau să
fie schimbaţi la un an. Rezultă de aici că Sfatul avea un mandat
permanent, dar membrii săi urmau a se reînnoi anual, cu excepţia
deputaţilor ţinutaşi? Pare destul de absurd, dar se încadra în intenţia
cărvunarilor de a promova şi ocroti intens interesele boierimii mici
şi mijlocii.
Pentru o mai mare acurateţe logică, am putea înţelege formularea
art. 46, coroborat cu art. 47 în sensul că domnul şi Sfatul urmau
să-i aleagă, anual, pe membrii diverselor divanuri şi departamente,
iar aceştia urmau să facă parte de drept din Sfat pentru un mandat
de un an de zile. Sfatul alegea împreună cu domnul membri ai
departamentelor şi divanurilor care urmau să înlocuiască de drept
pe membrii Sfatului care-i aleseseră? Probabil, dorind să limiteze
puterea domnului şi să participe plenar la exercitarea puterii sta
tale, boierii au reglementat o co-exercitare a unor atribuţii tradiţional
executive, cum era recrutarea funcţionarilor publici. Aceasta fusese,
de altfel, şi soluţia Constituţiei de la 1791, din care cărvunarii se
inspiraseră. Probabil că a lăsa domnului dreptul singular de a alege
funcţionarii sau dregătorii li s-a părut boierilor reformatori un drept
prea exclusivist, care le diminua influenţa politică. Se remarcă,
oricum, pe fondul importului constituţional, un debut de cacofonie

principial-instituţională care va marca întreg demersul de absorbţie
a constituţionalismului liberal occidental în gândirea şi proiectele de
constituţie ale românilor.
Totuşi, trebuie remarcat că, indiferent de interpretare, cea mai
mare parte a membrilor sfatului urmau să fie aleşi prin vot, în inte-
riorul clasei nobiliare. Cei 16 deputaţi ai boierimii ţinutale urmau
să fie aleşi „după sloboda voinţă” a acestora, alături de cei 12
reprezentanţi ai boierimii metropolitane, probabil în virtutea unei
proceduri de vot, aici neprecizate. Dincolo de existenţa măcar a ideii
de alegere prin vot, exista o prevedere care depăşea toată filosofia
modernă a reprezentării. Deoarece se introdusese un quorum de
şedinţă ce viza prezenţa obligatorie a tuturor deputaţilor (probabil în
virtutea asigurării unei egalităţi depline a păturilor boiereşti în luarea
deciziilor), lipsa unui deputat putea bloca activitatea legislativului.
În aceste condiţii, în mod curios, s-a introdus ideea reprezentării
deputatului printr-un boier neaflat în slujbă, sub responsabilitatea
absentului. Ne aflăm aici mai curând în cadrul ideii reprezentării
organice decât în cadrul reprezentării moderne care implică impo-
sibilitatea unui deputat de a-şi mandata mandatul primit prin încre-
derea electoratului, exprimată la vot. Şi Constituţia franceză de la
1791 reglementa existenţa unor supleanţi. Diferenţa fundamentală
era că aceştia erau aleşi de către cetăţenii cu drept de vot odată cu
deputaţii. Oricum consecinţele în materie de guvernământ reprezen-
tativ nu erau, oricum, dăunătoare, în condiţiile în care constituţia
cărvunarilor reglementa un regim de stări.
Având în vedere aceste aspecte, supremaţia legii, consacrată şi
garantată de revoluţia franceză în virtutea faptului că legea reprezintă
voinţa naţiunii, prin reprezentanţii săi aleşi, era legitimată prin „privi-
legiul...sfatului obştesc, ce l-a avut din învechime pământul” de a
alege şi legifera alături de domn (art. 73). Chiar şi cu o legitimare
diferită, faptul că domnul era aşezat sub lege, era o victorie într-o
ţară unde, în mod tradiţional, puterea domnului fusese nu doar
absolută, ci şi arbitrară.

În ceea ce priveşte separaţia puterilor în stat, Constituţia Cărvu
narilor a manifestat o deschidere fără precedent faţă de modelele
constituţionale franceze. Dincolo de limbajul arhaic, se pot decupa
în proiectul de constituţie procedurile de distribuire a puterilor în
stat specifice balansului puterilor. Influenţele Constituţiei franceze

de la 1791 sunt aici evidente[1], chiar dacă statutul de co-legiuitor
al domnului era redat printr-o formulare ce amintea mai curând de
Charta Constituţională din 1814: ”...puterea hotărârei să fie pururea
în mâna domnului împreună cu sfatul obştesc”. Preocupaţi mai puţin
de rolul şi prestigiul domniei, în favoarea creşterii puterii legislativu-
lui aristocratic, „cărvunarii” români acordau puterea de a înfrânge
vetoul suspensiv al domnului aceleiaşi legislaturi, după o singură
„întoarcere” a legii votate în legislativ (spre deosebire de Constituţia
franceza de la 1791 care solicita înfrângerea votului suspensiv al
monarhului doar după două legislaturi). Mai mult, rediscutarea legii
respinse de domn urma să se realizeze de către aceeaşi legislatură.
Prin toate acestea, proiectul „cărvunarilor” se singulariza printre zecile
de proiecte şi cereri de reformă din epocă ce ignorau în totalitate
problema amenajării distribuţiei puterilor în stat.
Pe de altă parte, este neclară măsura în care autorii proiectului
de la 1822 înţelegeau anvergura doctrinară a tuturor acelor aspecte
reglementate ori făceau un simplu exerciţiu de import constituţional
formal. Erau ei conştienţi de natura legislativă (nu executivă) a drep-
tului de veto suspensiv al domnului?! De efectele acestuia asupra
tendinţelor hegemonice ale legislativului?! Dacă înţelegeau nevoia
de balans al puterilor, atunci de ce toţi dregătorii judecători făceau
parte din Sfat?! În condiţiile în care aparentul guvernământ reprezen-
tativ nu era legat de facto de ideea suveranităţii naţionale, domnul
urma să manifeste dreptul de veto suspensiv în nume propriu?!
Conştientizau ei implicaţiile termenului prea scurt de suspendare
a punerii în executare a legii votate de Sfat?! Necesitatea unei
majorităţi calificate – „covârşitoare socotinţă şi unire de glasuri” –
pentru depăşirea vetoului suspensiv al domnului reprezenta o voită
limitare a legislativului?! Greu de precizat. În acest moment, am
putea să ne întrebăm şi cât de clare (mai) erau, la sfârşitul primu-
lui deceniu şi începutul anilor ‘20 ai secolului al XIX-lea, principiile
constituţionalismului modern afirmate la 1789-1793. După epoca
terorii, a Consulatului şi a Imperiului, restauraţia monarhică franceză,
prin confuzia tendinţelor politice, timiditatea convingerilor ideologice
şi neclaritatea adeziunii la constituţionalism nu era în măsură să
ofere modele valide de constituţionalism liberal. Cert este că astfel
[1]
Prin urmare, acest tip de organizare nu era chiar atât de „original” pe cât pre
tindea Şotropa. A se vedea V. Şotropa, op. cit., p. 74. O detectarea corectă a sursei
de inspiraţie apare la D. Ionescu, Gh. Ţuţui, Gh. Matei, Dezvoltarea constituţională
a statului român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 61.
de probleme nu făceau obiectul dezbaterilor publice ale reformiştilor

români de la începutul secolului al XIX-lea.
În acelaşi timp, rămâne de clarificat în ce măsură acest balans
al puterilor a reprezentat un demers reformist menit să garanteze
separaţia puterilor în stat, implicit libertatea, sau a fost ţintit spre
limitarea puterilor domnului în contextul instaurării unei dominaţii a
unui legislativ controlat de boierime. Această din urmă ipoteză ar
fi întărită atât de lipsa completă de iniţiativă legislativă a domnului
(inspirată de Constituţia din 1791), cât şi de extinderea atipică a
balansului puterilor în materia atribuţiilor executive, i.e. recrutarea
marilor dregători (fără a se pune problema miniştrilor şi ministere-
lor moderne), precum şi numirea în rangurile boiereşti urmau să se
realizeze împreună de către domn şi Sfatul Obştesc. De asemenea,
vetoul suspensiv al domnului, prin modul său de exercitare, era
departe de a realiza o frână reală a supremaţiei Sfatului. Francezii,
la 1791, urmăreau ca prin vetoul suspensiv, specific reglementat,
regele să se manifeste ca un balans la puterea destul de mare a
Adunării. Vetoul permitea deputaţilor să reflecte asupra conţinutului
unei legi şi să permită regelui să consulte opinia publică în scopul
decelării voinţei naţiunii[1]. În condiţiile în care vetoul domnului nu se
exercita în interesul voinţei generale a naţiunii, nici nu era nevoie de
un apel mai serios şi mai îndelungat la reflexia legislativului şi nici
nu exista o opinie publică de consultat. Se poate vorbi, prin urmare,
de o cumulare a funcţiilor legislativă şi executivă în mâinile Sfatului.
Preocuparea pentru supremaţia Sfatului se poate observa şi din
modul în care erau reglementate competenţele diverselor organe
în exercitarea funcţiilor statului. Executivul, de exemplu, aparţinea
domnului, dar cărvunarii ignorau complet problematica miniştrilor şi
a ministerelor, raporturilor dintre domn şi miniştri, responsabilitatea
miniştrilor etc. În această materie, totul era lăsat vechilor coordonate
organizatorice venite din epoca feudală. În schimb, componenţa
Sfatului, modul de recrutare a membrilor, procedura de funcţionare,
competenţele sale erau reglementate cu multă atenţie şi în amănunt.
Se asigura şi o autonomie funcţională considerabilă acestuia: după
modelul Constituţiei de la 1791 nu se stipula dreptul domnului de a
dizolva Sfatul (oricum, în condiţiile în care Sfatul, cu statut permanent,
se reînnoia o dată la un an, finalităţile dizolvării erau inutile) şi, pe de
altă parte, Sfatul avea dreptul de a se întruni din oficiu (art. 20). Prin
toate acestea, proiectul cărvunarilor se îndepărta de ideea de balans
[1]
G. Glenard, op. cit., p. 169 şi urm.
al puterilor pe care încerca să-l consacre Constituţia franceză din

1791, mergând mai curând în direcţia unui guvernământ de adunare.
Aparenta separaţie a puterilor în Constituţia Cărvunarilor şi
amenajarea diviziunii puterilor în stat printr-un balans al acestora
nu făceau altceva decât să mascheze în spatele unor principii şi
instituţii moderne importate o distribuţie a puterii statale între vechii
actori ai epocii feudale. În lipsa consacrării profilului complet, cu
toate consecinţele juridice şi politice, a ideii moderne de cetăţean
şi a coordonatelor moderne ale guvernământului reprezentativ,
limitarea puterii statale se reducea la limitarea puterii domneşti de
către o boierime revanşardă. Aparentul balans al puterilor subjuga
executivul condus de domn unui legislativ boieresc atotputernic.
Aşa cum arăta Crişan Axente,
(…) din punct de vedere juridic, această Adunare a constituţiei

cărvunarilor reprezenta exproprierea puterii domnului de către
o oligarhie de boieri, cărvunari sau nu, care îşi justificau actele
acoperindu-se de o aparenţă instituţională democratică[1].
Având în vedere cele arătate, rezultă cu claritate demersul

„cărvunarilor” de a construi un stat al privilegiilor şi supremaţiei
de clasă a boierimii, aşezat pe un eşafodaj instituţional impor-
tat, în ceea ce priveşte structurile sale de rezistenţă, din spaţiul
constituţionalismului liberal francez. Influenţa Constituţiei franceze
de la 1791 este covârşitoare, cel puţin în ceea ce priveşte balansul
puterilor în stat, cu toate că I. Tăutu atribuia paternitatea instituţiilor
„aşezământului de la 1814” din Franţa „care este mai îndreptat”
cu „ce să poate aşăza” în Moldova[2]. Cu un Tăutu aflat sau nu în
eroare asupra sediului instituţiilor importate[3], se poate constata cu
[1]
C.T. Axente, Essai sur le Régime représentatif en Roumanie, Maurice Levergne
Imprimeur, Paris, 1935, p. 60.
[2]
C. Ploscaru, „Cărvunarii” şi primele manifestări politice ale cugetării liberale
în Moldova, în Analele Institutului de Istorie A.D. Xenopol, t. XLII/2005, p. 109. O
serie de autori preocupaţi de politogramele româneşti ale epocii, au preluat de bună
afirmaţia lui Tăutu, fără a-i verifica efectiv veridicitatea. A se vedea şi E. Turczynski,
De la iluminism la liberalismul timpuriu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
2000, p. 103.
[3]
Constituţia franceză de la 1814 cadra mai bine cu ataşamentul lui Tăutu
pentru absolutismul luminat. Pe de altă parte, Constituţia cărvunarilor nu consacră
mecanismele de balans al puterilor specifice Chartei de la 1814, ci pe cele ale
Constituţiei de la 1791. E posibil să fi apelat la prevederile Constituţiei de la 1791,
deoarece acestea cadrau mai bine cu nevoia de a limita puterea domnească în
cadrul unui „echilibru între forţele politice”. În ciuda reverberaţiilor montesquieu-ene
care apar în opera lui (a se vedea L. Burlec, op. cit., p. 314), Tăutu se îndepărtează
certitudine faptul că votul suspensiv şi lipsa iniţiativei legislative a

monarhului erau reglementate de Constituţia de la 1791, pe când
Charta de la 1814 le ignora.
§4. Un constituţionalism liberal românesc incipient?

A.D. Xenopol afirma cu entuziasm că proiectul cărvunar ar
marca un debut al liberalismului românesc. Acest aspect ar trebui
să fie evident atât în ceea ce priveşte acumulările ideologice, dar,
având în vedere natura constituţiei cărvunarilor, ar trebui să fie cert
şi la nivelul sedimentărilor instituţionale. Se poate spune, deci, că
acest proiect este o manifestare evidentă a statului liberal în istoria
constituţională a românilor?!
Tot ceea ce am analizat mai sus ne conduce spre un răspuns
esenţial negativ. Aici trebuie făcute câteva precizări suplimentare.
Nu poate nimeni nega faptul că apar elemente liberale în textul
cărvunar. Simpla preluare a drepturilor şi libertăţilor înscrise în DDOC
din 1789/1793, alături de principiul distribuţiei puterilor în stat, com-
pletat de elemente ale balansului puterilor, scoate în evidenţă faptul
că sunt reuniţi cei doi piloni centrali ai constituţionalismului liberal –
garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi separaţia puterilor în
stat. Formal vorbind, la suprafaţa lucrurilor, constituţia cărvunară
întruneşte elementele de fond ale unei constituţii moderne şi trasează
contururile specifice unui stat liberal. Am putea susţine, prin urmare,
alături de V. Georgescu, ideea instaurării unui regim constituţional[1].
Dar, trebuie amintit faptul că liberalismul şi statul liberal s-au născut
într-o anume formă de societate, într-un anume context social şi cu
o anume stare de spirit[2] care nu se regăseau la noi în anii ‘20 ai
secolului al XIX-lea. Ori, aşa cum arăta Gh. Brătianu, „proiectul de
constituţie păstrează pecetea aceleiaşi mentalităţi, care este cea de
stare, în înţelesul ei tradiţional, cu toate calităţile şi defectele ei...”[3].
Constituţia cărvunară era un instrument juridic al conservării
privilegiilor şi egalităţii întru privilegii, ori liberalismul s-a fondat ideo-
logic pe lupta împotriva privilegiilor. Proiectul de constituţie cărvunar
de orice echilibru al puterilor în favoarea parlamentului unicameral. Oricum, având

în vedere pretenţiile sale la domnie, poziţia sa faţă de instituţia domniei se schimba
radical spre 1828-1829, când „nu numai că este împotriva restrângerii atributelor
domniei în ţara sa, dar este încă indignat faţă de astfel de presupuneri sau intenţii”
(A. Iordache, op. cit., p. 301).
[1]
V. Georgescu, Ideile politice..., p. 110.
[2]
[3]
grupa organizarea statală în jurul clasei boiereşti privilegiate, ori

liberalismul este, mai mult sau mai puţin manifest, împotriva aso-
cierii instrumentelor statale la asigurarea dominaţiei vreunei clase
sociale. Liberalismul este pur individualist, interesat prioritar de
individul uman, de drepturile şi libertăţile acestuia şi în niciun caz
de drepturile de clasă. Asumat istoric, în final, de către o clasă
socială – burghezia –, liberalismul nu şi-a pierdut finalităţile sale
proprii ci, dimpotrivă, burghezia a fost motorul social cel mai efi-
cient al acestuia la nivel social, economic şi politic. În Principatele
Române, liberalismul revoluţionar şi postrevoluţional francez a fost
descoperit de către clasa boierească ale cărei finalităţi politice şi
sociale proprii, discordante cu ale liberalismului, au condus la dis-
torsionarea, într-o primă fază, a mesajului acestuia.
A fost cu siguranţă un import de idei liberale, urmat de un import
instituţional specific. La rigoare, am putem vorbi chiar despre un
transplant constituţional propriu-zis, de o preluare adaptată de
principii şi instituţii constituţional-politice, chiar dacă nu a fost un
import de constituţionalism. Faptul că au importat unele principii
şi instituţii ale liberalismului politic nu-i transforma, însă, în liberali,
cum nu de puţine ori s-a afirmat[1] sau nu în adepţi ai liberalismului
politic, cel puţin. Liberalismul politic se exprima prin intermediul
constituţionalismului liberal, ceea ce nu a fost cazul la cărvunari.
A fost vorba, în genere, despre un prim demers elaborat al elitei
politice româneşti de a-şi legitima supremaţia politică prin apelul la
autoritatea transplantului constituţional, folosindu-se de principiile,
instituţiile şi limbajul unei ideologii constituţional-politice căreia nu
i-au importat şi finalităţile. Am putea remarca, alături de D. Grimm, că
proiectului de constituţie al cărvunarilor îi lipsea caracterul constitutiv
sau fundaţional al unei ordini politice legitime. El doar modifica o
ordine politică ce preexista acestei constituţii[2]. În cazul expres al
cărvunarilor, alias boierimea mică şi mijlocie, limbajul, principiile şi
instituţiile liberale, în special cele ce promovau egalitatea, au fost
asumate şi vehiculate ca ideologie de grup privilegiat, în vederea
atingerii unor scopuri limitate care, deocamdată, nu aveau de-a face
nimic cu ideea limitării puterii politice statale în scopul consacrării şi
garantării unor drepturi şi libertăţi ale omului. Această abordare foarte
pragmatică a problematicii modernizării statului şi impermeabilitatea
mentalităţilor la transformări radicale, în spiritul liberalismului politic,
era perfect ilustrată de lipsa aproape totală de apetit intelectual pentru
[1]
E. Turczynski, op. cit., p. 109.
[2]
D. Grimm, Types of Constitutions…, p. 108.
construcţii teoretice abstracte[1], menite să reclădească ideologic

şi conceptual din temelii statul şi societatea. Dacă ar fi să găsim
neapărat un element pozitiv acestei „lupte” a boierimii mici şi mijlocii,
am putea spune, alături de E. Lovinescu, că „meritul ei este de a fi
încadrat spiritul de clasă într-o reformă constituţională”[2]. Transplantul
constituţional a fost, pentru a folosi o metaforă gastronomică, mai
curând o decorare constituţională. În acest context, nu se poate
vorbi despre un import constituţional inutil sau despre unul eşuat
vis-à-vis de tema lucrării noastre, deoarece, este evident, cărvunarii
n-au preluat acele elemente liberale în proiectul lor cu intenţia de
a transfera în Moldova un context socio-economic liberal şi nici cu
intenţia de a promova valorile constituţionalismului modern.
Secţiunea a 3-a. Regulamentele

Organice[3] (1831-1832)
Mult hulite de către contemporani, de către aristocraţia funciară a
epocii ori de către revoluţionarii de la 1848, criticate de către posteri-
tate pentru subordonarea faţă de ruşi ori, dimpotrivă, lăudate pentru
seminţele modernizării ce le aşezau în anumite domenii, Regula-
mentele Organice sunt, aşa cum vom încerca să demonstrăm, un
prim exemplu clar de imperialism sau colonialism constituţional în
Principatele Române. Paradoxal, a fost vorba de un imperialism
constituţional modernizator, cel puţin raportat la doleanţele conser-
vatoare ale marii boierimi româneşti.
Reforma constituţională realizată de ruşi prin cele două
Regulamente era departe de a se alinia valorilor şi principiilor
constituţionalismului liberal, ce se conturau din ce în ce mai deplin
şi câştigau tot mai mulţi adepţi la nivel european. Nici Pahlen,
nici Jeltuhin, nici Kiseleff nu primiseră ordine în acest sens, iar
instrucţiunile imperiale de la St. Petersburg nu aveau, la rândul lor, o
finalitate liberală. Obiectivele ruseşti au vizat o reformă administrativ-
constituţională care să aşeze cele două Principate Române pe
principii raţionale de funcţionare, să reducă, fără a-i ştirbi caracterul
suprem, puterea arbitrară a domnilor români, să conserve o parte din
privilegiile clasei boiereşti, dar, în acelaşi timp, să pună la adăpost de
[1]
V. Georgescu, Istoria ideilor..., p. 126.
[2]
E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, Ed. Minerva, Bucureşti,
1997, p. 35.
[3]
Vom utiliza, în continuare, ROM pentru Regulamentul organic al Moldovei şi
ROV pentru Regulamentul organic al Valahiei.
abuzuri ţărănimea, să reorganizeze şi să modernizeze administraţia

publică marcată de anarhie şi corupţie extremă, să consolideze
sistemul judiciar şi să despartă administrativul de judecătoresc,
toate subsumate interesului suprem al ruşilor de a-şi extinde şi
permanentiza controlul politic în acest colţ de Europă. Oricât de
pertinente, sub aspectul modernizării, au fost aceste reforme şi
oricât de generoşi au fost ruşii cu elita aristocratică românească,
tensiunile dintre dreptul constituţional aşezat de ocupant şi cultura
(constituţională) a protipendadei româneşti nu au întârziat să apară.
Reformele ruseşti erau prea puţin modernizatoare, din anumite
puncte de vedere, şi prea puţin conservatoare din altele. Explicaţiile
sunt destul de simple: ruşii au patronat o operă de reformare şi
modernizare a statului care a avut doar parţial în vedere propunerile
de reformă ale boierimii româneşti de toate rangurile.
Având în vedere faptul că o bună parte din istoriografia juridică
sau nejuridică românească s-a pronunţat, pe de o parte, în favoarea
caracterului românesc al Regulamentelor şi, pe de altă parte, a
aşezat sursa ideilor şi principiilor constituţionale regulamentare în
politogramele româneşti preregulamentare ar fi necesare, în acest
moment, nişte clarificări şi argumente suplimentare referitoare la
actorii şi sursele transplantului juridic de la 1831/1832. Este impor-
tant de ştiut dacă ruşii au preluat automat anumite idei şi instituţii din
politogramele româneşti preregulamentare sau au impus o soluţie
constituţională proprie.
§1. Transplant constituţional voluntar sau imperialism

juridic?
Ceea ce au dorit cu adevărat elitele politice româneşti la sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea a fost
eliminarea dominaţiei greco-fanariote în Principatele române. Asimi-
late cu absolutismul şi tirania, domniile fanariote erau condamnate
în discursul public al boierimii româneşti. Mobilizatoare a energiilor
reformiste, marea boierime sau protipendada vedea eliminarea
domniilor fanariote ca pe o reîntoarcere deplină la vechile privi-
legii de care se bucura odinioară. Mai mult, încă din 1770 mani-
festase disponibilitatea politică de a prelua în totalitate conducerea
statului, prin eliminarea din ecuaţie a domniei, o instituţie complet
compromisă de epoca fanariotă. Alături de marea boierime, s-a
manifestat boierimea mică şi mijlocie, dornică să-i fie recunoscută
ascendenţa politică şi economică, avidă să fie părtaşă la privilegii.
În toate proiectele de reformă ale boierimii, marea boierime apărea

singură stăpânitoare sau dominatoare a spaţiului politic, pe când
celelalte pături boiereşti se considerau egal îndreptăţite a parti
cipa la guvernare. Un singur aspect a unit clar toate aceste pături
boiereşti: dorinţa de a limita autoritarismul domnesc. Din majoritatea
covârşitoare a programelor şi proiectelor de reformă ale epocii pre-
regulamentare rezultă cu claritate faptul că boierimea nu a urmărit să
realizeze acest lucru prin intermediul principiilor constituţionalismului
liberal, ci prin menţinerea coordonatelor regimului de stări[1]. Acest
lucru s-a întâmplat la 1821[2], acelaşi deziderat urmărindu-se şi prin
intermediul Constituţiei cărvunarilor, aspect cerut cu insistenţă de
„anaforaua pentru pronomiile Moldovei” din 1827[3] şi solicitat de
memoriul lui Mihail Sturdza din 28 februarie 1829[4]. Limitarea puterii
domneşti nu viza postularea libertăţii, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, ci conservarea sau extinderea privilegiilor de clasă.
Ea viza acordarea unui rol preponderent boierimii în exercitarea
puterii politice statale. Regulamentele Organice, împotriva aces-
tor aşteptări, au reglementat o domnie foarte puternică, bazată pe
mecanismele monarhiei (auto)limitate[5], aşa cum fusese ea lansată
în Europa postnapoleoniană, după congresul de pace de la Viena
din 1814-1815. Boierii români şi-au dorit un regim nobiliar[6], dar au
primit, în schimb, un regim domnesc într-o variantă modernizată.
Luând în considerare toate aceste aspecte, pentru noi un aspect
este absolut cert: importul constituţional aparţine, în acest caz, mai
puţin reprezentanţilor marii boierimi autohtone, prezenţi în comisiile
de redactare a Regulamentelor, cât ocupantului rus.
Având în vedere importul substanţial de instituţii constituţionale
specifice monarhiei (auto)limitate, e.g. principiul suveranităţii
[1]
[2]
Idem, p. 221-222.
[3]
Idem, p. 242-243.
[4]
D.A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Documente privitoare la Istoria Românilor.
Urmare la colecţiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki, Supliment I, vol. V/1822-1838,
Bucureşti, 1894, p. 23-29.
[5]
Folosim sintagma de monarhie (auto)limitată, în locul celei de monarhie li
mitată, deoarece în spaţiul istoriografiei româneşti juridice şi nejuridice s-a consacrat
o sinonimie nefericită între monarhia limitată, monarhia constituţională şi monarhia
parlamentară. Ori monarhia limitată sau constituţională vizează autolimitarea puterii
monarhului prin constituţie, în condiţiile în care acesta rămâne titularul suveranităţii,
pe când monarhia parlamentară vizează limitarea puterii monarhului de către po
porul suveran.
[6]
L.P. Marcu, Forme de guvernământ şi regimuri politice, în Istoria dreptului
românesc, vol. III, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1984, p. 53.
monarhice, dreptul exclusiv de iniţiativă legislativă al monarhului,

dreptul de veto absolut al acestuia etc., interesul redus al boierimii
româneşti faţă de un import constituţional sistematic, precum şi faptul
că Regulamentele nu fac trimitere la cele câteva propuneri de import
constituţional ale perioadei preregulamentare, putem susţine că,
cel puţin în materie de organizare politico-statală şi administrativă,
Regulamentele Organice nu au fost o operă românească, ci una
exclusiv rusească. Ele au fost cu claritate o operă de imperialism
constituţional, în tiparele specifice secolului al XIX-lea. Din această
perspectivă, nu putem decât să venim în contradicţie cu o tendinţă
generală a literaturii istorice şi juridice care se pronunţă în favoarea
caracterului românesc al regulamentelor[1]. Nu există deloc dovezi
ale faptului că boierii români ar fi propus şi susţinut monarhia (auto)
limitată[2]. Şi nici nu ar fi avut de ce s-o facă, având în vedere că acest
[1]
A se vedea, de exemplu, Gh. Platon, Societatea românească între medieval
şi modern, în Gh. Platon, V. Russu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei, Cum s-a
înfăptuit România modernă, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1993, p. 58.
[2]
Din nefericire, informaţiile şi documentele referitoare la lucrările comisiilor
boiereşti sunt foarte puţine. În ceea ce priveşte pe Costache Conachi în Moldova,
de exemplu, se ştiu puţine lucruri despre contribuţia sa efectivă la redactarea ROM,
în special a primelor două capitole. Se ştie, printre altele, că a fost un susţinător
fervent al privilegiilor marii boierimi (s-a revoltat împotriva dreptului micii boierimi de
a alege pe reprezentanţii în Adunarea Obştească), s-a pronunţa împotriva dreptului
domnului de a alege pe membrii Înaltului Divan şi a promovat unele măsuri liberale
în materie de comerţ. A se vedea P. Păltănea, Contribuţia lui Constache Conachi la
redactarea regulamentului organic, în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”,
tom XXXIV/1997, p. 39-60. Nici în dezbaterile boierimii moldovene sau muntene
din anul 1827, în vedere pregătirii redactării Regulamentelor Organice, cerută de
tratatul de la Akerman, nu se întrevăd soluţii de organizare statală de felul celor
stipulate la 1828-1829. În marea lor majoritate, aceşti boieri, mari şi mici, sunt preo
cupaţi de conservarea şi garantarea privilegiilor de clasă, limitarea puterii domneşti,
astfel încât să nu le pericliteze drepturile, participarea la unele decizii în stat, pre
cum numirea judecătorilor. Pentru boierii munteni nu se întrevedea nici măcar o
separaţie serioasă a puterilor, în condiţiile în care se cereau drepturi de judecată
pentru Adunarea Obştească.
Comitetul boieresc convocat în Moldova, în 1827, de Ioniţă Sandu Sturdza a
avut şi el în vedere problemele privilegiilor boiereşti, alături de aspecte de îmbu
nătăţire a organizării administrative şi fiscale solicitate de proiectele de reformă
anterioare. Interesant este faptul că acest comitet s-a pronunţat şi asupra organi
zării politice, proiectând, alături de o relativă separaţie între administrativ şi jude
cătoresc, încredinţate unui Divan Administrativ şi unor divane judecătoreşti spe
cializate, un organ superior – Luminatul Divan. Format din clerul înalt, domn, boieri
bătrâni desemnaţi de domn şi boierii celorlalte divanuri, acest organism lua decizii în
cele mai importante chestiuni administrative şi judecătoreşti ale ţării. Organizat, mai
curând, ca o adunare de stări sau un sfat domnesc lărgit, unde domnul îşi pierdea
importanţa politică de altă dată, acest organism era departe de a consacra diviziunea
puterilor în stat şi, în orice caz, era departe de a consacra monarhia (auto)limitată.
tip de regim politic viza introducerea mecanismelor unei monarhii

de tip occidental ce acorda monarhului rolul central în stat. Ori, cu
toate influenţele franceze, reprezentanţii marii boierimi implicaţi în
reforma regulamentară erau mai curând ataşaţi unei structuri poli
tico-statale bazate pe reaşezarea raporturilor feudale dintre orga
nele statale şi grupările socio-economice tradiţionale decât de ideea
unei modernizări constituţionale prin apel fidel la modele externe.
În orice caz, nu prin apelul la un model constituţional care potenţa
autoritatea domnească.
Regulamentele Organice au fost sensibile la conservarea regi
mului de stări, dar nu şi la formula unei domnii dominate de stările
privilegiate. Într-o scrisoare adresată guvernatorului Kiseleff, can-
celarul Nesselrode se pronunţa ferm împotriva introducerii regimului
reprezentativ în Principate[1], fapt care încurajează ideea introducerii
de către ruşi a monarhiei (auto)limitate pe bazele reprezentării de
tip feudal. În cele din urmă, instrucţiunile elaborate în 1828/1929
(?) şi trimise spre a sta la baza muncii comisiilor boiereşti în Prin-
cipate[2], desenau cu fidelitate arhitectura constituţională ce se va
Boierii au făcut, prin urmare, tot ce au putut pentru a limita puterea domnească şi
a prelua controlul asupra puterii în stat. În consecinţă, cu siguranţă, în dezbaterile
marii boierimi moldovene ruşii nu au găsit nici o trimitere la mecanismele monarhiei
(auto)limitate.
Pe de altă parte, un proiect de reorganizare nedatat, dar elaborat de către boie
rimea mică şi mijlocie după 1826, expunea o diviziunea a puterilor în stat, fără a
se clarifica însă natura regimului politic vizat. Având în vedere că o bună parte
din prevederile proiectului fuseseră preluate din Constituţia Cărvunarilor, se poate
considera că se avea în vedere un balans al puterilor de genul celui existent în
Constituţia franceză de la 1791. Un singur aspect îndepărta proiectul de această
constituţie şi îl apropia de Charta franceză de la 1814: se dădea domnului drept
exclusiv de iniţiativă legislativă. Nu se preciza însă nimic despre natura dreptului
de sancţiune al domnului, prin urmare nu este clar dacă se avea în vedere sau nu
o monarhie (auto)limitată. A se vedea I. C. Ciubotaru, Lucrări şi proiecte în vederea
elaborării regulamentului obştesc al Moldovei din anul 1827, în Anuarul Institutului
de Istorie „A.D. Xenopol”, tom XXXVIII/2001, p. 133-153.
[1]
C.T. Axente, op. cit., p. 99. Tot acest autor face referire şi la caracterul „mo
narhic” al acelei constituţii franceze.
[2]
I.C. Filitti, Principatele Române de la 1828 la 1834. Ocupaţia rusească şi Re
gulamentele Organice, Institutul de arte grafice Bucovina, Bucureşti, 1934, p. 33-
34. O dovadă în plus a impunerii acestor instrucţiuni de către ruşi este şi faptul
că, imediat după primirea lor, guvernatorul Jeltuhin a chemat mai mulţi mari boieri
români cărora le-a cerut să scrie un memoriu prin care să-l încredinţeze pe ţar că
proiectul de constituţie respectiv este o expresie a dorinţei lor. A se vedea A. Stan,
Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române 1774-1856, în I.O. Saeculum,
Bucureşti, 1999, p. 76. Nu în ultimul rând, trebuie precizat că primele capitole şi
cele mai importante ale Regulamentelor au fost redactate fidel după instrucţiunile
respective fără a mai fi ulterior modificate. A se vedea A. Iordache, op. cit., p. 202.
regăsi în Regulamente în ceea ce priveşte raporturile dintre domn

şi Adunarea obştească. Ele nu lasă niciun dubiu cu privire la pater-
nitatea acestor instituţii şi cu privire la intenţia ruşilor de a consacra
o monarhie (auto)limitată.
§2. Influenţele constituţionalismului francez: 1791 şi/

sau 1814?!
Două aspecte sunt clare, din punctul nostru de vedere, în ceea
ce priveşte configurarea regimului politic al Regulamentelor Orga
nice. În primul rând, este evident faptul că ruşii nu s-au inspirat
din politogramele preregulamentare ale boierimii româneşti. Prin
urmare, cel puţin în ceea ce priveşte modul în care Regulamentele
au reglementat organizarea şi exercitarea puterii politice statale,
sursele lor de inspiraţie trebuie căutate în afara doleanţelor politice
ale boierimii mari, mijlocii şi mici din perioada 1802-1828. În al doilea
rând, este cert faptul că ruşii au impus o monarhie (auto)limitată.
Având însă în vedere că, la ei acasă, aceştia practicau o monarhie
absolutistă, cu accente mai mult sau mai puţin luminate, este evi-
dent că, impunând acel tip de regim politic în Principate, ruşii au
realizat, la rândul lor, un import constituţional. Ca urmare, se ridică
o întrebare firească: de unde au preluat birocraţii imperiali instituţiile
şi mecanismele monarhiei (auto)limitate pe care le-au consacrat în
Regulamentele Organice?
Plecând de la premisa unei influenţe externe asupra principiilor
şi instituţiilor Regulamentului Organic ce priveau organizarea şi
exercitarea puterii politice statale, s-au avansat, mai mult sau mai puţin
critic, opinii atât în direcţia unei influenţe exercitate de frământările
ideologice şi instituţionale ale primilor ani revoluţionari francezi
(1789-1791), cât şi în direcţia unei influenţe venite din partea Chartei
constituţionale a Restauraţiei franceze din 1814[1]. Printre doleanţele
boierilor români privind reorganizare şi modernizare statală se
regăsesc, într-adevăr, unele care să facă o conexiune cu modelele
constituţionale franceze. Constituţia cărvunarilor de la 1822 se
inspirase parţial din Constituţia franceză de la 1791, nefiindu-i străine
nici prevederile Chartei constituţionale de la 1814. După cum s-a
observat, ideile Revoluţiei franceze începuseră să pătrundă timid în
Principate după 1800 şi încingeau spiritele reformiste. Aici trebuie
făcute însă nişte precizări.
[1]
P. Negulescu, G. Alexianu, Regulamentele Organice ale Valahiei şi Moldovei,
vol. I, Bucureşti, 1944, p. XXXIII.
În primul rând, trebuie evitat a se prelua necritic ideea generică

a penetrării în măsură egală în Principatele Române a tuturor ideilor
revoluţiei franceze. S-a putut observa că drepturile şi libertăţile omului
ori guvernământul reprezentativ pe bazele principiului democratic,
suveranitatea populară sau naţională erau foarte puţin răspândite,
înainte de 1830, printre boierii reformatori români. În al doilea rând,
trebuie reţinută exact finalitatea care s-a dat principiilor revoluţiei
franceze, finalitate care a fost rareori una liberală. Ca urmare,
trebuie reţinut că apelul la Constituţia franceză de la 1791 s-a făcut
selectiv şi cu schimbarea completă a finalităţilor acesteia. Constituţia
cărvunarilor a preluat pârghiile constituţionale care limitau drastic
puterea monarhului, dar nu a făcut acest lucru prin postularea
guvernământului reprezentativ şi în scopul garantării drepturilor şi
libertăţilor omului, ci prin intermediul reprezentării pe stări privilegiate,
în scopul garantării intereselor acestora. În consecinţă, indiferent de
finalitatea proprie sau derivată, Constituţia de la 1791 nu a putut avea
calitatea de model constituţional pentru Regulamentele Organice, în
condiţiile în care acestea consacrau mecanismele monarhiei (auto)
limitate. Indiferent că ne încadrăm în ipoteza influenţei politogramelor
româneşti asupra textului regulamentar sau în ipoteza imperialismului
constituţional rusesc, Constituţia franceză de la 1791 trebuie scoasă
din discuţie.
Mai apoi, în măsura în care se acceptă că Regulamentele au
fost influenţate de Charta franceză de la 1814, ar trebui să se aibă
în vedere că aceasta a reprezentat constituţia restauraţiei monar
hice post-napoleoniene. Deşi nu a restabilit monarhia franceză
absolutistă de drept divin anterioară revoluţiei, preluând câteva idei
ale liberalismului revoluţionar de la 1789, această Chartă a readus
în peisajul constituţional francez câteva din principiile constituţionale
prerevoluţionare. Printre acestea, la loc de frunte s-a situat principiul
suveranităţii monarhice, ceea ce a schimbat substanţial finalitatea
aparentelor principii revoluţionare conservate acolo. Ori, deşi apar
câteva politograme influenţate de această constituţie franceză (mai
ales la S. Marcovici), ea a fost eliminată ca model constituţional de
marea majoritate a politogramelor boiereşti care s-au preocupat de
distribuţia puterilor în stat. Acest aspect infirmă ipoteza influenţei
politogramelor româneşti asupra Regulamentelor Organice, dar
ne îndrumă spre ipoteza unei inspirări a ruşilor din acest model
constituţional.
După cum am menţionat, Regulamentele Organice conţin cu
claritate elemente ale monarhiei (auto)limitate. La 1828-1830, acest
tip de regim politic se găsea cel puţin consacrat constituţional,

dacă nu chiar practicat, în Charta franceză de la 1814 şi în spaţiul
constituţional germano-austriac. Există însă argumente care susţin
o apropiere mai mare a ruşilor de modelul constituţional francez
decât de cel german.
Aici trebuie precizat că ipoteza conform căreia ruşii nu erau de
acord cu „pătrunderea câtuşi de puţin a influenţei franceze în con-
ceperea articolelor [Regulamentelor, n.n.]”[1] nu poate fi absolutizată.
Cu siguranţă le repugnau ideile revoluţiei franceze de la 1789. Dar,
aşa cum am precizat, Charta din 1814 avea fundamental la bază (şi)
principii ale Vechiului Regim. Nu tot ce a provenit din Franţa în materie
de organizare politico-statală, după 1789, a fost de esenţă liberală.
Ruşii o putuseră constata la faţa locului, în momentul prezenţei armatei
imperiale în Paris (1814). Dacă s-au inspirat din Charta de la 1814,
ruşii nu au preluat idei şi mecanisme constituţionale liberale, ci s-au
raportat la o constituţie care consolida considerabil puterea monar-
hului, asociind, în acelaşi timp, reprezentanţii poporului la putere.
Atât ţarul Alexandru I, cât şi ministrul său de externe Capodistria,
erau deja convinşi, după 1815, că această chartă putea reprezenta
un model constituţional pentru tinerele state europene[2]. Mai mult,
se pare că proiectul sau instrucţiunile ministrului Dashkov privind
întocmirea Regulamentelor ar fi avut la bază proiecte redactate de
Alexandru S. Sturdza în 1828-1829[3]. Al. Sturdza participase, în
calitate de secretat al lui Capodistria la Congresul de pace de la
Viena din 1814-1815, iar opiniile sale în favoarea monarhiei limitate,
bazate pe principiul legitimităţii, erau binecunoscute[4]. Cea mai clară
dovadă că ruşilor nu le repugnau ideile constituţionale ale Franţei
postnapoleoniene şi că se ghidau după modelul constituţional
francez în construcţia mecanismelor monarhiei (auto)limitate este
[1]
A. Iordache, Principatele Române în epoca modernă, vol. II, Ed. Albatros,
[2]
P. Kennedy Grimsted, The „Liberal Ideas” of a Russian Foreign Minister
1814-1822, în The Journal of Modern History, vol. 40/1968, p. 187.
[3]
A. Bitis, Russia and the Eastern Question. Army, Govermnet and Society
1815-1833, Oxford University Press, Oxford, 2006, p. 442. A se vedea şi S. Ghervas,
Réinventer la tradition. Alexandre Stourdza et l’Europe de la Saint-Alliance,
Honoré Champion, Paris, 2008, p. 226 şi urm. Aşa cum remarcă Ghervas, unul din
proiectele lui Sturdza – Projet fondamental pour la Moldavie et la Valachie din 1829
– a influenţat considerabil instrucţiunile lui Dashkov, între acest proiect şi prevederile
Regulamentelor Organice cu privire la raporturile dintre organele statului existând o
frapantă identitate. A se vedea S. Ghervas, op. cit., p. 230.
[4]
Th.C. Prousis, Alexander Sturdza: a Russian Conservative Response to the
Greek Revolution, în East European Quarterly nr. 3/1992, p. 317.
Charta constituţională a regatului Poloniei din 15/27 noiembrie

1815. Aceasta consacra monarhia (auto)limitată printr-o arhitectură
constituţională edificată pe structurile instituţionale şi principiale ale
Constituţiei franceze a anului VIII (1799) şi ale Chartei de la 1814.
Chiar dacă nu există trimiteri directe ale documentelor epocii,
putem susţine, în virtutea argumentelor prezentate, că ruşii s-au
inspirat, în materie de organizare politico-statală, destul de insistent
din Charta franceză de la 1814[1] sau cel puţin din principiile pe care
aceasta le lansa în Europa postnapoleoniană. Era vorba despre un
act constituţional a cărui întocmire o patronaseră la Paris cu ani în
urmă[2], în calitate de putere învingătoare în războiul antinapoleo-
nian. Diferenţa faţă de redactarea Regulamentelor Organice este
totuşi semnificativă: în timp ce Charta franceză a fost redactată de
francezi, sub supravegherea ruşilor, în funcţie de necesităţile şi
tradiţiile constituţionale ale societăţii franceze, actele fundamentale
româneşti au fost redactate sub strictul control al ruşilor, prin inter-
mediul unui transplant constituţional realizat direct de către aceştia.
Prin aceasta, ruşii s-au îndepărtat de sursele franceze de inspiraţie
preferate de generaţia „cărvunară” şi s-au îndreptat spre un model
constituţional mai apropiat intereselor lor în Principate. Astfel, regimul
balansului puterilor din Constituţia franceză de la 1789, care-i inspi-
rase pe cărvunari şi care, într-adevăr, limita serios puterea monarhică,
a fost înlocuit cu monarhia (auto)limitată a Chartei din 1814 care se
baza fundamental pe principiul suveranităţii monarhice.
§3. Monarhia constituţionalizată v. Monarhia constitu-

ţională?
Propunerile boierilor reformişti români din perioada preregulamen
tară au scos în evidenţă o predilecţie pentru tematica legată de forma
de guvernământ, i.e. monarhie electivă v. republică aristocratică. În
cazul promonarhicilor, doleanţele s-au canalizat cu regularitate spre
acordarea unui statut constituţional domnului care să nu-i mai permită
acestuia să exercite puterea cvasiabsolută arbitrară de altădată.
De regulă, această limitare urma să fie realizată prin creşterea
exponenţială a rolului boierimii autohtone. În acest context, deşi s-au
vehiculat idei care au scos în evidenţă influenţa revoluţiei franceze de
[1]
În acest sens şi C.T. Axente, op. cit., p. 89.
[2]
Este vorba, mai precis, de Constituţia senatorială din aprilie 1814, care a
oferit un punct de plecare în dezbaterile constituţionale ce au precedat acordarea
Chartei la 2 iunie 1814.
la 1789 şi a principiilor acesteia asupra reformiştilor români, nu s-a

ridicat deloc problema legitimităţii puterii domnului (a suveranităţii ori
gine). Abordarea problematicii monarhiei constituţionale ca „monarhie
mărginită”, aşa cum apare ea în lucrarea Idee pe scurt asupra tuturor
formelor de oblăduiri, datând din 1830 şi aparţinând lui S. Marco-
vici[1] era o raritate în epocă. Probabil, la fel ca şi în alte cazuri în
Europa, românii nu au cuplat (imediat) la acea chestiune foarte
abstractă a suveranităţii care, precum bine spunea Guy Antonetti,
„făcuse deliciile şi războaiele civile ale francezilor”[2]. Un lucru era
însă cert: suveranitatea populară sau naţională nu dobândise niciun
loc în programele de reformă ale boierimii române mici şi mijlocii,
cu toate că aceasta reprezentase quintesenţa revoluţiei franceze.
În acest context, pot fi înţelese corect atât natura monarhiei
instaurată de Regulamentele Organice, cât şi locul şi rolul rezervate
domnului în acestea. Abordarea problemei este destul de delicată, în
condiţiile în care art. 47 ROM, respectiv art. 44 ROV, reglementează
un jurământ al domnului, depus în cadrul întronării acestuia. Din
punctul nostru de vedere, respectivele jurăminte sunt departe de a
consacra o monarhie cu executiv monarhic ori una parlamentară pe
baze contractuale. Jurământul prestat de către domn nu avea deloc
semnificaţia asocierii poporului sau naţiunii la suveranitatea de origine
şi, în niciun caz, la suveranitatea exerciţiu. Atât pentru boierimea
românească, cât şi pentru ocupantul rus, poporul sau naţiunea erau
scoase din ecuaţia puterii. Acest lucru rezultă cu prisosinţă din modul
în care s-a consacrat principiul reprezentativităţii în Regulamente,
precum şi din modul în care s-a realizat distribuţia puterilor în stat.
Departe de a consacra un guvernământ reprezentativ, fie el şi
pe bazele unui guvernământ mixt (care să implice o asociere a
monarhului, aristocraţiei şi poporului la exercitarea funcţiei legislative),
Regulamentele organice consacrau o monarhie (auto)limitată sau
o monarhie constituţională[3] în cadrul căreia stările privilegiate –
[1]
V. Georgescu, Ideile politice..., p. 99.
[2]
G. Antonetti, La monarchie constitutionnelle, Montchrestien, Paris, 1998, p. 43.
[3]
Preferăm distincţia pe care o face G. Antonetti între monarhia limitată (sau
auto-limitată, cum am delimitat-o noi), numită şi monarhie constituţională, în cadrul
căreia, în virtutea menţinerii principiului suveranităţii monarhice, monarhul îşi auto
limita puterea, şi monarhia parlamentară unde se manifestă o co-suveranitate: cea
monarhică şi cea a naţiunii. În acest din urmă caz, suveranitatea de exerciţiu este
partajată mai echilibrat între monarh şi parlament, dând naştere la ceea ce s-a
numit regim parlamentar de tip dualist. Prin aceasta ne îndepărtăm de înţelesul pe
care Carl Schmitt îl dădea monarhiei constituţionale: „un pact ale cărui părţi sunt
guvernaţii/guvernământul şi reprezentanţa populară”. În acelaşi timp, putem apropia
sintagma monarhie parlamentară de cea propusă de S. Rials – regim cu executiv
boierimea şi clerul înalt – se constituiau într-o contra-putere la puterea

domnească. Monarhia (auto)limitată, în accepţiunea pe care am
adoptat-o, era constituţională în măsura în care auto-limitarea puterii
monarhului se realiza prin intermediul unui act normativ ce se bucura
de supremaţie. Prin aceasta, ea nu se încadra însă în parametrii
constituţionalismului liberal[1]. Prin urmare, jurământul prestat de domn
la încoronare nu ştirbea deloc exclusivitatea principiului monarhic.
Mai mult, prestarea sa în cursul serviciului religios de întronare, cu
referinţe la Sfânta Treime, justifică ideea perpetuării monarhiei de
drept divin[2].
Alegerea pe viaţă a domnului nu schimbă, din punctul nostru
de vedere, datele problemei. Monarhia electivă, aristocratică şi
viageră, se încadra perfect în tradiţiile constituţionale medievale
româneşti. Alegerea domnului de către întreg evantaiul larg al
stărilor – boierime, cler şi orăşeni (cu excluderea ţărănimii) – nu
implica efecte contractuale moderne între monarh şi naţiune.
Ţinând cont de toate aceste aspecte, putem susţine că jurământul
prestat de domni la încoronare nu asocia naţiunea la deţinerea
şi exercitarea puterii statale, în baza unui contract între domn şi
naţiune, şi nu aducea ştirbire suveranităţii de drept divin. El ar putea
fi considerat o asumare obligatorie a unui act normativ fundamen-
tal impus de către ocupantul rus, care se asigura prin aceasta ca
domnii regulamentari îşi vor încadra domnia în limitele legale impuse
de către Regulamentele Organice. Sau, în spiritul art. 74 al Chartei
franceze de la 1814, am putea fi în prezenţa unui simplu „angaja-
ment al suveranului faţă de divinitate” care nu crea nicio obligaţie
juridică a cărei executare putea fi cerută de către naţiune[3].
monarhic – unde, păstrând diferenţele de nuanţă, putem găsi o co-suveranitate a

monarhului cu naţiunea, bazată pe un contract, şi unde suveranitatea de exerciţiu
se partajează echilibrat între monarh şi popor.
[1]
În acest sens înţelegem şi sintagma monarhie mărginită utilizată de câte
va proiecte şi memorii ale epocii anteregulamentare şi pe care literatura româ
nească o apropie, impropriu, după opinia noastră de ideea constituţiei limită a con
stituţionalismului liberal. A se vedea V. Georgescu, Ideile politice..., p. 113.
[2]
Respingem, prin urmare, afirmaţia lui A. Rădulescu conform căreia Regu
lamentele Organice ar fi consacrat suveranitatea naţională – a se vedea Centenarul
Regulamentului Organic al Ţării Româneşti, în Pagini din istoria dreptului românesc,
Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1970, p. 160. Modul în care sunt distribuite com
petenţele între organele satului nu îndreptăţeşte afirmaţia reputatului istoric al drep
tului.
[3]
P. Bastid, La théorie juridique des Chartes, în Revue d’historire politique et
constitutionnelle, vol. 3/1953, p. 168.
Opţiunea pentru monarhia constituţională sau limitată ridică însă

probleme legate de calitatea de putere constituantă a monarhului.
Într-o monarhie (auto)limitată, monarhul se erijează în singură putere
constituantă. El e cel care acordă constituţia, o poate singur revizui
sau chiar abroga. În cazul Regulamentelor Organice, prezenţa ocu-
pantului rus schimbă total datele problemei. Ele nu au fost, cu cer-
titudine, manifestarea puterii constituante unice a domnului. Şi nici
manifestarea puterii constituante a naţiunii române prin reprezentanţii
săi[1]. Ca dovadă, ele n-au fost supuse unui referendum. Au fost, în
schimb, redactate la iniţiativa ruşilor, sub controlul direct al aces-
tora, de către comisii formate din mari boieri români. Proiectele au
fost revizuite la Sankt Petersburg şi, în final, votate de către nişte
Adunări de revizuire, nu de către nişte adunări constituante. Poporul
român nu s-a putut, prin urmare, manifesta ca putere constituantă
şi, ca efect imediat, legitimitatea acestor Regulamente putea fi pusă
sub semnul întrebării.
Aceste aspecte ridică semne implicite de întrebare cu privire
la existenţa monarhiei constituţionale sau (auto)limitate. O altă
problemă, strâns legată de cea a puterii constituante este faptul
că autoritatea domnească, implicit persoana domnului nu sunt
anterioare Regulamentelor. Dimpotrivă, domnul este ales de către
Adunare, după o procedură reglementată de către actele fundamen-
tale. Cu un domn lăsat în afara procesului constituant, emanaţie a
mecanismelor constituţionale, formula monarhiei (auto)limitate nu-şi
găseşte pe deplin aplicabilitatea. În acest caz, ar putea fi mai bine
utilizată formula „monarhie constituţionalizată” unde, pur şi simplu,
acceptăm faptul că suntem în prezenţa unei monarhii dotate cu o
constituţie[2]. Această realitate poate fi totuşi cuplată, în cazul Prin-
cipatelor Române, cu monarhia (auto)limitată. Având în vedere că
nici naţiunea nu a fost putere constituantă, ruşii, alături de o mână
de boieri români, au consacrat mecanismele monarhiei (auto)limi-
tate. Prin urmare, am putea spune că monarhia regulamentară a
fost o monarhie constituţionalizată prin faptul că domnul nu a fost
putere constituantă, dar, în acelaşi timp, a fost o monarhie (auto)
limitată, în virtutea (cel puţin) a prezenţei suveranităţii monarhice şi
a modului în care s-a realizat distribuţia puterilor în stat. Aici rezidă,
[1]
Am putea vorbi aici cel mult despre o reprezentativitate organică, de tip feudal.
[2]
G. Glenard, op. cit., p. 20. Expresia este folosită pentru a desemna acel tip de
monarhie care ia naştere prin eliminarea monarhului din cadrul puterii constituante,
în favoarea exclusivă a naţiunii.
în parte, din punctul nostru de vedere, originalitatea Regulamentelor

Organice reclamată de Andrei Rădulescu.
Pe de altă parte, problema revizuirii Regulamentelor aducea date
noi în problema puterii constituante. Este adevărat, orice revizuire
a lor urma să se realizeze, ulterior intrării în vigoare, cu acordul
Rusiei şi Turciei. Însă faptul că viitoarea revizuire a Regulamente-
lor era lăsată la latitudinea domnilor, aşează întreaga construcţie
constituţională în coordonatele monarhiei (auto)limitate. Puterile
suzerană şi protectoare aşezau, aparent, puterea constituantă în
mâinile domnului, nu a Adunării Obşteşti[1].
§4. Guvernământul reprezentativ

Problema suveranităţii de origine are implicaţii directe şi asupra
chestiunii guvernământului reprezentativ. Dacă Regulamentele
Organice perpetuează suveranitatea monarhică (de drept divin), în
ce măsură se poate discuta despre existenţa aici a mecanismelor
moderne ale guvernământului reprezentativ?!
Cu certitudine, o primă consecinţă ar fi că Domnul, deşi ales
(pe viaţă) nu se erija în primul reprezentant al naţiunii, ci era chiar
detentorul şi titularul puterii în stat. Plecând de la această premiză,
se pune problema care era natura juridică a Adunării Obşteşti.
Lipsa principiului suveranităţii naţionale şi modul de recrutare a
„mădularelor” în această Adunare ne conduc la ideea existenţei
mai curând a unei Adunări de stări decât a unui parlament modern
bazat pe principiul democratic. Prezenţa unei Adunări de stări
mai extinse formate din reprezentaţii clerului înalt, ai boierimii de
toate gradele şi ai orăşenimii, contrare celei privilegiate dorite de
protipendadă, nu justifică ideea consacrării regimului reprezentativ
[1]
Lucrurile sunt destul de neclare aici. În lipsa unei proceduri expres formulate
de revizuire, nu rezultă cu claritate dacă domnul era iniţiatorul revizuirii sau cel care
făcea singur revizuirea. În lipsa unor proceduri exprese, se poate apela la dreptul
comun. În virtutea art. 58 ROM, toate proiectele de lege şi de reglementări noi care
nu vizau un act individual (sau normativ?) de punere în aplicare a legilor, trebuiau
supuse, în prealabil, dezbaterii Adunării. Această procedură trebuia respectată
şi în cazul revizuirii Regulamentului, şi aşa s-a şi întâmplat în practică. Teoretic,
soarta proiectului de revizuire depindea tot de voinţa domnului. Neavând decât
dreptul de a emite opinii, Adunarea nu revizuia Regulamentul prin votul ei. Doar
sancţiunea domnului determina acest lucru. Oricum, aşa cum remarca Nicolae
Şuţu în memoriile sale, Adunarea moldoveană, probabil în contextul amestecului
rusesc, avea o atitudine reticentă faţă de existenţa unui drept al ei de revizuire
fundamentală a Regulamentului. A se vedea Memoriile Principelui Nicolae Suţu,
Ed. fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 133.
modern. Tocmai de aceea, Gh. Brătianu se înşeală în momentul în

care susţine influenţa Constituţiei statului liber al Cracoviei din 1815
asupra Regulamentelor[1]. Urmărind cu acrivie detectarea regimului
de stări, lui Brătianu i-a scăpat faptul că dreptul de a alege şi cel
de a fi ales în acea Constituţie avea la bază ideea votului cenzitar
al liberalismului politic şi nu ideea reprezentării pe clase sociale,
specifice Regulamentelor[2].
Regulamentele sunt tăcute în ceea ce priveşte problema tipului
de mandat primit de către aceşti reprezentanţi. Mandatul impera-
tiv, specific unei astfel de reprezentări, nu este menţionat de textul
regulamentar, deci se pare că nu suntem în prezenţa unor Adunări
de stări de genul celor existente în Suedia sau Statele Germane în
secolul al XIX-lea. Mandatul reprezentativ era consacrat cu atât mai
puţin, deşi o anume autonomie a deliberărilor şi deciziilor Adunării
transpare din text. Un argument în favoarea existenţei unei Adunări
de stări privilegiate este şi construcţia întregii filosofii regulamentare
în jurul ideii de promovare şi garantare a privilegiilor de clasă ale
boierimii. Aceste interese urmau însă a fi promovate doar în limitele
în care Regulamentele înţelegeau să asocieze acest parlament la
exercitarea funcţiei legislative, al cărei titular era domnul.
Guvernământul reprezentativ, în accepţiunea sa modernă, implica,
aşa cum scot în evidenţă C. Grewe şi H. Ruiz Fabri,
(…) stabilirea unei legături între societatea civilă şi sfera politică,

o identitate chiar, care transpare în ideea de naţiune a lui Sieyes
care nu poate acţiona decât prin reprezentanţii săi. Aceştia
exercită prin urmare drepturi proprii şi participă la suveranitate[3].
Departe deci de a reprezenta naţiunea în virtutea unui mandat

reprezentativ, departe de a avea drepturi proprii izvorâte din reprezen-
tare, departe de a participa la suveranitate, dar şi departe de a avea
un mandat imperativ (de natură feudală) din partea clasei privilegiate
pe care o reprezentau, Obşteştile Adunări urmau să fie simple instituţii
de consultare, prin deliberare şi vot, în materie legislativă, în limitele
stabilite de mecanismele monarhiei (auto)limitate[4]. Încredinţarea
[1]
Gh. Brătianu, op. cit., p. 255.
[2]
A se vedea Constituţia Cracoviei din 1815 la http://mjp.univ-perp.fr/constit/
pl-cracovie1815.htm (consultat la 10 ianuarie 2013).
[3]
C. Grewe, H. Ruiz-Fabri, op. cit., p. 199-200.
[4]
Tocmai de aceea, destul de des citata constatare a lui St. Marc Girardin, con
form căreia „s-au pus faţă în faţă două puteri tot atât de mari una ca şi cealaltă, fără
a le defini şi mărgini. Un dictator suveran şi o adunare suverană, un guvern absolut
dreptului de iniţiativă legislativă doar domnului era, în acest context,

imaginea cea mai clară a absenţei regimului reprezentativ.
În rest, nu în mod foarte surprinzător, având în vedere apetitul
pentru import constituţional, acest legislativ feudal era organizat şi
funcţiona după principii cât se poate de moderne. Durata de 5 ani a
mandatului poate conduce la ideea preluării unor aspecte organiza-
torice din Charta franceză de la 1814. Principiul „one man one vote”,
stabilirea unui quorum pentru votarea proiectelor de lege trimise de
domn, dreptul de a-şi realege anual structuri interne specifice, obli-
gativitatea convocării ei de către domn, anualitatea sesiunilor cu
durată predeterminată de 2 luni, toate acestea ilustrează o preocu-
pare pentru modernizarea structurilor şi procedurilor parlamentare.

Excluderea din ecuaţia constituţională a suveranităţii naţionale
şi disocierea acesteia de principiul reprezentativităţii au lăsat pe
dinafară orice şansă de naştere a cetăţeanului în Principatele Române.
După cum s-a putut constata deja, întreg registrul de petiţii, cereri
şi proiecte de reformă a statului în perioada preregulamentară a
ignorat sau a acordat un rol formal secundar problematicii dreptu-
rilor şi libertăţilor omului. Interesul boierilor pentru menţinerea unui
statu quo feudal a condus inevitabil la faptul că, aşa precum spunea
Tudor Drăganu, Regulamentele Organice „extindeau privilegii fără
să creeze însă libertăţi”[1].

În literatura de factură juridică, istorică ori politologică se manifestă
un entuziasm intelectual şi doctrinar particular vis-à-vis de existenţa
în Regulamentele Organice a unei aşa numite separaţii a puterilor în
stat. Regulamentele Organice sunt considerate, în unanimitate, ca
fiind primele constituţii sau acte constituţionale care au consacrat,
în istoria dreptului constituţional românesc, amintitul principiu al
constituţionalismului liberal.
şi o republică”, nu poate fi înţeleasă în sensul confruntării suveranităţii monarhice cu

suveranitatea naţională. Regulamentele consacrau doar suveranitatea monarhică,
prin urmare rolul Adunării era cât se poate de bine definit şi mărginit.
[1]
T. Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în Romania
până în 1916, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 40.
6.1. Separaţia puterilor în stat în literatura istorico-juridică

Simptomatic, mai toate aceste abordări se concentrează asupra
principiului însuşi de separaţie a puterilor, fără a lua în calcul pro-
cedeele specifice de distribuire a acestora. Simpla remarcare a
prezenţei principiului poate da iluzia asumării constituţionalismului
liberal, dar e departe de a da măsura reală a modului în care există
în Regulamentele Organice o procedură eficientă de distribuire a
puterilor în stat care să garanteze supremaţia legii şi libertatea.
În Tratatul de drept public (1942) P. Negulescu şi G. Alexianu
încearcă să abordeze problema separaţiei puterilor în stat în condiţiile
în care plecau de la premiza că acesta se poate concepe doar
într-un regim parlamentar. De unde şi ideea ciudată că perioada
întocmirii Regulamentelor ar fi reprezentat un interval în care s-ar
fi încercat punerea „bazelor unui regim parlamentar la noi” (p. 256).
Îndepărtându-se de această premisă, autorii au încercat să delimi
teze, în spiritul doctrinar al sfârşitului de secol XIX, o echivalenţă între
organe şi funcţiuni care să postuleze o separaţie „clasică” a puterilor,
bazată pe specializarea şi independenţa puterilor în stat. Nu ni se
explică nici de ce Adunarea şi domnul aveau ambii atribuţii de ordin
legislativ şi nici natura raporturilor dintre cele două organe. Totul se
finalizează cu o contestare subită a introducerii separaţiei puterilor,
în condiţiile în care sintagma „putere suverană de administraţie” este
înţeleasă ca o preponderenţă a puterii executive (p. 258). În lucrarea
lor dedicată special analizei Regulamentelor Organice (1944), auto-
rii constată, pe bună dreptate, influenţele Chartei constituţionale de
la 1814, dar fără a trage toate consecinţele necesare în ceea ce
priveşte separaţia puterilor în stat. Aceasta este constatată pur şi
simplu (p. XXXIII) fără a se analiza măsura în care ea e capabilă
să satisfacă cerinţele constituţionalismului liberal. Se remarcă limi-
tarea puterii domneşti şi un drept de opoziţie al Adunării, existent
pe fondul unui rol foarte limitat în legiferare, dar fără a se încerca o
explicaţie a naturii acestor raporturi. Se sugera, aparent, un raport
de genul balansului puterilor sau colaborării puterilor (în doctrina
epocii), dar fără a se observa că modul în care erau reglementate
competenţele, locul şi rolul Adunării era departe de coordonatele
regimului parlamentar.
În general, în literatura istorică sau istorico-juridică de după cel
de-al doilea război mondial, abordarea problemei separaţiei puterilor
în stat în Regulamentele Organice (şi nu numai) s-a făcut avându-se
în vedere înţelegerea acestui principiu prin prisma specializării şi
independenţei organelor în cadrul fiecăreia din cele trei funcţii ale
statului: executiv, legislativ şi judecătoresc. Nu se încearcă, de

regulă, o analiză a acestui principiu în lumina finalităţilor sale liberale,
specifice secolului al XIX-lea, şi nu se analizează nici măsura în care
Regulamentele au abordat una sau alta din procedeele de distribuire
a puterilor în stat. Mai întotdeauna, concluzia, entuziastă, vizează
modernizarea Principatelor Române sub influenţa ideilor progresiste,
de natură revoluţionar-liberale preluate din vestul Europei[1].
Lucrarea dedicată evoluţiei constituţionale româneşti – Dezvoltarea
constituţională a statului român –, aparţinând D. Ionescu, Gh. Ţuţui
şi Gh. Matei, abordează problema separaţiei puterilor în stat din
Regulamente cu indiferenţa perspectivei marxist-leniniste. Dincolo
de o abordare pur descriptivă a „aşa zisului principiu al separaţiei
puterilor”, cel mai important merit al acestei lucrări rezidă în remarcarea
locului central al domnului în cadrul eşafodajului statal.
Una din cele mai dezamăgitoare abordări ale problematicii aparţine,
din nefericire, uneia dintre singurele lucrări dedicate expres separaţiei
puterilor în stat în perioada comunistă (şi nu numai) – Separaţia
puterilor în stat. Teorie şi realitate - aparţinând dr. Gh. Gheorghe.
Într-un limbaj simplist, care încearcă să recupereze întrucâtva
abordările doctrinare ale perioadei „burgheze”, incoerent şi cu
accente de plagiat[2], fără a delimita bine teoria de realitate, autorul
face o abordare a separaţiei puterilor în Regulamente din perspectiva
teoriei specializării şi independenţei funcţiilor în stat. Totuşi, fără a
lega problematica separaţiei puterilor şi a finalităţilor sale liberale
de prima parte a cărţii, unde tratează pe larg constituţionalismul
englez, francez şi nord american, Gheorghe încearcă să abordeze
şi problematica procedurilor de distribuţie a puterilor în stat. Dincolo
de un efort inexistent de clarificare a tipului de regim politic implicat,
autorul marchează totuşi faptul că Regulamentele au fost departe
de a limita puterea domnească, „menţinându-se în fapt autoritatea
domnească din perioada de început a domniilor pământene” (p. 224)[3].
Lucrarea dedicată istoriei parlamentului românesc – Istoria
Parlamentului şi a vieţii parlamentare în România – elaborată de
un colectiv de distinşi istorici, ignoră aproape în totalitate problem-
[1]
A. Oţetea, Geneza Regulamentului Organic, Revista Studii şi Articole de
Istorie nr. II/1957, Ed. Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice, Bucureşti, 1957,
p. 387-402;
[2]
Din nefericire, am constatat, fără a face o radiografie exhaustivă a operei,
preluări text la text din P. Negulescu, G. Alexianu, Tratat de drept…, p. 254, în
Gh. Gheorghe, Separaţia puterilor în stat. Teorie şi realitate, Ed. Ştiinţifică şi Enci-
clopedică, Bucureşti, 1976, p. 217.
[3]
Ideea a fost reluată de L.P. Marcu în Forme de guvernământ…., p. 53.
atica separaţiei puterilor în stat[1]. Amintită în treacăt, ca element

modernizator, separaţia puterilor în stat rămâne într-un plan secun-
dar. Accentul este pus pe modul de recrutare, atribuţiile şi activitatea
Adunării Obşteşti regulamentare, fără a se încerca o analiză critică
a raporturilor cu domnia. Se remarcă, în mod corect, caracterul
oligarhic, de clasă, al Adunării şi se afirmă, la modul general, rolul
acesteia de a „înceta guvernarea atotputernică a domniei” (p. 58).
În secţiunea rezervată Regulamentelor Organice din tratatul
colectiv de Istoria dreptului românesc[2], I. Vântu are o abordare
pozitivistă şi descriptivă a problemei separaţiei puterilor în stat. Prin-
cipiul e amintit ca fiind consacrat formal, fără a se explica în concret
ce înseamnă acest lucru. Fără a se face o evaluare a raporturilor
dintre puteri se aminteşte totuşi faptul că „domnul rămânea factorul
cel mai important în conducerea ţării” (p. 126).
După 1989, într-un nou climat ideologic, abordările problema
ticii separaţiei puterilor în stat în istoria constituţionalismului româ-
nesc s-au înmulţit, au devenit mai critice, dar, din nefericire, încă
departe de a contura o imagine corectă a respectivului principiu al
constituţionalismului modern.
Abordarea lui M.T. Oroveanu în Istoria dreptului românesc şi
evoluţia instituţiilor constituţionale se încadrează în tendinţa descrip
tiv-pozitivistă a lucrărilor anterioare[3]. Se face o simplă trecere în
revistă a puterilor în stat, alături de organe şi competenţele lor. Se
încearcă şi o evaluare a naturii regimului politic, observându-se
prioritatea politică şi juridică a domnului în ordinea constituţională
(p. 208). Această idee nu este însă susţinută de o evaluare critică
a modului de distribuire a puterilor în stat. Mai mult, autorul vine
cu contraargumente la propria teză, susţinând că „legea nu este
expresia de voinţă a domnului; ea reprezintă voinţa Adunării şi a
domnului” (p. 210), aspect care este incorect sub aspectul logicii
textului regulamentar.
Abordările nejuridice, venite din sfera istoricilor, se remarcă
prin erori care denaturează complet contextul politic şi instituţional
al epocii regulamentare. Lucrarea dedicată liberalismului româ-
nesc – Liberalismul politic în România de la origini până în 1918,
[1]
N. Adăniloaie, P. Câncea, A. Iordache, Istoria Parlamentului şi a vieţii parla
mentare în România, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1983.
[2]
I. Vântu, Istoria dreptului românesc, vol. II, partea I, Ed. Academiei RSR, Bu
cureşti, 1984.
[3]
M.T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constitu
ţionale, Ed. Cerma, Bucureşti, 1995.
aparţinând lui A. Stan şi M. Iosa, sugerează că modul în care Regu-

lamentele au conturat regimul politic, implicit separaţia puterilor în
stat, ar reprezenta victoria unui liberalism moderat, expresie a unei
crescânde adeziuni la liberalism prezentă, cu prioritate, în rândurile
micii boierimi[1]. Viziunea autorilor ridică, însă, o serie de probleme
legate de latitudinile constituţionalismului liberal. Astfel, se aşează
o echivalenţă între principiul separaţiei puterilor în stat şi înlăturarea
guvernării absolutiste (p. 39). Este adevărat că prin ideea diviziunii
puterilor în stat filosofii iluminişti au vizat limitarea puterii politice
şi împiedicarea apariţiei absolutismului, dar, aşa cum am precizat
deja, simpla consacrare a ceea ce se numeşte separaţie a puterilor
este departe de a fi suficient pentru a discuta despre dispariţia
absolutismului. Trebuie găsite acele mijloace procedurale care să
garanteze că, în cadrul acestei separaţii a puterilor, absolutismul
nu se va dezvolta. Pe de altă parte, de pe poziţiile unei separaţii a
puterilor în stat înţeleasă ca specializare şi independenţă a funcţiilor
statale, se vorbeşte despre un „control efectiv aspra puterii execu-
tive” având ca efect faptul că „guvernarea nu mai reprezenta un act
de voinţă individuală sau de grup din anturajul domnului” (p. 40).
Aceste afirmaţii ignoră complet rolul central al domnului în procesul
legislativ, rolul mai mult decât secundar al Adunării Obşteşti, precum
şi ansamblul raporturilor dintre domn şi parlamentul unicameral.
În 1998, A. Iordache, în lucrarea sa dedicată epocii moderne
româneşti – Principatele române în Epoca modernă, vol. II, îşi bazează
analiza Regulamentelor pe preluarea ideilor lui T. Drăganu enunţate
în lucrarea Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în Româ-
nia până în 1916. Prin urmare, abordarea separaţiei puterilor în stat
se bazează judicios pe evidenţierea preponderenţei considerabile
[1]
Autorii nu explică însă de ce comisiile de redactare a Regulamentelor, for-
mate din mari boieri, s-au opus limitării privilegiilor lor în favoarea boierimii mici şi
mijlocii. Impunerea unui tratament egal al marii şi micii boierii s-a datorat ruşilor şi
nu unui aşa zis spirit liberal moderat care ar fi dominat activitatea acestor comisii.
Autorii, pe de altă parte, confundă cererile boierimii mici şi mijlocii de egală îndrep-
tărire cu marea boierime cu o manifestare a liberalismului. Nu era nici pe departe
vorba despre aşa ceva. Aceste pretenţii izvorau din aceeaşi mentalitatea de castă
aristocratică, aşa cum consacrarea unei relative egalităţi între păturile boiereşti în
Regulamente nu era o manifestare de „regim liberal la vârf”, ci un simplu regim de
stări. Acelaşi entuziasm pentru înţelegerea consacrării separaţiei puterilor în stat,
alături de alte principii, ca o expresie a liberalismului – de data aceasta al marii
boierimi – apare şi la N.M. Cojescu, Liberalismul european şi liberalismul românesc
în secolul al XIX-lea, în SMIM, vol. XIX/2006, p. 26, http://www.iini.ro/smimod/SMI-
Mod-19-2006.pdf. A fost de ajuns a se asocia aparentele instituţii ale constituţiona-
lismului liberal de marea boierime românească pentru a o face pe aceasta liberală.
a puterii domneşti în angrenajul statal. Se constată corect faptul că

principiul separaţiei puterilor „era firav, precar, efemer, abia contu-
rat” (p. 23), dar trebuie adăugat că nu în ceea ce priveşte diviziunea
formală a puterilor în stat, ci în ceea ce priveşte procedeul de distri-
buire a puterilor. Tot pe urmele lui Drăganu, însă, Iordache face şi el
greşeala de a căuta elementele regimului parlamentar acolo unde
nu s-a intenţionat deloc să se consacre aşa ceva. Totuşi, nu putem
fi de acord nici cu ideea conform căreia ne aflam în prezenţa unui
regim „absolutist, de tip oriental” (p. 26). Regulamentele consacrau,
teoretic, o monarhie (auto)limitată de tip occidental.
Lucrarea Angelei Banciu – Istoria constituţională a României.
Deziderate naţionale şi realităţi sociale - reia stereotipic descrip-
tiv expunerea modului în care se realizează distribuţia puterilor în
stat, fără o analiză a interacţiunilor dintre organele statului[1]. Se
ignoră faptul că atât limitarea puterii monarhice, cât şi separaţia
puterilor în stat nu sunt ab initio modalităţi de garantare a finalităţilor
Mult mai elaborată este lucrarea lui I. Stanomir – Naşterea
Constituţiei. Limbaj şi drept în Principate, până la 1866[2]. Dar şi
acest autor, remarcând progresul realizat de consacrarea principiului
separaţiei puterilor în stat, se axează prioritar pe analiza simplei
diviziuni a puterilor în stat, cu organele şi competenţele specifice. În
faţa analizei naturii regimului politic, autorul se refugiază strategic în
spatele unor formule de genul „ambiguităţile ordinii regulamentare,
absenţa preciziei relaţiilor dintre puteri”, „natura hibridă a edificiului”
(p. 99). Autorul constată totuşi că domnul deţinea „competenţe
incomparabil mai extinse decât monarhii constituţionali” (p. 101)
în contextul unui „regim în care raporturile dintre domn şi adunare
să fie echilibrate, cu înlăturarea oricărei sugestii de mecanism par-
lamentar” (p. 102), ceea ce-l apropie de zona monarhiei limitate.
Într-o lucrare ambiţioasă, dedicată istoriei liberalismului românesc –
Liberalismul din România. Teorie şi practică, autorul, C-tin Nica, se
joacă cu ideile şi cu conceptele[3]. După ce preia necritic o afirmaţie
mai veche a lui I. C. Filitti, referitoare la consacrarea parlamenta-
rismului în Regulamentele Organice, autorul se entuziasmează şi
[1]
A. Banciu, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi
sociale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
[2]
I. Stanomir, Naşterea Constituţiei. Limbaj şi drept în Principate, până la 1866,
Ed. Nemira, Bucureşti, 2004.
[3]
C-tin. Nica, Liberalismul din România. Teorie şi practică, vol. II, Ed. Institutului
de ştiinţe politice şi relaţii internaţionale, Bucureşti, 2006.
descoperă în acestea, nici mai mult, nici mai puţin decât „statutul şi
drepturile cetăţenilor” (p. 165). Mai apoi, autorul încearcă să realizeze
descrierea competenţelor organelor statului, încercând să plaseze
fiecăruia un rol. Astfel, domnul este pe rând: şef al statului, simbol
al puterii executive, deţinător al puterii executive şi „ramura cea mai
influentă a puterii executive”. Domnul se afla în raport constituţional
cu o Adunare „suverană” care vota impozitele (p. 169-171), dar
care nu devenise „sediul suveranităţii populare” din cauza modului
ei de recrutare (?) (p. 176). Se reia teza mai veche a celor „două
puteri suverane” care ar fi depăşit prin modernitatea reglementării
epoca trecută, unde „suveranitatea aparţinuse clerului şi unui corp
restrâns de boieri, iar domnitorul era un adevărat despot” (p. 170).
În continuare, autorul încearcă să descopere raporturile dintre
acestea, în cadrul unei „anumite” (?) separaţii a puterilor în stat.
Cantonat în cadrul puterii executive, domnul nu mai era atotputernic,
deoarece „împărţea” atribuţiile sale cu Adunarea, dar în acelaşi
timp el era elementul cel mai important al guvernământului. El
are puterile „limitate” şi atribuţii „delimitate”, evidenţiate expres de
legislaţie (p. 172). „Puterea de legiferare” era „despărţită, în esenţă,
de cea executivă” şi de puterea judecătorească. Ea rezultă că a fost
încredinţată Adunării Obşteşti, ca „instanţă legislativă”, care însă
„«reunea» puterea administrativă cu puterea legislativă” (?) (p. 169).
În cele din urmă, autorul riscă şi o evaluare a naturii regimului politic:
„domnitorul oscila între monarhul constituţional de tip vest-european,
aşa cum funcţiona în Belgia, Olanda şi Anglia, şi monarhul «repu
blican», exponentul unei ordini politico-sociale aristocratice...”. Con-
cluzionând, autorul se referă la liberalismul sistemului politic introdus
de Regulamente, la modernitatea sa, la caracterul parlamentar al
regimului politic. Din nefericire, un asemenea tip de abordare scoate
în evidenţă faptul că asemenea probleme ar trebui să fie totuşi
analizate cu o mai atentă aplecare spre înţelegerea fenomenului
constituţionalismului liberal. Autorului nu-i sunt clare conceptele de
constituţie, constituţionalism, regim reprezentativ, parlamentarism.
Una dintre cele mai recente, dar şi mai surprinzătoare interpretări
a regimului politic în Regulamentele Organice aparţine lui R. Carp. În
lucrarea Inventarea Constituţiei. Proiecte intelectuale şi dezvoltare
instituţională în Principatele Române în secolul al XIX-lea, pe care
o semnează alături de I. Stanomir, identifică parlamentarismul tim-
puriu cu elementul limitării puterii executive, i.e. răspunderea politică
şi juridică a guvernului în faţa parlamentului şi justiţiei[1]. Mai mult,

autorul acreditează responsabilitatea ministerială – răspunderea
politică a executivului sau guvernului în faţa legislativului şi pe cea
juridică individuală a miniştrilor în faţa puterii judecătoreşti – ca fiind
un criteriu (se pare că singurul) al existenţei unei constituţii în sens
material: „...reglementarea instituţiei responsabilităţii ministeriale, pe
cale cutumiară sau prin norme de drept pozitiv constituie un indiciu
asupra existenţei unei constituţii, în sens material” (ibidem).
Fără a intra într-o analiză detaliată a acestor afirmaţii, ne rezumăm
aici să face doar următoarele precizări: pe de o parte, trebuie precizat
că constituţionalismul modern liberal s-a format ideologic plecând
de la ideea limitării puterii politice statale în vederea promovării şi
ocrotirii drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului. În acest sens, cea
mai bună coordonată a unei constituţii moderne, în înţelesul său
material, îl oferă art. 16 al celebrei DDOC 1789 care precizează că
„o societate în care garanţia drepturilor (omului) nu este asigurată iar
separaţia puterilor stipulată, nu are deloc o Constituţie”. A susţine că
o constituţie se reduce, din punct de vedere material, la răspunderea
politică a guvernului faţă de parlament ignoră succesiunea temporală
a ideilor în materie de constituţionalism modern. Pe de altă parte,
separaţia puterilor în stat, cu implicaţiile sale privind separarea
sau balansul puterilor în stat, reprezintă un instrument prin care
puterea politică statală este limitată. Regimul parlamentar timpuriu,
în varianta sa dualistă, a încercat să dea expresie constituţională şi
politică, pe continentul european, acestei nevoi de limitare a puterii
politice statale. A încerca însă a susţine că o constituţie în sens
material se reduce la existenţa instituţiei responsabilităţii ministeriale
(răspunderea politică a guvernului în faţa parlamentului) şi a evalua
prin această grilă actele cu caracter constituţional româneşti de la
începutul şi mijlocul secolului al XIX-lea reprezintă o pierdere din
vedere a evoluţiei constituţionalismului modern european. Pe de o
parte, Regulamentele Organice au dat expresie unei monarhii (auto)
limitate, iar, mai târziu, Convenţia de la Paris a dat expresie domniei
cezarice. Nu avea cum să existe în ele consacrată răspunderea
politică a guvernului în faţa parlamentului.
[1]
R. Carp, I. Stanomir, Inventarea Constituţiei. Proiecte intelectuale şi dez-
voltare instituţională în Principatele Române în secolul al XIX-lea, Ed. C.H. Beck,
6.2. Monarhia constituţională sau (auto)limitată

Dincolo de dezbaterea actuală cu privire la semnificaţiile reale
sau originare ale principiului separaţiei puterilor în stat (diviziune a
puterilor în stat vs. separaţie strictă între funcţiile statului şi organele
lor), trebuie să ne ferim de a cădea într-o abordare anacronică a
modului în care Regulamentele Organice au tratat problema separaţiei
puterilor în stat. Cert este că orice analiză a textului Regulamente-
lor Organice forţând o lectură liberală sau una care să descifreze
elementele de bază ale constituţionalismului liberal este superfluă.
Nici ruşii şi nici boierimea românească, valahă ori moldovenească,
nu au urmărit aşa ceva în contextul reformei constituţionale. Este
inutil, prin urmare, să se caute elementele regimului parlamentar
într-o reglementare ce urmărea mai curând trasarea coordonate-
lor unei monarhii (auto)limitate ori într-o societate românească ce
nu-şi asumase încă ideologic principiile separaţiei puterilor în stat
sau guvernământului reprezentativ şi nu era deloc interesată (încă)
de valenţele regimului parlamentar.
În tot acest demers al analizei regimului politic instaurat sub
Regulamentele Organice ar trebui să se plece de la clarificarea
suveranităţii de origine ce a stat la baza aranjamentului instituţional
constituţional. Precum am stabilit deja, Regulamentele Organice
erau departe de a consacra principiul suveranităţii populare sau al
suveranităţii naţionale ce au făcut, între 1814 şi 1830, obiectul unor
intense dispute doctrinare, mai ales în spaţiul constituţionalismului
francez. Suntem departe aici atât de ideea unei co-suveranităţi
între monarh şi popor, cât şi de ideea unei suveranităţi având ca
unică sursă poporul sau naţiunea. În aceste condiţii, menţinerea
principiului suveranităţii monarhice, i.e. suveranitatea rezidă în
domn, nu elimina din start existenţa principiului reprezentativităţii,
dar perpetuarea regimului de stări excludea orice şansă ca acest
regim reprezentativ să fie unul de tip modern (care să se bazeze
pe principiul democratic). Prin urmare, orice încercare de a decela
în textul regulamentar mecanismele de balans al puterilor specifice
regimului parlamentar dualist sau monist este superfluă.
Având în vedere modul în care s-a realizat diviziunea puterilor
în stat, precum şi competenţele organelor statului, în special ale
Obşteştii Adunări şi ale domnului, am putea discuta, aşa cum am
stabilit, de existenţa unei monarhii limitate adaptată de către ruşi la
contextul românesc. Evident, faptul că nu suntem în prezenţa unei
auto-limitări a puterii domneşti şi a unei constituţii acordate, ci în
prezenţa unei limitări a puterii domneşti de către ocupantul rus şi a
unei constituţii impuse de către acesta şi revizuită cu acordul său,

schimbă într-o măsură semnificativă contextul politic al instaurării
monarhiei (auto)limitate în Regulamentele Organice. Cu toate aces-
tea, raporturile dintre legislativ şi executiv au fost de o asemenea
manieră desenate încât ne găsim indubitabil în prezenţa majorităţii
mecanismelor respectivului tip de aranjament constituţional.
Specific monarhiei (auto)limitate este faptul că monarhul, titular
al suveranităţii de origine, se află în centrul vieţii statale, cumulând
în mâinile sale, mai mult sau mai puţin direct şi efectiv, toate funcţiile
acestuia: executivă (real), legislativă (parţial) şi judecătorească
(formal). Chiar dacă este prezentă, în aparenţă, separaţia puterilor
în stat nu are decât un pur rol formal de delimitare a competenţelor
în stat, nefiind vorba despre limitarea puterii politice şi garantarea
libertăţilor cetăţeneşti. În contextul acestei distribuţii formale a
exerciţiului funcţiilor în stat, monarhul îşi autolimitează autoritatea,
de regulă prin partajarea formală a puterii sale legislative cu alte
organe ale statului, i.e. cu un legislativ unicameral sau bicameral[1].
Regulamentele Organice nu se îndepărtează de această
paradigmă, cu excepţia faptului că distribuţia formală a funcţiilor în
stat şi partajarea autorităţii domneşti au fost realizate de către ruşi,
nu de către domnul însuşi. Prin urmare, perpetuarea principiului
suveranităţii monarhice sau a principiului monarhic, l-au transformat
pe domn în titularul suprem al puterii în stat, în detentor efectiv al
funcţiei executive şi titular formal al funcţiei judecătoreşti, precum şi
în co-deţinător al funcţiei legislative. Suntem departe de a ne afla în
prezenţa unei distribuiri reale a puterilor în stat prin procedeul balan-
sului puterilor, departe deci de mecanismele regimului parlamentar.
În bună măsură, modul în care au fost consacrate mecanismele
monarhiei (auto)limitate regulamentare seamănă considerabil cu
cele ale Chartei franceze de la 1814, făcând trimitere la principiile
generale ale monarhiei (auto)limitate ce domina spiritele politice în
Franţa post-napoleoniană.
Domnul era titularul puterii executive pe care o exercita cu ajutorul
proaspăt reglementaţilor miniştri. Regulamentele, spre deosebire de
Charta franceză, nu clarificau nici problema iresponsabilităţii sau
inviolabilităţii domnului şi nici problema contrasemnăturii actelor
domneşti de către miniştri. Statutul de organ ales al domnului implica,
totuşi, o responsabilitate politică, mai puţin în faţa propriilor alegători,
cât în faţa puterilor suzerană şi protectoare, responsabilitate ce se
[1]
S. Rials, Essai sur le concept de monarchie limitée, în Révolution et contre-
révolution au XIXe siècle, DUC/Albatros, Paris, 1987, p. 119-120.
putea solda cu mazilirea sa. Ca urmare, domnul rămânea elementul

central al guvernării, miniştrii erau numiţi şi destituiţi de către acesta,
fiind responsabili politic exclusiv în faţa lui. Lipsa contrasemnăturii
nu excludea totuşi o răspundere ministerială, prezumtiv juridică în
formularea foarte eliptică a art. 137 ROM, dar destul de clar prezentă
în art. 433 ROM, prin asimilarea miniştrilor categoriei generale a
„celor întrebuinţaţi în slujbele patriei”. Răspunderea juridică era
declanşată de către domn (conform art. 433 ROM), Adunarea neavând
decât un drept de sesizare a unor eventuale nereguli constatate în
activitatea acestora [art. 403, alin. (6) ROM]. Preferând o soluţie
specifică anului 1791, Regulamentele interziceau miniştrilor să fie
membri ai Adunării, acordându-le în acelaşi timp, dreptul de liberă
intrare în aceasta.
În spiritul constituţionalismului francez, Regulamentele marcau
o subordonare a funcţiei executive faţă de cea legislativă. Astfel, se
dădea în competenţa Adunării dezbaterea actelor normative cu putere
de lege iar în competenţa executivului condus de domn punerea
în executare a acestora. Nu este clar, însă, dacă sintagma „simple
porunci” (art. 58 ROM) implica sau nu un drept de reglementare pe
seama domnului, aşa cum o făcea modelul francez de la 1814. În
rest, Regulamentele Organice îl înconjurau pe domn cu aproape
toate drepturile regaliene: dreptul de a numi şi revoca funcţionarii
publici, dreptul de graţiere şi comutare a pedepselor, acordarea şi
ridicarea rangurilor boiereşti.
Din arhitectura textului regulamentar rezulta cu claritate faptul
că, deşi domnul nu deţinea exclusiv exerciţiul puterii legislative, el
era cel mai important organ al acesteia. Aici survenea, prin urmare,
o limitare a atribuţiilor legislative ale domnului, prin rolul specific
acordat parlamentului unicameral – Obşteasca Adunare – în pro-
cesul legislativ.
În lipsa principiului suveranităţii naţionale, acest parlament era
departe de a avea un mandat reprezentativ, cu toate că era recru-
tat în urma unor alegeri. Legitimitatea şi competenţele sale nu
izvorau dintr-un mandat acordat de naţiune prin alegeri, ci rezultau
formal doar din textul regulamentar. Prin urmare, nu se poate vorbi
despre statutul de real şi efectiv organ co-legislator al parlamentu-
lui, alături de domn. Dimpotrivă, domnul menţinea un control cvasi-
total asupra procesului legislativ. Asemănător Chartei franceze de
la 1814, domnul avea drept exclusiv de iniţiativă legislativă, precum
şi drept de sancţiune.
Spre deosebire însă de monarhul francez, care deţinea un drept de

sancţiune punctual asupra modificărilor făcute de Camera deputaţilor,
domnul deţinea doar un drept de veto absolut asupra proiectului de
lege modificat de Adunare, fără a putea deci interveni în timpul pro-
cesului de amendare (art. 52 ROM sau art. 49 ROV). Fără a avea
dreptul de a face modificări directe în textul amendat de adunare,
domnul putea cere o nouă „chibzuire”, faţă de care îşi manifesta din
nou dreptul de veto absolut. Deşi limbajul arhaic implică neclarităţi,
nu considerăm că textul regulamentar limita posibilitatea domnului
de a supune textul legii unei noi dezbateri a Adunării[1]. Dimpotrivă,
dacă analizăm cele două articole coroborat, ajungem la concluzia
că art. 49 ROV, prin folosirea sintagmei „a doua chibzuire”, avea o
natură mai curând permisivă decât limitativă. De altfel, ideea limitării
la o singură întoarcere a textului de lege spre re-dezbatere este, din
punctul nostru de vedere, în contradicţie cu spiritul Regulamentelor.
Contribuţia pozitivă la procesul legislativ a Adunării era, oricum,
în condiţiile date, minimală. Chiar dacă proiectele de legi erau
dezbătute şi votate în Adunare ele dobândeau „putere de legiuire”
nu ca urmare a acordului de voinţă dintre parlament şi domn, ci
ca urmare a manifestării unice de voinţă a domnului. Cu toate că
Adunarea determina conţinutul intelectual al proiectului de lege,
domnul era cel care îi conferea efecte juridice. Asimilând Adunarea
regulamentară cu parlamentul Chartei de la 1814, am putea găsi
un punct comun în statutul acestora de organe aflate undeva între
un veritabil organ legislativ, participant pozitiv la procesul legislativ,
şi un simplu consiliu consultativ în materie legislativă. Statutul de
organ al avizului conform în materie legislativă le contura cel mai
bine locul şi rolul constituţional[2]. Tot în concordanţă cu Charta de la
1814 (art. 19-21), Regulamentele acordau parlamentului posibilitatea
de influenţare pozitivă a procesului de iniţiativă legislativă al dom-
nului. Prin intermediul anaforalelor, Adunarea putea sesiza domnia
şi marile puteri asupra stărilor de lucruri din ţară, putând propune
„mijloacele cele mai lesnicioasă spre îndreptarea lor” (art. 57 ROM).
Spre deosebire de Charta franceză, din dorinţa introducerii
unui echilibru politic fragil în Principate, ruşii au consacrat un drept
mai consistent de participare negativă a parlamentului în procesul
legislativ. Dreptul Adunării Obşteşti de a refuza primirea unor proi-
ecte legislative ale domnului, deşi nu avea niciun impact asupra
[1]
C. Preda, Românii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent, Ed. Poli
rom, Iaşi, 2011, p. 57.
[2]
A. Laquieze, Les origines…, p. 70.
conţinutului procesului legislativ, putea bloca, aşa cum s-a şi adeverit,

iniţiativele domneşti, creând tensiuni politice. Dreptul nerestricţionat
de amendament acordat Adunării se putea constitui şi el într-o frână
la atotputernicia domnească. Nu ne aflăm aici în cadrul unui sistem
de checks and balances, ci mai curând Adunarea se manifesta, în
acest caz, ca o contra-putere la puterea domnească[1]. Rolul ei era
specific parlamentelor în cadrul monarhiilor (auto)limitate. Cu toate
acestea, ruşii se aşteptau ca Adunarea să nu abuzeze de acest
drept de rezistenţă, în favoarea unui curs pozitiv, echilibrat, al vieţii
politice interne:
Însuşirile Obşteştii Obicinuite Adunări, însămnate la articurile

de mai sus, în nici o întâmplare nu vor putea lucrarea puterii
suverane de administraţie şi de paza bunei orânduieli şi a liniştii
publice, ce este dată domnului pe temeiul aşezământurilor şi a
vechilor obiceiuri a ţării (art. 61 ROM).
Dreptul domnului de a proroga Adunarea şi, implicit, dreptul inter-

mediat (de ruşi şi turci) de dizolvare a Adunării ilustrau odată în plus
superioritatea certă a domnului faţă de parlament într-o monarhie
(auto)limitată, excelent definită de către J. Barthélemy:
Principiul monarhic presupune ... ca toate organele statului,

fără a fi necesar subordonate regelui, depind de conducerea sa
din punctul de vedere al activităţii şi funcţionării lor. Rezultă că
într-o monarhie, camerele nu pot intra în activitate fără monarh
şi, dimpotrivă, monarhul poate pune capăt activităţii lor: în alţi ter-
meni, regele convoacă parlamentul, închide sesiunile şi le dizolvă.
Prin toate aceste aspecte dorim să atragem atenţia asupra fap-

tului că locul, rolul şi anvergura constituţional-politică a celor două
organe nu conduceau la postularea unei egalităţi între acestea. Ideea
unei egalităţi izvorâte din deţinerea concomitentă a unui drept de
veto absolut[2] sau din „aşezarea faţă în faţă a două puteri suverane,
[1]
În acest context, pare exagerată calificarea ca veto absolut a dreptului Adu-
nării de a primi sau nu proiectele supuse de către domn spre dezbatere, făcută de
către T. Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea..., p. 54. Acel drept de opoziţie nu era
de aceeaşi natură cu dreptul de veto al domnului. Dreptul de veto absolut al domnu-
lui avea o natură legislativă, sancţiunea acestuia fiind parte esenţială a procesului
legislativ. Opoziţia Adunării era menită mai curând să blocheze procesul legislativ,
nu era o parte componentă a acestuia. În nici un caz, ea nu era definitorie pentru
conţinutul final al proiectului de act normativ ce urma să devină lege.
[2]
A. Laquieze, Les origines…, p. 70-71.
prost definite, fortificate una împotriva celeilalte”[1] ni se pare a fi

contrazisă de spiritul textului regulamentar. Anvergura constituţională
a domnului este incomparabil mai mare decât a Adunării, dominând
irefutabil mecanismele politice şi administrative ale statului. Rolul de
„putere negativă” jucat de Adunare nu îndreptăţeşte viziunea unui
executiv şi legislativ care se balansează reciproc, ci postulează ideea
unui legislativ care încearcă să contrabalanseze, într-o oarecare
măsură, puterea exorbitantă a domnului. Faptul că puterile suzerană
şi garantă apar ca elemente de echilibru şi control în ecuaţia puterii
nu face decât să consolideze această viziune.
În aceeaşi logică a monarhiei (auto)limitate se înscrie şi dreptul de
control acordat Adunării Obşteşti în materie bugetară, ori atribuţiile
în materie de repartizare a birurilor (art. 54 ROM)[2].
Nu în cele din urmă, domnul era titularul puterii judecătoreşti.
Actele de justiţie urmau a se realiza în numele monarhului, acesta
având dreptul exclusiv de a numi judecătorii instanţelor de toate
gradele. Tot sub influenţa franceză, se introducea, cu anumite
limite şi doar progresiv, principiul inamovibilităţii judecătorilor. Din
nefericire, introducerea principiului autorităţii lucrului judecat în ceea
ce priveşte hotărârile Înaltei Curţi de Revizie şi ale Înaltului Divan era
umbrită de obligativitatea întăririi lor de către domn. Acest aspect
limita considerabil ceea ce se dorea a fi atunci autonomia justiţiei.
§7. Liberalismul Regulamentelor Organice

Au fost Regulamentele Organice expresia liberalismului, mai mult
sau mai puţin moderat, al clasei aristocratice româneşti? Tindem
să credem că nu, având în vedere că, în general, aspiraţiile liberale
ale boierilor români erau mai mult decât modeste. Au fost totuşi,
Regulamentele Organice, sub presiunea reformatoare a ruşilor,
manifestări principiale şi instituţionale ale liberalismului?! Răspunsul
nu poate fi în totalitate nu, având în vedere faptul că, totuşi, cele
două acte fundamentale au cuprins şi câteva idei liberale: dreptul
de vot acordat orăşenilor comercianţi, diviziunea puterilor în stat,
în special separarea administrativului de judecătoresc, inamovibili-
tatea judecătorilor, accesul egal şi pe merit în funcţiile administrative,
răspunderea pentru faptele săvârşite în timpul funcţiei.
[1]
E. Regnault, Histoire politique et sociale des principautés danubiennes,
Ed. Paulin et Le Chevalier, Paris, 1855, p. 173.
[2]
G. Antonetti, op. cit., p. 38.
Cu toate acestea, Regulamentele Organice sunt, din punctul

nostru de vedere, departe de a fi monumente ale liberalismului
politic. Valorile fundamentale ale constituţionalismului liberal, i.e.
distribuţia puterilor în stat în scopul limitării puterii politice alături de
drepturile şi libertăţile omului, lipseau cu desăvârşire. Dimpotrivă,
preferinţa pentru monarhia (auto)limitată şi, implicit pentru princi-
piul suveranităţii monarhice, dezlănţuiau puterea domnească, iar
neconsacrarea drepturilor şi libertăţilor omului, implicit a principi-
ului suveranităţii naţionale, îl ţineau pe românul de rând departe de
avantajele cetăţeniei.
De aceea, este incorectă sau cel puţin exagerată opinia france-
zului Saint-Marc Girardin (care vizitase Principatele în 1836 şi îşi
scria memoriile la 1852) cu privire la caracterul modern, liberal al
instrucţiunilor ruseşti ce au stat la baza redactării Regulamentelor:
Am avut ocazia, scria acesta, să citesc instrucţiunile pe care

guvernământul rus le-a trimis lui M. De Minciaky, consulul general
al Rusiei şi care au servit de bază regulamentelor organice...;
citindu-le, am avut adesea impresia că citesc unele din acele mari
şi solemne rapoarte pe care le făceau Adunării constituante acei
Dupont, Lally-Tollendal, Talleyrand, Barnave. Sunt aceleaşi idei,
aceleaşi vederi... Instrucţiunile vroiau instituţiile noastre civile,
judiciare şi administrative, tot ceea ce noi ţinem de Adunarea
constituantă[3].
Dacă unele idei liberale pot fi regăsite în dezbaterile Adunării

constituante franceze de la 1789-1791 cel puţin în materie de orga-
nizare şi exercitare a puterii statale, ideile constituanţilor revoluţionari
francezi nu şi-au găsit locul în Regulamentele Organice. Ele au fost
expresia unui context politic european marcat de o cădere în dizgraţie
a constituţionalismului liberal, cel puţin la nivel instituţional, şi s-au
manifestat într-o societate românească al cărei liberalism ideatic
firav era departe de a putea contracara relicvele constituţionale ale
Vechiului regim.
Până la urmă, dacă ar fi neapărat necesar să ne entuziasmăm, ar
trebui să abordăm atitudinea pozitivă a lui A. D. Xenopol sau N. Iorga
vis-à-vis de contribuţia Regulamentelor Organice la modernizarea
vieţii statale în Principatele Române. Putem afirma, prin urmare, că
Regulamentul Organic, în ciuda faptului că n-a consacrat principiul
[3]
I.C. Filitti, Des Origines..., p. 5. Nu întâmplător, juriştii francezi invitaţi de
P. Eliade să analizeze Regulamentele, n-au găsit în acestea o expresie specifică a
revoluţiei franceze. A se vedea E. Lovinescu, op. cit., p. 40.
suveranităţii naţionale şi al guvernământului reprezentativ, deşi nu

a dat naştere cetăţeanului dotat cu drepturi şi libertăţi, cu toate că
nu a reuşit să realizeze o distribuţie a puterilor în stat de manieră
să limiteze puterea statală şi să garanteze libertatea,
(…) constituie un progres simţitor asupra stării chaotice de

mai înainte. El introduce reguli fixe şi statornice în locul chib-
zuirii momentane şi a bunului plac, restrânge arbitrariul, înlo-
cuindu-l cu norme diriguitoare, introduce răspunderea legală în
locul iresponsabilităţii, pune, pentru prima oară, în societatea
românească, ideea interesului public ca ceva superior celui indi-
vidual...; ideea statului se naşte pentru prima oară la Români,
în concepţia ei modernă, ca viaţă a unui tot, întocmit pe norme
obşteşti, adică pe legi[1].
O constatare a modernizării care se poate aplica, din păcate, şi

unui absolutism luminat. Modernizarea statului a existat, indubitabil,
apelându-se adeseori la principii şi formule instituţionale vest-
europene, dar, trebuie s-o recunoaştem, Regulamentele Organice au
fost departe de a consacra formal-instituţional şi practic elementele
constituţionalismului modern de factură liberală. Ca să-i răspundem
punctual lui E. Lovinescu, putem spune că Regulamentele Organice
au introdus formal-textual legalitatea prin consacrarea supremaţiei
legii, n-au reuşit şi nici n-au urmărit să consacre constituţionalismul
liberal, au fost departe de a introduce guvernământul reprezentativ
şi doar au înlocuit absolutismul arbitrar fanariot cu o monarhie (auto)
limitată, în cadrul căreia domnul deţinea în continuare supremaţia
în stat.
Explicaţia ratării constituţionalismului liberal nu rezidă într-un
eşec al importului constituţional, ci într-o idee foarte simplă: Regu
lamentele nu au avut intenţia să-i consacre principiile, instituţiile
şi finalităţile. Concentrarea analizei pe câştigul unei vieţi statale
raţionale şi predictibile, în virtutea principiului legalităţii, ne atrage
atenţia asupra faptului că ruşii, cei care au patronat redactarea
Regulamentelor, şi marea boierime românească, cea care a lucrat
efectiv la întocmirea lor, nici nu au dorit să consacre aşa ceva. Atât
ruşii, din interese hegemonice, cât şi boierimea românească – pe
linia proiectelor de reformă făcute până la 1830 – s-au folosit de
acel tip de „grădinărit constituţional”, nu pentru a pregăti încolţirea
[1]
A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. XI, ed. III-a, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1930, p. 100.
reală a constituţionalismului modern, ci pentru a crea, după cum bine

preciza D.A. Lăzărescu, o „aparenţă liberală”[1] menită să promoveze
interesele imperialismului rusesc şi interesele de clasă ale boie
rimii româneşti. Boierii români şi-au dorit un lucru foarte simplu: să
limiteze cumva atotputernicia domnului, să deţină controlul asupra
vieţii statale, să conserve privilegii şi, în cazul boierimii mici şi mijlocii,
să participe cu drepturi egale la conducerea statului. Faptul că
boierimea mică şi mijlocie a dobândit drepturi (aproape) egale cu ale
boierimii mari nu a reprezentat o victorie a liberalismului şi nici una
a constituţionalismului liberal în Principatele Române. Miza politică
a momentului a fost conflictul din interiorul clasei boiereşti, vizând
consolidarea regimului de stări[2], şi nu conflictul dintre mentalitatea
vechiului regim şi principiile constituţionalismului liberal. Tocmai
de aceea, Regulamentele Organice pot fi considerate o operă
românească doar prin prisma atingerii (parţiale) a scopurilor politice
antiliberale ale boierimii mari şi, mai ales, ale celei mici şi mijlocii
de a perpetua şi lărgi regimul de stări. În rest, în ceea priveşte
organizarea politico-statală, au fost rodul unui import constituţional
formal realizat şi impus de către ocupantul rus[3].
[1]
D.A. Lazaresco, Assemblées parlementaires et pouvoir monarchique dans la
vie constitutionnelle du peuple roumain, în Parliaments. Estates and Representation,
vol. 7/1987, p. 26.
[2]
Pentru o recapitulare a conflictelor dintre „tarafele” boiereşti din Moldova, a se
vedea C. Ploscaru, „Magnaţi”, „cărvunari”, „parveniţi”: reţele sociale şi acţiuni poli
tice în Moldova (1822-1829), în SMIM, vol. XXII/2009, p. 61 şi urm.
[3]
Aici îndrăznim să fim în contradicţie cu Gh. Platon care afirmă că „Regu
lamentul Organic...nu este o lege rusească, acordată din mărinimia Puterii protec-
toare. Este un rezultat al nevoii de modernizare a societăţii româneşti...” [în Gh. Pla-
ton, Regulamentul Organic: Operă de progres sau instrument de opresiune socială
şi naţională, în De la constituirea naţiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă,
vol. III, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1995, p. 41]. Din nefericire, Re-
gulamentele Organice au fost o operă rusească acordată, e adevărat, din interes.
Cel puţin în ceea ce priveşte organizarea politico-statală, soluţiile constituţionale
sunt de origine rusească, ele negăsindu-se în niciunul din proiectele de reformă
propuse, până la 1828, de către boierii români. Ele au fost importate de ruşi din
spaţiul constituţional vest-european, cu siguranţă francez, cu care erau acomodaţi
încă din 1814. Nevoile româneşti de modernizare socio-politică, exprimate prin pris-
ma intereselor clasei boiereşti, au fost şi ele periate şi remodelate de către ruşi,
prin prisma propriilor lor interese. Prin urmare, Regulamentele Organice au fost cu
certitudine o operă rusească.
§8. Regulamentele Organice între iritare (culturală) şi

adaptare
Este interesant de remarcat faptul că Regulamentele Organice au
reuşit să nemulţumească toate păturile boiereşti aflate în competiţie:
boierimea mare era nemulţumită că pierduse din privilegii, boierimea
mica şi mijlocie era nemulţumită că primise prea puţine. Inevitabil, în
calitatea sa de acte constituţionale impuse, Regulamentele Organice
nu puteau să fie rodul unei echilibrări interne a intereselor clasei
boiereşti, prin negocierea internă, românească, a noii organizări
politico-administrative a Principatelor. Iritarea era inevitabilă şi datorită
faptului că ruşii, deşi au ascultat propunerile de reformă ale boierilor
de toate rangurile, pretinzând că au dat curs cererilor acestora[1],
n-au consacrat în Regulamente decât ceea ce le era favorabil sub
aspectul politicii pe care doreau s-o promoveze în Principate. Aşa
se explică faptul că Regulamentele au fost văzute mai curând ca
un corp străin, impus din afară, decât ca expresia sentimentelor
constituţionale ale boierimii române.
Probabil cea mai intensă iritare produsă de Regulamentele Orga
nice a fost determinată de acordarea de puteri foarte mari domnului.
Deşi intenţia ruşilor a fost de a împiedica absolutismul de tip fanariot,
trecerea de la monarhia absolută la monarhia (auto)limitată nu a
satisfăcut deloc pretenţiile de hegemonie ale boierimii româneşti.
Indiferent că şi-au dorit sau nu egalitatea în interiorul tagmei, boierimea
română din ambele Principate a urmărit un deziderat fundamental:
limitarea puterii domneşti[2]. Acest lucru nu implica nicidecum o
monarhie (auto)limitată, unde monarhul era sursa puterii statale, ci,
aşa cum politogramele deceniilor anterioare o arătaseră, presupunea
fie o republică aristocratică, fie o monarhie de stări, fie o monarhie
parlamentară. Cu sprijinul ruşilor şi prin intermediul unui transplant
constituţional impus, acest deziderat nu putea fi pus în practică. Din
această perspectivă, Regulamentele Organice, instituind principiile şi
mecanismele monarhiei (auto)limitate, spulberau speranţele vizând
instaurarea unei republici aristocratice dominată de marii boieri,
dezideratul de a propulsa o monarhie de stări cu un domn de paie,
precum şi speranţele instaurării unui regim de balans al puterilor,
vehiculate de mica boierime cărvunară.
[1]
C.T. Axente, op. cit., p. 88-89.
[2]
Gh. Ungureanu, Elaborarea Regulamentului Organic, în Regulamentul Orga
nic al Moldovei, Ed. Junimea, Iaşi, 2004, p. 104.
Din nefericire, mecanismele de exercitare a puterii politice nu au

fost stabilite de către boieri, aşa cum şi-ar fi dorit aceştia. După ce
consacraseră o arhitectură constituţională care nemulţumea prin
insuficienţele sale boierimea autohtonă, ruşii lăsaseră în urmă un
regim politic cu şanse mari de dezechilibrare (în favoarea domnu-
lui), dar ale cărui mecanisme constituţionale de echilibrare nu erau
lăsate la îndemâna instituţiilor celor două Principate. Acest lucru ar fi
însemnat, în contextul consacrării mecanismelor monarhiei limitate,
să lase evoluţia vieţii politice complet în mâinile domnilor. Tocmai
acest lucru nu au dorit ruşii să se întâmple. De aceea, mecanismele
de reechilibrare constituţional politică implicau o ecuaţie cu trei
variabile – domn, Adunare şi marile puteri – în loc de două – domn
şi Adunare. În mod normal, asumând toate consecinţele monarhiei
(auto)limitate pe care, se pare, o preluaseră din Charta franceză din
1814, ruşii ar fi trebuit să lase la îndemâna domnului dreptul de a
dizolva Adunarea. Acest demers politic ar fi permis domnului să-şi
asume, temporar, pe deplin puterea politică, eliminând conflictul
politic. Acest lucru ar fi lăsat însă complet la îndemâna acestuia o
Adunare ale cărei puteri erau şi aşa destul de restrânse. Nu asta era
totuşi finalitatea dorită de ruşi. Interesul lor era ca puterea domnească
să fie de o asemenea manieră limitată, astfel încât să se permită
boierilor să-şi vadă interesele şi privilegiile garantate. Prin urmare,
puterea domnului a fost limitată constituţional nu prin ridicarea drep-
tului de a dizolva Adunarea, ci prin condiţionarea acestuia de acordul
puterilor suzerană şi protectoare. E vorba aici, până la urmă, de o
limitată sau condiţionată autonomie instituţională a Adunării faţă de
domn: Adunarea putea fi dizolvată doar că dreptul domnului de a o
dizolva era mediat de către cele două puteri vecine, care stabileau
oportunitatea acestui demers. Eventualul arbitrariu al domnului era
înlocuit cu bunul plac al marilor puteri, în special cu cel al Rusiei.
În acest mod se puteau debloca eventualele conflicte dintre
Adunare şi domn cauzate de refuzul celei dintâi de a primi şi discuta
proiectele de lege ale domnului sau de un eventual vot negativ în
urma dezbaterilor. În acest context, ruşii au consolidat rolul de contra-
putere rezervat Adunării. Pentru a nu o lăsa complet la îndemâna
presiunilor şi abuzurilor domnului, Adunarea putea cere puterilor
suzerană şi protectoare mazilirea domnului. Prin aceasta, ruşii
căutau să evite consecinţele nefaste pentru boierime ale monarhiei
(auto)limitate pe care o instauraseră şi să protejeze Adunarea de
dezechilibrul de putere creat de Regulamente prin intermediul locului
şi rolului modest pe care acestea le acordau legislativului aristocratic

în raport cu puterea domnească.
Odată ce am stabilit că Regulamentele nu sunt chiar „opera
boierilor moldo-valachi şi a Divanurilor care au discutat-o pe larg”,
oferind un exemplu de iritare (culturală), rămâne de discutat dacă
formula organizatorică adoptată prin import constituţional de către
ruşi a reprezentat o „adaptare la nevoile şi felul de viaţă al poporului
român”[1].Viaţa politică regulamentară a demonstrat că sistemul
constituţional consacrat de către ruşi a produs tensiunile ce se
întrezăreau în textul regulamentar. Inspiraţi de dorinţa lor de a
limita puterea domnească, boierii deputaţi au încercat să facă
opoziţie domnului. Acesta, la rândul său, a urmărit să dea curs puterii
exorbitante care i se încredinţa. Prin urmare, viaţa constituţional-
politică a marcat un proces de adaptare a importului constituţional
în cadrul căruia fiecare din actorii implicaţi – boieri şi domni – au
încercat să-şi manifeste cât mai plenar finalităţile politice: boierii să
obţină cât mai mult control asupra mecanismelor statului, domnii
să-şi asume deplin puterea pe care le-o încredinţa Regulamentele.
Este ilustrativ, în acest sens, Memoriul adresat Rusiei în 1836 de
către boierul moldovean N. Suţu. El se constituia într-un răspuns
dat domnului muntean A. Ghica ce, într-o lucrare intitulată Expunere
asupra situaţiei actuale a guvernământului în Valahia, susţinea că
Regulamentul Organic al Valahiei ar contura un domn ale cărui
atribuţii se reduceau la vechile drepturi de a recompensa şi a pedepsi.
Reacţia lui Suţu la acest „retur la arbitrariul gospodarului” se baza,
pe bună dreptate, într-un fel, pe imaginea unui domn regulamentar
limitat întrucâtva de atribuţiile parlamentului unicameral[2]. Suţu are
dreptate: pe de o parte, domnul regulamentar nu mai era domnul
autoritar medieval şi nici domnul fanariot absolutist; pe de altă
parte, domnul regulamentar nu era nici monarhul constituţional al
Din nefericire, într-un climat politic dominat de lupta pentru
putere dintre domn şi boierime, fără niciun interes pentru asumarea
finalităţilor constituţionalismului, a avut câştig de cauză cel căruia
Regulamentele îi puneau la dispoziţie cele mai puternice mecanisme
pentru controlul puterii: domnul. Acest lucru era inevitabil într-o
societate lipsită de cultura libertăţii, marcată de profunde conflicte
între grupările boiereşti şi dominată de secole de anvergura uriaşă
[1]
P. Negulescu, G. Alexianu, Tratat de drept…, Tomul I, p. 182.
[2]
V. Georgescu, Mémoires et projets de réforme dans les Principautés Rou-
maines 1831-1848, Bucureşti, 1972, p. 99-103.
a monarhului autoritar. Conflictul dintre domn şi parlament nu a

fost depăşit, în final, prin controlul parlamentului asupra domnului,
ci printr-o revenire treptată la arbitrariul monarhiei absolutiste de tip
fanariot. Acest lucru, evident, s-a făcut fie prin exploatarea pârghi-
ilor de putere puse la dispoziţie de Regulamente, e.g prorogarea
pe perioadă nelimitată a parlamentului, controlul prin diverse mijlo-
ace a alegerilor pentru Adunare, în scopul asigurării unor majorităţi
promonarhice, dar şi prin mijloace ce excedau prevederile regu
lamentare, e. g. suspendarea parlamentului. Tocmai acest lucru a
determinat ca, pe măsură ce ideile constituţionalismului liberal s-au
răspândit şi chiar radicalizat la nivelul unei bune părţi a elitei politice
româneşti, Regulamentele Organice să producă din nou iritare, de
această dată în calitatea lor de corp constituţional străin ce perpetua
în Principate valorile şi principiile monarhiei de stări.
Secţiunea a 4-a. Proiectul de constituţie

al lui Ion Câmpineanu (1838)
După intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice şi punerea
lor în aplicare, obiectivele politice şi strategia boierimii autohtone
s-au schimbat. În ciuda aşteptărilor, Regulamentele Organice au
postulat un regim politic aparent modern unde, de fapt, întreaga
putere politică rezida în mâinile domnului. Ele nu doar au refuzat
pretenţiile de hegemonie politică ale aristocraţiei, dar au permis
o evoluţie politică spre neo-absolutism, cu recurenţe mai clare în
Moldova decât în Valahia. Ca urmare, lupta împotriva abuzului
politic domnesc şi limitarea puterii monarhului au rămas prezenţe
constante în proiectele de reformă ale boierimii liberale româneşti.
Cum anul revoluţionar 1848 se apropia, proiecţia constituţionalismului
liberal a luat forme complexe şi, în acelaşi timp, agenda politică a
fost completată cu o agenda naţională: independenţa politică faţă
de Turcia şi construcţia statului naţional unitar român au aprins tot
mai mult aşteptările colective.
La sfârşitul anilor ‘30, maturizarea intelectuală a elitei politice
româneşti a fost evidenţiată de viziunile politice moderne şi de pro-
punerile de reformă statală făcute tot mai frecvent. Influenţa occi-
dentului era încă puternică, fiind încurajată de numărul tot mai mare
de tineri români ce absolveau facultăţile de drept franceze şi chiar
îşi dobândeau doctoratul în drept acolo. Climatul ideologic a cunos-
cut o schimbare radicală în acest context, lăsând în afara proble-
maticii modernizării politice lupta pentru privilegiile boiereşti şi pro-
movând cetăţeanul ca element central al arhitecturii constituţionale.

Sub imperiul acestui proces, limbajul politic şi juridic românesc s-a
schimbat radical, atestând penetrarea profundă atât a ideilor, cât
şi a conceptelor în cultura politică şi constituţională românească.
Deoarece legătura intimă dintre constituţionalism şi constituţia scrisă
era acum foarte clară, conceptul de constituţie sau constituţiune
era deja popular, îndemnând la proiecte constituţionale detaliate şi
sistematice. În acest context, importul constituţional românesc s-a
manifestat natural, ideile şi principiile vestice fiind urmate de aran-
jamentele lor instituţionale.
Toate acestea au fost evidenţiate de importantul proiect constituţio
nal din 1838 aparţinând liberalului I. Câmpineanu. Influenţa puternică
a Chartei constituţionale franceze de la 1830 a fost, în acest caz,
responsabilă atât pentru prezenţa, implicită sau explicită, a unor ele
mente esenţiale ale constituţionalismului, e.g. suveranitatea naţională,
drepturile şi libertăţile omului (implicit naşterea cetăţeanului român),
guvernământul reprezentativ, supremaţia constituţiei, separaţia
puterilor în stat, responsabilitatea guvernamentală, independenţa
justiţiei, cât şi pentru şansa (ratată, din păcate) de a obţine un text
constituţional logic şi coerent.
După ignorarea lor flagrantă de către Regulamentele Organice,
drepturile şi libertăţile omului au revenit în fruntea proiectelor de
reformă constituţională. Proiectul lui Câmpineanu marchează o
legătură formală cu Constituţia Cărvunarilor, dar în acelaşi timp
lansează o luptă pentru libertate ce nu se mai ascunde după interesul
limitat al clasei boiereşti. Conştiinţa legăturii dintre constituţionalism
şi constituţie determină, de acum înainte, ca articularea tehnico-
juridică a drepturilor şi libertăţilor omului să se realizeze în forma unor
constituţii sau proiecte de constituţie. Adeziunea faţă de liberalism
şi principiile constituţionalismului liberal a marcat, treptat, o mutaţie
din ce în ce mai clară la nivel ideologic şi mentalitar în rândurile elitei
politice româneşti. Acest lucru s-a soldat cu o inhibare a unei expresii
instituţional-juridice autohtone. Transplantul constituţional va deveni,
prin urmare soluţia cea mai rapidă, simplă şi eficientă pentru a face
legătura între ideile liberale, puterea politică şi expresia juridică a
statului liberal. Acest aspect se face bine simţit şi la Câmpineanu
care avansează de la adaptare, în cazul cărvunarilor, la un simplu
efort de traducere din limba franceză. Importate sau nu, sau poate
tocmai din această cauză, drepturile omului şi cetăţeanului apar, în
spiritul constituţionalismului liberal, ferm opozabile unui stat modelat
(neclar) după exigenţele valorice şi principiale ale acestuia. Statul
românesc al lui Câmpineanu, afirmându-şi independenţa faţă de

turci, este încă un stat liberal.
Venise rândul Chartei constituţionale franceze de la 1830 să
inspire intelectualitatea liberală românească şi să-i ofere soluţiile
constituţional-juridice necesare luptei pentru modernizare statală. De
data aceasta, abordarea lui Câmpineanu este chiar una text la text,
cu o uşoară schimbare în ordinea articolelor. Autorul proiectului face
o selecţie a articolelor Chartei care reglementau drepturile şi libertăţile
omului. Nu ştim ce a stat la baza acestei alegeri, dar proiectul este
interesat doar de egalitatea în faţa legii, accesul egal în funcţiile civile
şi militare, egalitatea în faţa sarcinilor fiscale, libertatea individuală,
garanţiile procesuale, libertatea tiparului, alături de răspunderea
pentru cele publicate. Astfel, lit. b), c) şi d) din proiectul de constituţie
redau, aproape identic, art. 1-4 şi 7 din Charta franceză de la 1830.
Câmpineanu ignora, prin urmare, libertatea religioasă, interzicerea
cenzurii, inviolabilitatea proprietăţilor alături de exproprierea pentru
interes public.
Spre deosebire de proiectele de reforme şi actele constituţionale
anterioare, proiectul de constituţie al lui Câmpineanu realizează
congruenţa necesară între cetăţenie, drepturi şi libertăţi (implicit
politice), suveranitatea naţională şi guvernământul reprezentativ,
toate cuprinse sub cupola juridică a unei constituţii. Transferul de
suveranitate de la monarh la naţiune este evident, deşi se mai
utilizează în text titulatura de suveran (probabil cu scopuri ceremoniale,
ilustrând calitatea sa de şef al unui stat independent) în legătură cu
persoana domnului. Statutul domnului de reprezentant al naţiunii are
la bază, în concordanţă cu latitudinile constituţionalismului modern,
un contract între monarh şi naţiune. Guvernământul reprezentativ
pare a avea pe deplin la bază principiul democratic, iar regimul de
stări regulamentar era complet lăsat în urmă, în condiţiile în care
se consacra un drept de vot universal. Lipsa oricărui cens ar putea
fi pusă, însă, mai curând pe seama caracterului eliptic al textului
decât pe seama credinţei într-un drept de vot dezbrăcat de orice
fel de limite[1].
Din nefericire, o întrepătrundere particulară între instituţiile impor-
tate şi înţelegerea românească a arhitecturii constituţionale, promova
[1]
Precizări în sensul introducerii unui cens existau, probabil, în fila care s-a
pierdut din acest proiect de constituţie. Şotropa, apelând la scrierile lui Felix Colson,
posibilul inspirator al acestui proiect, stabilea cerinţa vârstei de 25 de ani pentru
a vota şi a fi votat. A se vedea V. Şotropa, op. cit., p. 104. Preluată din Charta
franceză de la 1830, cerinţa de 25 de ani pentru alegători impunea cel puţin o limită
de vârstă.
la Câmpineanu mai curând un text incoerent, unde raporturile speci-

fice dintre puterile executive şi legislative erau prezentate în mod
deconcertant pentru cine doreşte să stabilească modul de balans al
puterilor. La prima vedere, în spiritul şi litera Chartei franceze de la
1830, proiectul consacra şi el acel tip de balans al puterilor cunoscut
sub denumirea de regim parlamentar dualist sau orleanist. Astfel,
domnul, declarat în premieră iresponsabil şi inviolabil, era însărcinat
cu puterea executivă (puterea săvârşitoare), în baza căreia exercita
o serie de atribuţii specifice. Apărea, în premieră, cu claritate dreptul
acestuia de a face regulamente şi ordonanţe în punerea în executare
(săvârşirea) legilor, alături de alte atribuţii pe care Câmpineanu le
încredinţa, în premieră, unui şef de stat independent. Lupta pentru
independenţă, alăturată proiectului de constituţionalizare, implica, pe
durata prezumptibilului război de independenţă, deţinerea de către
„suveran” a unor puteri dictatoriale. Diferenţierea acestor puteri de
absolutismul arbitrar era realizată prin încredinţarea acestor puteri
de către naţiune, prin intermediul unui „Act separat...în vederea stri-
buirii de puteri dictatoriale suveranului românilor...”[1], sub un mandat
strict determinat, limitat în timp, justificat de situaţia excepţională în
care se afla ţara.
De asemenea, balansând legislativul, domnului i se încredinţa un
drept de veto absolut. Toate aceste aspecte erau fidel traduse din
Charta franceză: pct. (e) reda, aproape în totalitate, art. 13, iar pct. (g)
reda fidel art. 18. Dincolo de aceste aspecte, regimul parlamentar
dualist se pierde în neclaritatea textului. Astfel, în loc de reglemen-
tarea co-exercitării puterii legislative de către domn şi reprezentanţa
naţională, textul prevedea o idee ciudată, şi anume faptul că domnul
nu putea exercita puterea legislativă fără „primirea reprezentanţei
naţionale”[2]. De aici se desprind două alternative: ori domnul era titu-
larul puterii legislative, dar o exercita cu colaborarea reprezentanţei
(puţin probabil), ori reprezentanţa era titulara puterii legislative şi o
delega domnului (şi mai puţin probabil). Nu rezulta cu claritate faptul
că cele două organe co-exercită puterea legislativă, deşi această
idee nu era nouă în spaţiul reformist românesc – o consacrase deja
Constituţia cărvunarilor cu 16 ani în urmă. Nu se pomenea nimic
despre dreptul de iniţiativă legislativă sau despre procesul legislativ,
nu se specifică nicăieri expres competenţa reprezentanţei de a adopta
[1]
C. Ionescu, op. cit., p. 126.
[2]
În varianta franceză: „Le souverain ne peut faire usage du pouvoir législatif
sans le consentement de la Représentation nationale”. A se vedea V. Georgescu,
Mémoires et projets… 1831-1848, p. 112.
legi. Doar la pct. (m), tradus din art. 40 al Chartei franceze, se spe-
cifica dreptul reprezentanţei de a decide asupra taxelor, la cererea
domnului. De asemenea, la pct. (q) se reluau, într-o ordine aleatorie,
art. 43-45 ale Chartei privind imunitatea deputaţilor şi dreptul de a
adresa petiţii reprezentanţei. Cu toate acestea, mergând la litera şi
spiritul modelului său de import constituţional, am putea conchide
că formula de la lit. f) ar putea face referire la ideea obligativităţii
supunerii discuţiei şi votului adunării a tuturor iniţiativelor legislative
ale domnului şi să explicăm stângăciile de limbaj prin dificultatea de
adaptare lingvistică a instituţiilor importate la o limbă românească
aflată într-un continuu proces de reaşezare conceptuală.
Erau trecute sub tăcere, însă, aspectele esenţiale ale regimului
parlamentar dualist. Nu se reglementa răspunderea politică solidară
a miniştrilor în faţa reprezentanţei, dar acest aspect era normal, lip-
sind din toate constituţiile liberale ale epocii. Totuşi, lipsea mecanis-
mul constituţional prin care se putea pune în practică mecanismul
răspunderii politice: contrasemnarea actelor domnului de către
miniştri. Acest aspect nu era însă grav, sub aspectul consecinţelor.
Nici Charta franceză de la 1814 şi nici cea de la 1830 nu reglementau
instituţia contrasemnării. Practica a impus contrasemnarea actelor
regelui, în virtutea iresponsabilităţii acestuia. Lipsa unei reglementări
exprese putea fi deci completată în spiritul regimului parlamentar.
Se prevedea, în schimb, expres, o răspundere juridică a acestora în
faţa reprezentanţei, care „cercetează toate actele din lăuntrul şi din
afară ale miniştrilor răspunzători”. Nu se prevedea, de asemenea,
cealaltă pârghie centrală a balansului puterilor specifică regimu-
lui parlamentar dualist: dreptul domnului de a dizolva legislativul.
Rezulta, prin urmare, un aranjament instituţional ce avea în centru
un monarh ereditar iresponsabil şi inviolabil, titular al puterii execu-
tive pe care o exercita prin agenţii săi – miniştrii –, precum şi titular
sau delegat al puterii legislative pe care o exercita cu acordul sau
delegarea reprezentanţei. Dincolo de neclaritatea acestei idei, cu
certitudine domnul era co-legislator în virtutea dreptului său de a
sancţiona proiectele de lege. Alături de domn apărea o reprezentanţă
naţională care îi responsabiliza juridic pe miniştri, deţinând fără a
exercita sau exercitând fără a deţine puterea legislativă.
Lipsa de exerciţiu în redactarea unui text normativ juridic, noutatea
problematicii abordate sau subordonarea, în premieră, a proiectu-
lui constituţional proiectului politic românesc major – construcţia
statului naţional unitar – ar putea fi explicaţii pertinente ale eşecului
demersului de import normativ. Din acest punct de vedere, pro
iectul lui Câmpineanu lansa o destul de îndelungată tradiţie de

cacofonie constituţional datorată, cu precădere, apelului pe scară
largă la importul constituţional iraţional, pe fondul neînţelegerii
sau înţelegerii parţiale ori chiar dezinteresului faţă de resorturile
constituţionalismului modern, implicit ale regimului parlamentar.
Construcţia unui stat naţional independent începea să-şi facă loc
în peisajul constituţionalismului românesc, iar acest lucru începea
să mute atenţia de pe problemele clasice ale constituţionalismului
liberal, i.e. garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi limitarea
puterii politice, şi de pe mecanismele constituţionale concrete de
realizare a lor, pe naşterea statului naţional.
Oricum, folosind un limbaj politic şi constituţional stângaci, acest
proiect a dezvoltat una din temele majore ale constituţionalismului
românesc modern: limitarea puterii monarhului printr-un aranjament
constituţional bazat pe unele mecanisme ale constituţionalismului
liberal. Importat cu ajutorul unora din formulele evazive şi neclare
ale Chartei franceze de la 1830 (al cărei text a fost departe de a con-
sacra expres un regim parlamentar), guvernământul reprezentativ a
pătruns în imaginarul politic românesc ca soluţia constituţional-politică
cea mai pertinentă pentru Principatele Române, un spaţiu unde
neoabsolutismul regulamentar era simptomatic. Semnificativ pentru
proiecţia unei identităţi constituţionale româneşti, textul proiectului
de constituţie stipula un parlament unicameral, perpetuând o tradiţie
constituţională românească şi limitând astfel anvergura transplantu-
lui constituţional. În tot acest context, însă, nu putem spune că, cel
puţin sub aspect instituţional, Câmpineanu a fost ataşat de formula
regimului parlamentar. Sub aspect ideatic, e posibil ca Câmpineanu
nu fi fost conştient şi intelectual ataşat de ideea regimului parlamen-
tar. Ea era deja bine conturată în doctrina franceză de la sfârşitul
deceniului 4 al secolului al XIX-lea[1]. Dar modul în care Câmpineanu
a propus distribuţia puterilor în stat şi mecanismele de balans al
puterilor nu ne îndreptăţesc să discutăm despre lansarea, la 1838,
în Principatele Române a eşafodajului instituţional specific regimului
parlamentar. Nici modelul său de la 1830 nu-l consacra complet, dar
Câmpineanu nu a preluat nici măcar toate pârghiile regimului par-
lamentar, incomplete cum erau, reglementate de Charta franceză.
[1]
J. Robert, Les idées constitutionnelles de M. Thiers, în Revue du droit public
nr. 6/1994, p. 1606; P. Rosanvallon, La monarchie impossible. Les Chartes de 1814
et de 1830, Fayard, Paris, 1994, p. 65 şi urm.; S. Holmes, Benjamin Constant et la
genesè du liberalisme moderne, P.U.F., Paris, 1995, p. 179 şi urm.
Deşi a fost considerat ca fiind o manifestare ultimă a cărvunarismului,

proiectul lui Câmpineanu se diferenţiază substanţial de Constituţia
cărvunarilor atât prin conţinutul principial, cât şi prin conţinutul
instituţional. Simpla enunţare a surselor de transplant constituţional al
celor două proiecte de constituţie – Constituţia franceză de la 1791,
pentru Constituţia cărvunarilor, respectiv Charta franceză de la 1830
pentru proiectul de constituţie al lui Câmpineanu – este suficientă
pentru decelarea diferenţelor dintre cele două texte. Prima constituţie
viza un balans al puterilor bazat pe o independenţă personală a
acestora, cea de-a doua constituţie pune bazele regimului parla-
mentar în baza unei interdependenţe a organelor puterilor statu-
lui. Mai presus de toate, însă, cărvunarismul milita, într-un limbaj
modern, pentru perpetuarea regimului de stări, pe când proiectul
lui Câmpineanu consacra finalităţile constituţionalismului liberal.
Apare totuşi, în cazul celor două proiecte de constituţie, o situaţie
oarecum paradoxală: în timp ce Constituţia cărvunarilor respingea
finalităţile proprii constituţionalismului liberal, dar prelua, relativ
coerent, schema instituţională liberală a Constituţiei franceze de la
1791, proiectul lui Câmpineanu asuma pe deplin (mai mult sau mai
puţin expres) finalităţile constituţionalismului liberal, dar nu prelua
coerent schema instituţională a Chartei franceze de la 1830.
Secţiunea a 5-a. Proiectul de constituţie

al lui Leonte Radu (1839)
Aplicarea Regulamentului Organic în Moldova nu a condus la
împlinirea aşteptărilor celor care, marcaţi de spiritul liberalismului,
doreau să vadă puterea domnească întrucâtva limitată. Dimpotrivă,
domnia lui Mihail Sturdza s-a dovedit un exemplu clar al modului în
care Regulamentul încuraja autoritarismul domnesc. Pe măsură ce
ne apropiem de 1848, elita politică moldovenească s-a mobilizat în
jurul ideilor liberalismului şi constituţionalismului liberal. Societatea
secretă a devenit aici, ca pretutindeni în Europa prerevoluţionară,
un creuzet al dezbaterilor ideologice şi un ferment al schimbării
revoluţionare a stărilor negative de lucruri. În cadrul unei asemenea
societăţi secrete – Conjuraţia confederativă – s-a manifestat şi boierul
Leonte Radu. Ca şi în cazul Partidei naţionale a lui Câmpineanu,
actele acestei societăţi s-au catalizat în jurul unei critici asidue a
regimului regulamentar, a unui angajament politic şi a unui program
sau proiect de reformă constituţională.
Din păcate, ideile reformiste ale acestei mişcări merită a fi reţinute

mai mult pentru a scoate în evidenţă rezistenţa unei părţi a clasei
politice la ideologia liberală şi principiile constituţionalismului modern
decât ca un reper esenţial al modernizării. Invocarea izolată a
„slobozeniei tiparului, a gândirii şi scrierii care să nu fie sub ţensură”
nu justifică ideea calificării proiectului lui Leonte ca „replică a ideilor
Revoluţiei franceze”[1]. Prin urmare, modificarea Regulamentului
Organic avea ca finalitate consolidarea unui format alambicat de
monarhie de stări, bazat pe un balans între domn şi boieri care nu
aducea, nici măcar de departe, cu inflexiunile guvernământului mixt
din monarhia britanică. Mai curând inspirată din idealul polonez al
guvernării nobiliare[2] decât din resorturile tradiţionale ale monarhiei
de stări româneşti, proiectul de reformă al lui Leonte contrasta
puternic cu apetitul pentru constituţionalism liberal al lui Câmpineanu.
Din nefericire, el reprezenta o scădere chiar şi faţă de Constituţia
cărvunarilor, al căror interes pentru valorile liberalismului era net
superior, chiar şi numai din perspectiva modului în care au abordat
problematica drepturilor omului şi a diviziunii puterilor în stat.

Perioada antepaşoptistă, acoperind anii 1802-1847, poate fi
împărţită, sub aspectul impactului transplantului constituţional, în
trei mari subperioade: prima etapă, situată între 1802 şi 1830, a
marcat debutul timid al importului de idei şi instituţii aparţinând
constituţionalismului liberal; a doua, identificată cu momentul redactării
Regulamentelor Organice, marchează un moment de imperialism
constituţional din partea Imperiului rus; a treia etapă, cea dintre 1832
şi 1847, ilustrează maturizarea ideologică a unei părţi a clasei poli-
tice româneşti în spiritul liberalismului şi pregătirea terenului pentru
un import instituţional de amploare.
a) Liberalismul şi, implicit, constituţionalismul de factură liberală
n-au fost, în ciuda exegezelor entuziaste ale unor istorici recenţi,
repere ale modernizării politico-statale româneşti la debutul secolului al
XIX-lea. Clasa boierească reformistă din ambele principate româneşti
înţelegea reforma statului, anterior şi posterior „revoluţiei” lui Tudor
Vladimirescu, în termenii recuperării unui statu quo care elimina din
ecuaţia politică pe domnii fanarioţi şi pe acoliţii greci ai acestora.
Marea boierime sau protipendada percepea reforma postfanariotă în
[1]
E. Lovinescu, op. cit., p. 41.
[2]
I. Stanomir, Naşterea Constituţiei…, p. 160.
termenii unei restauraţii politice legitimată prin incursiunea justificativă

în trecut, pe când boierimea mijlocie şi mică înţelegea reforma ca
asociere la acea restauraţie. În acest scop, ea a folosit referinţe, mai
mult sau mai puţin temeinice, la filosofia liberalismului, dar fără a viza
o resubstanţiere a demersului de modernizare a statului printr-o infuzie
decisivă de principii şi instituţii constituţionale liberale. Acestea, în
măsura în care au apărut în proiectele de reformă ale perioadei, au
reprezentat mai puţin un efort intelectual sincer de modernizare, cât
un exerciţiu argumentativ menit să asigure boierimii mici si mijlocii un
loc şi un rol în angrenajul politico-statal. Importul constituţional a fost,
prin urmare, unul selectiv, menit să legitimeze cu prioritate aspiraţiile
spre putere ale boierimii mici şi mijlocii. Principiile constituţionalismului
liberal, în măsura în care au fost preluate, au fost însoţite, în mod
singular în Constituţia cărvunarilor, de un import constituţional făcut
din inima liberală a modelului constituţional francez. Din păcate,
Constituţia cărvunarilor este remarcabilă mai mult prin amploarea
şi fidelitatea importului constituţional decât pentru finalitatea sa.
Balansul dintre finalităţile politice ale boierimii autohtone şi adaptarea
principiilor şi instituţiilor importate la aceste finalităţi a fost ferm în
defavoarea constituţionalismului. Principii ale constituţionalismului
liberal ca guvernământul reprezentativ, consacrarea unei constituţii
normă dotate cu supremaţie, separaţia puterilor în stat, drepturile
şi libertăţile omului nu aveau nici valoare, nici finalitate liberală în
Constituţia cărvunarilor ori în alte proiecte şi memorii ale epocii
preregulamentare (moldovene sau muntene), în condiţiile în care ele
nu tranşau problema centrală a constituţionalismului liberal: individul
uman dotat cu drepturi şi libertăţi recunoscute şi garantate de stat prin
intermediul limitării puterii politice statale. Transferul de suveranitate
de la monarh la popor nu era luat în calcul, reprezentativitatea nu avea
limitări de avere, de competenţă ori de clasă, iar cetăţeanul încă nu
se născuse. De aceea, trebuie constatat că la nivelul conştiinţelor,
al mentalităţilor, al culturii constituţionale, constituţionalismul liberal
nu era încă asumat de către elitele politice româneşti.
De fapt, făcând o recapitulare a întregii epoci dintre 1802 şi 1830,
ne putem întreba, alături de Pompiliu Eliade, cât au înţeles boierii
români din abstracţiunile filosofiei politice şi constituţionalismului
liberal francez?! Precum remarca Eliade,
(...) oamenii se simţeau puternic atraşi, fără să înţeleagă prea

bine; aceste «idei noi» au fost la început nişte simţăminte tulburi,
nişte tendinţe nu tocmai lămurite şi, cel mai adesea – oare mai
e nevoie s-o spunem? –, doar nişte vorbe frumoase. «Forme»
şi «vorbe» iată ce îi caracterizează cel mai bine, după părerea

noastră, chiar pe cei mai luminaţi boieri ai începutului de veac
din Moldova şi Ţara Românească[1].
Având în vedere modul în care au fost captate în diversele proiecte

de reformă ale epocii, am putea remarca faptul că influenţele revoluţiei
franceze, ale iluminismului şi constituţionalismului liberal au fost
mai puţin idei, ideologii sau idealuri pentru care boierimea „liberală”
românească s-a angajat să lupte, ci mai curând un bagaj ideatic şi
conceptual menit să legitimeze reformele, în marea lor majoritate,
retrograde propuse în această perioadă. În cel mai fericit caz, ele au
stat în spatele luptei boierimii autohtone împotriva domnilor greci şi a
conaţionalilor lor infiltraţi în aristocraţia din Principate. Perioada 1802-
1830 nu a fost una propice importurilor ideologice complete, de unde
şi o lipsă reală de apetit pentru importurile instituţionale complete.
Constituţionalismul de factură liberală va începe să se întrupeze
cu seriozitate în gândurile şi acţiunile clasei politice româneşti
doar începând cu 1848. Până atunci, s-au căutat soluţii autohtone,
îmbrăcate uneori în haine de import, pentru probleme stringent
interne. De aceea, sub aspectul liberalismului ruşii au făcut, în unele
aspecte, mai mulţi paşi instituţionali decât boierimea românească.
Tocmai de aceea ar trebui abordată cu atenţie şi problema
transplantului lingvistic. A fost cât se poate de normal ca preluarea
unor idei şi instituţii din constituţionalismul liberal vest-european să
implice preluarea unor concepte din limba franceză, în special, în
vocabularul politico-juridic românesc. Acest lucru nu a însemnat
automat că, odată cu conceptul, a fost preluată întreaga încărcătură
semantică ori că respectivul concept a fost folosit în acelaşi context
ideatic. Cu siguranţă, conceptul de libertate, de exemplu, a avut la
I. Tăutu o cu totul altă rezonanţă decât la filosofii iluminişti francezi
al sfârşitului de secol al XVIII-lea.
b) Regulamentele Organice n-au adus nimic nou sub aspectul
constituţionalismului liberal. Era de aşteptat ca Rusia ţaristă să evite
consacrarea unui regim liberal care ar fi deschis Principatelor larg
porţile autonomiei sau chiar independenţei politice. Imperialismul
constituţional manifestat, o premieră în istoria constituţionalismului
românesc, s-a realizat prin apelul la un model constituţional occidental
– Charta franceză de la 1814 – care consacra monarhia (auto)
limitată postrevoluţionară. Sub acest aspect, Regulamentele sunt
o scădere faţă de Constituţia cărvunarilor. Însă nu şi sub aspectul
[1]
P. Eliade, op. cit., p. 297.
principiilor constituţionalismului liberal: nici cărvunarii, nici ruşii

şi nici boierimea românească nu urmăreau să asigure finalităţile
acestuia. Constituţia cărvunarilor, însă, deşi nu realiza transferul
de suveranitate de la monarh la popor, prelua mecanismele de
balans al puterilor ce asigurau o limitare considerabilă a puterii
monarhului. Se realiza astfel o limitare a puterii domnului, cu mijloace
constituţionale moderne, în cadrul coordonatelor unei monarhii de
stări. Regulamentele Organice însă, prin inspirarea din modelul
constituţional francez de la 1814, postulau un domn puternic ce cumula
în mâinile sale funcţiile statului. Fiind un transplant constituţional
impus, Regulamentele Organice au determinat, inevitabil, o iritare
a culturii politice şi constituţionale româneşti de la 1831/1832.
Indiferent de pătura boierească, reprezentanţii boierimii au militat
pentru menţinerea regimului de stări şi limitarea drastică a puterii
domneşti. Regulamentele păstrau regimul de stări însă acordau
domnului puteri mult peste aşteptările boierimii.
c) Dacă perioada 1800-1831 a reprezentat o etapă a asumării unor
principii şi instituţii ale constituţionalismului liberal, dar delimitate de
finalităţile proprii acestuia, perioada 1831-1848 a reprezentat o etapă
de asumare, pe scară tot mai largă, atât a principiilor şi instituţiilor
constituţionalismului liberal, cât şi a finalităţilor proprii acestuia:
limitarea puterii politice şi afirmarea drepturilor şi libertăţilor omului.
Evident, acest lucru s-a realizat tot prin intermediul transplantului
constituţional. Prestigiul modelului asumat de înaintaşi a fost definito-
riu pentru stabilirea orizontului de import constituţional. În ciuda unui
curent de idei destul de larg răspândit în istoriografia constituţională
românească, Câmpineanu n-a fost interesat de Constituţia belgiană
de la 1831, deşi aceasta se afla de ani buni pe „piaţa” modelelor
juridice. Influenţa Franţei şi a modelului ei constituţional a rămas
astfel constantă de la I. Tăutu până la Câmpineanu. Ceea ce trebuie
remarcat cu prioritate este faptul că sfârşitul anilor ‘30 au adus la
nivelul elitei politice româneşti o sedimentare relativă a principiilor
constituţionalismului liberal. Influenţa Franţei Chartei de la 1830, cu
toate dezbaterile ei despre locul monarhiei, suveranitatea naţională
şi guvernământul reprezentativ şi-a spus din plin cuvântul. Mai mult,
conceptul de constituţie începe să-şi asume atât dimensiunea sa
normativă, cât şi dimensiunea sa constitutivă. Prin urmare, principiile
şi valorile asumate trebuiau să fie afirmate constituţional. Cu toate
acestea, nu se depăşeşte faza afirmării, proclamării şi înşiruirii lor
punctuale. Deşi influenţa constituţionalismului francez era puternică,
niciun proiect de constituţie nu a luat forma tehnico-juridică elaborată
a chartelor franceze de la 1814 sau 1830. Ca urmare, deşi se

constată o mutaţie semnificativă în planul ideilor spre asumarea
constituţionalismului liberal, importul constituţional a rămas deficitar
în materie de expresie instituţional-normativă a acestora. Se ignora
prin aceasta faptul că principiile constituţionalismului primiseră
o consistenţă instituţională coerentă în constituţiile scrise tocmai
pentru ca vizibilitatea şi claritatea procedurilor, a mecanismelor de
limitare a puterii să ofere garanţiile necesare libertăţii. Încercarea lui
Câmpineanu de a creiona nişte instituţii şi pârghii constituţionale se
remarcă prin incoerenţă. Deşi scuzabilă, având în vedere anvergura
şi noutatea culturală a principiilor şi instituţiilor importate, alături de
neputinţa culturii constituţionale româneşti de a produce astfel de
soluţii juridice, această incoerenţă nu se anunţa de bun augur pentru
asumarea concretă a finalităţilor constituţionalismului liberal. Edifi-
carea acestuia din urmă prin intermediul transplantului constituţional
ar fi presupus renunţarea la abordarea prin scurte programe de
reformă punctuale a modernizării constituţionale, indiferent cât de
justificate erau acestea în contextul socio-politic al epocii.
Capitolul al VI-lea. Revoluţia de la 1848
şi incertitudinile instituţionale ale
constituţionalismului românesc
Reacţia politică împotriva abuzurilor domnilor regulamentari a
atins un maxim de intensitate în timpul anului revoluţionar 1848.
Dincolo de tulburările stradale şi agitaţiile politice existente, cu
precădere, în Muntenia, Revoluţia română de la 1848 a cunoscut o
efervescentă expresie ideologică. Tensiunea sa a fost simţită atât
în Moldova, cât şi în Muntenia, în numeroasele petiţii, proclamaţii,
declaraţii, programe şi chiar proiecte de constituţie, date publicităţii
într-o scurtă perioadă de timp. La modul general, ele au fost nu
doar o reacţie împotriva Regulamentelor Organice, dar şi un proiect
politic şi constituţional pentru mult doritul stat român modern. Pe de
o parte, ele au sintetizat ataşamentul pentru valorile esenţiale ale
constituţionalismului modern, aşa cum s-a manifestat în decadele
anterioare, şi, pe de altă parte, ele au încercat să creioneze o
arhitectură instituţională juridico-politică menită să hrănească
atât nevoile modernizării, cât şi dorinţa de a construi o identitate
constituţională. Astfel, dincolo de adaptarea intelectuală la valorile,
principiile, conceptele şi instituţiile constituţionalismului liberal
occidental, dincolo de recunoaşterea caracterului juridic suprem al
constituţiei scrise, elita politică reformistă a fost, de această dată,
în căutarea unui tip românesc de constituţionalism modern. Goana
după identitate constituţională a fost cu claritate legată de lupta pentru
identitate naţională şi de speranţa de a trăi într-un stat naţional unitar
şi independent. Ca urmare, proclamarea drepturilor şi libertăţilor
omului s-a realizat ca o expresie a nevoilor societăţii româneşti, iar
designul instituţional a fost filtrat prin aparente consideraţii critice ale
modelelor constituţionale occidentale. În acest context, a luat naştere
şi s-a dezvoltat un apel la tradiţiile constituţionale româneşti, chiar
dacă el a fost mai mult o expresie retorică a unui istoricism mitizant.
În consecinţă, transplantul constituţional a rămas suportul ideologic
şi instituţional central al construcţiei constituţionalismului românesc.
Secţiunea 1. Proiectele de reformă

şi proclamaţiile Revoluţiei de la 1848
în Ţara Românească şi Moldova
Este important de remarcat faptul că proiectele şi programele
revoluţiei atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, nu au mai
expus mecanic, sub influenţa declaraţiilor, constituţiilor şi chartelor
franceze, pachete abstracte de drepturi şi libertăţi, aşa cum se prac-
tica în perioada anterioară. De data aceasta, drepturile şi libertăţile
cerute sunt conjugate expres cu realităţile socio-politice şi eco-
nomice ale Principatelor. Astfel, dincolo de o inevitabilă conectare
la izvoarele tradiţionale de import constituţional, de unde preluau
ultimul val de drepturi şi libertăţi, programele româneşti de reformă
sunt interesate de omul concret, indiferent de clasa socială din care
făcea parte, pe care îl integrează în efortul eliberator. Liberalismul
demersului este evident, marcând, de data aceasta, o transformare
reală de mentalitate. Cultura constituţională românească se modela,
deja, sub influenţa ideologică vest-europeană.
Având în vedere stările de lucruri din societatea românească,
încă profund marcată de inegalităţile de sorginte feudală, reformele
s-au propus într-un spirit justiţiar care propulsau, inevitabil, în cen-
trul dezbaterii pe cetăţean cu drepturile şi libertăţile sale publice.
Prin urmare, egalitatea în drepturi civile şi politice a ţinut capătul
de afiş al tuturor programelor de reformă[1]. La ordinea zile s-a aflat
desfiinţarea rangurilor boiereşti şi eliminarea privilegiilor de clasă[2],
egalitatea în faţa sarcinilor fiscale şi accesul egal în slujbe, lărgirea
dreptului la vot[3]. Garanţiile libertăţii erau prezente printr-un pachet
generos de garanţii individuale procesuale[4], prin înfiinţarea unei
gărzi naţionale[5] şi consacrarea dreptului de petiţie[6].
[1]
În Dorinţele partidei naţionale, egalitatea în drepturi era proclamată ca prin
cipiu.
[2]
Petiţia anonimă de la Bucureşti (martie?); noua petiţie anonimă de la Bucureşti
din aprilie 1848; Broşura anonimă - Ce sunt meseriaşii?; Petiţia moldoveană din 28
martie/9 aprilie; Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei.
[3]
Broşura anonimă – Ce sunt meseriaşii?
[4]
Petiţia moldoveană din 28 martie/9 aprilie.
[5]
[6]
Idem.
VI. Revoluţia de la 1848 237
Important de reţinut este faptul că, sub influenţa constituţionalismului

liberal francez, toate aceste drepturi şi libertăţi urmau să încununeze
statutul de cetăţean încadrat unui concept de naţiune înţeles ca
demos, nu ca etnos. Entuziasmul egalizator mergea, în această
direcţie, până acolo încât Proclamaţia de la Islaz acorda drepturi
politice evreilor şi tuturor celor de altă credinţă decât cea creştin
ortodoxă.
Drepturile şi libertăţile individului uman nu erau nici ele neglijate:
se cerea expres, în premieră, libertatea tiparului[1], în balans cu
desfiinţarea cenzurii, libertatea de expresie[2], inamovibilitatea domi
ciliului[3], dreptul de proprietate. Lupta pentru libertate individuală
atingea o culme de neegalat prin solicitarea desfiinţării robiei[4] şi a
pedepsei cu moartea. Trebuie precizat însă că, cu excepţia Dorinţelor
partidei naţionale din Moldova şi a proiectului de constituţie de la 1848,
ambele redactate de Kogălniceanu sub directa influenţă a textului
Constituţiei franceze de la 1848, toate celelalte petiţii, proclamaţii
şi programe revoluţionare se concentrau pe un segment limitat de
drepturi şi libertăţi. Lipsea din toate acestea, de exemplu, libertatea
de conştiinţă, implicit libertatea cultelor, libertatea de circulaţie.
Putem constata, prin urmare, că revoluţionarii nu s-au concentrat
pe o asumare şi proclamare automată a unui etalon universal de
drepturi şi libertăţi ale omului şi cetăţeanului, ci s-au preocupat, de
la caz la caz, de drepturi şi libertăţi izvorâte din constatările imediate
ale stărilor de lucruri din societatea românească.

tativ
Guvernământul reprezentativ s-a aflat în atenţia revoluţionarilor
atât prin demersul de clarificare a suveranităţii de origine în interesul
naţiunii, cât şi prin consolidarea principiului democratic aflat la baza
reprezentativităţii. Pentru revoluţionarul Bălcescu, de exemplu, afir-
marea suveranităţii naţionale era indisolubil legată de participarea
maselor la conducerea statului[5]. Mutaţiile în materie de reprezen-
[1]
Memoriul muntean remis comisarului Talaat-Efendi la 5/17 iunie 1848.
[2]
Petiţia anonimă de la Bucureşti (martie?); Petiţia moldoveană din 28 martie/9
aprilie.
[3]
Noua petiţie anonimă de la Bucureşti din aprilie 1848.
[4]
[5]
G.G. Florescu, Nicolae Bălcescu, în Din gândirea politico-juridică din Româ
nia: Figuri reprezentative, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 254.
tativitate au deplasat, prin urmare, accentul de pe reprezentarea

organică a stării boiereşti pe introducerea libertăţilor politice ale
cetăţeanului. În spiritul viziunilor revoluţionare, mai mult sau mai
puţin democratice ale epocii, accesul la calitatea de cetăţean activ
s-a bazat pe un registru larg de propuneri de reformă electorală ce
mergea de la dreptul de vot universal, egal şi direct, bazat pe un
simplu cens de vârstă, la postularea censului de avere dezbrăcat de
conotaţii de clasă, religie şi etnie. Treptat, pe lângă censul de avere,
şi-a făcut apariţia şi censul de capacitate[1]. Dincolo de condam-
narea firească a exclusivităţii reprezentativităţii boiereşti apăreau şi
cereri care, într-un spirit justiţiar, dar, în mod paradoxal, neliberal,
solicitau (retoric) aşezarea la baza principiului reprezentativităţii
tot criteriul de clasă, înlocuind boierii cu „meseriaşii”[2]. Se încerca
astfel o plasare programată în centrul societăţii liberale româneşti a
acelei clase sociale care, în vest, fusese în mod organic, dincolo de
abstractitatea soluţiilor dogmatice, motorul şi beneficiarul revoluţiilor
liberale – burghezia.
Transferul de suveranitate de la domn la naţiune marca şi o
preocupare aparte pentru asumarea puterii constituante de către
aceasta. Reformele preconizate se încadrau perpetuu într-un demers
de constituţionalizare care implica atât redactarea, cât şi revizuirea
actului constituţional de către reprezentanţii naţiunii[3]. Legitimitatea
cererilor şi prevederilor de natură constituţională este esenţială
pentru o naţiune care dorea să-şi asume suveranitatea în interior
şi în exterior.

În materie de separare a puterilor în stat, distribuţie a puterilor şi
funcţionare a acestora, proiectele puneau accent pe consolidarea
rolului legislativ şi de control al parlamentului unicameral[4], fie într-un
nou context de reprezentativitate, fie în limitele Regulamentului
Organic[5]. De o reală actualitate, ca un răspuns cert dat abuzurilor
epocii regulamentare, era şi asigurarea independenţei justiţiei faţă de
orice ingerinţă din partea domnului. Tot ca un răspuns la abuzurile
domniilor regulamentare se solicita răspunderea ministerială juridică,
[1]
[2]
Idem.
[3]
Noua petiţie anonimă de la Bucureşti din aprilie 1848.
[4]
Idem.
[5]
implicând o responsabilizare a activităţii ministeriale menite să

contrabalanseze iresponsabilitatea domnului[1].
În general, dincolo de o creştere a importanţei şi rolului parlamentului
nimic nu lasă să transpară în aceste proiecte o anumită preferinţă
pentru unul sau altul din procedeele de distribuţie a puterilor în stat.
Astfel că, spre deosebire de proiectele de reformă ale anilor 1802-
1830, preocupate mai puţin de drepturile şi libertăţile omului şi mai
mult de organizarea politico-statală, proiectele de reformă ale anului
1848 erau preocupate cu prioritate de drepturile omului şi cetăţeanului
şi aproape ignorau organizarea politico-statală, mai ales separaţia
puterilor în stat. Această stare de lucruri este destul de ciudată: pe de
o parte, revoluţionarii nu făceau legătura (aparent) între consacrarea
drepturilor şi libertăţilor omului şi garantarea acestora prin distribuţia
puterilor în stat; pe de altă parte, mai toate proiectele se pronunţau
împotriva organizării politico-statale regulamentare, dar nu aşezau
nimic în loc, nimic care să concorde cu viziunile lor ferme în materie
de constituţionalism modern. Nu în ultimul rând, cerându-se insistent
independenţa statală, constituţionalizarea statului independent român
nu cuprindea elementele necesare pentru funcţionarea sa ca atare.
Deşi exista un discurs acid împotriva abuzurilor despotismului
domnilor regulamentari, lupta programatică împotriva arbitrariului
s-a făcut prin abordarea punctuală a unor probleme care atingeau
tangenţial problema limitării puterii statale, dar fără a o aşeza în
cadrul complex al separaţiei puterilor în stat. S-ar putea considera
că în Moldova o bună parte din revoluţionari se raportau la pre-
vederile Regulamentului Organic şi, prin urmare, urmăreau doar
operaţionalizarea separaţiei puterilor în stat deja prezentă acolo.
Aşa ar dobândi un sens cererile de reformă din broşura Ce sunt
meseriaşii? care vizau desfăşurarea corectă a alegerilor, lărgirea
dreptului de vot, asigurarea independenţei justiţiei prin introducerea
juriului, inamovibilitatea judecătorilor şi eliminarea întăririi hotărârilor
judecătoreşti de către domn şi consacrarea responsabilităţii ministe-
riale. Percepute în afara textului regulamentar, aceste propuneri de
reformă nu se constituie într-un ansamblu coerent de mecanisme
menite să asigure balansul puterilor în stat. Analizate în contextul
regulamentar, ele se transformau într-o perspectivă reformistă asupra
unui mecanism de separaţie a puterilor în stat care, se pare, ridica
probleme mai mult prin modul în care era aplicat decât prin valenţele
sale pur normative. Chiar şi un text reformator netributar principial
[1]
Petiţia moldoveană din 28 martie/9 aprilie; Broşura anonimă – Ce sunt mese
riaşii?
Regulamentului, cum era „Dorinţele partidei naţionale”, redactat de

Kogălniceanu, nu clarifica nimic sub aspectul separaţiei puterilor
în stat în momentul în care solicita responsabilitatea ministerială,
independenţa justiţiei faţă de domn ori drept de iniţiativă legislativă
pentru parlamentul unicameral. În Muntenia, aşişderea, principii de
reformă constituţională precum lărgirea bazei sociale a dreptului de
vot, domn responsabil şi responsabilitatea miniştrilor nu lăsau, în
condiţiile repudierii totale a Regulamentului, niciun fel de portiţă spre
înţelegerea mecanismelor concrete prin care revoluţionarii urmau să
realizeze limitarea puterii politice statale. Din păcate, aici separaţia
puterilor în stat începea să fie afirmată expres doar după 1848[1].
Aproape toate proiectele de reformă se concentrau pe dreptu-
rile şi libertăţile omului, intense reforme sociale şi (cu deosebire în
Muntenia) pe dobândirea independenţei faţă de turci. Se invoca,
într-un memoriu trimis de către guvernul provizoriu muntean ţarului,
la 24 iunie/6 iulie 1848,
(…) dreptul popoarelor...de a pune instituţiile care le guvernează

în armonie cu gradul de dezvoltare intelectuală şi morală la care
au ajuns[2].
Dar dincolo de conştienţa unei congruenţe între cultura unui popor

şi instituţiile sale constituţionale, nimic din activitatea reformatoare
a guvernului provizoriu nu scotea în evidenţă un apetit deosebit
pentru construcţie instituţională sistematică şi coerentă, nici măcar
celebra Proclamaţie de la Islaz.
Secţiunea a 2-a. Proclamaţia

de la Islaz (9/21 iunie 1848)
Proclamaţia de la Islaz merită o analiză aparte atât pentru carac-
terul ei exhaustiv în materie de cereri de reformă – ea sedimentează
şi coagulează mai toate reformele de factură liberală făcute în
programele revoluţionare anterioare lui iunie 1848 şi a influenţat
considerabil pe cele ulterioare acestei date –, dar şi datorită natu-
rii sale juridice şi locului ce i s-a acordat în mijlocul evenimentelor
revoluţionare din vara lui 1848. De asemenea, această Proclamaţie,
destul de neclară sub aspectul reformelor în materie de organizare
[1]
L.P. Marcu, Ion Ghica, în Din gândirea politico-juridică din România…, op. cit,
p. 199.
[2]
statală, a suscitat o serie de discuţii cu privire la sursele sale externe

de inspiraţie.
Înainte de toate, ar mai trebui precizat faptul că din această
proclamaţie, precum şi din modul în care revoluţionarii munteni au
susţinut-o în faţa marilor puteri europene, rezultă cel mai bine în
epocă măsura în care elitele politice asumaseră valorile şi principiile
constituţionalismului modern. Gândirea constituţională românească
nu mai era marcată de un amalgam de idei unde valorile modernităţii
constituţionale erau folosite drept ornamente pentru o construcţie
ideologică partizan-aristocratică. Dimpotrivă, constituţionalismul era
asumat pe deplin cu toate resorturile sale principiale şi instituţionale,
aşa cum era el conturat la jumătatea secolului al XIX-lea. Prin urmare,
anul 1848 a fost la români unic, datorită asumării unui constituţionalism
democratic, dezbrăcat (încă) de inserţiile constituţionalismului etni-
cizant. Asumarea deplină a principiului suveranităţii populare, cu
inflexiuni rousseau-iene, ce vizau atomizarea suveranităţii, se făcea
prin prisma principiului democratic. În consecinţă, dezbrăcat de
componentele sale aristocratice specifice începutului de secol XIX,
constituţionalismul susţinut de paşoptiştii munteni merge la rădăcinile
ultime ale constituţionalismului modern. Guvernământul reprezen-
tativ urma să se bazeze, prin urmare, în termenii lui Bourdeau, pe
o democraţie guvernantă, nu pe una guvernată. Postularea unui
contur deplin al cetăţeanului şi extinderea considerabilă a exercitării
efective a libertăţii politice au fost consecinţele primare ale acestei
atitudini. Poporul era cel care urma să stabilească regulile jocului
politic, constituind ordinea politică prin intermediul unei constituţii
scrise ce aşeza foarte clar balansul dintre deţinătorul puterii poli-
tice şi reprezentanţii acestuia. Elita politică românească ajunsese,
în acest punct, să depăşească faza proclamaţiilor sau programelor
de reformă constituţională. Insistenţa cu care se scotea în evidenţă
caracterul de „simplă declaraţie de principii” a proclamaţiei de la
Islaz reflecta forţa cu care românii deveniseră conştienţi de forţa
constitutivă, legitimatoare a constituţiei şi de importanţa adunării
constituante ca creuzet social al textului constituţional.
Mai mult, trebuie constatată aici prezenţa unui constituţionalism
popular ca urmare a manifestării unor sentimente constituţionale foarte
clar exprimate de către mulţime. Strigătele de „trăiască constituţiunea”
auzite frecvent la nivelul masei[1] nu reprezentau neapărat o asumare
ideologică a constituţionalismului, dar trădau o emoţie a schimbării
[1]
A. Ubicini, Mémoire justificatif de la révolution roumaine du 11 (23) juin 1848,
Imprimerie de Cosson, Paris, 1849, p. 8, 25.
într-un orizont al transformărilor instituţionale. Conducătorii revoluţiei

muntene au urmărit cu insistenţă să scoată în evidenţă acest aspect,
pentru a dovedi legitimitatea puterii revoluţionare de la Bucureşti.
Tocmai de aceea, poate acum a fost cel mai sincer exprimată ideea
conform căreia „este dreptul popoarelor, indiferent de regulile care
reglementează existenţa lor politică, de a pune instituţiile în armonie
cu gradul de dezvoltare intelectuală şi morală unde au ajuns”[1].
Acest aspect face complet diferenţa între asumarea artificială a
constituţionalismului vest-european, aşa cum acuza Rusia, şi pro-
movarea unor convingeri ferme în sensul democratizării.
Această ultimă ideea a justificat pe deplin discursul anti-
regulamentar al elitei politice revoluţionare. Regulamentele au fost
resimţite ca „un fruct al importării străine”[2]. Problema nu s-a pus
cu prioritate în termeni de oportunitate, vizând condamnarea unui
import constituţional involuntar ce ar venit în contradicţie cu o anumită
cultură constituţională românească, ci in termeni de legitimitate.
Discursul anti-regulamentar a fost, în principal, axat pe calitatea de
drept impus al respectivului act constituţional, în flagrantă contradicţie
cu ecuaţia suveranitate populară – drept sau putere constituantă
susţinută de către revoluţionarii români.
Cu toate acestea, nu trebuie să ne entuziasmăm. Cu tot câştigul în
materie de înţelegere a constituţionalismului, nu transpare în discursul
din jurul Proclamaţiei de la Islaz nimic legat de finalitatea supremă a
constituţionalismului liberal: limitarea statului. Nu sunt concretizate,
nici măcar principial, după cum se va vedea, mecanismele concrete
de realizare a acestui deziderat. Aceasta se întâmpla în ciuda
faptului că drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului se aflau la
loc de cinste în discursul constituţional. Acestea sunt postulate ca
urmare a asumării depline a consecinţelor suveranităţii populare,
dar nu apare nimic concret legat de opunerea acestora statului,
nimic legat de existenţa unor garanţii constituţionale şi nimic chiar
despre supremaţia constituţiei.
Oricât de mult sau de puţin a câştigat elita politică românească
de la 1848 din constituţionalismul modern, un lucru este cert: toate
aceste efervescenţe ideologice şi emoţionale au avut loc sub influenţa
directă a evenimentelor revoluţionare de la Paris, la care o bună
parte din revoluţionarii munteni asistaseră în direct. Acest aspect
e un reper definitoriu pentru analiza influenţelor externe asupra
Proclamaţiei de la Islaz.
[1]
Idem, p. 58.
[2]
Idem, p. 51.
§1. Ce există
O radiografie generală a textului acesteia scoate în evidenţă faptul
că Proclamaţia se încadrează în tendinţa generală a programelor
de reformă ale anului 1848: o expunere exhaustivă a pachetului de
drepturi şi libertăţi ale omului era urmată de o abia vizibilă arhitectură
instituţional-constituţională. Caracterul exhaustiv nu vizează neapărat
faptul că proclamaţia includea toate drepturile şi libertăţile omului şi
cetăţeanului recunoscute şi proclamate de la 1789 până la 1848.
Dimpotrivă, deşi proclama o serie de drepturi şi libertăţi civile şi
politice, Proclamaţia de la Islaz ignora altele. De exemplu, nu se
pomenea nimic despre inviolabilitatea domiciliului, drepturile garanţii
(procesuale) ori despre libertatea de conştiinţă. Acest aspect nu
trebuie să constituie neapărat o scădere a valorii liberale a textului,
ci, dimpotrivă, poate fi o mărturie a măsurii în care ideea de libertate
era asimilată de către elitele politice şi de către mase. Ca urmare,
caracterul exaustiv face referire la capacitatea revoluţionarilor români
de a da expresie tuturor ideilor şi necesităţilor sosietăţii româneşti
în materie de drepturi şi libertăţi. Faptul că se proclamau şi se
accentuau anumite drepturi şi libertăţi ilustra intensitatea sentimentelor
constituţionale şi atrage atenţia asupra balansului aparte dintre import
constituţional şi cultură constituţională la 1848. Nu întâmplător,
drepturile şi libertăţile omului erau redate nu în spiritul iconoclast şi
antireligios al marii revoluţii franceze, ci într-un limbaj care îmbina
omiletica şi discursul revoluţionar al anului 1848. Departe de a-şi
regăsi drepturile şi libertăţile într-o stare naturală pre-societală,
românului de rând i se garantau, într-un limbaj care îi era accesibil
ca încărcătură conceptuală, de către divinitate. Acest tip de abordare
era totuşi congruent cu atmosfera religioasă, procatolică în care se
derula revoluţia paşoptistă la Paris[1].
Ideea de cetăţean, parte a comunităţii politice, titulare a suverani
tăţii, domină întregul text. Nu întâmplător, cele 22 de puncte recapitu
lative ale Proclamaţiei dădeau întâietate drepturilor politice cu
toate că drepturile şi libertăţile omului nu erau deloc ignorate în
preambulul explicativ. Cetăţeanul, prin urmare, se regăseşte cu
drepturi egale alături de alţi cetăţeni: el are aceleaşi drepturi civile
şi politice şi aceleaşi îndatoriri, contribuie în mod proporţional la
veniturile statului şi nu i se recunoaşte niciun titlu nobiliar. În virtutea
principiului reprezentativităţii selective, specific constituţionalismului
[1]
J. Cohen, La préparation de la Constituion de 1848 (Pouvoirs législatif et
exécutif), Ed. Jouve & Compagnie, Paris, 1935, p. 17.
liberal al secolului al XIX-lea, principiul democratic al dreptului de a

alege şi a fi ales era cernut prin filtrele capacităţii, praxisului social,
latitudinii morale şi încrederii publice, cu toate că liberali radicali,
precum C.A. Rosetti, ar fi dorit un vot universal masculin eliberat de
orice alt tip de cens de avere sau poziţie socială[1]. Evantaiul larg de
libertăţi şi drepturi cetăţeneşti era secondat de importante reforme
în favoarea ţărănimii, ca expresie a dimensiunii sociale şi justiţiare
a revoluţiei paşoptiste.
Aşa cum anticipam, organizarea statului liberal, care să ofere
garanţii tuturor acestor drepturi şi libertăţi, este creionată în linii foarte
largi şi, prin urmare, vagi. Titular al suveranităţii, poporul îşi anunţa
reprezentanţii. Se anunţa, astfel, existenţa unui domn ales pentru un
mandat de 5 ani, reînnoibil fără limită, a unui guvern format (implicit)
din miniştri responsabili (juridic), alături de restul funcţionarilor
publici, şi o Adunare generală recrutată prin votul tuturor celor
dotaţi cu drepturi politice. Dincolo de aceste date foarte generale,
nu transpare niciun fel de idee despre modul în care revoluţionarii
ar fi dorit să distribuie puterile în stat, nu rezultă dacă ar fi dorit să
aplice principiul separaţiei puterilor în stat (puterea judecătorească
ori instanţele judecătoreşti nici nu erau pomenite). Rezulta, cel mult,
că se dorea o republică în care rolul Adunării să fie mai important
decât al şefului statului. Asta în cazul în care pomenirea Adunării
înaintea domnului în lista recapitulativă ar fi urmat să aibă vreo
semnificaţie constituţională.
Se poate spune că detaliile organizării statului liberal constituţio
nalizat urmau să fie stabilite de către o Adunare constituantă –
Adunarea Generală extraordinară – care ar fi urmat să dea un corp
instituţional acestei înşiruiri de principii. Din nefericire, nici Decre-
tul pentru convocare Constituantei din 14 iulie 1848 şi nici Adresa
Locotenenţei Domneşti către Sultan din 4/16 august 1848, pri
vind prezentarea Constituţiei, nu ofereau detalii în acest sens. Din
ultimul document mai aflăm nişte detalii legate de aspecte relativ
secundare separaţiei puterilor în stat: aflăm că domnul trebuia să
aparţină religiei dominante şi că votul pentru Adunare urma să fie
bazat pe un cens capacitar. Nici Circulara Ministrului de externe
Nicolae Bălcescu adresată consulilor puterilor străine în august
1848 nu aducea noutăţi, anunţând doar prezentarea „bazelor acestei
Constituţii care va guverna de acum înainte Valahia”.
Avem prin urmare, o constituţie anunţată şi câteva principii ale
constituţionalismului modern: consacrarea drepturilor şi libertăţilor
[1]
J.C. Campbell, op. cit., p. 193.
omului şi cetăţeanului, suveranitatea naţională, guvernământul

reprezentativ şi responsabilitatea ministerială, precum şi câteva
instituţii: un şef de stat republican, un guvern format din miniştri
şi un legislativ unicameral. Am putea spune, în spiritul lui G. Bur-
deau, că revoluţionarii români, entuziasmaţi de cucerirea libertăţii
prin revoluţie se blocaseră în faţa sarcinii de a exploata libertatea
printr-un cadru instituţional organizat constituţional.
§2. Ce au văzut alţii

Aflat în căutarea urmelor regimului parlamentar în evoluţia
constituţionalismului românesc, profesorul T. Drăganu se opreşte
şi asupra Proclamaţiei de la Islaz. Fin observator, autorul constată
prezenţa unor „formulări foarte generale, insuficient de circumstanţiate
pentru a permite o concluzie categorică în legătură cu sistemul spe-
cific de guvernământ...”[1]. El deduce totuşi, două idei principale:
pe de o parte, principiul suveranităţii poporului, pe de altă parte,
principiul guvernământului reprezentativ, reprezentarea urmând
a se face prin Adunarea generală. Coroborând aceste aspecte cu
principiile electivităţii şi responsabilităţii domnului, autorul ajunge
la concluzia necesară a alegerii domnului şi responsabilizării aces-
tuia de către Adunare. Mergând pe acest fir logic, Drăganu deduce
corect lipsa mecanismelor regimului parlamentar (unde există un
şef de stat iresponsabil).
În continuare, încercând să dea o explicaţie acestei stări de
lucruri, autorul face apel la modelele constituţionale străine. Făcând
o paralelă cu constituţionalismul francez, ajunge la concluzia că
Proclamaţia de la Islaz ar fi fost inspirată de Constituţia franceză de
la 1793 şi de Declaraţia drepturilor şi cetăţeanului ce reprezenta pre-
ambulul acesteia. Ideea este ilustrată cu câteva exemple din mate-
ria drepturilor şi libertăţilor omului. Argumentul forte al profesorului
rezidă însă în altă parte: Proclamaţia de la Islaz a fost inspirată din
Constituţia franceză de la 1793 şi Declaraţia de drepturi a acesteia
deoarece ambele acte constituţionale, cel românesc şi cel francez,
nu aveau la bază principiul separaţiei puterilor în stat.
[1]
T. Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea..., p. 33.
§3. Ce am văzut noi

La toate afirmaţiile lui T. Drăganu, avem de făcut câteva precizări:
a) În primul rând, considerăm că premiza de la care pleacă pro-
fesorul în argumentarea sa este eronată. Nu credem că din textul
Proclamaţiei se poate deduce faptul că domnul urma să fie ales de
către Adunare. Dimpotrivă, susţinem că domnul urma să fie ales
direct de către cetăţeni. Textul însuşi recomandă ideea aceasta. Se
spune în felul următor:
Poporul român, după vechile sale drepturi, voieşte ca domnul,

în care este personificată suveranitatea acestui popor, să fie
tare prin dragostea publică, drept, luminat, voitor de bine patriei,
bărbat întreg şi, ca să-l poată afla la alegere astfel decretă, după
vechile sale drepturi, a-l căuta în toate stările societăţiei...” [s.n.].
Puterea suverană purcede de la Dumnezeu şi în toată ţeara

se află undeva. În ţeara română este în poporul român, ce are
dreptul de a numi pe capul cel mai înalt al patriei. Prin urmare,
poporul, având dreptul suveran, poate revesti cu dânsul pe oricine
va socoti de cuviinţă şi pe câţi ani i se va părea, că-i este mai
de folos” [s.n.].
Din acest text, nu rezultă nicio clipă faptul că poporul român ar fi

urmat să-şi delege Adunării dreptul de a-l alege pe domn. Dimpotrivă,
din întreaga Proclamaţie se desprinde o asumare deplină şi fermă
a suveranităţii de către popor, care doreşte să uzeze de ea spre
binele său. Textul citat evidenţiază acest spirit: poporul îl va alege
pe domn în virtutea criteriilor amintite, el are dreptul de a-l „numi”
pe domn, el are dreptul de a-l realege de câte ori crede de cuviinţă.
Dincolo de orice demers speculativ (de la care ne abţinem, deoarece
pare un demers prea abstract pentru mentalitatea paşoptistă) de a
face o legătură între domn şi ideea de personificare a suveranităţii
poporului (ar rezulta aici o idee de înaltă legitimitate care nu ar fi
putut fi asigurată decât de o alegere directă), textul vorbeşte de la
sine. Nu credem că autorii Proclamaţiei ar fi deţinut un astfel de
rafinament conceptual şi principial sau, dimpotrivă, o necunoaştere
atât de crasă a fenomenului reprezentativităţii pus în ecuaţie cu
ideea de suveranitate naţională astfel încât să fi dorit ca domnul să
fie ales indirect de către Adunare, dar să fi scris că el urma să fie
ales direct de către popor.
De altfel, lucrurile sunt clarificate, până la urmă, de către revolu

ţionari înşişi. Într-o cerere adresată sultanului de către membrii
locotenenţei domneşti de la Bucureşti, datată 3/15 august 1848,
aceştia încearcă să-i argumenteze justeţea cerinţelor revoluţionare
expuse în Proclamaţia de la Islaz prin prisma criticii la adresa Regu
lamentului Organic. Referindu-se la modul în care acesta reglementa
alegerea domnului, cei trei semnatari (N. Golescu, I. Eliade şi C. Tell)
spuneau că:
(...) el conservă principiul guvernământului electiv, dar denaturând

modul de alegere. Nu mai este deloc, ca altădată, naţiunea întreagă
care numeşte domnul său şi îl alege indistinct din toate clasele,
sau din aproape toate clasele societăţii...Domnul nu poate fi ales
decât dintre cincisprezece sau douăzeci de boieri aşezaţi în vârful
piramidei nobiliare şi o adunare de 150 de membri, dintre care
doar 27 reprezintă, nu naţiunea în întregime ci clasele mijlocii,
concură la alegerea lor[1].
Demersul argumentativ se încadra într-un discurs istorist miti-

zant, dar el clarifica modul în care elita politică munteană vedea
problema alegerii şefului statului la 1848.
b) Nu considerăm că din textul Proclamaţiei rezultă o eliminare
voită a principiului separaţiei puterilor în stat. Este adevărat, precum
am constatat mai sus, textul acesteia nu prevedea nimic despre o
eventuală distribuţie a puterilor în stat. Puterea judecătorească nu era
amintită, iar între domn, guvern şi adunare nu se schiţa niciun raport.
De aici, însă, nu credem că se poate deduce că autorii Proclamaţiei
erau împotriva separaţiei puterilor în stat şi se gândiseră la un sistem
de guvernământ care să promoveze unitatea puterii statale. Pur şi
simplu, din lipsă de experienţă, din dorinţa de a se concentra pe alte
probleme sau chiar din ignoranţă (de ce nu), aceştia nu au dorit,
n-au ştiut cum sau au uitat să se refere la acest principiu.
c) Din aspectele de mai sus, rezultă că nu avem niciun motiv să
presupunem că autorii Proclamaţiei s-ar fi inspirat din Constituţia
franceză de la 1793 şi din Declaraţia de drepturi a acesteia. Şi
de ce s-ar fi inspirat din această constituţie?! Chiar acceptând un
apetit al revoluţionarilor munteni pentru confuzia puterilor în stat în
favoarea parlamentului, ce i-ar fi determinat să se îndrepte chiar
spre constituţia girondină?
[1]
A se vedea A. Ubicini, Mémoire justificatif..., p. 52.
Aici trebuie remarcat faptul că profesorul Drăganu abordează

Constituţia de la 1793 pe linia de interpretare impusă de Paul Bastid
şi de alţi doctrinari francezi, mai vechi şi mai noi. Aceştia susţin că
se proclama la 1793 o confuzie a puterilor în stat în favoarea par-
lamentului, de unde şi calificarea de regim de adunare dată aces-
tui regim politic. Or, aşa cum literatura de specialitate mai recentă
a demonstrat în mod pertinent, Convenţia a fost departe a de se
pronunţa în favoarea confuziei puterilor. Mai mult, respingând balan-
sul puterilor în stat, ea s-a pronunţat pentru o separaţie strictă a
acestora[1]. Separaţia puterilor în stat se menţinea, chiar dacă nu
expres, în formarea DDOC din 1791 şi se regăsea „parafrazată” în
art. 23 şi art. 24 ale DDOC din 1793:
Garanţia socială (...) nu poate exista dacă limitele funcţiilor publice

nu sunt clar determinate prin lege...
Departe de a renunţa la principiul separaţiei puterilor în stat, aşa

cum afirma profesorul Drăganu, Constituţia din 1793 îl reafirma cu
tărie în preambul şi îl consacra instituţional în textul constituţiei,
printr-o separare strictă a puterilor. În lipsa balansului puterilor,
ce implica o partajare a funcţiei legislative între parlament şi şeful
statului, separarea strictă a puterilor implica independenţa şi spe-
cializarea strictă a organelor. Ceea ce s-a şi realizat: legislativul a
fost încredinţat unui parlament unicameral, executivul unui organ
colectiv – Consiliul executiv –, iar judecătorescul unui sistem de
instanţe. Asigurându-se, însă, ca niciuna din cele trei puteri să nu
invadeze competenţele celeilalte s-au căutat şi mecanisme nece-
sare pentru a împiedica faptul ca legislativul, cu deosebire, să îşi
exceadă competenţele. Dacă în balansul puterilor limitarea aces-
tora se realiza prin distribuirea funcţiei legislative între mai multe
organe, pur legislative şi executive, aici trebuia căutat altceva. În
consecinţă, s-au găsit garanţii în reglementarea strictă a materiilor
în care legislativul putea legifera, s-a reglementat un mandat foarte
scurt al Adunării – un an de zile –, iar legile au fost supuse unei
confirmări populare. În ceea ce priveşte executivul, cum prin natura
funcţiei sale el era subordonat legii, pe care trebuia să o pună în
aplicare, constituţia responsabiliza Consiliul pentru lipsa punerii în
executare a legilor. Faptul că punerea sub acuzare, în acest caz,
revenea parlamentului, scotea în evidenţă dificultatea extremă de
[1]
M. Troper, La séparation…, p. 179 şi urm.
a asigura o limitare a puterii în condiţiile unei independenţe stricte

a funcţiilor şi organelor.
În aceste condiţii, se poate relua întrebarea: de ce s-ar fi orien-
tat revoluţionarii munteni spre acest tip de aranjament instituţional
profund izvorât din neliniştile doctrinare şi contextul politic francez
revoluţionar al anului 1793? În măsura în care se pronunţaseră,
predecesorii lor se dovediseră a fi partizani mai curând ai balansului
puterilor decât ai separaţiei stricte a puterilor în stat. Oricum, ipoteza
inspirării din Constituţia de la 1793 cade definitiv în momentul în
care facem o comparaţie sumară între instituţiile acesteia şi cele ale
Proclamaţiei. Astfel, constituţia girondină era împotriva oricărei idei
de şef de stat unipersonal, rege sau preşedinte, pe când muntenii
se pronunţaseră ferm în favoarea unui domn republican ales direct
de către popor. Mai mult, constituţia franceză reglementa un execu-
tiv colectiv, recrutat de către legislativ şi reînnoibil parţial, pe când
Proclamaţia viza un guvern format din miniştri responsabili juridic.
Tentaţia de a merge spre Constituţia girondină din 1793 este totuşi
de înţeles la Drăganu, în condiţiile în care Constituţia franceză
de la 1848 datorează destul de mult separaţiei stricte a puterilor
consacrată de Convenţie.
d) Continuând pe logica importului sau inspiraţiei constituţionale
din Constituţia franceză de la 1793, profesorul Drăganu ajunge la
nişte apropieri puţin forţate în materie de drepturi şi libertăţi ale
omului. El aşează aici sediul unor drepturi şi libertăţi ca libertatea
comerţului, libertatea persoanei şi dezrobirea ţiganilor şi dreptul la
educaţie, datorită unei concordanţe semantice a textului Proclamaţiei
cu prevederi ale DDOC din 1793. Demonstraţia pare mai curând un
efort de legitimare a propriei teorii decât o dezvăluire pertinentă a
surselor Proclamaţiei de la Islaz.
Dacă am lua în calcul faptul că, teoretic, autorii Proclamaţiei au
avut acces la textul Constituţiei franceze de la 1848 doar cu câteva
zile înaintea manifestării de la Islaz, am putea susţine că o bună
parte din drepturile şi libertăţile proclamate – libertatea persoanei,
egalitatea în drepturi (politice), egalitatea în faţa contribuţiei fis-
cale, libertatea tiparului, desfiinţarea pedepsei bătăii – putea pro-
veni din DDOC de la 1793. Pe de altă parte, ne-am putea întreba,
de ce neapărat din aceasta? Ele apăruseră în premieră în DDOC
de la 1791 şi fuseseră preluate la 1814 şi 1830. Deveniseră, prin
urmare, parte a zestrei constituţionalismului francez. Ceea ce l-a
indus, probabil, în eroare pe profesorul Drăganu a fost prezenţa în
ambele constituţii a unor drepturi şi libertăţi ca libertatea comerţului
şi a industriei ori dreptul (libertatea) la învăţătură. Aceste drepturi şi

libertăţi s-au conturat însă pe deplin ca parte dintr-un val de drepturi
sociale ce-şi făceau treptat loc în apropierea anului revoluţionar 1848
sub influenţa ideilor socialiste[1]. Dreptul la învăţătură pentru ambele
sexe era, de exemplu, un apanaj ideologic clar al epocii paşoptiste,
marcată de dezvoltarea feminismului. Dreptul comunităţilor locale
de a-şi alege „dregătorii”, invocat în Proclamaţie, aparţinea şi el tot
anului revoluţionar 1848, pe fondul reacţiei împotriva centralismului
monarhiei constituţionale. Este clar pentru noi că toate acestea au
fost redate de revoluţionarii munteni sub influenţa ideilor revoluţiei
franceze de la 1848, dacă nu chiar din textul Constituţiei însuşi[2].
Având în vedere aceste aspecte, este cu atât mai greu de acceptat
ideea lui Al. Tilman-Timon, conform căruia Proclamaţia de la Islaz se
inspiră direct din Constituţia franceză din 1791 şi cea belgiană din
1831[3]. Dacă pentru Constituţia de la 1791 se poate găsi o explicaţie,
ea fiind cea care a găzduit DDOC de la 1789, pentru Constituţia
belgiană de la 1831 nu există niciun indiciu că ar fi reprezentat o
sursă directă de inspiraţie pentru revoluţionarii munteni. Tilman-Timon
încearcă să descopere corespondenţe între punctele Proclamaţiei
şi articolele celor două constituţii externe[4]. Toate acele drepturi şi
libertăţi, însă, – egalitatea în drepturi, contribuţie egală, libertatea
tiparului, garda naţională, dreptul la învăţătură, alături de principiul
responsabilităţii juridice a miniştrilor şi funcţionarilor publici – au
fost înscrise primordial în DDOC din 1789 şi au fost preluate, de
atunci în toate declaraţiile de drepturi, preambulurile sau capitolele
dedicate drepturilor omului din aproape toate constituţiile franceze
până la 1848 şi de toate constituţiile liberale europene influenţate
de acestea, inclusiv cea belgiană de la 1831. Este, prin urmare,
[1]
P. Bastid, Doctrines et institutions politiques de la seconde république, vol. I,
Librairie Hachette, Paris, 1945, p. 50 şi urm. A se vedea şi G. Bourgin, Le „droit au
travail” et la Révolution de 1848 en France, în Synthèse, vol. 5/1946, p. 309-315.
[2]
V. Hanga, în lucrarea sa La Proclamation d’Islaz et l’influence française, în
Revue internationale de droit comparé, vol. 22/1970, p. 496 şi urm., are dreptate
când aşează sediul unor drepturi şi libertăţi în DDOC de la 1791. Ca şi Drăganu,
aşează necritic sediul unor drepturi şi libertăţi în DDOC, dar, spre deosebire de
acesta, face trimitere şi la textul Constituţiei franceze de la 1848. Rămâne însă
şi aici deschisă problema contactului direct al revoluţionarilor munteni cu această
constituţie înainte de lansarea Proclamaţiei de la Islaz.
[3]
Ideea este preluată de Tilman-Timon de la A. Rădulescu, Influenţa belgiană
asupra dreptului român, în Pagini din istoria dreptului românesc, Ed. Academiei
RSR, Bucureşti, 1970, p. 189.
[4]
Al. Tilman-Timon, Les influences étrangères sur le droit constitutionnel rou
main, Recueil Sirey/Cugetarea, Paris/Bucureşti, 1946, p. 289.
dincolo de existenţa unei dovezi clare a unei traduceri directe a

vreunui articol, hazardat a se susţine faptul că actul fundamental
belgian ar fi avut vreo influenţă directă asupra Proclamaţiei. Cum
nu se verifică ipoteza unei traduceri fidele din Constituţia belgiană,
iar conţinutul Proclamaţiei indică influenţe considerabile din partea
Constituţiei franceze de la 1848, nu putem decât să respingem şi
ipoteza lui Tilman-Timon.
Trebuie reţinut, de asemenea, faptul că desfiinţarea sclaviei şi a
pedepsei cu moartea nu erau prezente nici în Constituţia de la 1791
şi nici în Constituţia de la 1793. Toate acestea pot fi toate regăsite,
expres, în Constituţia franceză de la 1848: desfiinţarea robiei în
art. 6, iar desfiinţarea pedepsei cu moartea în art. 5. Constituţia
belgiană reglementa, este adevărat, interdicţia pedepsei cu moartea
în art. 13, dar, fiind vorba despre moartea civilă, este dificil de făcut
o apropiere cu art. 19 al Proclamaţiei care se referea la moartea
fizică a individului uman.
e) Este cert că autorii Proclamaţiei nu au dorit să consacre un
regim parlamentar. Acest aspect rezultă indubitabil din reglemen-
tarea expresă a responsabilităţii domnului. Avem însă rezerve faţă de
afirmaţia profesorului Drăganu conform căreia această Proclamaţie,
Revoluţia de la 1848 în genere, ar fi determinat încetarea penetrării,
în idei şi practică, a regimului parlamentar. Considerăm că Revoluţia
de la 1848 n-ar prea fi avut ce să facă să înceteze. După cum am
observat, ideea regimului parlamentat nu a existat până la 1848, nu
a existat niciun proiect de reformă care să-l solicite expres. Tenta-
tiva de proiect de constituţie a lui Câmpineanu sugera doar, într-o
încârligătură totală de instituţii şi principii, preferinţa pentru regimul
parlamentar. Asta nu însemna că el era încetăţenit în ideologia
politică românească. La fel în materie de praxis. Faptul că în timpul
regimului regulamentar se manifestaseră câteva mecanisme ale
regimului parlamentar nu însemna că acesta dorea să pătrundă în
constituţionalismul românesc. Toate acelea nu erau altceva decât
nişte consecinţe întâmplătoare ale jocului politic dintre domn şi
Adunare. Clasa politică românească ce a activat între 1830 şi 1848
nu a căutat să pună expres în practică principiile şi mecanismele
§4. Ce rezultă?
Ce se poate concluziona din cele prezentate mai sus?
În primul rând, faptul că, exceptând regimului parlamentar,
care iese din discuţie, şi monarhia (auto)limitată, datorită prezenţei
transferului de suveranitate de la domn la popor, nu ne putem
ataşa de niciun fel de sistem de guvernământ. Datele prea puţine
ale Proclamaţiei nu ne permit acest lucru, iar şansele de speculaţie
nefondată sunt foarte mari. Am putea cel mult oscila între un regim
de separaţie strictă a puterilor şi un regim de balans al puterilor de
tip prezidenţial, nord american. Generalitatea textului Proclamaţiei
ne-ar permite chiar să ne gândim la un regim de confuzie a puterilor
de tipul regimului de adunare, dar respingem această idee. De bine
de rău, mai mult sau mai puţin înţeleasă, separaţia puterilor în stat
constituise, încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea, un bun
dobândit al ideologiei clasei politice româneşti.
Sub aspectul influenţelor externe, nu se poate afirma, de exemplu,
faptul că revoluţionarii munteni ar fi fost tentaţi de Constituţia franceză
de la 1791, Charta franceză de la 1830 sau de Constituţia belgiană
de la 1831 care, fără excepţie, prevedeau iresponsabilitatea şefului
statului. Se poate afirma totuşi ceva, dar fără a stabili legături
ferme de cauzalitate. Atât ideea alegerii directe a şefului statului,
cât şi ideea responsabilităţii acestuia constituiseră idei centrale ale
eşafodajului constituţional francez de la 1848. De ce nu am crede
că revoluţionarii munteni, dintre care unii fuseseră la Paris în luna
martie, nu ar fi fost influenţaţi de aceste idei? Mai mult, prima formă
a Proclamaţiei a fost redactată de către tinerii revoluţionari români
aflaţi la Paris, sub impresia directă a evenimentelor revoluţionare[1].
Problema nu este însă chiar atât de simplă. Comisia constituţională
franceză a lucrat în luna mai 1848, cu uşile închise[2], iar un prim
proiect de constituţie nu a fost prezentat Adunării constituante (şi
publicului) decât în 19 iunie. Un al doilea proiect, nu mult diferit de
primul, a fost prezentat la 30 august. Este clar că al doilea proiect
nu avea cum să influenţeze pe revoluţionarii munteni. Dar ar fi avut
timp primul, într-un interval relativ scurt, să o facă? Pe de altă parte,
de ce nu? Dacă am da crezare (iar conţinutul de principii şi instituţii
al Proclamaţiei nu ne îndeamnă să respingem ferm acest lucru)
spuselor revoluţionarilor munteni, Proclamaţia de la Islaz fusese
[1]
V. Hanga, op. cit., p. 493-494.
[2]
J. Cohen, op. cit., p. 11.
copiată după Constituţia franceză de la 1848[1]. Chiar considerând

validă ipoteza conform căreia Proclamaţia nu s-ar fi inspirat direct
din proiectul Constituţiei franceze este cert că principiile şi valorile
afirmate de aceasta, în materie de formă de guvernământ, erau
cunoscute de mult timp revoluţionarilor munteni. Aşa cum am stabilit
mai sus, ideea republicii, a şefului de stat ales şi responsabil nu se
născuseră neapărat în comisie sau constituantă. Făceau obiectul
unui curent republican ce se afirmase tot mai ferm din anii ‘30 atât
în rândurile partidei republicane, cât şi în rândurile socialiştilor
francezi. Acest spirit republican era prezent la mişcarea revoluţionară
munteană din anul 1840[2]. De acest spirit republican incendiar se
loviseră tinerii români aflaţi la studii la Paris, în număr din ce în ce
mai mare. În 1848 dezbaterea ajunsese la ordinea zilei, făcând
obiectul unor aprinse discuţii publice încă din primăvara anului
revoluţionar[3] la care românii aflaţi la Paris asistaseră. Mai mult,
Constituţia şi constituţionalismul american erau extrem de populare,
mai ales după apariţia celebrei lucrări a lui Tocqueville – Democraţia
în America. Ideea unui preşedinte popular şi forte, după modelul
american, inspira multe minţi franceze la 1848[4]. Aşa s-ar explică de
ce, în marea lor majoritate, paşoptiştii români nu au fost interesaţi
să preia formula monarhiei constituţionale parlamentare a Chartei
de la 1830 sau a Constituţiei belgiene de la 1831.
Prin urmare, momentul elaborării Proclamaţiei putea fi o explicaţie
în plus pentru sărăcia Proclamaţiei în materie de precizare a raportu
rilor dintre puterile statului şi, pe de altă parte, nu excludea deloc
posibilitatea ca autorul ei să fi fost influenţat de intensele dezbateri
din Franţa pe tema şefului statului. Proclamaţia a fost elaborată şi
dată publicităţii cu câteva zile după anunţarea primului proiect de
[1]
Este interesantă scrisoarea pe care i-o trimitea lui Paul Bataillard, la 30 iunie
1848, D. Brătianu, cel mai intim implicat revoluţionar român în cercurile revoluţionare
de la Paris. Acesta susţinea că programul revoluţiei muntene ar fi fost copiat după
constituţia republicană franceză („notre nouvelle Constitution est calquée sur votre
Constitution républicaine”). A se vedea Anul 1848 în Principatele Române: acte şi
documente, tomul II, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1902, p. 188.
[2]
G. Zane, Mişcarea revoluţionară de la 1840 din Ţara Românească, în Studii
de istorie medie şi modernă, III/1963, p. 234-235. Un raport al comisiei de anchetă
a evenimentelor de la 1840 scotea în evidenţă intenţia revoluţionarilor de a instaura
o republică. A se vedea C. Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. I,
Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 162.
[3]
J. Cohen, op. cit., p. 31 şi urm. Influenţa Constituţiei nord-americane, prin
intermediul lui Tocqueville, a fost şi ea decisivă pentru crearea unui climat favorabil
preşedintelui ales prin vot universal.
[4]
P. Bastid, Doctrines et institutions..., p. 85.
constituţie la Paris. Este posibil ca revoluţionarii munteni să nu fi

avut timpul necesar pentru a prelua detaliat structurile instituţionale
ale acesteia. Când a fost timp pentru cunoaşterea şi analiza lor, ele
au putut fi preluate, cum a fost cazul lui Kogălniceanu, în proiectul
său de constituţie de la sfârşitul lui august (vezi infra). Pe de altă
parte, caracterul schematizat şi lipsa detaliilor în materie de organe
şi mecanisme politico-statale se puteau datora şi intenţiei clar
manifestate de a convoca o constituantă în vederea redactării unei
constituţii.
Secţiunea a 3-a. Proiectul de constituţie al lui

Kogălniceanu din august 1848
§1. Proiectul de constituţie de la 1848 al lui Mihail Ko-
gălniceanu în perspectiva istoriografiei dreptului public ro-
mânesc
1.1. Izvoarele interne şi externe ale proiectului de consti-
tuţie
Dincolo de analiza conţinutului său normativ, istoriografia
românească s-a concentrat pe un demers de clarificare a surselor
acestui proiect de constituţie. Se pleca astfel de la o premiză pertinentă
conform căreia alcătuirea constituţională a lui Kogălniceanu era departe
de a fi un cumul de principii şi instituţii originale româneşti, ci mai
curând rodul unor influenţe externe. Dezvoltarea constituţionalismului
românesc al secolului al XIX-lea sub influenţa ideilor revoluţiei
franceze, redate instituţional fie pe filieră franceză, fie pe filieră
belgiană, i-a determinat pe mulţi să stabilească, mai mult sau mai
puţin automat, filiaţii între constituţionalismul apusean de limbă
franceză şi cel românesc.
Astfel, în perioada interbelică, era clar pentru A. Rădulescu că
ideile cuprinse în Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova erau
de sorginte franceză[1], în timp ce în proiectul de constituţie al lui
Kogălniceanu, considerat o expresie instituţională a Dorinţelor, acelaşi
autor detecta „urme serioase ale înrâuririi belgiene”[2], fără a face
[1]
A. Rădulescu, Influenţa franceză asupra dreptului român până la 1864, în
Pagini din istoria dreptului românesc, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1970, p. 244-
245.
[2]
A. Rădulescu, Influenţa belgiană…, p. 189.
totuşi referiri exprese la Constituţia din 1831. Paternitatea belgiană

a proiectului lui Kogălniceanu era indicată şi de către I.C. Filitti, fără
ca acesta să realizeze o apropiere directă şi analitică între cele două
texte juridice[1]. În aceeaşi epocă, E. Lovinescu acorda proiectului
de constituţie al lui Kogălniceanu statutul de simplă parafrază şi
răsfrângere a Proclamaţiei muntene de la Islaz[2]. Influenţele ideo-
logice ale revoluţiilor apusene erau ignorate în acest caz, deşi ele
erau prezente implicit prin intermediul cunoscutului program al lui
Heliade Rădulescu.
În perioada războiului, chestiunea surselor proiectului de constituţie
al lui Kogălniceanu a fost abordată de juristul I.V. Gruia, în cadrul
discursului său de recepţie în cadrul Academiei de ştiinţe morale şi
politice (1943). Acceptând fără probleme influenţa Dorinţelor Par-
tidei Naţionale din Moldova, profesorul Gruia punea sub semnul
întrebării orice influenţă din partea Proclamaţiei de la Islaz. Fără a
exclude influenţele externe, Gruia este cât se poate de rezervat în
a le repera, preferând comoditatea formulărilor de ordin general:
„proiectul de constituţie relevă unele influenţe juridice şi politice din
partea constituţiilor democratice străine”[3].
Epoca postbelică pare să aducă ceva mai multă claritate în ceea
ce priveşte sursele proiectului de constituţie al lui M. Kogălniceanu.
În primii ani după război, lucrarea amplă aparţinând lui D. Ionescu,
Gh. Ţuţui şi Gh. Matei expedia, din nefericire, rapid problema surselor
proiectului de constituţie de la 1848 al lui Kogălniceanu. Proclamaţia
de la Islaz era prezentă ca unică sursă românească a proiectului,
în timp ce sursele externe, acceptate, erau coagulate în formula
[1]
Filitti nu urmăreşte să stabilească o filiaţie exclusiv formală între articolele
Constituţiei de la 1866, actele constituţionale şi programele de reformă româneşti,
pe de o parte, şi Constituţia belgiană de la 1831, pe de altă parte. Abordarea sa
are în vedere şi fondul lucrurilor sau doar fondul lor (a se vedea op. cit., p. 6). Prin
urmare, deşi apare inserat în şirul actelor constituţionale care, bazate pe Constituţia
belgiană, ar sta la baza Constituţiei de la 1866, proiectul de constituţie al lui Kogăl-
niceanu de la 1848 nu este expres şi formal apropiat de actul constituţional belgian.
Oricum, dacă ar fi să luam în calcul argumente de text serioase şi o comparare
reală de texte (ceea ce Filitti nu realizează), am putea descoperi cel mult o ase-
mănare de fond, şi aceasta parţială, între Constituţia belgiană de la 1831, proiectul
de constituţie al lui Kogălniceanu şi Constituţia de la 1866. Pe formă, constituţia
belgiană şi proiectul lui Kogălniceanu seamănă într-o măsură foarte mică, de unde
şi concluzia evidentă că primul act nu a reprezentat izvorul de inspiraţie al celui
de-al doilea.
[2]
E. Lovinescu, op. cit., p. 50-51.
[3]
Al. Tilman-Timon, op. cit., p. 280.
„constituţiile burgheze din occident”[1], lăsând cititorului interesat

sarcina să descopere singur care anume erau acestea.
În genere, însă, problema izvoarelor a fost abordată intens de
lucrările lui V. Şotropa, un bun cunoscător al ideilor, programelor şi
proiectelor de reformă ale elitei politice româneşti premergătoare şi
aparţinând revoluţiei de la 1848. Într-un amplu articol intitulat Pro
iectul de constituţie al lui Mihail Kogălniceanu din 1848, în contextul
ideologiei revoluţionarilor din Ţările Române[2], reluat parţial în cunos-
cuta monografie Proiectele de constituţie, programele de reforme şi
petiţiile de drepturi din Ţările Române[3], Şotropa se pronunţă asupra
izvoarelor proiectului de constituţie al lui Kogălniceanu de la 1848. În
genere, constatările autorului nu sunt neapărat originale. Dorinţele
Partidei Naţionale din Moldova şi Proclamaţia de la Islaz fuseseră
reperate ca izvoare ale proiectului de constituţie încă din perioada
interbelică. Volumul dedicat în 1957 dezvoltării constituţionale la
români amintea şi el Proclamaţia de la Islaz. În materie de surse
interne, Şotropa vine totuşi cu precizări suplimentare privind o influenţă
indirectă din partea altor programe revoluţionare de la 1848: Petiţia
proclamaţie din 28 martie/9 aprilie 1848, broşura lui V. Alecsandri În
numele Moldovei, a omenirii şi a lui Dumnezeu, Principiile noastre
pentru reformarea patriei de la Braşov (12/14 mai 1848) şi Petiţia
naţională de la Blaj[4]. Proiectul lui Kogălniceanu era considerat,
prin urmare, un fel de recapitulare ideologică şi o expresie tehnico-
juridică finală a întregii revoluţii române de la 1848.
Sursele de inspiraţie externe nu sunt neglijate de Şotropa. Fără
a apela la o analiză sistematic comparativă de texte, autorul se
mulţumeşte să facă precizări cu caracter general. Astfel, pe lângă
sursele revoluţionare interne, Kogălniceanu s-ar fi inspirat „din
unele constituţii burgheze occidentale (în primul rând din constituţia
belgiană de la 1831)”[5]. Nici această afirmaţie, nedocumentată, nu
este neapărat originală: în perioada interbelică, I.C. Filitti făcuse
legături între proiectul lui Kogălniceanu şi constituţia belgiană. E
adevărat că nu direct. Particularitatea expunerii lui Şotropa rezidă
în această conexiune clară, expresă, între proiectul de constituţie
[1]
D. Ionescu, Gh. Ţuţui şi Gh. Matei, op. cit., p. 108.
[2]
V. Şotropa, Proiectul de constituţie al lui Mihail Kogălniceanu din 1848, în
contextul ideologiei revoluţionarilor din Ţările Române, în Anuarul Institutului de
istorie şi arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi, vol. X/1973, p. 229 şi urm.
[3]
V. Şotropa, Proiectele de constituţie…, 1976.
[4]
V. Şotropa, Proiectul de constituţie..., 1973, p. 233-234.
[5]
Idem, p. 233.
al lui Kogălniceanu şi Constituţia belgiană de la 1831. Autorul nu

face o analiză a ponderii exacte a constituţiei belgiene în econo-
mia proiectului lui Kogălniceanu şi nici nu explorează alte tipuri de
influenţe. Se mulţumeşte să se refere, eliptic, la existenţa „sporadică”
a altor surse.
Din anii ‘70 ai secolului al XX-lea, problematica izvoarelor proiectului
de constituţie al lui Kogălniceanu de la 1848 a fost dominată fără
drept de apel de constatările lui V. Şotropa. Acest lucru s-a derulat
pe un fond de abordare analitică ce continua să ignore problematica
influenţelor externe asupra textului şi a efectelor acestuia asupra
problematicii evoluţiei constituţionalismului românesc. I. Vântu, de
exemplu, scriind în anii ‘80 despre acest proiect de constituţie, nu face
decât o expunere descriptivă a conţinutului, prin trimiteri accidentale
la „modelul constituţiilor burgheze occidentale”[1].
După 1989, influenţa, mai mult sau mai puţin cuantificată, a
Constituţiei belgiene din 1831 a devenit o axiomă inutil de demon-
strat în literatura juridică de specialitate sau în lucrările dedicate
evoluţiei gândirii politice româneşti. Angela Banciu, de exemplu, în
monografia sa dedicată istoriei constituţionale a românilor – Istoria
constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi sociale,
preia ca indiscutabilă influenţa constituţiei belgiene[2]. C-tin Nica, în
volumul I al voluminoasei lucrări Liberalismul din România. Teorie şi
practică, citează pasaje ample din lucrările lui V. Şotropa, preluând
fidel opiniile acestuia despre izvoarele proiectului de constituţie al
lui Kogălniceanu[3].
Preocupat, în ultimii ani, de problematica evoluţiei constituţionalis
mului românesc, I. Stanomir nu se îndepărtează de linia de analiză
sugerată iniţial de I.C. Filitti şi concretizată de V. Şotropa. Constituţia
belgiană de la 1831 este reperată ca fiind sursa externă definitorie a
proiectului de constituţie al lui Kogălniceanu. Un element de noutate
totuşi apare: Stanomir recuperează influenţele constituţiei franceze
de la 1791[4] pe care Filitti le semnalase în perioada interbelică, dar
care, ulterior, au fost neglijate. Redate succesiv în text sub denu-
mirea generică de surse sau izvoare „belgo-franceze” sau „dreptul
public sau constituţional belgian şi francez”, importurile respective
[1]
I. Vântu, Începuturile sistemului constituţional în ţările române, în Istoria
dreptului românesc, vol. II, partea I, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1984, p. 134.
[2]
A. Banciu, Istoria constituţională..., p. 30.
[3]
C-tin Nica, Liberalismul din România. Teorie şi practică, vol. I, Ed. Institutului
de ştiinţe politice şi relaţii internaţionale, Bucureşti, 2005, p. 206-207.
[4]
I. Stanomir, Naşterea Constituţiei..., p. 239.
sunt ancorate ideatic în teoria sincronismului juridic. Acest demers

aşează construcţia constituţională a lui Kogălniceanu de la 1848 între
un proces firesc de aculturaţie juridică şi adaptare românească, fără
a pune sub semnul întrebării nici dimensiunile, nici mecanismele
complexe ale importului constituţional şi nici efectele acestuia.
Influenţele totuşi nu au fost în totalitate directe. Alăturându-se unei
direcţii de analiză deja bătătorite, Stanomir transferă paternitatea
ideologică a proiectului de constituţie Dorinţelor Partidei Naţionale
din Moldova şi, dincolo de aceasta, Proclamaţiei de la Islaz.
1.2. Analiza critică a perspectivei istoriografiei româneşti

Făcând o evaluare proprie asupra izvoarelor proiectului de consti
tuţie putem remarca, fără dubii, strânsa legătură dintre principiile şi
valorile enunţate în Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova şi cele
transpuse tehnico-juridic în proiectul de constituţie. Este clară intenţia
lui Kogălniceanu de a depăşi faza formulărilor de tip programatic
şi de a contura un act juridic fundamental cu forţă juridică supremă
care să dea consistenţă viziunilor sale despre constituţionalism.
Legătura proiectului cu alte programe revoluţionare, muntene şi
transilvănene este greu de contestat, în condiţiile în care toate se
adăpau de la un fond ideatic comun, inspirat, în bună măsură, de
principiile revoluţiei franceze de la 1789.
De asemenea, pe aceeaşi linie logică, se poate constata influenţa
principiilor Proclamaţiei muntene de la Islaz. Totuşi, este o exagerare
a se spune că Proclamaţia de la Islaz a influenţat masiv proiectul
de constituţie al lui Kogălniceanu sau că a fost preluată complet
şi dezvoltată în acesta. Cel mai important argument în acest sens
este statutul domnului: ales direct şi responsabil în Proclamaţie, el
era ales indirect şi declarat inviolabil în proiectul lui Kogălniceanu.
Aşa cum am observat, primul aspect era cu certitudine preluat din
dezbaterile constituţionale ale primăverii şi verii constituţionale
franceze de la 1848 sau chiar din textul Constituţiei franceze, pe
când cel de-al doilea probabil că fusese preluat de Kogălniceanu
din Constituţia belgiană de la 1831, deşi nu e exclusă nicio influenţă
a Chartei constituţionale franceze de la 1830.
Pe de altă parte, este exagerat şi nedocumentat a se susţine
că proiectul de constituţie (PC) al lui Kogălniceanu de la 1848 este
inspirat masiv din Constituţia belgiană (CB) de la 1831. Enumerate
succint, diferenţele sunt esenţiale: CB instituie o monarhie ereditară
viageră bazată pe un regim parlamentar de tip dualist, pe când PC
consacră o monarhie bazată pe o domnie electivă şi temporară, pe

fundamentele unui guvernământ de adunare; în CB puterea legis
lativă este încredinţată deopotrivă regelui şi celor două camere
ale parlamentului, pe când în PC ea aparţine doar unui parlament
unicameral; în CB iniţiativa legislativă aparţine deopotrivă celor trei
organe amintite, pe când în PC ea aparţine doar Adunării obşteşti
şi guvernului; conform PC, Adunarea este aleasă pe 3 ani, se
reînnoieşte în întregime şi nu poate fi dizolvată, iar în CB camerele
sunt alese pentru 4/8 ani, se reînnoiesc parţial şi pot fi dizolvate;
dreptul de anchetă şi cel de interpelare – instrumente clasice ale
regimului parlamentar –, prezente în CB, nu erau consacrate de PC.
Domnul, în conformitate cu modelul francez, se bucura de atribuţii
considerabil reduse şi limitate; el era, în genere, alături de miniştrii
săi, un agent executant al legilor votate de parlament. Regele
belgian, dimpotrivă, se bucura de deplinătatea atribuţiilor pe care
forţa principiului monarhic le propulsase în constituţie.
O simplă lectură paralelă a proiectului de constituţie al lui
Kogălniceanu şi a Constituţiei franceze de la 1848 scoate în evidenţă
faptul că un număr considerabil de articole au fost preluate de către
paşoptistul moldovean, fie direct prin traducere din textul francez, fie
prin ajustări şi completări minimale. Mai mult, într-o bună măsură,
Kogălniceanu tratează diversele instituţii, organe ale statului şi
competenţele acestora în ordinea articolelor din Constituţia franceză.
Pot fi descoperite, desigur, şi principii comune PC şi CB, dar
ele aparţin mai curând sedimentelor constituţionalismului liberal
european al epocii decât preluării lor directe de către Kogălniceanu
din CB. Corelarea, în anumite materii, între Constituţia belgiană şi
Constituţia franceză de la 1848, cu reflexii inevitabile asupra proi-
ectului de constituţie al lui Kogălniceanu, nu era totuşi întâmplătoare.
Trebuie remarcat aici faptul că, într-o măsură importantă (aproxi-
mativ 45%), Constituţia belgiană de la 1831 a fost inspirată de
constituţiile franceze de la 1791 şi 1830 (implicit charta constituţională
din 1814)[1], ale căror principii au fost recuperate şi în Constituţia
franceză de la 1848.
Astfel, art. 8 PC privind condiţiile dreptului de a fi eligibil în Adu-
nare are corespondent parţial în art. 50 CB, dar a fost preluat din
art. 26 al Constituţiei franceze:
[1]
R.C. van Caenegem, An Historical Introduction to Western Constitutional
Law, Cambridge University Press, Cambridge, 1995, p. 237.
Art. 8 (PC). Pot fi aleşi reprezentanţi în toată întinderea ţării, fără

condiţie de folosul locuinţei, toţi alegătorii ce vor împlini vârsta
de 25 ani şi întrebuinţând toate drepturile ţivile.
Art. 26. Sont éligibles, sans condition de domicile, tous les électeurs
âgés de vingt-cinq ans[1].
Principiul statuat în art. 16 PC, conform căruia deputaţii reprezen-

tau ţara (naţiunea), iar nu judeţul în care au fost aleşi (mandatul
reprezentativ) se regăseşte şi în art. 32 CB. Este cert, însă, că el a
fost tradus mot-a-mot din Constituţia franceză de la 1848 (art. 34
şi art. 35):
Art. 16. Mădulările Adunării sunt reprezentanţii ţării, iar nu ai

ţinutului care-i numesce; prin urmare ei nu pot de la ţinut primi
instrucţiuni poruncitoare.
Art. 34. Les membres de l’Assemblée nationale sont les repré
sentants, non du département qui les nomme, mais de la France
entière. Art. 35. Ils ne peuvent recevoir de mandat impératif.
La rândul său, art. 18 PC (privind imunitatea parlamentară) are

corespondent în art. 45 CB, dar a fost tradus din art. 37 al Constituţiei
franceze:
Art. 18. Ei nu pot asemenea fi pârâţi şi opriţi în pricini criminale

decât în casul vinei de faţă (flagrant delit) fără învoirea Adunării.
Art. 37. Ils ne peuvent être arrêtés en matière criminelle, sauf le
cas de flagrant délit, ni poursuivis qu’après que l’Assemblée a
permis la poursuite. […].
De asemenea, art. 23 PC, care reglementează publicitatea

şedinţelor Adunării, are corespondent în art. 33 CB, dar e clar că a
fost preluat din art. 39 al Constituţiei franceze:
Art. 23. Seanţele Adunării obştesci sunt publice. Cu toate aces-

tea, la casuri mari, ea se poate constitua şi în Comitet tainic,
după cererea a unei pătrimi din mădulările de faţă.
Art. 39. Les séances de l’Assemblée sont publiques. – Néanmoins,
l’Assemblée peut se former en comité secret, sur la demande du
nombre de représentants fixé par le règlement. […].
[1]
Textul în limba franceză al Constituţíei franceze de la 4 noiembrie 1848 a fost
preluat din H. Faupin, J. Godechot (sous la direction de), Les constitutions de la
France depuis 1789, GF Flammarion, Paris, 2006, p. 263 şi urm.
Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul altor articole: art. 48 PC,

raportat la art. 65 CB, dar preluat din art. 64 al Constituţiei franceze:
Art. 48. Domnul numeşte şi depărtează, după dorinţă, pe Miniştrii

săi. El numeşte asemenea şi depărtează pe amploaiaţii ramu-
lui administrati, judecătoresc, militar şi bisericesc cu restricţiile
prevăzute de lege.
Art. 64. Le président de la République nomme et révoque les
ministres. – Il nomme et révoque, en conseil des Ministres, les
agents diplomatiques, les commandants en chef des armées
de terre et de mer, les préfets, le commandant supérieur des
gardes nationales de la Seine, les gouverneurs de l’Algérie et
des colonies, les procureurs généraux et autres fonctionnaires
d’un ordre supérieurs. [...].
Art. 54 PC, raportat la art. 88 CB, dar preluat din art. 69 al

Constituţiei franceze:
Art. 54. Miniştrii au slobodă intrare în Adunare; ei vor fi pururea

ascultaţi de câte ori o vor cere.
Art. 69. Les ministres ont entrée dans le sein de l’Assemblée
nationale; ils sont entendus toutes les fois qu’ils le demandent, [...].
Art. 64 PC, raportat la art. 96 CB, dar preluat din art. 81 al Consti
tuţiei franceze:
Art. 64. Dreptatea este gratuită în toată întinderea ţării. Debataţiile

sunt publice, afară când s-ar jicni moralul şi buna orândueală.
Formele proţedurii vor fi scurtate şi simplificate.
Art. 81. La justice est rendue gratuitement au nom du peuple
français – Les débats sont publics, à moins que la publicité ne
soit dangereuse pour l’ordre ou les moeurs; […].
Confluenţa franco-belgiană este evidentă şi în materie de orga-

nizare judiciară. Statutul judecătorilor, reglementat de art. 76 PC
şi preluat din art. 87 al Constituţiei franceze, are corespondenţă
parţial în art. 100 CB:
Art. 76. Toţi judecătorii Tribunalurilor ţivile, criminale, comerţiale

şi de apel, ai Curţii înalte şi ai Curţii de Casaţie, sunt pe vieaţă;
ei pot însă fi depărtaţi vremelnicesce sau desăvârşit din funcţiile
lor, după o judecată solemlă rostită de juri, după formele şi pentru
pricinile prevăzute de legea judiţiară. Această lege va hotărî şi

vîrsta când judecătorii vor fi puşi în retragere (retraite).
Art. 87. Les juges de première instance et d’appel, les membres
de la Cour de cassation, et de la Cour des comptes, sont nommés
à vie. Ils ne peuvent être révoqués ou suspendus que par un
jugement, ni mis à la retraite que pour les causes et dans les
formes déterminées par les lois.
Art. 100. Les Juges sont nome à vie. – Aucun juge ne peut
être prive de sa place ni suspendu que par un jugement. – Le
déplacement d’un juge ne peut avoir lieu que par une nomina-
tion nouvelle et de sont consentement.
Aceeaşi situaţie se poate discuta şi pentru art. 88 PC, ce regle

mentează statutul străinilor în armată. Acesta pare a fi preluat din
art. 107 al Constituţiei franceze, dar are corespondent şi în art. 121 CB:
Art. 88. Străinii, sau singuri sau în corp, nu pot forma parte din
puterea armată a ţării.
Art. 107. Aucune troupe étrangère ne peut être introduite sur le
territoire français sans le consentement préalable de l’Assemblée
nationale.
Art. 121. Aucune troupe étrangère ne peut être admise au service
de l’État, occuper ou traverser le territoire qu’en vertu d’une loi.
Apropierea dintre Constituţia franceză de la 1848 şi cea belgiană

este valabilă şi pentru o serie din articolele ce reglementau drepturile
şi libertăţile cetăţeneşti: art. 93 PC, care garantează inviolabilitatea
proprietăţii, a fost preluat (parţial) din art. 11 al Constituţiei franceze,
dar are corespondent în art. 11 CB:
Art. 93. Proprietăţile sunt sfinte şi se apăre de către Constituţie;
însă în folosul public toţi gospodarii săteni vor primi de la stăpânii
moşiilor câte 21/2 fălci de fieşte-care, ca desăvârşită propritate,
iar a moşiile strimte statu quo al stă-pânirii de astăzi. Iar pentru
această expropriaţie făcută în folosul public, potrivit art....din
Condica ţivilă a Moldovei, se va da vechilor proprietari o potrivită
despăgubire, care se va hotărî de către o deosebită lege.
Art. 11. Toutes les propriétés sont inviolables. Néanmoins l’État peut
exiger le sacrifice d’une propriété pour cause d’utilité publique légale-
ment constatée, et moyennant une juste et préalable indemnité.
Art. 11 (CB). Nul ne peut être privé de sa propriété que pour case
d’utilité publique, dans les cas et de la manière établie par la loi,
et moyennant une juste et préalable indemnité.
Art. 105 PC, care reglementează dreptul de a fi judecat, a fost

preluat din art. 4 al Constituţiei franceze, dar are corespondent şi
în art. 8 CB:
Art. 105. Nimenea nu poate fi tras de la firescii săi judecători.

Fieşte-care arestat va fi înfăţişat în vreme de 24 ceasuri înaintea
judecătorului competent.
Art. 4. Nul ne sera distrait de ses juges naturels. – Il ne pourra être
créé de commissions et de tribunaux extraordinaires, à quelque
titre et sous quelque dénomination que ce soit.
Art. 8. Nul ne peut être distrait, contre son gré, du juge que la
loi lui assigne.
Nu se poate contesta însă faptul că sunt prezente şi câteva

aspecte preluate direct din Constituţia belgiană: art. 12 PC (cerinţa
existenţei unei majorităţi absolute pentru votarea legilor) a fost preluat
din art. 38 al CB; art. 13 PC (dreptul Adunării obşteşti de a verifica
singură titlurile membrilor săi şi de a hotărî validarea alegerilor) core-
spunde art. 34 CB; art. 15 PC privind convocarea Adunării, pare mai
curând a fi inspirat de art. 70 CB decât de Constituţia franceză, care
consacra un parlament permanent; în intenţia de a parlamentariza
regimul politic, Kogălniceanu a preluat din CB art. 63 privind invio-
labilitatea domnului şi responsabilitatea miniştrilor; art. 43 PC, deşi
este preluat din Constituţia franceză, introduce instituţia sancţionării
sau întăririi legilor adoptate de parlament de către domn (art. 69
CB), alături de instituţia promulgării; art. 36 PC care reglementează
vacanţa domniei a fost inspirat de art. 79 CB; art. 80 PC care inter-
zicea înfiinţarea de tribunale şi comisii excepţionale a fost preluat
din art. 94 CB. Articolul 67 care instituie juriul în materie politică,
criminală şi de tipar pare mai curând preluat din art. 98 CB, deşi
poate fi regăsit şi în art. 82-83 din Constituţia franceză:
Art. 67. Juriul va fi aşezat în toate pricinile politice, criminale şi

de tipar. O lege speţială va hotărî organisaţia sa.
Art. 98 (CB). Le jury este établi en toutes matières criminelles et
pour délits politiques et de la presse. Art. 82. Le jury continuera
d’être appliqué en matière criminelle.
Art. 83. La connaissance de tous les délits politiques et de tous les
délits commis par la voie de la presse appartient exclusivement
au jury. – Les lois organiques détermineront la compétence en
matière de délits d’injures et de diffamation contre les particuliers.
În mod surprinzător pentru aversiunea declarată a lui Kogălniceanu

faţă de Regulamentul Organic al Moldovei (ROM), care „ne-a
tăiat toată relaţia cu trecutul, fără a întemeia prezentul”, o analiză
comparativă a textelor ROM şi proiectului de constituţie în discuţie
revelează faptul că revoluţionarul paşoptist a preluat o serie de
principii, instituţii şi chiar articole întregi din ROM, valorificând astfel
aspectele pe care le găsea congruente cu perspectiva sa reformistă.
Sunt preluate, astfel, art. 48/49 ROM care reglementau prezenţa de
drept a episcopilor în Adunare şi deţinerea preşedinţiei parlamen-
tului de către Mitropolit (art. 11 PC); art. 57 care statua dreptul de
iniţiativă (sesizare a domnului) al Adunării (art. 29 PC); art. 58 care
conferea Adunării dreptul de a hotărî asupra tuturor proiectelor de
lege şi de regulament cu caracter legislativ ale executivului (art. 27
PC); art. 60 care acorda Adunării competenţe exprese în materie
de legiferare şi chiar guvernare (art. 28 PC); art. 134 care stabilea
că ministrul de interne urma să fie preşedintele Sfatului administra-
tiv (art. 53 PC); art. 319 care reglementa înfiinţarea şi funcţionarea
judeţelor săteşti la nivelul satelor era preluat în art. 68 PC; art. 403
care încredinţa domnului dreptul de a numi funcţionarii publici la
propunerea Sfatului administrativ [art. 54 alin. (4) PC]; art. 411
care acorda Adunării dreptul de a alege pe Mitropolit şi episcopii
eparhioţi (art. 26 PC). Cea mai importantă preluare din ROM era
reglementarea expresă a instituţiei guvernului – Sfatul miniştrilor,
o prelucrare a reglementărilor şi cutumelor regulamentare privind
Sfatul administrativ.
În cele din urmă, sunt sesizabile instituţii pe care Kogălniceanu
le-a preluat, într-adevăr, din tradiţia constituţională românească sau
le-a stipulat ca răspuns dat unor evoluţii negative în viaţa constitu
ţională românească: consacrarea judeţelor sau ţinuturilor ca unităţi
administrativ teritoriale; interdicţia expresă pentru domn de a se
amesteca în hotărârile judecătoreşti; alegerea de către Adunare a
agentului Moldovei la Constantinopole. O serie de aspecte proprii,
româneşti, ale textului lui Kogălniceanu făceau referire la doleanţe
în materia drepturilor şi libertăţilor omului, conturate şi sedimentate
fie sub influenţa revoluţiei franceze, în anii premergători revoluţiei de
la 1848, fie pur şi simplu rezultate din nevoile organice ale societăţii
româneşti: egalitatea în drepturi, desfiinţarea boierescului, a dijmelor
şi altor „dări proprietăresci”; împroprietărirea ţăranilor prin exproprierea
marilor moşii, naţionalizarea averilor mănăstireşti; desfiinţarea pedep-
sei cu bătaia; dreptul cetăţenilor moldoveni creştini şi a creştinilor
necetăţeni de a cumpăra pământ; emanciparea evreilor; învăţământ
gratuit de toate gradele, egal pentru ambele sexe şi desfăşurat în

limba română; accesul în slujbele statului doar pe bază de examen;
ridicarea morală şi socială a clerului; dreptul la muncă, deşi preluat în
premieră din constituţia franceză (art. 13), era garantat printr-o serie
de aspecte proprii viziunii lui Kogălniceanu: eliminarea monopolurilor
pe activităţile industriale, înfiinţarea unei bănci naţionale, înfiinţarea
de şcoli profesionale, desfiinţarea obligaţiilor feudale de a participa
la lucrările publice şi plata acestora de către stat, înfiinţarea de azi-
luri pentru muncitorii neputincioşi. În rândul drepturilor şi libertăţilor
Kogălniceanu enumera, deşi este vorba despre un drept colectiv,
libertatea locală sau autonomia administrativă locală.
Tot în această categorie pot fi amintite câteva aspecte pe care
Kogălniceanu le insera, incoerent, la capitolul de drepturi şi îndatoriri,
dar care reflectau totuşi nevoile urgente de reformă ale Moldovei:
edictarea unor legi privind poliţia şi penitenciarele, înfiinţarea unor
comisii care să reformeze codurile, edictarea unei legi care să eli-
mine corupţia.
Sintetizând, se poate constata că, din totalul de 120 de articole,
proiectul de constituţie al lui Kogălniceanu preia 69 de articole
(aproximativ 60%), integral sau parţial, din constituţia franceză de
la 1848[1], doar 7 articole din Constituţia belgiană de la 1831, în timp
ce alte 8 erau recuperate din Regulamentul Organic al Moldovei.
Restul (34 de articole) erau intervenţii proprii ale lui Kogălniceanu,
vizând, în genere, aspecte frecvent înscrise în programele revoluţiei
de la 1848 din Moldova, Muntenia şi Transilvania.
§2. Constituţia celei de-a doua Republici franceze (1848)

Pentru a înţelege corect consecinţele importului constituţional
realizat de M. Kogălniceanu, ar fi utilă, în prealabil, o clarificare a
particularităţilor modelului constituţional importat.
Constituţia franceză de la 1848 a fost un răspuns politico-juridic
dat dezechilibrelor şi exceselor constituţional-politice ale epocii post-
napoleoniene. Actele constituţionale franceze de la 1814 şi 1830,
precum şi practica politică a anilor Restauraţiei şi Monarhiei din Iulie
erau considerate departe de realizarea dezideratelor Revoluţiei de
la 1789. Votul universal şi direct, consacrat constituţional la 1793,
[1]
În lipsă de spaţiu, ne vom limita să le enumerăm: art. 4, 5, 6 (parţial), art. 8,
14, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22 (parţial), art. 23, 32, 33, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44,
45, 46, 47, 48, 49, 50 (parţial), art. 51, 52, 54 (parţial), art. 56, 57, 61, 62, 63, 64, 66,
67, 69, 71, 76, 78, 79, 81, 82, 85, 86, 87, 88 (parţial), art. 90, 91, 93 (parţial), art. 94,
94bis, 96, 100, 103, 104, 105, 106, 107, 108, 110, 118, 119, 120.
fără a fi pus însă în practică, era considerat, de un spirit iacobin ale

cărui reverberaţii ideologice erau încă prezente în epocă, o finali-
tate revoluţionară care îşi aştepta încă împlinirea. Un nu mai puţin
influent spirit girondin condamna, la rândul său, separaţia puterilor
în stat bazată pe balansul între executiv şi legislativ, propriu regi
mului parlamentar, pronunţându-se în favoarea unei separaţii stricte
a puterilor în stat.
Noul text constituţional nu reprezenta însă o recuperare în buclă a
valorilor şi principiilor revoluţionare de la sfârşitul secolului al XVIII‑lea
şi nici un demers de anulare a acumulărilor ideologice şi de praxis
în materie constituţional-politică ale anilor 1814-1848. Dimpotrivă,
istoricii converg în a scoate în evidenţă valenţele de sinteză ale consti
tuţiei revoluţionare de la 1848. Chiar dacă nu se remarcă printr-o
coerenţă extraordinară, textul constituţional recupera, prin principiile
şi instituţiile sale, tradiţiile revoluţionară, parlamentară şi plebiscitară[1].
De asemenea, dincolo de o evoluţie organică specifică, „momentul
constituţional” francez de la 1848 nu trebuie să fie înţeles ca fiind
impermeabil faţă de problematica importului constituţional. Conştienţa
existenţei altor modele constituţionale se regăsea în spaţiul dezbaterii
constituţionale franceze al epocii, manifestându-se fie în direcţia
detaşării de mai vechiul model frecventat obsesiv în perioada post-
napoleoniană – cel englez –, fie în direcţia explorării de noi algoritmi
instituţionali, atractivi în cadrul modelului constituţional al SUA.
Ca urmare a prezenţei acestor tendinţe ideologice şi influenţe
externe, Constituţia franceză de la 1848 a încercat să consacre o
preponderenţă a legislativului faţă de executiv, în spiritul constituţiei
de la 1791, în contextul unei separări rigide a puterilor, după exemplul
modelului american. Astfel, melanjul principial şi instituţional era menit
să dea expresie diverselor angoase revoluţionare şi post-revoluţionare.
Erau condamnate, în consecinţă, personalizarea excesivă a puterii
politice, specifică monarhiei constituţionale, şi tarele parlamentarismului
cenzitar de tip dualist, cu precădere injustiţia electorală şi corupţia
parlamentară[2].
În materia organizării executivului, aspiraţiile ideologice şi angoa-
sele politice au urmărit să împace, pe de o parte, dorinţa de a da o
consistenţă cât mai clară democraţiei reprezentative cu, pe de altă
parte, ideea de a conferi legislativului statutul de expresie supremă a
suveranităţii naţionale. În acelaşi timp, trebuiau luate în considerare
[1]
M. Morabito, Histoire constitutionnelle de la France (1789-1958), 9e éd.,
Montchrestien, Paris, 2006, p. 228-234.
[2]
Idem, p. 230.
nevoia de a contura un executiv capabil să facă faţă provocărilor

guvernării în vremuri tulburi, precum şi nevoia de a limita eventualele
excese ale acestuia. A rezultat, prin urmare, un executiv cantonat
aproape exclusiv în sfera funcţiei executive şi parţial independent
faţă de legislativ (legislativul nu putea demite preşedintele), având
în centru un preşedinte al Franţei ales prin vot direct şi universal,
dar cu atribuţii intens limitate.
Pentru a evita personalizarea puterii politice în persoana şefului
statului, Constituţia de la 1848 construia un preşedinte ce beneficia,
după cum preciza Tocqueville, de „lipsă de putere în materie legislativă
şi de o dependenţă strânsă în materie executivă”. Executivului, încre
dinţat preşedintelui, i se conservau atribuţiile în materie de iniţiativă
legislativă, însă proiectele guvernului erau supuse unei analize preala
bile de către un Consiliu de stat, anexă a Parlamentului. Pe de altă
parte, dreptul preşedintelui de a cere o a doua deliberare în cazul
unei legi votate de Adunare nu presupunea o majoritate parlamentară
calificată pentru a doua dezbatere. Mai mult, preşedintele era obligat
expres să promulge legile votate de parlament, sub sancţiunea
răspunderii juridice.
Limitarea atribuţiilor executivului, implicit a puterii şefului statului,
era şi mai evidentă în materia atribuţiilor executive ale acestuia
din urmă: întocmirea regulamentelor administrative de punere în
aplicare a legilor era încredinţată Consiliului de stat; deşi avea
dreptul constituţional de a numi şi revoca pe miniştrii săi, numărul şi
atribuţiile acestora erau fixate prin lege de către parlament; revocarea
din funcţie a funcţionarilor publici aleşi de către cetăţeni, precum şi
exercitarea dreptului de graţie erau condiţionate de avizul Consiliului
de stat; tratatele internaţionale negociate şi ratificate de preşedinte
produceau efecte juridice doar după ce erau aprobate de Adunare;
preşedintele era, formal, şeful armatei, dar nu putea s-o comande
în persoană. Ca o încununare a acestor limitări constituţionale, se
interzicea preşedintelui să părăsească teritoriul continental al Franţei
fără existenţa unei autorizaţii exprese prin lege.
Nu în ultimul rând, aducând un plus de neclaritate textului
constituţional, actele preşedintelui aveau forţă juridică doar după ce
erau contrasemnate de către un ministru. Prevederea era de înţeles în
ansamblul construcţiei constituţionale, ce urmărea să limiteze puterile
şefului statului. Ea era însă neproductivă pentru demersul de clarifi-
care a regimului politic: reglementarea unui preşedinte responsabil,
după modelul nord-american, dar ale cărui acte erau contrasemnate
de miniştri, nu reprezenta un tip de arhitectură instituţională care
să-şi reveleze toate sensurile în teorie, aşteptându-şi, mai curând,

coordonatele practice.
Dincolo de aceste limitări constituţionale, preşedintele francez
devenea totuşi elementul central al activităţii executiv-administrative.
Atribuţiile sale în materie de iniţiativă legislativă, deşi limitate, îl
implicau în sfera guvernării, lipsa iresponsabilităţii politico-juridice îl
transformau într-un element activ al acesteia, iar alegerea prin vot
direct şi universal îi confereau o poziţie în stat care putea transgresa
cu mult, în plan politic, competenţele sale constituţionale[1]. În lipsa
unui precedent clarificator şi în ciuda unor avertismente pline de
bun simţ venite din partea unor politicieni lucizi ca Félix Pyat[2],
constituanta lăsa la latitudinea providenţei[3] modul în care urma să
se manifeste în plan politic un preşedinte dotat cu un prestigiu şi o
legitimitate considerabile, dar încorsetat în activitatea sa de limite
constituţionale foarte strâmte.
Reforma parlamentului – Adunarea naţională – reflecta o reacţie
fermă de îndepărtare faţă de parlamentul bicameral al monarhiei
constituţionale parlamentare. Senatul aristocratic şi oligarhic era
înlăturat în favoarea unei singure camere, foarte numeroase (750
deputaţi), aleasă prin vot universal masculin şi direct. Pe de altă
parte, reluarea refrenelor ideologice ale marii revoluţii impunea
o congruenţă între unitatea naţiunii, unitatea voinţei naţionale şi
monocameralism. Nu în ultimul rând, un parlament bicameral era
considerat o structură statal-politică inerent slabă, incapabilă să facă
faţă unui preşedinte cu o alură politică impresionantă, conferită de
votul direct şi universal[4].
[1]
G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper, Droit constitutionnel, 24e éd., L.G.D.J.,
Paris, 1995, p. 323.
[2]
Cuvintele acestuia, rostite la 1848, ar trebui să ne pună chiar şi astăzi pe gân-
duri: „Regele este o putere...Din contra, preşedintele, emanat de sufragiul popular,
este o putere creată de poporul însuşi şi în faţa căreia, prin urmare, toţi cetăţenii se
înclină. Sacralitatea alegerii, mult mai eficace decât uleiul de la Reims, va conferi
preşedintelui o forţă enormă şi aproape irezistibilă. El va fi în mod necesar tentat să
abuzeze de ea...”. A se vedea J. Barthélemy, Le rôle du pouvoir exécutif dans les
républiques modernes, Paris, 1906, p. 585.
[3]
„[il] fallait laisser quelque chose a la Providence”, remarca Lamartine dând
replica celor angoasaţi de eventualele derapaje ale puterii prezidenţiale. Din nefe-
ricire, proiectat ca un mediator, un regulator al instituţiilor republicane, preşedintele
francez se va transforma într-un monarh autoritar, odată cu lovitura de stat a lui
Louis Napoleon.
[4]
A. Esmein, op. cit., p. 111.
Având în vedere toate aceste aspecte, pare destul de dificil a se

stabili tipul de regim politic consacrat de Constituţia franceză de la
1848. Neclaritatea textului conduce la mai multe ipoteze:
a) În cazul în care se acceptă faptul că reglementarea constituţională
de la 1848 nu implică responsabilitatea politică a guvernului în faţa
parlamentului, nu se poate discuta despre existenţa unui regim par-
lamentar (dualist). Prin urmare, echilibrul între executiv şi legislativ,
specific regimului parlamentar dualist, lipsea, iar nereglementarea
dreptului preşedintelui de a dizolva parlamentul nu făcea decât să
accentueze acest aspect. Reglementarea responsabilităţii juridice
a preşedintelui îndepărta şi ea economia textului constituţional de
logica regimului parlamentar clasic. De altfel, în toate dezbaterile
constituantei franceze de la 1848 s-a putut remarca o rezervă faţă
de sistemul balansului puterilor instaurat de chartele constituţionale
de la 1814 şi 1830[1].
b) În cazul în care se acceptă consacrarea implicită a responsabilităţii
ministeriale politice[2], atunci regimul politic se putea manifesta, mai
curând, în direcţia guvernământului de adunare. Atotputernicia par-
lamentului alături de dependenţa şi atribuţiile limitate ale executivului
îndreptăţesc această calificare. Alegerea directă şi prin vot universal
a preşedintelui, titular al puterii executive, precum şi dreptul acestuia
de a alege şi revoca pe miniştri ne îndepărtează însă şi de această
ipoteză[3]. Cel puţin în ceea ce-l privea pe preşedinte, executivul era
independent de legislativ.
c) Nu în ultimul rând, e de discutat şi măsura în care modelul
nord-american îşi spusese cuvântul: constituţia celei de-a doua
Republici consacra, după unele opinii, un regim prezidenţial[4] à la
française. O separaţie rigidă a puterilor, cu un legislativ ce nu putea
demite preşedintele şi un executiv ce nu putea dizolva parlamentul
oferă o relativă coerenţă textului constituţional francez. Nu poate
[1]
M. Troper, La séparation…, p. 201.
[2]
În pofida tendinţei cvasigenerale de a constata lipsa responsabilităţii minis
teriale politice în faţa parlamentului, M. Morabito nu exclude posibilitatea ca textul
constituţiei să permită şi o răspundere politică solidară a membrilor guvernului în
faţa parlamentului. A se vedea M. Morabito, op. cit., p. 232-233. Oricum, practica
constituţional-politică din anii 1848-1852 a cunoscut o prezidenţializare continuă a
regimului politic, marcată de excluderea oricărei răspunderi politice a executivului
în faţa legislativului.
[3]
Guvernământul de adunare a fost totuşi una din alternativele avute în vedere
la 1848. A se vedea pentru amendamentul Grevy, A. Esmein, op. cit., p. 429-430.
[4]
O. Duhamel, Droit constitutionnel et institutions politiques, Seuil, Paris, 2010,
p. 117
fi făcută totuşi o apropiere strânsă între constituţia franceză şi cea

nord-americană. Prezenţa unui Consiliu de miniştri şi a unui prim
ministru aminteau mai curând de monarhia constituţională decât
de executivul nord-american. În acelaşi timp, clasica subordonare
franceză a executivului faţă de legislativ înlătura perspectiva unui
faţă în faţă între un legislativ şi un executiv forte. Ideea executivului
„forte” viza, la 1848, mai puţin capacitatea executivului de a contra-
balansa un legislativ forte, ci conferirea unor competenţe care să-i
permită să facă faţă sarcinilor dificile ale guvernării şi tulburărilor
socio-politice[1]. De asemenea, alegerea preşedintelui de către popor
a fost mai puţin consecinţa nevoii de a crea un executiv indepen-
dent, cât expresia nevoii de a conferii votului universal maximum
de eficienţă[2].
În acest context, elementele regimului parlamentar erau încă
prezente – partajarea iniţiativei legislative între executiv şi legislativ,
accesul miniştrilor în Adunare, posibilitatea recrutării miniştrilor dintre
deputaţi –, fapt care dilua puritatea prezidenţialismului francez de
la 1848 –, fără a oferi soluţii constituţionale concrete inevitabilelor
ciocniri între legislativ şi executiv.
Discutăm, prin urmare, de un regim al separaţiei absolute a
puterilor care recrea, parţial, coordonatele prezidenţialismului nord-
american, dar nu în cadrul unui sistem de checks and balances
care să balanseze un executiv forte cu un legislativ forte, ci în
cadrul clasicei teorii franceze a unităţii suveranităţii naţionale ce
impunea o subordonare naturală a executivului faţă de legislativ[3].
Prin urmare, parlamentul unicameral avea prioritatea legitimităţii în
faţa executivului. Preşedintele, ales direct de către popor prin vot
universal, nu era, prin urmare, titular al unei puteri executive menite
să contrabalanseze legislativul. Dimpotrivă, se creaseră instituţional
toate pârghiile necesare pentru a se permite legislativului să exercite
un control strict asupra executivului, pe fondul unei limitări drastice
a puterilor preşedintelui. Acest deziderat a implicat prezenţa unor
elemente ale regimului parlamentar, de unde şi caracterul eclectic al
regimului politic şi multitudinea de opinii cu privire la natura sa. Cel
mai eficient l-am putea defini, alături de Claude Leclercq, un regim
„mai mult prezidenţial decât parlamentar” care combina „trăsături şi
[1]
J. Berthélemy, Le rôle..., p. 578.
[2]
Idem, p. 586.
[3]
E. Zoller, Introduction…, p. 199.
caracteristici ale regimului parlamentar şi ale regimului prezidenţial,

trăsăturile regimului prezidenţial fiind...predominante”[1].
Toată această efervescenţă ideologică şi instituţională a revoluţiei
franceze, culminată cu adoptarea Constituţiei din noiembrie 1848,
era expresia unei îmbinări, mai mult sau mai puţin fericite, între
experienţa constituţională franceză revoluţionară şi post-revoluţionară
cu necesităţile socio-politice ale societăţii franceze de la 1848. Aran-
jamentul instituţional amintit avea finalităţi proprii, franţuzeşti, fiind
încadrat de o logică politică proprie. Dincolo de orice alte consi
derente, se poate afirma cu certitudine faptul că, această constituţie,
prin prisma raportului aparte dintre puterile statului pe care îl pro-
punea, era departe de a fi propice pentru orice fel de importator
constituţional care ar fi dorit să instaureze în societatea proprie
mecanismele regimului parlamentar.
Or, tocmai spre această constituţie şi-a îndreptat, cu prioritate,
ochii Kogălniceanu, pentru a se inspira în vederea conturării pro-
priului său proiect de constituţie.
§3. Un exerciţiu nereuşit de import constituţional

Analiza proiectului de constituţie de la 1848 al lui Mihail Kogălni
ceanu este o adevărată provocare dacă este realizată din perspec-
tiva cauzelor, mecanismelor şi finalităţilor importului constituţional.
Pe de o parte, este interesant a se remarca modul în care perspec
tiva tradiţionalist-organicistă a lui Kogălniceanu se conciliază cu
principiile şi instituţiile de drept constituţional preluate dintr-un alt
sistem constituţional şi o cu totul diferită cultură constituţională. Pe
de altă parte, este important de analizat măsura şi modul în care
Kogălniceanu abordează, prin intermediul importului juridic, redac
tarea, în premieră românească, a unui text juridic care să înde
plinească cerinţele tehnice, lingvistice, de coerenţă şi claritate ale
unei constituţii moderne. Este cunoscut faptul că, până la demersul
lui Kogălniceanu, problemele constituţionalismului modern au fost
abordate de elita politică românească prioritar la nivel principial-
programatic, în cadrul a o serie de proiecte de reformă mai mult sau
mai puţin elaborate juridic. Nu în ultimul rând, acest tip de abordare
lămureşte măsura în care proiectul de constituţie a fost rezultatul
unor sedimentări ideologice şi principiale la nivelul autorului ei, deci
rezultatul unui proces de sinteză elaborat, şi, pe de altă parte, măsura
[1]
C. Leclercq, Droit constitutionnel et institutions politiques, 4e éd., Librairies
Techniques, Paris, 1984, p. 366.
în care el a fost rezultatul unor preluări comode de formule tehnico-

juridice şi principiale din modele constituţionale străine.
Ideea centrală care se desprinde din proiectul de constituţie al
lui Kogălniceanu este lipsa unei congruenţe corecte între principiile
constituţionale la care politicianul paşoptist adera şi instituţiile utilizate
pentru a le transpune într-un text constituţional cât de cât coerent.
Ataşat, aparent, de principiile monarhiei constituţionale parlamen-
tare, Kogălniceanu a apelat pentru a le da contur la prevederile
unei constituţii care propunea un tip aparte de regim prezidenţial.
Lipsa de experienţă în materie de redactare tehnico-juridică şi/sau
prestigiul dreptului francez l-a(u) condus pe Kogălniceanu la tradu-
cerea şi preluarea directă în proiectul său, în proporţie de aproxi-
mativ 60%, a instituţiilor Constituţiei franceze de la 1848. Rezultatul
a fost unul nefericit: în lipsa unei corecte şi coerente amenajări a
instituţiilor şi principiilor, politicianul român a ajuns să suprapună
principii aparţinând regimului colaborării puterilor în stat pe un fond
principial şi instituţional menit să dea contur unui regim al separaţiei
stricte a puterilor în stat.
3.1. Puterea executivă

Astfel, Kogălniceanu respinge domnia electivă şi responsabilă
a Proclamaţiei de la Islaz, în favoarea unei domnii elective, dar
inviolabilă (implicit iresponsabilă). Preferinţele sale pentru regimul
parlamentar decurg din faptul că art. 50 alin. (1) şi (2) reprezintă
o traducere directă şi fidelă a art. 63 din Constituţia belgiană: ”La
personne du Roi est inviolable; ses ministres sont responsables”.
Acest aspect ne îndreptăţeşte să ne îndepărtăm de ideea conform
căreia proiectul de constituţie al lui Kogălniceanu ar fi preluat fidel
tezele Proclamaţiei muntene de la Islaz[1]. Mult mai fidelă republican-
ismului Constituţiei franceze de la 1848, aceasta din urmă propunea
o domnie electivă şi responsabilă. Cu toate acestea, proiectul lui
Kogălniceanu nu se remarcă printr-o originalitate definită prin prisma
logicii construcţiei. Astfel, iresponsabilitatea monarhului şi, implicit,
regimul parlamentar, presupuneau prezenţa unei monarhii ereditare.
Un monarh ales pentru un mandat de câţiva ani şi, în acelaşi timp,
inviolabil era în Europa epocii un nonsens. În acelaşi timp, apelul
la tradiţia constituţională românească a alegerii domnului (lansat în
Dorinţele partidei naţionale din Moldova) nu este deloc convingător.
Pe de o parte, exceptând scurta perioadă scursă de la 1802 până
[1]
la Regulamentele Organice, în tradiţia constituţională românească

alegerea domnului era viageră[1] şi, pe de altă parte, modul în care
proiectul lui Kogălniceanu încastrează instituţia domniei în ansam-
blul instituţiilor statului era lipsit de coerenţă.
Preluând fidel (deloc sau puţin modificat) Constituţia franceză de
la 1848 şi adăugând inserţii din Constituţia Belgiană şi Regulamentul
Organic al Moldovei, Kogălniceanu ajunge să propună un monarh
electiv şi iresponsabil, conturat după canoanele regimului parla-
mentar, dar plasat în raport cu legislativul în contextul instituţional
al constituţiei franceze de la 1848 ce urmărea să re-creeze (parţial)
în Franţa coordonatele regimului prezidenţial al Constituţiei SUA.
Kogălniceanu nu a reuşit, prin urmare, să compatibilizeze într-un
tot unitar, cu o logică internă proprie şi claritate juridică, textele,
instituţiile şi principiile preluate din diverse surse interne şi externe.
Drept consecinţă, Kogălniceanu s-a îndepărtat, mai mult sau mai
puţin voluntar, de modelul său francez preferat.
Aici trebuie menţionat faptul că, în urma acestui aranjament nor-
mativ, anvergura constituţională a domnului român era departe de
a (mai) avea prestigiul şi potenţialul politic al preşedintelui francez.
Spre deosebire de acesta din urmă, domnul urma să fie ales în mod
indirect, de către parlamentul unicameral. Acest aspect îi răpea
înalta legitimitate conferită de alegerea directă, aşezându-l în umbra
legislativului. Mai mult, neconsacrarea monarhiei viagere şi eredi-
tare, după modelul belgian, îi răpea domnului prestigiul necesar atât
pentru influenţarea politicii guvernamentale, cât şi pentru asumarea
reală a unui rol de pouvoir neutre în stat.
Prin competenţele acordate, executivul, în ansamblul său, era
scos parţial din sfera guvernării, fiind cantonat, mai curând, în zona
unui agent al parlamentului menit strict să pună în executare legile
adopte. Ca şef al executivului, domnul era lipsit complet de iniţiativă
legislativă, acest drept revenind guvernului (Sfatul miniştrilor) în
limitele competenţelor sale constituţionale[2]. Element relativ pasiv
[1]
Ca să nu mai amintim şi despre alternanţa recrutării domnului prin alegerea
de către stări cu venirea la tron pe linie ereditară, în cadrul sistemului electivo-
ereditar.
[2]
În aceste condiţii, textul lui Kogălniceanu pare a fi complet incoerent. Deşi
titular al puterii executive, domnul nu avea iniţiativă legislativă, pe când guvernul
său, aparent, avea. Kogălniceanu a eliminat art. 49 din textul francez care acorda
preşedintelui dreptul de a face parlamentului propuneri de proiecte de lege, prin
intermediul miniştrilor săi. În textul francez, aceste proiecte urmau să fie avizate, în
prealabil, de Consiliul de stat. Kogălniceanu a consacrat instituţia guvernului (care
lipseşte din modelul francez) şi a eliminat instituţia Consiliului de stat. Preluând,
al executivului, datorită conotaţiilor aparte ale iresponsabilităţii sale,

domnul părea a fi totuşi un element central în recrutarea guvernului.
Este doar o aparenţă, deoarece rolul său constituţional în materie
era strict limitat. El nu putea stabili singur numărul şi atribuţiile min-
isterelor, iar introducerea principiului iresponsabilităţii domneşti ne
conduce mai curând spre ideea obligativităţii de a recruta membrii
guvernului din rândurile majorităţii parlamentare. Ideea unei duble
responsabilităţi a guvernului – în faţa domnului şi a parlamentului –,
după tipicul regimului parlamentar dualist, era însă exclusă din cauza
lipsei posibilităţii domnului de a dizolva parlamentul.
Rolul său, per ansamblu, poate fi redat cu cuvintele preşedintelui
francez Casimir-Périer care declara la 1905, referindu-se la atribuţiile
preşedintelui celei de-a III-a republici franceze: c’est la présidence
des solennités nationales[1]. De fapt, domnul lui Kogălniceanu nu
avea pe deplin nici măcar acest rol. Conform art. 30 ROM, „răsplătirile
naţionale” se dădeau doar de către obşteasca Adunare.
Unul dintre cele mai interesante aspecte ale proiectului lui
Kogălniceanu este reglementarea, în premieră, a instituţiei guver-
nului – Sfatul miniştrilor. Instituţia pare a fi o prelucrare şi modernizare
a Sfatului administrativ regulamentar în sensul aşezării ei în coordo-
natele regimului parlamentar. Dincolo de neclarităţile datorate unei
defectuoase îmbinări între tradiţia constituţională românească şi textul
Constituţiei franceze, prezenţa acestei instituţii este spectaculoasă
în contextul în care toate orizonturile româneşti de import juridic –
francez şi belgian, cu prioritate, nu consacrau constituţional această
instituţie. Asta în ciuda faptul că ea era considerată un element
central al regimului parlamentar la modă în epocă. Dincolo însă
de consacrarea unor competenţe mai mult sau mai puţin clare în
materie de iniţiativă legislativă, de punerea în executare a legilor
şi de tutelă administrativă, raporturile acestuia cu parlamentul sunt
nedefinite. Despre o răspundere juridică faţă de parlament se vorbea
doar în cazul individual al „miniştrilor singuri răspunzători” (în faţa
totuşi, art. 75 din constituţia franceză, care reglementa dreptul Consiliului de stat de
a aviza în prealabil proiectele de lege ale guvernului, precum şi proiectele de lege
provenite din iniţiativă parlamentară, el a înlocuit mecanic în textul său Consiliul de
stat cu Sfatul miniştrilor şi, pe de altă parte, verbul a consulta cu cel de a întocmi.
A rezultat o cacofonie terminologică ce preciza că „Sfatul alcătuieşte proiectele de
legi ce Guvernul are a propune obştescii Adunări...” şi o aberaţie, raportat la spiritul
aparent al proiectului: „...şi acele de iniţiativă parlamentară ce Adunarea ar trimite
cercetării sale”. Deci, conform lui Kogălniceanu, proiectele de lege din iniţiativă par-
lamentară urmau a fi redactate de către guvern, după o analiză temeinică realizată
de către acesta.
[1]
M. Morabito, op. cit., p. 331.
unei Înalte curţi de dreptate, conform art. 78 ROM), fără a se face

menţiune despre vreo răspundere politică solidară a cabinetului[1].
3.2. Puterea legislativă

Reprezentând formal şi exercitând, alături de domn, suveranitatea
naţională, parlamentul unicameral al lui Kogălniceanu – Adunarea
Obştească – se profila normativ cu totul altfel decât umila Obştească
Adunare ordinară regulamentară. Ceea ce o diferenţia esenţial de
predecesoarea sa regulamentară era faptul că i se încredinţa în
totalitate puterea legislativă. Rezulta, aparent, ideea unei separări
prin specializare strictă a puterilor în stat şi un tip specific de ierarhie
între legislativ şi executiv. Dreptul guvernului de a iniţia proiecte de
lege contrazicea însă acest principiu şi accentua senzaţia generală
de neclaritate a finalităţilor proiectului de constituţie.
Faptul că exercita, alături de domn, suveranitatea naţională nu
implica, finalmente, o egalitate de legitimitate între parlament şi
domn. Dimpotrivă, legitimitatea parlamentului surclasa considerabil
legitimitatea unui preşedinte ales nu direct de către popor, ci de
către parlamentari. Reprezentant suprem a suveranităţii naţionale
prin simplul fapt că dădea expresie legislativă voinţei naţionale,
legislativul se afla într-o poziţie ierarhică superioară faţă de execu-
tiv. Preluarea stângace din ROM a dreptului parlamentului de a se
pronunţa asupra tuturor proiectelor de lege şi proiectelor de regu-
lament cu caracter legislativ ale guvernului ilustra din plin această
idee. Timidul veto relativ aşezat la îndemâna domnului, putând fi
depăşit de parlament cu aceeaşi majoritate cu care votase prima
dată legea retrimisă spre dezbatere de către domn, nu făcea altceva
decât să scoată în evidenţă importantul dezechilibru al puterilor în
favoarea legislativului.
Legitimitatea înaltă a parlamentului se dorea a fi una complet
democratică. Kogălniceanu consacra, sub influenţa Constituţiei
franceze, votul universal masculin pentru toţi cetăţenii români în
vârstă de cel puţin 21 de ani. Principiul nu era preluat totuşi necritic:
aplicarea sa era amânată sine die, iar alegerea deputaţilor adunării
monocamerale realizată în mod realist în baza unui cens de avere
alături de unul de statut (slujbaşi ai statului, comercianţi şi agri-
[1]
Din nefericire, aflat în faţa prestigiului constituţiei belgiene din 1831, consti
tuantul român de la 1866 a neglijat această propunere bazată pe tradiţia româneas-
că a reglementării constituţionale a guvernului. N-ar mai fi trebuit aşteptat momentul
1923 pentru a se realiza acest aspect.
cultori) şi unul de capacitate. Această formulă urmărea, în spiritul

tradiţionalismului romantic afişat de Kogălniceanu în Dorinţele Par-
tidei Naţionale din Moldova, să justifice istoric un proces limitat de
democratizare a societăţii româneşti[1]. Compunerea textului art. 6
reflecta interesant ideile lui Kogălniceanu în materie de reformă a
statului, bazată în mod fundamental pe evoluţie, iar nu pe revoluţie.
Norma juridică era afectată de o condiţie suspensivă, aşteptându-şi
aplicarea în funcţie de transformările interne ale societăţii româneşti.
Mandatul parlamentului era scurt – 3 ani –, dar acesta se bucura
de o independenţă reală faţă de executiv: hotăra singur asupra
mandatelor titularilor, nu putea fi dizolvat, nu i se putea închide sau
prelungi sesiunea de către executiv. Mandatul reprezentativ al par-
lamentarilor, stipulat expres, reflecta cu claritate opţiunea pentru
suveranitatea naţională (în detrimentul suveranităţii poporului).
Imunitatea parlamentară era completă în materie politică şi parţială
în materie penală. Impunitatea era acompaniată însă de limite şi
incompatibilităţi ce urmăreau să evite conflictul de interese şi corupţia
endemică în aparatul de stat românesc al epocii.
3.3. Puterea judecătorească

Modul în care este reglementată puterea judecătorească scoate în
evidenţă o cacofonie terminologică datorată atât lipsei de experienţă
în materie de redactare tehnico-juridică a lui Kogălniceanu, dar şi
dificultăţii de a mânui conceptual în limba română un import juridic
realizat din modele constituţionale de limbă franceză. O sinonimie
păguboasă între conceptele de instanţă şi tribunal este ilustrativă
în acest sens.
Pe de altă parte, tipul şi ierarhia instanţelor era destul de neclară.
Instituţii preluate din Regulamentul Organic erau altoite pe altele
importate, totul pus sub semnul unei terminologii preluate din modelele
francez şi belgian. Sub influenţă regulamentară era consacrată
instituţia judecătorului de pace (fostul judeţ sătesc), ales de către
cetăţeni şi având competenţă (şi) în târguri. În rest, ar rezulta o
ierarhie care are la bază instanţele de fond în materie civilă, penală
şi comercială, instanţe de apel şi o curte supremă intitulată Curtea
de casaţie. O Curte înaltă, intitulată şi Divanul domnesc, formată
din judecători numiţi de parlament, apărea în cadrul procedurii de
judecare a miniştrilor şi deputaţilor ca judecătorie de instrucţie,
fără alte precizări privind competenţa sa materială şi teritorială.
[1]
Dacă Înalta Curte face trimitere la Înaltul divan – instanţa supremă

în perioada regulamentară – atunci raporturile sale cu Curtea de
Casaţie sunt complet neclare. Sub influenţă franceză, contenciosul
administrativ era încredinţat unor tribunale administrative, având
drept curte supremă tot Curtea de Casaţie. Kogălniceanu dădea
aici o expresie instituţională strict legată de cultura constituţională
franceză unei probleme care domina de ceva vreme politogramele
româneşti, i.e. separaţia dintre administrativ şi judecătoresc[1]. O
Curte de conturi (Curtea de control) urma să cerceteze cheltuielile
statului, iar litigiile în care erau implicaţi militari erau încredinţate unui
Tribunal oştenesc. Instituţia juriului, care va face carieră în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în
România, era propusă în premieră de Kogălniceanu, tot sub influenţa
modelelor francez şi belgian.
Preocupări aparte vizau inamovibilitatea şi independenţa
judecătorilor. Primul aspect era reglat, în premieră, sub influenţa
modelelor francez şi belgian, de numirea pe viaţă a judecătorilor,
cu posibilitate de suspendare sau destituire din funcţie doar în
urma unui proces, în condiţiile stricte ale legii. Al doilea aspect era
garantat de interdicţiile exprese atât la adresa guvernului (art. 55),
cât şi la adresa domnului (art. 72) de a interfera cu actul de justiţie.
Devierile regulamentare şi ale vieţii juridice regulamentare îşi spu-
neau din greu cuvântul în modul în care Kogălniceanu valorifica, în
acest caz, experienţele sau tradiţiile juridice româneşti.
3.4. Separaţia puterilor în stat şi regimul politic

În ceea ce priveşte tipul de regim politic consacrat de către
Kogălniceanu, lucrurile par a fi la fel de neclare. Se pot face totuşi
câteva precizări.
[1]
La noi necesitatea separaţiei apăruse din cauza abuzurilor făcute, în epoca
fanariotă, de către dregătorii locali ce aveau, de regulă, şi atribuţii judecătoreşti.
Reformele domnilor fanarioţi Constantin Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti în sen-
sul separaţie atribuţiilor judecătoreşti de cele administrative fuseseră insuficiente şi
prost aplicate. Ca urmare, situaţia a trenat, cu consecinţe negative asupra justiţiabi-
lilor. Soluţia lui Kogălniceanu, de inspiraţie franceză, făcea trimitere la o cu totul altă
evoluţie socio-juridică. În Franţa prerevoluţionară instanţele erau strict distincte de
administraţie, dar judecătorii aveau o pondere semnificativă în problemele publice.
De unde şi nevoia de a-i ancora în sfera restrânsă a judecării conflictelor dintre par-
ticulari. A se vedea R. K. Gooch, Modern French Views on the Doctrine of the Se-
paration of Powers II, în Political Science Quarterly, vol. 39/1924, p. 19 şi urm. Ca
urmare a bagajului cultural foarte bogat pe care instituţia tribunalelor administrative
îl purta, tentativa de import constituţional a lui Kogălniceanu a fost singulară, ne-
maifiind repetată în anii următori de către actorii români ai importului constituţional.
Faptul că, în conformitate cu modelul său francez de la 1848,

Kogălniceanu încredinţa puterea legislativă doar Adunării obşteşti
şi pe cea executivă doar domnului, ar impune ideea că ne aflăm
în prezenţa unui regim de separaţie strictă a puterilor în stat, după
model nord-american. Cu toate acestea, este evident că autorul
proiectului se îndepărtează de regimul prezidenţial reglementat de
modelul francez. Deja amalgamat în Constituţia franceză cu principii
ale regimului parlamentar, regimul politic dobândeşte în proiectul lui
Kogălniceanu noi coordonate ale regimului parlamentar, ceea ce
face ca lucrurile să devină şi mai confuze. Alegerea domnului de
către Adunare şi consacrarea iresponsabilităţii acestuia eliminau
totuşi ferm ipoteza existenţei unui regim prezidenţial.
Pe de altă parte, s-ar putea discuta despre un regim parlamentar
de tip dualist sau orleanist. Şi această ipoteză trebuie însă respinsă.
Acest tip de regim politic se bazează pe echilibrul perfect între legislativ
şi executiv, realizat prin existenţa unor pârghii reciproce de control:
alături de dreptul legislativului de a demite guvernul, stătea dreptul
şefului statului de a dizolva parlamentul. De asemenea, balansul
puterilor implica, în acest tip de regim politic, ca puterea legislativă
se fie exercitată deopotrivă de parlament şi şeful statului. Ceea ce
nu era deloc cazul în proiectul lui Kogălniceanu. Implicit, acest tip
de regim politic presupunea dubla răspundere a guvernului în faţa
şefului statului şi a parlamentului. Toate aceste aspecte sunt departe
de a fi întrunite de proiectul lui Kogălniceanu.
Este adevărat că prevederea referitoare la inviolabilitatea domnu-
lui, alături de obligaţia miniştrilor de a contrasemna actele acestuia
erau trăsături specifice ale regimului parlamentar. În acelaşi sens, se
poate pomeni şi dreptul miniştrilor de a intra în Adunare (art. 51)[1].
[1]
Lucrurile sunt destul de neclare în ceea ce priveşte dreptul miniştrilor de a
intra în Adunare. Mai întâi, trebuie precizat că însuşi modelul lui Kogălniceanu –
constituţia franceză de la 1848 – era neclar în acest sens. Constituţia franceză
stipula dreptul acestora de a intra şi de a fi ascultaţi în Adunare (art. 69). Pe de altă
parte, art. 28 alin. (1) prevedea că mandatul de reprezentant al poporului era incom-
patibil cu orice funcţie publică retribuită. Această din urmă prevedere era neclară:
puteau sau nu miniştrii să fie recrutaţi dintre membrii Adunării? Opiniile doctrinei
franceze sunt divizate în acest sens. Pe de o parte, ar fi logic ca, dacă se permitea
miniştrilor să aibă acces în Adunare, ei să fie recrutaţi dintre membrii acesteia. Aşa
cerea, în epocă, teoria regimului parlamentar. Pe de altă parte, pare destul de clar
că miniştrii, în măsura în care erau funcţionari publici plătiţi, nu puteau fi recrutaţi
dintre parlamentari. În aceste condiţii, totul pare a conduce spre un regim preziden-
ţial care respectă principiul nerecrutării miniştrilor dintre parlamentari, dar căruia i
s-a adus o corectură parlamentară, prin acceptarea accesului miniştrilor în Aduna-
re. O lege din 15 martie 1849 clarifica însă textul constituţional în sensul acceptării
recrutării miniştrilor din rândurile parlamentarilor.
De asemenea, dreptul domnului de a numi şi revoca „după dorinţă”

pe miniştri sugera prezenţa unei responsabilităţi politice a guvernu-
lui în faţa şefului statului (specifică regimului parlamentar dualist).
Mai mult, prezenţa unică a instituţiei guvernului sugera existenţa
unei solidarităţi ministeriale. Aceste aspecte implicau şi posibilitatea
Adunării de a demite guvernul[1]. Cu toate acestea, faptul că domnul
nu avea posibilitatea de a dizolva parlamentul crea un dezechilibru
între executiv şi legislativ care ne îndepărtează indubitabil de regimul
parlamentar dualist.
Lipsa posibilităţii de dizolvare a parlamentului diminua drastic
chiar şi şansele de instaurare a unui regim parlamentar monist,
existând toate datele instituţionale necesare pentru ca dezechilibrul
drastic între legislativ şi executiv să devieze spre un tip de absolutism
parlamentar de tipul celui instaurat în perioada cele de-a III-a republici
franceze[2].
Prin urmare, am putea susţine mai curând existenţa unui regim
politic cu un mare potenţial de evoluţie spre guvernământul de adunare.
Ascendentul parlamentului asupra executivului[3] era covârşitor: el era
Kogălniceanu însuşi, reglementând expres incompatibilitatea dintre mandatul

de deputat şi cel de ministru, urma direcţia aparentă în textul constituţiei franceze.
Totuşi, gestul lui Kogălniceanu suferea de neclaritate în condiţiile în care, aparent,
el urmărea să consacre un regim parlamentar. Atitudinea sa era totuşi de înţeles
având în vedere că, la nivelul epocii, lucrurile nu erau pe deplin clarificate. Astfel,
deşi în patria mamă a regimului parlamentar, Anglia, se stabilise expres, încă de la
începutul secolului al XVIII-lea, faptul că miniştrii erau exceptaţi de la incompatibi-
litatea între mandatul de parlamentar în Camera comunelor şi calitatea de funcţio-
nar retribuit, o serie de constituţii europene reglementau acest aspect. A se vedea
A. Esmein, op. cit., p. 149-150.
[1]
Ar fi dificil să gândim altfel. Dacă am considera că guvernul nu răspundea
politic în faţa parlamentului, aşa cum ne-ar îndreptăţi dreptul domnului de a numi
şi revoca după bunul său plac pe membrii guvernului, am ajunge la o absurditate.
Ar trebui să acceptăm că un domn inviolabil şi, implicit, iresponsabil, ales de către
parlament s-ar fi manifestat ca şef al unui guvern care era responsabil politic în faţa
sa, dar pe care nu-l putea conduce. În constituţia franceză de la 1848, preşedintele
era ales direct de către popor, responsabil doar pentru înaltă trădare în faţa
parlamentului şi, totodată, şef activ al unui guvern responsabil doar în faţa sa. Prin
consacrarea unui domn inviolabil şi iresponsabil, Kogălniceanu a schimbat logica şi
finalitatea modelului său francez.
[2]
M. Morabito, op. cit., p. 333; G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper, op. cit.,
p. 355-359.
[3]
În acest context, nu suntem de acord cu aprecierea lui I. Stanomir, conform
căruia am fi în prezenţa unei monarhii limitate. A se vedea I. Stanomir, op. cit.,
p. 247, 249. Monarhia limitată sau (auto)limitată, bazată pe preeminenţa principiului
monarhic, presupune, aşa cum am arătat, un cvasimonopol al monarhului asupra
funcţiilor etatice, implicit un ascendent al monarhului asupra legislativului. În
proiectul de constituţie al lui Kogălniceanu nu întâlnim aşa ceva. Dacă ar mai fi
însărcinat expres (art. 28) şi exclusiv cu funcţia legislativă, precum şi

cu conturarea a o serie din politicile interne; decidea asupra tuturor
proiectelor de lege şi regulament (cu caracter legislativ) elaborate
de către guvern[1]; se bucura de deplină autonomie organizatorică;
putea trece peste vetoul relativ al domnului cu aceeaşi majoritate
ca şi la prima dezbatere; îl alegea pe domn şi nu putea fi dizolvat
de către acesta; domnul nu avea posibilitatea să-l închidă sau „a-i
prelungi închiderea sesiei”; el putea, implicit, demite guvernul. Faptul
că domnul era ales de Adunare, transfera prioritar reprezentativitatea
naţiunii pe umerii parlamentului. Acelaşi aspect anunţa un control
strict al parlamentului asupra recrutării guvernului, un domn ales de
către o anumită majoritate absolută neavând spaţii mari de manevră
politică în construcţia cabinetului.
Cu alte cuvinte, Kogălniceanu consacra formal o separaţie strictă
a puterilor bazată aparent pe specializarea strictă a organelor statului,
fără a asigura independenţa necesară a legislativului de executiv şi
viceversa. Pe de altă parte, el implica guvernul în funcţia legislativă,
fără a asigura mecanismele de checks and balances specifice
regimului colaborării între puterile statului. Prin urmare, un parla-
ment nedizolvabil, aflat în faţa unui şef de stat pe care-l alegea, dotat
cu puteri foarte reduse, şi a unui guvern responsabil politic în faţa
sa, avea toate posibilităţile de a confisca suveranitatea naţională.
§4. Un model de incoerenţă constituţională

După toate cele remarcate, se pot desprinde nişte concluzii:
a) emblematic pentru demersul lui Kogălniceanu rămâne modul în
care reuşeşte să realizeze o corelaţie efectivă între constituţionalism
şi constituţie. Dincolo de principii, se găseşte construcţia instituţional-
juridică menită să confere acestora expresie concretă şi fără de
care ele rămân, neîndoielnic, simple deziderate. Ne aflăm, la 1848,
în anul care a consacrat în cultura constituţională românească un
constituţionalism naiv, ce considera (şi mai consideră şi astăzi) că
nevoie de încă un argument, se poate aminti faptul că domnul nu putea să modifice

constituţia, ceea ce în cadrul monarhiei limitate era o prerogativă esenţială a
monarhului.
[1]
Această prevedere, preluată din ROM şi care acolo îşi avea rostul ei, în con-
diţiile în care Adunarea regulamentară avea cu prioritatea un rol deliberativ şi unul
mai puţin decizional, era superfluă în contextul în care parlamentul îndeplinea în
proiectul lui Kogălniceanu întreaga funcţie legislativă. Prezenţa ei este consecinţa
amalgamării superficiale a textelor importate din constituţia franceză de la 1848 cu
cele preluate din ROM.
arhitectura instituţională era suficientă pentru a putea vorbi despre

modernizare politico-statală. Astfel, limitarea puterii politice statale şi
consacrarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti – reperele principiale
fundamentale ale constituţionalismului modern – nu puteau avea
pentru Kogălniceanu efectivitate decât în cadrul unui text normativ
scris, dotat cu forţă juridică supremă. Supremaţia constituţiei rezulta,
în consecinţă, atât din conţinutul principial al acesteia, dar şi din
locul ei în ierarhia izvoarelor dreptului. Procedura revizuirii formale a
constituţiei (Capitolul IX – Despre revizia Constituţiei) şi obligativitatea
corelării întregii legislaţii cu prevederile proiectului de constituţie,
după o eventuală intrare a sa în vigoare (Capitolul X – Dispoziţii
provizorii) dădeau un contur precis statutului formal-juridic al acestuia.
b) încărcătura principială a proiectului de constituţie este ilustrativă
pentru constituţionalismul şi cultura constituţională românească.
O idee generală care s-ar putea desprinde din analiza proiectului
lui Kogălniceanu, dar şi din întregul context principial al revoluţiei
române de la 1848, este apetitul culturii constituţionale româneşti
pentru principiul suveranităţii naţionale şi consacrarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeanului. Primul aspect nu este centrat pe ideea sursei
puterii politice statale, ci pe raportul acesteia cu alte puteri politice
statale. Pentru Principatul moldovean aflat încă sub suzeranitate
otomană era esenţial, la 1848, a-şi afirma constituţional neatârnarea.
Prin urmare, Kogălniceanu recurge (implicit) la dihotomia suveranitate
internă (din lăuntru) – suveranitate externă pentru a afirma autonomia
internă multiseculară a Moldovei şi pentru a ignora dependenţa sa
în plan internaţional.
În acest context, se explică şi modul în care Kogălniceanu regle-
menta procedura de revizuire a constituţiei. Revoluţionara aducere
la zi a textului constituţiei, obligatorie din 15 în 15 ani, era mai puţin
un proces de echivalare a instituţiilor cu practicile constituţionale sau
interesele societăţii, cât un demers de asumare şi afirmare periodică
a suveranităţii interne a Moldovei.
Drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului au reprezentat
dominanta încărcăturii principiale a revoluţiei de la 1848. Nu este
de mirare că Kogălniceanu le oferă un loc propriu în proiectul său
de constituţie, fără a le enumera, totuşi, în capitolele fruntaşe, aşa
cum făcea modelul său francez. Dezamăgitor pentru efervescenţa
intelectuală românească iscată în jurul corelării lor cu nevoile societăţii
româneşti, dar poate explicabil prin prisma lipsei de experienţă tehnico-
juridică a lui Kogălniceanu, aproape toate articolele proiectului său
care tratează drepturile şi libertăţile omului erau traduse fidel din

Constituţia franceză de la 1848.
c) cel mai interesant aspect ce rezultă din proiectul de constituţie al
lui Kogălniceanu, dar şi din toate textele sale programatice de la 1848,
este lipsa unei preocupări clare şi sistematice pentru problematica
limitării puterii politice statale. Absenţa conotaţiilor principiale ale
acestui pilon esenţial al constituţionalismului modern este greu
explicabilă, mai ales în condiţiile în care Moldova cunoştea din plin
efectele unui regim neo-absolutist regulamentar. Ca să fim bine înţeleşi,
nu se pune problema faptului că Kogălniceanu şi contemporanii săi
nu conştientizau prezenţa şi efectele nocive ale regimului autoritar
al lui Mihail Sturza. Revoluţia moldoveană s-a născut ca o reacţie
împotriva despotismului domnesc, iar imperativul limitării puterii
domneşti rezultă cu claritate din aranjamentul constituţional al
lui Kogălniceanu. Reala problemă transpare în momentul în care
descoperim că această problemă a limitării puterii domneşti nu s-a
pus în contextul mai larg al înţelegerii necesităţilor şi resorturilor
echilibrului între puterile statului, astfel încât să nu se permită devieri
spre confiscarea puterii de către unul sau altul din organele statului.
Nu se regăseşte la Kogălniceanu, la 1848, filosofia puterilor statului
care se limitează reciproc. Dincolo de o preocupare specială pentru
evitarea ingerinţelor legislativului şi executivului în judecătoresc,
provenită din experienţele nefaste ale regimului regulamentar, nu
apare nicio preocupare expresă pentru problematica regimului politic.
Problematica separaţiei dintre puterile statului şi raporturilor dintre
acestea (în special dintre executiv şi legislativ) lipseşte nu doar la
Kogălniceanu ci, în genere, din toate dezbaterile şi declaraţiile de
principii ale revoluţiei române de la 1848. Surprinzător, totuşi, pentru
Kogălniceanu este faptul că, deşi traduce şi importă o bună parte
din constituţia franceză de la 1848, el nu prelua conţinutul art. 19
al acesteia care statua esenţial: „La séparation de pouvoirs est la
première condition d’un guvernement libre”.
Tot ce a preluat Kogălniceanu din constituţia franceză, implicând
recunoaşterea explicită a existenţei unor „puteri publice ale statului”,
fără a dezvălui însă raporturile dintre acestea, a fost ideea că ele nu
pot fi moştenite ereditar (conform art. 18 din constituţia franceză).
Decurgând cu claritate din renunţarea la principiul suveranităţii
monarhului, susţinut de drepturi ereditare sau istorice, în favoarea
principiului suveranităţii naţionale, acest principiu era inutil pentru
înţelegerea modului în care Kogălniceanu percepea distribuţia
puterilor în stat. Folosirea diatezei active („nici una din puterile publice
ale statului nu este moştenitoare”) în locul celei pasive, scoate în

evidenţă dificultăţile demersului de import constituţional prin simplă
adaptare terminologică, dar şi riscurile producerii de neclaritate în
momentul în care demersul nu este abordat sistematic. Probabil aşa
se explică incoerenţa modului în care Kogălniceanu amenajează
raporturile dintre legislativ şi executiv în proiectul său de constituţie.
Era, probabil, suficient pentru Kogălniceanu să se consacre (implicit)
principiul guvernământului reprezentativ alături de un evantai de
instituţii moderne pentru a soluţiona problema separaţiei puterilor
în stat şi, prin extensie, problema limitării puterii politice statale[1].
Prin urmare, nu se înţelege mai deloc ce a dorit Kogălniceanu
să consacre în materie de regim politic. Dacă a urmărit să limiteze
drastic autoritatea domnească, acest lucru l-a realizat perfect. Dacă a
urmărit să consacre un regim parlamentar, această intenţie a eşuat cu
desăvârşire, cu prioritate din cauza utilizării Constituţiei franceze de la
1848 ca principală sursă de inspiraţie. Dacă ar fi folosit, într-adevăr,
ca model principal, Constituţia belgiană de la 1831 rezultatul ar fi fost
altul. Tot ce a reuşit Kogălniceanu să consacre a fost un guvernământ
de adunare care subordona strict executivul legislativului, dincolo
de lipsa oricărui echilibru între legislativ şi executiv. Prin aceasta
Kogălniceanu cădea în extrema opusă, înlocuind absolutismul
domnesc cu absolutismul parlamentar, ieşind categoric din limitele
teoretice ale constituţionalismului european al epocii.
d) fundamentarea în istoria poporului român a o serie din prin
cipiile şi instituţiile captate în proiectul de constituţie reflectă tradi
ţionalismul autorului său, iar atitudinea sa faţă de preluarea şi
adaptarea de instituţii noi din afară, pe aceste baze tradiţionaliste,
[1]
Pe de altă parte, trebuie remarcat faptul că însăşi constituanta franceză de la
1848 nu a fost interesată să adâncească înţelesurile art. 19. A se vedea M. Troper,
La séparation…, p. 201. Probabil acest aspect a avut şi el un rol în modul în care
paşoptiştii români au abordat problema separaţiei puterilor în stat. Nu unul deter-
minant, în opinia noastră. Prin urmare rămânem ataşaţi de ideea că elita politică
românească a preluat din constituţionalismul vest-european principiul separaţiei
puterilor în stat fără a fi preocupată de semnificaţiile şi consecinţele politice pro-
funde ale acestuia. Ea avea pur şi simplu alte priorităţi. În termenii lui M. Troper,
elita politică românească a fost preocupată să descopere şi să consacre „care este
organizarea în care supunerea faţă de putere va fi întotdeauna supunerea faţă de
lege”, i.e. separaţia sau distribuţia puterilor în stat, dar nu a fost preocupată să des-
copere care este tipul de organizare care „garantează că regula separaţiei puterilor
în stat va fi întotdeauna respectată şi că legea va prezenta întotdeauna caracterele
care fac din ea fundamentul unei definiţii a libertăţii”. Prin urmare nu descoperim la
generaţia paşoptistă o dezbatere serioasă şi sistematică cu privire la modurile de
distribuire a puterilor în stat, i.e separaţia strictă a puterilor sau balansul puterilor
în stat.
îi reflectă organicismul de sorginte germană. Balansul specific între

tradiţionalism şi evoluţionism îl conducea pe liderul paşoptist la
concluzii aparte: în spirit hegelian, pentru Kogălniceanu constituţia
unui popor trebuia să fie „o plantă indigenă, expresia năravurilor şi
nevoinţelor naţiei”; pe de altă parte, anticipând o problemă centrală
a dezvoltării constituţionale la români, Kogălniceanu atrăgea atenţia
asupra importanţei conştientizării, abordării critice şi adaptării la
necesităţile de moment ale societăţii a instituţiilor tradiţionale. O
instituţie tradiţională devine, astfel, utilă procesului de modernizare
numai în măsura în care se adaptează organic la procesele sociale
ale prezentului. Per a contrario, o instituţie tradiţională nu poate
fi menţinută în mod conservator doar pentru că este tradiţională:
evoluţionismul lui Kogălniceanu scotea astfel în evidenţă caracterul
viu al tradiţiei (constituţionale).
Apelul la tradiţia constituţională românească se îmbina, în
mod firesc, cu o perspectivă specifică faţă de problema importu-
lui constituţional. Fiind, cu prioritate, o evoluţie internă de la fond
la formă, dezvoltarea constituţională a poporului român se baza
primordial pe resursele sale proprii. În aceste condiţii, se poate
spune că Kogălniceanu privea, în avanpremiera criticii junimiste,
cu reticenţă importul constituţional. Mai mult, aşa cum rezulta din
Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, importul constituţional era
în bună măsură inutil, deoarece
(...) vroim a ne întoarce la acele instituţii a căror origine este

din pământul nostru, care în timp de cinci veacuri le-am avut,
şi pre care vroim numai a le adapta după luminile şi trebuinţele
epohei. Pentru că ele au oareşicare asemănare cu constituţiile
altor popoare să nu socoată cineva că sunt imitaţii şi împrumutări,
un plagiat al propagandei democratice şi socialiste...; să nu se
ia după forme şi după termine. Instituţiile ce le vroim sunt curat
ale ţării noastre în cea mai mare parte şi aceasta o dovedesc
istoria şi acturile publice ale românilor[1].
Prin urmare, dacă ar fi să se conceapă o influenţă exterioară, ea

ar fi doar una terminologică. Indiferent de conceptele şi terminologia
utilizate, principiile şi instituţiile expuse de Kogălniceanu se dorea
a fi substanţial româneşti.
Dincolo de validitatea discutabilă a acestor aserţiuni, ele se
constituie într-o perspectivă epistemologică proprie a lui Kogălniceanu
[1]
C. Ionescu, op. cit., p. 124.
cu privire la mecanismele modernizării dreptului românesc. Indiferent

de calitatea lor de „simplă expresie verbală”[1], ele reprezintă elemente
esenţiale ale atitudinii critice româneşti faţă de problematica
modernizării dreptului românesc prin intermediul importului juridic.
Pe de altă parte, în contextul dezbaterii noastre, lucrurile se
aşează într-o lumină complet diferită. Chiar acceptând că o parte din
principiile şi instituţiile proiectului de constituţie al lui Kogălniceanu
sunt tradiţional româneşti, dar prezentate în formule terminologice şi
tehnico-juridice de import, suntem departe de a considera, în urma
analizelor făcute mai sus, că această construcţie juridică reprezintă
o creaţie critică, tradiţionalistă şi, deci, originală a autorului ei. Aşa
cum s-a demonstrat deja, proiectul de constituţie este rodul unui
demers de import constituţional masiv. Mai mult, el este mai curând
rezultatul unui proces de traducere fidelă a textului Constituţiei
franceze de la 1848 decât o amenajare raţională, critic sistematică
a unor izvoare interne şi externe. Elementele tradiţionale au fost
colate incoerent cu numeroasele elemente importate, de unde şi
neclarităţile şi neajunsurile majore ale proiectului. Lipsa experienţei
în redactarea tehnico-juridică şi/sau prestigiul enorm al revoluţiei
franceze l-au împins pe Kogălniceanu spre o asemenea finalitate.
Sau, alăturându-ne lui Lovinescu, am putea afirma că reformarea
şi modernizarea statului român la mijlocul secolului al XIX-lea nu se
puteau realiza altfel decât printr-un salt revoluţionar care să absoarbă
brusc şi masiv experienţa politică a apusului.
În acelaşi timp, trebuie remarcat faptul că, într-o serie de aspecte,
în principal cele legate de separaţia puterilor în stat şi raporturile
dintre acestea, nu se putea pune problema recuperării şi adaptării
unor tradiţii constituţionale româneşti. Aşa s-ar mai putea explica
incoerenţa cu care Kogălniceanu abordează problematica regimului
politic. Concentrându-se pe calchierea în text a unor aspecte cu
implicaţii mai mult sau mai puţin tradiţionaliste, autorul a neglijat corecta
corelare a acestora cu ceea ce a tradus şi copiat din modelul francez.
e) toate aspectele prezentate scot cu claritate în evidenţă faptul
că importul constituţional românesc în secolul al XIX-lea, cel puţin
până la 1848, este departe de a se fi raportat în mod constant la
Constituţia belgiană de la 1831. Studiul nostru ilustrează faptul că,
cel puţin la mijlocul secolului, influenţa franceză se manifesta masiv
asupra celor mai importante construcţii şi proiecţii constituţionale ale
momentului paşoptist moldovenesc. Constituţia franceză de la 1848
corespundea probabil mult mai bine viziunilor reformiste româneşti
[1]
raportate la idea unei monarhii elective şi satisfăcea mult mai bine

nevoia de limitare a puterii domneşti. Tocmai de aceea, proiectul de
constituţie al lui Kogălniceanu poate fi aplaudat ca un reper esenţial
al constituţionalismului românesc în lupta sa reală cu autoritarismul
şefului statului.
Influenţa belgiană nu a lipsit, dar ea a fost nesemnificativă.
Relevanţa ei poate fi remarcată doar pentru a ilustra faptul că
Kogălniceanu, apelând, la 1848, la câteva din principiile ei, era
încă departe de a înţelege pe deplin mecanismele constituţionale
ale regimului parlamentar.
f) sintetizând, am putea caracteriza proiectul de constituţie de
la 1848 în felul următor:
– el reprezintă o construcţie juridică importată masiv din constituţia
franceză de la 1848 şi, într-o foarte mică măsură, din cea belgiană
de la 1831;
– este marcat parţial de influenţe normativ-juridice din Regu
lamentul Organic al Moldovei;
– a captat, pe de o parte, în formule tehnico-juridice adesea
incoerente, doleanţele şi aspiraţiile generaţiei de la 1848 în materie de
reformă a statului, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi, pe de altă parte,
aspecte de importanţă secundară pentru elita politică românească,
e.g. amenajarea echilibrului între puterile statului.
Parafrazându-l pe Jean-Jacques Chevallier[1], am putea spune că
nu găsim în toate acestea nicio sinteză, ci mai curând o juxtapunere
de principii contradictorii, un mozaic, o cacofonie politică ce amestecă
discordant un limbaj şi instituţii provenite din feudalismul românesc,
cu un limbaj şi principii aparţinând regimului parlamentar, împreună
cu altele aparţinând regimului prezidenţial. Comparativ cu Dorinţele
Partidei Naţionale din Moldova, care reda, într-adevăr, cultura socio-
politică românească prin intermediul particularităţilor gândirii lui
Kogălniceanu, proiectul de constituţie pare a fi, în mod paradoxal, primul
exemplu major din istoria constituţionalismului românesc de import
constituţional iraţional. Iraţionalitatea nu viza aici neglijarea tradiţiei
constituţionale proprii şi nici efectele transplantului asupra societăţii
româneşti, ci pur şi simplu lipsa unei concordanţe dintre principii şi
instituţii, lipsa unei abordări sistemice a importului constituţional.
[1]
Făcând o sinteză cu privire la Constituţia franceză de la 1848, acesta scrie:
„În toate acestea, nicio sinteză: o juxtapunere de principii contradictorii, un mozaic,
o cacofonie politică amestecând în sunete discordante marea arie iacobină,
marea arie plebiscitară cu, în surdină discretă, aria parlamentară”. A se vedea
J.J. Chevallier, J.M. Mayeur (Préface), Histoire des institutions et des régimes
politiques de la France de 1789 à 1958, Dalloz, Paris, 2009, p. 242.

Evenimentele revoluţionare de la 1848 au scos în evidenţă o
serie de tendinţe pozitive ale constituţionalismului românesc, dar
şi o serie de probleme.
În primul rând trebuie remarcat faptul că, sub influenţa mişcărilor
revoluţionare europene, în special a celei franceze, revoluţia
românească a fost una a libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. Ca urmare,
s-a manifestat un interes major pentru problematica drepturilor şi
libertăţilor omului, dar şi pentru dimensiunea solidarităţii sociale. S-a
recuperat tot ceea ce programele de reformă româneşti consacraseră
de la începutul secolului în materie de drepturi ale omului, dar
s-a apelat şi la drepturile de ultimă generaţie. Ca urmare, pe de
o parte, nu putem susţine că s-a apelat întotdeauna la un import
constituţional proaspăt în materie, ci s-au accesat deja înrădăcinate
concepte, norme şi instituţii despre drepturi şi libertăţi. Nevoia de a
da o expresie românească ideii de libertate, a făcut ca procesul de
simplă traducere de concepte, practicat în trecut, să fie înlocuit şi
de o adaptare a libertăţii la contextul românesc. Totuşi, nu trebuie
să ne entuziasmăm. Această continuitate a fost una conceptuală
şi, cel mult, una instituţională. Anul 1848 face o mare diferenţă între
modul în care s-au perceput drepturile şi libertăţile până la 1838-1839
şi modul în care ele au fost înţelese după acest an. Diferenţa de
percepţie ideatică şi ideologică este mare: dacă până la Câmpineanu,
cu foarte mici excepţii, drepturile şi libertăţile au fost valorizate în
orizontul intereselor clasei boiereşti, după această dată ele au fost
abordate în orizontul constituţionalismului liberal.
Pe de altă parte, trebuie făcută distincţia dintre apetitul pentru
drepturile şi libertăţile potenţiale, deci abstracte, şi drepturile şi
libertăţile reale, deci concret asumate şi exercitate. Trebuie luat aici în
calcul faptul că, inevitabil, ceea ce a importat elita politică românească
din Franţa a fost perspectiva abstractă asupra unui individ uman
dotat cu drepturi şi libertăţi potenţiale. Din păcate, proclamarea şi
difuzarea ideilor generoase ale constituţionalismului liberal în materie
de drepturi şi libertăţii a fost mult mai simplă decât punerea lor efectivă
în practică. Cum în Muntenia revoluţia nu a putut lua dimensiunile
unei re-creaţii ex nihilo a ordinii socio-politice, adaptarea instituţiilor
importate la cultura românească a momentului a fost un demers dificil,
chiar imposibil pe alocuri. Astfel, dreptul de proprietate a rămas în
continuare cantonat în potenţialitatea abstractă a proclamaţiilor, în
condiţiile în care guvernul revoluţionar de la Bucureşti nu a găsit
resursele mentalitare necesare să facă o adevărată reformă a

proprietăţii[1]. Dreptul de proprietate cu inviolabilitatea lui rămâneau
un drept de clasă care nu impunea niciun fel de voinţă reală de a-i
conferi evaluarea unui drept al cetăţeanului.
În acelaşi timp, apare şi un paradox interesant. Astfel, pe de o
parte, se remarcă un apetit pentru drepturi şi libertăţi, dar în dauna
problematicii separaţiei puterilor în stat. Programele de reformă
din primele decenii ale secolului, fuseseră mult mai interesate de
distribuţia puterilor în stat. Acest aspect fusese atunci normal, în
condiţiile în care marea şi mica boierime era mai mult interesată de
modul în care se partaja puterea în stat şi mai puţin de problematica
drepturilor şi libertăţilor. Într-o revoluţie marcată de lozinca „dreptate şi
frăţie”, poate nu întâmplător accentul a căzut mai mult pe revendicări
de ordin social şi pe ideea coeziunii naţionale decât pe ideea de
libertate câştigată prin limitarea puterii politice. Accentul pe libertăţile
publice sau politice, pus de propaganda revoluţionară, scotea în
evidenţă nevoie de egalitate socială şi aşeza în plan secundar nevoia
protejării individului uman în sfera sa privată. Lipsea, prin urmare,
ideea generică de libertate contrapusă atotputerniciei statului, acea
libertate care se dorea a fi ocrotită de abuzul şi arbitrariul puterii statale
şi pe care liberalismul francez o aşezase la loc de cinste la 1789. La
1848, prin urmare, cei doi stâlpi ai constituţionalismului românesc
au fost drepturile şi libertăţile cetăţeanului alături de libertatea şi
unitatea naţiunii române. Problema limitării puterii politice, în special
cea a limitării puterii domneşti, deşi nu lipsea din peisaj discursului
politic, era plasată undeva în plan secundar. În timp ce francezii
proclamau la 1848 că „separaţia puterilor este prima condiţie a unui
guvernământ liber” (art. 19), paşoptiştii români o plasau implicit în
sarcina unei viitoare constituţii sau o înecau, precum Kogălniceanu,
într-o cacofonie instituţională. Aflaţi în căutarea unui stat naţional
autonom faţă de turci, liberalii români nu se manifestau în paradigma
delimitării stricte dintre individ şi stat.
Pe de altă parte, conştienţa tot mai clară a raportului intim dintre
constituţionalism şi constituţie, mai ales în orizontul construcţiei
unui stat independent românesc, impunea revoluţionarilor eforturi
de instituţionalizare. Dacă revoluţionarii munteni s-au manifestat
în aşteptarea resorturilor constituţionale sistematice şi complexe,
Kogălniceanu în Moldova se încumeta la un demers de construcţie
constituţională. Rezultatul a fost dezamăgitor. Programul muntean
de constituţionalizare era lipsit de repere principiale şi instituţionale
[1]
J.C. Campbell, op. cit., p. 196 şi urm.
clare, încât se lasă impresia că revoluţionarii nu prea ştiau ce doreau.

Proiectul de constituţie al lui Kogălniceanu, deşi elaborat tehnico-
juridic, a căzut în capcana importului constituţional, lăsând impresia
că autorul acesteia ştie ce doreşte, dar nu ştie cum s-o spună într-un
limbaj constituţional-juridic. Se dovedea că românii se simţeau mult
mai bine în limitele programelor, proiectelor şi proclamaţiilor, unde
puteau să înşire, fără niciun fel de povară a coerenţei, gânduri,
idei, instituţii şi principii. Cum arăta deja proiectul constituţional
al lui Câmpineanu, revoluţionarii români aveau nevoie de import
juridic, aveau nevoie de limbaj şi concepte de specialitate, dar nu
aveau experienţa necesară pentru a oferi idealurilor lor expresii
constituţionale elaborate. Nici măcar proiectele post-revoluţionare ale
unui revoluţionar ca Ion Ghica nu vor aduce foarte multă limpezime
în materie de organizare politico-statală[1]. Era de aşteptat ca epoca
imediat următoare, dedicată construcţiei statului naţional unitar român
să vină cu mai multe precizări în acest sens.
Dincolo de toate acestea, trebuie remarcat faptul că anul 1848,
cu toate frământările sale constituţional-politice, a fost, sub aspect
principial (nu instituţional) cel mai aproape de constituţionalismul
modern de factură liberală aşa cum a fost el lansat în cultura
constituţională euro-atlantică la sfârşitul secolului al XVIII-lea. A
fost momentul în care toate valorile şi principiile acestuia au fost
preluate, puse cap la cap şi reproduse în limba română în cadrul
unei logici care afirma finalităţile constituţionalismului modern. Acest
aspect este scos în evidenţă de faptul că 1848 a fost momentul de
vârf al afirmării individualismului şi filosofiei drepturilor şi libertăţilor
omului şi cetăţeanului ca dimensiuni specifice unui cetăţean construit
după toate canoanele raţionalismului liberal. Asumarea evreilor ca
cetăţeni în naţiunea-demos a fost un gest singular al anului 1848
ce nu se va mai regăsi în vreun proiect de constituţie sau constituţie
românească după acest an. Idealul naţional se afirmase, dar încă nu
luase turnura etnocentristă specifică Europei de est. Naţionalismul
românesc era deja prezent la începutul secolului al XIX-lea (un
naţionalism xenofobic), tocmai de aceea putem susţine că, în România
epocii, naţionalismul a precedat liberalismul. Cu toate acestea, la
1848 naţiunea avea mai mult contururi simbolice în plan politic şi
cultural, fără a avea loc o identificare între naţiune şi stat în plan
[1]
Şotropa aminteşte de două proiecte ale lui Ion Ghica din perioada 1849-
1851. Dincolo de faptul că se prevede expres principiul separaţiei puterilor în stat
şi de apariţia parlamentului unicameral, nu apar foarte multe noutăţi în materie de
distribuţie a puterilor în stat. A se vedea V. Şotropa, op. cit., p. 202-203.
juridic. După 1848, constituţionalismul românesc se va adapta

ideologic la necesităţile construcţiei statului naţiune şi, în contextul
postulării liberalismului naţionalist, va asuma treptat binecunoscutul
său etnocentrism. Acest aspect se va realiza, din păcate, nu doar
în defavoarea problematicii drepturilor omului şi cetăţeanului, ci şi
în defavoarea dezbaterii pe marginea unor probleme delicate, cum
ar fi balansul puterilor în stat.
Capitolul al VII-lea. Convenţia
de la Paris din 1858
Perioada dintre 1848 şi 1858 este una a consolidării conştiinţei
naţionale româneşti şi a luptei tot mai insistente pentru unirea celor
două Principate într-un singur stat naţional unitar. Prin urmare, s-au
intensificat atât eforturile clasei politice româneşti pentru a face
cunoscute puterilor europene doleanţele românilor, dar şi pentru a
crea un cadru instituţional propice. Creşterea exponenţială a rolu-
lui jucat de concertul marilor puteri europene în stabilirea statutu-
lui internaţional al Principatelor Române, limitând astfel interesele
Rusiei şi Turciei, precum şi predispoziţia acestora de a asculta măcar
doleanţele clasei politice româneşti, au creat un context internaţional
pozitiv ce trebuia exploatat în favoarea naţiunii române.
Tematica studiului nostru scoate în afara preocupărilor imediate
problematica extrem de generoasă a luptei pentru unitate naţională
şi a acţiunilor diplomatice insistente în favoarea naşterii statului
naţional autonom. Interesul nostru vizează măsura în care acest
context unionist a intensificat dezbaterea pe marginea problemelor
constituţionalismului modern, precum şi măsura în care lupta pentru
statul naţional unitar a concentrat eforturile spre conturarea unor struc-
turi instituţionale specifice. Evident, aceste aspecte vor fi filtrate prin
prisma rolului pe care transplantul constituţional l-a jucat în epocă.
În centrul atenţiei se află, în mod evident, dezbaterile Adunărilor
ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească, care au catalizat toate
ideile şi principiile elitei politice româneşti, în materie de organizare
politico-statală, precum şi, inevitabil, Convenţia de la Paris din 1858
care a dat expresie viziunii marilor puteri europene asupra modului
în care trebuiau organizate politic cele două Principate Române.
Secţiunea 1. Dezbaterile Adunărilor ad-hoc

din Moldova şi Ţara Românească (1857)
Convocate în baza prevederilor Tratatului de pace de la Paris din
1856, pe bază de vot cenzitar şi cu o largă reprezentare a stărilor
societăţii româneşti[1], Adunările ad-hoc aveau un mandat clar şi
[1]
Modul de recrutare a acestor adunări ad-hoc era destul de ciudat. El nu
depăşeşte ideea societăţii structurate pe stări, preferând să dea prioritate chemării
limitat: ele urmau să dea expresie propunerilor româneşti în materie

de organizare politico-statală, manifestându-se ca nişte organisme
consultative ale Comisiei europene ce urma să se deplaseze în
Principate pentru a culege informaţii şi a face un raport. Propune
rile româneşti urmau să se manifeste, prin urmare, în mod mediat:
ele urmau să ajungă la urechile marilor puteri doar în măsura în
care urmau să convingă pe membrii Comisiei europene. Era totuşi
important faptul că puterile europene conştientizau necesitatea
schimbării ordinii regulamentare, doreau să schimbe organizarea
politico-administrativă a Principatelor şi, cel mai important, erau
dispuse să asculte şi vocea românilor.
Având în vedere aceste aspecte, ne putem aştepta la o eferves
cenţă în materie de programe şi proiecte de organizare constituţional-
politică, fapt într-adevăr confirmat de numărul destul de mare de
memorii şi proiecte de reformă redactate în epocă. Ele se manifestau
atât în prelungirea ideilor revoluţionare de la 1848, dar, sub influenţa
evoluţiilor instituţionale europene, abordau şi o serie de probleme
noi, e.g. parlamentarismul bicameral. Aceste frământări reformiste
nu au aparţinut în exclusivitate anilor 1856-1857. Deşi cele mai
multe se încadrează în această perioadă, propunerile de reformă
constituţională acoperă întregul interval dintre 1848 şi 1858, ca
o dovadă incontestabilă a interesului pentru constituţionalizare.
Dezbaterile pe teme constituţionale s-au manifestat, cu predilecţie,
la nivelul elitei politice liberale sau conservatoare, de sorginte
aristocratică, şi s-au catalizat, în mod firesc, în jurul activităţii con
crete a divanurilor ad-hoc din 1857. În ceea ce priveşte tendinţele,
orizonturile şi modalităţile de abordare a acestor dezbateri, câteva
trăsături clare pot fi izolate. Astfel, problematica reformei s-a manifestat
pregnant în orizontul constituţionalismului naţional(ist), acoperind
mai curând o plajă de probleme dedicate unirii, construcţiei statului
naţional unitar şi autonom faţă de Poartă decât limitării puterii politice
statale. În strânsă legătură cu aceste teme majore exista, aşa cum
o arată o petiţie aparţinând boierimii muntene adresată domnului
Grigore A. Ghica la 18 februarie sau 1 martie 1856, o preocupare
majoră ce viza autenticitatea mesajului reformist transmis către
marile puteri, o obsesie, chiar, pentru expresia sa pur românească.
După ce la 1848 se manifestase plenar conştiinţa strânsei legături
dintre ordinea constituţională, constituţie şi constituantă, elita politică
pragmatice a tuturor claselor sociale româneşti în faţa unei postulări ineficiente a

ideii abstracte de naţiune. Pe de altă parte, în interiorul fiecărei stări, se stabilea un
cens de vârstă, unul de avere şi unul de capacitate, după caz.
VII. Convenţia de la Paris din 1858 293
manifesta la 1856 o iritare extremă faţă de orice tip agresiv de

imperialism constituţional. Deşi nu se mai solicita dreptul naţiunii
române de a decide complet singură latitudinile ordinii constituţionale,
reforma constituţională, chiar decisă de marile puteri, trebuia să fie
„resultatul desbaterilor representanţilor naţiei”[1]. Nu în ultimul rând,
trebuie constatat că, deşi modernizarea constituţională făcea în
continuare apel la importul constituţional, propunerile de reformă nu
se mai raportează exclusiv la modelul constituţional francez, ci încep
să preia în ecuaţia principial-instituţională şi sugestiile modelului
constituţional belgian. Se pare că cezarismul monarhic instaurat în
Franţa prin Constituţia de la 1852 nu cadra deloc cu climatul politic
din Principate, dominat de puternice reacţii negative faţă de neo-
absolutismul regulamentar.
Din cauza priorităţilor reformelor constituţionale, dar şi din cauza
externalizării construcţiei constituţionale postregulamentare, abor-
darea românească nu s-a remarcat prin elaborări tehnico-juridice
complexe. Deşi a existat nevoia de a aborda sistematic problematica
de ordin constituţional, mandatul limitat al adunărilor ad-hoc a obligat
la o perspectivă principial-sintetică. Prin urmare, cu excepţia dez-
baterilor adunării ad-hoc a Moldovei şi a câtorva proiecte individuale
aparţinând lui Vasile Boerescu şi Barbu Ştirbei, nu s-au manifestat
în această perioadă proiecte elaborate de organizare constituţional
politică, menite să dea un contur instituţional complex vieţii statale
româneşti în baza principiilor constituţionalismului modern. Se
perpetua şi se accentua astfel un paradox ce se manifestase din
perioada paşoptistă: pe fondul unei tot mai accentuate lupte pentru
construcţia statului naţional unitar român, designul constituţional
concret lipseşte sau îl regăsim redat prin abia schiţate principii de
ordin general sau foarte general[2]. Nici chiar adunarea ad-hoc a
Moldovei nu a mers până la a concepe o structură constituţională
sistematizată care să aşeze cu adevărat competenţele organelor
statale în canoanele tehnico-juridice moderne ale constituţiei-normă.
[1]
Petiţia adresată Domnitorului G.A. Ghica de o parte de boieri, 18 februarie/1
martie 1856, în C. Ionescu, op. cit., p. 202.
[2]
Am putea aminti aici analiza făcută de V. Boerescu posibilei viitoare organizări
a Principatelor. Se reia tema inviolabilităţii domnului, ridicată de Kogălniceanu la
1848, dar consacrarea răspunderii juridice a miniştrilor în faţa parlamentului şi
interdicţia pentru domn de a dizolva legislativul ne îndepărtează de soluţia regimului
parlamentar care începuse să fie populară în epocă. Aparent sugeratul balans
al puterilor ne apropie mai mult de influenţa Constituţiei franceze de la 1791. A
se vedea V. Boerescu, La Roumanie après le Traite de Paris de 10 Mars 1856,
Imprimerie de l’état, Bucureşti, 1869, p. 157-163.
Principiile constituţionalismului modern nu lipsesc totuşi, dar ele nu

primesc o corporalitate instituţională vizibilă. Există câteva teme
majore ale reformei statale româneşti care trebuie amintite aici:
§1. Monarhia constituţională parlamentară

Problematica şefului statului a devenit centrală în contextul
cerinţelor şi dezbaterilor româneşti referitoare la naşterea statului
naţional unitar român. Ea nu era nouă: după cum s-a putut remarca
în capitolele anterioare, şeful statului – domnul – a apărut obsesiv
în toate programele de reformă ale perioadei 1800-1848. Legată de
necesitatea instaurării unei domnii pământene, problema locului şi
rolului şefului statului se instaurase pe deplin în cultura constituţională
românească a începutului de secol XIX. Modul în care generaţia de
la 1857 pune această problemă denotă o schimbare dramatică de
accent. Nu este vorba doar de trecerea de la solicitarea domniei
pământene elective la doleanţa domniei ereditare bazate pe o
dinastie străină. Necesitatea acesteia era magistral expusă de către
Ion Brătianu în dezbaterile adunării ad-hoc din Muntenia şi apărea
în toate actele oficiale legate de înfiinţarea şi funcţionarea adunărilor
ad-hoc din Principate. Problema era alta: spre deosebire de pro
iectele de reformă politico-statală din primele decenii ale secolului,
care puneau un accent deosebit pe limitarea puterii domneşti,
cererile oficiale ale divanurilor ad-hoc ieşeau din aria de probleme
ale constituţionalismului liberal. Chestiunea principelui străin ereditar
nu mai este acum aşezată oficial în contextul distribuţiei puterilor în
stat, ci este ridicată în contextul legitimării internaţionale şi stabilităţii
interne a prognozatului stat unitar român. Prin urmare, nu se mai
pune prioritar[1] problema locului şi rolului domnului în stat, ci se
ridică chestiunea a ceea ce poate face domnul pentru stat. Nu se
mai pune primordial problema competenţelor sale constituţionale, în
raport cu alte organe ale statului, în scopul limitării puterii, ci se pune
problema monarhiei ca simbol şi garanţie a existenţei şi continuităţii
statale. Aşa s-ar explica de ce, în ciuda popularităţii subiectului,
dincolo de o enunţare a principiului monarhiei străine şi ereditare,
nimic nu completează cu claritate profilul constituţional al domnului.
Doar credinţa creştin-ortodoxă era amintită ca cel mai intim element
[1]
După cum se va observa mai jos, cel puţin Adunarea ad-hoc a Moldovei a
dezbătut intens problema limitării puterii domneşti, în contextul separaţiei puterilor în
stat. Concluziile însă nu au fost prinse în încheierea finală remisă Comisiei europene.
care, dincolo de litera unui act constituţional, urma să realizeze o

unitate de credinţă între popor şi monarh.
Cu toate acestea, privind problema şefului statului într-un con-
text reformator mai larg, pot fi deduse, în subsidiar, anumite principii
relative la locul şi rolul domnului în angrenajul statal. Trebuie plecat
de la premiza că întreaga clasă politică românească era marcată
de eşecul Regulamentelor Organice de a limita autoritarismul dom-
nesc. Prin urmare, din memoriile şi proiectele epocii se degajă o
fermă intenţie de a încorseta constituţional atribuţiile domnului.
Acest aspect ar fi trebuit discutat atât sub aspectul sursei puterii
domneşti, cât şi sub aspectul competenţelor efective ale acestuia
în exercitarea puterii statale.
Nu întâlnim, din păcate, în epocă dezbateri clare cu privire la
legitimitatea puterii domneşti. Opiniile se învârt, mai degrabă, în
jurul modului de recrutare a acestuia: cu toate că, în final, domnia
străină ereditară a avut câştig de cauză, ideea alegerii domnului
era încă vehiculată fie pe filiera republicanismului paşoptist[1], fie
pe filiera regulamentară[2]. Deşi nu a existat o dezbatere cu privire
la problematica suveranităţii origine, opţiunea pentru monarhia
ereditară elimina totuşi ipoteza monarhiei limitate de tip regulamentar.
Prin urmare, monarhia de drept divin devenea istorie. Acest aspect
reieşea atât din criticile aduse domniilor regulamentare, cât şi din
dezbaterile referitoare la rolul Adunării obşteşti. În consecinţă, se
realiza cu certitudine un transfer de suveranitate de la monarh la
naţiune, fapt care deschidea perspective noi asupra problematicii
guvernământului reprezentativ.
Transferul de suveranitate şi afirmarea suveranităţii naţionale
nu clarificau pe deplin problema limitării puterii domneşti. Rămânea
de clarificat problema competenţelor domnului în exercitarea puterii
politice statale. Cele mai multe şi mai relevante opinii convergeau
spre propunerea unei monarhii constituţionale parlamentare[3]. Deşi
dezbaterea nu a vizat direct această problematică, accentul aşezat
pe rolul consolidat al legislativului nu lăsa îndoieli asupra tendinţelor
de reformă constituţională. Pe de altă parte, în proiectul fostului domn
[1]
A se vedea Scrisoarea deschisă a lui I. Eliade către compatrioţii săi din 15/27
august 1856, în D.A. Sturdza, J.J. Skupiewski, Acte şi documente relative la istoria
renascerei României, vol. IX 1857-1859, Bucureşti, 1901, p. 587.
[2]
A se vedea Memoriul asupra clasei boierilor în Moldova şi asupra Adunărilor
naţionale şi extraordinare din martie 1857, Bucureşti, în D.A. Sturdza, J.J. Skupi-
ewski, op. cit., p. 427.
[3]
V. Boerescu, La Roumanie..., p. 157 şi urm.
Barbu Ştirbei din 1857[1] se făcea simţită influenţa Constituţiei franceze

de la 1852 şi, prin urmare, a ideii de cezarism monarhic[2]. Pentru
partizanii majoritari ai monarhiei parlamentare, monarhul urma, în
baza inviolabilităţii şi iresponsabilităţii sale să asume rolul şi locul
pe care i le confereau statutul său moral şi simbolistica naţională.
Pentru viziunea cezarică, prezenţa unui domn iresponsabil[3] conso
lida poziţia centrală a acestuia în stat. Ambele soluţii constituţionale
implicau acordarea de competenţe prioritare monarhului în materie
executivă: însă, în timp ce pentru adepţii monarhiei parlamentare
domnul, titular al executivului, urma să participe limitat la guvernare
sau să cedeze guvernarea unui guvern autonom de persoana sa,
în perspectiva cezarismului monarhic, domnul guverna cu ajutorul
miniştrilor săi. Prin urmare, monarhia parlamentară limita locul, rolul
şi competenţele monarhului, pe când cezarismul monarhic de tip
francez potenţa considerabil autoritatea şefului statului.
Nu este de mirare, prin urmare, că într-un climat dominat de
nevoia de a contracara despotismul domnilor regulamentari, soluţia
constituţională relativ singulară a lui Barbu Ştirbei nu a fost preluată
în dezbaterile şi propunerile oficiale ale divanurilor ad-hoc. Prin toate
acestea, instituţia monarhiei ereditare parlamentare se contura ca
o instituţie complet nouă, bazată pe un demers raţional de import
constituţional. Pe de o parte, renunţarea la monarhia electivă şi
asumarea conştientă a monarhiei ereditare de tip vest-european
se făcea prin renunţarea conştientă[4] la o tradiţie constituţională
românească ce se dovedise complet păguboasă pentru evoluţia
vieţii constituţional-politice româneşti. Pe de altă parte, asumarea
monarhiei parlamentare era un răspuns firesc dat unei probleme
care se părea că va trena la nesfârşit: autoritarismul şefului statului.
Caracterul raţional al importului constituţional a vizat aici mai puţin
adecvarea soluţiei constituţionale importate la cultura politică şi
contextul cultural general românesc, cât cuplarea unei probleme
politice interne cu cea mai pertinentă soluţie constituţională pe care
[1]
N. Iorga, Corespondenţa lui Ştirbei Vodă, Vol. I: Corespondenţa politică,
Institutul de arte grafice şi Ed. Minerva, Bucureşti, 1904, p. 323 şi urm.
[2]
Domnul „cârmuieşte... cu ajutorul Consiliului de stat şi a adunării generale”,
se stipula în proiect.
[3]
Proiectul lui B. Ştirbei nu se pronunţa expres asupra responsabilităţii sau
iresponsabilităţii domnului, dar, din modul cum a fost preluat textul Constituţiei fran-
ceze de la 1852, nu ne putem pronunţa decât în favoarea iresponsabilităţii. Puternic
contextualizată la spaţiul culturii politice franceze, ideea responsabilităţii nu cadra,
probabil, cu viziunea lui Ştirbei asupra autorităţii domneşti.
[4]
V. Boerescu, La Roumanie..., p. 103.
constituţionalismul vest-european o oferea. Prin urmare, alegerea

monarhiei parlamentare în dauna cezarismului monarhic francez a
scos în evidenţă capacitatea elitei politice româneşti de a opta între
două modele constituţionale de prestigiu: cel francez şi cel belgian.
Faptul că de câteva decenii importul constituţional se realiza din
Franţa nu a determinat preluarea unei soluţii constituţionale contrare
intereselor constituţionalismului românesc.

tativ
Adunarea obştească, însărcinată cu puterea legiuitoare, a fost o
altă temă majoră a anului 1857. Problema nu interesase însă doar
adunările ad-hoc. Dacă ne-am orienta după numărul, diversitatea
şi intensitatea opiniilor exprimate cu privire la legislativ, am putea
spune, fără exagerare, că locul şi competenţele acestuia în angre-
najul constituţional au stat în centrul celor mai importante dezbateri
ale perioadei 1856-1857. Punctual, problemele dezbătute au vizat
rolul adunării în raport cu principiul guvernământului reprezenta-
tiv, componenţa şi modul de recrutare, structura şi competenţele
constituţionale.
Existenţa Adunării era aşezată, în mod firesc, în relaţie cu prin-
cipiul suveranităţii naţionale şi al guvernământului reprezentativ[1].
Ideea reprezentării naţiunii şi nu a unei clase privilegiate era deja
bine sedimentată în conştiinţa constituţionalismului românesc.
Ideea a fost intens reluată, nu fără excepţii[2], în perioada anilor
[1]
Idem, p. 157: La nation roumaine, représentée par son gouvernement et
son assemblée, est seul souveraine. Boerescu, inspirându-se fidel din Constituţia
franceză de la 1791, cade în capcana extrem de abstractei probleme a poziţionării
monarhului vis-à-vis de naţiune şi de ideea de reprezentare. Pentru revoluţionarii
francezi, preexistenţa empirică a regelui faţă de constituţie şi faţă de naţiune a deter
minat absorbirea sa în conceptul de naţiune şi acordarea statutului de reprezentant
al naţiunii alături de parlament. Boerescu acorda şi el guvernului statutul de repre-
zentant al naţiunii, în ciuda faptului că, în filosofia constituţionalismului liberal, cali-
tatea de reprezentant al naţiunii putea fi însuşită doar în urma unui proces electoral.
Cum domnul tocmai urma să fie recrutat ereditar, prevederea nu avea niciun fel de
logică, înscriindu-se mai curând în cadrul unui demers de import automat, necritic.
[2]
Un memoriu prezentat în 1855 de Nicolae Kretzulescu agenţilor diplomatici
ai Angliei şi Franţei la Bucureşti, cerea o Adunare unică recrutată pe un sistem mixt
de clasă, avere şi capacitate. A se vedea G. Petrescu, D.A. Sturdza, D.C. Sturdza,
Acte şi documente relative la istoria renascerei României, vol. V, Lipo-Tipografia
Carol Gobl, Bucureşti, 1890, p. 1003.
1854-1857[1]. În ciuda faptului că erau ancorate formal în adunările

de stări feudale, redând, în acelaşi timp, şi o preocupare reală a
societăţii româneşti pentru exprimarea şi ascultarea vocilor tuturor
păturilor sociale, divanele ad-hoc marcau o evoluţie substanţială spre
parlamentarismul modern. Aşa cum corect precizează I. Stanomir:
În mult mai mare măsură decât vechile adunări regulamentare,

divanele ad-hoc, purtând amprenta finalităţii lor consultative, au
precipitat tranziţia de la cadrul stărilor generale la cel al regimu-
lui reprezentativ[2].
Ideea de reprezentativitate nu făcea, în perspectiva muntenilor,

trimitere la votul universal. Gradul de democratizare creştea, dar
se inducea ideea unui balans între necesitatea limitării accesului la
vot şi nevoia reprezentării tuturor intereselor generale ale populaţiei
române, mai cu seamă în imaginarul constituţional-politic al marilor
proprietari. Astfel, în timp ce dorinţele finale ale adunărilor ad-hoc
făceau trimitere la o „bază electorală largă” „în care să fie reprezen-
tate toate interesele naţiei” (Moldova) sau care „să reprezinte intere-
sele generale ale populaţiei” (Valahia), marii proprietari munteni se
pronunţau pentru „reprezentaţie naţională în raport de starea morală
şi materială a României”. Amândouă perspectivele se încadrau în
latitudinile liberalismului, doar că prima consolida semnificativ prin-
cipiul democratic ce stătea la baza guvernământului reprezentativ.
Din nefericire, în viziunea unor pături aristocratice mai conserva-
toare, decuparea categoriei cetăţeanului activ pe baza censului
funciar avea mai curând conotaţiile recuperării şi consacrării pe alte
baze a privilegiilor politice ale boierimii decât ideea unei dobândiri
a dreptului de vot prin intermediul unei asumări prin competenţă şi
maturitate socială a statutului de cetăţean.
Manifestând şi o conştiinţă a identităţii constituţionale, parlamentul
unicameral era privit ca o expresie a constituţionalismului românesc.
Pe lângă ideea respectării unei identităţi constituţionale româneşti,
parlamentul unicameral era considerat a fi manifestarea cea mai
deplină a reprezentativităţii. Tocmai de aceea, probabil, Senatul,
o emblemă a reprezentării pe baze aristocratice, a fost categoric
respins de Adunarea ad-hoc a Moldovei. Propuneri vizând un par-
[1]
Memoriul asupra clasei boierilor..., p. 427; Memoriu adresat conferinţei de la
Viena..., p. 580.
[2]
I. Stanomir, Naşterea constituţiei..., p. 268.
lamentarism bicameral, de genul celei aparţinând lui Ion Ghica, au

fost destul de rare în epocă.
Nu în ultimul rând, dezbaterile epocii s-au concentrat asupra
competenţelor Adunării. Analizele făcute în epocă privind regimul
regulamentar au scos în evidenţă rolul complet secundar şi dependent
de domn al legislativului. Prevederile regulamentare defectuoase,
precum şi controlul alegerilor transformaseră Adunarea obştească
într-o anexă a arbitrariului domnesc, împiedicând-o să-şi asume rolul
de „contra-greutate” a autorităţii domneşti[1]. Mai mult, modificările
aduse Regulamentelor prin Convenţia de la Balta-Liman, au diminuat
şi mai considerabil rolul legislativului, conferindu-i un loc mai curând
simbolic. Prin urmare, mai toate proiectele de reformă, mai ales cele
care susţineau instaurarea unei monarhii parlamentare, s-au pronunţat
în favoarea creşterii rolului şi competenţelor Adunării. Evident, acest
lucru urma să se realizeze în detrimentul domnului. Deoarece era
expresia directă a guvernământului reprezentativ, Adunarea urma
să-şi primească rolul ce i se cuvenea în calitate de reprezentant al
naţiunii şi creuzet al voinţei generale. Ca urmare, rolul ei în procesul
legislativ a crescut considerabil, toate proiectele pro-parlamentare
de reformă constituţională acordându-i dreptul exclusiv sau partajat
(cu domnul) de iniţiativă legislativă. Independenţa ei personală urma
să crească, după caz, prin dreptul de auto-convocare, interdicţia de
dizolvare sau modul în care urma să-şi aleagă organele de conducere.

Drepturile şi libertăţile omului erau redate mai mult la nivel general,
principial, fără un apetit deosebit pentru detalierea sau exhaustivitatea
lor. Ideea de universalitate a drepturilor nu implica, deocamdată, şi
ideea exhaustivităţii lor. Apăreau, cu precădere, principiile dreptăţii,
egalităţii în faţa legii, respectul proprietăţii şi libertatea individuală.
Proiectul lui B. Ştirbei din 1857 se concentra cu insistenţă pe proble
matica egalităţii în drepturi şi a dreptului de proprietate, consacrând,
în mod singular, un drept distinct al ţăranului de a achiziţiona pământ.
În mod excepţional, doar Adunarea ad-hoc a Moldovei a adoptat, la
7/19 noiembrie 1857, un pachet generos de drepturi şi libertăţi care
cuprindea, pe lângă cele deja amintite, desfiinţarea privilegiilor de
clasă, egalitatea în faţa contribuţiei fiscale, accesul egal în funcţiile
statului, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la învăţământ gratuit.
[1]
Memoriu adresat conferinţei de la Viena..., p. 579.
Trebuie remarcat aici un avans important faţă de modul în care

se făcea abordarea acestor drepturi şi libertăţi la 1848: acestea nu
mai erau pur şi simplu afirmate, în urma unei poziţionări axiologice,
ci erau asumate prin dezbatere şi negociere politică. Dezbaterile au
scos însă în evidenţă faptul că asumarea acestor drepturi şi libertăţi
nu s-a făcut întotdeauna în spiritul constituţionalismului liberal. Dis-
cursurile nu au făcut referire la principiul drepturilor şi libertăţilor
omului şi nu au postulat o clară distincţie între drepturile şi libertăţile
naturale ale omului şi libertăţile publice. Nu era clară nici măcar
distincţia dintre vocaţia egală la drepturi şi libertăţi şi exercitarea
efectivă a acestora. Astfel, drepturile politice, deoarece urmau a nu
fi acordate tuturor, nu puteau, în viziunea unora, să fie subsumate
principiului general al egalităţii în drepturi[1].
Libertatea conştiinţei sau libertatea religioasă, de exemplu, nu
a fost consacrată ca libertate a omului devenit cetăţean. Deşi s-a
pomenit atât sintagma libertate religioasă, cât şi cea a libertăţii
conştiinţei, problematica drepturilor omului a fost subsumată identităţii
colective. Ideea conform căreia „religia şi limba noastră au fost
paladiul naţionalităţii române”[2], conferea o tentă complet etnocentrică
problematicii. Ca urmare, conceptele importate din constituţionalismul
liberal occidental aveau o cu totul altă sferă semantică: libertatea
de conştiinţă sau religioasă nu reprezenta un drept universal sau
natural al omului, ci rezultatul toleranţei religioase a unei comunităţi
etnice – cea românească, ce asuma dreptul de a-şi afirma, promova
şi ocroti credinţa naţională.
În paralel cu un discurs constituţional care asuma în bună mă
sură valorile constituţionalismului liberal, se demarca un proces de
constituţionalizare menit să ofere identităţii naţionale o expresie
clară în constituţia normă. Evaluată în termeni de sentimente consti
tuţionale, abordarea avea în spate o angoasă puternică legată de
fiinţa naţională. Nevoia de afirmare politică venea dintr-un intens
sentiment de conservare, centrat pe teama de a nu fi „înăduşiţi de
străini”. Ca urmare, se făcea, în premieră, un prim pas hotărâtor spre
renunţarea la naţiunea ca demos şi lansarea în constituţionalismul
românesc a naţiunii ca etnos. E interesant de remarcat faptul că
etnosul românesc nu era reperat aici neapărat în identitatea de
limbă şi destin. Identitatea naţională era definită în termeni priori-
[1]
D.A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte şi documente relative la istoria renas-
cerei României, vol. VI, Partea I, Institutul de arte grafice Carol Göbl, Bucureşti,
1896, p. 136.
[2]
Idem, p. 120.
tar culturali, din perspectiva credinţei religioase. La 1857, deja, un

român începea să însemne creştin ortodox şi, prin urmare, acest
reper era luat în considerare pentru transformarea individului uman
în cetăţean cu drepturi depline. Apartenenţa la acest tip de comu-
nitate religioasă nu era însă privită în termeni absoluţi. Elita politică
românească era conştientă de determinările de ordin istoric, politic
şi economic, interne şi externe, în contextul cărora se purta dez-
baterea. În consecinţă, problema cetăţeniei şi a drepturilor politice
a fost construită în cercuri concentrice, având în centru poporul
român ortodox, în cercul imediat următor ortodocşii de alte etnii (prio
ritar grecii şi ruşii), mai apoi heterodocşii creştini (armeni, catolici
şi protestanţi), iar în cercul complet exterior musulmanii şi evreii.
În principiu, pendulând între miezul românesc ortodox şi cercurile
creştine, se cereau drepturi politice pentru cetăţenii de religie creştină.
În discordanţă cu revendicările revoluţionarilor paşoptişti, evreii
(israeliţii) erau scoşi, fără drept de apel, în afara naţiunii. Deşi nu
era privită ca o problemă ce crea o tensiune între constituţionalismul
etnocentric şi cel liberal, exista o conştienţă a inadvertenţei dintre
postularea naţiunii-etnos şi valorile liberalismului, în principal liber-
tatea conştiinţei şi egalitatea în drepturi[1].

Separaţia puterilor în stat era cvasiinexistentă, atât ca principiu, cât
şi ca repartizare efectivă a funcţiilor în stat, în mai toate luările de poziţie
oficiale ale anului 1857. Singură, Adunarea ad-hoc a Moldovei s-a
preocupat de enunţarea principiului în cadrul actului său final din 7/19
noiembrie, cerând, pe de o parte, separarea executivului de legislativ
şi, pe de altă parte, separarea administrativului de judecătoresc. Cu
toate acestea, diversele proiecte neoficiale de reformă constituţională
ale epocii nu au neglijat problema, de soluţionarea ei depinzând, până
la urmă, finalitatea ordinii constituţionale. Trei modele de distribuire
a puterilor în stat se demarcaseră în dezbaterea constituţională
a anilor 1856-1857: în primul rând, ieşea cu claritate în evidenţă
modelul parlamentar belgian – cu o partajare a iniţiativei legislative
între monarh şi parlament, cu un drept de veto absolut şi un drept
de a dizolva parlamentul acordate regelui, el era o soluţie utilă pen
tru cei care ar fi dorit să dea monarhului o pondere echilibrată în
[1]
A se vedea celebrul discurs al lui Kogălniceanu din şedinţa adunării ad-hoc a
Moldovei din data de 12 noiembrie 1857, în D.A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte
şi documente..., 1896, p. 235.
guvernare; în al doilea rând, era modelul Constituţiei franceze de la

1791, propus de Vasile Boerescu – cu un monarh lipsit de iniţiativă
legislativă, fără drept de a dizolva parlamentul şi cu un drept de veto
suspensiv, acest model era ideal pentru cei care doreau să limiteze
drastic puterea monarhului; în al treilea rând, B. Ştirbei a propus
modelul Constituţiei franceze de la 1852 – cu un drept de iniţiativă
aparţinând exclusiv şefului statului, un drept de veto absolut şi un
drept de a dizolva parlamentul, acest model era ideal pentru cei
care ar fi dorit să confere monarhului cumulul puterilor în stat. Primul
model încuraja un regim parlamentar, al doilea un regim al balansului
puterilor în stat, iar al treilea un regim al autoritarismului monarhic.
Actele oficiale emanate de adunările ad-hoc nu lăsau să transpară
niciun fel de detalii cu privire la mecanismele constituţionale prin
care se înţelegea a se garanta atât drepturile omului, cât şi limitarea
puterii în stat. Se solicita responsabilitatea miniştrilor în faţa Adunării
Generale, dar asta putea însemna orice sub aspectul distribuirii
funcţiilor în stat. Interdicţia aplicată domnului de a ierta pe miniştrii
condamnaţi era un bun al constituţionalismului european încă de
la 1791, putând fi asociată cu orice fel de amenajare a raporturilor
dintre puterile statului.
Lucrurile se clarifică, într-o măsură redutabilă, în momentul în
care sunt analizate dezbaterile concrete din Adunarea ad-hoc a
Moldovei pe marginea punctelor 10 – despărţirea puterii executive
de cea legislativă – şi cele pe marginea punctului 12 – responsabili-
tatea miniştrilor.
Cu toate că este adesea ignorat de către istoricii români, momen-
tul 1857 este esenţial pentru dezvoltarea constituţionalismului româ-
nesc, deoarece el marchează momentul în care a apărut discursul
clar şi conştient despre separaţia puterilor în stat. Până la 1848,
nu a existat în Principatele române niciun discurs despre şi niciun
demers de separaţie a puterilor în spiritul constituţionalismului liberal.
La 1848 a existat o preocupare prioritară pentru libertate şi unitate
naţională, pe fondul unui dezinteres pentru semnificaţiile ultime şi
mecanismele separaţiei puterilor în stat. La 1857, după 26 de ani de
neo-absolutism regulamentar, se făcea expres o analiză a rosturilor
separaţiei puterilor în stat şi se proclama separaţia dintre legislativ
şi executiv ca un resort al constituţionalismului liberal. Acest aspect
demonstra nu doar că elita politică românească era pregătită ideo-
logic pentru această dezbatere, ci şi faptul că societatea românească
avea organic nevoie de libertate.
Prin urmare, dincolo de oratoria istoricistă, oarecum dezamăgitoare,

specifică perioadei, separaţia puterilor în stat era evaluată şi fructifi
cată nu doar formal, din perspectiva asimilării mecanice a unui
principiu central al constituţionalismului modern, ci şi prin prisma
evaluării concrete a necesităţilor societăţii româneşti. Astfel, este
reluată aici, după ce fusese ignorată la 1848, cea mai importantă
angoasă a constituţionalismului românesc de la debutul secolului
al XIX-lea: absolutismul sau autoritarismul domnesc. O analiză
amănunţită a textului regulamentar, prin raportare la uzurile politice ale
epocii regulamentare, scotea în evidenţă un angrenaj constituţional
defavorabil libertăţii. Vetoul absolut al domnului, alături de dreptul
acestuia de a dizolva parlamentul, reglementate de Regulamente,
au fost detectate ca mecanismele constituţionale principal vinovate
de creşterea absolutismului domnesc şi transformarea Adunării
în simplă executantă a dispoziţiilor domnului[1]. Soluţia firească a
fost, evident, consacrarea efectivă a separaţiei puterilor în stat. În
argumentarea adunării ad-hoc se făcea un rezumat al resorturilor
ideologice şi finalităţilor constituţionalismului modern:
Luând aminte că prin propunerea chestiei despărţirii puterii execu-

tive de cea legiuitoare, Adunarea a statornicit coexistenţa fără
conflict a acestor două principii;
Luând aminte că despărţirea puterii executivă de cea legiuitoare
este primită şi consfinţită ca cea mai puternică garanţie a libertăţii;
De vreme că îndată ce una dintre aceste puteri ar concentra
amândouă ale lor funcţii, apoi atuncea nu numai că conteneşte
de a fi o putere mărginită, controlată şi ponderată, ci mai vârtos
se face de la sine o putere absolută;
Luând aminte că despărţirea acestor puteri este primită ca înche
zăşuire de libertate în toate staturile reprezentative;
Adunarea ad-hoc a Moldovei doreşte ca la viitoarea organisare a
României să se ia de basă următorul princip: Puterea esecutivă
şi legiuitoare să fie despărţite în România[2].
Pentru prima dată se poate detecta într-un act politic românesc

finalitatea clară a constituţionalismului liberal: limitarea puterii politice
statale. Limbajul şi principiile vehiculate sunt moderne, denotând nu
doar o bună cunoaştere a filosofiei liberale şi a principiilor revoluţiei
[1]
G. Petrescu, D.A. Sturdza, D.C. Sturdza, Acte şi documente relative la istoria
renascerei României, vol. VII, Lipo-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1892, p. 166.
[2]
Idem, p. 182.
franceze de la 1789, dar chiar şi a perspectivei madisoniene asupra

limitării puterii. E interesant, prin urmare, că puterile trebuiau nu doar
să fie divizate, pentru a se evita naşterea puterii absolute, dar şi
controlate şi ponderate. Am putea deduce de aici o disjungere între
principiul diviziunii puterilor în stat şi, pe de altă parte, necesitatea
balansării puterilor în vederea unei limitări efective a puterilor. În
timpul dezbaterilor la punctul 10 s-a făcut în mod repetat distincţia
între simpla enunţare a principiului separaţiei puterilor în stat şi
nevoia de a delimita concret competenţele şi raporturile specifice
dintre puteri. În acelaşi timp, problema separării doar între execu-
tiv şi legislativ scotea în evidenţă şi o influenţă montesquieu-ană
pe filieră franceză ce neglija judiciarul în ecuaţia puterilor statului.
Proclamarea diviziunii puterilor în stat era însoţită, prin urmare,
şi de o soluţie concretă care viza apelul la balansul puterilor. Astfel,
funcţia legislativă era divizată între parlamentul unicameral şi domnul
dotat cu un drept de veto suspensiv. Soluţia, recuperând, în alt con-
text, unele propuneri cărvunare ce apelau la textul Constituţiei de
la 1791, scotea în evidenţă atât un rol limitat al domnului în cadrul
dispozitivului legislativ, cât şi o superioritate a legislativului ca for
central al reprezentativităţii.
Ecuaţia era un răspuns serios dat absolutismului regulamentar,
dar nu lămurea decât intenţia Adunării de a limita puterea monarhică
printr-un balans al puterilor. Lămuriri suplimentare aducea însă dez
baterea asupra punctului 12 – responsabilitatea miniştrilor. Preambulul
încheierii de şedinţă adoptată la acest punct (foarte puţin cunoscut
şi pomenit în literatura istorico-juridică) preciza:
Pentru a pune pe Domnitor mai presus de tânguiri, de patimi şi

de luptele partidelor, şi aşa a-l face neviolabil;
Pentru ca miniştrii să privească şi să ocîrmuiască ca funcţionari
ai ţării iar nu ca voinţe oarbe ale voinţii Domnitorului[1],
deputaţii Adunării moldovene propuneau introducerea responsa

bilităţii ministeriale. Evident, având în vedere modul în care este
redactat textul, ne aflăm în faţa unei responsabilităţi care transgresa
simpla răspundere juridică. Se consacra aici, în premieră în constitu
ţionalismul românesc, ideea răspunderii politice a miniştrilor în faţa
legislativului şi implicit se solicita consacrarea regimului parlamentar.
Ideea nu era enunţată ad literam şi nici nu făcea trimitere clară la
ideea de răspundere (politică) solidară a cabinetului, dar din logica
[1]
Idem, p. 293.
principiilor expuse concluzia nu poate fi alta[1]. Pe de o parte, se

prevedea inviolabilitatea şi, implicit, iresponsabilitatea domnului.
Acest aspect, luat izolat, nu spunea nimic despre statutul domnului,
al miniştrilor şi raporturile concrete cu parlamentul. Regele francez
al Chartei de la 1814 era şi el inviolabil şi responsabil, ceea ce nu-l
împiedica să fie titularul suveranităţii în stat. Clarificarea esenţială
venea însă de la statutul miniştrilor: aceştia urmau să fie independenţi
de voinţa politică a domnului şi, implicit dependenţi de voinţa politică
a parlamentului, faţă de care erau generic responsabili[2]. Prin urmare,
se dădea naştere executivului modern în baza autonomiei faţă de
monarh, se declara monarhul inviolabil şi iresponsabil, scoţându-l
astfel din sfera guvernării, şi se responsabiliza politic şi juridic guver
nul în faţa parlamentului. Având în vedere faptul că se cerea şi
dreptul domnului de a dizolva adunarea, avem aici aproape[3] toate
ingredientele regimului parlamentar. Mai mult, având în vedere că
domnul era scos din ecuaţia guvernării efective şi avea doar un
drept de veto suspensiv[4], avem aici toate ingredientele regimului
parlamentar monist.
Acelaşi guvern, cu puterea „mărginită şi răspunzătoare” faţă de
parlament apărea şi în explicaţiile adunării ad-hoc muntene, inducând
[1]
M. Guţan, Convenţia de la Paris din 1858 şi debuturile executivului modern
în România, în Acta Universitatis Lucian Blaga. Seria Jurisprudenţia, nr. 1-2/2004,
p. 107 şi urm.
[2]
Din punctul nostru de vedere, această autonomie politică şi juridică este
elementul definitoriu al presupusului interes pentru regim parlamentar al adunării
ad-hoc. Principiul iresponsabilităţii monarhului şi răspunderea juridică a miniştrilor
în faţa parlamentului nu erau deloc elementele clare ale regimului parlamentar,
aşa cum consideră T. Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea…, p. 92. Ele fuseseră
reglementate şi în Charta franceză de la 1814 care, precum am precizat, consacra
monarhia (auto)limitată.
[3]
Drăganu, urmat de Stanomir, sesizează lipsa compatibilităţii dintre mandatul
de deputat şi cel de ministru. Principiul compatibilităţii ţinea mai curând de parla-
mentarismul englez, fiind ignorat în alte regimuri parlamentare. O lipsă remarcabilă
ar fi însă inexistenţa dreptului miniştrilor de a contrasemna actele monarhului, fapt
care, în teoria europeană a regimului parlamentar, transfera responsabilitatea po-
litică şi juridică pe umerii guvernului. Această lipsă, era, într-adevăr, un handicap
serios pentru coerenţia sugeratului regim parlamentar.
[4]
În cadrul dezbaterilor, dreptul de veto suspensiv a fost reglementat, într-o
primă fază, în logica regimului parlamentar dualist: astfel, domnul urma să trimită o
singură data înapoi Adunării spre dezbatere legea, urmând ca, în caz de refuz, să
dizolve parlamentul. El nu făcea altceva decât să ceară electoratului să tranşeze
disputa între domn şi parlament. Chiar şi aşa, s-a considerat că puterile domnului
sunt prea mari, recurgându-se la formula vetoului suspensiv cu o singură retrimitere
şi obligativitatea sancţionării în caz de răsturnare a vetoului domnesc. D.A. Sturdza,
C. Colescu-Vartic, Acte şi documente..., 1896, p. 283.
în ecuaţie ideea executivului modern, autonom faţă de domn, dar

aici nu era foarte clar dacă se viza doar o răspundere juridică sau
dacă o eventuală răspundere politică urma să se manifeste şi
faţă de domn. Mecanismele concrete de distribuţie a puterilor în
stat lipseau, astfel că e dificil a se concluziona cu privire la natura
regimului politic vizat.
§5. Constituţia autonomie

În contextul dat, constituţia apărea totuşi mai puţin ca un instru-
ment juridic de consacrare şi garantare a instituţiilor şi principiilor
mai sus menţionate, dotat cu supremaţie, cât o manifestare de
voinţă a unei entităţi politico-statale autonome sau chiar indepen-
dente. Poate în acest fel se explică aparentul dezinteres pentru
construcţii constituţionale mai complexe din această perioadă:
dorind să construiască o constituţie ca expresie a unui stat unitar
şi autonom, ca urmare a manifestării de voinţă a poporului român,
constituţia apărea nu ca un act juridic solicitat marilor puteri, ci ca
o virtualitate condiţionată şi potenţată de dobândirea unui anume
statut internaţional. Aşa cum se spunea în programul Adunării din
Bucureşti, publicat de Comitetele electorale unite din cele două
Principate, la 3/15 martie 1857,
(…) acestea fiind bazele pe care se întemeiază fiinţa noastră

politică, fără de care orice chezăşuire în privinţa imbunătăţireai
sociale este peste putinţă a se realiza şi a procura ţărei un viitor
ferice şi statornic; subsemnaţii credem că numai după ce Înaltele
puteri garante vor binevoi a recunoaşte şi chezăşui cele patru
puncte sus zise, ar urma să ne ocupăm de organizarea din
lăuntru; când atunci, unindu-se Divanurile ad-hoc din amândouă
Ţările Române, să se declare în Adunare Extraordinară, în virtu-
tea dreptului de autonomie, şi alcătuind legea electorală, după
care să se compună în viitor Obşteasca Adunare a ţărei pe baza
art. IV mai sus pomenit (guvern constituţional reprezentativ şi,
după datinele cele vechi ale ţărei, o singură Adunare Obştească,
n.n.), să se îndeletnicească apoi la reformele din întru ale Statului
Românesc, aşezând bazele viitoarei sale Constituţii.
Prin urmare, constituţia nu era un act fundamental pentru Româ-

nia dezmembrată, nu era un act aşteptat din afară, ci era un act fun-
damental al viitorului, al unui viitor aparţinând unei naţiuni române
unite, regăsite în graniţele unuia şi aceluiaşi stat naţional.
Logica raportului intim dintre suveranitatea naţională, puterea

constituantă şi constituţia-normă nu este totuşi absentă. În spiritul
filosofiei lui Sieyès, Boerescu acorda domnului dreptul de a con
voca o „adunare extraordinară” o dată la şase ani care urma să
facă propuneri de revizuire a constituţiei[1]. În contextul geopolitic
dat, acest demers avea şi semnificaţia asumării depline şi perpetue
a independenţei sau autonomiei naţionale.
§6. Importul constituţional raţional

Având în vedere diversele modele vehiculate în epocă de către
elita politică românească, diversitatea şi complexitatea modelelor
constituţionale europene, precum şi caracterul incomplet şi general
al principiilor enunţate de adunarea ad-hoc, în limitele mandatului
primit, este greu a se detecta aici sursele de inspiraţie externă. Cu
siguranţă membrii adunării ad-hoc a Moldovei nu s-au inspirat în
exclusivitate din constituţionalismul francez sau belgian, în orice
caz, nu prin preluarea directă a vreunui aranjament constituţional.
Constituţia franceză de la 1791 prevedea iresponsabilitatea rege-
lui, vetoul suspensiv, răspunderea juridică a miniştrilor, interdicţia
de dizolvare a Adunării, dar nu se prevedea autonomia executivu-
lui. Mai mult, vetoul suspensiv al regelui nu implica aici dizolvarea
parlamentului. Charta franceză din 1830 prevedea un veto absolut,
Constituţia de la 1848 era republicană şi departe de mecanismele
regimului parlamentar, iar cea de la 1852 propunea soluţia autori-
tarismului monarhic. Constituţia belgiană de la 1831 reglementa un
veto absolut pentru monarh, fără dizolvarea parlamentului, pe lângă
faptul că era dedicată regimului parlamentar dualist. Atât charta
franceză de la 1830, cât şi constituţia belgiană partajau iniţiativa
legislativă între monarh şi parlament.
Rezultă cu claritate de aici faptul că s-a recurs la un „grădinărit
constituţional” bazat pe preluarea şi adaptarea unor instituţii şi
mecanisme din Constituţia franceză de la 1791, Constituţia belgiană
de la 1831 şi, posibil, Constituţia franceză de la 1848. Mecanismul
de balans al puterilor bazat pe vetoul suspensiv al monarhului era cu
claritate preluat din constituţionalismul francez. Nicio altă constituţie
liberală europeană nu reglementa vetoul suspensiv al şefului statului
la 1857. El era reglementat atât la 1791, cât şi la 1848, dar în for-
mule care, deşi implicau rediscutarea proiectului de lege de către
parlament, nu permiteau dizolvarea legislativului. Kogălniceanu, cel
[1]
V. Boerescu, La Roumanie après…, p. 162.
care propusese formula vetoului suspensiv de la 1857, folosise deja

instituţia vetoului suspensiv în proiectul său de constituţie de la 1848,
dar în varianta Constituţiei franceze de la 1848. La 1857, Kogălniceanu
adăuga mecanismul dizolvării, în ideea de a asigura un balans al
parlamentului unicameral puternic ce se dorea a se construi. Com-
pletarea lui D. Grigoriu, vizând obligativitatea sancţionării proiectului
de lege, dacă parlamentul izvorât din alegeri îl vota din nou, aşeza
pe deplin vetoul suspensiv în limitele constituţionalismului liberal,
evitând eventualele derapaje ale monarhului. Soluţia preconizată
a fost obţinută prin dezbatere, fără a se face referire expresă la
vreo sursă externă de inspiraţie. De unde şi posibilitatea să fi fost
o construcţie proprie elitei politice moldovene. Această idee este
întărită şi de relativa ei lipsă de pragmatism şi realism. Deşi era
perfect concordantă cu ideea consultării populare ce stătea la baza
vetoului suspensiv, intervenţia mecanismului dizolvării complica
lucrurile: ori, în condiţiile prezenţei unui domn cu apetit autoritar,
urma să aibă loc o extremă instabilitate parlamentară, pe măsură
ce domnul ar fi dizolvat în valuri succesive adunarea pentru a lăsa
posibilitatea alegătorilor să se pronunţe, ori, tocmai pentru a evita
acest lucru, domnul urma să se abţină de la exercitarea atribuţiei
sale. În acest caz, însă, balansul necesar puterilor nu mai avea loc.
Prin urmare, rezulta o situaţie de necesar compromis între domn
şi parlament, un aspect ce ţinea mai curând de deziderat decât de
reală posibilitate. Oricum, teoretic vorbind, soluţia era coerentă şi
se încadra în principiile constituţionalismului liberal.
Cu certitudine, se reuşea atât o diviziune a puterilor în stat, cât şi
un balans al puterilor prin partajarea funcţiei legislative. Se reuşea nu
doar o redimensionare a parlamentului, dar şi o balansare a autorităţii
acestuia. Aspectul merită remarcat, mai ales în condiţiile în care,
în trecut, existase un continuu interes pentru sporirea atribuţiilor
parlamentului, fără a se pune întotdeauna corect problema limitării
puterii acestuia. Din dezbateri nu rezultă cu claritate care urma să
fie anvergura constituţională a parlamentului. Neclarificarea unor
aspecte importante, precum dreptul de iniţiativă legislativă, lăsa
lucrurile în suspensie. Modul în care era evaluat şi poziţionat guver-
nul conduce, aşa cum am observat, la ideea unui regim parlamentar
posibil monist, dar lucrurile rămân totuşi în stadiul de simplă ipoteză,
în lipsa mai multor detalii.
Se desprinde cu claritate din aceste dezbateri nu doar capaci-
tatea de a contura un aranjament constituţional coerent, dar şi, mai
presus de toate, capacitatea de a înţelege mecanismele complexe
ale diviziunii puterilor în stat. Am putea considera, prin urmare, că

aranjamentul constituţional propus de adunarea ad-hoc a Moldovei
reprezintă o premieră în materie de import constituţional: elita politică
românească a reuşit să asimileze şi să manipuleze nu doar ideile şi
principiile constituţionalismului modern, ci şi instituţiile şi mecanis
mele acestuia. Soluţia propusă ieşea în evidenţă prin coerenţă
şi pertinenţă. Nu în ultimul rând, a reieşit în evidenţă capacitatea
elitei politice româneşti de a folosi importul constituţional în mod
raţional pentru a obţine o soluţie constituţională proprie, raportată la
necesităţile interne ale polisului românesc. Soluţia propusă se remarca
şi prin modernitatea ei: o monarhie constituţională parlamentară şi
un regim parlamentar (monist?) au fost traseele pe care au evoluat,
în final, toate monarhiile contemporane europene. Deocamdată,
divanul ad-hoc al Moldovei lăsa urmaşilor un legat constituţional,
un deziderat menit a fi încorporat unei constituţii naţionale de îndată
ce acest lucru ar fi fost posibil.
§7. Concluzii
Se poate constata, în general, în această perioadă, o recurenţă
a interesului pentru problema limitării puterii şi, mai ales, a puterii
domneşti. În acest context, dezbaterea se poartă, e adevărat, nu
la nivel de masă, nu doar asupra principiului separaţiei puterilor
în stat, cât asupra procedeelor concrete de diviziune a puterilor
în stat. Regimul parlamentar, sugerat incoerent de Câmpineanu
la 1838 şi de Kogălniceanu la 1848, începea să prindă contururi
instituţionale complete şi un loc din ce în ce mai clar în cultura
constituţională românească a secolului al XIX-lea. Declarativ şi
programatic, însă, se mută accentul de pe problema limitării puterii
domneşti pe o imagistică ce are în centru valoarea domnului, prin-
cipe străin ereditar, de garant al unităţii naţionale româneşti. Astfel,
problema naţională se suprapune cu forţă peste aria de probleme
ale constituţionalismului modern, conferindu-i, în România epocii,
o intensă coloratură naţională.
În acelaşi timp, se poate remarca şi o schimbare de priorităţi şi
de accent. Pe lângă deja amintita schimbare de perspectivă asupra
monarhiei (fapt care, în final, va conduce la subordonarea completă
a problemei limitării puterii problemei consolidării statului naţional),
se poate remarca o schimbare de atitudine faţă de problematica
drepturilor omului. Pe când epoca paşoptistă a fost un moment al
declaraţiilor de drepturi, dezbaterile adunărilor ad-hoc, în special
ale celei din Muntenia, fac referiri minimale la această problematică.

Chestiunea e cât de cât revigorată în dezbaterile adunării ad-hoc
a Moldovei, dar pachetul de drepturi şi libertăţi supus dezbaterii,
consacrat şi afirmat era departe de intensitatea şi complexitatea
revendicărilor paşoptiste. Problematica statului naţional începea,
dacă nu să elimine, cel puţin să copleşească interesul pentru drep-
turi şi libertăţi.
Este greu de remarcat, pentru momentul 1857, o anume preferinţă
pentru unul din modelele constituţionale externe[1]. Clasa politică
românească jongla deja cu principiile şi instituţiile consacrate ale
constituţionalismului european. Am putea spune, fără exagerare, că
o cultură constituţională românească în spiritul constituţionalismului
liberal era formată la 1857. Consacrarea vetoului suspensiv al
domnului, în contextul autonomiei executivului faţă de domn şi
a răspunderii politico-juridice a guvernului în faţa unui parlament
unicameral, alături de un sistem judiciar independent, introducea
aparent soluţia foarte avansată a regimului parlamentar monist. Ea
avea în spate principiile suveranităţii naţionale, guvernământului
reprezentativ, limitării puterii statale, libertăţii şi separaţiei puterilor
în stat. Acesta era mesajul reformator al „generaţiei ad-hoc” de la
1857. E adevărat, pe de altă parte, că ne aflăm din nou în faţa unui
demers revendicativ la nivel de principii generale de organizare şi
funcţionare a statului. La astfel de abordări clasa politică românească
se dovedise a fi destul de pricepută. Aceste principii nu se urmărea
a fi transpuse pe loc într-un text juridic coerent. Întocmirea unei
constituţii, după cum s-a văzut era lăsată pentru viitor.
Din nefericire, ceea ce va urma după 1857 atât ca modalitate de
construcţie constituţională prin intermediul transplantului constituţional,
cât şi ca viaţă constituţională propriu-zisă în baza instituţiilor impor-
tate, a marcat un regres vizibil, ceea ce face, din punctul nostru
de vedere, din momentul 1857 o culme a culturii constituţionale
româneşti moderne.
Secţiunea a 2-a. Convenţia de la Paris (1858)

După toată agitaţia anului 1857, după toată efervescenţa ideatică
în materie de organizare politico-statală, după ce adunările ad-hoc
[1]
Al. Tilman-Timon se pronunţă pentru o influenţă a Constituţiei franceze de la
1791 şi a celei belgiene de la 1831. A se vedea Al. Tilman-Timon, Les influences
étrangères…, p. 294. Este vorba, însă, doar de principii de ordin general care se
regăseau, începând cu 1791, în toate constituţiile liberale ale Europei.
enunţau doar principii pentru a găsi mai târziu legitimitatea de a scrie

constituţii, după toate analizele care scoteau în evidenţă limitarea
puterii domneşti, ceea ce a rezultat din producţia constituţională a
puterilor întrunite la Paris în 1858 putea reprezenta o mare deza
măgire, dacă nu chiar un şoc. Cu excepţia principiului formal al
separaţiei puterilor în stat, a parlamentului unicameral, a principiului
foarte general al responsabilităţii ministeriale şi a câtorva drepturi
şi libertăţi, membrii adunărilor ad-hoc nu se regăseau deloc în noul
act constituţional al Principatelor. Dimpotrivă, se putea descoperi o
domnie pământeană şi electivă în fiecare din cele două Principate,
care-şi menţineau individualitatea statală, un domn construit după
chipul şi asemănarea celui regulamentar şi un regim politic cu
puternice valenţe autoritariste, în locul regimului parlamentar aşteptat.
Şi mai dezamăgitor, raportul Comisiei europene, adresat marilor
puteri, şi în care deputaţii adunărilor ad-hoc îşi puseseră atâtea
speranţe, nu preluase mai nimic din revendicările româneşti.
§1. Influenţele externe

Problema influenţelor externe asupra acestui act constituţional
s-a ridicat de-a lungul timpului, într-o încercare de a contura pater-
nitatea unor instituţii destul de noi şi chiar inedite pentru români.
Comisia centrală de la Focşani, de exemplu, cu toate atribuţiile
sale, era ceva absolut nou pentru elita politică românească ale cărei
revendicări se îndreptaseră, de-a lungul anilor, fie spre construcţia
constituţional-politică a două entităţi statale româneşti distincte, fie,
mai recent, spre consacrarea unui stat naţional unitar. Acea instituţie
hibrid, construită pentru a face faţă realităţii unei ciudate asociaţii de
state (Principatele unite nu se încadrau în clasicele paradigme ale
uniunii personale sau reale, deoarece aveau şefi de stat distincţi)
nu se încadra deloc, sub niciun fel de formă şi conţinut, în peisajul
instituţional frecventat de reformiştii români. Prin urmare, era foarte
interesant şi, deopotrivă, important pentru specialişti să afle care
erau sursele de inspiraţie ale acestui eşafodaj instituţional expediat
în Principate de la Paris.
Tonul dezbaterii l-a dat Andrei Rădulescu, în cunoscutul său studiu
dedicat influenţei belgiene asupra dreptului român[1]. Conştient de
faptul că textul Convenţiei a fost redactat la Paris, în plină perioadă
de aplicare a Constituţiei celui de-al doilea imperiu, autorul se
aşteaptă strategic la o puternică influenţă din partea acesteia. O
[1]
A. Rădulescu, Influenţa belgiană (...).
analiză în detaliu îi scoate însă în evidenţă autorului faptul că actul

constituţional românesc cuprindea „principii mai liberale şi mai demo-
cratice”, de unde şi concluzia necesară că se impune o influenţă mai
mare a Constituţiei belgiene de la 1831. Fără a neglija existenţa unor
influenţe din partea constituţiei franceze, pe care le expediază însă
exemplificativ şi superficial într-o notă de subsol, Rădulescu dă un
verdict final în favoarea constituţiei belgiene. În acest moment, însă,
autorul are are o problemă de logică: de ce ar fi acceptat francezii,
la ei acasă, un act constituţional pentru Principatele Române inspi-
rat masiv din Constituţia belgiană?! Întrebarea lui Rădulescu ar fi
cu atât mai legitimă cu cât belgienii nu se aflau la în măsura să-şi
apere şi să-şi impună constituţia ca model la masa tratativelor de
la Paris. Răspunsul merge evident spre speculaţie: ori francezii ar
fi fost înduplecaţi de presiunile românilor aflaţi la Paris, ori francezii,
după modelul rusesc din anii 30, se hotărâseră să introducă pentru
români un regim politic mai liberal decât cel aplicat în Franţa[1].
Ideile lui Rădulescu au fost preluate cu entuziasm de Al. Tilman-
Timon care, nu doar că nu are niciun fel de obiecţiune, dar încearcă
cu acrivie să stabilească o serie de corespondenţe între articolele
convenţiei şi cele ale Constituţiei belgiene din 1831. Apropierile sunt,
din nefericire, de multe ori exagerate, chiar ridicole pe alocuri, totul
arătând că Tilamn-Timon doreşte să demonstreze neapărat faptul că
Rădulescu are dreptate. De exemplu, susţine că art. 10 al Convenţiei,
care stipula alegerea pe viaţă a domnului, „se inspiră vizibil din
art. 60 belgian adaptat la realităţile româneşti”. Ori, art. 60 belgian
consacra monarhia constituţională ereditară, masculină şi cu drept
de primogenitură. E greu de crezut că autorii Convenţiei s-au uitat la
acel articol şi le-a venit ideea domniei elective viagere. Sau, Tilman-
Timon susţine faptul că art. 15 din Convenţie, ce reglementează
dreptul de contrasemnătură şi responsabilitatea miniştrilor, ar fi fost
preluat din art. 63 şi art. 64 ale Constituţiei belgiene. De aici rezultă
ori una ori alta: ori Tilman-Timon n-a citit Constituţia belgiană, ceea
ce este puţin probabil, ori nu cunoaşte semnificaţiile şi consecinţele
iresponsabilităţii şefului statului, ceea ce este mai probabil. Convenţia
de la Paris nu prelua art. 63 al Constituţiei belgiene care stipula că
„Persoana regelui este inviolabilă; miniştrii săi sunt responsabili”.
Acest aspect schimba fundamental rolul şi locul pe care domnul urma
să le aibă în angrenajul statal. Este o greşeală a se crede că simpla
stipulare a dreptului de contrasemnătură şi a responsabilităţii juridice
a miniştrilor conducea în mod obligatoriu la postularea, implicită, a
[1]
Idem, p. 192-193.
iresponsabilităţii şefului statului. În praxisul constituţionalismului euro-

pean, acest din urmă principiu a fost consacrat întotdeauna expres.
În lipsa sa, contraseingul şi responsabilitatea juridică a miniştrilor
pot dobândi cu totul alte semnificaţii[1]. În entuziasmul său pentru
Constituţia belgiană, Tilman-Timon nu acceptă niciun fel de influenţă
din partea Constituţiei franceze de la 1852. Deşi inspiratorul său,
Al. Rădulescu, accepta o oarecare influenţă franceză, mai ales în
ceea ce priveşte competenţele Comisiei Centrale, Timon ignoră
complet sugestia, preferând să sară, în acest caz, peste problema
influenţelor externe[2].
Profesorul T. Drăganu a stabilit o asemănare între Convenţia
de la Paris şi Constituţia Franceză de la 1852, implicit cea a anului
VIII (asocierea este pertinentă, deoarece constituţia din 1852 datora
multe celei din anul VIII), dar numai în ceea ce priveşte competenţele
Comisiei Centrale[3]. În rest, nu face o asociere între spiritul general
al Convenţiei şi cel al constituţiei franceze. Pe urmele lui Drăganu,
I. Stanomir stabileşte, la rândul său, o filiaţie a competenţelor Comis-
iei Centrale faţă de Constituţia franceză de la 1852[4].
§2. Convenţia de la Paris, Constituţia franceză de la 1852

şi Constituţia belgiană de la 1831 – scurtă comparare insti-
tuţional-principială
Pentru a clarifica problema influenţelor modelelor constituţionale
europene asupra textului Convenţiei de la Paris, ar fi de bun augur
să ne îndreptăm cu prioritate atenţia asupra textelor însele. O analiză
comparativă ne-a condus la următoarele constatări:
[1]
G. Tedeschi, Le contreseing ministériel sous les différentes Constitutions
françaises et étrangères, în Revue du droit public et de la science politique en Fran-
ce et à l’étranger, 1945, p. 460-464. Confuzia lui Timon este scuzabilă, în condiţiile
în care acest lucru s-a întâmplat şi la case mai mari. Negulescu şi Alexianu susţin
aceeaşi existenţă a principiului iresponsabilităţii domnului, lăsând deschisă calea
spre o interpretare care să potenţeze teoretic regimul parlamentar. A se vedea
P. Negulescu şi G. Alexianu, Tratat de drept…, p. 258. Nu e de mirare că acest
aspect s-a perpetuat şi după război în lucrări din afara zonei de expertiză juridică.
A se vedea N. Adăniloaie, P. Câncea, A. Iordache, Istoria Parlamentului…, p. 166.
[2]
Al. Tilman-Timon, op. cit., p. 295 şi urm.
[3]
T. Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea..., p. 104-105.
[4]
I. Stanomir, Naşterea constituţiei..., p. 313.
2.1. Principiile de organizare constituţională şi instituţii co-

mune Convenţiei de la Paris şi Constituţiei franceze de la 1852
– nu este reglementată expres suveranitatea naţională;
– alegerea şefului statului – la francezi prin vot direct şi universal,
în Convenţie prin votul indirect al parlamentului unicameral;
– lipsa inviolabilităţii şi iresponsabilităţii şefului statului: preşedintele
francez este responsabil, Convenţia nu se pronunţă;
– guvernarea cu ajutorul miniştrilor numiţi de şeful statului;
explicit la francezi şi implicit în Convenţie; responsabilitatea politică
a miniştrilor se manifestă doar în faţa şefului statului;
– dreptul exclusiv de iniţiativă legislativă al şefului statului: în
Convenţie, doar în materie de legi speciale ale Principatului;
– şeful statului are drept de veto absolut, precum şi dreptul de
a promulga legile;
– durata lungă a mandatului parlamentului, fără reînnoire parţială:
6 ani pentru Corpul legislativ şi 7 ani pentru Adunare;
– durata fiecărei sesiuni ordinare este de 3 luni;
– şeful statului convoacă, poate prelungi şedinţele şi poate dizolva
Corpul legislativ, respectiv Adunarea, cu obligativitatea convocării
de alegeri într-o perioadă determinată – 6 luni, respectiv 3 luni;
– legislativul nu are drept de iniţiativă legislativă;
– în Franţa, toate proiectele de lege sunt elaborate de Consiliul
de stat; în Principate, Comisia centrală întocmeşte proiectele de
lege de interes comun;
– parlamentul are dreptul restricţionat de a amenda proiectele
de legi şi votează legea bugetului de venituri şi cheltuieli;
– corpul legislativ, respectiv Adunarea, fac amendamente la
proiectele de lege; acestea sunt trimise spre analiză, în Franţa Con-
siliului legislativ, în Principate Comisiei centrale – în cazul legilor
de interes comun; Consiliul de stat nu e obligat să ţină seama de
amendamente, Comisia centrală este obligată să ţină seama doar
de amendamentele votate de ambele Adunări din Principate; având
în vedere că proiectele de lege speciale sunt amendate şi votate de
Adunare, ele vor merge la domn spre promulgare; acesta le poate
promulga sau nu;
– preşedintele francez este obligat să supună Senatului legile
înainte de promulgare, domnul trebuie să supună Comisiei centrale
legile înainte de promulgare;
– Senatul în Franţa şi Comisia centrală în Principate exercită un
control de constituţionalitate a priori.
2.2. Diferenţe între Convenţia de la Paris şi Constituţia fran-

ceză de la 1852
Comisia Centrală este obligată să ţină seama de amendamen-
tele la proiectele de lege de interes comun votate deopotrivă de
ambele parlamente
2.3. Diferenţele esenţiale între Convenţia de la Paris şi Con-

stituţia belgiană din 1831
– în CB, şeful statului este iresponsabil şi inviolabil;
– în CB, camerele au drept de iniţiativă legislativă alături de rege;
– în CB nu există controlul de constituţionalitate.
2.4. Principii şi instituţii care apropie Convenţia de la Paris

de Constituţia belgiană din 1831
– miniştrii pot fi membri ai parlamentului, având vot deliberativ;
în caz contrar, li se asigură o simplă prezenţă, fără drept de vot;
– parlamentul poate pune sub acuzare, alături de domn, pe miniştri;
– modul în care a fost reglementată vacanţa tronului;
– contrasemnarea actelor domnului de către miniştri;
– inamovibilitatea judecătorilor Înaltei curţi;
– reglementarea unui pachet minimal de drepturi şi libertăţi.
2.5 Proiectul de constituţie al lordului Bulwer

După această succintă analiză, un aspect poate fi remarcat cu
fermitate: Convenţia de la Paris pare să preia unele din principiile
şi instituţiile Constituţiei belgiene de la 1831, însă cele mai impor-
tante aspecte legate de distribuţia puterilor în stat, de distribuţia
competenţelor în exercitarea funcţiilor statale sunt preluate din
Constituţia franceză de la 1852. În mod interesant, instituţiile nu intră
în discuţie: reprezentanţii marilor puteri europene întruniţi la Paris au
conferit Principatelor Române o arhitectură constituţională aparte.
Principiile, mecanismele şi efectele (lipsei) balansului specific între
puterile statului aparţin însă constituţiei franceze.
Alături de analiza de text constituţional, o analiză mai atentă
a izvoarelor documentare ale epocii ne determină să acordăm
Constituţiei belgiene de la 1831 doar o influenţă nesemnificativă în
redactarea Convenţiei de la Paris. Acest lucru nu este, până la urmă,
foarte greu de explicat. Este suficient să plecăm de la întrebarea
firească cu privire la ceea ce i-ar fi putut determina pe reprezentanţii

puterilor europene să propună soluţia belgiană. Să fi fost chiar atât
de puternic lobby-ul românesc la Paris încât reprezentanţii marilor
puteri să fi cedat presiunilor lor morale? Ce i-ar fi putut determina
pe turci să consacre în Convenţie un regim parlamentar sau urme
de regim parlamentar?! Ce i-ar fi determinat pe francezi, prusaci,
austrieci sau ruşi să consacre un regim parlamentar sau elemente
de regim parlamentar în acest text, în condiţiile în care, la ei acasă,
nu practicau un asemenea regim?! Un răspuns ar putea veni dacă
ne îndreptăm atenţia spre englezi: aceştia aveau, la 1858, deja un
regim parlamentar funcţional. Dar ce i-ar fi determinat pe englezi
să preseze participanţii la congres cu reglementările Constituţiei
belgiene şi să se abţină să propună propriul model de regim parla-
mentar?! Un proiect de reformă politică şi administrativă a Princi-
patelor aparţinând lordului Henry L. Bulwer, intrat de curând în cir-
cuitul istoriografiei româneşti[1], demonstrează faptul că, departe de
a fi susţinătorii înfocaţi ai Constituţiei belgiene, englezii au propus
o viziune de reformă constituţională ce se baza pe experienţa şi
tradiţia lor parlamentaristă.
Deşi pentru noi pare astăzi a fi un aspect clar de imperialism
constituţional, gestul englezilor de a contura formule de organizare
politico-statală pentru alţii nu era ciudat în plină epocă a colonia
lismului. Ceea ce este însă aparte la acest lord Bulwer se referă
la maniera în care a gândit organizarea politico-administrativă a
Principatelor române. Fără a propune formule abstracte preluate
fidel din experienţa constituţională a patriei sale, Bulwer s-a orien-
tat spre o soluţie care să ia în calcul nevoile reale ale Principatelor.
Acest demers particular i-a fost facilitat pe deplin de participarea sa
ca reprezentat al Angliei în Comisia europeană ce s-a deplasat în
Principate în 1857 pentru a lua pulsul societăţii româneşti.
Bulwer pleca de la premisa că cele două Principate române aveau
nevoie de un guvernământ care să limiteze puterea considerabilă
pe care o deţineau domnii sau gospodarii români. În acest sens,
constituţionalismul englez îi oferea ingredientele necesare. Bulwer
nu s-a orientat însă orbeşte spre instituţiile regimului parlamentar
englez, în condiţiile în care el respecta poziţia ţării sale de a res
pinge unirea românilor într-un stat naţional unitar. Se rezuma, prin
urmare, la existenţa a două Principate distincte uniformizate legis-
[1]
V. Stan, La réorganisation des Principautés roumaines au milieu du XIXe
siècle vue par Sir Henry L. Bulwer, în Revue Roumaine d’Histoire, vol. XXXI/1992,
p. 215-233.
lativ în anumite materii şi unite administrativ doar la anumite nivele,

prin intermediul unor instituţii comune. Acest aspect l-a condus spre
propunerea unor instituţii politice diferite de peisajul constituţional
englez. Necesitatea uniformizării legislative şi administrative l-a
condus spre propunerea unui organ comun celor două principate –
Comitetul central sau Central Committee în care putem recunoaşte
cu surprindere Comisia centrală de la Focşani. Surprinderea creşte
în momentul în care descoperim atribuţiile acesteia: Bulwer îi atri-
buia competenţe în materie de reglementare administrativă şi în
materie de control de constituţionalitate a priori a legilor de interes
comun adoptate de Adunările legislative. Soluţiile nu sunt engleze,
ci sunt clar de sorginte franceză. Erau preluate chiar din curenta
Constituţie de la 1852: atribuţiile în materie administrativă erau
preluate de la Consiliul de stat, iar cele în materie de control de
constituţionalitate de la Senat. Acestea din urmă nu erau menite, aşa
cum declara Bulwer, să asigure supremaţia constituţiei, ci să deter-
mine menţinerea armoniei acţiunii administrative a principatelor[1]. În
mod semnificativ, controlul de constituţionalitate al Comitetului nu
era un simplu aviz conform înainte de promulgare – proiectele de
lege constatate neconstituţionale erau returnate parlamentelor spre
modificare fără nicio posibilitate de a acoperi verdictul Comitetului
printr-o majoritate calificată.
Puterea legislativă urma să fie împărţită între parlamentul uni-
cameral şi domn sau gospodar. Aşa cum era normal într-un regim
reprezentativ specific epocii, ambele organe beneficiau de drept
de iniţiativă legislativă. Domnul, ales pe viaţă, propunea proiecte
de lege pe care parlamentul urma să le dezbată şi cărora domnul
le putea opune un veto absolut. Pentru Bulwer era important, pe
de o parte, să limiteze abuzurile fiecăruia din aceste organe şi, pe
de altă parte, să evite mecanismele de soluţionare a conflictului
dintre organe prin apelul la opinia publică. Prin urmare, propunea
un organism comun – Consiliul de stat sau Marele consiliu, format
din membri de drept proveniţi din ambele Principate, reprezentând
diverse interese sociale şi categorii profesionale, care urma să se
pronunţe prin vot în cazul în care parlamentul şi domnul intrau în
conflict din cauza unui proiect de lege. Bulwer vroia să evite prin
aceasta mecanisme specifice regimului parlamentar, e.g. dizolvarea
parlamentului, pe care le considera nepotrivite într-o societate imatură
politic, precum cea românească. Aşa se explică şi de ce domnul urma
să se implice activ în guvernare prin intermediul miniştrilor pe care-i
[1]
Idem, p. 229.
recruta după bunul său plac. Logica proprie constituţionalismului

modern funcţiona corect la Bulwer: cine guvernează efectiv, trebuie
să şi răspundă. Prin urmare, domnul era responsabil pentru modul
în care îşi conducea guvernul, iar miniştrii erau responsabili juridic
în faţa Consiliului de stat. Pe de altă parte, cine guvernează efec-
tiv trebuie să fie şi limitat în puterile sale. Limitarea puterii statale
nu se făcea, prin urmare, prin mecanismele de control reciproc ale
regimului parlamentar şi printr-un balans al puterilor arbitrat de un
organ terţ (şi nu de către popor).
Project of Form of Government al lui Bulwer îmbina, prin urmare,
elemente ale balansului puterilor în stat cu câteva elemente de regim
parlamentar şi câteva elemente preluate din Constituţia franceză de
la 1852. Dacă se compară textul Convenţiei cu cel al propunerilor lui
Bulwer, se poate constata cu surprindere faptul că actul constituţional
de Paris preia foarte multe din soluţiile englezului, începând cu
ineditul Comitet central. Aspectul nu este chiar atât de şocant, în
condiţiile în care Bulwer făcuse presiuni insistente asupra lordului
Cowley, reprezentantul Angliei la conferinţa de Pace de la Paris din
1858, să susţină acest proiect[1]. Totuşi, trebuie remarcat faptul că
reglementările finale ale Convenţiei se îndepărtează în esenţa lor de
propunerile lui Bulwer, pentru a se apropia semnificativ de prevederile
Constituţiei franceze de la 1852. Indubitabil, regimul constituţional
impus prin Convenţia de la Paris a fost rezultatul competiţiei acerbe
între modelele constituţionale ale actorilor internaţionali implicaţi în
negocierile din capitala Franţei[2].
[1]
Idem, p. 221.
[2]
Acest lucru este scos în evidenţă, de exemplu, de corespondenţa diplomatică
dintre Franţa şi Turcia. Într-un memento adresat, la Constantinopol, de către
Thouvenel lui Fuad-Paşa, datând din 11 martie 1858, Franţa făcea o propunere
de organizare constituţională bazată pe prezenţa unui Consiliu de stat puternic.
Totuşi, intenţia de a da curs cererilor de unire a Principatelor şi nevoia de a împăca
rezervele unor mari puteri cu privire la acest demers, impunea o sarcină dificilă
în vederea găsirii unui mecanism constituţional viabil. Franţa propunea aici două
principate cu administraţii distincte, în frunte cu câte un domn ales, o adunare
legislativă unică, ce urma să voteze proiectele de legi, şi un Consiliu de stat unic
ce urma să pregătească proiectele de legi supuse adunării. Raporturile dintre
executiv şi legislativ erau neclare, impunând, la prima vedere, un simplu drept de
promulgare pentru domni. A se vedea G. Petrescu, D.A. Sturdza, D.C. Sturdza,
Acte şi documente…, 1892, p. 86-87. În corespondenţa ulterioară a lui Thouvenel
cu Walewski, apărea din nou acest balans neclar şi nefuncţional între domnii
implicaţi direct în guvernare, dotaţi cu iniţiativă legislativă şi cu dreptul de a dizolva,
de comun acord, o adunare cu o componenţă ce mixa elemente ale senatului şi
corpului legislativ francez şi un consiliu de stat cu atribuţii în elaborarea proiectelor
de lege. Idem, p. 88 şi urm. Toate aceste schiţe instituţionale nu manifestau, cu ex
Prin urmare, Convenţia de la Paris nu instituia, cu certitudine, un

regim parlamentar. Turcia s-a manifestat de altfel expres împotriva
instaurării unui astfel de regim[1]. Principiul iresponsabilităţii domnului,
coordonată obligatorie a regimului parlamentar, lipsea. Acest aspect
este unul din motivele pentru care Convenţia se îndepărta conside
rabil de Constituţia belgiană din 1831, ca sursă de inspiraţie. Faptul
că erau prezente alte elemente ale regimului parlamentar – obligaţia
de contrasemnătură a miniştrilor sau dreptul domnului de a dizolva
Adunarea – nu trebuie să inducă în eroare. Lipsa iresponsabilităţii
monarhului schimba fundamental accentul de pe existenţa unui guvern
solidar, autonom faţă de domn, motor al guvernării şi responsabil
politic şi juridic în faţa parlamentului, pe miniştri ca simpli agenţi ai
politicii guvernamentale domneşti, responsabili politic doar în faţa
acestuia. Suntem deci departe de ideea de echilibru între executiv şi
legislativ propovăduită de partizanii regimului parlamentar (dualist).
Pe de altă parte, Convenţia nu instituia nicio monarhie (auto)
limitată, deşi apropierea faţă de aceasta este considerabilă. Actul
constituţional realiza, implicit, transferul de suveranitate de la monarh
spre popor, ceea ce elimina din start premiza majoră şi necesară a
acestui tip de regim politic. Prezenţa suveranităţii naţionale transforma,
inevitabil, domnul şi Adunarea electivă în reprezentanţi ai poporu-
lui, cu toate consecinţele ce decurgeau de aici. Domnul nu este cel
care-şi limitează puterea şi distribuie competenţe altor organe în
exercitarea funcţiilor statului. Dimpotrivă, ca simplu reprezentant al
naţiunii, puterea sa izvora din Convenţie şi era formal limitată de
către aceasta.
Cu certitudine, Convenţia nu consacra un regim de balans al
puterilor în stat, în ciuda faptului că separaţia puterilor sau diviziunea
puterilor în stat era prezentă formal în primele articole ale actului
constituţional, scoţând în evidenţă o influenţă a Constituţiei belgiene
de la 1831. Reprezentanţii naţiunii erau domnul şi Adunarea electivă,
cepţia unui mic pachet de drepturi şi libertăţi ale omului, niciun fel de interes pentru
finalităţile constituţionalismului liberal.
Este foarte posibil ca proiectul lui Bulwer să fi avut impact, deoarece francezii
nu au propus la Paris schema discutată de Thouvenel cu Fuad-Paşa, ci o alta,
supusă discuţiilor de Contele Walewski în şedinţa din 5 iunie 1858. Aceasta cu
prindea instituţia Comisiei centrale, dar tradusă în franceză sub formula Comite
central, foarte apropiată celei de Central committee utilizată de Bulwer. A se vedea
G. Petrescu, D.A. Sturdza, D.C. Sturdza, Acte şi documente..., 1892, p. 274.
[1]
A se vedea Observaţiunile lui Thouvenel, din 16 martie 1858, asupra proiec
tului de organizare a Principatelor Dunărene, anexat la depeşa Comitelui Walewski
din 5 martie 1858, în G. Petrescu, D.A. Sturdza, D.C. Sturdza, Acte şi documente
..., 1892, p. 97.
funcţiile statului urmând să se distribuie între executiv, legislativ

şi judecătoresc. Cu toate acestea, ideea de echilibru în interiorul
puterii legislative era compromisă de puterile foarte mari acordate
domnului – drept de iniţiativă legislativă, drept de veto absolut –
vis-à-vis de puterile reduse rezervate parlamentului unicameral – lipsa
iniţiativei legislative, un drept de amendament foarte restricţionat.
Cel mai clar se poate vorbi, după modelul Constituţiei franceze
de la 1852, de consacrarea unui guvernământ personal autoritar[1]
sau cezaric. Cu alte cuvinte, separaţia puterilor în stat lipsea din per-
spectiva modalităţilor concrete de limitare a puterii în stat. Pentru a
înţelege mai bine contururile constituţionale ale acestui tip de regim
politic, este necesară o analiză mai aprofundată a constituţiei franceze.
§3. Constituţia franceză de la 1852

Ca aproape toate construcţiile constituţionale, Constituţia franceză
de la 1852 a fost o reacţie instituţional-juridică la prezenţa unor
evenimente şi emoţii politice de maximă relevanţă în viaţa societăţii
franceze de la mijlocul secolului al XIX-lea. Neclară şi, adesea, con-
tradictorie, Constituţia de la 1848[2], în loc să calmeze şi să canalizeze
pozitiv energiile politice, nu făcuse decât să le exacerbeze. Monarhia
constituţională şi regimul parlamentar, bazat pe răspunderea solidară
a miniştrilor în faţa parlamentului, păreau a fi pe deplin compromise[3].
Pe acest fond emoţional-politic manifestat în prezenţa urmaşului lui
Napoleon I, Louis-Napoleon, apelul la structurile constituţionale ale
anului VIII revoluţionar s-a manifestat în mod firesc:
(…) deoarece Franţa nu merge în ultimii 50 de ani decât în

virtutea organizării administrative, militare, judiciare, religioase,
financiare a Consulatului şi Imperiului, de ce să nu adoptăm,
de asemenea, instituţiile politice ale acestei epoci? Create de
aceeaşi gândire, ele trebuie să poarte acelaşi caracter naţional
şi de utilitate practică (Proclamaţia din 14 ianuarie 1852)[4].
[1]
M. Deslandres, Histoire constitutionnelle de la France, Armand Colin/Sirey,
Paris, 1932, p. 461.
[2]
J. Ellul, Historire des institutions. Le XIXe siècle, Quadrige/Presses Univer
sitaire de France, Paris, 1999, p. 313. A se vedea şi J.J. Chevallier, J.M. Mayeur
(Préface), op. cit., p. 250-255.
[3]
C. Zorgbibe, Histoire politique et constitutionnelle de la France, Ellipses,
Paris, 2002, p. 222.
[4]
H. Faupin, Les Constitutions…, p. 287.
Constituţia de la 1852 a fost un model clar de anti-parlamenta-

rism şi o negare a guvernământului reprezentativ. Faptul că art. 1
al Constituţiei din 1852 confirma şi garanta marile principii procla-
mate la 1789 nu trebuie să ne înşele asupra caracterului anti-liberal
al textului constituţional şi filosofiei oficiale care i-a stat la bază.
Absorbind legitimitatea democratică a revoluţiei de la 1789 într-o
legitimitate monarhică justificată istoric (dar menţinând aparenţa
constituţională a unei baze democratice, prin intermediul plebisci-
tului), această filosofie propulsa de pe umerii poporului un monarh
sau împărat dotat cu puteri exorbitante, cu alte cuvinte un Cezar[1].
În contextul recuperării unei identităţi constituţionale care postula
imaginea şefului de stat atotputernic, parlamentarismul era repudiat
ca produs de import ce interpunea, în mod artificial, parlamentul între
şeful statului şi popor. Un şef de stat de la care se aştepta totul în
materie de guvernare, nu mai putea fi însă monarhul iresponsabil al
regimului parlamentar. Prin urmare, monarhul iresponsabil si invio-
labil al regimului parlamentar era înlocuit de un preşedinte (apoi
împărat) ales pentru o perioadă de 10 ani, responsabil politic în faţa
poporului (deşi nu exista niciun fel de procedură constituţională de
empeachement); responsabilitatea sa politică justifica implicarea
sa directă în actul de guvernare, acumulând în mâinile sale puteri
exorbitante în materie executivă şi legislativă; ca urmare, principiul
separaţiei suple a puterilor în stat era lichidat, iar diversele organe
ale statului subordonate voinţei preşedintelui: ”Preşedintele Repu
blicii guvernează cu ajutorul miniştrilor, Consiliului de stat, Senatului
şi Corpului legislativ”, preciza art. 3 al Constituţiei.
Miniştrii urmau să fie numiţi de către şeful statului, erau răspunzători
politic exclusiv în faţa acestuia şi nu puteau cumula calitatea de par-
lamentar; parlamentul, bicameral, cuprindea un Corp legislativ care,
în ciuda menţinerii votului universal, era departe de a se bucura de
competenţele pe care înalta sa legitimitate i le-ar fi justificat: fără
drept de iniţiativă legislativă şi fără un real drept de amendament, el
se dorea a fi un suport docil şi eficient al guvernării; alături de Corpul
legislativ se profila Senatul, complet subordonat şefului statului prin
modul său de recrutare şi funcţionare, dotat cu atribuţii în materie
de control de constituţionalitate, revizuirea constituţiei şi amelio-
rarea legislaţiei; tot în subordinea şefului statului, prezidat de către
[1]
M. Ganzin, Droit et pensée politique. Le juriste R. Th. Troplong, théoricien
du Second Empire, în Jean Bastier (dir.), Du césarisme antique au césarisme
moderne: IIéme table ronde, 11 et 12 décembre 1998, Presses Universitaires D’Aix
Marseille (PUAM), Aix-en-Provence, 1999, p. 95 şi urm.
acesta, funcţiona Consiliul de stat, prin atribuţiile sale adevăratul

creuzet legislativ.
Indubitabil, această concentrare extraordinară de puteri nu lăsa
nicio umbră de îndoială asupra valenţelor autoritariste, chiar dicta-
toriale (după unii) ale regimului politic. Şeful statului era, ca să folo-
sim o expresie a lui Marcel Prélot, „maître de la lois”[1]: preşedintele,
mai apoi împăratul, avea drept exclusiv de iniţiativă legislativă pe
care-l exercita prin intermediul Consiliului de stat, prezida Consiliul
de stat coordonând astfel activitatea de întocmire a proiectelor de
lege şi cea de amendare a acestora, avea drept de veto absolut şi
de promulgare a legilor, coordona activitatea de întocmire a regu
lamentelor de administraţie publică; putea dizolva sau proroga Corpul
legislativ, numea în toate funcţiile publice; în calitate de preşedinte
al Senatului controla activitatea de revizuire a Constituţiei.
§4. Efectele instituţionale ale transplantului constitu

ţional
Faţă de aspectele de mai sus, Convenţia de la Paris poate apărea
chiar ca un text constituţional cvasi-liberal. Ea este destul de departe
de a consacra fidel modelul francez de concentrare a puterilor în
mâinile şefului statului. Astfel, este remarcabil faptul că instituţiile statu-
lui nu au fost expres subordonate atotputerniciei domneşti. Domnul
guverna, însă doar cu ajutorul miniştrilor săi. Din considerente de
ordin practic, Convenţia nu a putut acorda domnilor exclusivitatea
iniţiativei legislative. Este greu imaginabil un scenariu constituţional
în care cei doi domni, unici titulari de iniţiativă legislativă, urmau a
se pune în continuu de acord asupra proiectelor legislative comune.
Convenţia acorda, prin urmare, Comisiei centrale drept de iniţiativă
legislativă pe proiecte comune. Într-o măsură semnificativă, o serie
de organe ale statului manifestau, formal, o anumită independenţă
faţă de domn: astfel, Adunarea avea un preşedinte de drept şi nu
unul numit de şeful statului, doar jumătate din membrii Comisiei
Centrale erau numiţi de domn, preşedintele aceleiaşi instituţii urma
să fie ales de către membri şi nu numit de către domn. Mai mult,
Convenţia manifesta chiar şi veleităţi parlamentariste, în condiţiile
în care se accepta ca miniştrii să fie recrutaţi dintre parlamentari. În
plan legislativ, Comisia Centrală era obligată să accepte amenda-
[1]
M. Prélot, La signification constitutionnelle du Second Empire, în Revue fran
çaise de science politique, nr. 1/1953, p. 38.
mentele la legile comune ale celor două Principate votate concomi-

tent de ambele adunări.
Toate aceste diferenţe nu trebuie însă să înşele. Convenţia de
la Paris din 1858 este departe de a consacra principiile constitu
ţionalismului liberal. Principiul suveranităţii naţionale este prezent[1],
dar guvernământul reprezentativ nu este consacrat în profunzimea
sa. Eliminarea dreptului de iniţiativă legislativă al parlamentului lovea
în însăşi inima constituţionalismului modern. Comisia centrală de
la Focşani, ce acumula atribuţii ale Senatului şi Consiliului de stat
din Constituţia de la 1852, nu avea nicio legitimitate democratică,
neputând fi confundată, prin componenţa, atribuţiile şi finalitatea
ei, cu un corp reprezentativ[2]. Trebuie remarcat totuşi faptul că
dezbaterea parlamentară, ca factor catalizator al voinţei naţiunii,
îşi atingea finalitatea în condiţiile în care amendamentele propuse
de parlamentele unicamerale la legile de interes special nu erau
supuse medierii Comisiei centrale. Singurul aspect cu care Convenţia
se apropia de Constituţia franceză de la 1852 era obligativitatea
medierii de către Comisia centrală a amendamentelor divergente
la legile comune. Limitarea dezbaterii parlamentare se supunea
aici (e adevărat, contrar spiritului constituţionalismului modern)
unor considerente de eficienţă şi uniformitate legislativă. Redactorii
europeni ai Convenţiei, inspirându-se din Constituţia franceză de
la 1852, au acordat domnilor drept de iniţiativă legislativă, dar din
[1]
Lucrurile sunt aici destul de complicate, în condiţiile în care Convenţia nu
face referire expresă la suveranitatea naţională. În toate constituţiile europene ce
consacrau, în secolul al XIX-lea, principiile constituţionalismului liberal, principiul su-
veranităţii naţionale era reglementat expres. Convenţia nu o face, astfel că puterea
politică pare a-şi găsi mai curând legitimitatea în însăşi textul convenţional decât în
naţiune. Astfel, structura textului convenţional este, mai curând, apropiată de textul
Constituţiei franceze de la 1852 decât de textul Constituţiei belgiene din 1831.
Pe de altă parte, este dificil de făcut o apropiere de textul şi principiile consti-
tuţiei franceze. Cezarismul, consacrat fără dubii de această constituţie, presupu-
ne delegarea suveranităţii naţionale de către popor şefului statului (S. Caporal, Le
césarisme dans les constitutions françaises, în Jean Bastier (sous la direction de),
Du césarisme antique au césarisme moderne, op. cit., p. 154). Acesta o exercită
în numele poporului, dar încălcând principiile guvernământului reprezentativ. Prin
aceste mecanisme, cezarismul sau guvernământul personal se diferenţiază fun-
damental de monarhia (auto)limitată, bazată pe suveranitatea monarhică. Domnul
convenţional nu se legitima prin suveranitatea monarhică, dar nici nu-şi primise
puterea de la popor prin plebiscit.
[2]
A susţine că Adunările exercitau un drept indirect de iniţiativă legislativă,
prin intermediul reprezentanţilor lor în Comisia centrală, ignoră atât natura aces
tei instituţii, cât şi fundamentele guvernământului reprezentativ. A se vedea
N. Adăniloaie, P. Câncea, A. Iordache, Istoria Parlamentului…, p. 103.
motive de eficienţă organizatorică au acordat şi Comisiei centrale

drept de iniţiativă legislativă. În Franţa, Consiliul de stat, unul din
modelele Comisiei centrale, avea atribuţii în materie legislativă, însă
doar în calitate de corp de experţi ce redactau proiectele de lege. În
Convenţie, se evita să se acorde parlamentelor unicamerale drept
de iniţiativă legislativă, dar în schimb se făcea din Comisia Centrală
un organ de politică legislativă.
Separaţia puterilor în stat era prezentă, doar formal, într-o construc
ţie tehnico-juridică ce aminteşte, întrucâtva, de Constituţia belgiană
de la 1831, dar care nu produce efectul mult dorit al limitării puterii
statale. Se sugera, prin urmare, prezenţa principiului negativ al
separaţiei puterilor în stat: acestea nu sunt concentrate expres în
mâinile aceleiaşi persoane sau ale aceluiaşi organ. Lipseau însă
mecanisme concrete şi eficiente de checks and balances[1]. Din
această cauză, după modelul Constituţiei franceze de la 1852,
Convenţia concentra puteri exorbitante în mâinile domnului, în ciuda
celor câteva limitări constituţionale impuse atotputerniciei sale.
Parlamentul, transformat într-un organ de înregistrare a iniţiativelor
legislative venite din partea domnului şi Comisiei centrale, primea
mai curând un rol de rezistenţă negativă (asemănător cu cel al
parlamentului regulamentar) decât de adevărat organ reprezentativ.
Comisia Centrală avea, în perspectiva noastră, mai curând un rol de
reglare tehnică şi compatibilizare legislativă decât un rol în limitarea şi
balansul puterilor[2]. Controlul de constituţionalitate a priori al Comisiei
[1]
Din păcate, de prea multe ori istoriografia constituţională românească a apre-
ciat prezenţa principiului separaţiei puterilor în stat doar din perspectiva consacrării
principiului diviziunii puterilor în stat, nu şi din perspectiva amenajării efective a
raporturilor dintre aceste puteri. Chiar şi E. Focşeneanu scrie cu entuziasm despre
prezenţa principiului separaţiei puterilor în stat ce ar fi permis o guvernare demo-
cratică a ţării. A se vedea E. Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1858-
1991), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 19-21.
[2]
Textul Convenţiei prevedea că monarhul are dreptul de a refuza sancţiunea
legilor, fără a condiţiona în vreun fel acest lucru [art. 14 alin. (1)]. Dreptul Comisi-
ei centrale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor votate de Adunare
(art. 37) era doar o etapă obligatorie, prealabilă sancţionării, dar care nu avea nicio
relevanţă pentru actul domnului. Acesta nu era obligat să sancţioneze sau nu o lege
în funcţie de diagnosticul Comisiei. Coroborate, cele două articole pot conduce la
ideea că demersul Comisiei era pentru domn un simplu aviz consultativ. Formula-
rea art. 37 alin. (1) era destul de ambiguă. Trebuie remarcat faptul că prevederile
Constituţiei de la 1852 asigurau Senatului atât dreptul de a se opune promulgării
unor legi neconstituţionale (art. 26), cât şi dreptul de a anula actele neconstituţi-
onale deferite, în acest sens, de către executiv sau denunţate de către cetăţeni
(art. 29). Neclaritatea Convenţiei decurgea din faptul că autorii ei, preluând art. 25
al Constituţiei franceze, ce reglementa obligativitatea supunerii legilor adoptate de
centrale nu-şi atingea eventualul scop de garantare a supremaţiei

constituţiei, în condiţiile în care domnul dispunea de un drept de
veto absolut. De aceea, aparentul balans al organelor în interiorul
funcţiei legislative era lipsit de substanţă atâta timp cât domnul avea
ultimul cuvânt. E adevărat că autoritarismul domnului convenţional
nu se profila la magnitudinea celui aparţinând preşedintelui francez,
dar asta nu înseamnă mai puţin că suntem în prezenţa unui text
constituţional care consacra un regim politic apropiat de monocraţie[1].
Astfel, fiind singurul îndrituit cu iniţiativa legislativă (în materie de
legislaţie specială), el putea promova orice proiect de lege dorea.
Proiectele de lege votate de Adunare le sancţiona sau nu, după
bunul plac, ele neavând forţă juridică în caz de nesancţionare. În
cazul în care Adunarea se opunea politicii domnului, acesta o putea
dizolva, convocarea unei noi Adunări fiind obligatorie doar după
un lung termen de 3 luni. Nou-înfiinţata Comisie centrală putea să
declare un proiect de lege votat de parlament ca neconstituţional,
fără ca acest aspect să condiţioneze dreptul de veto al domnului.
Mai mult, în cazul în care preşedintele Comisiei era ales dintre
membri numiţi de domn, acesta avea toate şansele să o controleze
parlament controlului Senatului, înainte de publicare, ignora art. 26 (dreptul de „a

se opune” însuşi era, în economia constituţiei franceze un simplu veto politic, emis
de către un organ politic, fapt care nu-l angaja juridic pe împărat în momentul sanc-
ţionării proiectului de lege).
Este relevant şi faptul că, prin Convenţie, erau supuse acestui control de con-
stituţionalitate juridic a priori doar legile de interes special pentru fiecare principat.
Cele de interes comun erau exceptate implicit, mergându-se probabil pe ideea,
dragă constituţionalismului clasic, a auto-controlului de constituţionalitate exercitat
de organele legislative în procesul edictării legii – în cazul nostru, Comisia centrală.
Finalitatea reglementării este neclară. Pe de o parte, s-ar fi putut considera că pro-
iectele de lege propuse de acest organ erau deja corelate cu textul convenţional,
caz în care se ridică problema pierderii de către Comisie a controlului de constituţi-
onalitate asupra amendamentelor la legile comune adoptate de ambele parlamente
şi pe care Comisia trebuia în mod obligatoriu să le accepte. De ce s-ar fi consa-
crat un astfel de auto-control de constituţionalitate al proiectelor de legi comune în
condiţiile în care, uneori, Comisia scăpa de sub control amendamentele făcute de
parlamente?! De ce s-ar fi consacrat, pe de altă parte, un control expres a priori de
constituţionalitate şi un auto-control de constituţionalitate?! Ori nu se înţelegea pe
deplin ce înseamnă rolul Comisiei centrale de a păzi „dispoziţiile constitutive noii or-
ganizaţii”, ori transplantul juridic s-a realizat cu o incoerenţă accentuată. Pe de altă
parte, e posibil să nu se fi avut în vedere, pur şi simplu, decât un control de consti
tuţionalitate al legilor de interes special pentru Principate. Acest aspect întăreşte
ideea noastră conform căreia controlul de constituţionalitate exercitat de Comisia
centrală avea mai curând o finalitate tehnică, de asigurare a uniformităţii legislaţiei
din cele două Principate şi mai puţin o finalitate legată de garantarea supremaţiei
constituţiei şi a statului de drept.
[1]
St. Caporal, op. cit., p. 155.
prin intermediul votului preponderent al preşedintelui. Ca unic şi

activ titular al puterii executive, el era atât şeful executivului, cât şi
al aparatului administrativ. În calitate de şef al executivului, domnul
avea sub controlul său politic exclusiv pe miniştri, iar calitatea sa
de şef al administrativului îi permitea să controleze întregul aparat
funcţionăresc. Deşi era un element central şi activ al guvernării,
domnul nu era supus nici răspunderii politice şi nici celei juridice[1].
De aceea, este destul de curioasă atitudinea marilor puteri faţă de
problema domniei. În ciuda faptului că erau conştienţi de abuzurile
considerabile ale neoabsolutismului regulamentar [2], diplomaţii
europeni nu au apelat nici la varianta inviolabilităţii domnului şi,
deci, la scoaterea acestuia de pe scena propriu-zisă a executivului,
şi nici la postularea unei răspunderi a domnului aşa cum s-a pretins
la 1848[3].
Păstrând proporţiile şi diferenţele de legitimitate, putem spune
fără rezerve că textul convenţional creiona un domn după chipul şi
asemănarea celui regulamentar. Prin această idee nu susţinem că
reprezentanţii puterilor europene, întruniţi la Paris, ar fi apelat în
mod intenţionat la Regulamentele Organice ca model constituţional
pentru reglementarea instituţiei domnului[4]. Avem în vedere, mai
[1]
Evident, considerăm de la sine înţeleasă distincţia dintre iresponsabilitatea
monarhului cu valenţe de deţinător activ al unei puteri absolute sau quasi-absolute
şi iresponsabilitatea monarhului constituţional inactiv, scos din sfera propriu-zisă a
guvernării.
[2]
Membru al Comisiei europene în Principate, baronul de Talleyrand-Périgord
îi preciza comitelui Walewski, printr-o depeşă din 19 aprilie 1858, rolul negativ pe
care îl avusese în evoluţia politică a Principatelor puterea excesivă pe care Regu-
lamentele Organice o puneau la îndemâna domnului. Din punctul său de vedere,
atribuţiile domnului trebuiau reduse şi echilibrate de un legislativ puternic. A se
vedea G. Petrescu, D.A. Sturdza, D.C. Sturdza, Acte şi documente..., 1892, p. 139-
141 şi 147-148. Lord Henry Bulwer, în proiectul său de organizare a Principatelor,
scria cu claritate: „Sunt multe persoane care cred că puterea Gospodarului ar trebui
făcută cât de extinsă posibil şi doar această putere înseamnă stabilirea unui guver-
nământ puternic în Principate. De aceste persoane...eu difer în mod esenţial. Ideea
mea...este că guvernământul va fi slab aproape în aceeaşi măsură cu care puterea
prinţului este mare. În aceste ţări nu există nici o măsură ori discreţie a exercitării
puterii. Un prinţ care poate face ceea ce doreşte prin lege, face ceea ce doreşte.
El nu e limitat de nici un simţ a ceea ce este datorat opiniei publice”. A se vedea
V. Stan, op. cit., p. 232.
[3]
Atât în Proclamaţia de la Islaz din iunie 1848, pct. 5, cât şi în Adresa Loco-
tenenţei Domneşti către Sultan privind prezentarea Constituţiei din august 1848,
pct. 5, revoluţionarii munteni se pronunţau pentru un şef de stat (domn) responsabil
sau răspunzător. A se vedea C. Ionescu, op. cit., p. 158, 167.
[4]
Acest aspect nu scoate însă din imaginea de ansamblu faptul că la Paris
s-a discutat serios despre o simplă modificare a Regulamentelor Organice. Soluţia
curând, faptul că textul convenţional, cu toată diferenţa existentă în

materie de legitimitate – Regulamentele consacrau o monarhie de
drept divin, pe când Convenţia consacra (prezumtiv) suveranitatea
naţională – sfârşeau prin a contura nişte mecanisme de exercitare
a puterii care nu difereau, în finalitatea lor, de cele ale monarhiei
(auto)limitate regulamentare. Nu întâmplător, doctrina de drept
public a asimilat cezarismul cu dictatura[1]. Astfel, ca şi în cazul
domnului regulamentar, domnul convenţional ce guverna (fără a fi
responsabil) cu sprijinul miniştrilor pe care-i numea şi revoca după
bunul plac, aceştia fiind responsabili politic exclusiv în faţa domnului:
avea drept exclusiv de iniţiativă legislativă pentru legile de interes
special; avea drept de veto absolut; numea în toate funcţiile publice
şi făcea regulamentele administrative necesare pentru executarea
legilor; convoca, proroga şi putea dizolva Adunarea electivă; numea
jumătate din membrii Comisiei Centrale de la Focşani. Prin toate
aceste atribuţii, domnul convenţional ajungea să controleze şi să
domine atât puterea executivă, cât şi puterea legislativă. O precizare
de detaliu este însă aici necesară: spre deosebire de Regulamente
care limitau formal dreptul domnului de a dizolva adunarea, Convenţia
acorda domnului un drept nelimitat de dizolvare. Prin urmare, puterile
constituţionale ale domnului convenţional erau considerabil mai mari.
În aceste condiţii, am putea spune că textul Convenţiei creiona un
domn după chipul şi asemănarea modului arbitrar în care domnii
regulamentari ajunseseră să exercite puterea în cea mai mare parte
a epocii regulamentare.
Nu ne aflăm neapărat în prezenţa unei „puteri absolute de decizie
şi acţiune în conducerea afacerilor statului”, aşa cum s-a întâmplat
în perioada celui de-al doilea imperiu francez, dar nu suntem foarte
departe de această idee în ceea ce-l priveşte pe domnul convenţional.
Lucrurile ar trebui totuşi nuanţate aici. La fel ca şi Cuza, Napoleon
al III-lea se lovea de statutul constituţional de contra-putere al Cor-
pului legislativ. Chiar dacă controla complet Senatul, acest lucru nu-i
permitea decât să contrabalanseze un eventual activism inoportun al
Corpului. El a depăşit în practică orice opoziţie a acestuia, datorită
constituţională finală demonstrează faptul că nu s-a apelat la o simplă modificare a

Regulamentelor, dar trebuie acceptat faptul că acestea rămâneau, alături de Con-
venţie, un izvor formal central (infraconstituţional) de drept constituţional în materia
dispoziţiilor care nu contraveneau Convenţiei (conform art. 47). Putem aminti, de
exemplu, faptul că organizarea şi funcţionarea Sfatului administrativ, devenit Con-
siliu de miniştri, urma să fie guvernată în continuare de prevederile regulamentare
şi de către legislaţia subsecventă acestora.
[1]
S. Caporal, op. cit., p. 147, 155.
obedienţei manifestate. Cuza, la fel ca şi Napoleon al III-lea, primea

aceleaşi puteri considerabile care se manifestau într-o capacitate
reală de a proiecta guvernarea şi o capacitate reală de a bloca Adu-
narea. Ca şi Napoleon, el nu avea pârghii constituţionale pentru a
forţa sau depăşi activ sau pozitiv voinţa Adunării, ci doar într-un mod
negativ, i.e. prin dizolvare şi veto absolut. Faptul că, teoretic, unul
din oamenii săi putea să obţină preşedinţia Comisiei centrale de la
Focşani, nu-i asigura un control absolut asupra situaţiei. Dominarea
puterii legislative era, prin urmare, mai mult o putere exorbitantă de
a bloca decât de a acţiona. Acest lucru era determinat de modul de
alegere al Adunării, aspect care a devenit ţinta privilegiată a atacurilor
lui Cuza. Cuza credea că prin schimbarea legii electorale, lărgirea
dreptului de vot şi schimbarea componenţei sociale a Adunării, va
reuşi să controleze pe deplin situaţia.
Per ansamblu, deci, Convenţia de la Paris era o transpunere
moderată a Constituţiei franceze de la 1852 adaptată, aparent, nu
la realităţi şi nevoi româneşti, ci la un context particular de politică
internaţională. Ea reordona ingredientele unei reţete forte a regi
mului autoritar francez într-un grupaj instituţional menit să îndrume
viaţa constituţională românească spre o direcţie impusă din afara
graniţelor. Din nefericire pentru România şi români, Convenţia se
îndepărta semnificativ de principiile şi valorile constituţionalismului
liberal într-o epocă în care ataşamentul elitei politice româneşti faţă
de acesta era mai ferm ca oricând. Sărind peste etapele semnifica-
tive ale asimilării şi susţinerii constituţionalismului liberal de către
elita politică românească, mai ales între anii 1838-1857, Convenţia
era o simplă prelungire conservatoare a Regulamentelor Organice.
Cele câteva drepturi şi libertăţi cetăţeneşti din Convenţie sunt insu-
ficiente pentru a califica drept liberal acest text şi nesemnificative
pentru integrarea sa în grila constituţionalismului modern. În general
vorbind, din textul Convenţiei rezultă mai curând o preocupare pentru
perpetuarea unui executiv forte, dominat de domn, şi pentru compati-
bilizarea celor două Principate la anumite nivele administrative decât
o preocupare pentru limitarea puterii statale şi afirmarea drepturilor
omului. A fost oare această „ispitire” a guvernanţilor români cu un
tip de regim politic autoritar, foarte asemănător celui de care abia
scăpaseră (regimul regulamentar) şi de care doreau cu ardoare să
se elibereze, un simplu exerciţiu de imperialism juridic? Sau să fi
fost manifestarea unui realism occidental care considera că o recu-
perare a regimului autoritar în Principate era cea mai bună soluţie
pentru dezvoltarea lor internă pe toate planurile?
§5. Imperialism constituţional şi cultură constituţională

Este foarte interesant de reţinut, aspect remarcat şi de profeso-
rul T. Drăganu, faptul că textul Convenţiei a produs în societatea
românească a epocii o serie de controverse referitoare la natura
regimului politic reglementat de către aceasta. Pe de o parte, voci
venite cu prioritate de pe băncile ministeriale, din anturajul dom-
nitorului Cuza şi chiar acesta însuşi s-au pronunţat, în diverse
momente, în favoarea guvernământului personal[1], pe de altă parte,
o multitudine de voci venite de pe băncile parlamentului sau din rân-
durile elitei politice s-au pronunţat constant în favoarea consacrării
regimului parlamentar[2]. Într-unul din cele mai vaste studii dedicate
Convenţiei de la Paris, Vasile Boerescu susţinea prezenţa prin-
cipiului separaţiei puterilor bazată pe contra-balansul puterilor în
stat[3]. Mergând la miezul lucrurilor, Boerescu prezintă cu seninătate
balansul puterilor în Convenţie ca şi cum el s-ar întemeia incontes
tabil pe principiile şi mecanismele regimului parlamentar. Mai mult,
pomeneşte răspunderea politică a guvernului în faţa domnului şi a
parlamentului[4], aspect specific parlamentarismului dualist pe care
Convenţia nu-l avea nici măcar de principiu în vedere.
Din analiza comparativă pe care am făcut-o, rezultă cu destulă
claritate faptul că textul convenţional era departe de a consacra
principiile regimului parlamentar. Acestea din urmă erau deja bine
conturate în doctrina europeană de specialitate a epocii şi e greu
de susţinut că se puteau face foarte uşor confuzii asupra identităţii
lor. În aceste condiţii, se ridică următoarea dilemă: clasa politică
românească nu cunoştea principiile regimului parlamentar sau ignora
cu bună ştiinţă textul convenţional? La prima întrebare răspunsul
ar trebui să fie negativ, în condiţiile în care dezbaterile din divanul
ad-hoc al Moldovei arătaseră că clasa politică românească era destul
de bine acomodată cu mecanismele regimului parlamentar. Cel mai
corect răspuns ar fi că politicienii români au ignorat cu bună ştiinţă
prevederile Convenţiei de la Paris.
Trebuie realizată, din punctul nostru de vedere, o distincţie foarte
clară între analiza textului Convenţiei de la Paris şi a influenţelor
specifice venite din partea diverselor modele constituţionale euro-
[1]
T. Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea..., p. 106-111.
[2]
Idem, p. 111-116.
[3]
V. Boerescu, Convenţiunea relativă la organizarea Principatelor, în G. Pe-
trescu, D.A. Sturdza, D.C. Sturdza, Acte şi documente relative la istoria renascerei
României, vol. VII, Lipo-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1892, p. 411.
[4]
Idem, p. 423.
pene şi modul în care cultura constituţională a societăţii româneşti

de la 1858 s-a raportat la acel text. Distincţia este importantă, deo-
arece, precum bine se ştie, textul Convenţiei de la Paris a fost rodul
unui imperialism constituţional exercitat de marile puteri europene şi
nu efectul manifestării culturii constituţionale româneşti din epocă.
Reacţia unei bune părţi a elitei politice româneşti împotriva autori-
tarismului domnesc şi în favoarea regimului parlamentar nu a fost
altceva decât atitudinea firească a unei culturi constituţionale în
curs de osificare, iritată de presiunile unui transplant constituţional
impus din afară. Autoritarismul domnesc consacrat de Convenţia
de la Paris se încadra perfect în tradiţia constituţională românească
a autoritarismului monarhic, perpetuată în cadrul monarhiei limitate
de tip regulamentar, dar cultura constituţională la nivelul elitelor
politice româneşti se schimbase esenţial. Cel puţin la nivel de idei,
ideologie şi atitudini, aceasta era deja profund ataşată valorilor
Capitolul al VIII-lea. Proiectul
de constituţie al Comisiei centrale
de la Focşani (1859)
Secţiunea 1. Mărirea şi decăderea modelul

constituţional belgian
Proiectul de Constituţie al Comisiei Centrale de la Focşani era
menit să fie o manifestare fermă de autonomie sau chiar independenţă
şi, nu în ultimul rând, era o ocazie de reafirmare a dorinţei de a construi
statul naţional unitar român. Mai presus de toate însă era pentru
clasa politică românească o reală provocare: era prima ocazie în
care politicienii români aveau posibilitatea ca, într-un context intern
şi internaţional favorabil, să realizeze un proiect de constituţie în
care să prindă, fără constrângere externă, toate opţiunile principiale
şi instituţionale în materie de constituţionalism liberal într-un format
tehnico-juridic menit să dea un sens corect constituţiei normă. Spiritul
fondator al acestei constituţii era evidenţiat de respingerea oricărui
tip de continuitate principială sau instituţională cu Regulamentele
Organice.
În mod firesc, reperele principial-instituţionale de referinţă ale
noii constituţii urmau a fi cele proclamate de divanurile ad-hoc de la
1857 şi, în subsidiar, prevederile Convenţiei de la Paris[1]. Noutatea
semnificativă ce survine în cadrul dezbaterilor Comisiei centrale viza
ponderea şi rolul importului constituţional. Dacă la 1857 membrii
divanului ad-hoc al Moldovei făceau o trimitere generică la principiile
civilizaţiei europene, arătând că o legiuire înţeleaptă îmbină „dati-
nile vechi, trebuinţele de faţă şi cererile veacului”[2], la 1859, peste
doar doi ani, se discuta cu textul Constituţiei belgiene de la 1831
pe masă şi se invocau argumente de autoritate bazate pe doctrina
belgiană de drept constituţional. Constituţia belgiană a constituit, prin
urmare, modelul constituţional central, expres asumat, al dezbaterii
constituţionale de la 1859. Acest lucru s-a simţit direct în modul în care
au fost redactate articolele proiectului constituţional: reglementarea
a plecat adesea de la textul constituţiei belgiene care a fost adaptat,
[1]
C-tin C. Angelescu, Proiectul de Constituţie din 1859 al Comisiei Centrale de
la Focşani, în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, vol. XVII/1980, p. 369.
[2]
D.A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, Acte şi documente..., 1896, p. 140.
uneori, în funcţie de interesele şi nevoile societăţii româneşti. Nu de

puţine ori însă, dezbaterea s-a concentrat pe necesitatea importului
fidel al textului belgian atât pentru considerente de claritate, cât şi
pentru considerente de calitate[1]. Argumentul prestigiului modelu-
lui importat a survenit cu forţă în dezbateri, urmărind să anihileze
improvizaţia. În viziunea lui Kogălniceanu, fidelitatea importului
constituţional era precondiţia clară a succesului acestuia:
Nu numai noi, dar şi streinii compară ţările nostre cu Belgia.

Socot că toate străduinţele noastre trebuie să fie ca Principatele
Române să ajungă să merite numele ce li s-au dat de mai multe
ori: Belgia Orientului. Cel dintâi pas spre aceasta este să ne
apropiem legile minunate ale Belgiei.
Încât, pentru mine, eu o declar sinceramente că, cu cât asemănarea

între Constituţiunea ce voim să ne dăm şi între aceea care am
luat-o de model va fi mai mare, cu cât copierea va fi mai textuală,
cu atât lucrarea în ochii mei şi cred şi ai ţărei va fi mai plăcută...[2].
Spre deosebire de 1848, când improvizaţia constituţională, bazată

pe un import constituţional selectiv, condusese la o crasă incoerenţă
a proiectului său de constituţie, la 1859, se pare, Kogălniceanu
se lămurise că transplantul fidel de instituţii este cea mai fericită
soluţie. Consecinţa acestei abordări a fost asumarea şi redarea în
proiectul de constituţie, cu mici modificări[3], a pachetului complet
de drepturi şi libertăţi reglementat în constituţia belgiană. Pe de altă
parte, renunţarea la modelul francez şi concentrarea pe cel belgian
a avut, mai mult sau mai puţin intenţionat, drept consecinţă necon-
sacrarea unor drepturi sociale din generaţia paşoptistă, cum a fost,
de exemplu, cazul dreptului la muncă şi libertăţii de a face comerţ.
În schimb, proiectul se concentra cu atenţie pe reglementarea
drepturilor şi libertăţilor care dădeau direct expresie identităţii
naţionale: drepturile politice şi libertatea religioasă sau a cultelor.
Au fost, de altfel, singurele aspecte în materie de drepturi şi libertăţi
unde proiectul de constituţie s-a îndepărtat semnificativ de modelul
belgian. În spiritul naţiunii-etnos decupate prioritar pe criterii religioase,
manifestat la 1857, proiectul recunoştea drepturi politice doar românilor
[1]
M. Kogălniceanu, Opere: Partea 1 (1856-1861); Oratorie 1 (1856-1864), vol. III,
Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1983, p. 215.
[2]
Idem, p. 216.
[3]
I.C. Filitti, Izvoarele constituţiei de la 1866, Tipografia ziarului Universul, Bu-
cureşti, 1934, p. 13-14.
VIII. Proiectul de constituţie din 1859 333
(cetăţenilor) de rit creştin. Ca urmare, se refuza marea naturalizare

străinilor necreştini, avându-se, cu prioritate, aici, în vedere evreii.
Nu în ultimul rând, identificarea culturală dintre ortodoxie şi poporul
român conferea Bisericii Ortodoxe statutul de biserică de stat,
pecetluind astfel o identitate constituţională centrată pe axa popor –
creştinism – ortodoxie.
Cu aceste abateri, proiectul Comisiei centrale părea a se apro-
pia de coordonatele constituţionalismului liberal propuse de divanul
ad-hoc al Moldovei la 1857. Analiza modului în care s-a realizat însă
distribuţia puterilor în stat scoate, însă, în evidenţă o serie de surprize.
Secţiunea a 2-a. Separaţia puterilor în stat

În ciuda unor analize entuziaste, care conferă Proiectului un loc
în panoplia regimurilor parlamentare, trebuie spus că lectura aces-
tui text constituţional este dezamăgitoare din perspectiva modului
în care se înţelegea garantarea drepturilor şi libertăţilor, precum
şi limitarea puterii statale prin intermediul distribuţiei puterilor în
stat. Acest lucru se datora, pe de o parte, faptului că el se abătea
de la proiecţiile şi aşteptările Divanurilor ad-hoc, ce propuneau
consacrarea unui regim parlamentar, şi, pe de altă parte, faptu-
lui că anul 1859 nu adusese coerenţa şi claritatea necesare unei
construcţii constituţionale moderne. Făcând un melanj între pre-
vederile Convenţiei de la Paris şi cele ale Constituţiei belgiene din
1831, Proiectul Comisiei centrale era profund contradictoriu în ceea
ce privea distribuţia puterilor în stat.
Gruparea Proiectului de Constituţie de la 1859 în rândul actelor
constituţionale care consacră regimul parlamentar s-a realizat,
de regulă, concomitent cu stabilirea unei puternice paternităţi a
Constituţiei belgiene de la 1831. Aceasta din urmă, fiind un reper al
parlamentarismului în secolul al XIX-lea, nu putea să dea naştere,
în spaţiul constituţional românesc, decât unui regim parlamentar.
Scriptic, cel puţin. Cel mai vehement a fost, cronologic vorbind,
I.C. Filitti, în binecunoscutul său studiu dedicat izvoarelor Constituţiei
de la 1866. Conform acestuia,
Reformele liberale, libertăţile formale, drepturile omului, sunt

toate cuprinse în proiectul de constituţie elaborat la 1859 de
Comisia Centrală de la Focşani...Proiectul este evident inspirat
de constituţia belgiană care fusese citată odată în şedinţa din 6
Noiembrie a divanului ad-hoc al Moldovei. Se pot pune pe două
coloane articolele din proiectul de la 1859 şi din constituţia de la

1866. Se reproduc aproape cuvânt cu cuvânt (s.n.)[1].
Ideea lui Filitti este foarte clară şi ferm exprimată: proiectul de

constituţiei de la 1866 a fost redactat pornind de la proiectul Comi
siei Centrale din 1859 şi, prin urmare, influenţa belgiană asupra
Constituţiei de la 1866 a fost una indirectă. Per a contrario, influenţa
constituţiei belgiene de la 1831 asupra proiectului de constituţie de
la 1859 a fost una directă. Afirmând acest aspect, Filitti se baza
pe declaraţiile lui M. Kogălniceanu, unul dintre părinţii proiectului,
care îndemna, în septembrie 1859, în timpul dezbaterilor, la o mai
intensă apropiere de legile Belgiei.[2] Directă, dar nu servilă: membrii
Comisiei Centrale nu au copiat constituţia belgiană, ci mai curând
au adaptat-o. În sprijinul acestei idei, Filitti realizează o listă (destul
de lungă) de deosebiri între proiectul Comisiei de la Focşani şi
Constituţia belgiană de la 1831[3].
Această demonstraţie suferă însă din lipsă de relevanţă. Deose-
birile pe care Filitti le scoate în evidenţă sunt prea numeroase şi, mai
ales, prea semnificative pentru a putea vorbi chiar şi de o adaptare
a Constituţiei belgiene la realităţile româneşti. Defectul central al
demonstraţiei lui Filitti rezidă, pe de o parte, în ignorarea impactu-
lui pe care prezenţa Comisiei Centrale îl avea asupra întregului
angrenaj constituţional şi, pe de altă parte, în ignorarea efectelor
modului în care se făcea distribuţia puterilor în stat[4]. Având în
vedere faptul că scopul lucrării noastre nu este unul contabil, menit
să înregistreze cele mai mici importuri în materie constituţională,
ci are în vedere modul în care principiile, valorile şi mecanismele
instituţionale specifice constituţionalismului liberal au fost preluate
în constituţionalismul românesc, din unghiul nostru de lectură abor-
darea pur cantitativă a lui Filitti are serioase limite, pe care vom
încerca să le punem în evidenţă.
Deşi membrii Comisiei Centrale au plecat de la ideea redactării
unei noi constituţii, care să răspundă mai bine contextului politic şi
[1]
I.C. Filitti, Izvoarele..., p. 3.
[2]
Idem, p. 6.
[3]
Idem, p. 13-15.
[4]
Scăparea lui Filitti este cu atât mai de neînţeles cu cât, făcând o trecere în
revistă, în oglindă, a articolelor Constituţiei de la 1866 şi a actelor constituţionale
româneşti şi străine anterioare (vezi I.C. Filitti, Izvoarele..., p. 44), el stabileşte clar
faptul că, prin conţinutul lor, art. 33 al proiectului de constituţie de la 1859 nu avea
cum să fie preluat după art. 33 al Constituţiei belgiene de la 1831.
doleanţelor naţiunii române, nu s-a pus şi nici nu s-a putut pune

problema unei construcţii pe deplin originale, genuine. Pe de o parte,
se reclama un element de continuitate cu reformele constituţionale
propuse, cu precădere, de adunarea ad-hoc a Moldovei, pe de
altă parte, prevederile Convenţiei de la Paris, precum şi modelele
constituţionale de succes ale Europei nu puteau fi ignorate. Primele
deoarece reprezentau viziunea marilor puteri cu privire la evoluţia
politică a Principatelor Române, celelalte datorită prestigiului con-
siderabil de care se bucurau în rândul elitelor politice româneşti.
Prin urmare, nu este de mirare faptul că, din cele 152 de articole
ale proiectului, 76 fuseseră preluate din Constituţia belgiană, 33 din
Convenţia de la Paris şi doar restul de 43 cuprindeau reglementări
izvorâte din problematica specific românească.[1]
Din nefericire, ascendentul numeric al articolelor preluate din
Constituţia belgiană nu a reprezentat, în economia generală a proiec
tului de constituţie, un impuls formal spre consacrarea regimului
parlamentar. Este adevărat că se pot întâlni în proiect aproape toate
ingredientele acestui regim politic: iresponsabilitatea şi inviolabili-
tatea monarhului, responsabilitatea (juridică) a miniştrilor în baza
contrasemnăturii, alături de dreptul domnului de a dizolva parlamen-
tul. Preluarea acestora din Constituţia belgiană, cu tot cu stângăciile
şi neclarităţile regimului parlamentar dualist sau orleanist consacrat
în aceasta, s-a realizat însă prin amalgamare cu prevederi specifice
ale Convenţiei de la Paris. Ca urmare, prevederile favorabile regimu-
lui parlamentar preluate din Constituţia belgiană au fost mixate cu
prevederi specifice cezarismului preluate în Convenţia de la Paris
din Constituţia franceză de la 1852.
În aceste condiţii, proiectul constituţional de la 1859 era departe
de a aduce un „faţă în faţă” între monarh (domnul), ca şef (invio-
labil) al executivului, şi parlament, aşa cum cerea teoria regimului
parlamentar dualist. Distribuirea suveranităţii de exerciţiu favoriza
considerabil monarhul şi dezavantaja iremediabil parlamentul uni-
cameral. După modelul Convenţiei de la Paris (implicit al Constituţiei
franceze de la 1852), Adunarea Generală, deşi parte a puterii legis-
lative, primea prea puţine competenţe în procesul legislativ pentru
a putea contrabalansa sau echilibra în mod real executivul. Cu
mici diferenţe, Adunarea primea acelaşi loc şi rol pe care îl deţinea
parlamentul francez sub regimul autoritar al lui Napoleon al III-lea.
[1]
C-tin C. Angelescu, op. cit., p. 371.
Semnificativ, Adunarea era deposedată de cele mai importante

competenţe pe care le avea un parlament în cadrul unui regim
parlamentar (dualist sau monist): dreptul de iniţiativă legislativă şi
dreptul de redactare a proiectelor de lege[1]. Acest aspect îşi relevă
pe deplin importanţa şi gravitatea dacă amintim că, pentru doctrina
de drept public a secolului al XIX-lea, dreptul la iniţiativă legislativă
a parlamentului ilustra manifestarea clară a suveranităţii naţionale,
implicit a guvernământului reprezentativ[2]. Aşa cum remarca Benja
min Constant:
(...) Privarea de iniţiativă (legislativă, n.n.), nu moderează adunările

(legislative, n.n.); ea distruge baza şi natura reprezentării[3].
În acelaşi timp, dreptul de amendament era considerabil restric

ţionat, amendamentele Adunării fiind evaluate şi introduse într-un
proiect de lege definitiv doar de către Comisia Centrală (art. 94).
Aceasta din urmă nu mai era obligată să ţină cont de vreun amenda-
ment adus proiectelor de lege de către Adunare. Ideea de suverani-
tate naţională, în înţelesul specific al regimului parlamentar dualist,
era flagrant încălcată aici[4]. Mai mult, parlamentul nu mai deţinea
nici măcar posibilitatea de a influenţa pozitiv procesul legislativ,
prin intermediul sugestiilor de legiferare făcute domnului, ori drep-
tul de rezistenţă sau opoziţie pe care Regulamentele Organice le
reglementau după modelul Chartei constituţionale franceze de la
1814. Deşi putea să se opună de trei ori unei propuneri legislative
venite din partea domnului, intenţia redactorilor proiectului a fost de
[1]
Începând cu Charta constituţională franceză de la 1830 şi continuând cu Con
stituţia Belgiană de la 1831, s-a stabilit clar că echilibrul puterilor în regimul parla-
mentar (dualist) rezidă, printre altele, în partajarea iniţiativei legislative între monarh
şi parlament. A se vedea A. Laquièze, Les origines…, p. 120-121.
[2]
F. Moreau, L’initiative parlementaire, în Revue du droit public, Tome XV/1901,
p. 262.
[3]
E. Larcher, L’initiative parlementaire en France, Librairie nouvelle de droit &
jurisprudence, Paris, 1896, p. 21. În doctrina franceză a secolului al XIX-lea, nu s-a
mers pe ideea acordării iniţiativei legislative doar parlamentului. Iniţiativa era, de
regulă, înţeleasă ca partajată între executiv şi parlament. Niciodată nu s-a pus, în
doctrina de drept public afiliată constituţionalismului liberal, problema de a se acor-
da doar monarhului drept de iniţiativă legislativă. Când acest lucru s-a întâmplat,
nu a fost vorba despre un regim reprezentativ (parlamentar), ci despre monarhie
(auto)limitată şi cezarism.
[4]
Mergând fidel pe linia ideatică a lui Filitti, I. Stanomir neglijează, la rândul
său, impactul pe care lipsa iniţiativei legislative şi limitarea drastică a dreptului de
amendament al parlamentului l-au avut asupra echilibrului puterilor în proiectul
Comisiei Centrale. A se vedea I. Stanomir, Naşterea Constituţiei..., p. 364-366.
a permite executivului să dizolve parlamentul în vederea trimiterii

conflictului spre arbitrajul alegătorilor[1]. Problema e că, în lipsa unui
veto suspensiv, care să oblige pe domn la sancţionare, acesta din
urmă ar fi putut să reia, teoretic, propunerea proiectului respins în
cazul în care aceeaşi majoritate parlamentară rezulta după alegeri.
În schimb, arhitectura constituţională era dominată în continuare
de Comisia Centrală. Născută în Convenţia de la Paris, prin îmbinarea
unor atribuţii specifice Senatului şi Consiliului de stat în Constituţia
franceză de la 1852, şi justificată de existenţa unei uniuni reale de
state, această instituţie nu mai avea niciun fel de justificare în condiţiile
unui stat naţional unitar care dorea să-şi asume pe deplin regimul
parlamentar. Sau cel puţin nu cu atribuţiile acordate prin proiectul de
constituţie. Menţinerea instituţiei poate fi explicată atât prin dorinţa
de a evita o schimbare fundamentală a arhitecturii convenţionale,
cu toate insistenţele lui Kogălniceanu în acest sens[2], dar şi prin
dorinţa membrilor Comisiei Centrale de a perpetua organismul în
cadrul căruia activau. Nu este de mirare că, în cadrul dezbaterii pe
articole, art. 33, ce încredinţa doar domnului şi Comisiei centrale drept
de iniţiativă legislativă, a fost adoptat fără niciun fel de dezbatere[3].
Cu membri recrutaţi de domn şi de Adunarea Generală (jumătate/
jumătate), dotaţi cu imunitate, bucurându-se de autonomie funcţională
şi financiară, cu activitate permanentă şi dezbătând în şedinţe secrete,
Comisia Centrală se manifesta ca un element central al procedurii
legislative. Ea redacta proiectele legilor de interes general, analiza
şi redacta amendamentele parlamentului şi, nu în ultimul rând, se
pronunţa cu privire la neconstituţionalitatea legilor de interes local[4].
[1]
M. Kogălniceanu, Opere..., p. 220.
[2]
Idem, p. 128.
[3]
C-tin C. Angelescu, op. cit., p. 380.
[4]
Membrii Comisiei Centrale au forţat, în proiectul de constituţie, menţinerea
unor atribuţii importante acordate Comisiei prin intermediul Convenţiei de la Paris
din 1858. Astfel, ei au menţinut distincţia dintre legile de interes general şi cele de
interes special, redată în proiect prin distincţia între legi de interes general şi cele
de interes local (art. 93 şi art. 95). Pe când această distincţie se justifica în cazul
unei uniuni de state, în contextul postulării unui stat unitar ea nu făcea decât să
acorde competenţe exorbitante în materie de legiferare unui organ nereprezentativ.
Astfel, proiectul rezerva Comisiei dreptul exclusiv de a redacta proiectele de lege
de interes general, lăsând, în mod complet nejustificat domnului şi miniştrilor săi
redactarea legilor de interes local (?). Cu alte cuvinte, propunerile şi proiectele ma-
jore în materie de guvernare urmau să fie, dacă nu întotdeauna stabilite, cel puţin
obligatoriu rafinate juridic de către Comisie şi nu de către guvern. Acest aspect
plasa Comisia într-o poziţie cheie în procesul de guvernare.
Deasupra tuturor, dar cu atribuţii mult mai reduse faţă de cele

primite prin Convenţie, se situa domnul. Devenit inviolabil şi ires
ponsabil şi, prin urmare, scos formal din sfera guvernării, monarhul
conserva totuşi dreptul de veto absolut, fapt care îi conferea un
rol decisiv în ceea ce priveşte echilibrul puterilor în stat. Limitarea
puterii domneşti nu se realiza din păcate în favoarea parlamentului
unicameral, ci în favoarea Comisiei centrale, un organism asupra
căruia, în afara numirii unor membri, şeful statului nu avea formal
nicio putere.
Din toate aceste aspecte, rezultă, din nefericire, în ciuda exerciţiului
de autonomie naţională şi a demersului autohton de constituţionalizare
a spaţiului politic românesc, un tip de cacofonie constituţională care se
mai regăseşte doar în proiectul de constituţie al lui Kogălniceanu de
la 1848. Mult aclamatul şi doritul, la 1857, regim parlamentar monist
era departe de a se regăsi în proiectul de Constituţie al Comisiei
Centrale. Echilibrul prin colaborarea puterilor legislativă şi executivă,
identificat de doctrina clasică a regimului parlamentar, nu se putea
aplica în condiţiile în care parlamentul, forul reprezentativ suprem,
era considerabil dezbrăcat de atribuţii în materie de legiferare în
favoarea unui organism nereprezentativ[1] şi se regăsea în faţa unui
monarh dotat cu redutabila armă politică a vetoului absolut. Dreptul
parlamentului de a vota bugetul, dreptul său de anchetă şi de inter-
pelare, instrumentele clasice de control ale legislativului vis-à-vis
de executiv în regimul parlamentar, deşi reglementate în proiect, îşi
pierdeau relevanţa în contextul instituţional amintit. Ne aflăm, mai
curând, în prezenţa unui regim politic hibrid, un mixaj între elemente
ale regimului parlamentar dualist şi ale autoritarismului monarhic.
În acest context, respingând afirmaţiile lui I.C. Filitti, se poate
afirma cu certitudine faptul că, în ceea ce priveşte distribuţia puterilor
în stat, proiectul de constituţie de la 1859 s-a inspirat direct, cu prio
ritate, din Convenţia de la Paris din 1858 şi, indirect, din Constituţia
[1]
Ideea de nereprezentativitate a Comisiei centrale o putem înţelege în perspec-
tiva resorturilor primare ale constituţionalismului liberal, unde ideea de reprezenta-
tivitate era legată intim de ideea de electivitate. Pe de altă parte, lucrurile se nuan-
ţează dacă înţelegem problema reprezentativităţii din perspectiva doctrinei franceze
a dreptului public din secolul al XIX-lea. Pentru aceasta, plecând de la dezbaterile
constituantei din 1790-1791, reprezentant era orice fel de organ care participa la
realizarea funcţiei legislative. Din acest punct de vedere, Comisia centrală era un
organ reprezentativ. Totuşi, nu trebuie pierdut din vedere faptul că tendinţa generală
a secolului al XIX-lea era de a asocia reprezentativitatea cu principiul democratic.
franceză de la 1852[1]. A existat şi o influenţă directă a Constituţiei

belgiene, e.g. inviolabilitatea şefului statului, dar nu decisivă pentru
a determina natura regimului politic. Această perspectivă scoate în
evidenţă, din punctul nostru de vedere, un import direct realizat din
Constituţia belgiană din 1831, realizat de elita politică românească
la 1866, iar nu unul indirect, prin intermediul proiectului de la 1859,
aşa cum susţine Filitti.

Din întreaga analiză, rezultă cu claritate existenţa, la 1859, a unui
apetit constant pentru import constituţional în rândul elitei politice
româneşti. Modelul constituţional preferat pare a fi cel belgian, prin
Constituţia de la 1831, propovăduit cu intensitate în Comisia Centrală
de la Focşani de talentul oratoric al lui Kogălniceanu. Această con-
cluzie este întărită de numărul destul de mare de articole preluate,
adesea fidel, din respectiva constituţie. Dincolo însă de eforturile
de rafinare tehnico-juridică, de receptivitatea lingvistică şi de sensi-
bilitatea faţă de textul constituţional belgian, manifestată cu intensi-
tate în materie de drepturi şi libertăţi, se ridică semne de întrebare
cu privire la existenţa unei clare linii de reformă constituţională şi
cu privire la înţelegerea deplină a resorturilor constituţionalismului
liberal. Modul în care proiectul de constituţie de la 1859 amenajează
distribuţia puterilor în stat scoate în evidenţă o dinamică aparte a
importului constituţional, situat la graniţa dintre admiraţia pentru
prestigiul modelului constituţional belgian şi nevoia de a conserva
cu orice preţ nişte instituţii şi mecanisme ce-şi găseau o explicaţie
în contextul Convenţiei de la Paris, dar care anulau orice câştig
concret în materie de constituţionalism modern.
Apelul la Constituţia belgiană pare, la prima vedere, a da
curs doleanţelor adunării ad-hoc a Moldovei în ceea ce priveşte
consacrarea constituţională a regimului parlamentar. Intens susţinător
al acestui regim politic la 1857, era de aşteptat ca M. Kogălniceanu
să fie perpetuatorul său la 1859. În ciuda trimiterilor admirative la
legislaţia belgiană, nu transpare deloc din discursul lui Kogălniceanu
o aderenţă insistentă la principiile parlamentarismului. Dimpotrivă, ca
membru al Comisiei Centrale, s-a distanţat de Constituţia belgiană
[1]
De altfel, Filitti însuşi, într-o altă lucrare, „Des origines..., p. 15”, susţine că
proiectul de constituţie elaborat de Comisia Centrală în 1859 „n-au făcut decât să
dezvolte dispoziţiile Convenţiei de la Paris”.
în favoarea menţinerii formulei instituţionale din Convenţie care se

îndepărta nu doar de parlamentarism, dar chiar şi de resorturile
constituţionalismului modern de factură liberală. Din păcate, în cazul
separaţiei puterilor în stat, Kogălniceanu nu a respectat el însuşi sfatul
pe care-l dădea membrilor Comisiei centrale în materie de import al
drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului din Constituţia belgiană:
„dacă o copiaţi, copiaţi-o bine...”[1]. Se manifesta aici o formă aparte
de import constituţional iraţional, determinată de inconsecvenţa, în
ceea ce priveşte ideile, principiile şi instituţiile importate la acelaşi
actor major al importului constituţional, în interiorul unei perioade
de timp relativ scurte.
[1]
M. Kogălniceanu, Opere..., p. 170.
Capitolul al IX-lea. Statutul dezvoltător
al Convenţiei de la Paris (1864)
Secţiunea 1. Import constituţional

şi parlamentarism
În contextul instituţional expus mai sus, apare ca extraordinar
faptul că Alexandru Ioan Cuza a încercat, în cea mai mare parte a
domniei sale (1859-1864), să canalizeze viaţa constituţională a celor
două Principate româneşti şi, mai apoi, a statului român unitar (din
1862) pe coordonatele regimului parlamentar. Un puternic curent
ideologic în favoarea acestui regim politic cultivat, încă de la 1848,
în rândul elitei politice româneşti a evitat o soluţie de perpetuare,
chiar în forme mai atenuate, a regimului neo-absolutist regulamen-
tar, cu toate că Cuza, se pare, nu era prea convins de pregătirea
societăţii româneşti pentru aplicarea parlamentarismului modern[1].
Importanţi oameni politici ca M. Kogălniceanu[2], V. Boerescu[3],
I.C. Brătianu[4] au interpretat prevederile Convenţiei în spiritul regi
mului parlamentar ignorând, spre deosebire de alţii, valenţele auto-
ritare ale textului constituţional. Apariţia executivului bicefal (domn
şi guvern) cu un domn iresponsabil (dar nu inactiv) şi guverne ce
şi-au asumat răspunderea politică în faţa legislativului – constante
ale vieţii constituţionale româneşti între 1859 şi 1864 – a fost, în
consecinţă, rezultatul afirmării unei continuităţi ideologice la nivelul
gândirii clasei politice româneşti şi aplicarea politicii faptului împlinit
şi în ceea ce priveşte raporturile dintre executiv şi legislativ.
Această practică a fost încurajată şi de o serie de prevederi ale
Convenţie ce conturau o parte a ecuaţiei politico-juridice a regimului
parlamentar: faptul că miniştrii puteau să fie parlamentari, răspun
derea lor juridică în faţa legislativului, precum şi dreptul de a inter-
pela guvernul, pe care Adunarea şi l-a asumat prin regulamentul
propriu de funcţionare.
[1]
C-tin C. Angelescu, Proiectul de constituţie al lui Cuza Vodă de la 1863, în
R.D.Pb., 1935, p. 311.
[2]
N. Adăniloaie, P. Câncea, A. Iordache, Istoria Parlamentului..., p. 105.
[3]
A se vedea studiul lui V. Boerescu, Convenţiunea relativă…, p. 421-424.
[4]
I. Stanomir, Naşterea Constituţiei..., p. 312.
În consecinţă, Cuza s-a implicat mai puţin în actul concret de

administrare internă a ţării, preferând să lase guvernelor sale această
sarcină. Aplicarea cutumiară a principiului conform căruia „domnul
domneşte dar nu guvernează”, pierderea calităţii guvernului de
simplu executant al poruncilor domneşti şi atragerea sa în sfera
deciziei politice a dat naştere, în viaţa politico-administrativă a sta-
tului, distincţiei dintre guvernare şi administrare. Miniştrii şi guver-
nul, în genere, se disting acum ca factori de decizie politică şi de
ordonare a politicilor interne pe care administraţia propriu-zisă urma
să le pună în aplicare.
Din nefericire, respectarea unora din principiile regimului parla-
mentar a condus la blocarea reformelor liberale de către o Adunare
dominată permanent de către boierii conservatori. Intrată în era
modernizării şi democratizării, viaţa politică din România începea
să cunoască „deliciile” unui joc politic multipartidic care a început
de timpuriu să se canalizeze pe coordonatele interesului de cote-
rie politică şi mai puţin pe cele ale luptei pentru interesul naţional.
Instabilitatea politică instaurată în acest context s-a datorat şi faptului
că domnul, ignorând principiul conform căruia guvernul trebuia să
fie (şi) o emanaţie a parlamentului, şi-a ales foarte rar miniştrii din
rândul majorităţii parlamentare. O urmare firească a acestei atitu-
dini a fost căderea repetată a guvernelor minoritare, în urma presi-
unilor politice ale parlamentului[1]. Trebuie, totuşi, remarcat faptul că,
departe de a deveni o cutumă constituţională solidă, răspunderea
politică a guvernului în faţa legislativului s-a produs doar când a
dorit Cuza. Mai mult, după realizarea statului naţional unitar în
1862, fusese desfiinţată Comisia centrală de la Focşani care, prin
pârghia controlului de constituţionalitate, alături de controlul dom-
nesc, mai putea teoretic tempera conservatorismul parlamentar. În
acelaşi timp, deşi s-a manifestat discreţionar, în baza dreptului său
de veto absolut, nesancţionând proiectele de legi votate de Adunare
împotriva viziunilor sale, prevederile convenţionale îl împiedicau pe
domn să controleze pozitiv decizia legislativului. În condiţiile în care
Cuza nu a apelat mai deloc la dreptul de a dizolva parlamentul, acest
lucru a aruncat executivul şi legislativul într-un paralelism funcţional
păgubos. Criza nu mai putea însă continua şi a trebuit „extirpată” din
rădăcinile ei constituţionale, printr-o reformă radicală a prevederilor
Convenţiei care să permită domnului să limiteze şi să controleze
efectiv Adunarea electivă. Adaptarea la datele culturii româneşti a
[1]
G. Chiriţă, Organizarea instituţiilor moderne ale statului român (1856-1866),
Ed. Academiei române, Bucureşti, 1999, p. 79.
IX. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris 343
textului regulamentar, prin abatere de la prevederile acestui manifest

al imperialismului constituţional european, a condus la tensiuni nu
din cauza neconcordanţei dintre prevederile Convenţiei şi cultura
constituţional-politică românească, ci, în mod paradoxal, din cauza
abaterii de la litera şi spiritul Convenţiei.
Secţiunea a 2-a. Importul constituţional

şi valenţele cezarismului românesc
Alternativa a fost descoperită de Cuza în instaurarea unui regim
autoritar care să-i permită să preia controlul deplin al puterii în stat.
Evaluarea corectă a nevoilor statului şi societăţii româneşti din
perspectiva urgenţei modernizării a afirmat irevocabil inutilitatea şi
lipsa de realism a unui exerciţiu arid al regimului parlamentar, oricât
de democratică ar fi fost perspectiva aprofundării sale. În acest
context îşi făcea loc în discursul politic românesc o logică a scopului
ce scuză mijloacele ce subordona mult dorita monarhie parlamentară
ideii de interes naţional. Dacă reforma se putea face doar în condiţiile
unei domnii autoritare, era lipsit de sens a perpetua şi, eventual, a
aştepta corectarea sau îndreptarea regimului parlamentar.
Au existat două tipuri de reformă autoritară în gândirea lui Cuza,
ambele expuse în 1863, cu aproximativ un an înaintea loviturii de
stat. Prima formulă urmărea instaurarea, pentru 5 ani de zile, a unui
soi de monarhie administrativă sau monarhie absolută luminată.
Puterile executivului urmau a fi extinse semnificativ, iar domnul urma
să guverneze alături de un Consiliu administrativ, dotat cu atribuţii
legislative şi complet subordonat acestuia. Nu neapărat eliminarea
completă a oricărei urme de constituţionalism liberal şoca aici, ci
ideea unui fel de moratoriu politic şi social care să permită edificarea
statului modern. Drepturile şi libertăţile urmau a fi suspendate 5
ani de zile, românii trimişi la muncă, conducătorii încordaţi pentru
a construi statul, iar după aceea se putea încerca şi un experiment
parlamentar[1]. Parlamentarismul era privit aici ca o piedică împotriva
construcţiei statului naţional, Cuza, se pare, neîmpărtăşind ideea că
reformele ar fi trebuit cumva oglindite de un efort de schimbare în
mers a mentalităţilor. Reacţia negativă a marilor puteri l-a determinat
pe Cuza să renunţe la acest plan. În schimb, el lansa un complex
proiect de constituţie, modern tehno-redactat, care, cu foarte mici
[1]
C-tin C. Angelescu, Proiectul de constituţie..., 1935, p. 314-315. A se vedea
şi C-tin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă,Curtea Veche, Bucureşti, 2000,
p. 149.
modificări, reprezenta o traducere fidelă a Constituţiei franceze de

la 1852[1].
Pentru a da proiectului său autoritar o legitimare constituţională,
Cuza nu s-a menţinut în limitele Convenţiei deşi aceasta îi oferea,
după cum am văzut, destule pârghii pentru lansarea unui regim
personal. Viaţa constituţională arătase însă că actul constituţional
de la 1858 acorda legislativului o autonomie (dacă nu autoritate)
prea mare pentru noile viziuni politice ale lui Cuza. De aceea, textul
convenţional trebuia părăsit. Cuza nu a apelat totuşi la o construcţie
constituţională proprie. Soluţia a fost descoperită într-un autoritarism
de import preluat, instituţional, de la cel de-al doilea imperiu francez.
Până la urmă, sub aspect tehnico-juridic, acest demers era cel mai
simplu: edictată pe baza prevederilor constituţiei franceze din 1852,
Convenţia putea fi modificată, în sensul accentuării autoritarismului
domnesc, printr-un transplant complet al prevederilor actului juridic
fundamental francez. Ceea ce se preconiza deja din Proiectul de
constituţie al lui Cuza din 1863 s-a şi întâmplat. Recreând procesul
de instaurare a autoritarismului francez după silogismul lovitură de
stat – acordarea unei constituţii – plebiscitarea constituţiei, Cuza îşi
lansa, în primăvara lui 1864, regimul personal autoritar.
Raporturile dintre executiv şi legislativ erau acum reglementate
de Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris care era, formal şi
substanţial, o simplă modificare a Convenţiei ce-şi conserva calitatea
de „lege fundamentală a României”. Ca act adiţional al Convenţiei,
Statutul dezvoltător abroga, implicit, articolele convenţionale con-
trare prevederilor sale. Păstrând, în consecinţă, din textul originar al
Convenţiei prevederile care confereau deja executivului monocefal
un ascendent important asupra legislativului, Statutul dezvoltător
desăvârşea autoritarismul domnesc printr-o limitare completă a
rolului legislativului în stat. Substanţial, acest lucru rezulta din faptul
că Statutul se ocupa exclusiv de legislativ şi procedura legislativă,
evitând să mai revină în vreun mod asupra organizării executivului.
Tehnic, aceeaşi limitare s-a realizat printr-o chirurgie instituţională
care a transplantat aproape fidel instituţiile constituţiei franceze
din 1852 în locul celor convenţionale, mai moderate sub aspectul
atribuţiilor şi puţin modificate sub aspectul formei de organizare.
În cadrul acestei arhitecturi constituţionale ce păstra, relativ
rezidual, separarea pur formală a puterilor în stat, autoritatea dom-
nului faţă de parlament atingea apogeul. Interesant sau, mai curând,
ironic, revizuirea Convenţiei se făcea având drept principală finali-
[1]
C. Ionescu, op. cit., p. 311-317.
tate „reaşezarea echilibrului între puterile statului”. Reechilibrarea

se făcea însă exclusiv în favoarea dominaţiei domnului şi a puterii
executive. Se regăseau aici aproape toate elementele definitorii ale
cezarismului, aşa cum au fost ele consacrate de Constituţia franceză
de la 1852: ruptura (cvasi) decisivă cu antecedentele constituţionale,
propulsată de o lovitură de stat şi legitimată prin plebiscit; exclu-
sivitatea iniţiativei legislative acordată domnului; prioritatea puterii
executive faţă de cea legislativă[1] fără ca, totuşi, să existe un anti-
parlamentarism de anvergură. În acest context, arbitrariul domnesc
se putea manifesta oricând şi sub orice forme în scopul protejării
puterii personale[2], fără a se putea prevala, e adevărat, din motive de
context politic, de o legitimitate charismatică şi de apelul programatic
la popor prin intermediul plebiscitului, aşa cu se întâmplase în cazul
lui Napoleon al III-lea. Asta nu a evitat mai puţin personalizarea de
facto a puterii politice în anii ce au precedat abdicarea.
Pârghiile de control şi presiune asupra legislativului erau asigu-
rate de un adevărat dispozitiv instituţional preluat relativ fidel din
constituţia franceză. Urmaş al vechii Comisii centrale de la Focşani,
Consiliul de stat era consacrat constituţional doar prin dimensiunea
atribuţiilor sale în procesul legislativ. După modelul său francez,
instituţia devenea laboratorul principal şi privilegiat al proiectelor de
legi, chiar în defavoarea Adunării elective, care trebuia să-i remită
spre restudiere proiectele aflate în dispută cu Corpul ponderator.
Instituţia era complet controlată de domn prin dreptul de a o prezida,
alături de dreptul de a-i numi şi revoca membrii (conform legii sale
de organizare), de unde şi rolul activ şi important pe care l-a avut
Cuza în procesul de creionare a proiectelor de legi pe care avea,
în exclusivitate, dreptul să le iniţieze.
Inaugurând bicameralismul românesc, Corpul ponderator deve-
nea, după modelul francez, „calul troian” al domnului în interiorul
legislativului. Prin această cameră legislativă, controlată complet
de domn prin intermediul mecanismelor de recrutare a membrilor
săi, se urmărea o limitare sau ponderare a Adunării elective. Aici
trebuie făcute totuşi nişte distincţii care pun sub semnul întrebării
[1]
St. Caporal, op. cit., p. 152 şi urm.
[2]
Acest arbitrariu s-a manifestat pregnant în episodul provocării demisiei guver-
nului Kogălniceanu din 1865. „Deranjat” de autoritatea crescândă a primului minis-
tru, domnul a profitat de un incident din Adunare pentru a determina demisa fostului
său colaborator. Trebuie remarcat aici că demisia lui Kogălniceanu nu s-a datorat
unei răspunderi politice în faţa legislativului, ci declanşării răspunderii politice în
faţa domnului. În consecinţă, nu se punea problema perpetuării pe cale cutumiară a
regimului parlamentar. A se vedea C-tin C. Giurescu,op. cit., p. 266-271.
fidelitatea importului constituţional realizat de Cuza din constituţia

franceză de la 1852 şi, în acelaşi timp, ridică semne de întrebare
cu privire la intenţiile domnitorului. Aceste distincţii vizează, pe de
o parte, atribuţiile legislative ale Corpului ponderator şi, pe de altă
parte, atribuţiile acestuia în materie de control de constituţionalitate.
În ceea ce priveşte primul aspect, trebui reţinut faptul că Constituţia
franceză de la 1852 i-a acordat Senatului (modelul Corpului Pon-
derator) foarte multe competenţe, i.e. în materie de control de
constituţionalitate, în materie de revizuire a constituţiei, în materie
de interpretare a constituţiei, în materie de reglementare a unor
aspecte strict determinate prin senatus-consulte, cu excepţia uneia
singure: competenţă în materie de legiferare efectivă. Deşi art. 4
din Constituţie stipula că puterea legislativă se exercită în comun
de preşedinte, Corpul legislativ şi Senat, acesta din urmă nu avea
atribuţii nici în materie de iniţiativă legislativă şi nici în materie de
amendare şi votare a proiectelor de lege. Aceste din urmă competenţe
reveneau în exclusivitatea Corpului legislativ. Cu toate acestea, prin
atribuţiile sale de control de constituţionalitate a priori, activitatea
sa se integra procesului legislativ. Ca urmare, un proiect de lege
iniţiat de către împărat şi redactat de Consiliul de stat, devenea
lege după ce era votat de către Corpul legislativ, verificat pentru
constituţionalitatea sa de către Senat şi, în final, sancţionat de către
împărat. Mai apoi, în virtutea atribuţiilor sale executive, împăratul
urma să-l promulge. Scopul unei asemenea formule a fost de a-i
oferi împăratului, prin controlul ce-l exercita asupra Senatului, în
virtutea modului de recrutare a membrilor şi conducerii acestuia,
posibilitatea unei contraponderi serioase faţă de Corpul legislativ, în
eventualitatea în care acesta s-ar fi dovedit ostil în urma alegerilor[1].
Ceea ce a introdus Cuza în Statut e fundamental diferit de
această schemă. El nu doar reglementa faptul că puterea legislativă
se exercită colectiv de domn, Adunare şi Corpul ponderator (art. II),
dar acorda Corpului ponderator competenţe în materie de legi
ferare egale cu ale Adunării. Spre deosebire de Senatul francez,
Corpul ponderator dezbătea, amenda şi vota proiecte de legi. Acest
aspect era confirmat de publicitatea şedinţelor sale, spre deosebire
de caracterul secret al şedinţelor Senatului francez. Acest lucru a
condus la schimbarea totală a procesului legislativ: domnul iniţia
legea, Consiliul de stat o redacta, Adunarea o dezbătea, amenda
şi vota proiectul de lege, mai apoi Corpul ponderator verifica, pe
[1]
A. Ashworth, Le contrôle de la constitutionnalité des lois par le Sénat du
Second Empire, în Revue du droit public nr. 1/1994, p. 86-87.
de o parte, conformitatea cu actul fundamental şi, pe de altă parte,

discuta, amenda şi vota, la rândul său, proiectul de lege. Dacă nu
interveneau amendamente la varianta votată de Adunare, proiectul
era trimis domnului spre sancţionare şi promulgare. Lucrurile se
complicau în cazul în care Corpul ponderator intervenea cu amenda-
mente la textul votat în Adunare. În acest caz, proiectul de lege era
supus din nou unei medieri cu Adunarea, prin dreptul acesteia de
a confirma sau respinge eventualele amendamente ale Corpului
Ponderator. În caz de acord al Adunării, proiectul de lege era trimis
domnului spre sancţionare şi promulgare, în caz contrar, era trimis
Consiliului de stat care, modificându-l, urma să reia procedura în
următoarea sesiune parlamentară. De aici rezultă un relativ şi incert
rol ponderator al Corpului ponderator. Ponderarea adevărată o
realiza Adunarea, prin dreptul ei de avea ultimul cuvânt în cadrul
parlamentului bicameral.
Prin aceasta, Cuza conferea un loc central camerei alese în detri-
mentul camerei numite. Acest lucru era firesc în logica guvernământului
reprezentativ. Se ridică însă întrebarea: Cuza ce avea de câştigat?
Degeaba controla el total Corpul Ponderator dacă, în urma alegerilor,
rezulta din nou o Adunare ostilă. Mai mult, deşi avea, prin dreptul
de sancţiune, un cuvânt final de spus în ceea ce priveşte procesul
legislativ, prezenţa unei Adunări ostile i-ar fi îngreunat din nou rea
lizarea proiectelor de reformă. S-ar putea ca demersul lui Cuza să
se fi făcut în contextul opoziţiei sale făţişe faţă de vechea adunare
ultra-aristocratică în virtutea discursului său moderat democratic
pe care îl avea în public. De ce să fi luptat atâta pentru lărgirea
dreptului de vot dacă ar fi acordat viitoarei Adunări un rol decora-
tiv? Dar era el într-adevăr convins că o Adunare cu o reprezenta-
tivitate mai largă urma să-i sprijine necondiţionat reformele? Din
păcate, această adaptare a instituţiilor constituţionale importate la
contextul politic românesc nu s-a făcut în favoarea democraţiei şi
constituţionalismului liberal. După cum se ştie, cu ajutor agenţilor
guvernului în teritoriu, Cuza a rezolvat problema eventualei Adunări
ostile printr-un control total al alegerilor parlamentare, eliminând pe
toţi posibilii candidaţi oponenţi[1].
[1]
Atât în ceea ce-i priveşte pe membrii Adunării, dar şi pe membrii numiţi de
domn din rândurile consilierilor judeţeni ai Corpului ponderator, recrutaţi la nivelul
judeţelor, guvernele lui Cuza s-au folosit din plin de presiunile politice exercitate,
prin intermediul prefecţilor, asupra alegătorilor pentru a asigura domnului Cuza
o majoritate parlamentară zdrobitoare. Aceasta a fost, de fapt, epoca în care
s-a inaugurat în România modernă cutuma controlului alegerilor de către guvern
în vederea asigurării unei majorităţi parlamentare. A se vedea M. Guţan, Istoria
Pe de altă parte, ponderarea Adunării prin intermediul Corpului

Ponderator se făcea şi prin intermediul unui control de constitu
ţionalitate a priori. Încredinţat, în Convenţie, prin abatere de la sursa
franceză de inspiraţie, Comisiei centrale de la Focşani, acest con-
trol revenea acum Corpului ponderator, în conformitate cu modelul
Senatului francez. Până la un moment dat, lucrurile par a se derula
identic cu controlul de constituţionalitate reglementat de constituţia
franceză. Astfel, primind de la Adunare proiectul de lege dezbătut,
amendat şi votat de către aceasta, Corpul ponderator îl supunea
unui control de constituţionalitate a priori. Ca şi în cazul francez,
fiind vorba despre controlul concordanţei unui act normativ, dotat
cu forţă juridică inferioară, cu prevederile unui act normativ dotat cu
supremaţie, controlul de constituţionalitate avea o natură juridică,
deşi era exercitat de un organ politic[1]. Lucrurile se complică însă, în
momentul în care remarcăm faptul că Corpul ponderator realizează
şi un control politic, deci de oportunitate, în momentul în care îşi
exercită atribuţiile legislative proprii. Deşi este contrar tuturor prin-
cipilor controlului de constituţionalitate ca el să fie exercitat de către
un organ politic care participă efectiv la adoptarea unei legi şi, prin
urmare, am putea încheia discuţia, ea merită continuată pentru a
stabili latitudinile importului constituţional realizat. Având în vedere
această concurenţă de atribuţii, ar trebui să ne aşteptăm ca exer-
citarea controlului politic să se realizeze prin prisma celui juridic, de
constituţionalitate. Pare exclusă varianta în care Corpul ponderator
ar fi dezbătut, amendat şi votat proiectul de lege prin prisma unor
obiective politice şi, mai apoi să-şi evalueze propriul vot prin prisma
„preţuirii” compatibilităţii cu dispoziţiile constitutive. Ar fi logic, prin
urmare, să considerăm că adoptarea, amendarea sau respingerea
proiectelor de lege venite de la Adunare să se realizeze prin prisma
controlului de constituţionalitate. Acest lucru s-ar justifica prin lipsa
din reglementarea constituţională a obligativităţii emiterii unui verdict
printr-un act juridic motivat, ce ar fi conferit efecte juridice controlului
de constituţionalitate exercitat de Corpului ponderator. Mai precis,
Corpul ponderator ar fi trebuit să adopte proiectele de lege conforme
cu constituţia, ar fi trebuit să le modifice în acord cu constituţia şi ar fi
trebuit să le respingă pe cele flagrant contrare constituţiei. Mai apoi,
administraţiei publice locale în statul român modern, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 126-127. Victoria partizanilor lui Cuza a fost, prin urmare, covârşitoare în alegerile
din noiembrie 1864. Doar 7 foşti deputaţi fuseseră aleşi, nici unul din rândurile
opoziţiei conservator-liberale. A se vedea P.E. Michelson, Romanian Politics 1859-
1871. From Prince Cuza to Prince Carol, Iaşi-Oxford-Portland, 1998, p. 135.
[1]
A. Ashworth, op. cit., p. 49, 52 şi urm.
actul normativ adoptat ar fi trebuit trimis domnului spre sancţionare

şi publicare sau Consiliului de stat spre modificare.
Ajuns însă în acest moment, Statutul ne cufundă într-o neclari-
tate totală. În loc să se întâmple ceea ce am prezumat, aşa cum
de altfel reglementa şi Constituţia franceză de la 1852, Statutul
supunea proiectul de lege, votat de Corpul ponderator cu amenda-
mente sau respins de către acesta în urma prezumptibilului control
de constituţionalitate, aprobării sau respingerii Adunării elective.
Controlul juridic de constituţionalitate era în consecinţă, urmat şi
posibil anulat de un control politic realizat de cealaltă cameră a par-
lamentului. Ajuns în acest moment, procesul legislativ trebuia reluat.
Sub aspectul consecinţelor politice, această structură reuşea
să aducă, în mod paradoxal, un balans în interiorul legislativului,
balans care lipsea în cadrul Convenţiei de la Paris. Sub aspectul
constituţionalismului această schemă instituţională elimina complet
controlul de constituţionalitate alături de ideea supremaţiei şi garantării
constituţiei. Este greu de stabilit de ce Cuza a acţionat în acest
sens. Dacă Adunarea ar fi exercitat controlul de constituţionalitate şi
Corpul Ponderator ar fi avut ultimul cuvânt, ar fi fost mai explicabil,
în condiţiile controlului exercitat de Cuza asupra acestuia. Dar de ce
ar fi acordat ultimul cuvânt Adunării, un organ pe care nu era sigur
că-l va putea controla politic. Dacă prestigiul Constituţiei franceze
era atât de mare, atunci de ce nu a încercat să o preia fidel? Sau
a încercat să nu elimine instituţia controlului de constituţionalitate
deoarece era reglementată de marile puteri în Convenţia de la
Paris? Totul arată că prinţul Cuza nu era deloc acomodat cu sco-
purile şi resorturile controlului de constituţionalitate, cel puţin nu cu
cel reglementat în acea perioadă în Franţa. Tot demersul său arată
mai curând a grădinărit constituţional unde instituţia importată a fost
re-plantată în mod greşit. În ciuda acestui aspect, Statutul dezvoltător
venea totuşi cu o clarificare în ceea ce privea consecinţele contro-
lului de constituţionalitate. El făcea o distincţie relativ clară între
procedura controlului de constituţionalitate şi dreptul discreţionar
de veto absolut al domnitorului, rezultând (implicit) că urmau a fi
supuse sancţiunii domnului doar legile pe care Corpul ponderator
le considera constituţionale. Acest lucru nu implica, din nefericire, o
limitare a atotputerniciei domnului printr-un echilibru indus între orga
nele participante la procesul legislativ. Controlul politic al domnului
exercitat asupra Corpului ponderator şi Consiliului de stat accentua
considerabil acest dezechilibru. Chiar şi fără acest control, domnul
nu era obligat să sancţioneze o lege, chiar dacă era constituţională.

Recapitulând, am putea spune că efectele importului constituţional
direct din Constituţia franceză de la 1852 nu erau chiar atât de grave
sub aspectul eliminării pârghiilor concrete de balans al puterilor.
Astfel, deşi domnul putea, în exclusivitate, să iniţieze orice proiect
de lege dorea, deşi urmărea îndeaproape redactarea acestuia ca
preşedinte al Consiliului de stat, cu toate că putea să-l blocheze în
legislativ, pe motive de neconstituţionalitate, prin intermediul oame-
nilor săi fideli din Senat, rolul acordat Adunării elective potenţa ideea
de guvernământ reprezentativ şi de balans în interiorul legislativului.
Prin urmare, obligativitatea constituţională a participării şi consensului
domnului, Adunării şi Corpului ponderator la edictarea legilor (art. III,
3 modificat) reprezenta o reaşezare a echilibrului puterilor statului
printr-un balans teoretic al organelor participante la procesul legis-
lativ. Aşa se explică pe deplin de ce Cuza a fost nevoit să recurgă la
manipularea completă a alegerilor pentru Adunare. Dacă Adunarea
ar fi fost deja anihilată prin prevederile constituţionale, jocurile elec-
torale ar fi fost inutile. Această cale s-a dovedit, în final, mai sigură
şi mai eficientă decât eventualul apel neproductiv la dreptul de veto
absolut pentru a bloca proiecte de lege votate necorespunzător de
o Adunare potrivnică domnului. Lovitura de graţie a fost, însă, dată
legislativului prin dreptul asumat de guvern de a edicta decrete-lege
până la convocarea unei noi Adunări, precum şi dreptul de a legifera
în cazuri de urgenţă, în condiţiile în care camerele parlamentului
nu erau încă întrunite. Excluse de la controlul de constituţionalitate,
aceste decrete-lege făceau inutil orice fel de balans al puterilor în
interiorul legislativului.
Dincolo de detalii, este de apreciat faptul că Statutul lui Cuza a fost
primul import constituţional voluntar în cazul unui act constituţional
care s-a şi aplicat efectiv în România. Într-adevăr, Cuza a acţionat
fără a fi constrâns din exterior de vreo influenţă politică străină[1].
Atingându-şi pe deplin scopurile, regimul autoritar al lui Cuza poate fi
conturat ca un demers de import juridic nu doar voluntar, cât şi unul
raţional, îmbinând corect procesul de conştientizare a unei nece
sităţi politico-juridice interne cu apelul la transplantul juridic realizat
astfel încât să vină eficient în întâmpinarea acestei necesităţi. Cu
alte cuvinte, ne aflăm în faţa unui exemplu de îmbinare realistă şi
eficientă a fondului cu forma.
[1]
V. Orescu, op. cit., p. 50.
Cu toate acestea, nu credem că raţionalitatea sau caracterul

voluntar al transplantului constituţional au fost miza în cazul de
faţă. Problema rezidă în ce anume au importat românii în materie
constituţională în momentul în care nu li s-a mai impus ceva gata
fabricat din afară şi au avut posibilitatea să pună în aplicare ceea ce
voluntar au importat. În mod poate surprinzător pentru întreaga evoluţie
a culturii constituţionale româneşti la mijlocul secolului al XIX-lea,
Cuza nu a dat curs tendinţelor de reformă pro-constituţionaliste ale
marii părţi a elitei politice româneşti, ci a preferat o soluţie contrară.
Din păcate, ne aflăm aici în prezenţa unui demers de import
constituţional realizat de către un actor unic sau de către un număr
foarte restrâns de actori juridico-politici. Acest fapt scoate în evidenţă
o discrepanţă între perspectiva importatoare a domnitorului şi a
colaboratorilor săi apropiaţi, pe de o parte, şi cultura constituţională
care se dezvoltase de aproximativ două decenii în Principate, pe
de altă parte. Soluţia importatoare a lui Cuza promova cezarismul
autoritarist al celui de-al 2-lea Imperiu francez, pe când cultura
constituţională românească promova deja, cu intensitate, principi-
ile regimului parlamentar (monist). Deşi ambele perspective erau
provenite din sfera importului constituţional, prima se manifesta
împotriva constituţionalismului liberal, pe când cea de-a doua pro-
mova constituţionalismul liberal. Prima venea în întâmpinarea nevoii
de a soluţiona rapid, fără complicaţiile şi piedicile impuse de către
mecanismele prea puţin înţelese şi deprinse ale parlamentarismului
modern, nevoi stringente de reformă şi modernizare a statului naţional
unitar, cealaltă urmărea aceleaşi scopuri însă din perspectiva mai
puţin eficientă a dezbaterii parlamentare dominată de pasiunile
facţiunilor politice. Perspectiva lui Cuza a fost justificată de urmaşi,
chiar şi în epoca recentă[1], ca fiind cea mai bună soluţie politică la
[1]
Unele astfel de justificări au luat dimensiuni tragice. Astfel, C-tin Angelescu
vorbea despre haosul regimului parlamentar şi împiedicarea oricărei munci serioase
şi cinstite a guvernanţilor. A se vedea C-tin C. Angelescu, Proiectul de Constituţie...,
1935, p. 309-301. Trebuie remarcat, totuşi, că perspectiva patriotardă s-a mai
schimbat şi s-a mai nuanţat în ultimi ani, în ceea ce priveşte domnia lui Cuza.
Laurenţiu Ştefan, de exemplu, scoate în evidenţă, dincolo de explicaţiile justificative,
mai mult sau mai puţin paradigmale, privind necesitatea loviturii de stat din 1864 şi
instaurarea autoritarismului domnesc, faptul că regimul lui Cuza nu a fost nici liberal
şi nici nu s-a ataşat parametrilor regimului parlamentar după mai 1864. Explicaţiile
cu privire la mecanismele „raţiunii de stat” nu-l conduc, însă, pe autor la scoaterea
complexă în evidenţă a consecinţelor acţiunilor politice ale lui Cuza pentru evoluţia
constituţionalismului românesc. A se vedea L. Ştefan, Modernization during the
Middle of the 19thCentury in the Romanian Principalities: Project and Realization, în
Moral, Legal and Political Values in Romanian Culture; Romanian Philosophical Studies, IV,
momentul respectiv, chiar dacă însemna sacrificarea dezideratelor

constituţionalismului modern. Perspectiva culturii constituţionale
româneşti viza o reformă ce implica o inginerie cultural juridică
(adaptarea fondului românesc la noile forme constituţionale), ceea ce
presupunea experimente, mai mult sau mai puţin ratate, experienţe
consolidate, adaptare mentalitară şi maturizare a clasei politice. Aşa
cum arăta Gerald G. Bobango:
Tentativele româneşti de parlamentarism erau o continuă glumă

în vest, înrudită cu o grotească miniatură statală ce încerca să
maimuţărească sistemul francez[1].
Toate acestea erau consumatoare de timp, dar puteau consolida

constituţionalismul liberal în România. Se pare că, până la urmă,
sacrificarea, din lipsă de timp şi experienţă, a constituţionalismului
liberal a fost cea mai utilă soluţie pentru punerea bazelor statului
naţional unitar în timpul domniei lui Cuza. Consolidarea statului
naţional unitar şi modernizarea dreptului s-au putut face doar în
condiţiile abandonării dezbaterii parlamentare, în prezenţa contro-
lului presei şi eliminării oricărei voci publice ce contesta puterea[2].
Se demonstra astfel că principiile şi valorile constituţionalismului
liberal nu erau considerate ca mergând mână în mână cu statul
naţional, aşa cum sugerase Revoluţia de la 1848 sau dezbaterile
adunării ad-hoc a Moldovei din 1857. Statul naţional român unitar
s-a născut împotriva constituţionalismului liberal, iar acest mers al
lucrurilor scotea în evidenţă faptul că cele două aspecte puteau fi
disjunse. S-a desprins aici o posibilă paradigmă de modernizare a
statului naţional unitar român, dezvoltată de către unul dintre cei
mai cunoscuţi doctrinari ai dreptului public românesc, P. Negulescu:
regimul politic autoritar sau cezaric ar fi cea mai bună soluţie de
regim politic pentru România, având în vedere nivelul culturii poli-
tice, datele culturale naţionale şi experienţele naţionale în materie de
aplicare a principiilor constituţionalismului modern[3]. Această idee,
raportată la momentul Cuza, ar trebui să pună pe gânduri pe oricine
M. Czobor-Lupp, J.Ş. Lupp (eds.) [ISBN 1-56518-170-0 (paper)], 2001, accesat la

http://www.crvp.org/book/Series04/IVA-22/chapter_x.htm.
[1]
G.J. Bobango, The Emerging of the Romanian National State, East European
Quarterly, Columbia University Press, New York, 1979, p. 160.
[2]
Idem, p. 183.
[3]
M. Guţan, Monarhia administrativă (autoritară) – o paradigmă a „realismului”
constituţional în România modernă, în P.R. nr. 7/2008, p. 17-32.
încearcă să pună problema construcţiei statului naţional unitar mai

presus de modul concret în care se realizează asta.
În final, trebuie apreciat că, în măsura în care importul constituţional
de la 1864 a avut în vedere aşezarea cadrului politic necesar creării
şi consolidării statului naţional unitar, importul a fost unul de succes.
Mecanismele cezarismului i-au permis lui Cuza să dispună de pârghi-
ile necesare impunerii reformelor dorite. Şi, nu e mai puţin adevărat,
acestea au fost multe şi importante. Dacă însă importul constituţional
a avut drept scop să asume finalităţile constituţionalismului liberal,
atunci acesta a fost un mare eşec.
Capitolul al X-lea. Constituţia
de la 1866
”...judecata privitoare la instituţiile
unui popor trebuie să ţină seama de
valoarea lor practică, nu de cea logică”
(Gheorghe Tătărescu)[1]
Secţiunea 1. Constituţionalism şi transplant

constituţional la 1866
§1. Import constituţional direct sau indirect?
Problema importului constituţional ca instrument propice pentru a
consacra într-o societate importatoare principiile constituţionalismului
modern, prin intermediul instituţiilor de drept constituţional ale unei
societăţi exportatoare, a trezit în istoria nu foarte îndepărtată a gândirii
politico-juridice româneşti (şi nu numai) o serie de dispute intelec-
tuale. Dacă, într-o primă etapă, controversele s-au axat pe necesi-
tatea sau oportunitatea importului constituţional, cu aplicare critică
directă la dimensiunile instituţionale ale Constituţiei de la 1866[2], o
a doua etapă, jalonată prioritar de cele două războaie mondiale, s-a
concentrat asupra evidenţierii existenţei unei asimilări ideologice
temeinice a principiilor constituţionalismului modern, premergătoare
momentului efectiv al importului instituţional. Pentru actorii primei
dispute, miza esenţială viza balansul dintre evoluţie şi revoluţie,
dintre tradiţie şi inovaţie constituţională, dintre propriu şi importat
în materie de constituţionalism şi instituţii constituţionale. Una din
cele mai cunoscute teze ale acestei dezbateri s-a centrat pe ideea
importului precipitat, deci iraţional, realizat la 1866.
[1]
Gh. Tătărescu, Regimul electoral şi parlamentar în România, Ed. Fundaţiei
Pro, Bucureşti, 2004, p. 38.
[2]
Concentrarea exclusivă pe Constituţia de la 1866 era firească, în condiţiile în
care a fost apreciată de către contemporanii ei ca fiind prima constituţie modernă
a românilor. Regulamentele Organice şi Convenţia de la Paris erau considerate
instrumente juridice ale puterilor europene, străine de valorile poporului român, iar
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris era dat ca un exemplu de îndepărtare
de valorile constituţionalismului modern asumate de către elita politică românească
a epocii.
X. Constituţia de la 1866 355
Pentru actorii celei de-a doua dezbateri, necesitatea importului

constituţional fiind clară, era esenţial a se reţine faptul că acesta s-a
realizat în baza unei sedimentări ideologice şi conceptuale care a
permis nu doar conştientizarea perfectă a ceea ce trebuia importat
în plan instituţional, dar a impus şi un relativ demers de evaluare
critică şi selecţie a instituţiilor. Pentru aceştia, asimilarea ideologică
a priori, realizată de către elita politică românească de-a lungul
secolului al XIX-lea, a marcat pozitiv demersul efectiv de import
constituţional.
Este binecunoscut, în acest sens, schimbul de idei din ultimele
decenii ale Vechiului Regat şi primii ani ai României Mari care a
grupat, pe de o parte, critici acizi ai Constituţiei din 1866 – jurişti
ca C.G. Dissescu, D. Alexandrescu, P. Negulescu, G. Alexianu,
A. Rădulescu, alături de istorici ca N. Iorga –şi, pe de altă parte,
un număr restrâns de apărători ai acesteia – C.C. Angelescu şi
I.C. Filitti. În centrul dezbaterii s-a aflat mai puţin analiza complexă
a cauzelor, mecanismelor şi efectelor importului constituţional de
la 1866, în interdependenţa lor, cât cantitatea instituţiilor de drept
constituţional importate din ceea ce se considera a fi unica sursă
de inspiraţie a Constituţiei române: Constituţia belgiană de la 1831.
În acest context, principalele argumente invocate de către criticii
constituţiei române au vizat, pe de o parte, graba redactării ei şi,
în strânsă legătură cu acest aspect, preluarea aproape fidelă sau
integrală a instituţiilor Constituţiei belgiene. Contraargumentele au
urmărit să scoată în evidenţă faptul că textul Constituţiei de la 1866
a fost rezultatul unor exerciţii de construcţie constituţională datând
din 1859, iar instituţiile ei nu reprezentau rezultatul unei improvizaţii
de moment, ci erau expresia unei evoluţii principial-doctrinare ce
acoperea mai multe decenii.
Pentru Constantin C. Angelescu şi Ioan C. Filitti[1] toată problema
se reducea la a combate un neadevăr istoric: Constituţia de la 1866
nu a fost redactată în grabă, nu a fost o improvizaţie a elitei politice
de la 1866, care ar fi copiat atunci Constituţia belgiană de la 1831, ci
a fost inspirată, într-o măsură considerabilă, din mai vechiul proiect al
Comisiei Centrale de la Focşani, elaborat în 1859[2]. Profund influenţat
el însuşi de Constituţia belgiană, proiectul de la 1859 demonstra,
pe de o parte, că părinţii constituţiei de la 1866 nu descoperiseră
actul juridic fundamental belgian atunci, cu ocazia conturării primei
[1]
I.C. Filitti, Izvoarele constituţiei…, op. cit..
[2]
C-tin G. Angelescu, Izvoarele Constituţiei române de la 1866, în Dreptul
nr. 30/1926, p. 237, col. 2.
constituţii româneşti, ci au prelucrat Constituţia belgiană indirect,

prin intermediul unor mai vechi proiecte constituţionale româneşti.
Pe de altă parte, conţinutul principial al proiectului de la 1859 era, în
opinia celor doi autori, rezultatul unor acumulări ideatice româneşti
profund înrădăcinate în filosofia revoluţiei franceze de la 1789 şi
care, coagulate instituţional sub influenţa Constituţiei belgiene, au
fost în final postulate în Constituţia de la 1866.
Cât de relevantă pentru înţelegerea procesului de modernizare
a dreptului public românesc, prin intermediul importului juridic, este
de fapt miza dezbaterii de mai sus? Cât de mult contează faptul că
instituţiile Constituţiei de la 1866 au fost preluate direct sau indirect
din textul Constituţiei belgiene de la 1831? Cât de mult contează
faptul că actul juridic fundamental român de la 1866 a fost lucrat în
mare grabă sau improvizat sau a fost rezultatul unei elaborări ce
s-a întins, în diverse forme, de-a lungul a câtorva ani? De aseme-
nea, cât de important este faptul că această constituţie românească
a fost o simplă traducere fidelă a celei belgiene sau, dimpotrivă, a
fost un proces de receptare selectivă a acesteia?!
O constituţie trebuie să fie o construcţie legislativă rapidă, preluată
în întregime, printr-un simplu efort de traducere din cel mai presti-
gios model de pe piaţă sau ar trebui să fie o construcţie elaborată
sistematic şi critic în timp, preluând din modelele constituţionale
existente, selectiv, doar ceea ce este necesar, prin intermediul unui
proces de adaptare la specificul societăţii importatoare?! Răspunsul
pozitiv ar înclina în favoarea celei de-a doua variante. Trebuie reţinut,
însă, faptul că preluarea în timp, fără grabă, sistematică şi selectivă
a unor instituţii dintr-un model constituţional străin, pe fondul unei
sedimentări principiale îndelungate, nu reprezintă o garanţie pentru
un import critic. Concentrarea analizei pe durata lucrărilor Consiliului
de stat de la 1866, care a pregătit proiectul, pe rapiditatea sau super-
ficialitatea dezbaterilor constituantei, reprezintă o falsă problemă.
Este adevărat că rapiditatea unei construcţii constituţionale poate fi
o cauză a superficialităţii acesteia. În cazul de faţă, însă, problema
reală este reprezentată de tipul şi numărul instituţiilor constituţionale
importate, modelul constituţional de unde s-a importat, modul con-
cret în care s-a realizat balansul dintre importul constituţional şi
necesitatea importului, scopul pentru care aceste instituţii au fost
importate, şi, nu în ultimul rând, măsura în care s-a urmărit rapor-
tul dintre instituţiile importate şi efectele acestora în societatea
importatoare. Tocmai de aceea, ideea că fondatorii Constituţiei de
la 1866 au redactat o constituţie bazată pe proiecte constituţionale
româneşti mai vechi, inspirate din Constituţia belgiană de la 1831,

nu asigură ab initio un import constituţional raţional.
Dincolo de problematica transplantului constituţional şi a efectelor
sale, apare însă şi o problemă de validitate a teoriei ce susţine că
actul juridic fundamental belgian de la 1831 ar fi exercitat o influenţă
masivă şi constantă asupra constituţionalismului românesc în
secolul al XIX-lea. Din punctul nostru de vedere, nu se poate vorbi
de o constanţă a raportărilor elitei politice româneşti la Constituţia
belgiană de la 1831, cel puţin nu din perioada revoluţiei de la 1848.
Aşa cum am demonstrat deja, cel mai cunoscut şi elogiat proiect
revoluţionar de la 1848 (cel puţin sub aspect tehnico-juridic) – proiec
tul de constituţie al lui Mihail Kogălniceanu – a fost în proporţie de
aproximativ 60% fidel copiat din Constituţia franceză de la 1848.
La 1857, s-a simţit în dezbaterile adunării ad-hoc a Moldovei o
oarecare influenţă a principiilor Constituţiei belgiene, dar Proiectul de
constituţie al Comisiei centrale de la Focşani din 1859 era departe
de a fi masiv îndatorat textului constituţional belgian. Aşa cum a
rezultat din analiza comparativă a textului, modul în care membrii
acelei Comisii au gândit structura şi mecanismele de ansamblu
ale puterii politice statale îndepărtează considerabil acel proiect de
fundamentele Constituţiei belgiene din 1831. Nu putem trasa, prin
prisma textelor amintite, un fir roşu care sa lege Constituţia belgiană
de Constituţia de la 1866 în interiorul diverselor programe, propuneri
şi proiecte constituţionale româneşti[1]. Cu deosebire, nu am găsit
modul belgian de distribuire şi balans al puterilor în niciun proiect
de constituţie românesc între 1838 şi 1866. La nivelul separaţiei
puterilor în stat, nici măcar părinţii Constituţiei de la 1866 nu au dorit
[1]
Istoriografia românească postdecembristă a rămas puternic ancorată atât
în argumentele lui Filitti, dar şi în discursul justificativ determinist al importului
constituţional de la 1866. Gh. Iacob, de exemplu, în Modernizare – europenism.
Vol. I: Ritmul şi strategia modernizării, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
1995, p. 224, susţine că „raportarea la constituţiile burgheze ale Europei, inclusiv
la cea belgiană (...) nu putea fi decât firească”. Acelaşi autor descoperă originile
constituţiei de la 1866 în „tradiţia legislativă” (?) care pleacă de la Vladimirescu,
trece pe la 1848, se absoarbe în proiectul Comisiei centrale de la Focşani şi cul
minează la Cuza. Deşi intenţia autorului de a crea o istorie românească principiilor
constituţiei de la 1866 este firească pentru istorismul juridic orgolios al perioadei
comuniste pe care îl practică autorul, nu vedem unde pot fi găsite rădăcinile princi
piale ale Constituţiei de la 1866 în toate textele ne-legislative şi legislative amintite.
Pot fi recuperate, cel mult, câteva aspecte legate de drepturi şi libertăţi ori monarhia
constituţională. Dar e prea mult să vorbim despre tradiţie, adică despre transmiterea
neîntreruptă a anumitor instituţii, valori şi principii de-a lungul anilor. Toate acele
proiecte şi acte fundamentale formează un puzzle constituţional unde Constituţia
belgiană cu greu îşi găseşte un loc.
să se inspire, iniţial, din Constituţia belgiană. În proiectul redactat

de Consiliul de stat, mecanismele de balans al puterilor aduceau
mai curând cu aranjamentul instituţional al Constituţiei franceze
de la 1789 decât cu cel propriu constituţiei belgiene. La formula
belgiană de balans al puterilor s-a ajuns doar în timpul dezbaterilor
din constituantă.
Mai mult, am putea remarca faptul că regimul parlamentar dualist
lansat de Constituţia belgiană nu a fost nici măcar parte centrală şi
constantă a imaginarului constituţional-politic românesc până la 1866.
Nici proiectul de constituţie al lui Câmpineanu de la 1838, nici cel al lui
Kogălniceanu de la 1848 şi nici cel al Comisiei centrale de la Focşani
din 1859, ca să nu mai vorbim de Statutul dezvoltător al Convenţiei
de la Paris din 1864, nu demonstrau un ataşament deosebit faţă
de parlamentarismul dualist şi nici faptul că mecanismele acestuia
erau pe deplin înţelese. Dimpotrivă, cel mai clar moment în care
clasa politică a manifestat un ataşament clar faţă de parlamentarism,
pe fondul unor clare dezbateri de substanţă constituţională, a fost
dezbaterea constituţională de la 1857, moment în care s-a afirmat
cu tărie interesul pentru regimul parlamentar monist.
Per ansamblu, principiile constituţionale şi instituţiile Constituţiei
belgiene de la 1831 nu au constituit un reper constant şi covârşitor în
istoria constituţionalismului românesc. Naşterea constituţionalismului
românesc modern în perioada de mijloc a secolului al XIX-lea a fost
un proces dificil, subjugat aproape în totalitate importului ideologic
şi normativ din diverse modele constituţionale vest-europene. Ori-
zontul de import constituţional nu a fost însă constant, ci a alternat
resursele modelelor constituţionale franceze cu cele ale modelului
belgian. De aici şi neclaritatea terminologică, incoerenţa normativă,
incompletitudinea principială şi ezitările instituţionale. În concluzie,
este clar pentru noi faptul că, la 1866, importul constituţional din
Constituţia belgiană nu s-a făcut în cea mai mare parte indirect,
prin intermediul proiectului de constituţie al Comisiei centrale din
1859, aşa cum au susţinut Angelescu şi Filitti. Cele mai importante
instituţii şi mecanisme constituţionale au fost preluate direct[1] din
Constituţia belgiană.
[1]
Prin demonstraţia pe care am realizat-o nu facem decât să validăm o convin-
gere destul de larg răspândită în doctrina românească de drept public a perioadei
interbelice, vizând importul direct realizat din Constituţia belgiană de la 1831. A se
vedea P. Negulescu, La Constitution et le régime politique, în La vie juridique des
Peuples – Bibliotheque de droit contemporain, IV. – Roumanie, Librairie Delegrave,
Paris, 1933, p. 9.
§2. Parlamentarism dualist versus parlamentarism monist

În ceea ce priveşte conţinutul propriu-zis al transplantului, lucru-
rile sunt destul de clar expuse de către I.C. Filitti. Constituţia de
la 1866 preia, în bună măsură, principiile, valorile şi instituţiile
constituţionalismului liberal prin prisma modelului constituţional
belgian, cu toate scăderile şi avantajele sale. Aici trebuie făcute
totuşi două precizări importante: în primul rând, în ciuda entuzias-
mului doctrinar care descoperă în Constituţia de la 1866 chintesenţa
constituţionalismului românesc modern, aşezând-o pe culmile
modernităţii constituţionale, noi considerăm că ea reprezintă o
reală scădere faţă de momentul 1857; în al doilea rând, modul în
care s-a realizat importul constituţional la 1866, în comparaţie cu
momentul 1857, este de înţeles, dar destul de dezamăgitor sub
aspectul aşteptărilor şi posibilităţilor.
Ca să fim bine înţeleşi, precizăm că textul Constituţiei de la 1866
nu se abate de la principiile constituţionalismului liberal, prin urmare
este un text constituţional corect sub aspectul a ceea ce se înţelegea
în secolul al XIX-lea prin constituţionalism. Cel mult, i se pot reproşa
abordarea etnocentrică ce a stat în spatele constituţionalismului
naţionalist şi o destul de slabă conturare a independenţei justiţiei.
Constituţia consacra o monarhie constituţională parlamentară,
ereditară pe linia descendentă a unei dinastii străine. În acelaşi timp,
ea consacra un regim parlamentar dualist, în conformitate cu modelul
belgian pe care îl importa. Trebuie reţinut totuşi faptul că nu acest
din urmă regim politic era avut în vedere de generaţia unirii de la
1857. După câteva decenii de frământări politice şi intensă militare
pentru limitarea puterii monarhice, în divanul ad-hoc al Moldovei se
conturase una din cele mai pertinente, pentru spaţiul politic româ-
nesc, formule de separaţie a puterilor în stat: un regim parlamentar
monist bazat pe un minister puternic, autonom faţă de voinţa dom-
nului şi un drept de veto suspensiv al acestuia. După ce proiectul de
constituţie al Comisiei centrale de la Focşani din 1859 se îndepărtase
flagrant de acest deziderat, proiectul Consiliului de stat de la 1866
se ralia conştiincios la formula de diviziune a puterilor propusă la
1857, dovedind nu doar sensibilitate faţă de dezideratele adunărilor
ad-hoc, dar perpetuând şi un tip de regim politic aflat în perfectă
concordanţă cu aşteptările clasei politice româneşti şi necesităţile
societăţii româneşti. Confruntată cu încă un regim al autoritarismului
domnesc, elita politică românească ar fi trebuit să fie conştientă,
la 1866, de valenţele regimului parlamentar monist. Din nefericire,
Constituţia de la 1866 renunţa la vetoul suspensiv în favoarea celui

absolut, preluat fidel din Constituţia belgiană de la 1831.
Modul în care s-a realizat acest import constituţional contrastează
puternic cu modul în care s-au ridicat şi dezbătut problemele şi prin-
cipiile constituţionalismului modern la 1857. După cum s-a văzut,
ecuaţia limitare a absolutismului domnesc – separaţia puterilor în
stat – libertate a stat în centrul dezbaterilor, iar formula instituţională
propusă a fost pe măsură. La 1866, nevoia compromisului între Carol
I şi constituantă s-a soldat cu o renunţare neaşteptată la ideea votului
suspensiv. Într-un climat lipsit aproape complet de dezbatere cu pri-
vire la resorturile separaţiei puterilor în stat, constituanta a acceptat
vetoul absolut solicitat de domn, dând astfel expresie pactului dintre
cele două suveranităţi: cea monarhică şi cea naţională. Formula se
încadra în spiritul constituţionalismului modern, dar deschidea porţile
unei monarhii puternice, mult mai puternice decât şi-ar fi dorit mem-
brii divanului ad-hoc al Moldovei de la 1857. Monarhia parlamentară
bazată pe un regim parlamentar dualist era cu totul altceva decât
monarhia parlamentară bazată pe un regim parlamentar monist.
Monarhia parlamentară dualistă reaccesa principiile guvernământului
mixt, aducând în prim plan principiul monarhic, pe când monarhia
parlamentară monistă tindea spre accentuarea principiului demo-
cratic. Acest lucru a dat peste cap aşteptările clasei politice româneşti
în materie de constituţionalism, a bulversat percepţiile ideologice,
a deconcertat aprecierile doctrinare şi a marcat profund evoluţia
constituţional-politică a României sub Carol I.
Secţiunea a 2-a. Regimul parlamentar

românesc între transplant constituţional şi eşec
constituţional
Faptul transplantului juridic de la 1866 este de notorietate nu doar
în literatura românească istorico-juridică, ci şi în varii domenii preo-
cupate generic de istoria politică, socială, economică şi culturală a
României moderne. Spre deosebire de celelalte acte constituţionale,
proiecte de constituţie sau programe de reformă de la începutul şi
mijlocul secolului al XIX-lea, a căror sursă de inspiraţie este cvasi-
ignorată sau disputată, Constituţia de la 1866 reprezintă în imaginarul
românesc transplantul constituţional prin excelenţă. El a determinat
reacţiile critice ale teoriei formelor fără fond, a declanşat orgoliile
juridice româneşti şi a dat seama de modernizarea politico-statală
a României în secolul al XIX-lea.
Din nefericire, problema transplantului constituţional de la 1866

este abordată din unghiuri care nu scot în evidenţă complexi-
tatea semnificaţiilor şi consecinţelor acestui demers constitutiv. Ca
urmare, deşi faptul transplantului şi cantitatea instituţiilor transplan-
tate întrunesc cât de cât un consens, efectele acestui transplant
constituţional rămân, alături de modalităţile sale concrete, aspecte
încă disputate. Din punctul nostru de vedere, nici teoriile determinis-
mului cultural de tip lovinescian şi nici manifestările de orgoliu juridic
naţional, de tipul „teoriei dreptului adaptat” nu sunt în măsură să ofere
explicaţiile competente cu privire la soarta transplantului constituţional
de la 1866. Tocmai de aceea, fără a mai înşira în mod inutil valo-
rile şi principiile constituţionalismului liberal pe care Constituţia de
la 1866 le importa (în sfârşit) corect, complet şi coerent, la nivelul
standardelor epocii, ne vom concentra în această secţiune mai mult
asupra modului în care acest import constituţional a întâlnit societa-
tea românească şi a reacţionat în faţa culturii româneşti. Perspectiva
pe care o propunem este una mai aparte: având în vedere impactul
covârşitor al personalităţii regelui Carol I asupra funcţionării mecanis
melor statale, accentul analizei va cădea pe influenţa considerabilă
pe care gândirea sa constituţională a avut-o asupra succesului sau
insuccesului transplantului constituţional în România.
§1. „Monarhia administrativă” şi „realismul” constituţio

nal românesc
Dacă am acorda credit teoriei lui P. Negulescu, conform căreia în
România secolului al XIX-lea se putea realiza o adevărată reformă
constituţională doar în prezenţa unui regim politic autoritar, s-ar
putea susţine ideea că efervescenţa constituţională de la 1866 a
reprezentat o abatere flagrantă de la traseul „realist” trasat de Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Conform acestui autor, nivelul
general de educaţie civică a poporului român, lipsa clasei burgheze,
precum şi mentalitatea proprie românească presupuneau, la 1866,
perpetuarea tipului de regim personal autoritar instaurat de Cuza la
1864. Întreagă această viziune este completată de o critică asiduă
a importului constituţional de la 1866 şi aşează dezbaterea refor-
mei constituţionale româneşti, în special a problematicii regimului
parlamentar, în termeni dihotomici: realism constituţional versus
irealism constituţional.
Dincolo de validitatea intrinsecă a perspectivei lui Negulescu,
ea scoate în evidenţă o necesitate metodologică. Ideea susţinută
de acesta evidenţiază faptul că abordarea problemei debuturilor

regimului parlamentar în România se poate realiza, şi ar fi cât se
poate de oportun să se facă, din multiple unghiuri de lectură. Pe
de o parte, se ridică problema echilibrului dintre necesitatea impor-
tului juridic, orizontul importului juridic, tipul şi cantitatea instituţiilor
de drept constituţional importate. În acest caz, alternativele sunt
simple şi clare: dacă importul constituţional nu ar fi necesar, aşa
cum susţine Negulescu, atunci trebuie analizate cu atenţie resursele,
oportunităţile şi avantajele recurgerii la soluţii constituţionale proprii;
dacă importul constituţional este necesar, trebuie evaluate corect
posibilele izvoare de inspiraţie, oportunitatea preluării unor anumite
tipuri de instituţii şi stabilite clar premisele raţionale ale întregului
demers importator; dacă importul juridic este necesar, dar s-a impor-
tat mai mult decât trebuia ori s-au preluat instituţii inutile, ar trebui
evaluată interacţiunea dintre instituţiile de drept constituţional impor-
tate şi cultura (juridică) aparţinând societăţii româneşti importatoare.
Pe de altă parte, se poate analiza şi problematica raportului
dintre orizontul ideologic al clasei politice româneşti, instituţiile de
drept constituţional şi modul în care aceste instituţii au fost puse în
practică în România secolului al XIX-lea. Acest demers este cu atât
mai util cu cât regimul parlamentar al secolului al XIX-lea nu poate fi
redus la tehnici şi reţete constituţionale, nu poate fi înţeles exclusiv
din grile de lectură obsedate de perfecţiunea sau imperfecţiunea
aranjamentelor instituţionale, mai mult sau mai puţin originale sau
tradiţionale, şi nici măcar nu poate fi evaluat exclusiv prin analiza
diverselor poziţionări ideologice ale epocii. Aşa cum o va demonstra
şi acest studiu, mai pretutindeni în Europa, regimul parlamentar s-a
impus, treptat, ca o practică politică şi constituţională constantă
ce a precedat transformările instituţional-constituţionale. Aşa au
evoluat lucrurile, de exemplu, în Franţa şi Belgia – cele două spaţii
constituţionale ce au reprezentat reperul instituţional-ideologic al
elitei politice româneşti în secolul al XIX-lea. Acelaşi lucru ar trebui
să fie urmărit şi în România „vechiului regat”: deoarece Constituţia
de la 1866 era relativ departe de a consacra complet pârghiile şi
mecanismele regimului parlamentar, instaurarea şi dezvoltarea lor
în România epocii trebuiau să reflecteze în praxisul constituţional o
perspectivă ideologică clară, bine conturată conceptual şi ideatic, la
nivelul elitei politice. Afirmaţia lui Gh. Tătărescu, mai sus citată, poate
deveni astfel o perspectivă metodologică indispensabilă care poate fi
înţeleasă şi în acest sens: în măsura în care regimul parlamentar nu
se găseşte la nivelul instituţiilor, el trebuie căutat la nivelul practicii.
Cele două perspective metodologice mai sus prezentate nu pot fi

însă urmărite separat: analiza problematicii importului constituţional
de la 1866 nu poate fi completă, mai ales în prezenţa unor con-
tururi instituţionale neclare ale regimului parlamentar, fără abor-
darea impactului pe care instituţiile transplantate l-a avut asupra
vieţii constituţional-politice româneşti. În acelaşi timp, complexi-
tatea fenomenologiei regimului parlamentar românesc nu poate fi
înţeleasă decât dacă acesta este analizat în calitate de transplant
constituţional. A constata pur şi simplu că instituţiile Constituţiei de
la 1866 au fost importate, în bună măsură, din Belgia, aşa cum face
adesea istoriografia juridică pozitivistă românească[1], fără a lua pulsul
vieţii constituţionale, înseamnă a renunţa la o înţelegere completă a
fenomenului constituţional românesc. În acelaşi timp, uzurile parla-
mentare ale epocii lui Carol I nu pot fi analizate în afara dimensiunii
importului constituţional. Succesul sau eşecul regimului parlamentar
în România epocii s-a datorat în bună măsură modului în care elita
politică românească a preluat, legitimat şi concretizat în instituţiile
de drept constituţional importate ideologiile constituţional-politice ale
Europei de vest. În altă ordine de idei, perspectiva lui Negulescu
îndeamnă la o analiză aprofundată a raportului dintre necesitatea
importului juridic [era necesar să se importe o soluţie constituţională
la 1866, în condiţiile în care aveam deja o soluţie mai bună oferită
de domnia lui Cuza?], modelul constituţional importat [dacă a fost
necesar să importăm, de ce a trebuit să importăm chiar Constituţia
de la 1866 cu al său regim parlamentar dualist?], scopurile transplan-
tului constituţional [a urmărit clasa politică românească consacrarea
unui regim constituţional funcţional, a unei ordini constituţionale
care să-i legitimeze puterea şi existenţa statală a României sau a
vizat potenţarea valorilor constituţionalismului liberal?] şi efectele
transplantului constituţional [modul în care a funcţionat efectiv regimul
parlamentar dualist, importat din modelul belgian, a produs în socie
tatea românească scopurile vizate de elita politică sau a determinat
efecte negative neaşteptate?].
În acest context, teoria lui Paul Negulescu poate fi un posibil
răspuns dat unei probleme metodologice care ar trebui să frământe
şi astăzi literatura de specialitate românească. Ea scoate în evidenţă
[1]
De exemplu, cea mai amplă lucrare dedicată istoriei dreptului românesc –
V. Hanga (coord.), Istoria dreptului românesc, vol. II, partea a doua, Ed. Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1987 – acordă atenţie, în câteva pagini (p. 39-41), analizei con
textuale a regimului parlamentar românesc din epoca lui Carol I, dar fără a scoate
în evidenţă semnificaţiile şi efectele importului constituţional de la 1866.
mai mult decât un tip de abordare particularizată la un singur autor –

ea reprezintă emblema epistemologică a unei întregi epoci: după
1866 până târziu în epoca interbelică, problema construcţiei şi
reconstrucţiei instituţionale, precum şi cea a vieţii constituţionale
s-a pus, cel mai adesea, în contextul evaluării mecanismelor şi
consecinţelor importului constituţional.
Aspectele metodologice discutate ne conduc la o serie de consta
tări de fond, cu impact direct atât asupra problemei practicii regimului
parlamentar după 1866, cât şi asupra dinamicii şi efectelor transplantului
constituţional de la 1866. Chiar dacă importul constituţional din Belgia
a eliminat, în plan instituţional-juridic, consacrarea acelui autoritarism
domnesc forte dorit de către Negulescu, viaţa constituţional-politică
din epoca domniei lui Carol I a demonstrat faptul că lucrurile erau
destul de departe de consolidarea structurilor şi uzurilor regimului
parlamentar. Un text constituţional neclar, susţinut, ab initio, de
o ideologie politică şi o doctrină de drept constituţional ce s-au
balansat indecis între regimului parlamentar dualist şi cel monist, a
fost remodelat de o practică politică şi de uzuri constituţionale ostile
regimului parlamentar, susţinute în mod oportunist de o ideologie
constituţional-politică debusolată, aflată într-un proces de continuă
aşezare ideatică şi conceptuală conjuncturală. În centrul acestor
practici s-a situat intensitatea cu care, ca s-o cităm pe Catherine
Durandin, regele Carol I „a devenit proprietarul instituţiilor” [1], în
contextul unui regim politic care a reuşit să sacrifice parţial dezideratele
constituţionalismului modern în favoarea ideii de guvernare funcţională
cu nuanţe autoritariste. Nu trebuie uitate aici nici scrisoarea lui Carol
I din Gazeta de Augsburg, nici memoriul pe care vroia să-l trimită
marilor puteri şi nici petiţia de la Iaşi semnată la 1871 de importanţi
lideri conservatori. Toate acestea cereau, într-o formulă sau alta,
instaurarea unui puternic autoritarism monarhic şi ne creionează
o imagine clară asupra gândirii politice a unei bune părţi din clasa
politică în anii premergători dobândirii independenţei. În aceste
condiţii, imaginea domniei lui Carol I este departe de a se încadra în
canoanele râvnitului şi idealizatului echilibru între monarh (executiv)
şi parlament, specific regimului parlamentar dualist, apropiindu-se
mai mult de coordonatele monarhiei auto-limitate autoritare specifice
lui deutscher Konstitutionalismus în secolul al XIX-lea[2]. Astfel, cel
[1]
C. Durandin, Istoria românilor, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998, p. 126.
[2]
Ideea consacrării unui constituţionalism de tip german-prusac sau central
european apare la istoricul V. Docea, Carol I şi monarhia constituţionala. Interpre-
tări istorice, Ed. Presa universitară română, Timişoara, 2001, p. 120. Autorul ajunge
puţin în plan funcţional, regimul politic carlist s-a manifestat, ca o

fatalitate, pe linia autoritarismului monarhic sugerată de P. Negulescu.
Încercând să explicăm aceste constatări în planul problematicii
importului constituţional şi utilizând o abordare metaforică ce devenise
un laitmotiv în epocă, putem aborda, alături de Negulescu, ordinea
constituţională importată sau instituţională ca reprezentând o reali-
tate sau adevăr formal, în contrapondere cu ordinea constituţională
funcţională ca reprezentând o irealitate sau minciună substanţială.
Acest balans sintetizează semnificativ raportul esenţial între instituţiile
importate şi societatea românească importatoare: instituţiile impor-
tate aveau consistenţă, realitate, doar în ordinea tehnico-juridică
formală a textului constituţional şi, cel mult, în imagistica optimistă
a elitei politice importatoare; viaţa constituţională, aflată în flagrant
conflict cu percepţia iniţială asupra instituţiilor de drept constituţional
importate, s-a manifestat, prin urmare, într-o continuă notă de falsi-
tate. Toată această abordare, conceptualizată şi dezvoltată în epocă
în cadrul celebrei teorii a formelor fără fond, mărturiseşte concret
despre existenţa unei percepţii clare în epocă asupra rolului şi efec-
telor importului constituţional. Balansul între real şi ireal, minciună
şi adevăr, natural şi artificial scoate în evidenţă mai puţin un discurs
referitor la inutilitatea apelului la dreptul străin cât conştienţa ratării
obiectivelor importului constituţional.
Deşi se pot scrie multe despre raportul dintre necesitatea, metodele
şi efectele importului constituţional de la 1866, despre cauzele apelu-
lui la transplantul constituţional şi cele ale potenţialului său eşec, nu
vom aborda toată această problematică în prezenta lucrare. Plecând
de la premiza clară a existenţei unei neconcordanţe sau chiar con-
flict între orizontul de aşteptare ideologic de la 1866, care spera în
înrădăcinarea în România a mecanismelor regimului parlamentar
la această concluzie plecând, însă, de la premise eronate. Astfel, susţine că textul

Constituţiei de la 1866 s-ar fi îndepărtat de modelul ei belgian prin faptul că ar fi
reglementat vetoul absolut al monarhului, ceea ce Constituţia belgiană de la 1831
n-ar fi reglementat. Perspectiva este însă greşită: art. 69 din Constituţia belgiană,
pe care profesorul Docea îl citează pentru a evidenţia lipsa vetoului absolut este
formula constituţională clasică a dreptului de veto absolut al monarhului european
(Le roi sanctionne et promulgue les lois). Ea apărea în Charta franceză de la 1814,
precum şi în cea de la 1830, care servise drept model Constituţiei belgiene. Faptul
că textul Constituţiei de la 1866, prin art. 93 alin. (3), adăuga la această formulă pre-
vederea că „El poate refuza sancţiunea sa” nu reprezintă consacrarea unui drept
de veto absolut, diferit de Constituţia belgiană, ci doar consacrarea expresă a ma-
nifestării negative de voinţă ce dădea conţinut vetoului absolut în cadrul instituţiei
constituţionale a sancţiunii legilor. Acest din urmă aspect era acceptat de întreaga
doctrină de drept constituţional, românească şi străină.
monist sau dualist prin importul resorturilor lor instituţionale, şi viaţa

constituţională concretă, vom încerca să scoatem în evidenţă una
din posibilele explicaţii ale acestei stări de lucruri. În consecinţă,
vom încerca să evidenţiem faptul că una din posibilele cauze ale
„eşecului” transplantării în România epocii a regimului parlamen-
tar dualist s-a datorat gândirii politico-juridice a lui Carol I. Având
în vedere impactul extraordinar pe care personalitatea acestuia
l-a avut asupra vieţii politice româneşti şi rolul central pe care l-a
ocupat de facto în angrenajul statal, modul în care regele român a
înţeles şi a pus în aplicare ideile sale despre rolul şi locul monarhu-
lui în guvernare şi realizarea echilibrului politic din ţară, au marcat
definitiv soarta regimului parlamentar românesc.
§3. Coordonatele regimului politic în Constituţia de la

1866
3.1. Parametrii instituţionali ai regimului parlamentar dua-
list în secolul al XIX-lea
Cu toate că în momentul dezbaterii din constituantă s-au confrun-
tat două tendinţe în ceea ce priveşte rolul şi locului monarhului în
stat, i.e. parlamentarismul monist, cu un monarh pur reprezentativ,
arbitru neutru al unei vieţi guvernamentale în care nu se amesteca, şi
parlamentarismul dualist, cu un monarh activ implicat în guvernare,
balanţa a înclinat în favoarea celor care se pronunţau pentru per-
petuarea reziduurilor ideologice şi instituţionale ale guvernământului
mixt. Monarhul, în consecinţă, urma să participe la exercitarea puterii
alături de ceea ce mai putea fi considerat a reprezenta aristocraţie
şi popor. Constituţia de la 1866 consacra, prin urmare, formal-juridic
în România coordonatele monarhiei ereditare, constituţionale şi
reprezentative, în condiţiile unui melanj instituţional care alătura
elemente ale regimului parlamentar, aşa cum erau ele reglementate
de Constituţia belgiană din 1831, unor explicabile, dar nefericite (în
contextul politic al epocii[1]) reziduuri ale monarhiei (auto)limitate.
[1]
Nefericite, deoarece România de abia depăşise un regim autoritar – cel al lui
Cuza – care se abătuse considerabil de la aşteptările în materie de constituţionalism
şi democraţie ale unei bune părţi a elitei politice româneşti şi era, tocmai de aceea,
puternic condamnat. Constituţia de la 1866, implicit prin reglementarea dreptului
de veto absolut al domnului [atribuţie specifică prioritar monarhului în monarhia
(auto)limitată], acorda acestuia puteri considerabile şi un loc central în angrenajul
instituţional statal. Pe de altă parte, atitudinea constituantei române de la 1866 este
explicabilă cel puţin din două puncte de vedere: pe de o parte, discursul ideologic
Aceasta din urmă era totuşi depăşită într-un text constituţional

ce era rezultatul expres al unui contract între naţiune şi monarh,
aspect care anunţa un aranjament instituţional menit să reflecte
poziţia de egalitate a celor două entităţi. Astfel, se combinau princi-
piul suveranităţii naţionale sau principiul reprezentativ cu principiul
monarhic – ilustrat, printre altele, de dreptul de veto absolut al dom-
nului[1]. Cele două principii erau consacrate concurenţial în substanţa
lor, chiar dacă erau reconciliate constituţional, în ceea ce priveşte
sursa suveranităţii, în favoarea principiului suveranităţii naţionale
(art. 31). Identificând formal juridic pe detentorul „suveranităţii de
origine” în entitatea abstractă a naţiunii, constituantul român a dat
curs unei competiţii pentru partajarea „suveranităţii exerciţiu”. Ca
urmare, ideea de guvernământ reprezentativ, înţeleasă prin grila
suveranităţii naţionale, era condiţionată de puterile excepţionale acor-
date monarhului. Acest melanj este explicabil prin prisma specificu-
lui sursei constituţiei române: Constituţia belgiană de la 1831 a fost
şi este considerată unul din reperele instituţionale fundamentale
ale regimului parlamentar dualist. Aşa cum remarcă C. Grewe şi
H. Ruiz Fabri:
(...) parlamentarismul dualist în forma sa tradiţională este, înainte

de toate, un regim de tranziţie: tranziţie între două concepţii ale
suveranităţii şi, corelativ, între două epoci, cea a suveranităţii
de drept divin al cărei titular şi deţinător este regele şi cea a
suveranităţii poporului. Parlamentarismul dualist permite, în mod
special, concilierea dacă nu reconcilierea exigenţelor principiului
monarhic şi celor ale principiului reprezentativ[2].
românesc cu privire la organizarea constituţională a statului român s-a concentrat,

în ceea ce priveşte persoana monarhului, mai mult asupra monarhiei ereditare
şi străine decât asupra valenţelor şi semnificaţiilor monarhiei constituţionale şi
reprezentative; pe de altă parte, ca o consecinţă directă a aspectului anterior, a fost
importată cu fidelitate, din constituţia Belgiei, întreaga arhitectură constituţională
privind raporturile dintre puterile statului, fără a se ridica semne de întrebare cu
privire la oportunitatea şi efectele ei în România.
[1]
Cele două principii se regăsesc, de exemplu, consacrate laolaltă în Charta
franceză de la 1814, însă acolo nu se face referire la faptul că toate puterile statului
emană de la naţiune. Prin această reglementare, Constituţia de la 1866 rămâne
fidelă modelului său belgian (după cum se ştie, Carol I a avut un rol decisiv în
reglementarea dreptului de veto absolut), în ciuda faptului că, în raportul Comitetului
delegaţilor care a finalizat proiectul de constituţie, se propunea un drept de veto
relativ sau suspensiv pentru monarhul român.
[2]
C. Grewe, H. Ruiz-Fabri, op. cit., p. 370.
În consecinţă, textul Constituţiei belgiene din 1831 şi cel al Consti

tuţiei române de la 1866, care preia aproape identic de la belgieni
amenajarea raporturilor dintre puterile statului, nu este familiar celui
care ar căuta aici, în mod reflexiv şi necritic, elementele generale ale
regimului parlamentar contemporan. Perpetuând cu prioritate, formal
juridic, coordonatele principiului monarhic, constituţia creionează timid
elementele guvernământului reprezentativ, cu care regimul parlamentar
tindea să devină sinonim la epoca respectivă. Intenţia constituantului
român de a consacra regimul parlamentar era totuşi ilustrată de
reglementarea, în premieră, a principiului inviolabilităţii şi, implicit,
iresponsabilităţii domnului sau regelui. Prin această reglementare,
noua constituţie a românilor se distanţa atât de Convenţia de la Paris
din 1858, cât şi de Statutul său dezvoltător din 1864, care ambele
dădeau contur (parţial) coordonatelor autoritarismului cezaric. Deşi
deţinea (depozita) în numele naţiunii puterea executivă, domnul
sau regele era, doar dintr-o perspectivă a unei posibile „inactivităţi”
constituţionale, şef formal al guvernământului şi autoritate supremă
a administraţiei publice. Cel puţin din acest unghi de abordare,
principiul conform căruia „regele domneşte dar nu guvernează” părea a
transfera, implicit, întreaga iniţiativă guvernamentală şi administrativă,
precum şi responsabilitatea politică şi juridică pe umerii miniştrilor
care-i contrasemnau actele.
Pe de altă parte, celebra formulă sintetizată de Thiers (le roi
règne mais ne gouverne pas) nu reprezenta singura şi nici pe
departe prioritara perspectivă a mijlocului de secol XIX în ceea ce
priveşte rolul şi locul monarhului în cadrul unei monarhii constituţio
nale reprezentative sau parlamentare. De origine engleză şi mar-
când evoluţia lentă, dar sigură spre monism a parlamentarismului
britanic în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ideea exprimată
de Thiers se revendica pe continent cel mult ca o alternativă ideolo-
gică, un postulat şi o speranţă teoretică vis-à-vis de posibila evoluţie
a raporturilor dintre monarh, guvern şi parlament în cadrul parla-
mentarismului dualist. Aşa cum au arătat însă disputele teoretice
dintre Thiers şi Guizot în epoca monarhiei din iulie (1830-1848)[1],
aşa cum evidenţia încă la începutul secolului al XX-lea doctrina
belgiană de drept constituţional[2], era greu, dacă nu imposibil, să
se impună monarhului un rol pur reprezentativ şi figurativ într-un
parlamentarism ce urmărea să perpetueze principiul monarhic. În
[1]
A. Laquieze, Les origines…, p. 78 şi urm.
[2]
O. Orban, Le droit constitutionnel de la Belgique, tome II: Les pouvoirs de
l’Etat, Liége – Paris, 1908, p. 272-273.
acelaşi sens, doctrina românească de drept constituţional antebe-

lică, reprezentată, în mod special, de C-tin G. Dissescu, afirma cu
tărie rolul activ în guvernare pe care trebuia să-l asume un monarh
constituţional. Pentru acesta era clar că:
Maxima lui Thiers nu poate fi de esenţa guvernământului monar-

hic constituţional; şeful statului nu poate să fie inactiv (...)Teoria
lui Thiers ar fi condamnarea regimului monarhic şi ar fi în con-
trazicere cu însăşi semnificarea etimologică a cuvintelor: Rex
est qui regit, şi Rege constituţional nu poate însemna decât un
Rege ale cărui acţiuni sunt conforme constituţiei[1].
Textul constituţional era ambiguu, iar neclaritatea rolului monar

hului era amplificată de utilizarea de către Constituţia belgiană din
1831 a unor formule tehnico-juridice care erau fie inspirate, direct
sau indirect, din constituţii europene ce reglementau monarhia (auto)
limitată (Charta franceză de la 1814, preluată, în bună măsură, de
cea de la 1830), fie semănau cu altele regăsite în constituţii de
aceeaşi natură – cum era cazul constituţiilor germane ale secolului
al XIX-lea[2]. Dacă ar fi să dăm crezare celor spuse de A. Laquieze,
Charta franceză din 1830 nu se îndepărtase considerabil de cea
din 1814, de aceea ea nu instaura formal, nici pe departe, regimul
parlamentar (monist). Referindu-se la regimul politic al monarhiei
din iulie, acesta remarca:
Constatăm deci originalitatea monarhiei reprezentative care, în

calitate de guvernământ mixt, prevede un aranjament instituţio-
nal aflat la jumătatea drumului între monarhia limitată, aşa cum
o instituie Charta din 1914, şi regimul parlamentar[3].
Prin urmare, formula inviolabilităţii monarhului, alături de contra-

semnătură şi responsabilitatea penală a miniştrilor, reglementate
deopotrivă de constituţiile monarhiei constituţionale (parlamentare) şi
de cele ale monarhiei (auto)limitate[4] nu lăsau să transpară, în cazul
celor dintâi, nicio latitudine vizibilă a regimului parlamentar. Lipsa
consacrării constituţionale a instituţiei guvernului şi a răspunderii
[1]
C-tin G. Dissescu, op. cit., p. 760. În perioada celui de-al doilea război mondial
ideea lui Disesscu era perpetuată sub influenţa indubitabilă a doctrinei belgiene. A
se vedea P. Negulescu, G. Alexianu, Tratat…, p. 289.
[2]
Ph. Lauvaux, Le grandes…, p. 194.
[3]
A. Laquieze, Les origines..., p. 120-121.
[4]
S. Rials, Essai sur le concept…, p. 122.
politice a acestuia în faţa parlamentului lăsau la îndemâna doctrinei

şi a practicii constituţionale stabilirea măsurii în care se perpetua
şeful de stat dominant al monarhiei limitate sau un monarh încor-
setat de cerinţele parlamentarismului modern.
De altfel, parlamentarismul dualist trebuie înţeles corect în esenţa
sa: el nu reprezintă atât un demers de limitare, diminuare şi relegi-
timare a puterilor monarhului, cât un demers de egală legitimare şi
implicare a legislativului în exercitarea puterii statale, ca expresie a
importanţei crescânde acordate principiului suveranităţii naţionale
şi, implicit, principiului reprezentativităţii. Prin urmare, parlamenta-
rismul timpuriu, conturat în forma sa dualistă, trebuie perceput ca un
efort doctrinar şi instituţional de a induce constituţional egalitatea,
echilibrul, colaborarea şi interdependenţa între executiv şi legis-
lativ, între monarh şi parlament[1]. De aici denumirea de monarhie
constituţională[2], monarhie parlamentară de tip dualist sau regim cu
executiv monarhic[3] alăturată acestui tip de regim politic. De aici şi
existenţa obligatorie a două mari instrumente de asigurare a balan-
sului puterilor: pe de o parte, responsabilitatea politică a guvernului
solidar atât faţă de monarh, dar şi faţă de majoritatea parlamentară –
pârghie constituţională prin care legislativul limitează executivul[4];
[1]
Ph. Lauvaux, Le grandes…, p. 164-165.
[2]
G. Antonetti, op. cit., p. 148-149.
[3]
S. Rials, Essai sur le concept…, p. 121.
[4]
Din nefericire, literatura de specialitate a ultimelor decenii, care s-a aplecat
asupra problematicii evoluţiei dreptului şi vieţii constituţionale la români în secolul
al XIX-lea, ignoră aproape în totalitate valenţele şi specificitatea regimului parla-
mentar dualist, preluat în România odată cu Constituţia din 1866. De exemplu,
A. Banciu, deşi dedică două lucrări istoriei constituţionale a românilor – Istoria vieţii
constituţionale în România (1866-1991) şi Istoria constituţională a României. De-
ziderate naţionale şi realităţi sociale– nu face nicio referire la acest aspect. Un alt
autor, G. Chiriţă în „Organizarea instituţiilor moderne ale statului român” (1856-
1866), ignoră şi el problema dublei răspunderi politice a guvernului şi implicaţiile
politico-juridice ale acesteia. R. Carp, în lucrarea dedicată „Responsabilităţii minis-
teriale”, neglijează valenţele regimului parlamentar dualist, identificând parlamenta-
rismul clasic cu regimul parlamentar monist (p. 73). Aceeaşi referire la regimul par-
lamentar monist apare şi la o serie de autori de drept constituţional contemporani,
e.g. C. Ionescu în Monarhia românească. Destinul unei idei, în R.D.Pb. nr. 4/2008,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 5. În cunoscuta sa lucrare,„Începuturile şi dez-
voltarea...”, regretatul profesor T. Drăganu omite şi el să definească trăsăturile re-
gimului parlamentar dualist, cu toate implicaţiile sale asupra vieţii politice şi consti-
tuţionale din epoca domniei lui Carol I. Singura lucrare care defineşte corect natura
regimului politic lansat de Constituţia din 1866, dar fără a exploata deplin toate con-
secinţele instituţional-politice ale acestuia, este Libertate, lege şi drept. „O istorie a
constituţionalismului românesc”, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 66 şi urm, aparţinând
lui I. Stanomir.
pe de altă parte, dreptul monarhului de a dizolva parlamentul sau

camera inferioară a acestuia – pârghie prin care executivul limitează
legislativul[1]. Toate aceste pârghii ar trebui căutate şi evidenţiate
constituţional pentru a putea vorbi despre regim parlamentar dualist.
Din nefericire, conform modelului său belgian, mecanismele şi
pârghiile de echilibru şi control reciproc între executiv şi legislativ,
specifice regimului parlamentar dualist, au fost reglementate doar
parţial în Constituţie. Consacrarea unei astfel de arhitecturi consti-
tuţionale la 1866 este doar într-o mică măsură explicată de inexis-
[1]
Având în vedere aceste aspecte, exprimăm din nou rezerve cu privire la
teoria exprimată de R. Carp în lucrarea „Inventarea Constituţiei...”, conform căreia
de esenţa regimului parlamentar ar fi limitarea puterii executive. Abordarea acestui
autor este complet anacronică. Responsabilitatea ministerială, în forma răspunderii
politice a guvernului în faţa parlamentului, este specifică parlamentarismului de tip
monist afirmat treptat din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi, mai ales, la în-
ceputul secolului al XX-lea. Autorul încearcă să aplice o grilă de evaluare specifică
unei anumite epoci unei cu totul alte epoci. De unde şi eroarea de a ignora specifi-
cului parlamentarismului timpuriu care nu este monist, ci dualist: adică răspunderea
politică a guvernului era bidirecţională – atât în faţa guvernului, cât şi în faţa mo-
narhului. Mai mult, de natura parlamentarismului dualist nu era doar reglementarea
constituţională sau practicarea cutumiară a răspunderii politice duale a guvernului,
ci şi prezenţa obligatorie a dreptului monarhului de a dizolva parlamentul. Acelaşi
anacronism s-ar manifesta şi în cazul în care s-ar identifica responsabilitatea mi-
nisterială doar cu răspunderea juridică a membrilor guvernului. În genere, trebuie
făcută o distincţie clară între epoca monarhiei limitate şi epoca parlamentarismului
dualist sau monist. Răspunderea juridică a miniştrilor (nu a guvernului) în faţa legis-
lativului era prezentă şi în constituţiile care consacrau monarhia (auto)limitată, dar
nu avea, în niciun caz, valoarea limitării executivului. Era mai mult vorba despre o
autolimitare a puterii monarhului, implicit a miniştrilor subordonaţi acestuia, o garan-
ţie a respectării legalităţii.
Dacă tot e să pomenim despre limitarea puterii executive, trebuie precizat că,
în contextul trecerii de la monarhia (auto)limitată la guvernământul reprezentativ
sau parlamentarismul dualist, accentul a căzut în permanenţă pe limitarea puterii
monarhului, identificat cu puterea executivă, şi în nici un caz pe limitarea pute-
rii guvernului (cu care, de altfel, puterea executivă nu se identifica). Nu în ultimul
rând, trebuie precizat că a condiţiona existenţa unei constituţii în sens material de
prezenţa principiului responsabilităţii guvernamentale (politice şi/sau juridice) şi a
face din acest aspect o normă universală, ignoră complet evoluţia pe plan mondial
a principiului separaţiei puterilor în stat. E suficient să amintim că acest criteriu
este inaplicabil principiului diviziunii puterilor în stat prezent în Constituţia SUA.
Susţinut de un sistem complex de checks and balances, acesta nu reglementează
şi nu implică practic răspunderea politică a guvernului în faţa parlamentului. S-ar
putea susţine că procedura de impeachment (răspundere juridică) a preşedintelui
SUA reprezintă o limitare a puterii executive de către legislativ, iar criteriul material
propus de Carp ar fi întrunit. A susţine însă că un asemenea element constituie de
unul singur esenţa coordonatei materiale a Constituţiei SUA, înseamnă a ignora an-
samblul complex de ponderi şi contraponderi care conferă specificitate balansului
dintre legislativ şi executiv în constituţionalismul nord-american.
tenţa (încă), la nivel european, a unor formule constituţionale care

să reglementeze clar instituţiile şi raporturile specifice acestui tip de
regim politic[1]. Aşa cum demonstraseră efervescenţele ideologice
de la 1857 şi din anii următori, elita politică a României era pe deplin
conştientă de condiţiile existenţei regimului parlamentar, în special
de existenţa clară a unui guvern solidar responsabil politic în faţa
parlamentului pentru activitatea sa guvernamentală[2]. Mihail Kogăl-
niceanu, de exemplu, în proiectul său de constituţie de la 1848 con-
sacra în premieră instituţia guvernului, în ciuda faptului că modelele
constituţionale belgian şi francez ale epocii nu făceau acelaşi lucru.
Fără a interveni creativ, constituantul român de la 1866 a rămas
însă captiv modelului său belgian, al cărui prestigiu inhiba şi făcea
inutilă orice tendinţă spre inovare.
Astfel, în timp ce inviolabilitatea domnului, obligaţia contrasem-
nării actelor sale de către miniştri, răspunderea juridică a acestora,
dreptul domnului de a dizolva parlamentul erau expres reglemen-
tate, instituţia guvernului, a primului ministru, precum şi răspunderea
politică solidară a acestora in faţa parlamentului erau inexistente. În
aceste condiţii, inexactitatea şi lipsa de claritate a textului constituţio
nal impuneau recuperarea pe calea interpretării logico-sistematice
a principiilor absente din ecuaţia monarhiei parlamentare. Acest
fapt a lăsat deschisă posibilitatea consacrării pe cale cutumiară a
structurii instituţionale şi funcţionale specifică parlamentarismului
modern dualist. Pe de altă parte, aceeaşi situaţie a deschis un vast
orizont experimental în ceea ce priveşte procesul de adaptare, de
„românizare” a instituţiilor importate la fondul românesc existent.
Plecând de la dezideratul unei egalităţi (a legitimării) şi echilibru
între executiv şi legislativ, Constituţia din 1866 realizează o amena-
jare a puterilor statului care să îndreptăţească parlamentul. Puterea
legislativă este astfel, deopotrivă, exercitată de către domn şi Repre-
zentanţa naţională formată dintr-un parlament bicameral – Senat
şi Adunarea deputaţilor – ce a trebuit să depăşească cu dificultate,
în cadrul constituantei, atât argumentele legate de tradiţia unica-
merală a poporului român, cât şi reticenţele celor care rememorau
rolul partinic al Senatului în angrenajul instituţional-politic autoritarist
[1]
O formulă instituţional-constituţională care să consacre expres răspunderea
politică solidară a guvernului în faţa parlamentului a apărut prima dată în Europa
doar în legea constituţională franceză din 16 iulie 1875. A se vedea M. Morabito,
op. cit., p. 305.
[2]
A se vedea pentru pronunţarea Adunării ad-hoc a Moldovei în favoarea invio
labilităţii domnului şi, implicit, a răspunderii guvernamentale (politice) M. Guţan,
Convenţia de la Paris…, p. 107-108.
lansat de Cuza din 1864. Sub aspectul atribuţiilor, parlamentul este

puternic consolidat, comparativ cu reglementările convenţionale:
dreptului egal (cu al domnului) de iniţiativă legislativă i se adăuga
un drept exclusiv de interpretare a legilor, se consacra expres man-
datul reprezentativ şi imunitatea parlamentară, se consolida auto-
nomia organizatorică şi financiară a parlamentului şi se conturau cu
precizie mecanismele constituţionale de control parlamentar asupra
executivului. Mai mult, reglementarea constituţională a atribuţiilor
Reprezentanţei naţionale înaintea celor ale executivului, scotea în
evidenţă o clară intenţie de a da prioritate legitimităţii legislativului
în faţa celei aparţinând executivului.
Totuşi, în ciuda demersului evident de recalibrare a rolului şi locu-
lui parlamentului, monarhul conserva un loc central în angrenajul
puterilor statului. Co-deţinător, alături de parlament, al puterii legis-
lative, el era singur deţinător (în numele naţiunii) al puterii executive.
Guvernului, nereglementat constituţional, i se contesta orice şansă
de a-şi afirma formal-juridic autonomia şi identitatea politică nece-
sare într-un regim parlamentar şi doar consacrarea constituţională
a inviolabilităţii monarhului sugera că miniştrii –numiţi şi revocaţi
în exclusivitate de către şeful statului – ar fi putut fi consideraţi şi
altceva decât tradiţionali agenţi individuali şi personali ai acestuia.
Cu toate că direcţionarea politicii interne şi externe a ţării, precum
şi conducerea efectivă a administraţiei publice reveneau, implicit,
guvernului, regele nu primea rolul unei simple marionete. Prin atri-
buţiile sale de recrutare a cabinetului regele se pronunţa asupra
direcţiei politice de urmat, iar prin atribuţiile sale în materie de apli-
care a legii şi în materie administrativă, în general, el condiţiona
activitatea ministerială şi guvernamentală. Aşa cum actele regelui
nu erau valide fără contrasemnătura ministrului de resort, tot aşa
diversele regulamente şi decrete de aplicare a legii nu erau valide
fără semnătura regelui. În aceste condiţii, postularea constituţio-
nală a ecuaţiei guvernare – administrarea se realiza în cadrul unui
executiv bicefal domn – guvern care lăsa deschisă în practica poli-
tică şi constituţională problema localizării sursei reale a autorităţii
guvernamentale. Regimul parlamentar dualist, presupunând răs-
punderea politică a guvernului (şi) în faţa şefului statului – titular al
executivului –, deschidea acestuia posibilitatea (nu şi obligaţia) de
a se implica activ în guvernare, fără a se situa în afara jocului politic
propus de constituţie.
3.2. Parametrii funcţionali ai regimului parlamentar dualist

în secolul al XIX-lea
Elita politico-juridică românească importase, în consecinţă, prin
Constituţia de la 1866, „mecanismele complexe şi delicate”[1] ale
regimului parlamentar dualist de tip orleanist sau belgian. Dincolo
de dezbaterea legată de modul în care s-a realizat acest import
juridic sau declaraţiile de intenţii ale clasei politice româneşti, este
important de relevat modul în care aceste mecanisme au fost puse
în practică în România epocii. Demersul este cu atât mai util cu
cât, aşa cum sugerează P. Pactet, regimul parlamentar (dualist)
nu presupune nişte idei a priori, ci o înlănţuire de circumstanţe,
presiune a evenimentelor şi chiar hazard[2]. Regimul parlamentar
dualist nu implică, în consecinţă, (doar) redactarea corectă a unor
reţete constituţionale, ci o practică politică adecvată. Ţinând cont
de aceste aspecte, trebuie scos în evidenţă faptul că, pe lângă mai
sus amintitele coordonate teoretice obligatorii pentru prezenţa unui
regim parlamentar, practica vieţii constituţionale europene, în spe-
cial engleză (până în 1834), franceză (1830-1848) şi belgiană în
secolul al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea, a scos
în evidenţă necesitatea asigurării unor parametri funcţionali pentru
existenţa concretă şi corectă a regimului parlamentar dualist. Aceştia
au menirea de a postula şi conserva echilibrul instituţional şi politic
extrem de sensibil specific acestui tip de regim politic.
a) în regimul parlamentar dualist, era necesar ca guvernul să
aibă atât încrederea majorităţii parlamentare, cât şi pe cea a şefului
statului[3]. Prin noua responsabilitate guvernamentală politică bidi-
recţionată, guvernul, deşi emancipat de dependenţa strictă faţă de
monarh, specifică monarhiei (auto)limitate, păstra vis-à-vis de acesta
o strânsă legătură juridico-politică ce nu-l transforma necondiţionat
în propulsor al viziunilor politice ale şefului statului. În acelaşi timp,
responsabilitatea politică în faţa parlamentului nu impunea o coordo-
nare a politicii guvernamentale în mod exclusiv cu voinţa majorităţii
guvernamentale. Aceste aspecte implicau însă, logic, obligativitatea
[1]
P. Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Masson, Paris, 1986,
p. 143.
[2]
Idem.
[3]
Acest aspect mai apărea încă, în perioada interbelică, în definiţiile date regi-
mului parlamentar. A se vedea M. Hauriou, op. cit., p. 68.
monarhului de a recruta primul ministru şi membrii guvernului din

rândurile membrilor majorităţii existente în parlament[1].
Conflictul posibil între monarh şi parlament cu privire la poli-
tica guvernamentală transforma, în aceste condiţii, guvernul într-o
supapă de amortizare a tensiunii dintre ele[2]. Aşa cum remarca
B. Chantebout:
Dubla responsabilitate a guvernului în faţa monarhului şi a Par-

lamentului îi permite acestuia să se prevaleze faţă de fiecare
dintre cele două instituţii de încrederea şi dorinţele celeilalte şi
să încerce să obţină prin sinteza aspiraţiilor lor o politică accep-
tabilă pentru ambele părţi[3].
Având în vedere implicarea activă în guvernare a monarhului, era

important pentru echilibrul instituţional al statului ca regele şi majo-
ritatea parlamentară susţinătoare a guvernului să împărtăşească
aceeaşi viziune politică[4]. Doar astfel regele îşi putea manifesta
superioritatea politică pe care regimul parlamentar dualist încerca
s-o recupereze din prestigiul monarhiei absolute de altădată. În
momentul în care între monarh şi parlament intervenea un conflict
legat de oportunitatea menţinerii guvernului, echilibrul instituţional
al regimului parlamentar era pus în pericol. Fie în momentul în care
guvernul era susţinut doar de către majoritatea parlamentară, fie în
momentul în care era susţinut doar de către monarh, stabilitatea
guvernamentală este pusă sub semnul întrebării. Demiterea guvernu-
lui de către şeful statului sau adoptarea unei moţiuni de cenzură de
către parlament nu asigurau stabilitatea politică, în condiţiile în care
numirea de către rege a unui alt guvern, împotriva voinţei politice a
majorităţii parlamentare, nu făcea decât să perpetueze instabilitatea
guvernamentală. De asemenea, menţinerea de către rege a unui
guvern (personal) lipsit de susţinere parlamentară ar fi transgresat
coordonatele obligatorii ale regimului parlamentar. Activismul poli-
[1]
A. Esmein, op. cit., p. 133. În acest context, critica lui R. Carp la adresa con-
vingerii lui G.G. Meitani că domnul sau regele era obligat, conform constituţiei de
al 1866, să numească miniştrii dintre parlamentari este complet nejustificată. A se
vedea R. Carp, Responsabilitatea ministerială…, p. 170. Recrutarea miniştrilor din
rândurile parlamentarilor majorităţii era, cel puţin în sistemul parlamentar englez pe
care Meitani îl propovăduia, o consecinţă logică a regimului balansului sau confu-
ziei puterilor în stat.
[2]
R. Capitant, op. cit., p. 42.
[3]
B. Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Armand Colin, Paris,
1991, p. 156, citat de C. Grewe, H. Ruiz Fabri, p. 369.
[4]
G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper, op. cit., p. 118.
tic al şefului statului se putea transforma, în aceste condiţii, într-o

piedică serioasă pentru stabilitatea politică.
Cu certitudine însă, în cadrul regimului parlamentar dualist, un
guvern care nu se mai bucura de încrederea parlamentului nu era
obligat să demisioneze. Monarhul, dacă acorda în continuare credit
politic guvernului dezavuat de către parlament, putea să apeleze
la dizolvarea acestuia din urmă în speranţa că va obţine pentru
guvernul susţinut de el o majoritate parlamentară. Reciproca nu era
însă valabilă: un guvern care nu se mai bucura de sprijinul politic
al monarhului nu putea rămâne la putere doar cu sprijinul politic al
parlamentului.
b) Într-un regim parlamentar dualist, apelul la pârghia constituţio
nală a dizolvării uneia sau ambelor camere ale parlamentului era
cea mai eficientă cale constituţională de deblocare a crizei guver-
namentale. Trebuie înţeles însă faptul că dizolvarea nu mai repre-
zenta un instrument constituţional eficace, pus la dispoziţia monar-
hului (auto)limitat pentru ca acesta să-şi impună voinţa politică unui
parlament lipsit de obedienţă. Dizolvarea parlamentului era acum
o pârghie constituţională prin intermediul căreia monarhul solicita
deţinătorului suveranităţii – naţiunea – să tranşeze conflictul între
puterile statului, pronunţându-se în favoarea guvernului sau a par-
lamentului (între partidul sau coaliţia aflat(ă) la putere şi majoritatea
parlamentară aflată în opoziţie)[1].Trebuie reţinut totuşi cu atenţie,
aşa cum remarca R. Capitant, faptul că dizolvarea era un instrument
personal al monarhului şi nu al guvernului, iar poporului i se cerea
să se pronunţe ori în favoarea politicii monarhului (nu a guvernului),
ori în favoarea politicii majorităţii parlamentare existente[2].
Apelul obligatoriu la arbitrajul „ţării legale” poate contura o nouă
majoritate parlamentară, ceea ce va impune monarhului numirea
unui nou guvern, susţinut de aceasta sau va da câştig de cauză
vechii majorităţi parlamentare, caz în care şeful statului va trebui să
numească un guvern din rândurile acesteia. Esenţial era ca monar-
hul să respecte voinţa liber exprimată a electoratului. Prin urmare,
cum practica regimului parlamentar nu accepta apelul la dizolvări
în cascadă ale corpului legislativ până la obţinerea unei majorităţi
parlamentare agreate de către şeful statului (deşi constituţia nu
impunea nicio limită acestui drept), singura soluţie pentru ieşirea
din blocajul instituţional era renunţarea de către acesta la activis-
[1]
D. Chagnollaud, Droit constitutionnel contemporain. Tome1: Théorie géné
rale. Les régimes étrangers, 5e éd., Dalloz, Paris, 2007, p. 141.
[2]
R. Capitant, op. cit., p. 44.
mul politic[1]. Într-adevăr, fără o astfel de atitudine, criza politică se

putea ori întinde la nesfârşit, ori conduce la autoritarism monarhic,
prin nerespectarea de către monarh a voinţei electoratului[2]. Prima
variantă s-ar manifesta în limitele democraţiei şi regimului parlamen-
tar, dar ar determina instabilitate politică perpetuă. Cea de-a doua
ar transgresa limitele democraţiei şi regimului parlamentar, dar ar
asigura stabilitatea politică. În condiţiile unei opţiuni ferme pentru
democraţie, echilibrul instituţional în cadrul regimului parlamentar
s-a instaurat prin evoluţia acestuia spre formula sa monistă[3].
c) Era esenţial să se ajungă, prin alegeri libere, la conturarea
unei majorităţi parlamentare solide care să dea primul ministru şi să
susţină politica guvernului. Acest lucru depindea de existenţa unor
ideologii politice bine conturate, de existenţa unor partide politice
puternice şi cu un număr cât mai mic (preferabil două partide poli-
tice), precum şi de sistemul electoral practicat.
d) Gândirea politică să fie bine închegată ideologic. Acest aspect
nu implica doar existenţa unor demersuri de reflecţie politică pe paliere
ideologice, dar şi existenţa unei elite politice capabile să asimileze, să
înţeleagă şi să pună în aplicare mecanismele delicate ale regimului
parlamentar, în special ale celui dualist. Nu întâmplător, în consecinţă,
democraţia reprezentativă franceză, bazată pe votul cenzitar a
epocii 1830-1848, a fost apreciată ca o formulă politico-juridică
utilă pentru „un regim al cărui spirit de compromis şi mecanisme
delicate se acomodează bine cu o dezbatere politică rezervată unei
clase (politice, n.n.) puţin numeroase şi căreia posesia unei averi îi
asigură, în ciuda unor divergenţe de opinie, o oarecare unitate”[4].
Pe de altă parte, aşa cum a arătat experienţa Monarhiei din iulie,
dominarea vieţii politice de către o clasă politică monocoloră din
punct de vedere ideologic, susţinută de o bază socială coerentă
(burgheză), nu reprezenta o condiţie suficientă pentru asigurarea
[1]
P. Pactet, op. cit., p. 146.
[2]
Valorile democratice ale secolului al XIX-lea şi principiul guvernământului
reprezentativ impuneau monarhului să accepte rezultatele alegerilor parlamenta-
re libere şi să (re)stabilească echilibrul între guvern si parlament plecând de la
aceste premize. Până la urmă, alegerile libere şi respectarea voinţei electoratului
fac fundamental diferenţa între autoritarism sau absolutism monarhic şi democraţia
bazată pe regimul parlamentar, între monarhie absolută sau limitată şi monarhia
constituţională. A se vedea M. Morabito, op. cit., p. 194.
[3]
P. Pactet, op. cit., p. 146.
[4]
Idem, p. 275.
pârghiilor de echilibru între majoritate şi minoritate parlamentară,

utile bunei derulări a mecanismelor regimului parlamentar[1].
e) Ideologiile politice să fie susţinute de partide politice consoli-
date. Lipsa de consistenţă ideologică determinată de lipsa reală a
clivajelor sociale a reprezentat, în secolul al XIX-lea, cel mai important
duşman al procesului de solidificare partidică şi, implicit, al asigurării
stabilităţii guvernamentale. Lipsa „conflictului” între ideologiile politice
a făcut loc conflictelor între orgoliile personale ale politicienilor, iar
instabilitatea şi dezorganizarea intrapartidică s-au reflectat negativ
atât asupra duratei de supravieţuire a coaliţiilor guvernamentale,
cât şi asupra şanselor ca dizolvarea parlamentului să conducă la
formarea unei noi majorităţi parlamentare stabile[2].
f) Ar fi ideal ca scena politică să fie monopolizată de cât mai
puţine partide politice. Uzurile constituţionale engleze scoseseră în
evidenţă faptul că bipartidismul avantaja cel mai bine menţinerea
echilibrului instituţional în cadrul regimului parlamentar (dualist). Alter-
nanţa democratică la putere a două partide politice puternice permi-
tea conturarea unor majorităţi parlamentare suficient de puternice
pentru a susţine guvernul şi a asigura stabilitatea guvernamentală.
Pluripartidismul poate oferi şi el majoritatea parlamentară nece-
sară susţinerii guvernamentale, atâta timp cât există posibilitatea
formării unor coaliţii guvernamentale sau a conturării unui partid
dominant. Această premisă era departe de a fi o reţetă sigură şi
universală a succesului regimului parlamentar, în condiţiile în care
viaţa politică franceză demonstrase că pluralismul excesiv al par-
tidelor politice şi guvernarea bazată pe coalizarea acestora poate
produce instabilitate politică şi guvernamentală.
Aspectul cel mai delicat legat de aceşti parametri funcţionali
vizează posibilitatea de a importa, alături de structurile instituţio-
nale, acea totalitate de mentalităţi, practici şi structuri socio-politice
necesare susţinerii şi bunei funcţionări a pârghiilor regimului parla-
mentar dualist. Până la urmă, aşa cum s-a scos de mai multe ori în
evidenţă, parlamentarismul dualist era un regim politic strict legat
de un anumit echilibru al forţelor sociale, de maturitatea actorilor
politici, de forţa convingerilor ideologice dintr-o anumită societate.
Aşa cum remarca G. Antonetti:
Termenii utilizaţi pentru a caracteriza acest sistem politic erau

cei de balans, echilibru, de temperament, de moderaţie. Era o
[1]
M. Morabito, op. cit., p. 206.
[2]
Idem, p. 206-207.
mecanică de orologie complicată, fragilă, ce presupunea mâini

experte, minţi deschise şi temperamente calme[1].
Sau, aşa cum remarca Victor du Bled:
Acest regim trăieşte prin tranzacţie, prudenţă, armonie între

Camere şi puterea executivă; el reclamă cele mai înalte virtuţi,
moravurile politice cele mai desăvârşite, răbdarea, abnegaţia,
fidelitatea cea mai acerbă faţă de tradiţiile partidelor, tactul guver-
namental cel mai fin şi cel mai delicat; mai presus de toate, el
pretinde din partea tuturor, a celor mari şi a celor mici, un respect
absolut al legalităţii[2].
Toate aceste aspecte păreau a fi destul de neclare elitei politice

româneşti de la 1866, marcată de un molipsitor entuziasm pentru
transplant constituţional şi un periculos optimism faţă de forţa mode-
latoare a instituţiilor importate. Pe de altă parte, ele erau destul de
clare lui Carol I care, dimpotrivă, blama neîncrezător transplantul
Constituţiei belgiene de la 1831 şi manifesta un pesimism incurabil
faţă de capacitatea elitei politice româneşti de a da viaţă instituţiilor
importate. Această atitudine şi-a pus considerabil amprenta asupra
soartei regimului parlamentar dualist în România.
§4. Gândirea politico-juridică a regelui Carol I şi inflexiu-

nile autoritarismului monarhic
Evidenţierea atitudinii ideatice a lui Carol I faţă de regimul politic
al României epocii sale este un demers esenţial pentru înţelegerea
mecanismelor concrete care au stat la baza funcţionării vieţii
constituţionale româneşti, în general, şi a regimului parlamentar,
în special, între 1866 şi 1914. După cum bine se cunoaşte, regele
Carol I nu a avut preocupări publicistice şi, cu atât mai puţin, nu a fost
interesat să-şi exprime opiniile cu privire la viaţa politică românească
în cadrul unor lucrări de analiză politico-juridică. Memoriile şi jurnalul
său au fost publicate postum[3], fără a ne oferi date complete despre
gândirea politică a Suveranului. O cu totul altă perspectivă ne oferă
însă bogata corespondenţă pe care regele a purtat-o cu membrii
[1]
G. Antonetti, op. cit., p. 150.
[2]
V. Du Bled, Histoire de la Monarchie de Juillet de 1830 à 1848. Tome premier,
Paris, 1877, p. CI.
[3]
A se vedea pentru amănunte V. Docea, Jurnal. Carol I al României, volumul
I: 1881-1887, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p. 5 şi urm.
familiei sale între 1878 şi 1912[1]. În paginile acesteia se regăsesc

numeroase pasaje în care Carol I îşi expune viziunea proprie cu
privire la viaţa politică românească a epocii. Gândurile sale au rolul de
a aduce clarificări importante cu privire la coordonatele democraţiei
româneşti şi o mai corectă înţelegere a etapelor concrete pe care
le-a parcurs statul român în drumul său spre modernizare. Având
în vedere sursa ideilor sale, nu se poate discuta cu stricteţe despre
o expunere sistemică, nici măcar despre una sistematică, a viziunii
sale politico-juridice. Cu toate acestea, paginile corespondenţei
private, alături de corespondenţa sa diplomatică, ne oferă informaţii
preţioase cu privire la opinia suveranului despre Constituţie şi
viaţa constituţională din România, cu privire la rolul monarhiei în
economia eşafodajului constituţional, cu privire la mecanismele
regimului parlamentar, la rolul partidelor politice pe scena politică
românească etc.
4.1. Constituţia de la 1866

Faptul că jurase să respecte o Constituţie ce era expresia contrac
tului între monarh şi naţiune, nu l-a împiedicat pe Carol I să-şi exprime
opinia proprie cu privire la structura, conţinutul principial, aranjamentul
instituţional ori funcţionalitatea acestor aspecte în contextul socio-
politic românesc. Cel mai interesant aspect al atitudinii lui Carol I
vis-à-vis de Constituţia din 1866 este măsura în care reuşeşte să
anticipeze şi să prefaţeze una din cele mai intense controverse
intelectuale ale sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX:
oportunitatea metodelor construcţiei constituţionale de la 1866.
Problema importului constituţional şi cea a aptitudinilor elitei politice
de a adapta şi aplica instituţiile constituţionale preluate prioritar de la
belgieni este aşezată, de la bun început, în termenii viitoarei dispute
a formelor fără fond.
Poziţia negativă a lui Carol I faţă de Constituţia de la 1866
s-a format timpuriu, de-a lungul a 4-5 ani de domnie marcaţi de
o instabilitate politică şi guvernamentală incomodă pentru oricine
ar fi dorit cu sinceritate să aplice principiile regimului parlamentar
dualist. Inexistenţa unor partide politice clar coagulate ideologic,
existenţa unor facţiuni politice dominate de lideri politici ambiţioşi,
lipsa aproape completă de exerciţiu parlamentar, existenţa unui elec-
torat captat prea puţin prin oferte ideologice, toate acestea creaseră
[1]
S. Cristescu, Carol I şi politica României (1878-1912), Ed. Paideia, Bucureşti,
2007.
un context politic în care mai sus amintiţii parametri funcţionali ai

regimului parlamentar dualist nu-şi găseau locul. Majorităţile parla-
mentare puternice şi stabile aşteptate de monarh au fost înlocuite
de majorităţi parlamentare fragile şi perpetuu instabile, încrederea
politică a monarhului în guvern a fost adesea dublată de blamul
politic al camerelor parlamentului, guvernul a fost departe de a-şi
asuma o funcţie de echilibru între monarh şi parlament, iar sistemul
electoral practicat într-un context pluripartidic neorganizat şi neco-
agulat doctrinar a făcut ca instrumentul dizolvării parlamentului să
nu-şi atingă scopurile. Instabilitatea guvernamentală şi moravu-
rile politice îşi spuneau din plin cuvântul asupra realizării politicilor
guvernamentale, făcând ţara de neguvernat.
Conştient de dezavantajele acestei stări de lucruri, Carol I a oferit
o explicaţie şi a propus o soluţie. Explicaţia este emblematică pentru
întreaga gândire politică a monarhului, dar şi pentru o întreagă epocă
de dezbatere politico-juridică: dezechilibrele constituţional-politice din
societatea românească a anilor 60 ai secolului al XIX-lea se datorau
importului constituţional de la 1866. Fără a urmări o analiză sistematică
a problematicii complexe a transplantului constituţional, monarhul
a tranşat o serie din chestiunile specifice acesteia. Evidenţiind rolul
central (inevitabil) al elitei româneşti şcolite în vestul Europei în reali
zarea importului constituţional, Carol I atrage atenţia asupra pres-
tigiului dreptului occidental ca fiind factorul determinant al importului
constituţional de la 1866. Deşi prestigiul (dreptului importat) este o
cauză voluntară a importului juridic, prezenţa sa nu reprezintă ab
initio o garanţie a unui import juridic realizat în mod judicios. Acest
aspect este corect remarcat de monarhul român:
Aceşti oameni cari, uitând situaţiunea patriei lor, s-au dus să-şi
facă educaţiunea politică şi socială în străinătate, nu au altă gân-
dire decât a aplica la ei şi fără discernământ ideile admise acolo
şi îmbrăcate într-o formă utopică…
declara Carol I la 10-22 decembrie 1870 în scrisoarea sa către

Auerbach, publicată în „Gazeta de Augsburg”[1]. Alăturarea cauzei
importului constituţional – prestigiul – lipsei de discernământ este, sub
aspectul fenomenologiei importului juridic, cât se poate de normală:
admiraţia faţă de un sistem juridic străin poate bloca radical orice
filtre ale receptării selective, raţionale, care să ţină cont de echili-
[1]
S.L. Damean, Carol I al României, Vol. I: 1866-1881, Ed. Paideia, Bucureşti,
2000, anexa 5, p. 235.
brul între necesitatea, posibilitatea şi intensitatea importului. Deşi

Carol I nu are pe deplin dreptate – importul constituţional de la 1866
neputând fi pus în întregime sub semnul lipsei de discernământ[1] –,
acuzele sale la adresa elitei politice româneşti erau justificate de o
analiză simplă a echilibrului mai sus amintit.
Soluţia propusă de Carol I se îndepărta însă de ceea ce proble
matica dezbaterii formelor fără fond va propune ulterior: nu se punea
problema, în viziunea tânărului monarh, nici să se realizeze o ingi
nerie culturală menită să aducă fondul românesc la înălţimea formelor
importate la 1866, nici să se realizeze un nou import constituţional,
dar raţional. Problema esenţială a lui Carol I era faptul că actul juridic
fundamental de la 1866 nu corespundea „nici stării de dezvoltare
interioară, nici cu specificităţile şi tradiţiile ţării”. Soluţia trebuia,
deci, căutată în interior. Prin urmare, el propunea, printr-o scrisoare
adresată reginei Angliei, în 1870, „un guvernământ stabil, just şi
puternic” menit să „muncească de o manieră mult mai serioasă la
dezvoltarea proprietăţii ţării...”[2]. Aşa cum o demonstra un Memoriu
redactat în decembrie 1870, stabilitatea guvernamentală nu urma
să fie realizată prin intermediul mecanismelor constituţionalismului
modern, cu atât mai puţin ale regimului parlamentar, ci prin interme-
diul modificării în sens autoritar a Constituţiei de la 1866. Monarhul
proiecta, prin urmare, o arhitectură constituţională care recrea, în
bună măsură, autoritarismul cuzist bazat pe Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris. Parametrii instituţionali erau cam aceiaşi,
influenţaţi de Constituţia autoritară franceză de la 1852: un exec-
utiv dominat de un monarh puternic ce urma să guverneze prin
intermediul unui guvern personal; un parlament bicameral dotat cu
rol consultativ în materie de legiferare, format dintr-un Senat domi-
nat de senatori de drept, numiţi de către domn, şi o Cameră al cărei
preşedinte ales trebuia să fie validat de către monarh; un Consiliu
de stat cu importante atribuţii în legiferare, ai cărui membri urmau
să fie numiţi de domn[3].
[1]
Ideea lipsei de discernământ sau acuza de iraţionalitate la adresa impor
tului constituţional trebuie circumstanţiate la coordonatele gândirii lui Carol I, dar,
în acelaşi timp, pot fi şi supuse unei analize sistematice contextualizate la meca
nismele generale de modernizare a dreptului (constituţional) românesc la mijlocul
secolului al XIX-lea. Rămâne de clarificat, în acest cadru, măsura în care importul
constituţional a fost lipsit de discernământ prin ignorarea datelor intrinseci ale
culturii, mentalităţii şi tradiţiilor româneşti sau, dimpotrivă, a fost, până la urmă, un
act mai mult sau mai puţin conştient de inginerie socio-culturală.
[2]
S.L. Damean, op. cit., anexa 4, p. 234.
[3]
Idem, p. 136.
Ceea ce şochează aici nu este doar asemănarea cu autoritarismul

instaurat de Cuza după 1864, ci şi faptul că, însăşi Constituţia de la
1866, pe care Carol I dorea s-o modifice în acel sens, se constituise
într-un răspuns ferm dat de clasa politică românească derapajelor
autoritariste ale lui Cuza. Carol I aşeza în balanţă un vis politic româ-
nesc – regimul parlamentar, menit să infuzeze în România valorile
constituţionalismului modern – cu o realitate românească – autorita-
rismul monarhic, conturat ca o soluţie pragmatică la nevoile urgente
ale statului român. Mai mult, aşeza problema în termenii specifici ai
teoriei formelor fără fond: regimul parlamentar importat în Constituţia
de la 1866 reprezenta o iluzie a oamenilor politici români, pe când
autoritarismul domnesc reprezenta o soluţie pragmatică, realistă.
Ecuaţiile erau aici cât se poate de clare: pe de o parte avem import
constituţional = irealism = nefuncţional; pe de altă parte avem soluţie
constituţională autohtonă = realism = funcţional.
Ideea de funcţionalitate guvernamentală, exprimată prin ideile de
stabilitate, „mână de fier”, „curăţire, reformă şi reorganizare”, „guvern
luminat, drept şi puternic, dotat cu toată iniţiativa şi autoritatea”, nu
urma, din nefericire, să fie promovată în cadrul mecanismelor regimu
lui parlamentar, dar nici, în genere, în cadrul constituţionalismului
modern liberal. Justificarea lui Carol I este una emblematică nu doar
pentru perioada aplicării Constituţiei de la 1866, dar şi pentru epoca
lui Cuza ori pentru epoca interbelică. În toate cele trei perioade,
regimul parlamentar a fost repudiat, mai mult sau mai puţin agresiv,
de către şeful statului din cauza asocierii sale cu sistemul partide-
lor politice. Incapacitatea partidelor politice româneşti de a contura
ideologii politice credibile şi o agendă politică aşezată în slujba
interesului public şi nu a celui de partid, a dat naştere unui discurs
politic ce urmărea să găsească soluţii de guvernare eficientă care să
anihileze sau să diminueze efectele negative ale activităţii partidice.
Carol I însuşi invoca instabilitatea guvernamentală, permanentele
rivalităţi dintre partidele politice, „cercul vicios al agitaţiilor subversive,
rivalităţile, ambiţiile şi intrigile politice fără sfârşit”, ”divizarea partide-
lor şi cele mai perfide intrigi demagogice”. Cu toate acestea, trebuie
reţinut faptul că propunerea unui nou regim politic autoritar, eliberat
de dominaţia partidelor politice, nu era neapărat rezultatul singular
al unei atitudini ideologice (deşi influenţa educaţiei sale germane şi
a tatălui său nu exclud această perspectivă), cât mai curând rezul-
tatul unei atitudini pragmatice, ce ţinea cont de realităţile româneşti.
Prin urmare, Carol I nu a urmărit în mod programatic să impună
autoritarismul monarhic. A făcut-o (şi) pentru că nu a avut încotro.
4.2. Rolul constituţional şi politic al domnului sau regelui în

buna funcţionare a mecanismelor statului
Carol I a asumat în permanenţă, conştient şi cu stoicism[1], un
rol central în construcţia statului român modern, buna funcţionare a
mecanismelor statale şi determinarea politicilor guvernamentale, cu
toate că în prevederile Constituţiei de la 1866 putea fi descoperit,
implicit, (şi) principiul „regele domneşte dar nu guvernează”. Ires
ponsabilitatea politică reglementată constituţional nu l-a împiedicat
să-şi asume poziţia de coordonator al politicii interne şi, în special, a
celei externe a ţării. Imaturitatea politică a clasei politice româneşti,
nevoia creării unor mecanisme politice şi juridice de autoreglare ale
societăţii româneşti, miza uriaşă a succesului construcţiei României
moderne, a afirmării identităţii statale româneşti pe plan extern şi,
nu în ultimul rând, contextul cultural politico-juridic german în care a
fost educat, bazat pe principiul „regele şi domneşte şi guvernează”[2],
l-au determinat să-şi asume un rol activ în stat, dar fără ocolişuri,şi
responsabilitatea ce decurgea din aceasta[3].
(...) nu mai este astăzi adevărată vorba: Le Roi règne mais il

ne gouverne pas. Că astăzi trebuie Regele constrâns (...) să şi
guverneze (...),
îi declara Carol I lui T. Maiorescu în 1897[4]. Regelui îi reveneau,

în consecinţă, atât prestigiul şi admiraţia pentru succesele interne şi
externe ale României, dar şi blamul politic al clasei politice româneşti.
Rolul decisiv asumat în (dez)echilibrul dintre guvern şi parlament,
cutumele constituţionale pe care le-a lansat, asocierea guvernării
cu politica regală i-au conferit nu doar o autoritate supremă în stat,
dar şi o izolare politică uneori periculoasă. Conştienţa autorităţii sale
morale şi a puterii sale politice s-a consolidat de-a lungul anilor,
oferindu-i capacitatea de a rezista obişnuitelor agitaţii de stradă
organizate de opoziţie în scopul de a-i smulge guvernarea[5].
[1]
S. Cristescu, op. cit., p. 191.
[2]
Din nefericire, istoricii dreptului constituţional românesc, preocupaţi în mod
prioritar de contabilitate normativ-instituţională, nu au acordat atenţia cuvenită con-
textului politic şi, mai ales, ideatic în care au evoluat prevederile Constituţiei de la
1866.
[3]
[4]
Idem, p. 181. Aceeaşi ideea apare într-o scrisoare din 1898 adresată Mariei
de Flandra. Idem, p. 190.
[5]
Idem, p. 147.
Având în vedere aceste aspecte, stabilitatea domniei şi a dinastiei

era esenţială pentru rege. Aceasta nu trebuia asigurată prin mecanis
mele democratice ale societăţii româneşti înscrise în Constituţie, în
condiţiile în care acestea nu existau concret, şi nici prin sprijinul par-
tidelor politice, în măsura în care acestea erau interesate de jocuri
politice partizane. Nu întâmplător, în consecinţă, Carol I îşi sprijinea
autoritatea pe armată şi nu se sfia s-o declare în repetate rânduri[1].
4.3. Rotativa guvernamentală şi rolul partidelor politice

O privire de ansamblu asupra scenei politice româneşti scoate
în evidenţă rolul pur instrumental pe care regele îl acorda partide-
lor politice. Acestea sunt mai puţin actori necesari ai democratizării
societăţii româneşti, poluri ideologice care să coaguleze şi să exprime
parlamentar voinţa liber manifestată a electoratului, cât elemente
necesare bunei funcţionări a echilibrului instituţional menit să asigure
afirmarea statalităţii româneşti. În aceste condiţii, dimensiunea
ideologică a partidelor politice era plasată în plan secundar de către
monarh, tot ceea ce conta fiind axat pe disponibilitatea politicieni
lor români de a asuma agenda naţională şi personală a regelui.
Tocmai de aceea, nu e surprinzător faptul că suveranul a fost mai
puţin interesat de partidele în sine cât de politicienii acestora capabili
să asume coordonatele politice interne şi externe agreate de către
rege şi să asigure stabilitatea politico-instituţională a statului. Prin
urmare, rotativa guvernamentală (consacrată definitiv începând cu
1895) nu era o alternare corectă (deşi nedemocratică) de şanse
acordate celor două partide politice româneşti, în calitatea lor de
subiecte de drept constituţional, cât nevoia de a asigura prezenţa
în fruntea statului a celor mai potriviţi şi utili politicieni, în funcţie de
conjunctura politică, economică şi socială existentă.
Eu nu am chemat Opoziţia (unită), care era răspunzătoarea

dezordinii, ci pe oamenii devotaţi mie care au fost întotdeauna
corecţi ca (Theodor) Rosetti...
scria Carol I în 1888, explicând chemarea conservatorilor la putere

în locul guvernului liberal I. C. Brătianu[2]. În cadrul acestui mecanism,
partidele politice sunt doar structuri ale vieţii constituţionale puse de
monarh în slujba construcţiei statale, menite să ofere prin oameni
[1]
Idem, p. 112.
[2]
Idem, p. 94.
şi forţă de mobilizare instrumentele necesare guvernării. Regele se

pronunţa foarte clar în acest sens în 1902:
Eu prefer să guvernez cu liberalii căci aceştia dispun de cele

mai multe ori de mase pe care le pot conduce şi subordona[1].
Atâta timp cât guvernul îşi dovedea eficienţa, monarhul nu era

interesat de alternanţa la putere a partidelor politice şi era tot mai
puţin sensibil la demersurile şi presiunile de stradă ale opoziţiei,
menite să-i smulgă guvernarea[2].
Ceea ce a dat expresie normativă acestei viziuni politice
instrumentalist-funcţionaliste a fost rotativa guvernamentală:
Într-un stat constituţional este întotdeauna îngrijorător când un

partid are prea multă vreme puterea în mână,
declara Carol I[3]. În consecinţă, alternanţa la putere a partidelor

liberal şi conservator a devenit, treptat, o cutumă constituţională, a
cărei paternitate regele şi-a asumat-o şi a cărei necesitate pentru
viaţa politică românească nu s-a sfiit să o remarce[4]. În aceste con
diţii, menţinerea pe scena politică a doar două partide devenise o
raţiune de stat. „Trebuie doar două partide; fărâmiţarea înseamnă
slăbiciuni”, remarca regele în 1897. Ca urmare, fără a recurge la
reprimarea autoritară a înfiinţării de noi partide, regele le-a exclus
efectiv de pe scena politică, neacordându-le guvernarea[5]. Într-un
regim politic dominat de voinţa regelui, în care voinţa electoratului
nu conta, incapacitatea unui partid politic de a atrage simpatia suver-
anului determina o lipsă totală a şanselor de a accede la guvernare.
Rotativa guvernamentală nu a fost însă o cutumă constituţională
aplicată cu rigoare, pentru a se evita riscul de a transforma marea
autoritate a monarhului într-un absolutism blamabil de societatea
românească. Carol I a avut înţelepciunea şi echilibrul necesare pentru
a nu forţa trangresarea inutilă şi repetată a principiilor regimului
[1]
Idem, p. 246.
[2]
Idem, p. 148.
[3]
Idem, p. 237. Declaraţia regelui este făcută în 1901 cu privire la inspiraţia
sa de a înlătura guvernul conservator al lui P.P. Carp de la guvernare în favoarea
liberalilor conduşi de D.A. Sturdza. Ideea este totuşi subsumată interesului de a ţine
la putere un partid atâta timp cât acesta se dovedea funcţional la guvernare. A se
vedea şi Idem, p. 341.
[4]
„N-aş fi putut să guvernez altfel decât am făcut-o până acum, lăsând partidele
alternativ la putere cu miniştrii lor”, declara regele în 1897. Idem, p. 175.
[5]
Idem, p. 347.
parlamentar. Astfel, în aprilie 1889 se pronunţa împotriva dizolvării

parlamentului dominat de conservatori (de abia ales în octombrie
1888), evidenţiind necesitatea de a numi, după demisia guvernului
Theodor Rosetti, un guvern de culoarea politică a majorităţii parla-
mentare conservatoare. Intenţia declarată de a respecta principiile
regimului parlamentar nu l-a împiedicat însă pe rege să demită, în
noiembrie acelaşi an, la cererea insistentă a marilor puteri, guver-
nul conservator al lui Lascăr Catargiu[1]. În acelaşi timp, pe deplin
conştient de pasiunile politice şi degringolada administrativă iscate de
alegerile parlamentare „care lezează prestigiul ţării şi îi paralizează
forţele”, regele privea cu rezerve chemarea la urne a electoratului.
Cu toate acestea, dizolvarea uneia dintre camere sau a întregului
parlament, în scopul asigurării unei majorităţi parlamentare larg
proguvernamentale, a rămas, în genere, singura soluţie de a garanta
buna funcţionare a statului şi realizarea reformelor propuse[2].
Este important de reţinut şi faptul că, în limitele a ceea ce înţelegea
a reprezenta interesul naţional, Carol I a considerat în permanenţă
că are dreptul de a încredinţa guvernarea oricărui partid şi oricărui
politician ce-i satisfăceau criteriile de selecţie [3]. Acest lucru s-a
realizat adeseori prin negocieri cu clasa politică, negocieri marcate
de abilitatea politică a regelui şi de buna cunoaştere a moravurilor
şi oamenilor politici români. Important de remarcat este şi faptul că
printre criteriile de selecţie a persoanei primului ministru s-a situat
cu prioritate garantarea agendei sale filogermane, fapt care a redus,
uneori substanţial, posibilităţile de construcţie guvernamentală şi
a determinat instabilitate politică[4]. În ultima parte a domniei lui
[1]
Idem, p. 105-109.
[2]
Idem, p. 109.
[3]
Idem, p. 175. Acest aspect crea tensiuni între partide, facţiuni politice şi rege,
în condiţiile în care monarhul era interesat de a găsi cea mai bună formulă de gu
vernare şi mai puţin să respecte ierarhii interne de partid sau să promoveze doar o
anumită facţiune. În contextul jocului politic românesc, bazat pe acceptarea drep
tului regelui de a recruta partidul aflat la guvernare, partidele politice s-au simţit
frustrate de dependenţa politică prea mare faţă de monarh. „....să facem împreună
cu liberalii operă salutară a unei independenţe constituţionale şi cetăţeneşti a par-
tidelor politice sănătoase – adevăratul semn de viaţă începătoare a constituţiona-
lismului român din partea grupurilor de alegători” declara T. Maiorescu în 1904, în
contextul în care regele ignorase gruparea junimistă când a încredinţat conservato
rilor puterea. Idem, p. 267. Cu toate acestea, Carol I era convins, în 1909, că politi-
cienii români erau la modul unanim de acord că „regele nostru a avut dreptate să-şi
impună mereu părerile şi voinţa sa...”. Idem, p. 337.
[4]
În 1891, regele era obligat să coabiteze cu diverse formule de guvern domi
nate de conservatorii fragmentaţi în numeroase grupări politice concurente, în con-
diţiile în care dorinţa sa de a-i readuce pe liberali la guvernare nu a putut fi pusă
Carol I, se conturează tot mai clar şi ideea că regele poate aduce

la guvernare nu doar pe cine doreşte, dar şi când doreşte[1]. Formal
juridic, această pretenţie a regelui a fost încurajată de lipsa oricărei
prevederi constituţionale care să facă din guvern o emanaţie a par-
lamentului. Conform art. 93 din Constituţie, miniştrii erau numiţi şi
revocaţi de către domn sau rege, iar Carol I a refuzat în permanenţă
instaurarea oricărei practici de validare formală a miniştrilor săi
de către parlament. „...Nu am fost niciodată de acord ca miniştrii
numiţi să fie confirmaţi de Camerele noastre”, scria Carol I Mariei
de Flandra în 1909[2].
4.4. Alegerile parlamentare

Având în vedere poziţionarea monarhului faţă de rolul partide-
lor politice, transpare din atitudinea regelui faptul că este mai puţin
important cum ajunge un partid la guvernare, cât care anume partid
şi, mai ales, care anume politicieni din cadrul partidului respectiv.
Din toată corespondenţa privată a regelui, rezultă faptul că acesta
nu doar că era deplin conştient de manipularea şi fraudarea masivă
a alegerilor parlamentare[3], dar şi faptul că această realitate era
considerată absolut necesară pentru buna funcţionare a angrenaju
lui statal pe care îl construise cu atâta minuţiozitate. Spre finalul
domniei lui Carol I, se utiliza un limbaj politic ce scotea pe deplin în
evidenţă această stare de lucruri. Aducerea la puterea a unui nou
guvern, asociată cu dizolvarea parlamentului, era redată de rege
prin ideea de „a conduce alegerile” sau „a face alegerile”.
În nici un caz acest guvern [liberal] nu va conduce alegerile (s.n.),

în nici un caz nu va face noul buget (...) Cât despre conducerea
alegerilor (s.n.) de către dl. Carp (...) este îndoielnic dacă este
mai bine să le pregătim cu mult timp înainte sau (şi eu consider
în practică din cauza orientării filofranceze a noului lider liberal Dimitrie Brătianu.
În acest context, în speranţa dobândirii stabilităţii politice, regele fie a demis sau a
acceptat demisia guvernelor conservatoare fără a le acorda dizolvarea parlamen-
tului, fie a dizolvat parlamentul în speranţa unei majorităţi guvernamentale solide.
[1]
Idem, p. 192. „...poziţia cabinetului (D.A. Sturdza, n.n.) este foarte şubredă,
dar dacă intervin energic îl voi putea ţine până la toamna viitoare”, scria Carol I
Mariei de Flandra.
[2]
Idem, p. 337. Acest aspect evita o formalizare constituţională a exprimării
încrederii parlamentului în guvern, în momentul numirii acestora de către monarh.
[3]
Idem, p. 275.
indicat aceasta) printr-o răsturnare bruscă să paralizăm toate

intrigile duşmănoase”,
mărturisea regele Carol I lui Maiorescu în 1910[1]. În consecinţă,

modul în care sunt organizate alegerile parlamentare nu reprezintă
altceva decât un ritual constituţional formal menit să confere o legiti-
mare aparentă guvernării şi să aducă la putere partidul dorit de rege.
Trebuie menţionat faptul că poziţia regelui faţă de problema
alegerilor parlamentare, aşa cum transpare ea în corespondenţă sau
discuţiile private relatate de colaboratori, este mai curând rezultatul
unor transformări ideatice, acumulate în timp, ale gândirii politice a
monarhului decât expresia unei viziuni ideologice asumate a priori
de acesta la urcarea pe tron. Este documentat faptul că tânărul
monarh a urmărit, în primii săi ani de domnie, realizarea corectă a
principiului guvernământului reprezentativ, prin apelul constant la
desfăşurarea unor alegeri libere[2]. De asemenea, în ciuda necesităţii
lor, fraudele electorale nu erau acceptate de rege dincolo de anu-
mite limite. Aşa se explică acceptul regelui de a anula în premieră,
alegerile comunale de la Colegiul I Bucureşti care depăşiseră, la
sfârşitul lui 1898, ingerinţele obişnuite ale guvernului[3].
4.5. Regimul parlamentar

Regele nu s-a pronunţat ferm în favoarea mecanismelor regimu-
lui parlamentar şi a închis ochii ori de câte ori principiile acestuia
au fost flagrant încălcate. Chiar şi când a considerat că principiile
regimului parlamentar ar trebui respectate, nu a făcut-o din convin-
gere, ci din interesul de a nu induce o atmosferă de opoziţie faţă
de monarhie din partea românilor. Interesul asigurării echilibrului
instituţional în stat şi a unui flux continuu al reformelor în condiţiile
dificile ale unei clase politice interesate de promovare politică prin
subminarea adversarilor era mai mare decât respectarea cu stricteţe
a prevederilor constituţionale în materie de echilibru între executiv
şi legislativ. Experienţa zecilor de ani de domnie îl convinsese pe
monarh că o altă cale de urmat nu era posibilă în România epocii şi
îl determina să afirme, în 1901, că „sistemul parlamentar s-a perimat
şi ar trebui înlăturat dacă s-ar găsi altceva pentru control”[4].
[1]
Idem, p. 348-349.
[2]
A. Iordache, Instituirea monarhiei constituţionale şi regimului parlamentar din
România 1866-1871, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1997, p. 138.
[3]
[4]
Idem, p. 244.
Manipularea alegerilor parlamentare avea, în consecinţă, pentru

monarh foarte clar ca finalitate nu doar asigurarea unei legitimităţi
formale pentru partidul chemat la guvernare, ci şi a unei majorităţi
guvernamentale confortabile în parlament, menită să pună în practică
programul de reforme guvernamentalo-regal[1]. Fără a fi interesat de
un Parlament monocolor politic, în condiţiile în care dorea o opoziţie
parlamentară care să contrabalanseze excesele guvernului şi care
să fie conectată la problemele statului în vederea unei posibile
preluări a guvernării[2], monarhul vedea în parlament un instrument
eficace de reformă în mâinile guvernului său. Pentru Carol I nu era
suficient a aduce la guvernare partidul politic şi politicianul potrivit la
momentul potrivit, ci era interesat ca acest aspect să se reflecte în
reforme. Regele era dispus să tolereze inclusiv clientelismul politic
mascat în spatele rotativei guvernamentale, cu condiţia ca mecanis
mele guvernării să nu aibă de suferit[3]. În consecinţă, nu de puţine
ori, şi-a exprimat nemulţumirea şi dezamăgirea faţă de îndelungile
şi sterilele dezbateri parlamentare, fără a înţelege şi accepta nevoia
de exerciţiu democratic a clasei politice româneşti.
În acelaşi timp, şi-a exprimat mereu nemulţumirea faţă de inexis
tenţa unor majorităţi parlamentare confortabil proguvernamentale,
luând, de regulă, în calcul dizolvarea parlamentului pentru a elimina
această stare de fapt[4]. Doar un guvern puternic cu o largă susţinere
parlamentară putea pune în mişcare eficient mecanismele statului,
în perspectiva monarhului. Declaraţia din 1902 a regelui, conform
căreia „...cabinetul este capabil şi puternic, opoziţia neputincioasă şi
Camerele lucrează în linişte”[5] exprimă chintesenţa gândirii politico-
juridice a lui Carol I.
[1]
Idem, p. 103: „Guvernul este excelent în compoziţia sa, dar din nefericire
dispune doar de o slabă majoritate în parlament, care nu este suficientă pentru
impunerea unor reforme ample”, scria Carol I în 1888.
[2]
„Parlamentele fără opoziţie sunt absolut proaste şi slăbesc orice guvernare
deoarece apar contradicţii între proprii ei adepţi care formează apoi o opoziţie nesă-
nătoasă”, scria Carol I în 1895. Idem, p. 165. Preocuparea regelui nu se manifestă
aici, din nefericire, în favoarea unei contrabalansări democratice a puterii de către
opoziţie în cadrul parlamentului, ci la necesitatea existenţei unei polarizări politice
fără fragmentări inutile care să ofere posibilitatea alternării funcţionale la putere.
[3]
Idem, p. 189. Regele soma, în 1898, fără menajamente, Partidul liberal, aflat
la guvernare, să ofere urgent ţării un buget echilibrat, în caz contrar urmând să ofere
conservatorilor guvernarea.
[4]
Idem, p. 109.
[5]
Idem, p. 250.
4.6. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti

Trebuie scos de la bun început în evidenţă faptul ca regele Carol
I nu a fost un luptător, nici măcar ideologic, pentru drepturile şi
libertăţile cetăţenilor români. Lua act de prezenţa lor în Constituţia de
la 1866, dar nu le considera utile şi necesare unei societăţi atât de
înapoiată ca cea românească. Pe agenda sa s-a aflat în permanenţă
doar statul ca expresie politico-juridică a unei naţiuni abstracte,
fără a fi preocupat de drepturile şi libertăţile unor cetăţeni ale căror
probleme reale le ignora. Este emblematic în acest sens faptul că
punea răscoala de la 1907 pe seama unei prea intense alfabetizări
şi şcolarizări a maselor ţărăneşti, într-o Românie marcată încă de
analfabetism de masă în proporţie de 2/3[1].
Mai mult, monarhul a fost în permanenţă incomodat de existenţa
şi manifestarea anumitor drepturi şi libertăţi, în special de dreptul de
întrunire sau asociere şi de libertatea presei. Însă, cu toate că şi-a dorit
o restrângere semnificativă a acestora, nu a iniţiat măsuri menite să le
limiteze. E adevărat, pe de altă parte, că nu a protestat în momentul
în care guvernul, nu de puţine ori, a intervenit dur în reprimarea unor
manifestaţii de stradă antiguvernamentale şi antidinastice.
4.7. Democraţia
Din toate cele expuse, considerăm că rezultă cu claritate faptul
că democratizarea vieţii politice româneşti nu se regăsea pe agenda
regelui Carol I. Echilibrul politic şi instituţional intern, necesar afirmării
şi modernizării tânărului stat român, se realizase în cadrul unei ecuaţii
funcţionale care transgresa mecanismele constituţionale democratice
ale regimului parlamentar conturate scriptic de Constituţia de la 1866.
§5. Regimul guvernamental

Plecând de la instituţii şi oglindind viaţa constituţională a epocii
în ideile politico-juridice ale lui Carol I, este lipsit de incertitudine
faptul că regimul parlamentar orleanist, belgian sau dualist nu şi-a
găsit resursele politice pentru a funcţiona la parametrii normali. Mai
mult, se poate afirma, fără rezerve, faptul că, în epoca domniei lui
Carol I, constituţionalismul modern, asumat ideologic de către elita
politică românească a anilor paşoptişti, nu a reuşit să-şi atingă în
România cel puţin una din finalităţile sale: balansul sau echilibrul
[1]
Idem, p. 304.
puterilor astfel încât să se împiedice cumularea puterii politice în

mâinile unei singure persoane sau organ al statului. În lipsa oricărui
parcurs constituţional de democratizare a regimului politic, se poate
spune, fără îndoială, că nu a avut loc nicio reală parlamentarizare a
lui. Renunţând la enunţarea programatică a mecanismelor regimului
parlamentar, elita politică românească a acceptat de facto o constituţie
materială sau, ca să-l amintim pe Gh. Panu, „regimul constituţiei
nescrise”[1] care-l transforma pe monarh în elementul politic activ
central al sistemului constituţional-politic românesc al epocii.
Regimul politic al domniei lui Carol I nu a evoluat, prin urmare,
nici spre un parlamentarism monist, aşa cum s-a întâmplat în Anglia
(a), nu a reuşit să pună în aplicare nici parlamentarismul dualist, aşa
cum au reuşit belgienii (b) şi nici nu a evoluat spre un guvernământ
de adunare, aşa cum s-a întâmplat în Franţa celei de-a III-a Repu-
blici (după 1877) (c).
a) În toată această perioadă, guvernul nu a reuşit să-şi dobândească
autonomia politică necesară faţă de monarh, pentru a se putea
impune ca singur actor responsabil al politicii guvernamentale.
Principiul conform căruia „domnul domneşte dar nu guvernează”
nu s-a încetăţenit în conştiinţa publică astfel încât să determine o
inactivitate guvernamentală a regelui şi, prin urmare, răspunderea
politică a guvernului în faţa lui Carol I a reprezentat o constantă a
epocii. Din punctul nostru de vedere, cele câteva demisii ale unor
guverne, ca urmare a votului de blam dat de parlament, deşi sunt
manifestări ale regimului parlamentar, nu ilustrează o tendinţă clară
de parlamentarizare a regimului politic şi, sub nicio formă, instau-
rarea unui regim parlamentar monist. Regele Carol I a reprezentat,
în permanenţă, reperul central al stabilităţii sau instabilităţii guver-
namentale, marea majoritatea a guvernelor demisionând ca urma
a răspunderii politice în faţa monarhului.
b) Viaţa constituţional-politică a acestei perioade nu a consacrat
mecanismele de echilibrare şi reechilibrare între puterile statului
specifice regimului parlamentar dualist. Pe de o parte, în timp ce
răspunderea politică faţă de monarh s-a manifestat indubitabil, pe
de altă parte, răspunderea politică faţă de parlament s-a manifestat
sporadic. Ideea, vehiculată în epocă, potrivit căreia regele n-ar fi
susţinut un guvern împotriva majorităţii parlamentare, era deformată
de realitatea politică şi de uzurile constituţionale instaurate.
[1]
M.Th. Carada, Revizuirea Constituţiei, Noua Tipografie profesională Dimitrie
C. Ionescu, Bucureşti, 1911, p. 11.
Teoretic, este adevărat că monarhul nu era obligat să ceară sau

să accepte demisia unui guvern care pierduse încrederea majorităţii
parlamentare. Conflictul dintre monarh şi parlament nu urma însă
să fie tranşat prin forţă de către rege, ci prin apelul la arbitrajul elec-
toratului. În aceste condiţii, pârghia dizolvării parlamentului viza o
re-legitimare a politicii guvernamentale, prin speranţa rezultării din
alegeri a unei majorităţi parlamentare proguvernamentale. În caz
contrar, monarhul era nevoit să accepte demisia guvernului şi să
susţină un nou guvern, emanat de noua majoritate parlamentară.
Însă, în epoca domniei lui Carol I dizolvarea parlamentului nu a
avut niciodată rolul real de legitimare sau relegitimare a politicii guver-
namentale în funcţie de preferinţele electoratului. Dizolvarea parla-
mentului a avut un rol de legitimare formală a unui nou guvern, ce se
bucura de încrederea regelui, prin intermediul emanării manipulate a
unei majorităţi parlamentare proguvernamentale. În aceste condiţii,
încrederea politică a parlamentului nu reprezenta altceva decât o
confirmare formală a încrederii politice care conta cu adevărat – cea
regală. În concluzie, suntem departe de un sistem politic în care guver-
nul să se manifeste ca un reper de echilibru între două forţe politice
egale: monarhul şi parlamentul. Mai curând, monarhul s-a manifes
tat ca o punte de legătură, ca un element de echilibru între guvern
şi parlament, pe de o parte, şi între forţele politice, pe de altă parte.
c) În contextul prezentat, nu se putea pune problema evoluţiei
spre guvernământ de adunare. Autoritatea regelui domina întreaga
viaţă politică, iar ascendentul guvernului asupra parlamentului era
covârşitor. Cele două camere ale legislativului nu au devenit simple
entităţi consultative, însă rolul lor în direcţionarea şi controlarea
politicii guvernamentale a fost considerabil diminuat.
§6. Concluzii
Din analiza tuturor datelor vieţii constituţional-politice ale anilor
1866-1914, se poate afirma, fără rezerve, că regimul politic româ-
nesc s-a manifestat şi a evoluat treptat spre mecanismele funcţionale
specifice monarhiei constituţionale autoritare de tip german a seco
lului al XIX-lea, unde valorizarea perpetuă a principiului monarhic
a concentrat întreaga putere politică în mâinile monarhului. Din
această constatare rezultă indubitabil că „dezechilibrarea” regimu-
lui parlamentar dualist nu s-a realizat în favoarea parlamentului,
aşa cum s-a întâmplat într-o serie de state europene ale epocii,
nici măcar în favoarea unui legitim ascendent al executivului sau
guvernului asupra majorităţii parlamentare (asemenea evoluţiei

parlamentarismului britanic), ci în favoarea autorităţii monarhului.
Principiul guvernământului reprezentativ nu a reuşit, în consecinţă,
să se impună la noi în faţa principiului monarhic.
Interesant de remarcat este faptul că, dincolo de coordonatele
gândirii carliste, amintitele evoluţii în plan constituţional-politic nu
au fost rezultatul unor construcţii doctrinare, nu au reprezentat
expresia practică a unor programe politice elaborate, nu au fost
rodul unor dezbateri sistematice cu privire la resorturile teoretice ale
regimului politic (parlamentar) ce se dorea a fi instaurat în România
epocii. Nu a existat în România acelor ani, cu câteva mici excepţii,
o dezbatere teoretică serioasă şi sistematică (dincolo de oratoria
parlamentară) cu privire la rolul şi locul monarhului în stat, raporturile
dintre puterile statului, în special echilibrul dintre executiv şi legislativ,
ori rolul guvernului în politica guvernamentală. Constituţionalismul
românesc al sfârşitului de secol XIX nu a fost expresia unor principii
pre-asumate şi solidificate care să îngrădească şi să coordoneze
ferm gândirea şi praxisul constituţional.
Până la urmă, regimul parlamentar şi guvernământul reprezentativ,
capetele de afiş ale reformismului constituţional românesc paşoptist
şi post-paşoptist au reprezentat repere teoretice ale construcţiei şi
modernizării statului naţional român atâta timp cât au constituit o
schemă ideatică model, importată din gândirea constituţional politică
franco-belgiană, ce părea a asigura, la un anume moment dat, suc-
cesul mult aşteptatelor reforme româneşti[1]. Prezenţa unui domn
(devenit rege) pentru care cele două valori – regimul parlamentar şi
guvernământul reprezentativ – nu erau axiomatice, ci doar posibile
instrumente de lucru, au determinat o reaşezare a coordonatelor
teoretice ale constituţionalismului românesc în funcţie de nevoile
evoluţiilor vieţii constituţional-politice. Astfel, alături de o doctrină
firavă de drept constituţional care, până târziu în epoca interbelică,
a propovăduit inutil elementele regimului parlamentar dualist, s-a
dezvoltat, cu precădere la nivelul politicienilor, un efort de teoretizare
a uzurilor constituţionale dezvoltate cu îngăduinţa ori participarea
[1]
Este revelatoare, pentru modul şi măsura în care elita politică românească
se ataşase de valorile regimului parlamentar de tip dualist, analiza făcută de
V. Boerescu Convenţiei de la Paris din 1858. Deşi aceasta reglementa un domn
implicat direct în guvernarea ţării (deci nu era declarat iresponsabil), Boerescu
descoperea în textul Convenţiei mecanismele complexe ale regimului parlamentar
dualist. El ignora complet faptul că regimul parlamentar (dualist) presupunea
declararea obligatorie a inviolabilităţii sau iresponsabilităţii monarhului. A se vedea
V. Boerescu, Convenţiunea relativă…, p. 423-424.
regelui Carol I, cu valenţe oportuniste, menite, până la urmă, să

legitimeze un tip de funcţionalitate a instituţiilor statului ce avantaja
interesele politice ale tuturor partidelor politice.
Cel mai evocator moment de efervescenţă teoretică a fost prile-
juit de încredinţarea guvernării Partidului Conservator, în noiem-
brie 1910, de către un Carol I prea puţin dispus să aducă vreo
atingere funcţionalităţii rotativei guvernamentale bipartidice pentru
a lua în calcul introducerea nou formatului Partid Conservator-
Democrat în acest sistem. Dezbaterile care au avut loc în Senat,
cu ocazia răspunsului la mesajul tronului, în martie-aprilie 1911,
sunt emblematice pentru modul în care clasa politică românească
înţelesese, de-a lungul domniei lui Carol I, să se raporteze la valorile
constituţionalismului modern. Luările de cuvânt ale conservatorilor şi
liberalilor, principalii actori politici ai epocii, au dat pe deplin expresie
„constituţiei materiale” a ţării, din perspectiva unei grile de lectură
a Constituţiei din 1866 care se îndepărta considerabil de valorile
parlamentarismului şi guvernământului reprezentativ susţinute la
mijlocul secolului al XIX-lea.
Departe de a fi interpretat în spiritul regimului parlamentar dualist
sau monist, art. 93 din Constituţie – ce consacra dreptul regelui de
a-i numi şi revoca pe miniştri – era înţeles mai curând în limitele
monarhiei limitate de tip german a secolului al XIX-lea. Fără a lua în
calcul deloc o necesară încredere a majorităţii parlamentare în guvern
şi, implicit, o răspundere politică a acestuia în faţa parlamentului,
liberalii şi conservatorii s-au pronunţat cu claritate în favoarea unui
drept suprem şi exclusiv al regelui de a recruta guvernul. Acest drept
era, după unii, limitat de necesitatea legitimării formale subsecvente,
prin alegerile parlamentare, a guvernului, iar după alţii era eliberat
de orice constrângeri, chiar până la a putea impune în mod exclusiv
unilateral un asemenea guvern, fără a conta în vreun fel –mai mult
sau mai puţin formal – opinia electoratului[1].
Toată această evoluţie ideatică nu este altceva decât expresia
unei evoluţii politice care-l transformase pe rege în reperul activ
central al unei vieţi statale unde guvernul, în marea majoritate a
cazurilor responsabil politic doar în faţa monarhului, era recrutat
de către acesta, iar parlamentul, emanaţie electorală a guvernului,
întreţinea iluzoriu coordonatele regimului reprezentativ. În acest
context doctrinar şi funcţional ar trebui înţeleasă sintagma „regim
guvernamental” utilizată de P. Negulescu pentru a caracteriza evo
luţia constituţional politică a epocii.
[1]
Gh. Tătărescu, op. cit., p. 122-130.
Din toate cele expuse mai sus, rezultă cu claritate faptul că regele
Carol I nu a fost neapărat o victimă a clasei politice româneşti sau
a mentalităţilor cultural-juridice ale poporului român. Ideile sale
juridico-politice, expuse bogat în corespondenţa sa privată, ilustrează
cu necesitate faptul că monarhul, atât prin perspectiva sa ideatică,
precum şi prin acţiunile sale, a fost un pion central a ceea ce se
poate denumi distorsionarea finalităţilor importului constituţional de
la 1866. Aşa cum bine remarca M. Kogălniceanu, ascuns în spatele
pseudonimului M.C. Arbure:
(...) misiunea pe care, atât dorinţele adunării-mumă din 1857 cât şi

Constituţiunea din 1866, o încredinţase principelui străin, n-a fost
îndeplinită, şi că, contrar dorinţelor din 1857, regimul nostru în cele
din afară, s-a supus la înrâuririle străine; este că, în cele dinăuntru,
– contrar cuvintelor zise de Domn în ziua când a primit şi a jurat
Constituţiunea din 1866, – regimul n-a stăruit, ci din contra s-a opus
şi a împiedicat ca, printr-o leală şi sinceră aplicare a principiilor
acestei Constituţiuni, să se producă binefăcătorarele ei roade[1].
Prin urmare, din gândirea politico-juridică a lui Carol I, precum

şi din realităţile vieţii constituţionale româneşti în timpul domniei
acestuia, rezultă, din punctul nostru de vedere, o serie de aspecte:
a) Clasa politică românească a epocii lui Carol I nu a reuşit, în
ciuda numeroaselor îndemnuri şi aşteptări ale membrilor acesteia,
să aplice Constituţia din 1866, astfel încât să asigure complet şi con-
tinuu parametrii minimali de funcţionare ai monarhiei constituţionale şi
regimului parlamentar dualist sau orleanist. Contextul politic – intern
şi extern –, social şi economic al României epocii, alături de o men-
talitate politică puţin propice transplantării cu succes a instituţiilor
politico-juridice moderne de import, au determinat o incapacitate a
fondului românesc şi a formei importate de a contura o sinteză formă-
fond care să facă funcţională Constituţia. În consecinţă, nu se poate
discuta despre o ataşare concretă de valorile constituţionalismului
modern liberal.
b) În ciuda unor evoluţii pozitive din finalul domniei lui Carol I,
nu se poate afirma că în perioada 1866-1914 a existat o adevărată
democraţie liberală în Romania. Mecanismele din ce în ce mai
perfecţionate ale rotativei guvernamentale ne îndepărtează constant
de existenţa unui real guvernământ reprezentativ în epocă. „În
[1]
M.C. Arbure, Ce este un rege constituţional, Tipografia „Alexandru A. Gre-
cescu”, Bucureşti, 1883, p. 23-24.
constituţionalitate toată chestiunea este în libertatea alegerilor...”,

declara la 1869 Ion Ghica[1], unul dintre cei care, din nefericire,
contribuiseră la anihilarea ideii de democraţie indirectă în România
modernă. Mai grav, compromiterea principiului guvernământului
reprezentativ şi, implicit, a separaţiei puterilor în stat, a determinat
un eşec al constituţionalismului liberal.
c) Viaţa politico-constituţională a epocii a fost dominată de auto-
ritarismul monarhic moderat al regelui Carol I, preocupat atât să
impună direcţii personale în politica internă şi externă a ţării, dar
mai ales să facă funcţionale, inclusiv cu preţul democraţiei şi al
regimului parlamentar, mecanismele tânărului stat unitar naţional
român[2]. Necesitatea şi urgenţa construcţiei statale au condus la
o viaţă constituţională „realistă” bazată pe uzuri uneori flagrant
neconstituţionale, dar care au atins în final dezideratul creării unui
mecanism statal viabil.
d) Per ansamblu, se poate spune că, noi românii, avem mai
curând tradiţii ideatice în materie de constituţionalism modern liberal
şi democraţie. Elita politică românească s-a ataşat ideologic de valo-
rile regimului reprezentativ sau regimului parlamentar (monist, apoi
dualist) şi a încercat să le promoveze atâta timp cât a considerat că
ele reprezintă reperele obligatorii ale construcţiei statului naţional
unitar şi independent român. În planul praxisului constituţional, însă,
românii nu au reuşit să realizeze mult râvnita şi aşteptata limitare
a tradiţionalei autorităţi a şefului statului, perpetuând, în epoca lui
Carol I, moderat, reţeta modernă a autoritarismului monarhic româ-
nesc inaugurată de Cuza după 1864.
e) Având în vedere toate aceste aspecte, putem remarca o
discrepanţă semnificativă între coordonatele teoretice ale importului
constituţional de la 1866 şi modul în care acesta a fost adaptat la
cultura societăţii româneşti, între ataşamentul ideatic al elitei politice
faţă de regimul parlamentar şi coordonatele antiliberale ale autori-
tarismului domnesc. Prin urmare, putem susţine că se cumulează
aspectele necesare pentru ca transplantul constituţional de la 1866
să fie unul eşuat.
[1]
L.P. Marcu, I. Ghica, op. cit., p. 198.
[2]
În cea mai completă şi bine documentată perspectivă juridică asupra regi-
mului parlamentar în epoca lui Carol I („Începuturile şi dezvoltarea…”), profesorul
T. Drăganu sesizează ascendentul considerabil pe care regele Carol I l-a avut în
viaţa politică românească a epocii. Cu toate acestea, autorul se fereşte să facă vreo
judecată de valoare cu privire la contururile concrete ale regimului politic autoritar.
Pentru o corectă abordare a problemei, a se vedea C. Preda, S. Soare, Regimul,
partidele şi sistemul politic din România, Ed. Nemira, Bucureşti, 2008, p. 18-20.
Capitolul al XI-lea. Constituţionalism
şi cultură constituţională în România
secolului al XIX-lea
Secţiunea 1. Constituţionalism
şi cultură constituţională
Trecerea în revistă a modului în care, la nivelul fiecărei epoci
de dezvoltare politico-statală a României, transplantul constituţional
a fost utilizat pentru a prelua din modelele constituţionale vest-
europene coordonatele ideologice, conceptuale şi instituţionale ale
constituţionalismului liberal ne permite să scoatem în evidenţă atât
specificitatea transplantului constituţional românesc, cât şi măsura
şi modul în care acesta a devenit parte a culturii constituţionale
româneşti. Ca urmare, nu vom face în acest capitol o sumă aritmetică
recapitulativă a tuturor alternativelor, variantelor şi cazurilor empirice
de import constituţional, manifestate de-a lungul celor şapte decenii
studiate, ci vom discuta anumite aspecte ca tendinţe sau constante
dominante ale transplantului constituţional românesc. Cu alte
cuvinte, vom avea în vedere acele aspecte care dau contur culturii
constituţionale româneşti în secolul al XIX-lea, dar care, în acelaşi
timp, ar putea fi postulate ca trăsături ale schimbării constituţionale în
România contemporană. Aceste aspecte ar viza faptul că, de regulă,
urgenţa modernizării şi necesitatea legitimării europene au constituit,
alături de prestigiu, cauzele definitorii ale importului constituţional
românesc, elita politico-juridică (politicienii români cu studii juridice
în Franţa) a constituit actorul principal al importului constituţional,
importul iraţional a fost modalitatea centrală a importului constituţional
românesc, acest import iraţional a dezvoltat o reacţie intelectuală
elaborată sub forma teoriei formelor fără fond şi, în cele din urmă,
transplantul constituţional românesc are o vocaţie reală a eşecului.
Secţiunea 2. Particularităţile culturii

constituţionale româneşti
§1. Impulsurile modernizării constituţionale: (i)logica ur-
genţei
Dezvoltarea constituţională a României în secolul al XIX-lea a
fost marcată de dorinţa naţiunii române de a-şi afirma identitatea
XI. Cultura constituţională în secolul XIX 399
politică, precum şi independenţa politică faţă de Imperiul otoman.

Prin urmare, întregul proces al construcţiei constituţionale a fost, pe
de o parte, expresia dorinţei de a asimila valorile constituţionalismului
modern şi, pe de altă parte, expresia nevoii urgente a unei noi
construcţii politico-statale.
Pentru o mică naţiune sud-est europeană care încerca să-şi
construiască un stat naţional la mijlocul secolului al XIX-lea, într-un
context geopolitic marcat de prezenţa a trei imperii – cel suzeran
(Turcia) şi alte două interesate să-şi extindă dominaţia (Austria şi
Rusia) – urgenţa modernizării juridice şi constituţionale nu pare
a fi surprinzătoare. Şansele de a deveni o naţiune trebuiau să fie
exploatate, iar modernizarea juridică părea a fi cel mai rapid şi mai
sigur mod de a atinge acest scop. Urgenţa de a scăpa de determi-
narea politică şi economică otomană s-a concentrat pe două direcţii
principale: pe de o parte, România trebuia să-şi demonstreze fără
întârziere puterilor europene garante capacitatea de a acţiona ca un
stat modern pe plan internaţional, pe deplin dotat cu instituţii juridice
şi constituţionale noi; pe de altă parte, recunoaşterea sa ca un stat
suveran depindea de capacitatea de a demonstra că e capabil să
se manifeste ca unul de acest gen. Acestea sunt motivele pentru
care urgenţa a fost deopotrivă logică şi ilogică: logica depinde de
contextul politic intern şi internaţional; caracterul ilogic rezidă în
efectele negative pe care transplantul constituţional le-a manifestat
în societatea românească.
Mai presus de toate, atât aspectul logic, cât şi cel ilogic au
fost susţinute de conştienţa continuă a elitei politice româneşti
vis-à-vis de caracterul periculos pentru societatea românească, prin
potenţiala sa disfuncţionalitate, a acţiunii sub imperiul urgenţei. Iar
asta pentru că, deşi a fost departe de a confisca întreaga panoplie
a cauzelor transplantului constituţional, urgenţa a fost determinantă
pentru cantitatea şi tipul instituţiilor juridice care au fost importate.
1.1. Urgenţa legitimării europene: metamorfoza instituţio-

nală condiţionată
Privită din afară, urgenţa modernizării (juridice) în România
jumătăţii secolului al XIX-lea poate reprezenta o scuză rezonabilă
pentru importantul transplant juridic ce a avut loc în toate ramurile siste-
mului de drept. Cel puţin în materie de modernizare constituţională,
problema era chiar simplu de rezolvat: de ce să pierzi timp pentru
a-ţi fabrica drumul propriu spre modernitatea constituţională când în
„curtea vecinului” european existau instituţii constituţionale atractive,

deja legitimate şi funcţionale? Privite, însă, din interiorul societăţii
româneşti, lucrurile nu au fost chiar aşa de simplu de justificat.
Urgenţa nu a reprezentat întotdeauna un argument pentru a renunţa
la un drum românesc spre modernizare sau, cel puţin, spre nişte
tradiţii constituţionale româneşti. Dincolo de fascinaţia pentru cultura
europeană occidentală, urgenţa a fost experimentată ca un impuls
politic imparabil de a aduce în societatea românească instituţiile
constituţionale străine. Puterile europene garante nu ar fi susţinut
un stat român autonom sau chiar independent, dar construit în afara
standardelor politice şi constituţionale moderne, generic acceptate
în Europa civilizată. Aceste aspecte erau foarte clare în contextul
dezbaterilor pentru prima constituţie modernă a românilor:
(…) pe când esperienţa noastră şi istoria naţiunei nostre ne spun

că nu trebuie decât o Cameră, iei, streinii, vin cu esperienţa
lor, cu istoria stetelor lor feudale şi zic: mântuirea e în duoe
Camere...Avem nevoie de Occident şi Occidentul ne dice: nu
înţeleg statornicie şi ordine cu o Cameră, căci o Cameră va să
dică revoluţiune, desordine, şi pentru că Europa esercită o pre-
siune morală asupra nostră voiu vota Senatul…[S]ă stăruim mai
puţin în ideele nostre de a fi perfecte, să fie Constituţiunea mai
pucin perfectă, dar să scăpăm o patrie care ne scapă din mână
dacă nu vom fi uniţi…Aşa dar noi vom vota Senatul pentru că
voim să avem o Românie[1].
Aceste cuvinte dramatice, pronunţate de A.C. Golescu în cadrul

Adunării constituante de la 1866, sunt relevante pentru starea de
spirit care a însoţit procesul modernizării constituţionale în Româ-
nia mijlocului de secol XIX. Înfruntând sarcina delicată a proiectării
structurii parlamentului României, membrii adunării constituante au
capitulat, în final, în faţa agendei de urgenţă naţională. Marea dispută
din jurul argumentelor pro şi contra bicameralismului, pe de-o parte,
şi necesitatea promovării tradiţiei parlamentului unicameral, pe de
altă parte, au sfârşit brusc atunci când s-a înţeles că legitimarea
naţională şi politică în faţa Europei însemna acceptarea standardului
instituţional european al bicameralismului.
În acest context, stimulentul modernizării constituţionale a
funcţionat, în mod obligatoriu, ca un stimulent pentru transplantul
constituţional. Instituţiile străine au trebuit să fie transplantate nu doar
[1]
Al. Pencovici, op. cit., p. 207-208.
pentru că erau deja moderne, ci pentru că reprezentau legitimarea

necesară pentru a intra în clubul exclusivist al statelor europene civi-
lizate şi independente. În consecinţă, modernizarea constituţională a
fost mai puţin un proces de conciliere raţională a nevoilor societăţii
româneşti cu propriile tradiţii juridico-politice şi cu pieţele juridice
externe ale instituţiilor moderne şi mai mult o metamorfoză instituţională
intenţionată. Modernizarea a fost un procedeu de diferenţiere naţională
deliberată, prin intermediul uniformizării instituţionale inter-naţionale.
1.2. Urgenţa legitimării internaţionale a statului naţiune:

suveranitatea internă şi politica „faptului împlinit”
Art. 2. Cea dintâi datorie a puterilor statului este de a conlucra
la desăvârşirea, întărirea şi apărarea unirii principatelor într-un
singur stat;
Art. 3. Cea mai sacră datorie a fiecărui român este de a susţine
şi de a apăra unirea naţiei într-un singur stat român.
Înscrise în proiectul constituţional lansat în 1959 de către Comisia

Centrală de la Focşani (Titlul I), articolele de mai sus sunt, de ase-
menea, relevante pentru starea de spirit care domina procesul
modernizării constituţionale din România mijlocului de secol XIX. În
timp ce constituţiile moderne din Europa de vest erau corect gândite şi
construite, astfel încât să îndeplinească cerinţele constituţionalismului
liberal, adică limitarea puterii şi protecţia drepturilor omului, proiec
tul constituţional românesc a subsumat toate aceste valori celui
mai generos şi urgent scop, acela al unificării naţionale şi politice.
Construirea statului naţional român modern a fost la vremea
aceea un proiect politic continuu şi fervent susţinut al elitei politice
româneşti, menit a contrabalansa presiunile politice externe pentru
perpetuarea unei pluralităţi de state româneşti (mult mai expuse
dominaţiei imperiale). Unele puteri europene (în special Franţa) doreau
să sprijine eforturile politice româneşti pentru unificarea politică şi
nu era timp de pierdut cu dezbateri academice sau ştiinţifice despre
modurile adecvate de modernizare. Cu toate acestea, diplomaţia
nu a fost doar o prefaţă la unificarea politică a României, ci şi un
martor al împlinirii acesteia. Politica faptului împlinit a devenit nu doar
un simbol al dorinţei românilor de unificare politică, ci şi o povară
asumată pentru a dovedi soliditatea şi oportunitatea realizărilor politice
româneşti. Astfel, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn atât în
Moldova, cât şi în Ţara Românească, în 1959, în ciuda faptului că
în Convenţia de la Paris din 1858 se prevedeau domni diferiţi (gos-
podari) în cele două Principate, a fost o remarcabilă pildă de „fapt

împlinit”. Evenimentul s-a produs, puterile europene l-au recunoscut.
Totuşi, limitarea recunoaşterii internaţionale a unificării politice doar
pe perioada domniei lui Cuza a transformat modernizarea politică
şi juridică într-o cursă contra cronometru.
Naşterea statului naţional român a devenit un semn de diferenţiere
politică internaţională, în vreme ce modernizarea constituţională a
fost o cale spre legitimarea internaţională. Statul naţional a trebuit
să fie consolidat urgent pentru a amplifica agenda independenţei.
Dacă legitimarea şi independenţa însemnau internaţionalizare, atunci
rădăcinile modernizării constituţionale trebuia să fie găsite în afară.
În acest context, transplantul constituţional s-a dezvoltat, cu priori-
tate, ca o „declaraţie de independenţă” românească. După zeci de
ani în care dreptul a fost impus din afară, faptul că, la 1866, elita
românească a putut să importe ceea ce a dorit, de unde a dorit şi atât
cât a dorit, a fost o celebrare clară a autonomiei juridice interne. În
consecinţă, transplantul constituţional a fost cel mai rapid şi cel mai
semnificativ drum spre atingerea proiectului naţional, iar solicitarea
unei dinastii străine pe tronul României a fost parte a acestui proiect.
Semnificativ, construcţia statului-naţiune prin intermediul impor-
tului constituţional s-a făcut, la nevoie, prin ignorarea principiilor
constituţionalismului liberal, care fundamenta ideologic modelele
constituţionale ale Europei vestice. Acest lucru aşează într-o lumină
particulară atât importanţa proiectului politic naţional, precum şi spiritul
în care elita politică românească a înţeles să apeleze la mecanis
mele transplantului juridic. „Inventarea” statului naţional român a
fost o prioritate în sine, deşi, aşa cum sublinia proiectul Comis-
iei Centrale de la Focşani, părea că sacrifică unele dintre valorile
constituţionalismului modern. Naţiunea şi statul unitar au fost protejate
şi preţuite, în vreme ce fiinţa umană, devenită cetăţean, ocupa un loc
umil în peisaj. Paradoxal, burghezia liberală românească, aflată în
plină afirmare, nu a luptat împotriva statului pentru a impune ideea
de libertate, aşa cum s-a întâmplat în vestul Europei. În România,
burghezia liberală a luptat pentru stat, ca mijloc adecvat de creare a
naţiunii şi, implicit, de modernizare a societăţii româneşti. Aşa cum
a subliniat corect Silvia Marton:
(…) Statul-naţional român...este rezultatul unui ‚context’ – con-

flictul dintre imperii şi puterile garante – care a aşezat construcţia
politică sub imperativul exclusiv al unificării statale şi mai puţin
sub voinţa cetăţenilor de a-şi baza relaţiile cu puterea pe fundaţii

teoretice şi intelectuale noi[1].
Ca urmare, proiectul naţional generos, promovat de elita politică

românească sub influenţa ideii liberal-revoluţionare a autodeterminării
popoarelor, s-a transformat într-un proiect anti-liberal[2]. Gh. Platon
are dreptate când susţine că la noi liberalismul nu s-a afirmat ca o
luptă împotriva statului, ci a urmărit consolidarea acestuia împotriva
dominaţiei străine[3], dar acest lucru nu înseamnă o potenţare a
liberalismului politic, ci o luptă, mai mult sau mai puţin conştientă,
împotriva acestuia. Naţionalismul şi statul naţional, aşa cum arată
Hayek, nu cadrează deloc cu finalităţile liberalismului:
Aplicarea acestui concept de libertate unei colectivităţi, nu unor

indivizi, este clară atunci când vorbim de dorinţa unui popor de
a fi liber de orice jug străin şi de a-şi determina propria soartă. În
acest caz, folosim cuvântul „libertate” în sensul absenţei coerciţiei
asupra unui întreg popor. Apărătorii libertăţii individuale au simpa-
tizat, în general, cu aceste aspiraţii de libertate naţională, ceea ce
a dus în secolul al XIX-lea la alianţa permanentă, dar incomodă,
între mişcările liberale şi cele naţionale. Dar deşi conceptul de
libertate naţională este analog celui de libertate individuală, ele
nu sunt identice, iar lupta pentru prima nu a dus întotdeauna
la progresul celeilalte. Uneori, libertatea naţională i-a făcut pe
oameni să prefere despotul de aceeaşi rasă, guvernământului
liberal al unei majorităţi străine şi a furnizat adesea pretextul unor
restricţii impuse, fără scrupule, membrilor diverselor minorităţi[4].
În locul liberalei dihotomii între societatea civilă şi stat, statul

naţional român propunea, prin vocea constituanţilor săi, absorbţia
societăţii civile, subordonând-o finalităţilor statale în spiritul filosofiei
naţionaliste a secolului al XIX-lea[5]. În locul unei societăţi liberale,
[1]
S. Marton, La construction politique de la nation. La nation dans les débats du
Parlement de la Roumanie (1866-1871), Ed. Institutul European, Iaşi, 2009, p. 97.
[2]
A se vedea P. Blokker, Modernity in Romania: nineteenth-century liberalism
and its discontents, European University Institute, Working Paper SPS nr. 2003/2,
Badia Fiesolana, San Domenico, 2003, p. 4-5.
[3]
Gh. Platon, Liberalismul românesc în secolul al XIX-lea: emergenţă, etape,
forme de expresie, în De la constituirea naţiunii la marea unire. Studii de istorie
modernă, vol. II, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1998, p. 215.
[4]
F.A. Hayek, op. cit., p. 38.
[5]
E. Kedourie, Nationalism, fourth expanded edition, Blackwell, Oxford, 1994,
p. 24 şi urm.
bazate pe autonomia individului uman, statul naţional român a

propus anularea individului şi a introdus în societate clivajul etnic. Ca
urmare, după 1848, în materie de conturare a cetăţeanului român,
particularităţile construcţiei constituţionale româneşti rezidă mai puţin
în limitarea drepturilor politice prin introducerea votului cenzitar[1], cât
în limitarea drepturilor politice pe criterii etnice[2]. E unul din puţinele
aspecte pe care nu le-am importat din afară în perioada 1849-1866,
dar care, în acelaşi timp, a devenit o marcă a constituţionalismului
anti-liberal românesc până la primul război mondial. Acest aspect a
afectat considerabil modul în care filosofia drepturilor şi libertăţilor
omului a fost asimilată de cultura constituţională românească. Deşi
constituţionalismul interbelic a încercat să echilibreze formal deficitul
liberal, prin consacrarea constituţională a drepturilor minorităţilor,
cultura politică şi constituţională românească au rămas (chiar până
astăzi) dependente de o identificare, cu nuanţe mai mult sau mai
puţin agresive, între stat şi etnia majoritară. Ca să fim bine înţeleşi, a
nu se crede că avem ceva cu dezvoltarea în sine a statului naţional
român. Însă, din păcate acest lucru s-a întâmplat nu după naşterea şi
consolidarea constituţionalismului liberal, ci concomitent cu naşterea
acestuia. Ca urmare, insuficient consolidat, constituţionalismul liberal
a cedat în faţa naţionalismului în loc să-l ghideze şi să-l cenzureze.
În acest context, constituţionalismul liberal, monarhia constituţională
parlamentară, dinastia străină sau guvernul reprezentativ au fost mai
degrabă „cărămizi prefabricate” în mâinile constructorilor grăbiţi ai
naţiunii române decât pietre bine şi atent prelucrate în mâinile unui
arhitect constituţional vizionar[3]. Monarhia constituţională a mai
fost preţuită pentru succesul său amplu din vestul Europei şi mai
puţin pentru avantajele sale proprii de limitare a puterii, prinţul străin
fiind cerut mai mult pentru legăturile sale europene decât pentru
abilităţile sale potenţiale de a promova constituţionalismul modern.
Nu în ultimul rând, în acest climat de potenţare intelectuală a cultului
statului-naţiune, drepturile şi libertăţile omului enunţate în proiecte
de constituţie ca cel de la 1859, erau mai curând rezultatul unei
[1]
Gh. Platon, Liberalismul românesc..., p. 7-8. Votul cenzitar se încadra perfect
în logica electorală a constituţionalismului liberal.
[2]
Dintr-un deficit de informare, Kissane şi Sitter consideră Constituţia de la
1866 ca nefiind explicit naţionalistă în conţinut. A se vedea B. Kissane şi N. Sitter,
The marriage of state…, p. 63. Citirea cu atenţie a dezbaterilor constituţionale de la
1866 şi a textului art. 7 arată cu totul altceva. Modificarea celebrului art. 7 la 1878,
ca o precondiţie pentru dobândirea independenţei, a fost doar o reformulare a ace-
leiaşi viziuni etnicizante excluzioniste.
[3]
G. Chiriţă, op. cit., p. 18-19.
inerţii a transplantului juridic decât rezultatul unei asumări depline

a liberalismului şi constituţionalismului liberal. Nu întâmplător, prin
urmare, părinţii fondatori ai Constituţiei de la 1866 s-au concentrat
în constituantă, în materie de drepturi şi libertăţi, doar pe drepturile
politice, circumscrise etnic, şi pe libertatea religioasă, circumscrisă
bisericii majoritare. Ele legitimau cultural-identitar naţiunea şi statul
naţional român[1]. În acest context mentalitar, nu întâmplător ne
revoltăm astăzi, alături de istoriografia naţională, de faptul că dom-
nitorul Cuza a fost forţat să abdice de către „monstruoasa coaliţie”.
În loc să vedem în eveniment o reacţie a gândirii liberale împotriva
despotismului, vedem o injustă cruciadă împotriva făuritorului de
ţară. Aceasta este moştenirea noastră culturală venită din secolul
al XIX-lea.
Din punct de vedere politic, modernizarea juridică a societăţii
româneşti din secolul al XIX-lea a fost un proces de delimitare
continuă faţă de puterea suzerană – Imperiul Otoman. Moderniza-
rea politică şi statală prin import constituţional masiv a dovedit o
permanentă conştientizare a suveranităţii interne în cadrul Impe
riului Otoman, ce venea din epoca medievală, formal renegociată
cu puterea suzerană şi stipulată în instrumentele juridice moderne.
Modernizarea politică şi statală a fost realizată în ciuda dependenţei
politice externe, tinzând în mod constant spre depăşirea propriilor
limite. La rândul ei, în loc să fie rezultatul unei depline independenţe
statale câştigate, modernizarea constituţională în România a fost
mai degrabă cauza acesteia.
§2. Actorii transplantului constituţional

2.1. Rolul elitei politico-juridice
Având în vedere urgenţa, este mai uşor să înţelegem de ce
constituţionalismul românesc al secolului al XIX-lea a fost marcat
de un masiv import constituţional, în special din modelele francez şi
[1]
Această pierdere a individualismului, alături de drepturile şi libertăţile omu-
lui, în identitatea naţională oglindită în ideea statului naţiune va lua, după 1866,
dimensiunea conflictului ideatic dintre tradiţionalişti şi modernişti care a stat la baza
teoriei formelor fără fond. A se vedea în acest sens O. Caraiani, National Identity
and Political Legitimity in Modern Romania, în Moral, Legal and Political Values in
Romanian Culture Romanian Philosophical Studies, IV, M. Czobor-Lupp, J.Ş. Lupp
(eds.), consultat la http://www.crvp.org/book/Series04/IVA-22/chapter_vi.htm. Ac-
centul pe identitatea colectivă în defavoarea individualismului a eliminat şansele
înrădăcinării unei puternice culturi a drepturilor şi libertăţilor omului în tradiţia con-
stituţională românească.
belgian. Dar urgenţa construirii şi consolidării tânărului stat naţional

român a fost doar o parte a tabloului de ansamblu. Ea explică de
ce transplantul constituţional şi legal au fost atât de masive, dar nu
clarifică rolul important jucat de sistemele constituţionale francez şi
belgian în această materie.
Ca peste tot în Sud-estul Europei, principalul actor al transplan-
tului juridic din România a fost elita politică. Dar această idee nu
acoperă întreaga realitate românească. Suntem în prezenţa unei
elite ai cărei membri au absolvit masiv facultăţile de drept franceze
(în special cele pariziene) şi mulţi dintre ei obţinuseră şi doctorate în
drept în aceleaşi locuri. Aşadar, ne aflăm mai degrabă în prezenţa
unei elite politico-juridice. La momentul masivului transplant juridic,
adică în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, numărul politicie
nilor români având o diplomă juridică în Franţa era deja considerabil.
Această stare de fapt este crucială pentru a înţelege întregul
proces românesc de transplant constituţional. El explică de ce acest
transplant a fost concentrat atât pe idei constituţionale, cât şi pe
instituţii constituţionale, de ce a fost atât de masiv şi de ce a avut
ca modele principale sistemele constituţionale belgian şi francez,
respectiv de ce schimbările constituţionale au avut loc atât de rapid
şi de ce constituţia scrisă a fost principalul instrument al modernizării.
Ea explică şi de ce transplantul constituţional a fost subjugat, adesea,
unor interese politice de moment, fapt care a condus la o instabili-
tate a surselor şi obiectelor acestuia, pe parcursul unei perioade
scurte de timp, chiar la aceleaşi persoane. De asemenea, ajută să
înţelegem de ce ceilalţi actori juridici, adică doctrinarii şi judecătorii
au avut o influenţă atât de limitată în acest proces. Mai mult, se
poate stabili de ce aşteptările erau atât de mari, mergând până la
o dură inginerie socială, precum şi de ce efectele transplantului au
fost atât de iritante pentru societatea românească şi, într-o anumită
măsură, atât de dezamăgitoare.
Elita politico-juridică românească a secolului al XIX-lea nu era
un simplu grup care urmărea transplantul constituţional de dragul
modernizării politico-statale şi, în acelaşi timp, nu era un grup de
presiune în competiţie cu altele pentru favorurile puterii politice. În
primul rând, nu acţiona ca o comunitate juridică profesională: mem-
brii săi acţionau mai degrabă ca un grup politic cu educaţie juridică
decât o comunitate juridică profesională dotată cu putere politică. Nu
existau valori profesionale şi tradiţii de protejat şi de susţinut, ci mai
degrabă politici de promovat, acestea fiind, de asemenea, dublate
de valori şi tradiţii juridice străine. În al doilea rând, într-o societate
cu o imensă populaţie analfabetă (80%) şi cu o burghezie timid

dezvoltată, elita politico-juridică – reprezentată de urmaşii vechii şi
puternicei clase de moşieri – nu s-a manifestat în termeni de forţă
de presiune profesională, ci de forţă guvernamentală.
Aceasta a fost poate una din cele mai importante diferenţe
dintre modelul românesc de realizare a transplantului juridic sau
constituţional şi alte modele din regiune: magnitudinea capacităţii elitei
juridice româneşti de a folosi puterea politică ca pe o puternică forţă
de transmisie pentru atingerea schimbărilor sociale prin intermediul
transplantului juridic. Elita politico-juridică românească a dobândit
treptat o mare putere politică, ceea ce a însemnat o mare putere
de transplantare. Scopul său nu a fost, în primul rând, implementa
rea tradiţiilor constituţionale franceze sau belgiene în societatea
românească, ci, mai curând, modernizarea societăţii româneşti, spre
finalităţi proprii româneşti, prin intermediul tradiţiilor constituţionale
franceze şi belgiene ca instrumente (nu finalităţi) ale modernizării.
Aici se află diferenţa dintre ceea ce A. Watson numea tendinţa legiui
torilor de a „îşi dezvolta propria cultură juridică”[1] şi puterea aceluiaşi
grup de a face inginerie socio-culturală prin drept.
Cu toate acestea, descoperirea, evaluarea şi asumarea tradiţiilor
constituţionale franceze şi belgiene a fost o cerinţă preliminară
necesară a modernizării sociale şi politice româneşti. Descoperirea
s-a făcut în valuri succesive în secolul al XIX-lea, prin intermediul
numărului tot mai mare de tineri bogaţi români care urmau cursurile
facultăţilor de drept franceze. Evaluarea era inevitabilă (printre alte
motive) ca o consecinţă a puternicului complex de inferioritate deter-
minat de înapoierea societăţii româneşti. Asumarea a fost consecinţa
naturală a primelor două aspecte. Cum procesul de evaluare a impli-
cat o detaşare fermă de cultura românească „arhaică” şi feudală,
asumarea a fost mai mult decât o pauză de aplauze obişnuită sau
o manifestare trecătoare de simpatie.
2.2. Impactul culturii juridice sau constituţionale franco-

belgiene
Magnitudinea asumării tradiţiilor juridice moderne franceze şi
belgiene poate fi măsurată prin puternicul impact al culturii franceze
asupra elitei româneşti din secolul al XIX-lea. Începând cu anii
1820 totul a devenit franţuzesc pentru elita românească: hainele,
[1]
A. Watson, From Legal Transplants to Legal Formants, în American Journal
of Comparative Law nr. 43/1995, p. 469.
bucătăria, mobila, manierele de salon, cărţile, teatrul, înalta socie

tate, educaţia, viaţa intelectuală şi viaţa politică. Până la începu-
tul primului război mondial şedinţele guvernului se ţineau în limba
franceză, în ciuda faptului că monarhul – Carol I de Hohenzollern
Sigmaringen – era german[1]. Astfel, importul dreptului era doar o
mică parte a tabloului. Franţuzirea elitei româneşti prin transplant a
fost o mişcare socială adâncă şi răspândită, acoperind o multitudine
de dimensiuni sociale[2].
În acest context, asumarea culturii franceze a însemnat o schim-
bare dramatică în tradiţia juridică sau constituţională românească
sau, mai precis, renunţarea la tradiţia juridică sau constituţională
românească existentă. Parafrazându-l pe Patrick Glenn[3], membrii
elitei româneşti au devenit noi membri ai comunităţilor epistemice
franceze şi belgiene. Şi, dacă tradiţia înseamnă informaţie, această
apartenenţă implica un discurs mai mult sau mai puţin conştient
despre ea.
De aceea, ideile şi limbajul juridic au devenit, pentru elita româ
nească, cele mai importante instrumente de promovare a noii lor
afilieri în ţara de origine. Cu toate acestea, ideile şi conceptele au fost
incluse în contextul intern românesc, cu efecte neaşteptate, mai mult
sau mai puţin negative. Elita politico-juridică românească, în calitatea
ei de vehicul al ideologiei şi conceptelor constituţionalismului liberal
vest-european, a realizat, mai mult sau mai puţin conştient, un proces
de reconfigurare semantică ce a avut un impact considerabil asupra
modului în care conceptele şi instituţiile constituţionale importate s-au
încadrat formal în peisajul constituţional românesc şi chiar au fost
aplicate. Acest proces poate fi foarte bine exemplificat prin modul
în care au penetrat în limbajul politic şi juridic românesc conceptele
legate de constituţie. Cele două versiuni româneşti ale conceptului –
constituţiune şi constituţie – au intrat în vocabularul românesc din
limba franceză, între anii 1830 şi 1850, alături de ideile revoluţionare
franceze[4]. În mod special, elitele româneşti au împrumutat mai
degrabă ideea decât idealurile constituţiei moderne. Din punct de
vedere juridic, termeni ca „neconstituţionalitate”, „neconstituţional”,
[1]
I. Bulei, Românii în secolele XIX-XX. Europenizarea, Ed. Litera, Bucureşti,
2011, p. 31 şi urm.
[2]
M. Guţan, Building the Romanian...., p. 133-135.
[3]
H.P. Glenn, op. cit., p. 40 şi urm.
[4]
L. Vlad, Inventarea „Constituţiei”. O istorie a ideilor, în De la „pravilă” la consti
tuţie, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003, p. 51-52.
„neconstituţionalism”[1] dovedesc, cel puţin, postularea supremaţiei

constituţiei. În acelaşi timp, definirea constituţiei ca reglementare
generală a statului a fost destul de comună în acea perioadă. Pe de
altă parte, atâta vreme cât anii fragili de luptă pentru unitate naţională
şi suveranitate internă începuseră, constituţia a fost înţeleasă mai
degrabă ca o premisă formal-juridică pentru atingerea unităţii şi
suveranităţii. Astfel, fără a-şi pierde semnificaţia constitutivă de
limitare a puterii, constituţia a început să devină mai curând un
stindard al unităţii şi suveranităţii naţionale decât, în conformitate
cu premizele constituţionalismului liberal, un instrument juridic prin
care puterea politică statală era limitată şi aşezată în slujba libertăţii
cetăţeanului. Alături de absenţa unei dezbateri riguroase despre
trecutul constituţional, acest fapt a fost atât cauza unei patologice
absenţe a dezbaterii despre modul în care puterea statală urma
să fie limitată, cât şi a unei preocupări destul de firave pentru pro
blematica statului de drept. De aceea, în 1866, era mai important
să avem o constituţie decât să-i înţelegem obiectivele complexe. De
aceea, dezbaterile comisiei constituţionale s-au concentrat adesea
pe existenţa în sine a constituţiei şi au neglijat complet problema
unor checks and balances. Astfel, elita românească a fost mai mult
interesată de constituţie şi mai puţin de constituţionalism.
2.3. Paradoxul transplantului constituţional românesc

Ca urmare a dinamicii aparte a raporturilor dintre elita politico-
juridică românească, nevoia de a importa din spaţiul constituţional
franco-belgian şi lupta pentru statul naţional unitar, interesul pentru
cultura românească, în genere, şi pentru cultura constituţională
românească, în particular, a scăzut dramatic. Dar aceasta s-a în
tâmplat doar în interiorul normativităţii juridice pozitive şi nu în cadrul
discursul politic. Trecutul sau tradiţia juridică românească a jucat mai
mult un rol identitar în discursul politic decât un rol constitutiv efectiv
în procesul modernizării juridice. De fapt, elita românească a devenit
promotorul activ al ideilor, conceptelor sau instituţiilor constituţionale
franco-belgiene, iar transplantul juridic a devenit instrumentul potri-
vit pentru a le semăna în societatea românească. În mod ilustrativ,
M. Kogălniceanu, vorbind despre legăturile necesare cu tradiţiile
juridice româneşti în procesul de modernizare juridică, a pregătit
un proiect de constituţie care, în proporţie de 60%, transplanta fidel
[1]
Idem, p. 52.
Constituţia franceză din 1848[1]. Este interesant cum acelaşi politician

a devenit prim-ministru în perioada celor mai masive transplanturi
juridice: 1863-1865. Suntem aici în prezenţa unui paradox: în vreme
ce nevoia de identitate naţională postula o susţinută fabricare sau
mitizare a trecutului (inclusiv în ceea ce priveşte tradiţiile juridice),
mecanismul curent de modernizare constituţională era transplan-
tul constituţional masiv. Nevoia unei folosiri simbolice şi romantice
a istoriei, proiectate a construi o identitate naţională (speculată de
Kogălniceanu sub aceleaşi influenţe intelectuale franceze), a sfârşit
prin a capitula în faţa aşteptărilor stringente de modernizare care nu
puteau fi atinse decât prin instituţii juridico-politice străine. Pe de altă
parte, nevoia de mitizare constituţională a scos în evidenţă nevoia de
adaptare a importului constituţional la finalităţi constituţional-politice
proprii. În consecinţă, din lupta dintre constituţionalismul tradiţional
românesc şi cel liberal occidental a câştigat cel franco-belgian, dar
acesta din urmă, la rândul său, a pierdut în faţa constituţionalismului
naţionalist. Tradiţiile constituţionale româneşti au fost folosite, la nivel
de discurs politic, doar pentru a cosmetiza şi legitima necesitatea
unui import constituţional masiv. În acelaşi timp, continuând importul
constituţional, acesta a primit finalităţi noi, proprii nevoilor construcţiei
statului naţional unitar.
§3. Avatarurile transplantului constituţional iraţional

Dependenţa faţă de cultura şi dreptul occidental de limbă franceză
a transformat prestigiul (alături de urgenţă) în fundal justificativ
principal pentru acest extrem de părtinitor transplant juridic[2]. Astfel,
autoritatea instituţiilor importate s-a transformat într-un eficient
instrument în mâinile unei elite politice româneşti preocupată continuu
de legitimitatea sa politică. Aşadar, ingineria constituţională prin
intermediul importului constituţional a devenit o parte a politicii de
schimbare înţeleasă mai puţin ca schiţă a îmbunătăţirii moderne
întemeiate pe o „cultură a experienţei, bazată pe dinamica economică
şi previziunea socială”[3] şi mai mult ca discurs politic strategic concen
trat pe naţiune şi stat-naţiune. Perspectiva „dreptului ca instrument”
a ajuns să fie abordarea de bază a dezvoltării prin modernizare, în
[1]
M. Guţan, Constituţionalism şi import constituţional în România modernă.
Proiectul de Constituţie de la 1848 al lui Mihail Kogălniceanu, în Studia Politica.
Romanian Political Science Review nr. 2/2011, p. 233 şi urm.
[2]
M. Guţan, Building the Romanian..., p. 130 şi urm.
[3]
D. Barbu, Politica pentru barbari, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, p. 79.
ochii elitei româneşti convinse de faptul că poate stăpâni schimbările

sociale şi economice dacă poate stăpâni dreptul. De aceea, întreaga
reformă s-a situat în jurul ideii că a construi naţiunea politică şi a da o
formă arhitecturii constituţionale a statului-naţiune va atrage, în mod
natural, schimbările subsecvente necesare de ordin social, cultural şi
economic. Una peste alta, modernizarea constituţională a însemnat
în principal, la vremea respectivă, o construcţie constituţională
aproape complet artificială prin importul constituţional masiv. Sistemul
constituţional modern a fost valorificat ca scop intrinsec al procesului
de modernizare, iar instituţiile constituţionale străine au reprezentat
cărămizile potrivite pentru această construcţie. În acest context,
identitatea naţională românească a rezidat în sistemul constituţional
nou fabricat.
Evaluat fiind ca „transplant juridic iraţional”, acest edificiu consti
tuţional artificial a avut multe căi de evoluţie şi moduri de manifestare
complexe. Faptul că modernizarea constituţională a fost făcută prin
transplant juridic masiv, fără să ne aflăm în prezenţa unei receptări
impuse din afară, ridică probleme privind mecanismele interne ale
schimbării constituţionale. Ce înseamnă exact impactul urgenţei în
această istorie şi care a fost magnitudinea exactă a acestui factor
al prestigiului? Luând în calcul ideea conform căreia un import este
iraţional atunci când a fost realizat de către cine nu trebuie, atunci
când nu e necesar, de unde nu trebuie, în cantitatea care nu trebuie
şi fără a lua în calcul cultura societăţii importatoare, pot fi evidenţiate
unele aspecte particulare:
a) iraţionalitatea pare să rezulte din interesantul dezechilibru
dintre ideile de natura expresivismului constituţional hegelian, ade-
seori invocate de membrii comisiei constituţionale de la 1866, şi
cantitatea importantă de instituţii importate din Constituţia belgiană
din 1831. Este o chestiune de logică aici: nu se pot importa masiv
din afară soluţii constituţionale şi să se aştepte cineva ca ceea ce
rezultă să fie expresia spiritului sau culturii naţionale.
În principiu, generaţia fondatoare de la 1866 se exprima ferm în
favoarea compatibilităţii dintre cultura naţională şi textul constituţional
şi pleca de la premiza că orice fel de construcţie constituţională tre-
buie să aibă o valoare identitară. După cum arăta D. Tacu:
(…) o Constituţiune e în viaţa unui popor ceea ce e caracterul

pentru om. De aceea, fiindcă noi avem să votăm o Constituţiune
trebuie să ne uităm la toate simţurile şi gândirea poporului şi să
lucrăm astfel încât să răspundem la toată aşteptarea sa, la toate
necesităţile lui cele mari. Legea trebuie să prevadă un progres,
să tindă către viitor, dar nu trebuie să lovească niciodată acel

principiu de la care depinde existenţa unui popor[1].
Spiritul naţional, mentalităţile şi necesităţile naţiunii trebuiau

luate în considerare pentru a realiza un transplant constituţional de
succes. În cazul drepturilor omului şi cetăţeanului, miza a fost clar
aceea de a realiza un text constituţional pur formal eşuat din start,
dar coordonat cu standardele europene, sau de a consacra un
pachet minimal practicabil tocmai pentru că rezona cu datele cul-
turale ale societăţii româneşti. Ferma convingere asupra inutilităţii
şi lipsei de eficacitate a oricărui tip de reglementare constituţională
care neglijează nevoile reale şi particularităţile culturale ale poporului
impunea, logic, respingerea oricărui tip de inginerie constituţională[2].
Pentru G. Ştirbei era evident că:
Domnilor, este foarte lesne şi foarte comod a vorbi numai despre

libertăţile omului, despre libertăţile naturale, imprescriptibile, şi
alte lucruri frumoase şi popoase...dar este mai greu a se gândi
cineva la natura celor libertăţi, a face deosebire între acele
libertăţi şi şi a vedea după cultură, după înaintarea societăţei
ce libertăţi îi se pot da, a vedea de exemplu în ţara noastră ce
libertăţi sunt acelea de care să se poată bucura în practică iar
nu numai pe hârtie...[3].
Aceeaşi legătură dintre cultura naţională, cultura constituţională

şi constituţie a fost avută în vedere de raportorul Constituţiei, Aris-
tide Pascal. Acesta afirma că la baza unei construcţii constituţionale
naţionale trebuie să stea „spiritul naţional, voinţa şi tendinţele naţiunii,
trebuinţele ei prezente şi viitoare, ţinta ce îşi propune a ajunge, viitorul
ce voieşte aşi prepara”[4]. Aici pot fi făcute nişte distincţii. Pe de o
parte, se poate accepta că expresia spiritului naţional sau culturii
constituţionale se regăseşte în problemele, nevoile, trebuinţele, ţinta
sau scopurile naţiunii. În acest moment, atâta timp cât se detectează
şi se iau în considerare aceste aspecte, importul constituţional este
o alternativă. Pe de altă parte, spiritul naţional se poate găsi în soluţii
constituţionale proprii şi, în acest caz, apelul la importul constituţional
devine problematic.
[1]
Al. Pencovici, op. cit., p. 115.
[2]
Idem, p. 89-90.
[3]
Idem, p. 89.
[4]
Idem, p. 24.
Din nefericire, în cele din urmă, spiritul românesc nu a găsit pe

deplin o cale spre expresia instituţională în Constituţia României
din 1866 nici ca probleme şi nici ca soluţii constituţionale. În primul
caz, trebuie luat în considerare numărul foarte mare de instituţii
constituţionale importate şi numărul mic de instituţii puse sau măcar
discutate în legătură cu specificul cultural-mentalitar românesc, i.e.
religia ortodoxă şi cultul ortodox, cetăţenia, libertăţile şi structura
parlamentului, responsabilitatea juridică a miniştrilor, inamovibili-
tatea judecătorilor. Altfel spus, a existat, adeseori, o contradicţie
manifestă între caracterul sau spiritul naţional care trebuia exprimat
în constituţie şi nevoia de a construi corect o constituţie, prin rapor-
tare la standarde externe. În acest context, cultura constituţională
românească a fost mai mult ceva care trebuia să fie alcătuit, chiar
inventat la nevoie, în aşa fel încât să susţină proiectul statului-naţiune.
În ceea ce priveşte soluţiile constituţionale româneşti, e.g. par-
lamentul unicameral, vetoul suspensiv al monarhului, autonomia
juridică a guvernului şi responsabilitatea politică a miniştrilor, aces-
tea au fost, adesea, eliminate în favoarea soluţiilor de import, e.g.
parlamentul bicameral, vetoul absolut, simpla responsabilizare a
miniştrilor, fără consacrarea expres normativă a unui guvern autonom
juridic. În cazul drepturilor şi libertăţilor, cu excepţia aspectelor legate
de existenţa colectivităţii naţionale, i.e. religia ortodoxă, libertăţile
politice şi cetăţenia, s-au impus, fără drept de apel, soluţii contrare
necesităţilor şi mentalităţilor societăţii româneşti. Ceea ce accentua
caracterul iraţional al importului juridic este faptul că soluţiile externe
nu au fost alese neapărat pentru justeţea lor, ci în virtutea apartenenţei
lor la etalonul constituţionalismului occidental. Ca urmare, marea
majoritate a articolelor care consacrau drepturi şi libertăţi au fost fidel
traduse din Constituţia belgiană. Prin aceasta, spiritul naţional era
sacrificat, în mod paradoxal, în favoarea legitimării statului naţional.
Spiritul naţional a fost redat şi prin manifestarea angoaselor
constituţionale ale românilor. Au existat şi momente în care consti
tuţionalismul aversiunii s-a manifestat pe deplin, dar fără a schimba,
din păcate, major aspectul de text masiv importat al Constituţiei de
la 1866. Este vorba aici de o manifestare negativă firească faţă de
instituţiile autoritarismului cuzist, i.e. Consiliul de stat şi colegiul
electoral unic. Dacă primul revenea, totuşi, sub forma Senatului,
cel de-al doilea era eliminat în favoarea unui sistem pluricolegial
care se dorea a fi, în spiritul anului 1857, expresia reprezentativă
a tuturor claselor sociale. În mod iraţional, soluţiile constituţionale
adoptate sub imperiul prestigiului au lăsat fără răspuns problema

stringentă a limitării autoritarismului domnesc.
b) argumentul autorităţii dreptului occidental, legitimând recursul
masiv la transplant juridic, a fost mai mult explicit decât implicit.
Aceasta pentru că puţinele probleme care au fost dezbătute au
pus mereu în balanţă sursele interne ale schimbărilor juridice cu
cele externe. Argumentul autorităţii etalonului occidental al consti
tuţionalismului era utilizat conştient, iar consecinţele sale asupra
construcţiei constituţionale erau percepute ca posibil negative, în
cazul în care acesta era utilizat necritic. Tocmai de aceea, în Comisia
Constituţională din 1866, a fost, aproape permanent, susţinută adap-
tarea juridică şi ferm respinsă imitaţia oarbă. Prin urmare, a existat
o demarcare clară între receptarea servilă şi necesitatea apelului la
soluţiile constituţionale străine doar în condiţiile luării în considerare
a celor proprii. Aşa cum afirma cu tărie N. Ionescu, vorbind despre
receptarea bicameralismului din Anglia:
(…) avem destule reforme neapărat a introduce în legile noas-

tre ca să mai căutăm a silui vechile noastre datini numai pentru
plăcerea de a inova, de a imita (…) dacă voim bunăoară să imităm
pe Englitera, să nu o imităm într-un mod servil[1].
Caracterul iraţional apărea, de obicei, aici nu ca o ignorare

inconştientă a soluţiilor juridic-culturale şi a nevoilor sociale interne,
ci ca o renunţare conştientă la acestea în favoarea soluţiilor juridice
occidentale. Pus între „presiunea morală” a Occidentului, urgenţa
consolidării statului-naţiune şi incontestabila autoritate a tradiţiei
constituţionale occidentale, interesul pentru soluţii constituţionale
naţionale a trebuit să capituleze.
c) caracterul iraţional al importului constituţional vizează, în acest
context, nu doar faptul că s-au ignorat soluţiile proprii, româneşti, în
favoarea superiorităţii nediscutabile a soluţiilor constituţionalismului
occidental, ci şi faptul că s-a renunţat cu bună ştiinţă la ceea ce se
considera a fi soluţiile constituţionale tradiţionale ale românilor. De
departe, se detaşează renunţarea la soluţia tradiţională a parlamentului
unicameral pentru motivul esenţial al coordonării cu coordonatele
constituţionalismului etalon vest-european. Pentru corectitudinea
abordării, trebuie arătat că generaţia de la 1866 era conştientă măcar
de riscurile postulării cacofoniei constituţionale prin intermediul unui
transplant iraţional. Ca urmare, în spiritul îndemnului lui Kogălniceanu
[1]
Idem, p. 192-193. Pentru aceeaşi idee, a se vedea p. 252 şi 264.
de la 1857 – „dacă o copiaţi, copiaţi-o bine” – se renunţa la statutul

tradiţional de preşedinte al legislativului deţinut de mitropolit, în
favoarea unui preşedinte ales al Senatului, în scopul evitării unei
inadvertenţe între constituţia belgiană şi tradiţia constituţională
românească[1].
d) caracterul iraţional provine şi din tensiunea care a intervenit, la
1866, între conştientizarea dependenţei succesului unei construcţii
constituţionale de expresia liberă a culturii constituţionale naţionale,
pe de o parte, şi soluţiile constituţionale adoptate, pe de altă parte.
Pentru Aristide Pascal, o constituţie de succes depindea de coeziu
nea intimă dintre voinţa liber exprimată, spiritul naţional, nevoile unui
popor, instituţiile constituţionale şi longevitatea constituţională[2].
Într-adevăr, istoria constituţionalismului românesc a demonstrat că,
în două momente importante ale istoriei lor – 1831/1832 şi 1858 –,
românilor li s-a impus din exterior soluţii constituţionale pe care nu
le agreau. Ca urmare, Regulamentele Organice şi Convenţia de la
Paris au creat iritare în rândul clasei politice româneşti, conducând
spre o adaptare şi aplicare contrară scopurilor constituţionalismului
românesc şi fiind, în scurt timp, respinse.
Cu toate acestea, constituanta de la 1866, deşi s-a manifestat
liber, demonstra românilor că importul voluntar nu era, în mod nece
sar, un import raţional şi, ca urmare, un import de succes. Dim
potrivă, manifestarea liberă de voinţă a reprezentanţilor naţiunii
putea să aibă puternice elemente de iraţional datorate, aşa cum
am remarcat, ignorării scopurilor şi soluţiilor culturii constituţionale
româneşti. Am putea aminti că, până la 1866, se conturase pe
deplin, ca scop al constituţionalismului românesc, lupta împotriva
autoritarismului monarhic, iar ca soluţie se ajunsese, printr-o preluare
raţională de instituţii constituţionale din exterior, monarhia consti
tuţională parlamentară şi regimul parlamentar monist. În ciuda
acestor dezvoltări, Constituţia de la 1866 a respins atât ideea vetoului
suspensiv al monarhului, cât şi ideea consacrării exprese a unui
unui guvern dotat cu autonomie juridică. Nevoia de compromis
politic, precum şi tăvălugul argumentului forte al etalonului statelor
occidentale civilizate, au eliminat ferm respectivele soluţii[3]. Raportat
[1]
Idem, p. 211.
[2]
Idem, p. 23-24.
[3]
În constituantă s-a susţinut că eliminarea vetoului suspensiv al domnului se
datora posibilelor efecte politice destabilizatoare. A se vedea Al. Pencovici, op. cit.,
p. 31. Într-adevăr, aşa cum am arătat deja, recursul prea des la dizolvarea parla-
mentului putea să conducă la haos politic. Pe de altă parte, membrii constituantei
de la 1866 nu au fost deloc interesaţi să îmbunătăţească soluţia adunării ad-hoc
la faptul că vetoul absolut al lui Carol I a jucat un rol important în

eşecul constituţionalismului liberal românesc, putem spune că teoria
succesului importului constituţional a lui Pascal era corectă. Oricum,
această evoluţie nu ar trebui să umbrească importanţa istorică a
momentului constituţional de la 1866 când statul-naţiune a fost
construit printr-o întreprindere constituţională voluntară şi liberă
de către reprezentanţii poporului român. Dacă a existat o alegere
iraţională, ea a fost, cel puţin, o alegere liberă.
e) în general, perioada de transplant constituţional efervescent
(1838-1866) a fost dominată de o lipsă aproape completă a dez-
baterii parlamentare. Momentul dezbaterii din adunarea ad-hoc a
Moldovei (1857) a rămas singular în istoria constituţionalismului
românesc prin intensitatea, maturitatea şi limpezimea cu care s-au
discutat aspectele organizării puterii politice statale. Dezbateri
extinse au avut loc în Comisia Constituţională din 1866, dar, dincolo
de aşteptări, acestea au avut ca obiect doar unele aspecte particu-
lare, neglijând altele mai importante, de pildă separaţia puterilor şi
mecanismele de checks and balances. S-a dezbătut tangenţial pro
blema echilibrului şi limitării puterii în cazul bicameralismului, dar fără
a se discuta valenţele de ansamblu ale regimului politic prin prisma
raporturilor dintre executiv şi legislativ. Cel mai mult şochează lipsa
unei dezbateri asupra rolului şi locului monarhului în arhitectura
constituţională. După ce şapte decenii elita politică românească
fusese preocupată de autoritarismul domnesc, atitudinea acesteia
la 1866 este, am putea spune, profund iraţională. Singurul aspect
care ilustra preocuparea certă pentru eliminarea vechilor abuzuri ale
domnului a fost prevederea pronunţării sentinţelor judecătoreşti în
numele legii şi nu al domnului. Nu au existat, din păcate, dezbateri
nici asupra acestui aspect.
În acest context, nu e sigur că elita politică românească a înţeles
cu adevărat care era diferenţa dintre parlamentarismul monist şi cel
dualist. Lipsa dezbaterii ar putea fi explicată prin prestigiul major
al Constituţiei belgiene dar ar putea fi explicată şi prin ignorarea
multitudinii de mijloace şi pârghii prin care puterea politică putea fi
divizată în stat.
Prestigiul şi autoritatea dreptului transplantat au fost deosebit
de intense, aspect ce a făcut zadarnică alegerea bazată pe ana
a Moldovei, dar nici să justifice introducerea dreptului de veto absolut. Problema a

trecut prin constituantă cu simpla constatare că, aşa cum e „de interes pentru so-
cietate ca legile să fie votate de Corpurile legiuitoare, pe atâta e de interes să fie şi
sancţionate de Domnitor”. A se vedea Al. Pencovici, op. cit., p. 244.
liză comparativă. Urgenţa a jucat rolul său special, umbrind orice

nevoie de analiză mai profundă. Prin urmare, se poate spune, în
mod paradoxal, că elita politică românească importatoare a fost
mai puţin interesată de constituţionalism şi de legitimarea prin
ideologia constituţionalismului liberal a instituţiilor şi mecanismelor
constituţionale, cât de modelele constituţionale şi de legitimarea prin
intermediul prestigiului şi urgenţei a instituţiilor importate.
f) iraţionalitatea s-a manifestat şi prin lipsa de coerenţă între sen-
timentele, conceptele şi ideile constituţionale, pe de o parte, şi mor-
fologia concretă a construcţiei instituţionale, pe de altă parte. Deşi
am scos în evidenţă faptul că incoerenţa instituţională reprezintă o
caracteristică a construcţiei constituţionale în prezenţa transplan-
tului constituţional, magnitudinea acestei incoerenţe, mai ales în
perioada 1838-1848 a fost copleşitoare. Proiectul de constituţie al
lui M. Kogălniceanu de la 1848 scoate cu pregnanţă în evidenţă
consecinţele dezastruoase ale lipsei de corelare între valorile şi
principiile constituţionale asumate şi modelul constituţional preferat
pentru procesul de instituţionalizare a acestora. Alegerea necritică,
de către Kogălniceanu, a Constituţiei franceze de la 1848, ca model
constituţional, a aruncat ideile proparlamentariste ale acestuia în
labirintul melanjului dintre parlamentarism şi prezidenţialism, labirint
pe care doctrina franceză de drept constituţional nu l-a clarificat nici
până în ziua de astăzi. La 1866, lucrurile se mai îndreptaseră, dar,
din punctul nostru de vedere, coerenţa Constituţie adoptate în acel
an a provenit mai curând de la importul ei relativ masiv şi fidel din
Constituţia belgiană decât de la o receptare critică a textului acesteia.
g) pe de altă parte, agenda construirii statului-naţiune a avut
propriul loc în imaginea generală. Impunerea suveranităţii interne
a tânărului stat a fost un argument suficient pentru a legifera fără
întrebări. În privinţa separaţiei puterilor, de exemplu, obsesia de a
avea un stat „ca la carte” a alungat, pentru moment, nevoia de avea un
stat viu sau un stat în concordanţă cu finalităţile constituţionalismului
liberal. Postularea constituţională a celor trei puteri clasice – legislativă,
executivă şi judecătorească – în conformitate cu modelul său belgian
era satisfăcătoare pentru părinţii Constituţiei din 1866. Urgenţa
reformei constituţionale, în scopul consolidării statului naţional unitar,
a postulat la extrem iraţionalitatea importului constituţional.
h) caracterul iraţional s-a manifestat şi prin credinţa că stăpânirea
dreptului va produce cumva, magic, o schimbare socială. Elita juridico-
politică românească nu a înţeles distincţia dintre a importa idei şi
a importa instituţii. În vreme ce a dobândi idei însemna un proces
de metamorfoză mentală, ducând de la idei la instituţii, a importa

instituţii juridice a însemnat un proces ce a dus de la instituţii la idei.
Norma juridică a fost destinată a produce metamorfoza mentală a
societăţii româneşti.
Altfel, perspectiva „dreptului ca instrument” era una normală
pentru o inginerie socio-juridică în care schimbările trebuiau să se
producă de sus în jos. În acest context, caracterul iraţional a apărut
ca o convingere a elitei juridico-politice că „unde legile sunt bune,
totul va fi bine”[1]. „Bunătatea” legilor era evaluată formal, ilustrând
un mod kelsenian de (re)producere a legii: o lege este bună, s-a
spus, dacă se conformează principiilor constituţionale. Constituţia
prin principiile sale „bune” nu doar produce naţiunea juridică, ci prin
(re)producerea substanţială a dreptului produce schimbări „bune” în
societate. Cu alte cuvinte, societatea românească nu este capabilă
de auto-reproducere decât prin normativitate juridică. Dreptul confiscă
dezvoltările şi cultura societăţii; fiind, la rândul său, confiscat de elita
conducătoare. Astfel, parlamentul era menit să ajungă un imens
laborator unde societatea era fabricată prin nesfârşite şi numeroase
producţii legale, fiind de aşteptat să se auto-transforme după chipul
şi asemănarea creatorilor săi. În acest context, legea nu avea de
ce să se adapteze realităţilor sociale, dacă putea şi avea ca scop
să recreeze realitatea socială. Fiind adânc înrădăcinată în mintea
majorităţii elitei, această viziune a rezistat oricărei încercări de a
revizui Constituţia pentru a umple golul dintre instituţiile importate
şi societatea românească.
§4. Transplant constituţional şi tradiţie constituţională

În ciuda aparenţelor, transplantul juridic nu a fost întotdeauna şi
necondiţionat un instrument obligatoriu al modernizării constituţional-
politice în România secolului al XIX-lea. Surprinzător, luând în consid-
erare numărul mare de instituţii importate, cel puţin în aria reformelor
constituţionale, posibilitatea de a apela la tradiţia românească a fost
pusă în discuţie de la începutul dezbaterilor Adunării constituante de
la 1866: „…[D]acă există în alte ţări ar trebui să avem şi noi?”[2], se
întreba retoric A. Sihleanu. La rândul său, G. Mârzescu se întreba,
într-un context diferit: „Au doră fiind-că în Constituţiunea franceză se
găsesc înscrise aceste cuvinte trebuie să le punem şi noi în Consti
tuţiunea nostră?”.
[1]
S. Marton, op. cit., p. 341.
[2]
Al. Pencovici, op. cit., p. 50.
Acestea au fost întrebările zilei la momentul reformei constituţionale

din 1866 şi ele sintetizau dilema elitei conducătoare cu gânduri de
modernizare: reforma constituţională şi, în general, modernizarea
politico-statală, ar trebui să fie făcută prin considerarea constantă
a tradiţiilor juridice autohtone sau prin importul necondiţionat de pe
piaţa europeană a modelelor constituţionale? Dincolo de iraţionalul
modului în care a fost tratată problema tradiţiei constituţionale
româneşti în raport cu transplantul constituţional, ceea ce e important
de remarcat aici este faptul că tradiţia constituţională a reprezentat
o ipoteză de lucru în cadrul dezbaterilor constituţionale de la 1866.
Întrebările respective marcau o conştienţă a diferenţei care impu-
nea o perspectivă a trecutului în tratarea chestiunii construcţiei
constituţionale. Ca pretutindeni, identitatea constituţională trebuia
să aibă o dimensiune a tradiţionalităţii.
Problema tradiţiei constituţionale se subsumează problemei
construcţiei constituţionale ca expresie a spiritului unui popor, fără a
se confunda cu aceasta. Perspectiva tradiţiei constituţionale consideră
că spiritul poporului se regăseşte, de fapt, în tradiţiile acestuia. Nu
întâmplător, problemele aflate în centrul disputei pentru afirmarea
spiritului naţional au fost şi cele în legătură cu care s-a invocat tradiţia
constituţională românească – parlamentul unicameral, confesiunea
ortodoxă, naturalizarea, cetăţenia şi libertatea religioasă. Intensitatea
dezbaterii a fost relevantă pentru magnitudinea mizei. Lupta pentru
o identitate constituţională românească, mai mult sau mai puţin
susţinută de perspectiva istoricistă, a dat expresie unei înţelegeri
organice a legăturii intime dintre un popor şi propria constituţie,
dintre cultura naţională şi valorile constituţionale. Acest expresivism
tradiţionalist arată clar tensiunea dintre constituţionalismul progno-
zat şi constituţionalismul universal şi stă mărturie asupra existenţei
unei conştientizări a posibilelor efecte negative ale transplantului
constituţional.
Totuşi, problema care se ridică este cea a valorii reale conferită
de dezbaterile de la 1866 tradiţiei constituţionale. Au fost tradiţiile
invocate repere reale ale dezbaterilor vizând constituţionalizarea şi
finalităţile constituţionalismului sau au fost simple mijloace pentru
atingerea unor interese de grup? Au avut constituanţii o perspectivă
axiologică sau una instrumentalistă? Problema este importantă, deo-
arece face diferenţa dintre interesul real pentru limitarea puterii şi
simpla dorinţă de a participa la exercitarea puterii, dintre ataşamentul
pentru valorile constituţionalismului liberal şi simpla manifestare a
unui orgoliu juridic naţional.
Merită observat că dezbaterile constituantei de la 1866 au fost, de

obicei, lipsite de un real interes pentru echilibrul dintre necesitatea
menţinerii tradiţiei constituţionale şi cerinţele constituţionalismului
modern, exprimat, spre exemplu, în problema limitării puterii. Ana
liza contextuală care apare cu privire la structura parlamentului,
a fost interesată să recupereze (sau să construiască) o schiţă
de unitate socială în societatea românească, dar nu a acordat o
atenţie reală mecanismelor puterii. Lupta pentru unicameralism
sau bicameralism a fost susţinută exclusiv de dragul tradiţiei sau
„continuităţii instituţionale”[1], fără vreo analiză profundă[2] cu privire
la impactul acestei structuri asupra separaţiei şi echilibrului puterilor.
Aşa cum afirma Silvia Marton, interesul pentru tradiţia constituţională
românească a fost adesea o şansă pentru „părinţii fondatori” să fugă
de o „reflecţie intelectuală şi juridică riguroasă” asupra semnificaţiei
noii ordini constituţionale[3]. Dincolo de un adevăr istoric clar, tradiţia
a fost exploatată atât de susţinătorii, cât şi de oponenţii unica
meralismului, logica sa funcţionând sub acelaşi semn al autorităţii,
aşa cum a făcut-o şi cea a modelelor constituţionale.
Prin urmare, susţinerea unicameralismului bazat pe autoritatea
tradiţiei s-a încadrat în demersul firesc de legitimare a elitei politice
liberale, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul elitei politice conserva-
toare, susţinătoare, în schimb, a bicameralismului bazat pe autori-
tatea modelului european. Este de remarcat aici un paradox care
se reflectă direct asupra modului în care s-a recurs la transplant
constituţional la 1866: liberalii, deschişi prin definiţie importului
constituţional, s-au cramponat acum de tradiţie pentru a propulsa un
unicameralism modern, bazat pe eliminarea ideii de guvernământ
mixt ilustrată de prezenţa senatului aristocratic dorit de conservatori;
pe de altă parte, conservatorii, prin definiţie rezervaţi faţă de impor-
tul constituţional, au insistat pe importul bicameralismului european
pentru a contracara ideea de guvernământ democratic propulsată
de prezenţa camerei unice dorite de liberali. Prin urmare, liberalii
au importat o idee pe care au adaptat-o societăţii româneşti printr-o
instituţie tradiţională, pe când conservatorii au importat o instituţie
pe care au adaptat-o unei idei politice tradiţionale – cea a dominării
vieţii politice de către o elită de factură aristocratică.
[1]
S. Marton, Les libéraux, l’Etat et la nation: le débat parlementaire de 1866 sur
le bicaméralisme, New Europe College Yearbook 2003-2004, p. 129.
[2]
Al. Pencovici, op. cit., p. 185-185.
[3]
S. Marton, La construction politique…, p. 96.
§5. Epistemologia modernizării constituţionale: teoria

„formelor fără fond”
Intelectualitatea română antecomunistă era dominată de o dez-
batere constantă şi asiduă despre legătura dintre tradiţie sau cultură,
pe de-o parte, şi importul instituţional în procesul de modernizare
socială, economică, politică şi juridică, pe de altă parte. Plecând de
la o analiză critică a întâlnirii dintre importul constituţional şi socie
tatea românească, această perspectivă teoretică a fost o reacţie
autentică împotriva pomenitei iraţionalităţi a alcătuirii constituţionale
româneşti. De aceea, o susţinere reală a sinelui constituţional româ-
nesc putea fi realizată doar prin recuperarea din trecut a acestei
înţelegeri specifice a culturii (constituţionale) şi identităţii naţionale
(constituţionale). Uitată astăzi de către spaţiul intelectual juridic
românesc, teoria formelor fără fond ar putea să-şi recâştige locul
ca importantă dimensiune epistemologică a identităţii juridice sau
constituţionale româneşti, adică un mod particular de auto-înţelegere
şi înţelegere a altuia în drept, prin prisma transplantului juridic.
Teoria formelor fără fond a debutat, după 1860, cu o simplă
constatare empirică: evidenţa unei enorme discrepanţe între România
„legală” şi România „reală”, golul dintre instituţiile importate în toate
dimensiunile vieţii româneşti, pe de o parte, şi realităţile socio-
politice şi economice, pe de altă parte. Teoria a fost lansată la
maxima ei intensitate ideatică atunci când Titu Maiorescu (1840-
1917) a criticat aspru, într-un celebru articol publicat în 1868, i.e.
„În contra direcţiei de astăzi in cultura română”, efectele negative
ale importului instituţional (juridic) în societatea românească. De
atunci, reacţii intelectuale diverse au fost direcţionate în principal
spre importul instituţional, în încercarea de a cuprinde identitatea
naţională dincolo de învelişurile sale artificiale. Interconectarea
dintre cultura şi societatea românească, pe de-o parte, şi instituţiile
importate, pe de altă parte, nu a fost obiectul analizei exclusive a
unui mic grup de profesionişti ai dreptului. Dimpotrivă, problema a
fost analizată pe larg de doctrinari, avocaţi, istorici, sociologi, filologi,
filosofi, antropologi şi economişti şi a marcat dialogul intelectual chiar
şi în perioada interbelică.
Aşadar, această aşa-zisă teorie nu a fost o încercare sistematică,
raţională şi ştiinţifică de a gestiona fenomenul importului juridic
instituţional. A fost mai degrabă o sumă de reacţii intelectuale auten-
tice la o situaţie delicată socială, culturală şi economică îndreptată,
din diverse perspective ideologice, spre critica, explicarea şi refor-
mularea procesului de modernizare (juridică) în România. Nucleul

lor comun rezida în evaluarea rolului importului instituţional în acest
proces de modernizare şi gestionarea sa în contextul unei creşteri
a crizei identitare româneşti. Datorită locului important deţinut de
ingineria juridică în acest context, importul juridic a fost un punct
important al acestei dezbateri. În acelaşi timp, datorită puternicu-
lui impact asupra societăţii româneşti, transplantul constituţional
şi constituţia din 1866 au ţinut prima pagină a acestei dezbateri
intelectuale.
În ciuda lipsei sistematizării, teoria formelor fără fond poate oferi
un set coerent de idei despre legătura dintre drept şi societate, despre
dreptul importat şi fundalul socio-cultural al societăţii importatoare;
despre necesitatea, sursele şi dimensiunea importului juridic, inclusiv
despre rolul elitei juridice în acest proces; despre echilibrul dintre
tradiţia juridică şi dreptul străin ca furnizori de soluţii juridice; despre
condiţiile succesului instituţiei importate în societatea receptoare;
despre necesitatea unei inginerii juridice de sus în jos şi despre
legătura sa cu o modernizare juridică de jos în sus.
Principalele categorii ale dezbaterii sunt „formă” şi „fond”, folosite
mai mult sau mai puţin explicit într-o largă paletă de perspective
ideologice, dar acoperind, în final, o semnificaţie unică: formele se
refereau de obicei la instituţiile culturale, în general, sau la instituţiile
juridice ori constituţionale, în special, importate din Europa de vest;
fondul însemna, de obicei, cultura generală a societăţii româneşti,
tradiţiile sale, comportamentele sale. Legătura dintre ele, cuprinsă
în celebra formulă „forme fără fond”, este concludentă nu doar
pentru concluzia aparentă că „forma” nu se potriveşte cu „fondul”,
ci şi pentru un întreg set de probleme precum: „de ce fondul are
nevoie de forme”, „ce se poate face ca forma să se potrivească cu
fondul”, „de ce ar trebui să preţuim mai mult fondul decât formele”.
Astfel, teoria formelor fără fond nu este doar descriptivă, explicativă
sau chiar critică, este şi proiectivă. Ea poate fi înţeleasă ca o schiţă
pentru un mod de reuşită viitoare a schimbărilor constituţionale prin
import constituţional.
Accentul pus pe fond nu este o simplă preocupare pentru o
eficienţă juridică înţeleasă ca o coordonare pozitivă între cultura
românească şi importul juridic. Este mai degrabă o perspectivă
conservatoare inserată într-un proces de conştientizare a identităţii
naţionale şi juridice. Este o încercare de a capta, în mod conştient,
identitatea sinelui cultural şi juridic românesc. Este relevantă, în
acest sens, abordarea comparativă a dreptului şi culturii româneşti
cu cele străine, realizată în contextul teoriei formelor fără fond. Deşi

demersul nu a fost unul metodologic şi nici unul profund, el a creat
adesea contextul necesar pentru diferenţiere cultural-juridică.
Nu întâmplător, primele poziţii intelectuale au susţinut o atitudine
evoluţionistă (probabil spenceriană), negând orice demers de
modernizare a sistemului constituţional românesc dincolo de o
dezvoltare organică în societatea românească. În consecinţă,
transplantul constituţional a fost stigmatizat, fiindu-i negată orice
şansă reală de a produce vreo schimbare socială, politică sau juridică.
Dar înapoierea societăţii româneşti i-a făcut, în final, pe susţinătorii
ortodocşi ai modului românesc de modernizare constituţională să
recunoască inevitabilitatea transplantului. România fusese prea
profund şi prea îndelungat îngropată în vremurile feudale pentru
a-şi permite să piardă timp căutând necondiţionat o cale originală
spre constituţionalism. Pe de altă parte, constituţionalismul modern
fusese deja inventat şi asimilat ideologic chiar şi de către elita politică
românească, încă din anii ’30 ai secolului al XIX-lea. Tot ceea ce
rămânea de făcut era găsirea unei căi adecvate de a gestiona acest
transplant constituţional imparabil. Acceptând inevitabilul, evoluţioniştii
erau dornici să propună susţinerea instituţiilor constituţionale importate
(formele) printr-o dezvoltare treptată a culturii româneşti (fondul), prin
aceasta salvând calea românească spre modernizarea constituţională.
Prin această idee, intra în scenă problema potrivirii dintre dreptul
constituţional transplantat şi cultura românească. Întreaga dezbatere
din jurul problemei formelor fără fond era, de fapt, o încercare de
a rezolva această provocare a potrivirii culturale. Luând instituţiile
constituţionale din afară şi sperând că ele vor fi adaptate şi asimilate
culturii româneşti existente era o soluţie teoretică pertinentă, care însă
a găsit mulţi opozanţi în rândul intelectualităţii româneşti. Realitatea
politică românească din timpul domniei lui Carol I dovedea deja că
această adaptare putea fi o serioasă distorsiune şi compromitere
a instituţiilor constituţionale importate. Cum principalul scop al
transplantului constituţional era recrearea, în societatea românească,
a aceleiaşi funcţionalităţi a constituţionalismului modern ca şi în
societăţile exportatoare, efectul compromiterii era inacceptabil.
Soluţia a venit dintr-o altă perspectivă teoretică, şi anume o
inginerie culturală totală. Dacă instituţiile constituţionale transplan-
tate au funcţionat corect doar în mediul lor cultural originar, acesta
trebuia recreat în România. În consecinţă, transplantul constituţional
masiv ar fi urmat de importante schimbări ale mentalităţilor şi prac-
ticilor politice ale societăţii româneşti. Dar, aşa cum a fost amplu
demonstrat, în special de realitatea socială, transplantul constituţional

masiv a produs o extremă iritare culturală în societatea românească.
Luând în considerare enorma masă de ţărani analfabeţi, iritarea a
produs mai puţin reacţii de revoltă şi mai mult o reacţie de încre-
menire socială asociată cu o intensă nedumerire. Acest „electroşoc
juridic” sau „electrocutare juridică” a fost cauza nocivă a paraliziei
sociale care a urmat.
Consecinţa acestei evoluţii ideologice a fost pledoaria pentru un
transplant constituţional raţional. În scopul de a nu produce o iritare
extremă şi a manifesta un „spirit critic”, transplantul constituţional ar
fi trebuit făcut atunci când este necesar, preluând cantitatea corectă
de instituţii, concentrându-se pe instituţiile constituţionale pertinente
şi pe modelul constituţional adecvat. Mai mult decât atât, ar fi trebuit
făcut după deplina luare în considerare a soluţiilor constituţionale pe
care le-ar fi putut oferi tradiţia constituţională românească. Făcând
toate acestea, transplantul constituţional ar fi evitat nu doar o iri-
tare culturală negativă, ci ar fi favorizat ingineria constituţională
necesară. De data aceasta, ingineria culturală trebuia să producă o
iritare pozitivă pentru schimbări sociale în loc să determine o iritare
negativă pentru pietrificare socială. Astfel, transplantul constituţional
ar fi avut succes[1].
Pentru intelectualii români implicaţi în dezbaterea despre „formele
fără fond”, un transplant constituţional de succes însemna o totalitate
de instituţii juridice străine (formele) importate în mod raţional – adică
de unde şi când este necesar, precum şi în cantitatea necesară –
care, în consecinţă, s-ar fi potrivit cu cultura românească (fondul)
nu doar pentru că respectau particularităţile acesteia, dar şi pentru
că reuşeau să o transforme. Un transplant constituţional de succes
era acela care reuşea să realizeze schimbarea socială suficientă
(prin inginerie socio-juridică) cu scopul de a permite instituţiilor
constituţionale importate să funcţioneze la parametrii şi finalităţile
existente în societatea exportatoare. Aceste instituţii erau spe-
cial destinate, de către elita românească importatoare, să atingă
aceleaşi scopuri ca în societăţile lor de origine. Aceasta nu a însem-
nat, totuşi, a duce ingineria socială spre obiectivul imposibil de a
transforma societatea românească într-una franceză sau belgiană,
chiar dacă unii lideri români entuziaşti ar fi dorit-o. A fost prevăzută
mai degrabă naşterea unei noi societăţi româneşti şi a unei noi cul-
turi (constituţionale) româneşti – o sinteză între vechea societate
[1]
M. Guţan, Comparative Law in Romania: History, Present and Perspectives,
în Romanian Journal of Comparative Law nr. 1/2010, p. 53-68.
şi cultură românească şi cele vestice – capabile să susţină corecta

funcţionare a instituţiilor constituţionale importate.
De exemplu, transplantul de succes al regimului parlamentar ar
fi însemnat producerea, prin inginerie socio-juridică, unei schimbări
în cultura politică şi juridică românească suficiente pentru a deter-
mina funcţionarea regimului parlamentar românesc la minimul
parametrilor acceptaţi în vestul Europei. Aceasta nu ar fi exclus
existenţa unui parcurs românesc spre regimul parlamentar modern
(cum nimeni nu putea susţine existenţa unui model unic occidental
de practică a regimului parlamentar). Dar acest regim parlamentar
special românesc ar fi trebuit să fie unul autentic. De aceea, faptul
că elita conducătoare românească nu a reuşit[1] să pună în practică
un regim parlamentar, ci mai degrabă un fel de monarhie (auto)
limitată[2], poate fi apreciat ca un eşec al transplantului constituţional
realizat în 1866.
În general, dacă a existat un eşec, acesta a fost eşecul de a
schimba mentalităţile. Aceasta s-a întâmplat pentru că elitele au
aşteptat de la instituţiile juridice importate să fie factorul activ şi direct
al schimbării. În acest context, trebuie precizat că nu am folosit în
mod întâmplător formulări ca „formele trebuie să creeze fondul”.
În spatele lor nu se află sugestia că elita românească a secolului
al XIX-lea a făcut ceva pentru a schimba în mod sistematic mentalităţile
în societatea românească. Elita politică credea cu adevărat, până
la un punct, că instituţiile însele vor produce schimbarea necesară,
ignorând propria şi necesara ei contribuţie. Enorma rată de analfa-
betism ce a durat până la începutul secolului al XX-lea stă mărturie
a acestei realităţi.
Secţiunea a 3-a. Eşecul transplantului

constituţional?!
Evoluţia constituţionalismului român modern până la începutul
perioadei comuniste a dovedit că analiza teoriei „formelor fără fond”
a fost atât o corectă radiografie a fenomenului, cât şi o profeţie
adevărată pentru viitor. Aici lucrurile ar putea fi analizate totuşi
într-o perspectivă mai complexă, plecând de la a ne întreba ce şi-au
[1]
Şt. Zeletin, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Ed. Humanitas,
[2]
M. Guţan, Reflexii asupra debuturilor regimului parlamentar în România
modernă. Între transplant constituţional şi autoritarism regal, în Dreptul nr. 8/2011,
p. 131-162.
dorit cu adevărat membrii elitei politico-juridice româneşti. Şi-au

dorit aceştia cu adevărat să asume valorile constituţionalismului
liberal? Dacă da, le-au înţeles cu adevărat resorturile? Sau acest
constituţionalism liberal cu ideile, valorile şi instituţiile sale a fost o
ofertă ideologico-instituţională prezentă şi asumată în momentul în
care elita politică românească începuse lupta pentru statul naţional
unitar modern? Ce fel de stat şi-au dorit, de fapt, aceşti politicieni şi
intelectuali români? Unul care să fie edificat şi să funcţioneze la lati-
tudinile constituţionalismului liberal, deoarece erau convinşi deplin
de filosofia limitării statului şi a drepturilor şi libertăţilor omului? Sau
şi-au dorit cu prioritate un stat naţional care să aibă o ordine politică
funcţională, indiferent de ideologia care o susţinea? Era acceptabil
oare faptul că viaţa constituţională românească s-a îndepărtat de
latitudinile constituţionalismului, atâta timp cât s-a găsit o formulă
de echilibru politic relativ stabil şi funcţional care să susţină statul
naţional unitar independent?![1]
Elita politică românească nu a reuşit să îndeplinească cerinţele
constituţionalismului modern prin confirmarea aşteptărilor secolului
al XIX-lea şi ale începutului de secol XX. Acest lucru s-a datorat, aşa
cum a arătat teoria formelor fără fond, unei lipse reale de anticipare
cu privire la efectele transplantului constituţional şi, mai ales, unei
confuzii cu privire la finalităţile importului constituţional. Din punctul
nostru de vedere, elita politică românească a ştiut destul de bine
de unde a dorit să importe şi ce a dorit să importe, sub aspectul
valorilor şi instituţiilor constituţionale. Nu i-a fost însă prea clar de
ce a importat. Ne menţinem, prin urmare, până la sfârşit, rezerva cu
privire la măsura în care elita românească a înţeles care erau ros-
turile şi mecanismele guvernământului limitat şi a dorit cu adevărat
să le consacre în societatea românească. Acest aspect s-a datorat
apariţiei şi suprapunerii de finalităţi sociale, politice, economice şi
naţionale. Idealul naţional, mai ales, a adus în prim plan o finalitatea
nouă a importului constituţional care a diminuat interesul pentru
constituţionalismul liberal. Aparent, elita politică a importat nu doar
[1]
Pentru istoriografia românească acest lucru este suficient. Ca să-i cităm doar
pe Gh. Iacob şi C. Turliuc, „cu toate lipsurile sale, provenind din maniera în care a fost
concepută, dar mai ales din neaplicarea şi încălcarea prevederilor sale, Constituţia
a contribuit la stabilirea noului cadru al evoluţiei României, în raport cu necesităţile
societăţii, reprezentând, totodată, un important pas pe calea afirmării independenţei
naţionale”. A se vedea I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian, Românii în istoria
universală III.1, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1988, p. 640. Într-adevăr,
dacă luăm în calcul nevoia societăţii româneşti de a avea o ordine politică funcţiona-
lă care să susţină independenţa statală, Constituţia de la 1866 a fost un real succes.
pentru a avea un constituţionalism liberal instituţional ornamen-

tal, ci pentru a-l pune efectiv în practică. Practica politică, însă, a
recompus din mers atât finalităţile transplantului constituţional, cât
şi constituţionalismul. Obţinerea unei anumite formule de stabili-
tate şi funcţionalitate a puterii politice statale a conferit importului
constituţional o nouă legitimitate, dincolo de constituţionalismul
liberal. Din nefericire, elita politică nu a conştientizat destul de bine
faptul că s-a abătut de la ceea ce dorea iniţial să importe. Iar când a
conştientizat, a făcut-o pentru a da naştere unui tip de discurs poli-
tic justificator, mai niciodată ferm acuzator. Acest context a permis,
după cum am observat, unui domn cu o puternica personalitate să îşi
impună viziunea asupra evoluţiei constituţional-politice a României
şi să aibă un rol decisiv în destinul transplantului constituţional în
societatea românească.
Tocmai de aceea, în condiţiile multiplicării finalităţilor transplan-
tului constituţional, abordarea problemei eşecului acestuia este
delicată. Raportată însă strict la constituţionalismul liberal şi presu-
punând că elita politică românească a dorit sincer să importe aşa
ceva, nu putem decât să proclamăm, în lumina celor arătate mai
sus, eşecul transplantului constituţional. Eşecul constituţionalismului
românesc (în măsura în care acesta a existat vreodată) a însoţit
eşecul Constituţiei, având în vedere că aceasta abia a reuşit să
depăşească abordarea centrată pe statul-naţiune spre o profundă
şi elaborată intelectual teorie a guvernării limitate. Pe de altă parte,
dacă avem în vedere finalităţile mai noi ale importului constituţional,
i.e. făurirea şi legitimarea statului naţional unitar, alături de instaurarea
unui regim politic modern, stabil şi funcţional, acesta a fost unul de
succes. Până la urmă, acest aspect nu făcea decât să consolideze
o paradigmă destul de îngrijorătoare: statul naţional împreună cu
guvernarea stabilă şi, mai ales, funcţională, nu au putut fi instaurate
decât împotriva constituţionalismului liberal.
Fiind simptomatic pentru întregul proces de modernizare juridică,
eşecul transplantului constituţional nu a însemnat respingerea
instituţiilor importate de către societatea românească sau aplicarea lor
parţială. Instituţiile juridice importate au fost prezente în mecanismele
sociale şi statale, dar fără a funcţiona la parametrii aşteptaţi. Acest
lucru nu trebuie confundat însă cu practicarea unui tip românesc de
regim parlamentar sau parlamentarism, ci cu practicarea unui tip de
regim politic ce s-a abătut de la finalităţile constituţionalismului modern.
Vorbind despre regimul parlamentar românesc, Paul Negulescu
surprindea realitatea în cuvinte emblematice: „aparenţa unui regim
parlamentar”[1]. Extinzând această constatare la întregul proces

de modernizare constituţională (cu câteva excepţii), am putea
vorbi, din acest punct de vedere, despre o „aparenţă a modernizării
constituţionale” prin transplant juridic. De aceea, întreaga istorie a
constituţionalismului românesc, până în 1938, poate fi rezumată
în termeni antonimici: realitate versus nerealitate, adevăr versus
fals, adevăr versus minciună, seriozitate versus superficialitate,
înţeles versus neînţeles, esenţă versus aparenţă, cauză versus
efect, real versus ideal, ilegalitate versus legalitate. Aici, realitatea,
adevărul, seriozitatea, înţelesul, esenţa, realul erau societatea
românească şi nevoile ei particulare, iar nerealitatea, falsul, minciuna,
superficialitatea, neînţelesul, aparenţa, idealul, reprezentau instituţiile
constituţionale transplantate şi falsa viaţă constituţională căreia i-au
dat naştere.
Adevărata problemă a constituţionalismului românesc nu a fost
lipsa potrivirii dintre dreptul importat şi societatea românească, ci,
dimpotrivă, existenţa potrivirii prin adaptare. Paradoxal, în Româ-
nia transplantul constituţional a eşuat din cauza adaptării sale la
particularităţile culturale româneşti. Transplantul constituţional a
capitulat în faţa culturii (juridice) româneşti, fără a reuşi să o modeleze
suficient. Nu a fost vorba despre o rezistenţă culturală manifestă
explicită. Rezistenţa s-a manifestat prin incapacitatea elitei politice
de a uni ceea ce credea şi predica cu ceea ce practica în ordinea
politică.
În aceste condiţii, căderea constituţionalismului liberal româ-
nesc în 1938, în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea, a fost nu
doar rezultatul contextului internaţional, care încuraja regimurile
autoritare, dar şi efectul incapacităţii elitei politice româneşti de a
face faţă parametrilor corecţi ai regimului parlamentar[2]. Strădaniile
sale politice ideologice şi discursive era departe de a fi suficiente
pentru a depăşi modernizarea ideilor, limbajului şi instituţiilor printr-o
modernizare a mentalităţilor şi obiceiurilor politice. După cum arăta
şi Hans Christian Maner:
De o criză de modernizare se poate vorbi doar în aparenţă. În

sens propriu-zis nu s-a desfăşurat nici un proces de modern-
izare. Modernitatea a apărut – ca şi cuvântul «democraţie» – ca
[1]
P. Negulescu, Tratat de drept administrativ român. Vol. II: Organizarea ad-
ministrativă a României, Atelierele grafice ale Fundaţiei Culturale Voievodul Mihai,
Bucureşti, 1930, p. 152-153.
[2]
H. Chr. Maner, Parlamentarismul în România (1930-1940), Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 2004, p. 23, 390 şi urm.
principiu formal sau construcţie ideologică. S-a operat numai cu

concepte şi s-a mimat astfel un proces de modernizare cu toate
componentele sale aferente[1].
În consecinţă, acelaşi autor trage concluzia corectă şi implacabilă:
Trebuie subliniat din nou că în România, acest proces de recu-

perare, de a edifica şi extinde „prin măsuri instituţionale şi reforme
sociale acele structuri sociale, mentale şi politice crescute în alte
locuri, a eşuat[2].
În acest context, se pot înţelege mai bine schimbările constituţionale

de după 1938 şi ideologia din spatele lor. Constituţia autoritară din
1938 ar fi fost un răspuns al adevărului împotriva falsităţii, nevoia de
a lăsa în urmă aparenţa parlamentarismului şi a constituţionalismului
şi de a practica un regim politic funcţional care să se potrivească
perfect societăţii româneşti.
[1]
Idem, p. 402.
[2]
Idem, p. 403.
Capitolul al XII-lea. Concluzii
Secţiunea 1. În ceea ce priveşte

transplantul constituţional
Sub aspectul actorilor săi, transplantul constituţional a fost, în
exclusivitate, rezultatul eforturilor elitei politico-juridice româneşti
de a soluţiona problema modernizării politice a României prin inter-
mediul apelului la modele constituţionale vest-europene. Doctrina
de drept public, inexistentă până în ultimele decenii ale secolului
al XIX-lea, precum şi judecătorii nu au avut nicio contribuţie la acest
demers. Acest lucru ar fi trebuit să constituie un avantaj atât în ceea
ce priveşte amploarea transplantului, cât şi mecanismele eficace
de aplicare a dreptului importat. Din păcate, redus foarte adesea la
nivel de aspiraţii, importul constituţional românesc s-a lovit, uneori,
de proiectele constituţionale pe care ni le-au impus marile puteri
europene.
Sub aspectul cauzelor, transplantul constituţional românesc
a îmbinat cauzele subiective cu cele obiective. Din perspectiva
primelor, au predominat necesitatea, urgenta şi prestigiul. Necesitatea
modernizării politico-statale a determinat apelul la resurse pe care
societatea românească nu era capabilă să le ofere. Nu la momen-
tul respectiv, cel puţin. Urgenţa construcţiei statului naţional unitar
modern şi a legitimării sale pe plan internaţional a impus preluarea
constituţionalismului liberal ca etalon al constituţionalizării. Influenţa
covârşitoare a culturii franceze şi, mai apoi, a culturii constituţionale
belgiene a determinat importul masiv al modelelor constituţionale
francez şi belgian. Din perspectiva cauzelor subiective, transplantul
constituţional a conturat neputinţa culturii (juridice) româneşti de a
oferi şi susţine soluţii constituţionale proprii. Culmea slăbiciunii şi
neputinţei juridice a fost atinsă în momentul în care, deşi s-au desco-
perit, uneori, soluţii constituţionale proprii, în perfectă concordanţă cu
necesităţile şi spiritul naţional românesc, ele au fost, cel mai adesea,
înlăturate în favoare modelelor constituţionale de prestigiu. Totuşi,
în cazul în care luăm în calcul monarhia administrativă autoritară
propusă de Cuza şi, mai apoi, de Carol I ca soluţie constituţională
concordantă cu spiritul naţional românesc, atunci apelul, mai mult
sau mai puţin raţional, la modelul constituţionalismului liberal a fost
o dovadă de tărie a culturii constituţionale româneşti. Sub aspectul
XII Concluzii 431
cauzelor obiective, imperialismul constituţional s-a demarcat ca sursă

a importului constituţional atât în ceea ce priveşte Regulamentele
Organice, cât şi în ceea ce priveşte Convenţia de la Paris. Am putea
aminti aici şi şansa care, în anumite contexte politice europene favora
bile, a permis românilor să apeleze liber la importul constituţional.
Sub aspectul obiectului, am putut constata atât o preluare de idei
şi concepte, cât şi o preluare de norme şi instituţii constituţionale
aparţinând, cu precădere, constituţionalismului liberal. În mod firesc,
ideile şi conceptele au precedat normele şi instituţiile, dar, adesea,
importul lor s-a realizat concomitent. În ceea ce priveşte anvergura
importului, putem constata, până în anii ‘30 ai secolului al XIX-lea,
un împrumut sau import selectiv. Din anii ‘30 importul constituţional
devine tot mai masiv, ajungând, de la preluarea câtorva instituţii, la
preluarea, aproape în întregime, a textelor constituţionale franceze
şi a celui belgian. În mod paradoxal, importul constituţional masiv din
aceeaşi sursă a avut efecte benefice, eliminând o tendinţă constantă
spre cacofonie şi incoerenţă constituţională.
Sub aspectul modelelor, transplantul constituţional românesc în
secolul al XIX-lea a fost dominat de modelul constituţional francez
fie ca model prestigios, fie ca model impus. Prestigiul conside
rabil al culturii franceze a determinat elita politico-juridică să se
raporteze necondiţionat la cultura constituţională franceză. Având
în vedere că modelul constituţional francez însuşi nu a fost marcat
în totalitatea sa de principiile constituţionalismului liberal, ceea ce
au transplantat elitele politice româneşti nu s-a axat întotdeauna
pe acele coordonate principiale. Totuşi, trebuie remarcat faptul
că, exceptând momentul Statutului dezvoltător al Convenţiei de la
Paris (1858), elita politică românească s-a orientat spre importul
constant al valorilor şi instituţiilor constituţionalismului francez liberal.
Ca dovadă, episodul loviturii de stat de la 1864 a îndepărtat elita
politică românească de constituţionalismul francez şi expresia sa
normativ-juridică – Constituţia de la 1852 –, pentru ca, la 1866, el
să fie părăsit definitiv ca soluţie instituţională. O scurtă trecere în
revistă a acestor etape vine în sprijinul acestor afirmaţii:
– la 1822, Constituţia cărvunarilor se inspira masiv din Constituţia
franceză de la 1791, dar nu urmărea să consacre constituţionalismul
liberal, cu toate că modelul său era unul dintre primele foruri ale
constituţionalismului modern;
– la 1830, Regulamentele Organice erau construite de ruşi după
modelul Constituţiei franceze de la 1814, dar nu urmăreau şi nici nu
puteau să consacre constituţionalismul liberal în condiţiile în care

reglementa o monarhie (auto)limitată;
– la 1838, I. Câmpineanu se inspira consistent din Charta franceză
de la 1830, dar nu reuşea să consacre coerent constituţionalismul
liberal;
– la 1848, Proclamaţia de la Islaz şi, mai ales, proiectul de
constituţie al lui M. Kogălniceanu se inspirau din Constituţia franceză
de la 1848, fără a da, în cazul celui din urmă, un contur instituţional
şi principial clar constituţionalismului liberal;
– la 1858, Convenţia de la Paris era inspirată şi impusă de
marile puteri după modelul Constituţiei franceze de la 1852, care
nu urmărea consacrarea constituţionalismului liberal, ci, dimpotrivă,
a cezarismului;
– la 1859, proiectul Comisiei centrale se pierdea într-un melanj
de instituţii aparţinând Convenţiei de la Paris şi, parţial, Constituţiei
belgiene de la 1831, dând un contur incomplet constituţionalismului
modern.
În ciuda unor canoane istoriografice, am constat că modelul
belgian a fost departe de a avea influenţa cu care este acreditat de
către mulţi specialişti. Primele semne ale influenţei apar la 1848, s-au
manifestat mai intens la 1857 şi 1859, dar fără a elimina modelul
francez. Doar în final, Constituţia de la 1866 a fost importată masiv
din cea belgiană de la 1831, reuşind să ofere elitei politice româneşti
o reţetă completă a constituţionalismului modern care să corespundă
aşteptărilor sale. Fără a fi un model comparat de import juridic, el
a fost, mai curând, un model la îndemână şi, nu în ultimă instanţă,
un model prestigios. Modelul constituţional englez s-a manifestat
ca unul prestigios, dar fără ca acesta să determine o trecere de la
admiraţie şi autoritate la import efectiv de instituţii.
Tabloul evoluţiei influenţelor franceze
şi belgiene în perioada 1822-1866
Influenţa
Actul Influenţa
Anul modelului
constituţional modelului francez
belgian
1822 Constituţia Constituţia din 1791 _
cărvunarilor şi, în mai mica
măsură, Charta
de la 1814
1831/1832 Regulamentele Charta de la 1814 _
Organice
XII Concluzii 433
1838 Constituţia Charta de la 1830 _

lui Ion Cîmpineanu
1848 Proclamaţia Constituţia din 1848 _
de la Islaz
1848 Proiectul de Constituţia din 1848 Constituţia din
Constituţie al 1831, în mică
lui Kogălniceanu măsură
1857 Rezoluţia Constituţia din Constituţia din
Adunării ad-hoc a 1791 şi 1848 1831
Moldovei
1858 Convenţia de la Constituţia din 1852 Constituţia din
Paris 1831, în mică
măsură
1859 Proiectul de Constituţia din 1852 Constituţia din
constituţie al 1831, în mare
Comisiei Centrale măsură
1863 Proiectul de Constituţia din 1852 _
constituţie al lui
Cuza
1864 Statutul Constituţia din 1852 _
dezvoltător
al Convenţiei de la
Paris
1866 Constituţia din Constituţia din
1866 1831
Sub aspectul mecanismelor sau tehnicilor, s-a putut constata

o diversitate destul de mare a acestora, în funcţie de epocă şi de
contextul socio-politic. Perioada anilor 1802-1830 a fost marcată
de politograme. Importul constituţional s-a realizat prin interme-
diul memoriilor, arzurilor, scrisorilor diplomatice sau proiectelor de
reformă a statului. S-a remarcat, singular, şi un relativ proiect de
constituţie, cel al cărvunarilor. Această calificare ar trebui utilizată
cu rezerve, în condiţiile în care textul este redactat mai curând în
stilul unui memoriu decât într-un format tehnico-juridic modern. Deşi
valenţele constituţiei-normă erau conturate şi conceptul de constituţie
deja vehiculat, lipsa de interes pentru finalităţile constituţionalismului
liberal a determinat o lipsă de interes pentru importul constituţional
de amploare şi, prin urmare, pentru sistematizare în structuri şi forme
juridice moderne. Perioada 1830-1848 a fost dominată de proiecte
de reformă constituţională de ordin revendicativ sau proclamativ,
dar a cunoscut şi primul proiect constituţional redactat într-o formă
tehnico-juridică modernă (Kogălniceanu, 1848). Ca urmare, importul
constituţional s-a realizat nu doar în cantităţi mai mari, dar şi siste-

matic. Perioada 1848-1858 a fost dominată de memorii şi proiecte
moderne de constituţie (B. Ştirbei, 1857), dar a adus, în premieră, ca
tehnică de import constituţional dezbaterea parlamentară. Perioada
1858-1866 a adus, în premieră, realizarea importului constituţional prin
intermediul unor acte normative constituţionale (1864 şi 1866) care
au permis o reală întâlnire dintre normele şi instituţiile constituţionale
importate şi societatea românească.
Fiind vorba despre transplant constituţional din texte constituţionale
străine, traducerea a reprezentat instrumentul efectiv prin care
modelele constituţionale străine au fost captate în constituţionalismul
românesc. Acest aspect a determinat atât o modernizare semnificativă
a limbajului constituţional românesc, dar şi o reconfigurare semantică
a conceptelor preluate din constituţionalismul franco-belgian. Tradu-
cerea s-a făcut, adesea, mot-à-mot, fapt care a încurajat coerenţa
şi claritatea textului, alteori s-a făcut prin reformulare, fapt care, nu
de puţine ori, a creat incoerenţă.
Acest parcurs scoate în evidenţă modalităţi diverse de import
constituţional, Pe de o parte, am întâlnit un import constituţional
voluntar, remarcat, în primul rând, în cazul memoriilor şi proiectelor de
reformă constituţională şi, în al doilea rând, în cazul actelor normative
constituţionale de la 1864 şi 1866. Pe de altă parte, am întâlnit un
import constituţional involuntar sau imperialism constituţional, în cazul
Regulamentelor Organice şi Convenţiei de la Paris. Caracterul voluntar
al importului constituţional nu a garantat neapărat caracterul raţional
al acestuia. Impactul considerabil al cauzelor necesităţii, urgenţei
şi prestigiului, a determinat, cel mai adesea, apelul la un import
iraţional. De regulă, s-a importat ori ce nu a trebuit, ori de unde nu a
trebuit, ori când nu a trebuit, ori nu cât a trebuit, ori cum nu a trebuit,
ori toate la un loc. Semnificativ în acest sens este faptul că a lipsit,
de regulă, un demers cognitiv bazat pe o comparare a modelelor
constituţionale între ele şi a acestora cu sistemul de drept şi cultura
constituţională românească. Invocarea sistemelor constituţionale
străine s-a făcut preponderent prin intermediul argumentului autorităţii,
iar intensitatea dependenţei de modelele prestigioase a inhibat un
real demers de alegere între alternative. Ca urmare, cacofonia şi
incoerenţa constituţională au fost repere constante ale construcţiei
constituţionale româneşti.
Trebuie să reţinem, totuşi, că au existat în această masă de
iraţional şi incoerenţă câteva momente constituţionale remarcabile
prin raţionalitatea lor intrinsecă, chiar dacă uneori a lipsit coerenţa
XII Concluzii 435
ansamblului constituţional. În primul rând, se demarcă reglementarea

constituţională a guvernului de către proiectul lui Kogălniceanu de
la 1848; în al doilea rând, se evidenţiază opţiunea pentru monarhia
parlamentară ereditară, cu drept de primogenitură, la 1857; în al
treilea rând, tot la 1857, iese în evidenţă regimul parlamentar monist
bazat pe dreptul de veto suspensiv al domnului şi, în al patrulea rând,
se remarcă reglementarea unui parlament balansat de către Cuza,
la 1864 (asta presupunând că a fost conştient de ceea ce a făcut).
Sub aspectul finalităţilor sale, importul constituţional românesc
a cunoscut mai multe alternative. În primul rând, s-a putut remarca
un import constituţional cu adaptarea voluntară a principiilor şi
instituţiilor importate la interesele actorilor importului – este vorba
aici de perioada premergătoare revoluţiei de la 1848, când marea
majoritate a principiilor şi instituţiilor constituţionalismului liberal au
fost folosite de către boierimea mică sau mijlocie pentru a-şi legitima
pretenţiile de partajare a puterii cu marea boierime. Mai apoi, impor-
tul constituţional a vizat finalităţile proprii ale constituţionalismului
liberal: limitarea puterii statale şi garantarea drepturilor şi libertăţilor
omului. În subsidiar, am putut remarca alte finalităţi ale importului
constituţional: el a avut în vedere legitimarea ideologică şi politică
a elitei politico-juridice româneşti; a avut în vedere modernizarea
politică a societăţii româneşti prin inginerie cultural-juridică; a vizat
consacrarea unei ordini politice moderne funcţionale; nu în ultimul
rând, a vizat edificarea statului naţional unitar român şi legitimarea
acestuia pe plan internaţional. Aceste finalităţi, deşi s-au mani-
festat relativ concomitent, nu au fost neapărat complementare.
Dimpotrivă, au fost, uneori, contradictorii. Prin urmare, este dificil a
face o apreciere de ordin general cu privire la succesul transplan-
tului constituţional în societatea românească.
Prin urmare, în ceea ce priveşte efectele, putem vorbi atât despre
succesul, cât şi despre eşecul importului constituţional. Cel mai
clar, succesul s-a manifestat în ceea ce priveşte construcţia statu-
lui naţional unitar şi legitimarea internaţională a acestuia. Din acest
punct de vedere, importul constituţional a fost cea mai înţeleaptă
soluţie. La fel, succesul importului constituţional poate fi detectat în
instaurarea unei ordini constituţional-politice funcţionale. Constituţia
de la 1866, aplicată de-a lungul domniei lui Carol I, a instaurat un tip
de echilibru social, politic şi constituţional fără precedent în istoria
constituţională a românilor. Pe de altă parte, semnele eşecului au
fost şi ele evidente: importul constituţional de la 1866, cu cel mai
mare impact asupra societăţii româneşti, nu a condus la asumarea
efectivă a finalităţilor constituţionalismului liberal. Dimpotrivă, aşa

cum s-a arătat, aplicarea instituţiilor importate a condus la instau-
rarea unora din trăsăturile monarhiei (auto)limitate de tip german.
Acest lucru s-a datorat, în principal, eşecului elitei politico-juridice
de a realiza o inginerie culturală suficient de agresivă pentru a
crea în România epocii parametrii funcţionali minimali ai monarhiei
constituţionale parlamentare şi regimului parlamentar dualist.
Secţiunea a 2-a. În ceea ce priveşte cultura

constituţională românească
Trăgând linie, putem rezuma principalele trăsături ale culturii
constituţionale româneşti moderne, aşa cum au fost ele determinate
de prezenţa transplantului constituţional. Venind din trecut, ele ar
merita să fie luate în seamă pentru dezvoltările contemporane şi
viitoare ale culturii constituţionale şi constituţionalismului românesc,
în condiţiile în care transplantul constituţional reprezintă şi astăzi
instrumentul cel mai fecund al construcţiei constituţionale. Rămâne
de văzut în ce măsură cultura constituţională românească modernă
se poate constitui într-o tradiţie constituţională.
Cea mai relevantă caracteristică a culturii constituţionale româneşti
moderne este mentalitatea importatoare şi principala ei consecinţă:
nevoia de a reforma sistemul constituţional aproape întotdeauna
prin transplant constituţional. Dincolo de avantajele pe care le poate
oferi transplantul constituţional, indiferent că este sau nu realizat
raţional, cel mai mare dezavantaj îl poate constitui absenţa unei
tradiţii constituţionale substanţiale. În momentul în care construcţia
constituţională se bazează în mod perpetuu pe transplant juridic,
şansele ca viaţa constituţională să se bazeze pe idei, principii, valori
şi instituţii dezvoltate în mod organic se diminuează considerabil.
Tocmai de aceea, în mod paradoxal, cea mai interesantă caracteristică
a culturii constituţionale româneşti, datorată apelului prea des la
transplant constituţional, a fost (şi încă este) lipsa unei reale culturi
constituţionale. Deşi putem descoperi anumite ataşamente ideologice
relativ constante, precum şi anumite preferinţe instituţionale, faptul
că s-a importat frecvent, masiv şi divers a împiedicat dezvoltarea
organică a unor repere clare de atitudine, mentalitate şi, mai ales,
practici în materie de constituţionalism liberal.
Importul constituţional a fost cu prioritate iraţional, deoarece a
avut drept cauze, de regulă, urgenţa construcţiei statale şi naţionale,
pe de o parte, şi prestigiul modelelor constituţionale importate, pe
XII Concluzii 437
de altă parte. Nu de puţine ori, am importat când nu a fost nevoie,

de unde nu a trebuit şi cum nu a trebuit în materie constituţională.
Aceste aspecte au rămas, până astăzi, repere incomode ale culturii
constituţionale româneşti. Mai presus de toate, s-a remarcat şi încă
se mai remarcă o iraţionalitate a importului constituţional datorat
raportării relativ necondiţionat la un constituţionalism etalon univer-
salizat. Este totuşi un merit al elitei politico-juridico româneşti de la
1866 faptul că, în ciuda soluţiilor finale alese uneori, a conştientizat pe
deplin şi a dezbătut necesitatea ca importul constituţional să respecte
specificul spiritului naţional românesc şi tradiţiile constituţionale proprii.
Importul iraţional s-a manifestat, la nivel de trăsătură culturală,
ca o tendinţă constantă spre incoerenţă constituţională. Ea s-a văzut
la Câmpineanu, la Kogălniceanu (1848), în proiectul de constituţie
al Comisiei centrale din 1859, precum şi în Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris. Cel mai mult a avut de suferit, din nefericire,
modul concret de distribuire a puterilor în stat. Cu siguranţă, elita
politică românească nu a făcut o distincţie clară între principiul
distribuţiei puterilor în stat şi modalităţile concrete de repartizare a
competenţelor între diversele organe ale statului. De cele mai multe
ori, modul concret de distribuţie a puterilor în stat determina, teo-
retic, efecte contrare celor dorite sau blocaje. Prestigiul şi urgenţa
au explicat, într-o oarecare măsură, această tendinţă, dar singure nu
sunt capabile să dea seama de întreaga complexitate a fenomenului.
Am putea să luăm în considerare neînţelegerea sau neasumarea
completă a resorturilor ideologice ale constituţionalismului modern.
Elita politică românească a importat ideologie şi instituţii într-o
perioadă în care la ele acasă, în Franţa, ele erau într-o continuă
aşezare. Pe de altă parte, au importat din constituţionalismul francez
raţionalist, caracterizat de o abstractitate extremă a ideilor şi con-
ceptelor. Primele constituţii ale revoluţiei franceze au fost adevărate
tratate de filosofie constituţional-politică. Acest aspect a incomodat o
elită românească prea puţin interesată de abstractitate ideologică şi
mai mult preocupată de un constituţionalism empiric. În acelaşi timp,
lipsa de resort doctrinar, nevoia de a prelua cu orice preţ modelul
constituţional preferat, dar cuplat cu o preluare selectivă, au condus
inevitabil la incoerenţă. În acest context, îndemnul lui Kogălniceanu
„dacă o copiaţi, copiaţi-o bine” arăta că o preluare cât mai fidelă şi
cât mai de amploare a textului constituţional străin a fost, la 1866,
cea mai bună soluţie pentru evitarea incoerenţei constituţionale.
Demersul transplantului constituţional s-a lovit însă inevitabil şi
de proiectul politic naţional. Apelul constant la instituţii de import nu
putea să nu deranjeze nevoia dublării identităţii naţionale cu o iden-

titate constituţională. De aici şi apariţia unui istorism constituţional
care, încercând să exploateze filonul ideologic al expresivismului
constituţional de natură hegeliană, s-a întâlnit iremediabil cu nevoia
elitei politice româneşti de a prelua concret instituţiile străine pe care
teoretic le respingea. Prin urmare, departe de a fi o frână în calea
transplantului constituţional, istorismul l-a potenţat, legitimându-l.
Departe de a fi o modalitate de compatibilizare prealabilă a importului
constituţional la cultura societăţii româneşti importatoare, istorismul
constituţional a fost, prin negarea caracterului exogen al instituţiilor
importate, o primă formă a teoriei româneşti a dreptului adaptat.
Totuşi, în contextul contactului cu nevoia de identitate naţională,
constituţionalismul liberal de import s-a lovit de constituţionalismul
naţionalist, legitimat tot prin import. Ca urmare, pe măsură ce
constituţionalismul naţionalist s-a dezvoltat alături de cel liberal,
s-a remarcat o inversare a priorităţilor reformei constituţionale: pe
măsură ce liberalismul a fost tot mai deplin asumat, s-a constatat o
preocupare prioritară pentru separaţia puterilor în stat şi drepturile şi
libertăţile omului; după ce problema statului naţional şi a naţiunii au
devenit prioritare, interesul pentru separaţia puterilor în stat ori pentru
libertate a scăzut. Cetăţeanul nu a dispărut din peisaj, dar el era
asociat comunităţii din care făcea parte. Ca urmare, fără a înţelege
pe deplin conflictul constituţionalismului liberal cu cel naţionalist,
elita politică românească a postulat şi susţinut un etnocentrism
care conferă, până astăzi, un caracter hibrid constituţionalismului
românesc.
În acelaşi timp, obsesia pentru stat ca principală expresie politică
identitară a naţiunii române a constituit, adesea, o contrapon-
dere la spiritul şi instituţiile constituţionalismului modern liberal
importat. Generic vorbind, trebuie să remarcăm faptul că identifi-
carea procesului de construcţie şi modernizare politico-statală cu
ideea construcţiei statului naţional unitar a blocat dezvoltarea şi
înrădăcinarea în cultura constituţională românească a principiilor şi
valorilor constituţionalismului modern de factură liberală. Aşa cum
s-a constatat, atunci când s-a considerat că interesul modernizării
societăţii româneşti şi al consolidării statului naţional au fost puse
în pericol de mecanismele importate ale guvernământului reprezen-
tativ şi ale regimului parlamentar, ele au fost înlăturate în favoarea
unei soluţii care să aşeze eficienţa guvernării deasupra nevoilor de
limitare a puterii politice statale. Acest aspect a fost favorizat de o
XII Concluzii 439
perpetuă tendinţă spre autoritarism a monarhilor români şi de per-

petua incapacitate a clasei politice româneşti de a o ţine sub control.
În cadrul acestui demers de import constituţional iraţional, nu poate
fi ignorat rolul central al elitei juridico-politice. Dincolo de importanţa
ei ca vector ideologic al constituţionalismului modern liberal, elita
politică românească a fost elementul declanşator al unui mecanism
aparte de creare a constituţionalismului. Apelul semnificativ la import
constituţional a determinat, inevitabil, o construcţie de sus în jos a
constituţionalismului românesc. De aici şi preferinţa pentru instituţii,
uşurinţa sau disconfortul de a manevra instituţiile importate în textul
constituţional, precum şi un cult aparte pentru normativitatea juridică.
Obsesia pentru instituţii a accentuat obsesia pentru formalism
juridic şi lipsa interesului pentru efectivitate a constituţionalismului în
viaţa constituţională. S-a considerat că, dacă se importă şi se consacră
constituţional instituţiile şi principiile, este suficient pentru a avea
constituţionalism modern. Este adevărat că, în bună măsură, în secolul
al XIX-lea constituţia scrisă s-a identificat cu constituţionalismul, dar
experimentul constituţional românesc a demonstrat cu prisosinţă
faptul că una este constituţionalismul din textul constituţional şi
altceva este constituţionalismul efectiv asumat, trăit şi practicat de
actorii vieţii constituţionale.
În strânsă legătură cu apetitul pentru transplant, s-a manifestat nu
doar obsesia pentru instituţii, ci şi credinţa că, prin simpla schimbare
a instituţiilor, constituantul poate schimba mentalităţi şi practici. Acest
aspect nu este neapărat de condamnat: dincolo de echivalarea între
constituţionalism şi instituţii, proprie constituţionalismului modern,
societatea românească a secolului al XIX-lea s-a aflat într-o continuă
stare de revoluţie constituţională. Acest fapt a alimentat nu doar
absorbţia continuă de instituţii, dar şi un perpetuu orizont al ingineriei
culturale ca instrument al schimbării sociale. Acest aspect trebuie
privit şi în perspectiva corecţiilor pe care dezbaterea formelor fără
fond le-a adus acestei perspective. Poate una din cele mai importante
idei care ne-a rămas peste decenii din acest exerciţiu intelectual a
fost cea conform căreia nu este suficient să se apeleze la transplant
de instituţii constituţionale pentru ca acestea să prindă rădăcini
în societatea importatoare. Ingineria constituţională, bazată pe o
inginerie cultural-juridică, nu se realizează de la sine. Societatea
importatoare trebuie să ia ea însăşi iniţiativa şi să se supună unei
inginerii culturale pentru ca instituţiile constituţionale importate să
întâlnească în societatea importatoare parametrii socio-culturali
minimali necesari pentru a funcţiona corect.
Această idee demonstrează cât de importantă poate fi în mentalul

culturii constituţionale româneşti dezbaterea formelor fără fond. Este
remarcabil şi memorabil faptul că, deşi am avut constituţionalism
modern doar ca apanaj al unor dezvoltări ideologice la nivelul elitei
politice, fără a se putea constata existenţa unui constituţionalism
efectiv în viaţa constituţională, s-a manifestat pregnant şi un „spirit
critic” al modului în care constituţionalismul modern a fost consacrat
în România epocii. Deşi s-a dezvoltat tot ca un demers intelectual al
elitei româneşti, fără impact practic în epocă, „spiritul critic” ce a stat
în spatele teoriei formelor fără fond s-a constituit într-o reacţie lucidă
la importul constituţional iraţional, luând dimensiunile unei adevărate
epistemologii a transplantului juridic. Recuperarea programatică a
acestui „spirit critic” ar putea reprezenta cea mai simplă şi sigură
cale de a aduce în cultura constituţională românească de astăzi
echilibrul, raţiunea şi identitatea constituţională.
Bibliografie
I. Izvoare
1. Bodea C., 1848 la români, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1982;
2. Faupin H., Les constitutions de la France depuis 1789, GF
Flamarion, Paris, 2006;
3. Georgescu V., Mémoires et projets de réforme dans les
Principautés roumaines 1769-1830, Bucureşti, 1970;
4. Georgescu V., Mémoires et projets de réforme dans les
Principautés roumaines 1831-1848, Bucureşti, 1972;
5. Ionescu C., Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi
documente 1741-1991, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
6. Mémoire justificatif de la Révolution roumaine du 11 (23)
juin 1848, Imprimerie de Cosson, Paris, 1849;
7. Negulescu P., Alexianu G., Regulamentele Organice ale
Valahiei şi Moldovei, vol. I, Bucureşti, 1944;
8. Pencovici, Alexandru, Desbaterile Adunarei constituante
din anul 1866 asupra constituţiunei şi legii electorale din România,
Tipografia statului, Curtea Şerban Voda, Bucureşti, 1883;
9. Petrescu G., Sturdza D.A., Sturdza D.C., Acte şi documente
relative la istoria renascerei României, vol. VII, Institutul de arte gra-
fice Carol Gobl, Bucureşti, 1892;
10. Petrescu G., Sturdza D.A., Sturdza D.C., Acte şi documente
relative la istoria renascerei României, vol. V, Ed. Tipografia Carol
Göbl, Bucureşti, 1890;
11. Sturdza Dimitrie A., Colescu-Vartic C., Documente privitoare
la Istoria Românilor. Urmare la colecţiunea lui Eudoxiu de Hurmu-
zaki, Supliment I, vol. V 1822-1838, Bucureşti, 1894;
12. Sturdza D.A., Colescu-Vartic C., Acte şi documente relative
la istoria renascerei României, Volumul VI, Partea I, Institutul de arte
grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1896;
13. Sturdza D.A., Skupiewski J.J., Acte şi documente relative
la istoria renascerei României, vol. IX 1857-1859, Bucureşti, 1901.
II. Tratate, cursuri, monografii

II.1. Literatură românească
1. Banciu A., Istoria vieţii constituţionale în România (1866-
1991), Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1996;
2. Banciu A., Istoria constituţională a României. Deziderate
naţionale şi realităţi sociale Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
3. Boerescu V., La Roumanie après le Traité de Paris du 10
Mars 1856, Imprimerie de l’État, Bucureşti, 1869
4. Brătianu G., Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Princi-
patele române, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995;
5. Carp R., Responsabilitatea ministerială, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2003;
6. Chiriţă G., Organizarea instituţiilor moderne ale statului
român (1856-1866), Ed. Academiei române, Bucureşti, 1999;
7. Cristescu S., Carol I şi politica României (1878-1912), Pai-
deia, Bucureşti, 2007;
8. Damean S.L., Carol I al României, Vol. I: 1866-1881, Pai-
deia, Bucureşti, 2000;
9. Dănişor D.C., Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I
Teoria generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
10. Dissescu C.G., Cursul de drept public român, volumul II:
Drept constituţional, Stabilimentul Grafic I.V. Socec, Bucureşti, 1890;
11. Docea V., Carol I si monarhia constituţională. Interpretări
istorice, Presa universitară română, Timişoara, 2001;
12. Docea V., Jurnal. Carol I al României, volumul I: 1881-1887,
Ed. Polirom, Iaşi, 2007;
13. Drăganu T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat
elementar, Vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
14. Drăganu Tudor, Începuturile şi dezvoltarea regimului parla-
mentar in Romania pana in 1916, Cluj-Napoca: Dacia, 1991;
15. Eliade P., Influenţa franceză asupra spiritului public în Româ-
nia. Originile, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000;
16. Filitti I.C., Des origines du régime représentatif en Roumanie,
Ed. Institutul de arte grafice „Marvan”, Bucureşti, 1932;
17. Filitti I.C., Principatele Române sub ocupaţia turcească, în
Opere alese, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985;
18. Filitti I.C., Principatele Române de la 1828 la 1834. Ocupaţia
rusească şi Regulamntele Organice, Institutul de arte grafice Buco-
vina, Bucureşti, 1934;
Bibliografie 443
19. Filitti I.C., Izvoarele Constituţiei de la 1866, Ed. Tipografia

ziarului Universul, Bucureşti, 1934;
20. Focşeneanu E., Istoria constituţională a României 1858-
1991, Humanitas, Bucureşti, 1992;
21. Georgescu V., Ideile politice şi iluminismul în Principatele
Române 1750-1831, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1972
22. Georgescu V., Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878),
Ed. Jon Dumitru Verlag, Munchen, 1987;
23. Gheorghe Gh., Separaţia puterilor în stat. Teorie şi realitate,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
24. Giurescu C-tin C., Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Curtea
Veche, Bucureşti, 2000;
25. Guţan M., Istoria administraţiei publice locale în statul român
modern, All Beck, Bucureşti, 2005;
26. Ionescu D., Ţuţui G., Matei G., Dezvoltarea constituţională
a statului român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957;
27. Iordache A., Principatele Române în epoca modernă, vol. I,
Ed. Albatros, 1996;
28. Iordache A., Principatele Române în epoca modernă, vol. II,
Ed. Albatros, Bucureşti
29. Lovinescu E., Istoria civilizaţiei române moderne, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1997;
30. Marton S., La construction politique de la nation. La nation
dans les débats du Parlement de la Roumanie, Ed. Institutul Euro-
pean, Bucureşti, 2009;
31. Negulescu P., Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1927;
32. Negulescu P., Alexianu G., Tratat de drept public, Tomurile
I şi II, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942/1943;
33. Negulescu P., Tratat de drept administrativ român. Vol. II:
Organizarea administrativă a României, Bucureşti, 1930;
34. Orescu V., Le contrôle de la constitutionnalité des lois en
Roumanie, E. de Boccard (eds.), Paris, 1929;
35. Oroveanu M.T., Istoria dreptului românesc şi evoluţia
instituţiilor constituţionale, Ed. Cerma, Bucureşti, 1995;
36. Stan A., Iosa M., Liberalismul politic în România de la origini
până la 1918, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996;
37. Stan A., Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române.
1774-1856, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1999;
38. Stanomir I., Spiritul conservator, Ed. Curtea Veche, Bucureşti,
2008;
39. Stanomir I., Naşterea Constituţiei. Limbaj şi drept în Princi-

pate până la 1866, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004;
40. Şotropa V., Proiectele de constituţie, programele de reforme
şi petiţiile de drepturi din Ţările Române în secolul al XVIII-lea şi prima
jumătate a secolului al XIX-lea, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1976;
41. Tătărescu Gh., Regimul electoral şi parlamentar în Româ-
nia, Ed. Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2004;
42. Telman-Timon A., Les influences étrangères sur le droit
constitutionnel roumain, Recueil Sirey/Cugetarea, Paris/Bucureşti,
1946;
43. Turczynski E., De la iluminism la liberalismul timpuriu,
Ed. Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 2000;
44. Vlad L., Conservatorismul românesc. Concepte, idei, pro-
grame, Ed. Nemira, Bucureşti, 2006;
45. Xenopol A.D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. XI,
ed. III-a, Bucureşti, 1930;
46. Zane G., Mişcarea revoluţionară de la 1840 din Ţara
Românească, în Studii de istorie medie şi modernă, III/1963.
II.2. Literatură străină

1. Axente C.T., Essai sur le Régime représentatif en Roumanie,
Maurice Levergne Imprimeur, Paris, 1935;
2. Acomb F.D., Anglophobia in France 1763-1789; an essay
in the History of Constitutionalism and Nationalism, Duke University
Press, Durham, 1950;
3. Alexander L., Constitutionalism. Philosophical Foundations,
Cambridge University Press, Cambridge, 1998;
4. Althusser L., Montesquieu. La Politique et l’Histoire, Presses
Universitaire de France, Paris, 1959;
5. Andrews W.G., Constitutions and Constitutionalism, D. Van
Nostrand Company, Princeton, 1963;
6. Antonetti G., La monarchie constitutionnelle, Montchrestien,
Paris, 1998;
7. Barthélemy J., Précis de Droit Constitutionnel, Librairie
Dallloz, Paris, 1932;
8. Bastid P., L’idée de constitution, Ed. Economica, Paris, 1986;
9. Bastid P., Doctrines et institutions politiques de la seconde
république, vol. I, Librairie Hachete, Paris, 1945;
10. Bell J., French Legal Cultures, Butterworths, Londra-
Edinburgh-Dublin, 2001;
Bibliografie 445
11. Berthélemy H., Traité élèmentaire de droit administratif,

6éme éd., Paris, 1910;
12. Bitis A., Russia and the Eastern Question. Army, Govermnet
and Society 1815-1833, Oxford University Press, Oxford, Oxford,
2006;
13. Bobango G.J., The Emerging of the Romanian National
State, East European Quarterly, Columbia University Press, New
York, 1979;
14. Bondy W., The Separation of Governmental Powers, The
Lawbook Exchange, New Jersey, 1998;
15. Burdeau G., Cours de droit constitutionnel comparé, Les
cours de droit, Paris V, 1953;
16. Burdeau G., Le libéralisme, Editions du Seuil, Paris, 1979;
17. Burdeau G., Les libertés publiques, L.G.D.J., Paris, 1961;
18. Burdeau G., Traité de scence politique. Tome IV: Les regimes
politiques, L.G.D.J., Paris, 1952;
19. Burdeau G., Hamon F., Troper M., Droit constitutionnel, 24e
éd., L.G.D.J., Paris, 1995;
20. Caenegem R.C. van, An Historical Introduction to Western
Constitutional Law, Cambridge University Press, Cambridge, 1995;
21. Campbell J.C., French Influence and the Rise of Roumanian
Nationalism, Arno Press & The New York Times, New York, 1971;
22. Capitant R., Régimes parlementaires, în „Mélanges Carre
de Malberg”, Paris, 1933:
23. Cappelletti M., Merrymann J.H., Perillo J.M., The Italian Legal
System. An Introduction, Stanford Univerity Press, Standford, 1967;
24. Cohen J., La préparation de la Constituion de 1848 (Pouvoirs
législatif et exécutif), Ed. Jouve & Compagnie, Paris, 1935;
25. Constantinesco J.L., Tratat de drept comparat. Vol. II: Metoda
comparativă, Ed. All, Bucureşti, 1997;
26. Deslandres M., Historire constitutionnelle de la France,
Armand Colin/Sirey, Paris, 1932;
27. Dicey A.V., General Characteristics of English Constitutiona
lism. Six Unpublished Lecturers, P. Lang (ed.), Berna, 2009;
28. Dorsen N., Rosenfeld M., Sajo A., Baer S., Comparative
Constitutionalism. Cases and Materials, Thomson – West, 2003;
29. Ellul J., Historire des institutions. Le XIXe siècle, Quadrige/
Presses Universitaire de France, Paris, 1999;
30. Errera P., Traité de droit public belge, M. Girard, E. Briere,
Paris, 1918;
31. Esmein A., Eléments de droit constitutionnel français et

comparé, Paris, 1909;
32. Finer H., The Theory and Practice of Modern Government,
Vol. I, Methuen & Co, Londra, 1949;
33. Franklin D.P., Baun M.J., Political Culture and Constitutiona
lism. A Comparative Approach, M.E. Sharpe, Armonk NY, 1995;
34. Friedrich C.J., Limited Government. A Comparison, Prentice-
Hall, Englewood Cliffs, N.J., 1974;
35. Gaudemet J., Sociologie historique du droit, P.U.F., Paris,
2000;
36. Glenard G., L’exécutif et la Constitution de 1791, P.U.F.,
Paris, 2010;
37. Lebreton G., Libertés publiques et droits de l’Homme, Armand
Colin, Paris, 2005;
38. Ghervas S., Réinventer la tradition. Alexandre Stourdza et
l’Europe de la Saint-Alliance, Honoré Champion, Paris, 2008;
39. Glenn H.P., Legal Traditions of the World, Oxford University
Press, Oxford, 2004;
40. Grewe C., Ruiz Fabri H., Droits constitutionnels européens,
P.U.F., Paris;
41. Hayek F.A., Constituţia libertăţii, Ed. Institutul european,
Iaşi, 1997;
42. Hegel G.W.F., Principiile filosofiei dreptului, Ed. Iri, Bucureşti,
1996;
43. Heymann-Doat A., Calves G., Libertés publiques et droits
de l’homme, 8e éd., L.G.D.J., Paris, 2005;
44. Holmes S., Benjamin Constant et la genesè du liberalisme
moderne, P.U.F., Paris, 1995
45. Kedourie E., Nationalism, fourth expanded edition, Blackwell,
Oxford, 1994;
46. Laquieze A., Les origines du régime parlementaire en France
(1814-1848), P.U.F., Paris, 2002;
47. Larcher E., L’initiative parlementaire en France, Librairie
nouvelle de droit et jurisprudence, Paris, 1896;
48. Lauvaux P., Les grandes democraties contemporaines (2éme
éd.), P.U.F., Paris, 1998;
49. Maner H.C., Parlamentarismul în România (1930-1940),
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2004;
50. McIlwain C.H., Constitutionalism: Ancient and Modern,
Cornell University Press, Ithaca, New York, 1947;
Bibliografie 447
51. Morabito M., Histoire constitutionnelle de la France (1789-

1958), 9e éd., Montchrestien, Paris, 2006;
52. Nolan J.L. Jr., Legal Accents, Legal Borrowing. The
International Problem-Solving Court Muvement, Princeton University
Press, Princeton and Oxford, 2009;
53. Orban O., Le droit constitutionnel de la Belgique, volume 1:
Introduction et théories fondamentales, Liege-Paris, 1906
54. Örücü E., The Enigma of Comparative Law. Variations on
a Theme for the Twenty-first Century, Martinus Nijhoff Publishers,
Leiden/Boston, 2004;
55. Pactet P., Melin-Soucramanien F., Droit constitutionnel,
29éme éd., Sirey, Paris, 2010;
56. Redslob R., Le régime parlementaire, Marcel Giard, Paris,
1924;
57. Regnault E., Histoire politique et sociale des principautés
danubiennes, Paris, 1855;
58. Rials S., La déclaration des droits de l’homme et du citoyen,
Hachette, Paris, 1988;
59. Rials, S., Essai sur le concept de monarchie limitée, în
Révolution et contre-révolution au XIXe siècle, DUC/Albatros, Paris,
1987;
60. Rosanvallon P., La monarchie impossible. Les Chartes de
1814 et de 1830, Fayard, Paris, 1994;
61. Rouland, Norbert, Introduction historique au droit, P.U.F.,
Paris, 1998;
62. Sacco R., La comparaison juridique au service de la
connaissance du droit, Ed. Economica, Paris, 1991;
63. Saint-Girons A., Manuel de Droit Constitutionnel, L. Larose,
Forcel, Paris, 1884;
64. Sajo A., Limiting government. An Introduction to Constitutiona
lism, Central European Univeristy Press, Budapesta, 1999;
65. Sartori G., Ingineria constituţională comparată, Ed. Institutul
european, Iaşi, 2008;
66. Schlesinger R.B., Baade H.W., Herzog P.E., Wise E.M.,
Comparative law. Cases-Text-Materials, Foudation Press, New
York, 1998
67. Schnapper D., Bachelier Ch., Ce este cetăţenia?, Ed. Polirom,
Iaşi, 2001;
68. Troper M., La séparation des pouvoirs et l’histoire constitution
nelle française, L.G.D.J., Paris, 1980;
69. Vile M.J.C., Constitutionalism and the Separation of Powers,

Oxford, Clarendon Press, 1969;
70. Waille V.A., Essai sur l’histoire politique et constitutionnelle
de la Belgique, Bruxelles, 1838;
71. Watson A., Roman Law and Comparative Law, The Univer-
sity of Georgia Press, Atena/Londra, 1991;
72. Watson A., Legal Transplants. An Approach to Comparative
Law, The University of Georgia Press, Atena/Londra, 1993;
73. Wodon L., Considérations sur la separation et la déléga-
tion des pouvoirs en droit public belge, Bruxelles, Palais des Acad-
emies, 1942;
74. Wormuth F.D., The Origins of Modern Constitutionalism,
Harper & Brothers Publisher, New York, 1949;
75. Zoller E., Introduction au droit public, Dalloz, Paris, 2006;
76. Zweigert K., Kotz H., Introduction to Comparative Law, Clar-
endon Press, Oxford, 1998.
III. Studii şi articole în reviste şi volume colective

III. 1. Literatură românească
1. Angelescu C.C., Proiectul de Constituţie din 1859 al Comisiei
Centrale de la Focşani, în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”,
vol. XVII/1980;
2. Angelescu C.C., Proiectul de constituţie al lui Cuza Vodă
de la 1863, în Revista de drept public, 1935;
3. Angelescu C.C., Izvoarele Constituţiei române de la 1866,
în Dreptul nr. 30/1926;
4. Burlec L., Tradition et changement: Ionică Tăutul., în Al Zub
(ed.), La révolution française et les roumains, Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 1989;
5. Ciubotaru I.C., Lucrări şi proiecte în vederea elaborării
Regulamentului Obştesc al Moldovei din anul 1827, în Anuarul
Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, tom XXXVIII/2001;
6. Cojescu N.M., Liberalismul european şi liberalismul românesc
în secolul al XIX-lea, în SMIM, vol. XIX/2006;
7. Guţan M., Romanian Tradition in Foreign Law Import: Between
Necesity and Weakness, în Imperialism and Chauvinism in the Law,
Schultes, Zurich, 2004;
8. Guţan M., Forme pe un alt fond: importul juridic comunitar
şi cultura juridică românească, în P.R. nr. 5/2008;
Bibliografie 449
9. Guţan M., Dreptul comparat contemporan şi actualitatea

teoriei formelor fără fond, în P.R. nr. 4/2009;
10. Guţan M., Building the Romanian Moder Law – Why is it
Based on Legal Transplant. în Acta Universitatis Lucian Blaga –
Iurisprudentia, Supplement 2005;
11. Guţan M., Convenţia de la Paris din 1858 şi debuturile
executivului modern în România, în Acta Universitatis Lucian Blaga.
Seria Jurisprudentia nr. 1-2/2004;
12. Guţan M., Monarhia administrativă (autoritară) – o paradigmă
a „realismului” constituţional în România modernă, în P.R. nr. 7/2008;
13. Guţan M., Constituţionalim şi import constituţional în România
modernă. Proiectul de Constituţie de la 1848 al lui Mihail Kogălniceanu,
în Studia Politica. Romanian Political Science Review nr. 2/2011;
14. Guţan M., Comparative Law in Romania: History, Present and
Perspectives, în Romanian Journal of Comparative Law nr. 1/2010;
15. Guţan M., Reflexii asupra debuturilor regimului parlamentar
în România modernă. Între transplant constituţional şi autoritarism
regal, în Revista Dreptul nr. 8/2011:
16. Hanga V., La Proclamation d’Islaz et l’influence française,
în Revue internationale de droit comparé, vol. 22/1970;
17. Lăzărescu D.A., Assemblées parlementaires et pouvoir
monarchique dans la vie constitutionnelle du peuple roumain, în
Parliaments. Estates and Representation, vol. 7/1987;
18. Marcu L.P., Forme de guverământ şi regimuri politice, în
Istoria dreptului românesc, vol. III, Ed. Academiei RSR, Bucureşti,
1984;
19. Marton S., Les libéraux, l’État et la nation: le débat parlemen
taire de 1866 sur le bicaméralisme, N.E.C. Yearbook (2003-2004);
20. Oţetea A., Geneza Regulamentului Organic, Studii şi Articole
de Istorie nr. II/1957;
21. Păltănea P., Contribuţia lui Constache Conachi la redactarea
Regulamentului Organic, în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”,
tom XXXIV/1997;
22. Platon Gh., La société roumaine et les idée de la révolution
française: remise au point de certaines relations, în Al. Zub (ed.),
La revolution francaise et les roumaines, Universitatea „Alexandru
23. Platon Gh., Societatea românească între medieval şi modern,
în Cum s-a înfăptuit România modernă, Gh. Platon, V. Russu,
Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei, Ed. Universităţii „Alexandru
24. Platon Gh., Liberalismul românesc în secolul al XIX-lea:

emergenţă, etape, forme de expresie, în De la constitutirea naţiunii
la marea unire. Studii de istorie modernă, volumul II, Ed. Universităţii
Al I. Cuza, Iaşi, 1998;
25. Ploscaru C., Proiectul „republicii aristo-democraticeşti”:
consideraţii în jurul unei controverse istoriografice, în A. Mihalache,
A. Istrate (ed.), Romantism şi modernitate. Atitutdini, reevaluări,
polemici, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, Iaşi, 2009;
26. Ploscaru C., „Cărvunarii” şi primele manifestări ale cugetării
liberale în Moldova, în Analele Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”,
t. XLII/2005;
27. Ploscaru C., „Magnaţi”, „cărvunari”, „parveniţi”: reţele sociale
şi acţiuni politice în Moldova (1822-1829), în Studii şi materiale de
istorie modernă, vol. XXII/2009;
28. Rădulescu A., Influenţa belgiană asupra dreptului român, în
Pagini din istoria dreptului românesc, Ed. Academiei RSR, Bucureşti,
1970;
29. Rădulescu A., Influenţa franceză asupra dreptului român
până la 1864, în Pagini din istoria dreptului românesc, Ed. Acade
miei RSR, Bucureşti, 1970;
30. Stan V., La réorganisation des Principautes roumaines au
milieu du XIXe siècle vue par Sir Henry L, Bulwer, în Revue Rou-
maine d’Histoire, vol. XXXI/1992;
31. Şotropa V., Proiectul de constituţie al lui Mihail Kogălniceanu
din 1848, în contextul ideologiei revoluţionarilor din Ţările Române
(în Analele Istitutului de istorie şi arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi,
vol. X/1973;
32. Ungureanu Gh., Elaborarea Regulamentului Organic, în
Regulamentul Organic al Moldovei, Ed. Junimea, Iaşi, 2004;
33. Vârtosu E., Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldovenilor
la 1807, în Studii, tomul 18/1956.
III.2. Literatură străină

1. Adler M.D., Can Constitutional Borrowing be Justified? A
Comment on Tushnet, în U. Pann JCL, vol. 1/1998-1999;
2. Ajani G., By Chance and Prestige: Legal Transplants in
Russia and Eastern Europe, în The American Journal of Compara-
tive Law, vol. 43/1995;
Bibliografie 451
3. Arnold R., Foreign Influences on National Constitutional Law,

în E. Riedel (ed.), Constitutionalism – Old Concepts, New Worlds,
Berliner Wissenschafts Verlag, Berlin, 2005;
4. Artur M., Séparation des pouvoirs et séparation des fonc-
tions (II), în Revue du Droit Public nr. 2/1900;
5. Ashworth A., Le contrôle de la constitutionnalité des lois
par le Sénat du Second Empire, în Revue du droit public nr. 1/1994;
6. Bacot G., L’Esprit des lois, la séparation des pouvoirs et
Charles Eisenmann, în Revue du droit public nr. 3/1992;
7. Barberis M., Le futur passé de la séparation des pouvoirs,
în Pouvoirs nr. 4/2012;
8. Basnet G., A Critical Approach to the Study of Constitutional
Migration, în Cambridge Student Law Review, vol. 4/20008-2009;
9. Bastid P., La théorie juridique des Chartes, în Revue d’his-
torire politique et constitutionnelle, vol. 3/1953;
10. Beaud O., Constitution et constitutionnalisme, în Dictionaire
de philosophie politique, P.U.F., Paris, 1996;
11. Bell J., De la culture, în P. Legrand (ed.), Comparer les
droits, resolument, L.G.D.J., Paris, 2009;
12. Bell J., La comparaison en droit public, în D’ici, D’ailleurs:
harmonisation et dynamique du droit. Mélanges en L’honneur de
Denis Tallon, Societe de legislation comparee, Paris, 1999;
13. Beyme K. von, Institutional Ingeneering and Transition to
Democracy, în Democratic consolidation in Eastern Europe, vol. 1,
J. Zielonka (ed.), Oxford University Press, Oxford, 2001;
14. Berkowitz D., Pistor K., Richard J.F., The Transplant Effect,
în The American Journal of Comparative Law, vol. 51/2003;
15. Billias G.A., American Constitutionalism Abroad, New York/
Westport/Conneticut/Londra, Greenwood Press, 1990;
16. Blokker P., Modernity in Romania: Nineteenth Century
Liberalism and its Discontents, EUI Working Paper SPS nr. 2003/2,
Badia Fiesolana, San Domenico, 2003;
17. Bogdan M., International Development Aid as a Creator of
a New Small Mixed Legal Systems, în Imperialisme et chauvinisme
juridique. Rapports présentés au colloque à l’occasion du 20e anniver-
saire de l’Institut suisse de droit comparé, Schulthess, Yurich, 2004;
18. Boudon J., La séparation des pouvoirs aux États-Unis, în
Pouvoirs nr. 4/2012;
19. Bourgin G., Le „droit au travail” et la Révolution de 1848 en
France, în Synthèse, vol. 5/1946;
20. ButleRitchie D., The Confines of Modern Constitutionalism,

în Pierce Law Review, vol. 3/2004;
21. ButleRitchie D., Organic Constitutionalism: Rousseau,
Hegel and the Constitution of Society, în Journal of Law in Society,
vol. 6/2005;
22. ButleRitchie D.T., Critiquing Modern Constitutionalism, în
Appalachian Journal of Law, vol. 3/2004;
23. Caporal S., Le césarisme dans les constitutions françaises,
în Du césarisme antique au césarisme moderne, Presses Universi-
taire D’Aix Marseille (PUAM), Aix-en-Provence, 1999;
24. Casper G., Changing Concepts of Constitutionalism: 18th
to 20th Century, The Supreme Court Review, vol. 1989;
25. Catá B.L., From Constitution to Constitutionalism: A Global
Framework for Legitimate Public Power Systems, Pennsylvania
State Law Review, vol. 113/2008-2009;
26. Choudhry S., Migration as a New Metaphor in Compara-
tive Constituional Law, în The Migration of Constitutional Ideas,
S. Choudhry, Cambridge University Press, Cambridge, 2006;
27. Colliard J.C., Séparations des pouvoirs, în Dictionnaire
constitutionnel, O. Duhamel, Y. Meny (dir.), P.U.F., Paris, 1992;
28. Comanducci P., Ordre ou norme? Quelques idées de consti-
tution au XVIIIe siècle, în 1789 et l’invention de la constitution,
M. Troper, L. Jaume (ed.), L.G.D.J., Paris, 1994;
29. Cotterrell R., Is There a Logic of Legal Transplants?, în
Adapting Legal Cultures, D. Nelken, J. Feest (ed.), Hart Publishing,
Oxford-Portland Oregon, 2001;
30. Delvolvé P., Paradoxes du (ou paradoxes sur le) principe
de séparation des autorités administrative et judiciaire, în Mélanges
René Chapus: Droit administratif, L.G.D.J., Paris, 1992;
31. Dijn A., Balancing the Constitution: Bicameralism in Post-
revolutionary France, 1814-31, în European Review of History:
Revue Européenne d’histoire, vol. 12/2005,;
32. Dippel H., Modern Constitutionalism. An Introduction to a His-
tory in Need of a Writing, în The Legal History Review, vol. 73/2005;
33. Dufour A., École historique du droit, în Dictionnaire de
philosophie politique, Ph. Raynaud, St. Rials (sur la direction de),
P.U.F., 1996;
34. Eberle E.J., The Method and Role of Comparative Law,
în Washington University Global Studies Law Review, vol 8/2009;
35. Eisenmann C., L’Esprit de lois et la séparation des pouvoirs,
în Mélanges Carré de Malberg, Sirey, Paris, 1933;
Bibliografie 453
36. Eisenmann C., La pensée constitutionnelle de Montesquieu, în

La pensée politique et constitutionnelle de Montesquieu. Bicentenaire
de L’Esprit des lois, Recueil Sirey, Paris, 1948
37. Elgie R., Zielonka J., Constitutions and Constitutions-Building:
A Comparative Perspective, în Democratic Consolidation in Eastern
Europe, Oxford University Press, Oxford, 2001;
38. Elster J., Constitutionalism in Eastern Europe: An Introduction,
în The University of Chicago Law Review, vol. 58/1991;
39. Elster J., Forces and Mechanisms in the Constitution-Making
Process, în Duke Law Journal, vol. 45/1995-1996;
40. Epstein L. Knight J., Constitutional Borrowing and Nonborrow
ing, în I·CON, vol. 1/2003;
41. Ewald W., Comparative Jurisprudence (II): The Logic of Legal
Transplants, în American Journal of Comparative Law, vol. 43/1995;
42. Fairlie J.A., The Separation of Powers, în Michigan Law
Review, vol. I/1923;
43. Fedtke J., Legal Transplants, în Elgar Enciclopedia of Com
parative Law, Elgar Publishing, Cheltenham, 2006;
44. Feldman J.P., Le constitutionnalisme selon Benjamin
Constant, în Revue française de droit constitutionnel nr. 4/2008;
45. Foster N., Transmigration and Transferability of Commercial
Law in a Globalized World, în Comparative Law in the 21st Century,
A. Hardind, E. Örücü (ed.), Ed. Kluwer Academic Publishers, Londra/
Haga/New York, 2002;
46. Frankenberg G., Constitutional Transfer: The IKEA Theory
Revised, în I.CON, vol. 8/2010;
47. Frankenberg G., Stranger then Paradise: Identity & Politics
in Comparative Law, în Utah Law Review, vol. 1997;
48. Frankenberg, G., Critical Comparison: Re-Thinking Com
parative Law, în Harvard International Law Journal, vol. 26/1985;
49. Frankenberg G., Comparaing Constitutions: Ideas, ideals
and ideology – toward a layered narrative, în I·CON, vol. 4/2006;
50. Friedman L.M., Some Thoughts on the Rule of Law, Legal
Culture and Modernity in Comparative Perspective, în Towards
Comparative Law in the 21st Century, Chuo University, Tokyo, 1998;
51. Friedman L.M., Some Comments on Cotterrell and Legal
Transplants, în Adapting Legal Cultures, D. Nelken, J. Feest (eds.),
Hurt Publishing, Oxford and Portland Oregon, 2001;
52. Germino D., Carl J. Friedrich on Constitutionalism and the
„Great Tradition” of Political Theory, în J.R. Pennock, J.W. Chapman
(eds.), Constitutionalism, New York University Press, New York, 1979;
53. Gewirtzman D., Our Founding Feelings: Emotions, Com

mitment, and Imagination in Constitutional Culture, în University of
Richmond Law Review, vol. 43/2008-2009;
54. Glenn H.P., Are Legal Traditions Incommensurable?, în The
American Journal of Comparative Law, vol. 49/2001;
55. Glenn H.P., Legal Cultures and Legal Traditions, în Episte
mology and Methodology of Comparative Law, Hart Publishing,
Oxford and Portland Oregon, 2004;
56. Glenn H. Patrick, Vers un droit comparé intégré?, în L’avenir
du Droit comparé. Un défi pour les juristes du nouveau millénaire,
Société de législation comparé, Paris, 2000;
57. Goldoni M., At the Origins of Constitutional Review: Sieye s
Constitutional Jury and the Taming of Constituent Power, în Oxford
Journal of Legal Studies, vol. 32/2012;
58. Goldsworthy J., Questioning the Migration of Constitutional
Ideas: rights, constitutionalism and the limits of convergence, în
The Migration of Constitutional Ideas, Cambridge University Press,
S. Choudhry (ed.), Cambridge, 2006;
59. Gooch R.K., Modern French Views on the Doctrine of the
Separation of Powers II, în Political Science Quarterly, vol. 39/1924;
60. Gordon M., Don’t Copy Me, Argentina: Constitutional Bor
rowing and Rhetorical Type, în Washington Global Studies Law
Review, vol. 8/2009;
61. Graziadei M., Comparative Law as the Study of Transplants
and Receptions, în M. Reimann, R. Zimmermann (eds.), The Oxford
Handbook of Comparative Law, Oxford University Press, Oxford, 2008;
62. Graziadei M., Legal Transplants and the Frontiers of Legal
Knowledge, în Theoretical Inquiry in Law, vol. 10/2009;
63. Grey T.C., Constitutionalism: an Analytic Framework, în
J.R. Pennock, J.W. Chapman (ed.), Constitutionalism, New York
University Press, New York, 1979;
64. Griffin S.M., Contituent Power and Constitutional Change
in American Constitutionalism, în M. Laughlin, N. Walker (eds.),
The Paradox of Constitutionalism, Oxford University Press, New
York, 2008;
65. Grimm D., Integration by Constitution, în I·CON, vol. 3/2005;
66. Grimm D., Types of Constitutions, în M. Rosenfeld, A. Sajo
(ed.), The Oxford Handbook of Comparative Constitutional Law,
Oxford University Press, Oxford, 2012;
67. Grimm D., The Achivement of Constitutionalism and it
Prospects in a Chenging World, în P. Dobner, M. Loughlin (eds.),
Bibliografie 455
Twilight of Constitutionalism?, Oxford University Press, New York,

2010;
68. Gwyn W.B., The Meaning of the Separation of Powers, în
Tulane Studies in Political Science, vol. IX/1965;
69. Harding A., Leyland P., Comparative Law in Constitutional
Context, în E. Örücü, D. Nelken (eds.), Comparative Law. A Handbook,
Hart Publishing, Oxford and Portland Oregon, 2007;
70. Hasebe Y., Constitutional Borrowing and Political Theory,
în I·CON, vol. 1/2003;
71. Hauriou M., Précis élémentaire de droit constitutionnel,
Recueil Sirey, Paris, 1925;
72. Henkin L., A New Birth of Constitutionalism: Genetic
Influences and Genetic Defects, în Cordozo Law Review, vol. 14/1993;
73. Heun W., Constitutionalism in Germany, East Asian Law
Journal, vol. 1/2010;
74. Hiller J.A., Language, Law Sports and Culture: The Transfe
rability or Non-Transferability of Words, Lifestyles and Attitudes
Through Law, în Valparaiso University Law Review, vol. 12/1978;
75. Howard Dick A.E., Constitution Making in Central and Eastern
Europe, în Suffolk University Law Review, vol. 28/1994;
76. Howard Dick A.E., The Indeterminacy of Constitutions, în
Wake Forest Law Review, vol. 31/1996;
77. Jaume L., Constituent Power in France: the Revolution and
its Consequences, în M. Laughlin, N. Walker (eds.), The Paradox of
Constitutionalism, Oxford University Press, New York, 2008;
78. Jaume L., Le contrôle de constitutionnalité de la loi a-t-il un
sens pour la doctrine française de la révolution et des premières
années du XIXe siècle?, în Aux origines du contrôle de constitutionnalité
XVIIIe-XXe siècle, Editions Phantéon-Assas, Paris, 2003;
79. Jowitt K. The Sociocultural Bases of National Dependency
in Peasant Countries, în Social Change in Romania 1860-1940:
A Debate on Development in a European Nation, K. Jowitt (ed.),
University of California, Berkley, 1978;
80. Jouanjan O., État de droit, în D. Alland, St. Rials (sous la
direction de), Dictionnaire de la culture juridicque, P.U.F., Paris, 2003;
81. Kahn-Freund O., On Use and misuses of Comparative Law,
în The Modern Law Review nr. 37/1974;
82. Katz S.N., Constitutionalism in East Central Europe: Some
Negative Lessons from the American Experience, în V.C. Jackson,
M. Tashnet (eds.), Comparative Constitutional Law, Foundation
Press, Ney York, 1999;
83. Katz S.N., Constitutionalism and Revolution, în Cordozo

Law Review, vol. 14/1992-1993;
84. Kenedy G.P., The „Liberal Ideas” of a Russian Foreign
Minister 1814-1822, în The Journal of Modern History, vol. 40/1968;
85. King J. B., Constitutionalism and Judiciary in France, în
Political Science Quarterly, vol. 80/1965;
86. Kissane B., Sitter N., The Marriage of State and Nation in
European Constitutions, în Nation and Nationalism, vol. 16/2010;
87. Klein C., Sajo A., Constitution-Making: Process and Substance,
în The Oxford Handbook of Comparative Constitutional Law,
M. Rosenfeld, A. Sajo (ed.), Oxford University Press, Oxford, 2012;
88. Konijnenbelt W., Discours de la méthode en droit public
comparé, în Comparability and Evaluation. Essays on comparative
law, Private International Law and International Commercial Arbitration,
Martinus Nijhoff Publishers, Dorbrecht-Boston-Londra, 1994;
89. Krause S., The Spirit of the Separate Powers in Montesquieu,
în The Review of Politics, vol. 62/2000;
90. Kreimer S.F., Invidious Comparisons: Some Coutionary
Remarks on the Process of Constitutional Borrowing, în Univeristy
of Pennsylvania Journal of Comparative Law, vol. 1/1998-1999;
91. Lafrance G., Montesquieu and Rousseau on Constitutional
Theory, în A.S. Rosenbaum (ed.), Constitutionalism. The Philosophical
Dimension, Greewood Press, 1988;
92. Lauvaux Ph., La séparation des pouvoirs, în The Millenium
Conférences 1998: La séparation des pouvoirs: deux siècles après
Montesquieu, Bruxelles, Fondation Roi Baudouin, 1998;
93. Lasquieze A., Le contrôle de constitutionnalité de la loi aux
Etats-Unis vu par les penseurs liberaux français du XIXe siècle,
în Aux origines du contrôle de constitutionnalité XVIIIe-XXe siècle,
Editions Phantéon-Assas, Paris, 2003;
94. Leclair J., L’avènement du constitutionnalisme en occident:
fondements philosophiques et contingence historique, în R.D.U.S.,
vol. 41/2011;
95. Legrand P., European Systems are not Converging, în Inter
national Comparative Law Quarterly, vol. 45/1996;
96. Legrand P., The Impossibility of „Legal Transplants”, în
Maastricht Journal of European and Comparative Law nr. 4/1997;
97. Legrand P., Are Civilians Educable?, în Legal Studies,
vol. 18/1998;
Bibliografie 457
98. Legrand P., Legal Traditions in Western Europe: the Limits

of Commonality, în R. Jagtenburg, E. Örücü, A. de Roo (ed.),
Transfrontier Mobility of law, Ed. Kluwer Law International, Haga, 1995;
99. Lev D.S., Social Movements,, Constitutionalism and Human
Rights: Comments from the Malaysian and Indonesian Experiences,
în N. Dorsen, M. Rosenfeld, A. Sajo, S. Baer (eds.), Comparative
Constitutionalism. Cases and Materials, Thomson – West, 2003;
100. Lowenstein K., The Balance Between Legislative and
Executive Power: a Study in Comparative Constitutional Law, în
University of Chicago Law Review, vol. 5/ 1937-1938;
101. Ludwikowski R.R., Constitutional Culture of the New East-
Central European Democracies, în Georgia Journal of International
and Comparative Law, vol. 29/2000-2001;
102. Ludwikowski R.R., „Mixed” Constitutions – Product of an East-
Central European Constitutional Melting Pot, în Boston University
International Law Journal, vol. 16/1998;
103. Mabileau A., Séparation des pouvoirs et rapports de légitimité,
în J.L. Seurin, J.L. Martres (dirigée par), Le constitutionnalisme
aujourd’hui, Ed. Economica, Paris, 1984;
104. Manin B., Frontières, freins et contrepoids. La séparation
des pouvoirs dans le débat constitutionnel américain de 1787, în
The Millenium Conférences 1998: La séparation des pouvoirs: deux
siècles après Montesquieu, Bruxelles, Fondation Roi Baudouin, 1998;
105. Markovits I., Exporting Law Reform – But Will It Travel, în
Cornell International Law Journal, vol, 37/2004;
106. Martinez J.S., Horizontal Structuring, în The Oxford Handbook
of Comparative Constitutional Law, M. Rosenfeld, A. Sajo (ed.),
107. Mattei U., Efficiency in Legal Transplant: An Essay in
Comparative Law and Economics, în International Review of Law
and Economics, vol. 14/1994;
108. Mattei U., Why the Wind Changed: Intelctual Leadership
in Western Law, în The American Journal of Comparative Law,
vol. 42/1994;
109. Mazzone J., The Creation of a Constitutional Culture, în
Tulsa Law Review, vol. 40/2004-2005;
110. McWinney E., Constitution Making: Principles, Process,
Practice, în V.C. Jackson, M. Tushnet (eds.), Comparative Consti-
tutional Law, Foundation Press, Ney York, 1999;
111. Miller J.M., A Typology of Legal Transplans: Using Sociology,

Legal History and Argentine Examples to Explain the Transplant
Process, în American Journal of Comparative Law, vol. 51/2003;
112. Mirkine-Guetzevitch B., De L’Esprit des lois au constitutionna
lisme moderne, în Revue internationale de droit comparé, vol. 4/1952;
113. Monateri P.G., The „Weak” Law: Contaminations and Legal
Cultures, în Rapports nationaux italienes aux XVe Congres International
de Droit Compare, Bristotl 1998, Ed. Giuffrè, Milano, 1998;
114. Murphy W.F., Civil Law, Common Law and Constitutional
Democracy, în Louisiana Law Review, vol. 52/1991-1992;
115. Murphy, W.F., Designing a Constitution: Of Architects and
Builders, în Texas Law Review, vol. 87/2008-2009;
116. Nelken D., Towards a Sociology of Legal Adaptation, în
D. Nelken, F. Feest (eds.), Adapting Legal Cultures, Hart Publishing,
Oxford, 2001;
117. Nelken D., Using the Concept of Legal Culture, în Australian
Journal of Legal Philosophy, vol. 29/2004;
118. Nelken D., The Meaning of Succes in Transnational Legal
Transfers, în Windsor Yearbook of Acces to Justice, vol. 19/2001;
119. Nelken D., Legal Culture, în Elgar Enciclopedia of Comparative
Law, J.M. Smits (ed.), Eduard Elgar Publishing Limited, 2006
120. Örücü E., Unde Venit, Quo Tendit Comparative Law, în
Comparative Law in the 21st Century, Kluwer Academic Publishers,
Londra/The Hague/ New York, 2002;
121. Örücü E., Critical Comparative Law: Considering Paradoxes
for Legal Systems in Transition, în Nederlandse Vereniging Voor
Rechtsvergelijking nr. 59/1999;
122. Örücü E., Law as Transposition, în International Comparative
Law Quarterly, vol. 51/2002;
123. Örücü E., A Theoretical Framework for Transfrontier Mobility
of Law, în Transfrontier Mobility of law, R. Jagtenburg, E. Örücü,
A. de Roo (eds.), Ed. Kluwer Law International, Haga, 1995;
124. Osiatynski W., Paradoxes of Constitutional Borrowing, în
I·CON, vol. 1/2003;
125. Palmer M.S.R., New Zealand Constitutional Culture, în New
Zealand Universities Law Review, vol. 22/2007;
126. Perju V., Constitutional Transplants, Borrowing and Migration,
în M. Rosenfeld, A. Sajo (eds.), The Oxford Handbook of Comparative
Constitutional Law, Oxford University Press, Oxford, 2012;
127. Peters A., Schwenke H., Comparative Law beyond Post-
Modernism, în International Comparative Law Quarterly, vol. 49/2000;
Bibliografie 459
128. Pimentel C.M., Le sanctuaire vide: la séparation des pouvoirs

comme superstition juridique?, în Pouvoirs nr. 3/2003;
129. Pitkin H.P., The Idea of a Constitution, în Journal of Legal
Education, vol. 37/1987;
130. Preuss U.K., Constitutional Powermaking for the New Polity:
Some Deliberations on the Relations between Constituent Power
and the Constitution, în Cordozo Law Review, vol. 14/1992-1993;
131. Preuss U.K., Patterns of Constitutional Evolution and Change
in Eastern Europe, în Constitutional Policy and Change in Europe,
132. Preuss U.K., The Political Meaning of Constitutionalism, în
R. Bellamy (ed.), Constitutionalism, Democracy and Sovereignty:
American and European Perspectives, Avenbury, Aldeshot, 1996;
133. Prousis T.C., Alexander Sturdza: a Russian Conservative
Response to the Greek Revolution, în East European Quarterly
nr. 3/1992;
134. Rials S., Charles Eisenmann, historien des idées politiques
ou théoricien de l’État?, în P. Amselek (sur la direction de), La pensée
de Charles Eisenmann, Ed. Economica, Paris, 1986;
135. Robert J., Les idées constitutionnelles de M. Thiers, în
Revue du droit public nr. 6/1994;
136. Rosenfeld M., Sajo A., Spreading Liberal Constitutionalism:
an Inquiry into the Fate of Free Speech Rights in New Democracies, în
S. Choudhry (ed.), The Migration of Constitutional Ideas, Cambridge
University Press, Cambridge, 2006;
137. Rosenfeld M., Modern Constitutionalism as Interplay between
Identity and Diversity: An Introduction, în Cordozo Law Review,
vol. 14/1992-1993;
138. Rosenfeld M., The Identity of the Constitutional Subject, în
Cordozo Law Review, vol. 16/1994-1995;
139. Rosenfeld M., Constitutional Migration and the Bounds of
Comparative Analysis, în N.Y.U Annual Survey of American Law,
vol. 58,/2001-2003
140. Rosenkrantz C.F., Against borrowing and other nonautho
ritative uses of foreign law, în I·CON, vol. 1/2003;
141. Sacco R., Les buts et les méthodes de la comparaison du
droit, in Rapports nationaux italiens au IXe Congrès International de
Droit Comparé, Teheran, 1974, Ed. Giuffrè, Milano, 1974;
142. Sacco R., La circulation des modèles juridiques, în Rap-
ports généraux au XIIIe Congrès International de Droit Comparé,
Montréal-1990, Les Editions Yvon Blais Inc., 1992;
143. Sadurski W., On the Relevance of Institutions and the

Centrality of Constitutions in Post-Comunist Transitions, în Democratic
Consolidation in Eastern Europe, Oxford University Press, Oxford,
2001;
144. Sadurski W., Liberalism and Constitutionalism, în Constitutio
nal Cultures, M. Wyrzykowski (ed.), Institute of Public Affairs, Warsaw,
2000;
145. Sajó A., Preferred Generations: a Paradox of Restoration
Constitutions, în Cardozo Law Review, vol. 14/1992-1993;
146. Sartori G., Constitutionalism: a Preliminary Discussion, în
The American Political Science Review, vol. 56/1962;
147. Saunders C., A constitutional Culture in Tradition, în Constitu
tional Cultures, M. Wyrzykowski (ed.), Institute of Public Affairs,
Warsaw, 2000;
148. Scheppele K.L., Aspirational and Aversive Constitutionalism:
The Case for Studying Cross-Constitutional Influence Trough Negative
Models, în International Journal of Constitutional Law, vol. 1/2003;
149. Schochet G.J., Introduction: Constitutionalism, Liberalism
and the Study of Politics, în J.R. Pennock, J.W. Chapman (ed.),
Constitutionalism, New York University Press, New York, 1979;
150. Schimmelfennig F., Sedelmeier U., Governence by Condi
tionality: EU Rule Transfer to the Candidate Countries of Central and
Eastern Europe, în Journal of European Public Policy, vol. 11/2004;
151. Schauer F., On the Migration of Constitutional Ideas, în
Connecticut Law Review, vol. 37/2004-2005;
152. Smits J., On Succesful Legal Transplant in a Future Ius
Commune Europaeum, în Comparative Law in the 21st Century, A.
Harding, E. Örücü (ed.), Kluwer academic publishers, Londra, The
Hague, New York, 2002;
153. Stein E., Uses, Misuses and Nonuses of Comparative Law,
în New York Univerity Law Review, vol. 72/1977-1978;
154. Stillman P.G., Hegel’s Idea of Constitutionalism, în
A.S. Rosenbaum (ed.), Constitutionalism. The Philosophical Dimen-
sion, Greewood Press, 1988;
155. Stimson S.C., Constitutionalism and the Rule of Law, în
The Oxford Handbook of Political Theory, Oxford Univeristy Press,
Oxford, 2008;
156. Tedeschi G., Le contreseing ministériel sous les différentes
Constitutions françaises et étrangères, în Revue du droit public et
de la science politique en France et à l’étranger, 1945;
Bibliografie 461
157. Teitel R., Post-Communist Constitutionalism: A Transitional

Perspective, în Columbia Human Rights Law Review, vol. 26/1994-
1995;
158. Teubner G., Legal Irritants: Good Faith in British Law or
How Unifying Law Ends Up in New Divergences, în The Modern
Law Review, vol. 11/1998;
159. Troper M., Transformation of European Constitutional Culture,
în M. Wyrzykowski (ed.), Constitutional Cultures, Institute of Public
Affairs, Warsaw, 2000;
160. Troper M., The Development of the Notion of Separation of
Powers, în Israel Law Review, vol. 26/1992;
161. Troper M., Séparation des pouvoirs, în Dictionnaire de
philosophie politique, Ph. Raynaud, St. Rials (sur la direction de),
P.U.F., Paris, 1996;
162. Troper M., L’interprétation de la Déclaration des Droits.
L’exemple de l’article 16, în Dreptul nr. 8/1988;
163. Tushnet M., Comparative Constitutional Law, în The Oxford
Handbook of Comparative Law, M. Reimann, R. Zimmermann (eds.),
Oxford University Press, Oxford New York, 2006;
164. Tushnet M., Popular Constitutionalism as Political Law, în
Chicago-Kent Law Review, vol. 81/2006;
165. Tushnet M., Returning with Interest: Observations on some
Putative Benefits of Studying Comparative Constitutional Law, în
University of Pennsylvania Journal of Constitutional Law, vol. 1/1998-
1999;
166. Vanwelkenhuyzen A. Van, La séparation des pouvoirs
1831-1981, în The Millenium Conférences 1998: La séparation des
pouvoirs: deux siècles après Montesquieu, Bruxelles, Fondation
Roi Baudouin, 1998;
167. Varela S.C.J., L’histoire constitutionnelle: quelques réflexions
de méthode, în Revue française de droit constitutionnel, nr. 4/2006;
168. Velu J., La séparation des pouvoirs en droit public belge, în
The Millenium Conférences 1998: La séparation des pouvoirs: deux
siècles après Montesquieu, Bruxelles, Fondation Roi Baudouin, 1998;
169. Watson A., Comparative Law and Legal Change, în The
Cambridge Law Journal, vol. 37/1978;
170. Watson A., Legal Change: Sources of Law and Legal Culture,
în University of Pennsylvania Law Review, vol. 131/1983;
171. Watson A., Comparative law and Legal Change, în The
Cambrian Law Journal nr. 37/1978;
172. Watson A., Law Out of Context, în Edinburgh Law Review,

vol. 4/2000;
173. Watson A., Aspects of Receptions of Law, în American
Journal of Comparative Law, vol. 44/1996;
174. Watson A., Legal History and a Common Law for Europe.
Mystery, Reality, Imagination, Arne Lofgren Offset AB, Sticholm, 2001;
175. Watson A., From Legal Transplants to Legal Formants, în
American Journal of Comparative Law, 43/1995;
176. Wenzel N., From contract to mental models: Constitutional
culture as a fact of the social sciences, în The Review of Austrian
Economics, vol. 23/2010;
177. Winczorek P., The Influence of Constitution-making Proce-
dures, în Constitutional Cultures, M. Wyrzykowski (ed.), Institute of
Public Affairs, Warsaw, 2000;
178. Zoller E., Rule of Law, în Dictionnaire de la culture juridique,
D. Alland, S. Rials (sous la direction de), P.U.F., Paris, 2003;
179. Zucca L., Montesquieu, Methodological Pluralism and Com-
parative Constitutional Law, in European Constitutional Law Review,
vol. 5/2009.
IV. Surse internet

IV.1. Izvoare
1. Charta constituţională a regatului Poloniei din 1815, http://
mjp.univ-perp.fr/constit/pl1815.htm#7;
2. Constituţia Cracoviei din 1815, http://mjp.univ-perp.fr/constit/
pl-cracovie1815.htm.
IV.2. Studii, articole

1. Levy J.T., Montesquieu’s Constitutional Legacies. Moder-
nity In Question: Montesquieu and his Legacy, R. Kingston (ed.),
SUNY Press, Forthcoming, disponibil la http://papers.ssrn.com/sol3/
papers.cfm?abstract_id=1117087;
2. Tushnet M., Some Skepticism about Normative Constitu-
tional Advice, William and Mary Law Review nr. 49. 4 (2008), dis-
ponibil la http://www.questia.com/PM.qst?a=o&d =5026771208.
Index
Index 465
Index 467
Index 469
View publication stats

Valentin Muresan-Trei Teorii Etice (2009)

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Valentin Muresan-Trei Teorii Etice (2009)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

TRANSPLANT CONSTITUTIONAL SI CONSTITUTIONALISM IN ROMANIA

Book · March 2018

The user has requested enhancement of the downloaded file.

Editură acreditată CNCS - Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Editura Hamangiu: Vânzări:

Capitolul al II-lea. Introducere în teoria transplantului

Capitolul al III-lea. Avatarurile constituţionalismului

Capitolul al IV-lea. Constituţionalism şi modele

§6. Supremaţia legii sau statul de drept_ ____________ 138

Capitolul al V-lea. Premisele ideologice ale Revoluţiei

6.1. Separaţia puterilor în stat în literatura

Capitolul al VI-lea. Revoluţia de la 1848 şi incertitudinile

3.4. Separaţia puterilor în stat şi regimul politic_____ 277

Capitolul al VII-lea. Convenţia de la Paris din 1858_______ 291

Capitolul al VIII-lea. Proiectul de constituţie al Comisiei

Capitolul al IX-lea. Statutul dezvoltător al Convenţiei

Capitolul al X-lea. Constituţia de la 1866________________ 354

Capitolul al XI-lea. Constituţionalism şi cultură

Secţiunea 2. Particularităţile culturii

Capitolul al XII-lea. Concluzii_________________________ 430

Secţiunea 1. De ce transplantul constituţional?

de demonstrat, nu a fost pe deplin convingător. În mo­­mentul în care

Fundamentând concepţia potrivit căreia transformarea institu­ţiilor

Ar mai fi rămas de evidenţiat ce mare onoare au făcut românii

belgian nu şi-ar fi descoperit pe deplin utilitatea dacă n-ar fi fost

de mentalităţi complexate sau angoasate, metamorfozate la nive-

Secţiunea a 2-a. Consideraţii metodologice

§1. Obiectul cercetării

modern în diversele programe, proiecte constituţionale, acte nor­

liza efectelor transplantului acestora asupra culturii (constituţionale)

tudinii importului iraţional şi vom face aprecieri de ordin general cu

§2. Metodologia cercetării

abordare care nu are cum să plece de la o identitate a problemelor

liza noastră merge însă dincolo de acest unghi de lectură, în condiţiile

În mod particular, abordarea noastră privind tradiţia constitu­

(…) ca subiect de studiu practic, Dreptul comparat este studiul

Punând, inevitabil, prin această viziune, dreptul în relaţie cu soci-

Normele juridice, odată create, trăiesc mai departe. Ele sunt

Este evident că, prin abordarea sa metodologică bazată pe o

construiască o teorie generală a dreptului în raport cu socie­tatea[1]. El

psihosomatice, e.g. iritare juridică, implorare. Am putea chiar aminti

Secţiunea a 2-a. E posibil să importăm?

Conceptul de drept nu mai este înţeles aici pur normativist. Tocmai

Legrand) posibilitatea de a-şi schimba coordonatele epistemologice[1].

o unitate construită raţional, dar complet artificială, în defavoarea

inspiraţie franceză – scoate în evidenţă faptul că teza „culturalistă”

Secţiunea a 3-a. Fenomenologia

§1. Cine importă? Actorii importului juridic

cazul elitei politice care nu deţine controlul legiferării. Legiuitorul are

§2. De ce importăm? Cauzele importului juridic

civilizaţii, accesul uşor şi rapid la anumite resurse juridice[1], impu-

juridic. Din păcate, perspectiva acestuia fiind bazată pe experienţa

2.1. Cauzele subiective ale importului juridic

sau internaţional să recurgă la soluţiile gata fa­bricate, atractive şi

prezenţei unor tradiţii juridice proprii sau a posibilităţii obţinerii unor

2.2. Cauzele obiective ale importului juridic

tale ale unui comparatist: în ce circumstanţe poate determina Dreptul

utilizarea dreptului comparat oferă demnitate şi forţă unui sistem

aderare la Uniunea Europeană impusă statelor candidate[1] poate fi

Secţiunea a 4-a. Ce importăm şi în ce cantitate?

Secţiunea a 5-a. De unde importăm?

calităţii stilului, eficienţei politice sau economice[1], dar poate fi şi o

de demonstrat, nu a fost pe deplin convingător. În momentul în care

Fundamentând concepţia potrivit căreia transformarea instituţiilor

modern în diversele programe, proiecte constituţionale, acte nor

În mod particular, abordarea noastră privind tradiţia constitu

construiască o teorie generală a dreptului în raport cu societatea[1]. El

sau internaţional să recurgă la soluţiile gata fabricate, atractive şi

„transplantjuridic” ca una ce pune accent mai mult pe actul mecanic

lor, pot să forţeze apropierea dintre semantică şi realitate. De exem-

cu privire la încărcătura de raţionalitate a momentului fondator[1],

Importul constituţional nu poate fi înţeles, prin urmare, ca o ale