Sunteți pe pagina 1din 116

Instituţii si politici europene

SUPORT DE CURS

INSTITUTII SI POLITICI EUROPENE

Uniunea Europeană este gestionată prin intermediul instituţiilor comune: un


Parlament democratic ales, un Consiliu al Uniunii Europene reprezentând statele membre
la nivelul miniştrilor sau, pentru Consiliul European, la nivelul şefilor de stat sau de guvern;
o Comisie Europeană, apărătoare a tratatelor, având putere de iniţiativă legislativă şi de
execuţie; o Curte de Justiţie care este judecătorul suprem al Uniunii, o Curte de Conturi
ce controlează gestionarea finanţelor şi, în sfârşit, organe consultative, ce exprimă interesele
economice, sociale şi regionale ale statelor membre.
Relaţiile dintre instituţiile şi organele UE sunt bazate pe parteneriat, cooperare şi
dependenţă mutuală.
Obiectivul acestora este de a elabora politici şi de a adopta decizii eficace în cadrul
democratic oferit de controlul utilizării puterii executive. Ele se străduiesc să crească
bunăstarea socială, economică şi culturală a cetăţenilor, să promoveze pacea şi dezvoltarea
economică, nu numai în ţările Europei, ci şi în întreaga lume.

1. PARLAMENTUL EUROPEAN

Ales prin sufragiu universal direct1, începând cu 1979, Parlamentul European


este cea mai mare adunare multinaţională a lumii şi reprezintă „popoarele statelor
reunite în Comunitatea Europeană“.
La ora actuală2, el numără 732 de membri, repartizaţi după cum urmează (tabelul
nr. 1):
Tabelul nr. 1.
Repartizarea locurilor în Parlamentul European
după alegerile din iunie 2004

State Locuri State Locuri State Locuri


Germania 99 Portugalia 24 Lituania 13
Regatul Unit 78 Cehia 24 Letonia 9
Franţa 78 Ungaria 24 Slovenia 7
Italia 78 Suedia 19 Luxemburg 6
Spania 54 Austria 18 Estonia 6
Polonia 54 Danemarca 14 Cipru 6
Olanda 27 Finlanda 14 Malta 5
Belgia 24 Slovacia 14
Grecia 24 Irlanda 13 TOTAL 732

1
Pentru o perioadă de cinci ani.
2
Ultima alegere a Parlamentului European a avut loc în iunie 2004. Trebuie spus că interesul pentru
alegerile europene a scăzut constant în ultimii 25 de ani, prezenţa la vot fiind tot mai redusă de la an la
an: de la 63% în 1979 la 45,5% în 2004.

1
Instituţii si politici europene

Repartizarea voturilor se face în baza principiului proporţionalităţii regresive în


funcţie de mărimea teritoriului şi de numărul populaţiei, cu un prag minim de 4 membri
pentru fiecare stat membru.

1.1. Puterile Parlamentului European

De la înfiinţarea sa în 1957, puterile Parlamentului au fost în mod progresiv


întărite şi extinse, în special o dată cu semnarea Actului Unic European (1986), a
Tratatului de la Maastricht (1992), a Tratatului de la Amsterdam (1997) şi a celui de la
Nisa (2003). Începând cu anul 1992, Parlamentul European participă în mod plenar la
procesul de elaborare a legislaţiei comunitare şi are un rol esenţial, alături de Comisie şi
Consiliu, în gestiunea Uniunii Europene.

Parlamentul European exercită trei puteri fundamentale:


- puterea legislativă;
- puterea bugetară;
- puterea de control asupra Executivului.

A. Puterea legislativă

Procesul legislativ, organizat prin Tratatul de la Roma, prevedea:

– Comisia Europeană propune şi Consiliul Uniunii Europene decide, după


consultarea Parlamentului European. În cazul în care obligaţia de consultare a
Parlamentului nu a fost îndeplinită, o lege comunitară este declarată nulă.

De atunci însă, rolul Parlamentului European în adoptarea legilor UE a crescut


considerabil3. În momentul de faţă, Parlamentul European îşi împarte, într-un număr mare
de domenii, puterea de decizie cu Consiliul UE.

Puterea legislativă a Parlamentului se exercită după proceduri legislative,4 în


funcţie de natura propunerii în discuţie:
a. Procedura de consultare simplă (o singură lectură)5 – Parlamentul îşi
dă avizul înainte ca o propunere legislativă a Comisiei să fie adoptată de către
Consiliu. Acest aviz este destinat să influenţeze decizia Consiliului.
b. Procedura de cooperare (două lecturi)6 – Dacă avizul pe care Parlamentul l-
a emis la prima sa lectură nu a fost luat în considerare de către Consiliu,
Parlamentul poate respinge propunerea la o a doua sa lectură. În acest caz,
Consiliul nu poate trece de poziţia Parlamentului decât prin unanimitate de

3
Mai ales, datorită prevederilor Tratatelor de la Maastricht şi Amsterdam.
4
Primele trei proceduri legislative sunt prezentate schematic în Anexa 7.
5
Această procedură se aplică, de exemplu, la fixarea preţurilor agricole.
6
Această procedură se aplică la un număr important de domenii, precum Fondul European de Dezvoltare
Regională, cercetarea, mediul înconjurător, cooperarea şi dezvoltarea.

2
Instituţii si politici europene
voturi, care este dificil de realizat. De multe ori, Consiliul este nevoit să obţină
aprobarea Parlamentului pentru a evita respingerea propunerii respective.
c. Procedura de codecizie (trei lecturi)7 – Parlamentul împarte puterea de
decizie în mod egal cu Consiliul. Dacă acesta din urmă nu a luat în
considerare poziţia Parlamentului, el poate împiedica adoptarea propunerii.
Dacă Parlamentul respinge propunerea respectivă, ea nu poate fi adoptată de
către Consiliu. În scopul evitării unei astfel de situaţii, este convocat un
Comitet de Conciliere (alcătuit dintre membrii Parlamentului, Consiliului şi
Comisiei) pentru a căuta un compromis înainte de cea de-a treia lectură a
Parlamentului. În caz de dezacord persistent, Parlamentul poate respinge
definitiv propunerea.
d. Procedura avizului de conformitate – Aceasta este indispensabilă în cazul
deciziei de adeziune a noi state membre, în cazul acordurilor de asociere cu terţe
ţări, la încheierea acordurilor internaţionale, în cazul procedurii electorale
uniforme pentru Parlamentul European, pentru stabilirea misiunilor şi puterilor
Băncii Centrale Europene, pentru iniţierea unui raport de cooperare întărită în
domeniile în care deciziile se supun acestei proceduri etc.

B. Puterea bugetară

c Veniturile Uniunii
Parlamentul European votează în fiecare an bugetul Uniunii. Bugetul comunitar
este alimentat prin patru surse de venituri fiscale care revin de drept Uniunii
Europene:
 drepturile de vamă percepute la graniţele externe ale UE;
 taxele agricole asupra produselor importate de pe terţe pieţe;
 1,4% din încasările din taxa pe valoarea adăugată (TVA) asupra bunurilor şi
serviciilor pe ansamblul Uniunii, care reprezintă aproximativ 42% din resursele
proprii;
 maximum 1,27% din Produsul Naţional Brut (PNB) al fiecărui stat membru
(calculat în funcţie de prosperitatea acestuia), care reprezintă 40% din finanţare
şi permite asigurarea echilibrului bugetar.
Statele membre contribuie la buget în funcţie de capacitatea lor contributivă,
apreciată prin criterii diverse, precum: nivelul de dezvoltare economică, numărul de
locuitori sau PNB/locuitor.

c Modul de repartiţie a cheltuielilor europene


– Aproape o jumătate din bugetul comunitar este consacrată politicii agricole
comune (45%).
– Aproximativ o treime din bugetul comunitar este consacrată ameliorării
coeziunii economice şi sociale (34%). Uniunea Europeană se preocupă, cu prioritate, de
7
Procedura de codecizie se aplică asupra problemelor legate de mişcarea liberă a forţei de muncă, de
crearea unei pieţe interne, de cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, mediul înconjurător, protecţia
consumatorului, educaţie, cultură şi sănătate. Această procedură s-a folosit, spre exemplu, atunci când
Parlamentul European a adoptat Directiva „televiziunii fără graniţe“, care interzicea transmiterea
evenimentelor sportive numai în formă codificată. Procedura a permis, de asemenea, Parlamentului European
să asigure reguli mult mai stricte cu privire la calitatea combustibililor şi a uleiurilor de motor începând din
anul 2000, ca un mijloc de a micşora considerabil poluarea atmosferică.

3
Instituţii si politici europene
mijloacele de reducere a disparităţilor de bogăţie între regiuni şi de rezolvarea problemei
şomajului.
Resursele sunt afectate diferitelor fonduri:
 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER);
 Fondul Social European (FSE);
 Fondul European de Orientare şi de Garantare Agricolă (FEOGA);
 Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP).
Aceste instrumente structurale permit susţinerea financiară a unor obiective
referitoare la ajustarea structurală a regiunilor cu întârziere în dezvoltare, reconversia
zonelor afectate de declinul industrial, susţinerea şi promovarea profesională a tinerilor
etc.
– Uniunea consacră o parte importantă din bugetul său cercetării şi dezvoltării
tehnologice, care fac parte din priorităţile politice.
Acţiunea comunitară vizează completarea acţiunilor întreprinse la nivel naţional şi
susţine proiecte care implică cercetători din mai multe state membre.
– Acţiunile exterioare reprezintă 8,4% din cheltuielile Uniunii şi sunt destinate
ţărilor terţe.
 UE posedă un buget consacrat ajutorului umanitar (5%) utilizat pentru
susţinerea populaţiei din diferite regiuni ale lumii atinse de crize politice sau
catastrofe naturale.
 Ţările candidate beneficiază de asistenţă tehnică şi financiară (aprox.
3,4%) în scopul promovării dezvoltării, păcii şi democraţiei şi pregătirii
acestora pentru aderarea la Uniune.
– Cheltuielile administrative globale ale tuturor instituţiilor europene se ridică
la aproximativ 5,2% din bugetul comunitar.
– Un alt obiectiv prins în bugetul pentru 2005 îl reprezintă politica de vecinătate
a UE pentru care a fost alocată suma de 2,1 miliarde Euro.

c Mecanismul de adoptare şi control al bugetului


 Pe baza unui preproiect de buget prezentat de către Comisie, Consiliul de
Miniştri stabileşte un proiect pe care îl transmite Parlamentului European
pentru o primă lectură. În cadrul Parlamentului, Comisia pentru Bugete şi
fiecare comisie de specialitate analizează acest proiect de buget şi pregăteşte
propuneri de modificare a lui (pentru cheltuielile obligatorii – preponderent
agricole, precum şi pentru cele care decurg din acordurile internaţionale cu
ţările terţe) şi amendamente (pentru orice alte cheltuieli).
 Parlamentul îşi traduce în buget propriile priorităţi politice şi decide ce
credite afectează diferitelor politici. El este acela care adoptă forma definitivă a
bugetului, pe care semnătura preşedintelui îl învesteşte cu putere executorie.
 După adoptarea bugetului, Parlamentul European, prin Comisia de Control
Bugetar, supraveghează în permanenţă cheltuielile Uniunii şi verifică modul de
utilizare a fondurilor în vederea ameliorării, prevenirii şi detectării fraudelor.
 Parlamentul elaborează în fiecare an o evaluare a execuţiei bugetului
înainte de a aproba conturile şi de a acorda „deresponsabilizarea“ Comisiei pe
baza unui raport anual al Curţii de Conturi.

4
Instituţii si politici europene

C. Puterea de control asupra Executivului

Parlamentul exercită un control politic democratic asupra ansamblului activităţilor


comunitare.
Această putere se exercită asupra acţiunii Comisiei, Consiliului de Miniştri,
Consiliului European şi asupra organelor de cooperare politică.
Parlamentul, pentru exercitarea puterii sale, poate constitui şi comisii de
anchetatori.

c În ceea ce priveşte puterea de control exercitată asupra acţiunii Comisiei,


Parlamentul:
 Joacă un rol esenţial în procesul de desemnare a preşedintelui şi membrilor
Comisiei. Componenţa Comisiei trebuie să fie aprobată de către Parlament
printr-un vot de învestitură.
 Are dreptul de a cenzura Comisia. Votul „moţiunii de cenzură“ poate
constrânge Comisia să demisioneze.
 Prin membrii săi, poate pune Comisiei întrebări scrise sau orale. Membrii
Parlamentului interoghează în mod regulat comisarii în timpul „orei de
interpelare“ în cursul sesiunilor plenare sau al reuniunilor comisiilor
parlamentare. Membrii independenţi şi grupurile politice adresează anual peste
5.000 de întrebări Comisiei.
 Controlul se exercită prin numeroasele rapoarte lunare sau anuale pe care
Comisia trebuie să le supună examinării Parlamentului (de exemplu, raportul
general anual asupra execuţiei bugetare).

c În ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul de Miniştri şi Parlament:


 La începutul mandatului, preşedintele Consiliului îşi expune propriul
program în fata Parlamentului, iar la încheierea mandatului prezintă o dare
de seamă în legătură cu rezultatele atinse.
 Miniştrii pot asista la sesiunile plenare şi pot lua parte la dezbaterile importante
şi la „ora de interpelări“. Pe de altă parte, deputaţii le pot adresa acestora
întrebări scrise sau orale.

c În ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul European şi Parlament:


 La deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, preşedintele
Parlamentului expune poziţiile acestuia asupra principalelor teme care
urmează a fi tratate.
 După reuniune, preşedintele Consiliului European face un raport
Parlamentului.
 Anual, Parlamentul dezbate şi raportul elaborat de către Consiliul
European asupra obiectivelor realizate.

5
Instituţii si politici europene

1.2. Rolurile specifice Parlamentului European

A. Politica externă şi de securitate comună (PESC)

Ţelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor ’70, era să
depăşească un cadru economic şi social stabilit de tratatele comunitare şi să ajungă la o
strategie comună originală a statelor membre în domeniul politicii externe. Tratatul
Uniunii Europene recunoaşte nevoia de a încorpora în politica externă o dimensiune de
securitate comună. Această cooperare se extinde, în principiu, în toate domeniile de
politică internaţională care implică interesele Uniunii Europene, ea reprezentând o
prelungire firească a activităţii Comunităţii.
Importanţa extraordinară pe care Parlamentul o acordă PESC este reflectată în
dezbaterile sale, în special în cele care au loc în cadrul Comisiei pentru politică externă,
drepturile omului, securitate comună şi politici de apărare.
Preşedinţia Consiliului European consultă Parlamentul asupra principalelor
aspecte de politică externă şi de securitate şi asigură luarea în considerare a punctelor de
vedere ale Parlamentului. Parlamentul este informat în mod regulat de Preşedinţie şi de
Comisia Europeană despre dezvoltarea strategiilor de politică externă şi de securitate.
Tratatul de la Amsterdam a creat Biroul reprezentantului pentru politică externă şi de
securitate comună.
Parlamentul European poate adresa întrebări sau face recomandări Consiliului
European. Anual, Parlamentul ţine dezbateri asupra progresului în implementarea PESC.

B. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne

Parlamentul acordă o atenţie specială implementării politicilor în domenii de


interes comun, cum ar fi politicile de azil şi emigrare, lupta împotriva dependenţei de
droguri, fraudei şi criminalităţii internaţionale.
Parlamentul este consultat şi informat cu regularitate asupra cooperării dintre
autorităţile juridice şi cele de politică internă ale statelor membre ale Uniunii. Acesta
poate pune întrebări sau poate face recomandări Consiliului în acest sens. De asemenea,
Parlamentul ţine dezbateri anuale asupra progresului înregistrat în aceste domenii.

C. Supravegherea democratică a Uniunii Economice şi Monetare

Parlamentul a primit un rol important în relaţia cu Banca Centrală Europeană


(BCE), ca parte a UEM (Uniunii Economice şi Monetare).
Banca se bucură de independenţă totală în deciziile de politică monetară. Ea are
autoritate unică în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt şi în folosirea instrumentelor
monetare necesare pentru menţinerea stabilităţii monedei Euro.
Cu toate acestea, independenţa operaţională a Băncii Centrale Europene este
contrabalansată de răspunderea pe care aceasta o are în faţa Parlamentului European.
Regulile procedurale ale Parlamentului definesc clar rolul pe care aceasta îl are în
numirea preşedintelui, vicepreşedintelui şi a altor membri ai Biroului Executiv al Băncii.
După audierile Comisiei, nominalizaţii trebuie să fie aprobaţi de Parlament înainte de a
putea fi numiţi de către Consiliu.

6
Instituţii si politici europene
Preşedintele Băncii Centrale Europene trebuie să prezinte un raport anual în
şedinţa plenară a Parlamentului. În plus, Preşedintele Băncii Centrale şi alţi membri ai
Biroului Executiv se prezintă în faţa Comisiei pe probleme monetare a Parlamentului la
intervale regulate; aceste întâlniri pot avea loc la cererea oricăreia dintre părţi. Cel puţin
patru asemenea întâlniri trebuie ţinute în fiecare an.

D. Relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare

Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de dezvoltare şi


cooperare ale Uniunii Europene cu, practic, toate ţările în curs de dezvoltare din lume, prin
Comisia pentru dezvoltare şi cooperare din cadrul Parlamentului, şi prin activitatea
Adunării Comune AC-UE. Prin procedura bugetară, Parlamentul influenţează direct
cheltuielile pentru priorităţile majore de dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrană pentru
zonele rurale, chestiuni referitoare la mediul înconjurător, asistenţă pentru refugiaţi şi
persoane strămutate şi susţinerea activităţii organizaţiilor negurvernamentale. Parlamentul
acordă, de asemenea, o mare importanţă furnizării de ajutoare umanitare.
În special prin Adunarea Comună, instituţia democratică a convenţiei AC-UE care
uneşte Uniunea Europeană cu 71 de ţări ale regiunilor africane, ale Insulelor Caraibe şi
ale Pacificului (ACP), Parlamentul European a lucrat pentru crearea unui parteneriat
bazat pe comerţ şi dezvoltare economică, pentru lupta împotriva sărăciei şi respectarea
drepturilor omului şi a principiilor democratice.
Mulţumită Parlamentului European, Convenţia ACP/UE include acum o „clauză
de democraţie“ – opţiunea de a suspenda ajutorul către ţările ACP care se fac vinovate de
încălcările grave ale drepturilor omului.

E. Apărarea drepturilor omului

În prezent, este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru deciziile referitoare la


acceptarea de noi state membre, la acordurile de asociere cu ţările care nu sunt membre
ale Uniunii şi la încheierea de acorduri internaţionale.

Aceasta înseamnă că, în prezent, Parlamentul are dreptul să ratifice şi are puterea
să respingă acorduri internaţionale. Preocupat de apărarea drepturilor omului,
Parlamentul îşi foloseşte puterea pentru a cere ţărilor care nu sunt membre ale Uniunii să-
şi îmbunătăţească practicile în acest domeniu. Parlamentul nu a ezitat să respingă o serie
de protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale Uniunii, pe baza unor
chestiuni legate de drepturile omului, obligând aceste ţări să elibereze deţinuţii politici
sau să accepte angajamentele internaţionale referitoare la respectarea drepturilor omului.

F. Impulsionarea politică

Parlamentul abordează probleme ale societăţii care afectează cetăţeanul european.


Trebuie spus că Parlamentul European este reprezentantul legitim al cetăţenilor săi.
Alegerea prin sufragiu universal conferă Parlamentului legitimitate. În orice moment,
cetăţeanul european, atât în mod individual, cât şi în grup, poate exercita dreptul său de
petiţie şi poate adresa preşedintelui Parlamentului cereri sau doleanţe în legătură cu
problemele care sunt de competenţa UE.

7
Instituţii si politici europene
G. Mediatorul European

Parlamentul numeşte un Mediator European, pentru un mandat de cinci ani care


poate fi reînnoit. Acesta răspunde de investigarea conflictelor care pot apărea între
persoanele fizice sau juridice care îşi au domiciliul sau sediul într-un stat membru al
UE şi autorităţile administrative ale instituţiilor Comunităţii Europene8. De obicei,
Mediatorul European conduce cercetările în baza reclamaţiilor, dar poate demara cercetări
şi din proprie iniţiativă. Mediatorul investighează:
 cazurile de administrare neproductivă sau incorectă;
 întârzierile administrative, lipsa de transparenţă sau refuzul la accesul la
informaţii;
 relaţiile de muncă dintre instituţiile europene şi agenţiile acestora, angajarea
de personal şi desfăşurarea concursurilor;
 relaţiile contractuale dintre instituţiile europene şi firmele private.
În cazul în care Mediatorul European constată un caz de administrare defectuoasă,
sesizează instituţia, organismul sau agenţia în cauză care are la dispoziţie un termen de
trei luni pentru a-şi comunica opinia. Mediatorul European transmite, apoi, un raport
Parlamentului şi organizaţiei în cauză. Persoana care a înaintat plângerea este informată
cu privire la rezultatul anchetelor.

Mediatorul European nu poate investiga plângeri împotriva autorităţilor


naţionale, regionale sau locale, chiar dacă plângerile privesc chestiuni legate de
Uniunea Europeană.
Mediatorul European poate fi destituit de către Curtea de Justiţie, la cererea
Parlamentului, dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau
dacă a comis o faptă gravă.

1.3. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European

Parlamentul European acoperă toate marile curente politice europene, de la


extrema stângă la extrema dreaptă.
În sala de reuniune, deputaţii nu sunt grupaţi pe delegaţii naţionale, ci în funcţie de
grupurile politice de care aparţin. La ora actuală, Parlamentul European numără şapte
grupuri politice, la care se adaugă deputaţii independenţi:
 Grupul Partidului Popular European şi al Democraţilor Europeni (PPE-DE) -
279 membri;
 Grupul Partidului Socialiştilor Europeni (PSE) - 199 membri;
 Grupul Partidului European Liberal, Democratic şi Reformist (ELDR) - 67
membri;
 Grupul Ecologiştilor (Verzilor)/Alianţa Liberală Europeană (Verzi/ALE) - 40
membri;

8
Instituţiile care pot fi investigate de către mediatorul european includ, de exemplu, Comisia
Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Agenţia Europeană a Mediului, Agenţia
Europeană pentru Siguranţa şi Sănătatea la Locul de Muncă etc. Curtea de Justiţie şi Tribunalul de
Primă Instanţă, datorită rolului lor juridic, nu cad sub incidenţa acestei jurisdicţii.

8
Instituţii si politici europene
 Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Ecologistă (Verde)
Nordică (SUE/SEN) - 39 membri;
 Grupul Uniunii pentru o Europă a Naţiunilor (UEN) - 27 membri;
 Grupul Europa Democraţilor şi a Diversităţii (EDD) - 15 membri;
 Neafiliaţi (NA) - 66 membri.

NA Verzi/ALE
SUE/ SVN
9% 5%
EDD 7%
P SE
2%
27%

ENU
4%

P P E-DE LDRE
39% 8%

Figura nr. 1. Compoziţia Parlamentului European

Grupurile parlamentare exprimă orientările partidelor din care provin. Fiecare


dintre ele este reprezentat la Conferinţa Preşedinţilor prin propriul conducător, care
trebuie să prezinte poziţiile grupului său în legătură cu problemele puse în discuţie.

c Toate activităţile Parlamentului şi ale organelor sale sunt plasate sub direcţia
Biroului Parlamentului,9 compus din:
 un preşedinte;
 14 vicepreşedinţi;
 cinci chestori, care trebuie consultaţi în legătură cu problemele administrative şi
financiare legate de membrii Parlamentului, precum şi de statutul acestora.
Toţi sunt aleşi pe o perioadă de doi ani şi jumătate10.

c Preşedintele reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial şi în


relaţiile internaţionale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului, precum şi
întâlnirile Biroului şi ale Conferinţei Preşedinţilor.

c Conferinţa Preşedinţilor – care reuneşte pe Preşedintele Parlamentului şi pe


preşedinţii grupurilor politice – este responsabilă cu elaborarea agendei şi a ordinii de zi a
sesiunilor, precum şi cu fixarea atât a competenţelor comisiilor şi delegaţiilor
parlamentare, cât şi a numărului membrilor acestora.

9
Biroul este organul de reglementare în ale cărui atribuţii intră bugetul Parlamentului, precum şi
problemele administrative, organizatorice şi de personal.
10
În ceea ce priveşte alegerea unui nou preşedinte al Parlamentului procedura este următoarea:
pentru a fi ales, un candidat trebuie să obţină majoritatea absolută a voturilor într-una din cele trei runde
de votare. Dacă nici un candidat nu este ales în a treia rundă, va fi organizată o a parta sesiune de vot, la
care participă cei doi candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi în runda 3. În caz de
egalitate, va fi declarat câştigător candidatul cel mai în vârstă. Trebuie spus că votul europarlamentarilor
este secret şi se folosesc urnele în locul sistemului electronic de votare.

9
Instituţii si politici europene
c Pentru a pregăti lucrările sesiunilor plenare ale Parlamentului, deputaţii sunt
repartizaţi în 20 de comisii permanente11, care acoperă toate domeniile de activitate ale
Uniunii. Alături de aceste comisii, pot funcţiona subcomisii, comisii temporare sau
comisii de anchetă.
Comisiile parlamentare mixte dezvoltă relaţii cu parlamentele statelor legate de
UE prin acorduri de asociere.

c Parlamentarii europeni întâlnesc, în mod frecvent, reprezentanţii altor


parlamente şi ai organizaţiilor internaţionale în cadrul delegaţiilor interparlamentare.

c Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat care are sediul la


Luxemburg şi este condus de un secretar general. Acest secretariat dispune de un personal
format din aproximativ 3.500 de funcţionari recrutaţi prin concurs din toate ţările Uniunii.
Pe lângă aceştia, aici îşi desfăşoară activitatea şi personalul propriu al grupurilor politice
şi asistenţii deputaţilor.

c Funcţionarea Parlamentului European costă 2,5 Euro/an/locuitor din UE,


ceea ce reprezintă circa 1% din bugetul total al Comunităţii.

A. Statutul membrilor Parlamentului

Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu universal direct, printr-un
sistem de reprezentare proporţională – fie pe bază regională, cum este cazul în Italia, în
Regatul Unit şi în Belgia, fie pe bază naţională, cum se întâmplă în Franţa, Spania, Austria,
Danemarca, Luxemburg şi în alte ţări, sau într-un sistem mixt, ca în Germania.

Peste tot se aplică aceleaşi reguli democratice, iar dintre acestea în special dreptul
de vot la vârsta de 18 ani, egalitatea între femei şi bărbaţi şi votul secret. În unele state
membre, cum ar fi Belgia, Luxemburg şi Grecia, participarea la vot este obligatorie.

11
Cele 20 de comisii permanente ale Parlamentului sunt:
- Comisia pentru afaceri externe, drepturile omului, securitate comună şi politică de apărare;
- Comisia bugetară;
- Comisia pentru controlul bugetar;
- Comisia pentru libertăţile şi drepturile cetăţenilor;
- Comisia pentru justiţie şi afaceri interne;
- Comisia economică şi monetară;
- Comisia juridică şi pentru piaţa internă;
- Comisia pentru industrie, comerţ exterior, cercetare şi energie;
- Comisia pentru muncă şi probleme sociale;
- Comisia pentru mediu, sănătate publică şi politica consumatorilor;
- Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală;
- Comisia pentru pescuit;
- Comisia pentru politică regională;
- Comisia pentru transporturi şi turism;
- Comisia pentru cultură, tineret, educaţie, mass-media şi sport;
- Comisia pentru dezvoltare şi cooperare;
- Comisia pentru probleme constituţionale;
- Comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea şanselor;
- Comisia de petiţii;
- Comisia pentru relaţii economice externe.

10
Instituţii si politici europene

c Statutul incompatibil şi mandatele duble


Membrii Parlamentului European nu au voie să desfăşoare anumite activităţi
profesionale sau să deţină anumite funcţii (spre exemplu, funcţia de judecător, ministru
sau director al unei companii de stat). De asemenea, ei trebuie să se supună legilor
naţionale care restricţionează sau interzic mandatele duble.

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, orice cetăţean al


unui stat membru al Uniunii Europene, care trăieşte în altă ţară a Uniunii, poate vota sau
candida la alegeri în ţara sa de rezidenţă.

c Un statut comun
Membrii Parlamentului European primesc aceleaşi alocaţii ca parlamentari ca şi
membrii parlamentelor lor naţionale. Această alocaţie este plătită de fiecare stat membru
şi completată de Parlamentul European cu o sumă care să acopere cheltuielile membrilor
Parlamentului European, apărute ca urmare a îndeplinirii îndatoririlor lor şi recrutării de
asistenţi. Aceste alocaţii pot fi blocate dacă membrii nu participă regulat la şedinţele
plenare.

B. Activitatea membrilor Parlamentului European

Sesiunile plenare ale Parlamentului au loc la Strasbourg o săptămână pe lună,


iar reuniunile comisiilor parlamentare au loc la Bruxelles, două săptămâni pe lună.
Ultima săptămână este rezervată reuniunilor grupurilor politice.

Activitatea Parlamentului este organizată, în general, pe următoarele principii:


 comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru mediu în
legătură cu problemele legate de poluare) numeşte un membru ca „raportor“
pentru a redacta un raport asupra propunerii;
 raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru dezbatere;
 după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot şi, dacă este cazul,
amendat;
 raportul se discută apoi în şedinţă plenară, amendat şi supus la vot.
Parlamentul adoptă apoi o poziţie asupra chestiunii respective.
Aceasta este procedura pentru adoptarea legislaţiei.
Pe lângă adoptarea propunerilor legislative şi a bugetului, membrii
Parlamentului European mai analizează şi activitatea Comisiei Europene şi a Consiliului
European, punând întrebări orale asupra unor chestiuni specifice membrilor Comisiei şi
Consiliului, în cadrul şedinţelor în plen.

Toate dezbaterile Parlamentului şi ale comisiilor se fac în cele 21 de limbi oficiale


ale UE. În mod similar, toate documentele parlamentare sunt traduse şi imprimate în cele
21 de limbi.
Şedinţele Parlamentului European sunt deschise presei şi publicului. De
asemenea, sunt disponibile în fiecare zi dări de seamă asupra sesiunilor şi rapoarte
periodice asupra activităţii Parlamentului. Aceste informaţii sunt comunicate prin Direcţia

11
Instituţii si politici europene
generală a informaţiilor şi relaţiilor publice a Parlamentului, cât şi prin intermediul
birourilor acestuia din capitalele statelor membre şi eurocentrale.

2. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Consiliul Uniunii Europene, cunoscut sub denumirea de Consiliul Miniştrilor,


nu are echivalent în lume. Reunite în cadrul Consiliului, statele membre legiferează,
fixează obiectivele politicilor, coordonează politicile naţionale şi reglementează
diferendele ce există între ele sau între ele şi alte instituţii.
Consiliul UE prezintă caracteristicile unei organizaţii uneori supranaţionale,
alteori interguvernamentale.
Acest Consiliu este compus din reprezentanţii fiecărui stat membru la nivel
ministerial care pot angaja responsabilitatea statelor membre din care fac parte.
Consiliul UE este format din 321 de membri, repartizaţi după cum urmează
(tabelul nr. 2):

Tabelul nr. 2.
Ponderea voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene

State Locuri State Locuri State Locuri


Germania 29 Portugalia 12 Lituania 7
Regatul Unit 29 Cehia 12 Letonia 4
Franţa 29 Ungaria 12 Slovenia 4
Italia 29 Suedia 10 Luxemburg 4
Spania 27 Austria 10 Estonia 4
Polonia 27 Danemarca 7 Cipru 4
Olanda 13 Finlanda 7 Malta 3
Belgia 12 Slovacia 7
Grecia 12 Irlanda 7 TOTAL 321

Ca şi în cazul Parlamentului European, numărul de voturi alocate statelor membre


este direct proporţional cu mărimea teritoriului şi cu numărul populaţiei.

2.1. Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene

În baza Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, Consiliul are


următoarele atribuţii:
 este organismul legislativ al Comunităţii în rezolvarea unei game largi de
probleme comunitare, exercitând această putere legislativă împreună cu Parlamentul
European;
 coordonează politica economică generală a statelor membre;

12
Instituţii si politici europene
 încheie, în numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre aceasta şi unul
sau mai multe state sau organizaţii internaţionale;
 împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care
adoptă bugetul Comunităţii.

În temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, el:


 adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a politicii
externe şi de securitate comună, pe baza orientărilor generale trasate de către Consiliul
European;
 coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare cu
privire la cooperarea poliţienească şi juridică în domeniul penal.

2.2. Modul de adoptare a deciziilor

Tratatele prevăd cazurile în care Consiliul statuează cu majoritate simplă,


majoritate calificată sau cu unanimitate.

Tratatul de la Nisa a consacrat principiul conform căruia majoritatea calificată


este regula, iar unanimitatea excepţia.
Astfel, începând cu 2004, sistemul de adoptare a deciziilor în Consiliul de
Miniştri prin majoritate calificată a fost modificat. Protocolul asupra extinderii anexat
Tratatului de la Nisa prevede un sistem mai complex decât cel care a funcţionat până în
2004. Obiectivul iniţial al simplificării procedurii de adoptare a deciziilor prin majoritate
calificată a avut, în cele din urmă, un efect contrar, care constă, în fapt, în instaurarea unei
triple majorităţi:
- majoritate calificată de voturi12 (72,3% din totalul voturilor);
- o decizie trebuie să întrunească votul favorabil al majorităţii statelor membre;
- introducerea unui criteriu demografic; acesta permite să se verifice, la cererea
unui stat membru, dacă majoritatea calificată (voturile „pentru”) reprezintă 62% din
populaţia totală a Uniunii, în caz contrar, decizia supusă votului neputând fi aprobată13.

În general, majoritatea calificată se aplică în cazul adoptării actelor cu caracter


legislativ din domeniul comunitar. Domeniile în care s-a trecut de la unanimitate la
majoritate calificată sunt următoarele:
 libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene;
 cooperarea judiciară şi civilă;
 nominalizarea membrilor Comisiei, Curţii de Conturi, Comitetului Economic
şi Social, Comitetului Regiunilor;
 politica industrială;
 cooperarea economică, financiară, tehnică cu ţările terţe;
 aprobarea statutului parlamentarilor;
 statutul partidelor politice la nivel european;

12
O decizie trebuie să obţină 232 de voturi din 321.
13
Această clauză oferă Germaniei un statut diferenţiat, dat fiind faptul că ea dispune de
cea mai mare putere de blocaj.
13
Instituţii si politici europene
imigraţie;
aprobarea regulamentelor de procedură în cadrul Curţii de Justiţie şi al
Tribunalului de Primă Instanţă.
Trecerea la votul majorităţii calificate a fost amânată pentru ajutoarele regionale
(2007, Spania păstrându-şi dreptul de veto asupra viitoarei legi privind programarea
bugetară care va fi adoptată în 2006).

Regula unanimităţii a fost menţinută în legătură cu:


 politica fiscală;
 politica socială;
 problemele privind cultura, sănătatea, educaţia şi formarea profesională;
 domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
 deciziile care implică ratificarea tratatelor de către statele membre (conform
propriilor prevederi constituţionale);
 deciziile de natură instituţională de importanţă esenţială;
 deciziile în domeniile sensibile, precum cele ale politicii externe, de securitate
şi de apărare comună;
 derogările de la reglementările comune fixate prin tratate.

Legislaţia comunitară14 adoptată de către Consiliu sau de către Parlament şi


Consiliu (în cazul procedurii de codecizie) poate lua următoarele forme:
Reglementările – sunt aplicări generale, obligatorii în toate elementele lor şi sunt
aplicate în toate statele membre.
Directivele – sunt legi-cadru care realizează unificarea statelor membre în ceea ce
priveşte rezultatele ce trebuie atinse, dar care lasă în competenţa instanţelor naţionale
modalitatea (forma) şi mijloacele prin care aceste rezultate trebuie atinse.
Deciziile – sunt obligatorii în totalitate doar pentru cei cărora le sunt destinate
(particulari, întreprinderi şi state membre privite într-o manieră individuală).
Recomandările şi avizele – nu sunt obligatorii, având un caracter consultativ.

2.3. Organizarea şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europene

c Componenţa Consiliului se schimbă în funcţie de ordinea de zi. În prezent,


există 9 tipuri diferite de Consilii care acoperă toate domeniile de activitate ale Uniunii
(Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe, Consiliul Economic şi Financiar
(Ecofin), Consiliul privind Justiţia şi Afacerile Interne, Consiliul privind Angajarea,
Politica Socială, Sănătatea şi Protecţia Consumatorilor, Consiliul privind Competitivitatea
(Piaţa Internă, Industria şi Cercetarea), Consiliul privind Transportul, Telecomunicaţiile şi
Energia, Consiliul privind Agricultura şi Pescuitul, Consiliul pentru Probleme de Mediu,
Consiliul pentru Educaţie, Tineret şi Cultură).

c Consiliul UE este prezidat pe rând de către fiecare stat membru15 pentru o


perioadă de şase luni, într-o ordine prestabilită, începând cu Italia şi terminând cu Grecia
14
Actele legislative comune ale UE sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene în toate
limbile oficiale.

14
Instituţii si politici europene
(această ordine se va păstra până la sfârşitul anului 2006). Începând cu anul 2007, preşedinţia
va fi exercitată în fiecare an de o echipă formată din trei state, conform prevederilor
Constituţiei europene. Unul dintre criteriile de stabilire ale acestor grupe de lucru a fost acela
al repartiţiei geografice, ţinându-se cont ca cei trei membri ai fiecărei echipe să fie din zone
diferite ale Europei pentru ca interesele tuturor cetăţenilor europeni să fie cât se poate de fidel
urmărite.
Preşedintele Consiliului are rolul de a:
 organiza şi prezida reuniunile;
 face compromisuri acceptabile pentru a găsi soluţii pragmatice problemelor
supuse dezbaterii Consiliului;
 veghea asupra menţinerii coerenţei şi continuităţii procesului decizional.

c Pregătirea lucrărilor Consiliului este realizată de către „Comitetul Reprezen-


tanţilor Permanenţi“ care este format din delegaţiile permanente ale statelor membre la
Bruxelles şi din deputaţii lor. Aceştia se reunesc în fiecare săptămână nu numai pentru a
pregăti lucrările Consiliului, ci şi pentru a supraveghea şi coordona munca celor 250 de
comitete şi partide alcătuite din membrii civili care pregătesc, la nivel tehnic, problemele
ce urmează a fi discutate în cadrul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi şi în cadrul
Consiliului.

c Consiliul este asistat de un secretariat general care asigură pregătirea şi buna


funcţionare a lucrărilor Consiliului la toate nivelurile, precum şi infrastructura
administrativă şi materială necesară. El are sediul la Bruxelles, iar secretarul general
este numit de către Consiliu cu unanimitate de voturi.

c La sfârşitul fiecărei sesiuni a Consiliului sunt elaborate comunicate de presă care


sunt disponibile la cerere şi prin baze de date.

3. CONSILIUL EUROPEAN

Consiliul European nu este, din punct de vedere juridic, o instituţie a


Comunităţilor Europene. Cu toate acestea, el joacă un rol esenţial în toate domeniile
de activitate ale Uniunii Europene, fie „dând un impuls Uniunii sau definind orientările
politice generale“16, fie coordonând, arbitrând sau oferind soluţii în probleme dificile.
Consiliul European reuneşte şefii de state sau de guverne ai celor 25 de state
membre ale UE şi pe Preşedintele Comisiei Europene. El nu trebuie confundat cu
Consiliul Europei (care este un organism internaţional) sau cu Consiliul Uniunii
Europene (care este format din miniştri).
Lucrările Consiliului European sunt organizate de minimum două ori pe an (de
obicei în lunile iunie şi decembrie). Din anul 2002, în conformitate cu Tratatul de la Nisa,
cel puţin un Consiliu European se ţine la Bruxelles (până atunci acesta era găzduit de
15
Preşedinţia UE reprezintă cea mai importantă sarcină pe care o poate avea un stat membru.
Această schimbare permanentă nu este decât o metodă prin care ţărilor din UE li se oferă şansa de a-şi
demonstra capacităţile organizatorice, de a media conflicte care pot apărea în relaţiile internaţionale şi
de a se afirma ca state puternice.
16
Articolul 4 al Tratatului Uniunii Europene.

15
Instituţii si politici europene
statul membru care asigura preşedinţia lui). După extinderea Uniunii din mai 2004 s-a
hotărât ca toate întâlnirile Consiliului European să aibă loc la Bruxelles.
Lucrările Consiliului reprezintă un eveniment important: prezenţa într-un oraş
european a celor douăzeci şi cinci de reprezentanţi învestiţi cu legitimitate democratică
incontestabilă, însoţiţi de alţi miniştri şi colaboratori apropiaţi, constituie – încă din 1974
(când a avut loc prima reuniune a Consiliului European) – un eveniment politic
aşteptat cu mare interes.

Consiliul European are o serie de sarcini:


 fixarea priorităţilor;
 elaborarea politicii de urmat;
 stimularea dezvoltării;
 reglarea chestiunilor litigioase pe care nu le-a putut rezolva Consiliul de
Miniştri.
şi obligaţii:
 prezentarea unui raport Parlamentului European după fiecare dintre reuniunile
sale;
 elaborarea în fiecare an a unei dări de seamă în legătură cu progresele
înregistrate de UE.

4. COMISIA EUROPEANĂ

Comisia Europeană reprezintă interesul comun şi încarnează personalitatea


Uniunii, preocuparea ei majoră fiind apărarea intereselor cetăţenilor europeni.
Comisia Europeană este formată din 25 de membri (comisari) – câte unul pentru fiecare
stat membru.

4.1. Rolul şi funcţiile Comisiei Europene

Unul dintre rolurile principale ale Comisiei este asigurarea liberei circulaţii a
mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor pe întregul teritoriu al UE. În afară
de acest rol, Comisia îndeplineşte trei funcţii principale:

A. Motor al UE – Comisia este cea care elaborează propunerile de natură


legislativă. O dată cu elaborarea propunerilor sale, Comisia încearcă să ţină cont de
interesele statelor membre, precum şi de realităţile economice, politice, sociale ale
momentului. Propunerea Comisiei este înaintată Consiliului de Miniştri şi Parlamentului,
iar cele trei instituţii lucrează împreună pentru obţinerea unui rezultat satisfăcător.
În acord cu Comisia, Consiliul poate modifica o propunere a acesteia cu
majoritate calificată. În acelaşi timp, aceasta poate accepta şi amendamentele
Parlamentului.

16
Instituţii si politici europene
În cazul în care Comisia nu poate garanta ajungerea la un acord în cadrul
Consiliului decât procedând la modificări pe care le consideră inaccesibile, ea îşi poate
retrage propunerea.
B. Apărătoare a tratatelor europene. Ea veghează la aplicarea corectă a
acestor tratate şi a deciziilor adoptate pe baza acestora. În cadrul acestei funcţii se
desprind două aspecte importante:
 Comisia trebuie să se asigure că legislaţia europeană este corect aplicată
de către statele membre şi că ansamblul cetăţenilor şi operatorilor pieţei
unice se bucură de echilibrul care a fost creat.
 Comisia trebuie să controleze modul de acordare a subvenţiilor de către
guvernele naţionale propriilor industrii şi autorizează alocarea de ajutoare
de către state în limitele prescrise de dreptul comunitar.
C. Organ executiv al UE. Comisia gestionează politicile europene17 şi
negociază acordurile europene comerciale şi de cooperare internaţională.

Tratatul asupra UE din 1992 a extins responsabilitatea Comisiei la noi


domenii, precum: mediu, educaţie, sănătate, protecţia consumatorilor, transport, cultură,
programe de ajutorare şi de dezvoltare a ţărilor în curs de dezvoltare.
De asemenea, Comisia este antrenată în activităţi interguvernamentale în
domeniul politicii externe şi de securitate comună, precum şi în cel al cooperării judiciare
şi al poliţiei.
Cu toate că are drept de iniţiativă, Comisia nu este cea care adoptă principalele
decizii privind politicile şi priorităţile UE. Această responsabilitate revine Consiliului UE
sau Parlamentului European.

4.2. Organizarea şi funcţionarea Comisiei Europene

Comisia este cea mai mare instituţie a UE. Ea numără aproximativ 16.000 de
angajaţi, ceea ce reprezintă dublul personalului ansamblului celorlalte instituţii.
Cu toate acestea, costurile de funcţionare ale Comisiei reprezintă doar 3,3% din
bugetul anual al UE.

 Comisia, ca organ administrativ, este compusă din 26 de direcţii generale şi


din 15 servicii specializate. Fiecare direcţie este condusă de un director general, al cărui
rang este echivalent cu cel de înalt funcţionar în cadrul unui minister. Directorii generali
răspund de acţiunile lor în faţa comisarilor.

 Atunci când vorbim despre Comisie ca organ politic, ne referim la cei 25 de


comisari care o compun. Aceştia au fost membri ai unui parlament naţional, ai
17
Din misiunea sa de punere în practică a gestiunii diferitelor politici europene decurg următoarele
sarcini:
 elaborarea textelor de aplicare a diferitelor dispoziţii;
 aplicarea regulilor tratatelor în cazuri particulare;
 gestionarea bugetului anual al Uniunii şi a fondurilor structurale ce vizează, în principal, reducerea
disparităţilor economice dintre diferitele regiuni ale Uniunii.

17
Instituţii si politici europene
Parlamentului European sau au ocupat funcţii importante în ţările lor de origine, adesea la
nivel ministerial, înainte de a ajunge la Bruxelles. Mandatul acestora este de cinci ani şi
corespunde unei legislaturi a Parlamentului European.
Comisarii dispun de cabinete proprii alcătuite din şapte funcţionari şi de un
personal de susţinere care îndeplineşte o funcţie de intermediere între comisari şi
direcţiile generale. De asemenea, acest personal de susţinere aduce la cunoştinţă
comisarului problemele pe care trebuie să le rezolve, probleme care ţin de documentele
politicii generale şi de proiectele de propuneri elaborate de către membrii Comisiei.

c Lucrările Comisiei sunt coordonate de către un secretariat general.

c Preşedintele Comisiei este ales, cu o majoritate calificată de voturi, de către


şefii de state şi de guverne, reuniţi în cadrul Consiliului European. Alegerea sa este
confirmată de către Parlamentul European. Ceilalţi 24 de membri ai Comisiei sunt
desemnaţi de către guvernele statelor membre în colaborare cu preşedintele Comisiei.
Desemnarea preşedintelui şi a colegilor săi este supusă aprobării Parlamentului cu ocazia
unui vot de învestitură înainte de intrarea lor în funcţie.

Începând cu noiembrie 2004, o dată cu învestitura noii Comisii, rolul


preşedintelui a fost întărit prin sporirea puterii sale de decizie la nivelul organizării
interne a Comisiei, conferindu-i-se atribuţia de a delega responsabilităţi membrilor
acesteia, ca şi aceea de a remania Comisia pe parcursul mandatului său.
De asemenea, preşedintele poate numi, cu aprobarea celorlalţi membri ai
Comisiei, vicepreşedinţii acesteia, care din 2004 sunt în număr de 5.

c Comisia se reuneşte o dată pe săptămână pentru a adopta propuneri şi alte


decizii necesare, precum şi pentru a finaliza documente de politică generală.
Problemele curente sunt tratate în cadrul procedurilor simplificate. În cazuri
particulare, Comisia organizează sesiuni speciale unde fiecare punct este prezentat de
către comisarul responsabil cu domeniul respectiv. De îndată ce o decizie a fost adoptată,
ea devine parte integrantă a politicii Comisiei şi beneficiază de susţinerea fără rezerve a
tuturor comisarilor.

4.3. Relaţiile Comisiei Europene cu celelalte instituţii


Ţinând cont de poziţia centrală pe care o ocupă în structura Uniunii Europene,
Comisia are relaţii privilegiate cu fiecare dintre celelalte instituţii, în vederea gestionării
afacerilor comunitare.
 Ea colaborează cu Consiliul Miniştrilor şi Parlamentul European la
pregătirea actelor legislative comunitare.
 Preşedintele Comisiei participă, alături de şefii de stat şi de guvern ai statelor
membre, la reuniunile semestriale ale Consiliului European.
 El ia parte, ca reprezentant al UE la Adunarea Economică anuală a
grupurilor celor şapte ţări cele mai industrializate (G7).

18
Instituţii si politici europene
 Comisia este responsabilă în faţa Parlamentului European, care are dreptul
de a cere demisia acesteia, prin depunerea unei moţiuni de cenzură sau de
neîncredere.
 Funcţiile Comisiei antrenează intervenţia Curţii de Justiţie care se pronunţă
asupra problemelor de drept european.
 Gestiunea bugetului comunitar de către Comisie este supusă controlului
Curţii de Conturi.
 Comisia lucrează în strânsă colaborare cu cele două organe consultative ale
Uniunii, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor pe care le
consultă în legătură cu proiectele sale de acte legislative.

5. CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE ŞI


TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ

A. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

Curtea de Justiţie este autoritatea de aplicare şi interpretare a dreptului


comunitar. Tratatele care stau la baza Uniunii Europene au făcut ca legislaţia comunitară
să primeze asupra celei naţionale. În domeniile în care se aplică legislaţia comunitară,
Curtea de Justiţie de la Luxemburg este Curtea Supremă a Uniunii Europene. Ea nu are
jurisdicţie în domeniile în care nu se aplică tratatele Comunităţii Europene, ca de
exemplu legea penală.

c Rolul Curţii de Justiţie. Ca orice sistem de drept veritabil, şi cel al Uniunii


presupune existenţa unor garanţii jurisdicţionale ce trebuie să se aplice în situaţia
contestării sau punerii în aplicare a legislaţiei comunitare.
În acest sens, Curtea de Justiţie reprezintă coloana vertebrală a acestui sistem
de garanţii. Judecătorii trebuie să asigure uniformitatea interpretării şi aplicării
dreptului comunitar în fiecare stat membru, în mod identic tuturor celor care i se
supun în toate împrejurările.
Pentru îndeplinirea acestui rol, Curtea de Justiţie:
 rezolvă disputele dintre statele membre, dintre Uniune şi statele membre, dintre
instituţiile Uniunii;
 poate constata încălcarea de către un stat membru a obligaţiilor care îi revin în
virtutea tratatelor;
 exercită un control de legalitate a actelor instituţiilor, cât şi unul privind
inactivitatea unor instituţii;
 se pronunţă asupra trimiterilor „prejudiciare“ ale jurisdicţiilor naţionale, în
vederea interpretării sau validării dispoziţiilor de drept comunitar;
 rezolvă apelurile împotriva Tribunalului de Primă Instanţă.

Curtea de Justiţie numără 25 de judecători şi 8 avocaţi generali. Judecătorii şi


avocaţii generali sunt numiţi de către guvernele statelor membre de comun acord, pentru
un mandat de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleşi din rândul juriştilor
de o incontestabilă competenţă profesională şi a căror independenţă este indiscutabilă.

19
Instituţii si politici europene
Judecătorii îl aleg din rândul lor pe preşedintele Curţii pentru un mandat de trei
ani, ce poate fi reînnoit. Preşedintele conduce lucrările Curţii şi prezidează audierile
şi dezbaterile.
Avocaţii generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale,
prezentând în şedinţe deschise, în condiţii de completă imparţialitate şi
independenţă, avize referitoare la speţele deduse Curţii. Atribuţiile lor nu trebuie
confundate cu cele ale unui procuror sau ale unei asemenea alte oficialităţi – fiind vorba
în acest caz de rolul Comisiei de a veghea asupra intereselor Comunităţii.
Curtea de Justiţie se întruneşte în sesiuni plenare (care implică participarea
tuturor judecătorilor), în Mari Camere formate din 13 judecători sau în camere de
câte 3-5 judecători. De asemenea, după extinderea din 2004 au fost create camere
juridice specializate pe diverse sectoare.
Curtea funcţionează în plen în cazuri excepţionale. Acestea sunt stabilite fie prin
Tratate (de exemplu, când trebuie să se hotărască asupra excluderii sau retragerii unui
membru al Comisiei Europene care nu a reuşit să-şi îndeplinească îndatoririle), fie de
către Curtea de Justiţie. Cvorumul pentru şedinţele în plen ale Curţii este de 15 membri.
Şedinţele au loc în Mari Camere când o cere un stat membru sau o instituţie a
Comunităţii care participă la lucrări, sau când există cazuri deosebit de importante sau
complexe.
Marea majoritate a cazurilor sunt audiate de camerele formate din trei sau
cinci judecători. Preşedintele unei comisii formate din cinci judecători este ales pentru
trei ani, iar preşedintele unei comisii de trei judecători este ales pentru un an.

c Există mai multe forme de acţiune ale Curţii de Justiţie. Iată câteva dintre ele:
 Procedura pentru eşecul de a îndeplini o obligaţie. O asemenea
procedură împuterniceşte Curtea să determine dacă un stat membru şi-a
îndeplinit obligaţiile pe care legea Comunităţii le presupune.
 Procedura de anulare. Un stat membru, Consiliul, Comisia sau, în
anumite circumstanţe, Parlamentul pot cere Curţii să anuleze, parţial sau în
întregime, o măsură legală.
 Procedura pentru eşecul de a acţiona. Este vorba despre absenţa unei
propuneri legislative din partea Comisiei Europene sau a deciziei Consiliului
de Miniştri. Reclamaţi pot fi statele membre, instituţiile UE (Comisia
Europeană, Consiliul UE, Parlamentul European, Curtea Europeană de Conturi,
Banca Centrală Europeană) sau persoanele fizice sau juridice (în cazul în care
actul care nu a fost adoptat ar fi avut efect direct şi individual asupra recla-
mantului).
 Procedura pentru despăgubiri. Această acţiune, numită şi „în
răspundere“, are loc pentru repararea daunelor efectuate de către organele sau
agenţii instituţiilor comunitare în exerciţiul funcţiunii. Ea poate fi intentată de
către statele membre, în faţa Curţii Europene de Justiţie, şi de către persoanele
fizice sau juridice, în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.

20
Instituţii si politici europene
 Procedura pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra
validităţii unui act comunitar poate fi introdusă de către tribunalele naţionale
la cererea unei părţi.

c În faţa Curţii de Justiţie pot fi aduse două categorii de cauze:


 recursurile directe care pot fi prezentate direct de către Comisie, de către
alte instituţii comunitare sau de către un stat membru. Limba utilizată în cazul
acestei proceduri este aleasă de către reclamant;
 trimiterile prejudiciare care emană de la jurisdicţiile statelor membre ce
au nevoie de o decizie asupra unei chestiuni de drept comunitar în scopul
oferirii unei sentinţe. Limba folosită în cazul acestei proceduri este cea a
jurisdicţiei care face trimiterea.

Acţiunea trebuie adusă în faţa Curţii printr-o cerere scrisă trimisă de către un
avocat. În raportul pentru audiere, judecătorul rezumă întâmplările şi argumentele celor
două părţi. Raportul este făcut public în limba celui care este audiat. Cazul este dezbătut
apoi în audienţă publică. După audienţă, avocatul general îşi expune părerea în faţa
Curţii. El analizează faptele şi aspectele legale ale cazului şi propune soluţia sa pentru
problema respectivă. Apoi, judecătorii deliberează în Camera de Consiliu, iar hotărârile
trebuie să fie motivate. Copiile textelor acestora sunt disponibile în toate limbile oficiale.

Proceduri scrise
Acţiuni directe şi apeluri Referinţe pentru o judecată
- Cerere scrisă preliminară
- Servicii privind cererea - Ordin sau hotărâre judecătorească
acuzatului Publicarea cererii în a curţii naţionale
Jurnalul Oficial - Traducerea cererii pentru o
- Apărarea judecare preliminară în toate
- Răspunsul limbile Comunităţii şi notificarea
- Reacţia la răspunsul părţii părţilor implicate, statelor
acuzatoare membre şi instituţiilor comunitare
- Publicarea cererii pentru o
hotărâre preliminară în Jurnalul
Oficial
- Observaţii scrise ale părţilor
implicate, ale statelor membre şi
instituţiilor comunitare

Proceduri orale

- Audieri
- Opinia Avocatului General
- Deliberarea Curţii
- Adoptarea unei hotărâri

21
Instituţii si politici europene

Figura nr. 2. Procedurile aduse în faţa Curţii de Justiţie (forme de acţiune)

B. Tribunalul de Primă Instanţă

Începând cu 1 septembrie 1989, Curţii de Justiţie i s-a alăturat Tribunalul de


Primă Instanţă, pentru a permite Curţii să se concentreze asupra principalei sale sarcini,
şi anume cea de interpretare uniformă a dreptului comunitar. Acest Tribunal este
competent pentru a trata acţiunile introduse de către particulari şi întreprinderi care
contestă legalitatea unor acte comunitare sau unele decizii ale instituţiilor şi organelor
UE. Hotărârile acestuia pot face obiectul unui recurs în fata Curţii de Justiţie, limitat la
chestiuni de drept.

După extinderea din mai 2004, trimiterile prejudiciare cu caracter tehnic au


fost transferate acestui Tribunal.
Tribunalul de Primă Instanţă este format din 25 de judecători numiţi de către
statele membre pentru un mandat de şase ani, reînnoibil.
Tribunalul desemnează preşedintele său dintre judecători. Mandatul acestuia este
de 3 ani. Preşedintele nu este asistat de către avocaţii generali, ca în cazul Curţii de
Justiţie.
Tribunalul se poate întâlni în camere alcătuite din 3 sau 5 judecători şi, în cazuri
excepţionale, dintr-un singur judecător. De asemenea, Tribunalul se poate întruni în Mari
Camere sau în formaţiune plenară pentru rezolvarea unor cazuri deosebit de importante.

6. CURTEA EUROPEANĂ DE CONTURI

Denumită de către unii „conştiinţa financiară“ a UE, iar de către alţii


„gardiana“ finanţelor sale, Curtea Europeană de Conturi este organul de control al
tuturor operaţiunilor financiare din bugetul UE.

c Ea are un dublu rol:


– de a îmbunătăţi managementul financiar al UE;
– de a ţine la curent cetăţenii Europei cu privire la modul în care au fost folosite
fondurile publice de către autorităţile responsabile cu gestionarea lor.

c Curtea Europeană de Conturi este formată din 25 de membri18, numiţi pentru un


mandat de şase ani printr-o decizie adoptată cu majoritatea calificată de către Consiliului
Uniunii, în urma consultării prealabile a Parlamentului European. Membrii Curţii de
Conturi sunt independenţi şi au experienţă în domeniul auditării finanţelor publice.
Membrii Curţii îşi aleg preşedintele pentru pe un mandat de trei ani ce poate fi reînnoit.

18
Începând cu 2007, o dată cu aderarea României şi Bulgariei, Curtea Europeană de Conturi va fi
formată din 27 de membri.

22
Instituţii si politici europene
La Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea 550 de profesionişti de înaltă clasă din cele
25 de ţări ale Uniunii Europene, dintre care circa 250 sunt auditori.

După extinderea din mai 2004, în conformitate cu Tratatul de la Nisa, Curtea de


Conturi are posibilitatea să creeze camere interne în scopul adoptării unor anumite tipuri
de rapoarte şi opinii.
Se încearcă, de asemenea, ameliorarea cooperării dintre Curtea de Conturi şi
instituţiile naţionale de audit, prin înfiinţarea unui comitet de contact cu preşedinţii
instituţiilor naţionale.
c Atribuţii. Curtea de Conturi are ca principală misiune controlul legalităţii,
regularităţii şi bunei gestiuni financiare a veniturilor şi cheltuielilor Uniunii. De
asemenea, Curtea de Conturi:
 elaborează un raport anual destinat asistării Consiliului şi Parlamentului
în cadrul procedurii de „deresponsabilizare“ a Comisiei Europene în privinţa
executării bugetului european. Acest raport cuprinde observaţiile Curţii cu
privire la gestiunea financiară a Comunităţii, precum şi răspunsurile instituţiilor
în cauză. Raportul anual pune în evidenţă domeniile în care sunt de dorit
posibile ameliorări;
 elaborează rapoarte speciale privind domenii particulare ale gestiunii care
sunt publicate (ca şi raportul anual) în Jurnalul Oficial al Comunităţii
Europene;
 emite avize la cererea instituţiilor care au nevoie de conciliere în ceea ce
priveşte anumite aspecte ale gestiunii fondurilor;
 prezintă, din proprie iniţiativă, observaţii asupra unor probleme
financiare;
 pune la dispoziţia Consiliului şi Parlamentului o declaraţie de asigurare
privind atât acurateţea conturilor, cât şi legalitatea şi regularitatea
operaţiilor adiacente. Este o declaraţie formală adresată contribuabililor, prin
care aceasta îi asigură că banii lor au fost utilizaţi în conformitate cu
destinaţiile prevăzute.

c Controlul Curţii de Conturi. Orice instituţie sau organ ce beneficiază de


fondurile UE este supus controlului Curţii de Conturi, trebuind să-i pună la dispoziţie
informaţiile şi documentele cerute de către aceasta. Controlul se extinde şi asupra
administraţiilor naţionale, regionale şi locale care participă la fondurile comunitare,
precum şi asupra beneficiarilor de ajutoare comunitare din interiorul sau exteriorul UE.
Controalele au loc la sediile instituţiilor europene din statele membre sau din ţările
terţe. Ele sunt efectuate înainte de închiderea conturilor exerciţiului bugetar avut în
vedere, în mod paralel cu gestiunea propriu-zisă.
Atunci când Curtea identifică anumite lacune, iregularităţi sau cazuri potenţiale de
fraudă, ea le aduce la cunoştinţă administraţiilor şi organelor competente pentru ca
acestea să acţioneze în consecinţă. Ea semnalează şi insuficienţele din cadrul sistemelor şi
procedurilor susceptibile de a fi fost la originea problemelor avute în vedere.
În acest fel, Curtea încearcă să promoveze o mai bună utilizare a banilor
contribuabililor, participând astfel la ameliorarea sistemului de gestiune.

23
Instituţii si politici europene

7. ORGANELE UNIUNII EUROPENE

7.1. COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL

Comitetul Economic şi Social este organismul consultativ european în cadrul


căruia sunt reprezentate diversele categorii de activităţi economice şi sociale. El este
format din 323 de membri19 (tabelul nr. 3) ce reprezintă patronatul şi salariaţii –
partenerii sociali – sau domenii precum: agricultura, comerţul, transporturile, artizanatul,
protecţia consumatorilor, întreprinderile mici şi mijlocii, profesiunile liberale, asigurările,
cooperaţia sau protecţia mediului. Membrii Comitetului sunt împărţiţi pe trei grupe de
măsuri echivalente:
 Grupa 1 – Patronat;
 Grupa 2 – Salariaţi;
 Grupa 3 – Activităţi diverse.

Tabelul nr. 3.

Componenţa Comitetului Economic şi Social

State Locuri State Locuri State Locuri


Germania 24 Portugalia 12 Lituania 9
Regatul Unit 24 Cehia 12 Letonia 7
Franţa 24 Ungaria 12 Slovenia 7
Italia 24 Suedia 12 Luxemburg 7
Spania 21 Austria 12 Estonia 6
Polonia 21 Danemarca 9 Cipru 6
Olanda 12 Finlanda 9 Malta 5
Belgia 12 Slovacia 9
Grecia 12 Irlanda 9 TOTAL 323

Rolul acestor reprezentanţi ai societăţii civile este de a realiza o apropiere cât mai
mare a instituţiilor de cetăţeni.
Comitetul Economic şi Social îndeplineşte trei funcţii:
 Emite avize: Comisia sau Consiliul sunt obligate să ceară avizul
Comitetului în privinţa proiectelor legislative. Comitetul poate emite avize din
proprie iniţiativă în orice problemă de interes comunitar. Discutarea şi
pregătirea avizelor se realizează prin intermediul celor nouă secţii specializate.
Avizele sunt adoptate cu majoritatea simplă în cursul şedinţelor lunare plenare.
 Controlează piaţa unică, atrăgând atenţia asupra disfuncţionalităţilor
sale şi încercând să recomande soluţii pertinente instanţelor UE. În acest
sens, Comitetul organizează un forum al „pieţei interioare“ care reuneşte o
reţea de corespondenţi ai statelor membre. În cadrul acestui forum se trec în
revistă dezvoltările de ultimă oră, dar se semnalează şi aspectele negative care
19
Începând cu 2007 acestora li se vor adăuga 15 membri din partea României şi 12 din partea Bulgariei.

24
Instituţii si politici europene
pot determina închiderea pieţelor sau pot împiedica libera circulaţie a
bunurilor, capitalurilor, serviciilor şi persoanelor.
 Menţine legăturile cu organismele similare de la nivel internaţional,
naţional şi regional. La nivel internaţional, Comitetul colaborează cu:
– Asociaţia Internaţională a Consiliilor Economice şi Sociale şi a
instituţiilor similare care grupează mai mult de 40 de state;
– Reprezentanţii mediilor economice şi sociale ale statelor din Africa,
Caraibe, Pacific, ale ţărilor Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, ale
Europei Centrale şi de Est, ale Americii Latine şi ale Statelor Unite.

7.2. COMITETUL REGIUNILOR

Comitetul Regiunilor este cea mai tânără instituţie a UE şi reuneşte 323 de


reprezentanţi20 ai colectivităţilor locale şi regionale şi un număr egal de membri
supleanţi, numiţi pentru patru ani de către Consiliul Uniunii Europene. Sediul acestui
comitet este la Bruxelles. Tratatul de la Nisa a impus membrilor acestei instituţii să
dispună de un mandat electoral din partea unei colectivităţi regionale sau locale sau
să fie răspunzători din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese.
Comitetul Regiunilor este un organism independent. Membrii săi nu se supun nici
unor instrucţiuni obligatorii. Ei acţionează independent pentru îndeplinirea atribuţiilor
specifice, urmărind să realizeze o „punte“ de legătură între instituţiile europene şi
regiunile, comunele şi oraşele UE. Membrii Comitetului nu funcţionează permanent la
Bruxelles şi, ca urmare, menţin constant legătura cu cetăţenii.
Comitetului Regiunilor are următoarele funcţii:
 apără principiul subsidiarităţii;
 este organ consultativ. El trebuie consultat în mod obligatoriu în domenii
precum: reţelele transeuropene, sănătatea publică, tineret, cultură, coeziune
economică şi socială;
 emite avize din proprie iniţiativă asupra unor probleme ce vizează oraşele şi
regiunile, precum şi agricultura şi protecţia mediului.

Lucrările Comitetului, sub forma sesiunilor plenare, care au loc de cinci ori pe
an, se sprijină pe o structură alcătuită din şase comisii permanente:
1. Comisia privind politica de coeziune teritorială;
2. Comisia pentru politică economică şi socială;
3. Comisia pentru dezvoltare durabilă;
4. Comisia pentru cultură şi educaţie;
5. Comisia pentru afaceri constituţionale şi guvernare europeană;
6. Comisia pentru relaţii externe.

7.3. BANCA EUROPEANA DE INVESTITII

Instituţie financiară a UE, Banca Europeană de Investiţii a fost creată în 1958 o


dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma, cu scopul de a finanţa investiţii de
susţinere a Uniunii. Ea acordă împrumuturi pe termen lung pentru finanţarea
20
Dispunerea locurilor este similară aceleia a Comitetului Economic şi Social, ilustrată în tabelul nr. 7.3.

25
Instituţii si politici europene
proiectelor de investiţii ce contribuie atât la dezvoltarea echilibrată a Uniunii, cât şi la
integrarea sa.

Dotată cu personalitate juridică şi autonomie financiară, BEI reuneşte


reprezentanţii statelor ce formează Uniunea şi are sediul la Luxemburg. Ea reprezintă o
sursă de finanţare flexibilă şi eficace, iar prin volumul împrumuturilor acordate se
situează pe prima poziţie în rândul instituţiilor financiare internaţionale.
Structura BEI cuprinde:
 Consiliul Guvernatorilor care este format din miniştrii desemnaţi de fiecare
dintre cele 25 de state membre, de regulă miniştrii de finanţe. Consiliul
stabileşte politicile de creditare, aprobă bilanţul şi raportul anual, autorizează
operaţiunile de finanţare în afara UE şi adoptă decizii cu privire la majorările
de capital. De asemenea, numeşte membrii Consiliului Director, ai Comitetului
de Management şi ai Comitetului de Audit.
 Consiliul Director care este compus din 26 de directori (unul pentru fiecare stat
membru şi unul desemnat de către Comisia Europeană) şi din 16 membri
supleanţi (ceea ce înseamnă că unele dintre aceste poziţii vor fi împărţite de
diferite grupări ale statelor). Mai mult decât atât, pentru a lărgi experienţa
personală a Consiliului Director în anumite domenii, Consiliul poate coopta
maximum 6 experţi (3 directori şi 3 membri supleanţi), care pot participa la
şedinţele Consiliului în calitate de consultanţi sau consilieri fără drept de vot.
Începând cu 1 mai 2004, deciziile sunt adoptate de o majoritate care constă în
cel puţin o treime din membri cu drept de vot şi care reprezintă cel puţin 50%
din capitalul subscris.
 Comitetul de Management, care este un organ executiv colegial, format din 9
membri (un preşedinte şi 8 vicepreşedinţi). El controlează toate operaţiunile
curente, face recomandări directorilor cu privire la hotărârile pe care urmează
să le adopte şi răspunde de aplicarea acestora. Preşedintele Băncii sau, în
absenţa sa, unul dintre vicepreşedinţi conduce şedinţele Comitetului.
 Comitetul de Audit care verifică operaţiunile şi contabilitatea Băncii, pe baza
activităţii desfăşurate atât de organele interne de control şi audit, cât şi de
auditorii externi. Comitetul este format din 3 membri şi 3 observatori, numiţi
pe o perioadă de trei ani.

Împrumuturile acordate în interiorul UE sunt destinate finanţării proiectelor ce


urmăresc unul dintre următoarele obiective:
 dezvoltarea economică a regiunilor mai puţin favorizate;
 ameliorarea reţelelor transeuropene în sectoare precum: transporturile,
telecomunicaţiile şi energia;
 atât întărirea competitivităţii internaţionale a industriei şi integrării sale
la scară europeană, cât şi susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii;
 protecţia mediului şi a cadrului de viaţă, prin promovarea amenajării
urbane şi ocrotirea patrimoniului arhitectural al UE.

26
Instituţii si politici europene
Prin proiectele pe care le finanţează, BEI urmăreşte ameliorarea calităţii vieţii şi
consolidarea economiei prin creşterea gradului de ocupare.

Împrumuturile acordate în afara UE sunt destinate finanţării politicilor de


cooperare puse în practică de către UE vizavi de ţările care nu fac parte din
Comunitate. La ora actuală, Banca operează în mai mult de 100 de ţări din întreaga
lume:
 pentru susţinerea proiectelor de dezvoltare economică în ţările Europei
Centrale şi de Est, în scopul pregătirii lor pentru aderarea la structurile UE;
 pentru încurajarea proiectelor transfrontaliere de infrastructură şi de
protecţie a mediului, cât şi pentru dezvoltarea sectorului privat productiv în
ţările din zona mediteraneană;
 pentru asigurarea proiectului de pace din Orientul Mijlociu, şi pentru
susţinerea programelor de reconstrucţie din aceste zone;
 pentru ajutorarea a 70 de ţări din Africa, Caraibe şi Pacific, semnatare a
Convenţiei de la Lomé;
 pentru finanţarea proiectelor de interes comun în domenii precum:
tehnologii, întreprinderi mixte, protecţia mediului în ţările Asiei şi Americii
Latine.

7.4. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Banca Centrală Europeană este instituţia responsabilă cu emiterea şi


administrarea monedei unice europene.

Alături de băncile naţionale ale celor 25 de state membre ale Uniunii


Europene, Banca Centrală Europeană (BCE) face parte din Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC). Înfiinţată în urma semnării Tratatului de la Maastricht, la
7 februarie 1992, BCE a apărut efectiv la 1 iunie 1998, când a fost numit Comitetul
Executiv al Băncii (preşedintele şi ceilalţi membrii ai Consiliului de Administraţie).
Eurosistemul – termenul folosit pentru denumirea Sistemului European al
Băncilor Centrale – este compus din Banca Centrală Europeană şi din băncile
naţionale ale statelor membre UE care au îndeplinit criteriile de convergenţă necesare
pentru adoptarea sistemului monedei unice Euro. Iniţial (de la 1 ianuarie 1999), acestea
au fost Belgia, Germania, Spania, Franţa, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Austria,
Portugalia şi Finlanda, acestea formând zona Euro. De la 1 ianuarie 2001, Banca
Naţională a Greciei a devenit parte a Eurosistemului. Cu toate acestea, băncile naţionale ale
celor 13 state care nu au adoptat moneda unică europeană sunt membre ale SEBC, având
un statut special – se ocupă de politicile monetare naţionale, dar nu iau parte la adoptarea
deciziilor referitoare la politica monetară unică a zonei Euro.
Obiectivele de bază ale Eurosistemului sunt:
 definirea şi implementarea politicii monetare a zonei Euro;
 desfăşurarea operaţiunilor de schimb valutar;

27
Instituţii si politici europene
 păstrarea şi gestionarea rezervelor externe oficiale ale statelor membre;
 asigurarea funcţionării normale a sistemelor de plată.

În plus, Eurosistemul contribuie la supravegherea instituţiilor de credit şi a


stabilităţii sistemului financiar.

Eurosistemul este independent. Nici Banca Centrală Europeană, nici băncile


naţionale ale statelor membre nu pot primi instrucţiuni de la vreun organism extern.
Instituţiile comunitare şi guvernele statelor membre nu trebuie să încerce să influenţeze
membrii organismelor decizionale ale băncilor din Eurosistem în ceea ce priveşte
îndeplinirea sarcinilor acestora.

Obiectivul principal al Băncii Centrale Europene este menţinerea


stabilităţii preţurilor. De asemenea, Banca sprijină politicile economice generale
ale Comunităţii Europene şi acţionează în concordanţă cu principiile economiei
de piaţă deschise.

Banca Centrală Europeană are rol consultativ pentru Comunitatea


Europeană şi pentru autorităţile naţionale, cu privire la problemele de competenţa sa
şi, în special, în legătură cu legislaţia comunitară şi naţională. Banca Centrală
Europeană, cu ajutorul băncilor naţionale, culege informaţiile statistice necesare de la
autorităţile naţionale competente sau direct de la agenţii economici.

Procesul de adoptare a deciziilor în cadrul Eurosistemului este realizat de


organismele decizionale ale Băncii, care sunt:
 Comitetul Executiv (format dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi patru
membri);
 Consiliul Guvernatorilor, care reuneşte, de două ori pe lună, membrii
Comitetului Executiv şi guvernatorii BCN din statele membre ale zonei Euro;
 Consiliul General, care se întruneşte mai rar decât Consiliul Guverna-
torilor şi este format din preşedintele şi vicepreşedintele BCE şi guvernatorii
tuturor BCN ale statelor membre, inclusiv cei de la BCN din statele care nu
participă la UEM.
Tratatul de la Nisa permite schimbarea regulilor decizionale (în prezent,
deciziile sunt adoptate cu majoritate simplă, fiecare având un singur vot). Această
modificare necesită o decizie în unanimitate a Consiliului, care trebuie ratificată de către
statele membre.

Capitalul Băncii Centrale Europene este de cinci miliarde de Euro. Singurii


subscriptori şi deţinători ai capitalului acestei bănci sunt băncile naţionale din sistem.
Procentul subscris de fiecare stat este stabilit pe baza produsului intern brut şi a populaţiei
ţării respective. Capitalul întreg a fost vărsat doar de statele din zona Euro, ţările
neparticipante contribuind cu 5% din partea pe care trebuie să o plătească, restul urmând să
fie plătit în momentul în care aceste state vor fi membre cu drepturi depline ale
Eurosistemului.

28
Instituţii si politici europene
Rezerva externă se ridică la aproximativ 40 miliarde de Euro, contribuţia
fiecărui stat fiind stabilită în mod proporţional cu capitalul subscris. Acesta constă în aur
(15%), dolari americani şi yeni japonezi (85%). Fiecare bancă naţională poate solicita,
atunci când este nevoie, echivalentul în Euro al contribuţiei sale.

POLITICILE UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană este formată din 25 de state membre şi numără 450 milioane
locuitori, începând cu mai 2004. La baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a
lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în
unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel
naţional. Aşa s-a ajuns la politicile comune tuturor statelor membre, elaborate şi
adoptate de către instituţiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. De
multe ori, politicile comune răspund şi unui principiu fundamental al construcţiei
europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenţa politicilor comune conferă
unicitate Uniunii Europene pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi a
suveranităţii statelor membre către instituţiile europene.

1. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

1.1. Necesitatea unei politici agricole comune


Spaţiul european a fost conceput imediat după al doilea război mondial pentru
economii încă dominant agricole şi pentru care autonomia alimentară constituia o
preocupare centrală. Din această cauză, politica agricolă comună a devenit prima axă a
construcţiei comunitare ajungând să absoarbă până şi astăzi mai mult de jumătate din
bugetul Comunităţii.
Iată câteva argumente care au stat la baza creării politicii agricole comune:
 Activitatea agricolă nu poate fi comparată cu alte activităţi eco-nomice.
Producţia din acest domeniu provine din mai multe sectoare şi depinde de
influenţe climatice şi cicluri biologice care duc la fluctuaţii considerabile în
ceea ce priveşte producţia şi care sunt greu de prevăzut şi de controlat în ciuda
tuturor progreselor tehnice.
 Greutăţile întâmpinate în încercările de a echilibra producţia agri-colă,
coroborate cu cererea constantă de hrană, ar putea duce la mari fluctuaţii de
preţuri în cadrul Uniunii, dacă nu ar exista măsuri de reglare a pieţei.
Asemenea măsuri au fost introduse pentru a preveni ca aceste variaţii de preţ să
fie impuse atât producătorilor, cât şi consuma-torilor.
 Fără protecţia corespunzătoare la graniţe, variaţiile de preţuri pe piaţă ar face
să scadă preţurile comune şi ar duce, astfel, la mutări de pro-ducţie.

29
Instituţii si politici europene
 În plus, din cauza numărului ridicat de regiuni mai puţin favorizate,
măsurile pentru diminuarea deficienţelor structurale sunt cu atât mai
necesare, în scopul menţinerii nivelului de producţie şi a populaţiei. În aceste
zone, agricultura este cea mai importantă activitate econo-mică. Fără măsuri de
genul acesta, producţia s-ar restrânge la zonele cele mai favorizate.
 Dezvoltarea rurală a fost dintotdeauna un obiectiv important al pol-iticii
comune europene. Preocuparea pentru îmbunătăţirea condiţiilor economice şi
sociale a locuitorilor din mediul rural, dezvoltarea instituţiilor corespunzătoare
şi protejarea mediului înconjurător în care aceştia trăiesc este motivată printre
altele de faptul că 50% din populaţia UE locuieşte în mediul rural, care
reprezintă 80% din teritoriul Comunităţii.

1.2. Concepte de bază privind politica agricolă


A. Situaţia angajaţilor din agricultură
Aproximativ 8 milioane de oameni din UE sunt angajaţi permanent sau temporar
în domeniul agricol. Împreună cu sectoarele industriale adiacente, cel agroalimentar
este unul dintre sectoarele care acaparează una din cele mai mari ponderi de forţă de
muncă în majoritatea statelor membre.
Numărul celor angajaţi în domeniul agricol variază considerabil de la ţară la ţară. În
Regatul Unit, de exemplu, numai 1,9% din totalul populaţiei active lucrează în
agricultură, faţă de 19,9% în Grecia.

B. Contribuţia agriculturii la Valoarea Adăugată Brută


Ca şi numărul angajaţilor din sectorul agricol, contribuţia agriculturii la VAB se
diferenţiază apreciabil în funcţie de fiecare ţară. Această contribuţie atinge 7,5% în
Grecia, 4,8% în Irlanda, 3,0% în Spania, 2,7% în Italia, 0,8% în Finlanda şi Germania şi
0,6% în Suedia. Aceste procentaje arată numai în parte importanţa agriculturii, căci
avantajele acesteia, cum ar fi semnificaţia ei pentru mediul înconjurător şi contribuţia la
ocrotirea peisajului, nu sunt evaluate pe piaţă şi deci nu sunt incluse în estimarea rolului
ei la VAB.

C. Producţia agricolă
Producţia sectorului agricol variază semnificativ din punct de vedere regional, în
special datorită diferenţelor climatice dintre statele membre ale UE. În timp ce în statele
membre nordice predomină plantele de cultură, în statele din sud pomii fructiferi,
legumele şi viţa de vie ocupă o pondere mai mare. În Olanda, Danemarca şi Irlanda,
produsele lactate şi din carne au o importanţă economică deosebită.

D. Mărimea fermelor
Mărimea medie a fermelor variază între 4,5 ha (Grecia) şi 70,1 ha (Regatul Unit).
Mărimea medie a unei ferme în UE ajunge la 17,4 ha.

E. Zone mai puţin favorizate

30
Instituţii si politici europene
56% din zonele agricole ale Uniunii sunt regiuni mai puţin favorizate. Asemenea
regiuni sunt dezavantajate permanent din cauza condiţiilor naturale, cum ar fi clima aspră,
altitudinea, pantele abrupte şi densitatea scăzută a populaţiei. În aceste regiuni, cheltuielile
de producţie sunt mai ridicate decât în zonele dezvol-tate.

În tabelul 1. am prezentat, pentru fiecare ţară în parte, cele patru aspecte avute în
vedere în cadrul acestui subcapitol.

Angajaţi în Cota regiunilor


Valoare Suprafaţa medie a
agricultură defavorizate
State membre adăugată fermelor
(în % din totalul din zona agrară în
brută (în ha/unit)
angajaţilor civili) %
Belgia 2,7 1,3 19,1 20,1
Danemarca 3,8 2,5 39,6 -
Germania 2,9 0,8 30,3 49,9
Grecia 19,9 7,5 4,5 82,4
Spania 8,3 3,0 19,7 74,2
Franţa 4,6 2,0 38,5 46,3
Irlanda 10,9 4,8 28,2 70,9
Italia 6,5 2,7 5,9 53,6
Luxemburg 2,4 0,9 39,9 98,4
Olanda 3,7 2,9 17,7 5,5
Austria 6,9 1,1 15,4 68,6
Portugalia 13,3 3,1 8,7 85,9
Finlanda 7,8 0,8 21,7 84,9
Suedia 3,2 0,6 34,4 51,4
Regatul Unit 1,9 1,0 70,1 44,7
EU 15 5,0 1,7 17,4 56,0
Sursa: Eurostat

1.3. Obiectivele politicii agricole comune


Iniţial, obiectivele PAC, stabilite prin Tratatul de la Roma din 1957, au fost
următoarele:
 creşterea productivităţii în agricultură prin promovarea progresului tehnic, prin
asigurarea dezvoltării producţiei agricole şi prin utilizarea optimă a factorilor
de producţie, în special a forţei de muncă;
 asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia ocupată în
agricultură, în special prin creşterea veniturilor individuale ale persoanelor din
sectorul agricol;
 stabilizarea pieţelor;
 asigurarea unei aprovizionări constante cu produse alimentare;
 asigurarea aprovizionării consumatorilor la preţuri rezonabile.

31
Instituţii si politici europene
O dată cu reformarea PAC şi obiectivele acesteia s-au modificat. În conformitate cu
Agenda 2000, obiectivele PAC sunt următoarele:
 continuarea proceselor de reformă începute în 1992 prin reducerea preţurilor
şi creşterea valorii plăţilor compensatorii;
 îmbunătăţirea competitivităţii produselor din UE prin scăderea preţurilor;
 garantarea siguranţei şi calităţii alimentelor pentru consumatori prin
îmbunătăţirea procesării şi marketingului produselor agricole;
 îmbunătăţirea sistemului de producţie prin protejarea mediului înconjurător şi
respectarea condiţiilor de bunăstare pentru animale printr-o politică mai
exigentă în acest sens;
 integrarea componentei de mediu în instrumentele şi obiectivele politicii
agricole comune;
 introducerea în cadrul PAC a unei politici complexe de dezvoltare rurală,
care:
- să permită asigurarea unor venituri stabile şi a unui standard de viaţă
echitabil pentru populaţia ocupată în agricultură;
- să creeze oportunităţi şi alternative de angajare fermierilor şi familiilor lor;
 simplificarea legislaţiei;
 flexibilitate în domeniul alocării sprijinului PAC în statele membre.

1.4. Principiile politicii agricole comune


PAC include următoarele principii:
a) Unitatea pieţei
Unitatea pieţei, definită prin articolul 7a al Tratatului CEE înseamnă liberul tranzit
al produselor agricole între statele membre. Comerţul cu produsele agricole trebuie să
se desfăşoare la fel de nestânjenit ca şi în interiorul unui stat. Taxele vamale, restricţiile
de ordin cantitativ şi subvenţionările nocive comerţului sunt interzise.
Pentru a crea o piaţă unică a acestor produse era necesar să se instituie preţuri
comune şi reguli competiţionale, relaţii de schimb stabile (aşa-numiţii “green-money”)
şi să se adapteze regulile statelor membre privind problemele de ordin
administrativ, din domeniul igienic şi veterinar.
La sfârşitul anilor '60, Comunitatea a adoptat un sistem de protecţie şi sprijin
pentru produsele agricole, care a izolat piaţa internă de piaţa externă. În 1962, Consiliul
de Miniştri a stabilit metodele de bază ale Organizării Comune de Piaţă (OCP) în
domeniul culturilor vegetale şi animale. Principalele elemente ale Organizării Comune
de Piaţă a produselor sunt:
 un sistem de preţuri (cu un număr variabil în funcţie de tipul de OCP). În
cadrul acestui sistem, preţurile de intervenţie joacă un rol deosebit în
susţinerea preţului pe piaţa comunitară, garantând o parte din veniturile
producătorilor. Scăderea acestor preţuri, o dată cu reforma Mac Sharry, a
indus necesitatea acordării unor plăţi compensatorii directe, în funcţie de
terenul cultivat şi numărul de animale şi compensări mai substanţiale pentru
terenul lăsat necultivat. Intensitatea aplicării acestor mecanisme de garantare a
depins în mare măsură de condiţiile impuse de negocierile OCP. Ultima
32
Instituţii si politici europene
reformă (Agenda 2000) a introdus o serie de alte măsuri legate de protecţia
mediului înconjurător, cum ar fi ajutorul pentru suprafeţele de teren lăsate
necultivate şi pentru împădurire, finanţate din bugetul de garantare FEOGA;
 mecanisme de garantare.

b) Preferinţa pentru produsele comunitare


Produsele Comunităţii ar trebui să aibă întâietate în faţa bunurilor de import.
Pentru a preveni înlocuirea acestor produse cu altele de provenienţă străină, era necesar un
sistem de protecţie împotriva importului la preţuri scăzute. Cum nivelul pieţei
internaţionale era mai scăzut decât cel al Uniunii, a fost institui un pachet de măsuri în cadrul
PAC care proteja producţia Comunităţii. Taxele vamale, ajutoarele pentru producţie,
suprafaţa cultivată şi primele individuale au atras preferinţa consumatorilor pentru
produsele statelor membre.

c) Solidaritatea financiară
În principiu, cheltuielile pentru PAC sunt suportate în mod colectiv de către
statele membre. În 1962 a fost creat Fondul European de Orientare şi Garantare
Agricolă. Cheltuielile aferente PAC sunt suportate de acest Fond care administrează
circa 50% din totalul cheltuielilor bugetului Comunităţii.
FEOGA finanţează în întregime mecanismele de susţinere a preţurilor, restituţiile la
export şi intervenţia publică de piaţă şi, parţial, fondurile structurale destinate dezvoltării
rurale.
Dacă, totuşi, facem suma cheltuielilor pentru agricultură ale Comunităţii şi a
cheltuielilor fiecărui stat membru, observăm că numai aproximativ 2% din bu-getul
total al UE şi al statelor membre este folosit pentru agricultură.

1.5. Politica agricolă structurală


După înfiinţarea pieţei agricole unice a Uniunii Europene în anii ‘60, deceniul
următor a fost marcat de crearea unui cadru pentru o politică agricolă structurală.
Obiectivele unei astfel de politici au fost:
 mărirea eficienţei structurilor agricole;
 dezvoltarea zonelor rurale.

A. Pe baza unor programe voluntare de sprijin, statele membre oferă pro-grame


care sunt cofinanţate de către Comunitate. La nivel comunitar au fost adoptate
următoarele măsuri:

1. Alocarea de fonduri compensatorii zonelor mai puţin favorizate


Pentru multe zone montane şi alte regiuni mai puţin favorizate, agricultura este
cea mai importantă formă de economie. Solurile nefertile, condiţiile climaterice
nefavorabile şi pantele abrupte au dus la recolte scăzute şi obţinerea de venituri modeste
în multe regiuni. În special în zonele alpine, agricultura are un rol important în
administrarea şi menţinerea peisajului.

33
Instituţii si politici europene
Pentru ca aceste dezavantaje naturale permanente să fie resimţite mai puţin acut,
statele membre pot aloca anual fonduri compensatorii. Astfel, este evitată migrarea
populaţiei din aceste zone şi depopularea peisajului.

2. Promovarea investiţiilor
Pentru a creşte competitivitatea şi eficienţa fermelor, statele membre sunt
împuternicite să asigure fonduri de investiţii pentru exploatarea agricolă. Aceste investiţii
au ca scop:
 creşterea calităţii producţiei;
 adaptarea producţiei la cererea pieţei;
 diversificarea capacităţilor de la fermă;
 îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă;
 micşorarea cheltuielilor de producţie;
 îmbunătăţirea condiţiilor de depozitare;
 adoptarea de măsuri pentru protecţia mediului.
În plus, statele membre pot acorda credite speciale tinerilor întreprinzători (până în
40 ani), în momentul în care aceştia se hotărăsc să preia o fermă.

3. Îmbunătăţirea sistemului de prelucrare şi a structurilor de marketing


Pentru a îmbunătăţi raţionalizarea prelucrării şi eficienţa vânzării produselor
agricole, Comunitatea poate finanţa investiţii, în special în industria prelucrătoare.
Obiectivele unor astfel de investiţii sunt:
 reducerea cheltuielilor;
 creşterea competitivităţii şi calităţii sistemului sanitar;
 îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.
Deoarece producţia agricolă este divizată într-un mare număr de tipuri de
exploatare, concentrarea din ce în ce mai accentuată a industriei de prelucrare şi a
comerţului a atras dezavantaje pentru fermieri. Din acest motiv, producătorii sunt
sprijiniţi când se asociază pentru a îmbunătăţi producţia şi condiţiile de vânzare-
cumpărare. Acest sprijin ar trebui să-i ajute pe producători să asigure vânzările şi să
atingă preţuri de piaţă mai mari.

B. Măsuri complementare
Există trei categorii de programe adiţionale care sprijină reforma politicii
agricole comune din 1992. Ca şi măsurile structurale, aceste programe trebuie să obţină
aprobarea Comisiei, dar organizarea şi administrarea lor sunt lăsate în mare
măsură la latitudinea guvernelor statelor membre.

1. Programele pentru protecţia mediului

34
Instituţii si politici europene
Statele membre sunt împuternicite să promoveze programe speciale care să
sprijine metodele de producţie favorabile mediului înconjurător. Aceste metode sunt
încurajate de astfel de programe (interzicerea folosirii unor tipuri de îngrăşăminte şi
pesticide sau a unor metode de bioproducţie).

2. Programele pentru pensionarea timpurie a fermierilor


Pentru a creşte exploatarea raţională a fermelor, aceste programe promovează
pensionarea în avans a fermierilor în vârstă. Acestora li se oferă facilităţi financiare,
favorizând, astfel, succesiunea celor ce rămân în agricultură.

3. Programe de reîmpădurire
Reîmpădurirea zonelor agricole prezintă o importanţă majoră pentru exploatarea
terenurilor şi pentru protecţia mediului. Dar aceste măsuri contribuie, de asemenea,
atât la diminuarea lipsei de resurse forestiere ale Uniunii, cât şi la realizarea politicilor
comune de control al producţiei agricole.

2. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

2.1. Definirea politicii privind concurenţa


Politica în domeniul concurenţei şi-a sporit importanţa pe măsură ce climatul de
afaceri a depăşit cadrul naţional şi a început să opereze pe baze europene.
Termenul de politică în domeniul concurenţei s-a referit multă vreme la un
cadru legislativ şi instituţional şi la acţiuni ale autorităţilor publice naţionale sau
comunitare menite să elimine sau să descurajeze practicile comerciale restrictive de
genul cartelurilor, monopolurilor sau altor tipuri de bariere din calea liberului acces la
piaţă care, conform termenilor din tratate, au menirea de a preveni restrângerea sau
distorsionarea concurenţei.
Politica în domeniul concurenţei se referă, deci, la reglementarea com-
portamentului pe piaţă al agenţilor economici, astfel încât aceştia să desfăşoare
afaceri într-o direcţie cât mai conformă cu prevederile tratatelor.
Politica în domeniul concurenţei include toate măsurile relevante privind
concurenţa pe piaţă, incluzând politica comercială, politicile de reglementare,
precum şi măsurile adoptate de către guverne cu privire la politicile
anticoncurenţiale ale firmelor atât din sectorul privat, cât şi din cel public (legislaţia
şi politicile care guvernează comportamentul anticoncurenţial al societăţilor).

Interesul crescut pentru politicile concurenţiale este atribuit mai multor factori,
cum sunt:
 restricţiile comerciale şi distorsiunile rezultate din practicile firmelor sau din
barierele guvernamentale;
 creşterea gradului de integrare a economiei mondiale, impulsionată nu numai
prin liberalizarea comerţului, dar şi prin extinderea investiţiilor străine directe.
Astfel, practicile anticoncurenţiale la nivelul firme-lor capătă dimensiuni

35
Instituţii si politici europene
transfrontaliere în creştere, afectând mai multe ţări şi, adesea, întreaga
economie mondială;
 diversificarea şi înmulţirea reglementărilor internaţionale la nivel bilateral,
regional şi multilateral, pentru protejarea intereselor firme-lor străine care
operează pe teritoriul unei ţări;
 ca urmare a convergenţei realizate prin dialogul Nord-Sud şi Est-Vest, legea
concurenţei reprezintă instrumentul legal adecvat pentru combaterea
practicilor anticoncurenţiale ale firmelor, chiar dacă acordul asupra detaliilor
este încă departe de a fi realizat.

2.2. Obiectivele şi domeniile de activitate ale politicii în domeniul


concurenţei
Politica în domeniul concurenţei, implementată de către Comisia Europeană şi de
către autorităţile statelor membre are ca obiectiv crearea unei concurenţe reale pe piaţa
comună prin măsuri referitoare la structurile pieţei şi la comportamentul actorilor
acesteia.
Concurenţa dintre firme favorizează inovaţia, reduce cheltuielile de producţie, conduce
la o creştere a eficienţei economice şi, în consecinţă, ridică nivelul de competitivitate al
economiei europene. Stimulate de mediul concurenţial, firmele oferă, astfel, produse şi
servicii competitive din punct de vedere al preţului şi al calităţii.
Tratatul asupra Uniunii Europene include printre principiile sale şi pe cel conform
căruia statele membre trebuie să adopte o politică economică “în concordanţă cu
principiile economiei de piaţă deschisă, bazată pe concurenţă loială”.

– Politica în domeniul concurenţei se concentrează pe patru domenii de


activitate:
 eliminarea acordurilor, care au ca efect diminuarea concurenţei şi abuzurile
de poziţie dominantă (de exemplu, acordurile de stabilire a preţurilor între
firme concurente);
 controlul fuzionărilor dintre firme (de exemplu, fuziunea a două mari grupuri,
care are ca rezultat dominaţia acestora asupra pieţei; orice con-centrare,
începând de la un anumit nivel, trebuie supusă aprobării Comisiei);
Aceste două aspecte sunt cunoscute sub denumirea comună de “reglementări
antitrust”.
 liberalizarea sectoarelor economice monopoliste (de exemplu, telecomu-
nicaţiile, gazele şi electricitatea, transportul feroviar). În toate aceste domenii
se aplică o politică de liberalizare treptată;
 monitorizarea ajutoarelor acordate de către stat (de exemplu, interzicerea
acordării de către stat a unor subvenţii pentru menţinerea în activitate a unei firme
în cazul în care nu există perspective de reabilitare a situaţiei acesteia. Totuşi,
unele tipuri de asistenţă pot fi considerate compatibile cu obiectivele pieţei unice
dacă sunt îndeplinite anumite criterii, pentru fiecare caz în parte – întreprinderi
mici şi mijlocii sau sprijin regional etc.).

36
Instituţii si politici europene

2.3. Ajutoarele publice


Ajutoarele publice sunt acele forme de sprijin care provin de la stat sau de la alte
entităţi publice, sub formă de subvenţii, împrumuturi în condiţii favorizante, exonerări
de impozite şi alte forme de facilităţi fiscale, condiţii privilegiate în ceea ce priveşte
participarea la achiziţiile guvernamentale.
Articolele 88 şi 89 ale Tratatului CE prevăd reglementări cu privire la acele forme
de sprijin public care, acordate într-o anumită manieră, pot împiedica sau denatura
concurenţa, favorizând anumite firme şi conducând la situaţii incompatibile cu buna
derulare a schimburilor comerciale în interiorul U.E. În cazul în care Comisia constată că
un astfel de ajutor a fost acordat de guvernul unei ţări membre, ea poate cere acestuia să
modifice sau să anuleze măsura, iar dacă acesta nu se conformează, problema este trimisă
spre soluţionare Curţii Europene de Justiţie.

A. Scurt istoric
În interiorul Uniunii Europene, motivul principal care a stat la baza acţiunii în
sectorul ajutoarelor regionale a fost riscul supralicitării concurenţiale între regiuni
pentru atragerea investiţiilor internaţionale. Pentru prima dată, Comisia a propus un
sistem de coordonare a ajutoarelor regionale în anul 1968; acesta a culminat cu adoptarea
în 1971 a primului set de principii pentru coordonarea asistenţei acordate regiunilor.
Aceste prime principii au fost suplimentate în 1975 şi 1979. Împreună, aceste documente
luau în considerare o serie de probleme referitoare la controlul ajutoarelor regionale,
îndeosebi:
 necesitatea de a stabili plafoane maxime pentru acordarea ajutoarelor în cadrul
regiunilor - problemă în concordanţă cu gravitatea situaţiilor cu care se
confruntă acestea;
 necesitatea de a stabili o metodă comună de evaluare a valorii ajutorului,
valabilă pentru toate ţările membre;
 necesitatea asigurării transparenţei ajutoarelor;
 necesitatea respectării specificităţii regionale în evaluarea problemelor şi
acordarea ajutoarelor.
În 1994, toate aceste prevederi au fost amendate pentru a ţine seama şi de
problemele specifice, referitoare la dezvoltarea regională în cadrul ţărilor nordice.
Împreună, aceste documente formează baza pentru evaluarea politicilor statelor
membre în domeniul ajutoarelor regionale, efectuată de către Comisie. În cadrul acesteia
se pot evidenţia trei aspecte principale:
 primul, referitor la controlul asupra "acoperirii" teritoriale a politicilor
analizate;
 cel de-al doilea, având în vedere cerinţa ca ajutorul acordat să fie într- o
formă posibil a fi evaluată pe baza metodologiei comune;
 al treilea, referitor la precizarea cotelor plafoanelor maxime de acordare a
ajutoarelor, în concordanţă cu gravitatea problemelor regionale care trebuie
soluţionate.
Politica s-a modificat sensibil în decursul timpului şi a avut impact diferit la nivelul
statelor membre.

37
Instituţii si politici europene
În toate statele membre nucleul principal al pachetului de stimulente regionale este
format dintr-un grant, condiţionat de investiţiile pentru iniţierea afacerilor şi crearea de
noi locuri de muncă.
Pe măsura trecerii anilor, Comisia Europeană a descoperit că este din ce în ce mai
dificil să menţină disciplina în acest domeniu. Există o serie de motive pentru aceasta,
dar, probabil, cel mai important este acela că fiecare lărgire a Comunităţii a condus la
mărirea eterogenităţii sale. Într-un astfel de mediu devine tot mai dificil de proiectat şi
implementat un sistem pentru asigurarea disciplinei în "acoperirea" spaţială a zonelor
asistate, care să ia în considerare toate preocupările legitime în domeniul dezvoltării
regionale a statelor membre.
Activitatea Comisiei în acest domeniu s-a intensificat în ultimii ani, pe măsură ce
informaţiile cu privire la sprijinul acordat de către guverne unor sectoare economice s-au
amplificat, paralel cu acutizarea tensiunilor dintre firmele private şi cele publice.
S-a descoperit cu surprindere următorul fapt: concurenţa a fost distorsionată mai
mult de intervenţia statelor în sprijinul anumitor sectoare, decât de activitatea
cartelurilor şi monopolurilor împotriva cărora şi-au îndreptat atenţia organismele
comunitare.

B. Clasificarea ajutoarelor
Primul paragraf din articolul 92 al Tratatului de la Roma stipulează că:
"Orice ajutor acordat de către un stat membru sau prin intermediul resurselor
unui stat, sub orice formă care distorsionează sau ameninţă cu distorsionarea
concurenţei, prin favorizarea unor activităţi sau a producţiei anumitor bunuri, va fi
considerat ca fiind incompatibil cu piaţa comună în măsura în care afectează relaţiile
economice dintre statele membre".
Cel de-al doilea paragraf (articolul 92 (2)) indică, însă, acele ajutoare care sunt
exceptate de la această interdicţie generală. Sunt identificate trei categorii de ajutoare:
 ajutoare "de natură socială";
 ajutoare referitoare la pagubele produse de către calamităţile naturale;
 ajutoare acordate Republicii Federale Germania afectată de divizare.
Al treilea paragraf (articolul 92(3)) prezintă acele tipuri de ajutoare care pot fi
considerate a fi compatibile cu piaţa comună, acestea fiind:
a) ajutoare pentru promovarea dezvoltării economice a zonelor în care nivelul de
trai este anormal de scăzut sau în care se înregistrează şomaj foarte ridicat;
b) ajutoare pentru promovarea realizării unui proiect important, de interes comun
european sau pentru remedierea unor perturbaţii severe din economia unui stat membru;
c) ajutoare pentru facilitarea dezvoltării unor anumite activităţi economice sau a
unor anumite domenii economice, care nu afectează negativ relaţiile comerciale, astfel
încât să contravină interesului comun;
d) ajutoare pentru promovarea culturii şi conservarea moştenirii culturale, în
măsura în care acestea nu afectează relaţiile comerciale şi concurenţiale dintre statele
membre ale Comunităţii până la nivelul la care devin contrare interesului comun;
e) alte categorii de ajutoare, posibil a fi specificate prin decizii ale Consiliului,
adoptate cu o majoritate calificată pe baza propunerilor înaintate de către Comisie.

În concluzie, se pot distinge trei categorii de ajutoare publice şi anume:

38
Instituţii si politici europene
 ajutoare incompatibile cu prevederile tratatelor care afectează schimbu-rile
comerciale dintre ţările membre şi deformează jocul concurenţial;
 ajutoare compatibile cu prevederile tratatelor (ajutoare sociale, pentru
calamităţi naturale) pentru care se acordă posibilitatea acordării;
 ajutoare care pot fi declarate compatibile de către Comisie (ajutoare regionale
sau sectoriale, ajutoare destinate cercetării sau pentru protecţia mediului
ambiant).
Pentru a decide compatibilitatea acestor ajutoare cu dreptul comunitar, Comisia
compară comportamentul statului respectiv cu cel pe care l-ar avea în aceleaşi
circumstanţe „un investitor privat raţional".

a. Un domeniu în care Comisia a fost foarte activă este cel al ajutorului acordat
firmelor aflate în proprietatea publică. Articolul 90 din Tratatul de la Roma se referea la
tratamentul aplicat numai proprietăţii publice şi industriilor esenţiale.
Tratatul nu abordează expres problema proprietăţii publice, aceasta fiind atinsă
doar tangenţial în sensul că „nu va prejudicia în nici un fel reglementările din ţările
membre care guvernează sistemul proprietăţii”. În principiu, Comunitatea Europeană
nu face distincţie între firmele private şi cele aflate în proprietatea publică. Totuşi,
anumite prevederi din Tratat fac referire la firme proprietate de stat, îndeosebi la
monopolul de stat, punându-le, însă, sub incidenţa regulilor comunitare privind
concurenţa.
Totodată, în acest domeniu, Comisia este împuternicită să emită directive fără a
solicita aprobarea Consiliului. Este vorba despre acele sectoare în mod natural
monopolizate, întrucât constituie infrastructura economiilor naţionale, aco-perind
activităţi cum ar fi furnizarea de gaze şi electricitate, servicii poştale şi de telecomunicaţii
şi anumite categorii de transporturi de călători, sectoare care au evoluat de la reţele locale
la cele naţionale deseori în proprietate exclusiv publică, având o pronunţată dimensiune
monopolistică.
În calitatea lor de monopoluri „legitime", acţionând prioritar sau exclusiv între
graniţele naţionale, aceste sectoare nu au fost ţinta politicii concurenţiale, însă s-a ajuns la
concluzia că aceste sectoare pot genera manifestări ale concurenţei neloiale, conducând la
distorsionarea pieţei.
În 1980, Comisia a adoptat o directivă prin care se cerea transparenţă cu privire la
raporturile financiare dintre întreprinderile publice şi autorităţile guvernamentale,
obligând astfel ţările membre să furnizeze Comisiei informaţii la cerere, referitoare la
natura, mărimea şi efectele raporturilor financiare îndeosebi în sectorul industrial.
Cu toate că aceasta a fost una dintre metodele prin care Comisia şi-a folosit
abilitatea de a impune legislaţia comunitară statelor membre, rezultatul n-a fost cel
scontat. Statele membre au continuat să fie reticente, furnizând informaţii parţiale sau
răspunzând numai la anumite solicitări. Sfera de cuprindere a acestei directive a fost
lărgită în 1985 prin includerea industriilor esenţiale, iar în 1991 Comisia a propus
înăsprirea regulamentelor.

39
Instituţii si politici europene
În concluzie, deşi s-au adoptat unele reglementări cu privire la sprijinul acordat
firmelor de stat, în plan practic s-a realizat foarte puţin ca urmare a opoziţiei ferme a
autorităţilor din statele membre.
Totuşi, preocupările autorităţilor comunitare s-au concentrat în direcţia unui proces
de liberalizare mai pronunţat al acestor sectoare (în special telecomunicaţii), iar la nivel
comunitar sunt tot mai numeroase vocile care cer integrarea completă a acestor servicii şi
utilităţi publice în conduita prevăzută de politica comunitară în domeniul concurenţei.

b. Procedura practică de sprijin acordat firmelor implică mai multe etape:


 într-o primă etapă are loc o solicitare din partea statului membru prin care îşi
exprimă intenţia de a oferi o formă de sprijin unui anumit sector economic
(înainte de notificare). De altfel, Comisia este informată în permanenţă de către
statele membre asupra sistemului de ajutoare exis-tente şi în stadiu de proiect21;
 în caz de incompatibilitate a unui proiect de ajutor cu Tratatul, Comisia nu
examinează cazuri individuale, ci cadrul general pentru diferite scheme de
sprijin;
 dacă statul nu se conformează, are loc audierea părţilor interesate şi urmează
aplicarea obligatorie a unei decizii, care poate fi impusă de către Curte.
Comisia are un sistem de revizuire şi o procedură prin care modifică mărimea
şi forma acestui ajutor sau îl poate suspenda;
 în ceea ce priveşte ajutoarele deja atribuite întreprinderilor (adesea deja
cheltuite), Comisia poate cere întreprinderilor rambursarea totală sau parţială
către statul membru.

2.4. Politicile anticoncurenţiale


Există patru tipuri principale de practici de afaceri care au efecte anti-
concurenţiale şi care afectează comerţul internaţional:

A. Acordurile de restricţionare orizontală a concurenţei


Astfel de acorduri pot îmbrăca trei forme:
– Cartelurile pentru import şi alte aranjamente similare
Acestea sunt constituite de importatorii sau cumpărătorii interni şi se referă la:
boicotarea, refuzurile colective de a încheia afaceri cu competitori străini. Efectele
vizează excluderea competitorilor străini sau impunerea unor condiţii discriminatorii
privind calitatea de membru în asociaţiile de afaceri sau utilizarea de standarde exclusive
de către aceste asociaţii.
"Formele dure" de astfel de carteluri sunt: controlul asupra producţiei,
împărţirea pieţelor şi alocarea consumatorilor, aspecte prohibite prin legislaţia
concurenţei şi adesea ambiguu formulate (în unele jurisdicţii acestea pot fi per-mise
dacă importatorii se confruntă cu poziţia dominantă a furnizorilor străini, iar concurenţa
lor pe pieţele interne nu este supusă unor constrângeri substanţiale).

21
Orice ajutor care nu este în prealabil notificat Comisiei este considerat, juridic, nul.

40
Instituţii si politici europene
– Cartelurile de export şi alte aranjamente similare
Cartelurile de export se pot împărţi în două grupe:
 Carteluri de export "pure", care îşi dirijează eforturile exclusiv către pieţele
externe. Acestea sunt considerate ca situate în afara sferei de acţiune a
legilor concurenţei celor mai multe ţări, din două motive:
- sunt în afara competenţei interne de jurisdicţie a legilor concurenţei;
- sunt exceptate, în mod explicit, de la aplicarea acestor legi.
 Cartelurile de export "mixte", care restrâng concurenţa atât pe piaţa internă a
ţării exportatoare, cât şi pe pieţele externe. Acestea se supun, în general,
aceloraşi cerinţe esenţiale sau interdicţii, ca şi cartelurile care afectează
exclusiv piaţa internă, deşi anumite ţări prevăd exceptări speciale pentru
asemenea carteluri, prin care limitările interne sau efectul acestora sunt
auxiliare constrângerilor asupra exportului.
– Cartelurile internaţionale
Cartelurile internaţionale şi acordurile dintre firme privind împărţirea pieţelor în
două sau mai multe ţări sunt recunoscute, în general, ca fiind înrudite cu acordurile
orizontale de fixare a preţurilor şi alte acorduri confidenţiale din cadrul unei singure ţări.
În ambele cazuri, concurenţa este limitată, preţurile sunt ridicate, producţia este
restricţionată, iar pieţele sunt alocate în beneficiul privat al unor firme. Efectele lor
sunt similare celor instituite prin cartelurile naţionale.

B. Acordurile de restricţionare verticală a distribuţiei


Acestea pot împiedica firmele străine să aibă acces la reţelele de distribuţie
controlate de către furnizorii interni. Practicile utilizate în acest scop includ:
 Cerinţe exclusive - care împiedică distribuitorii să comercializeze pro-dusele;
 Vânzări legate - prin care piaţa achiziţionează produse aparţinând aceleiaşi mărci;
 Loialitatea sau vânzarea pe bază de rabat - care furnizează stimulente financiare
pentru a împiedica distribuirea produselor concurente;
 Exclusivitatea teritorială - care împiedică distribuitorii să vândă în afara anumitor
zone geografice.

C. Abuzul de poziţie dominantă


Clasificarea practicilor restrictive în afaceri în ceea ce priveşte restricţiile orizontale
şi verticale se bazează pe logica economică. Totuşi, majoritatea legilor concurenţei face
distincţia între acordurile dintre firme şi "abuzul de poziţie dominantă" sau
"monopolizare". Cele din urmă se definesc ca fiind practici ale firmelor dominante
pentru a menţine, acapara sau exploata o poziţie dominantă pe piaţă. Aceste practici
includ:
 afaceri pe bază de exclusivitate;
 închiderea anticipată a pieţei prin integrare verticală;
 vânzări legate;
 controlul facilităţilor şi al inputurilor esenţiale sau al canalelor de distribuţie;
 aranjamente privind preţurile de lichidare a concurenţei şi alte clauze;

41
Instituţii si politici europene
 discriminarea prin preţ;
 aranjamente contractuale de exclusivitate;
 simpla impunere a unor preţuri mai mari decât cele competitive;
 impunerea unor abuzuri legate de utilizarea produsului.

D. Fuzionările
Se disting trei tipuri fundamentale de fuzionări:
 Fuzionările orizontale - comasează două sau mai multe firme din acelaşi mediu de
afaceri sau de pe aceeaşi piaţă geografică. Acestea tind să forţeze creşterea
preţurilor, în maniera unui cartel. Fuzionările orizontale care vizează o reducere a
cheltuielilor variabile este preferabilă din punct de vedere social.
 Fuzionările verticale - implică firme angajate în diferite stadii ale producţiei şi
comercializării din cadrul unei anumite industrii. Acestea urmăresc realizarea
eficienţei prin reducerea numărului de tranzacţii şi a altor costuri, prin
internalizarea diferitelor stadii de producţie şi distribuţie.
 Fuzionările agregate - integrează firme care operează în domenii necorelate. Astfel
de fuzionări nu ridică probleme din punct de vedere al politicii concurenţei,
întrucât ele nu urmăresc creşterea puterii lor pe piaţă.

3. POLITICA ÎN DOMENIUL ENERGIEI

Monopolurile companiilor energetice au resimţit de-a lungul timpului o presiune


crescândă din partea problemelor de mediu şi a intensificării concurenţei, la care s-a
adăugat, la sfârşitul anilor ’60, criza petrolului. Toate acestea au ridicat problema
asigurării resurselor energetice.
Există o mare diversitate de abordare a politicilor din domeniul energiei între cele 15
state ale Uniunii Europene, de la modelul francez (sistem centralizat) până la cel britanic
(sistem liberal) şi cu elemente specifice, ca în Danemarca (preocuparea pentru mediu) sau în
Grecia (interconectare dificilă cu sistemul energetic al Uniunii Europene).

3.1. Obiectivele generale ale politicii UE în domeniul energiei


Cele mai importante obiective ale politicii energetice se referă la:
 Siguranţa alimentării cu energie în condiţii de competitivitate, resurse sigure
şi diverse. Siguranţa priveşte atât importurile de energie şi materii prime, cât şi
livrările către consumatori. În perspectivă globală, creşterea populaţiei duce la
creşterea necesităţilor vitale de energie.
 Sisteme de energie competitive, în condiţiile liberalizării preţurilor, diversificării
surselor de alimentare către consumatori şi protecţiei mediului. Sistemele
energetice trebuie să sprijine o economie competitivă şi, în acelaşi timp, să fie
competitive în interiorul lor.
 Protecţia mediului, referitor la reducerea ploilor acide şi a emisiilor gazelor cu
efect de seră, prin introducerea celor mai performante tehnologii. O primă
acţiune s-a convenit la Summitul de la Kyoto, privind reducerea cu 8% a
emisiilor de dioxid de carbon în atmosferă.

3.2. Elementele cheie ale politicii în domeniul energiei

42
Instituţii si politici europene
Trebuie să avem în vedere:
 asigurarea resurselor sigure şi diversificate;
 asigurarea alimentării cu energie la preţuri corespunzătoare;
 reducerea impactului asupra mediului;
 utilizarea eficientă a energiei;
 racordarea la politica de dezvoltare industrială;
 dimensiunea socială şi de sănătate.
3.3. Programele specifice politicii energetice
Programele specifice domeniului energiei sunt:
a) Programul - Cadru 6 (2002 – 2006). Programul tematic ENERGIE, MEDIU
ŞI DEZVOLTARE DURABILĂ este împărţit în două subprograme:
- Energie. Scopul strategic al acestui subprogram este dezvoltarea
sistemelor şi serviciilor de energie durabile pentru Europa: servicii
energetice de calitate şi cu costuri scăzute, creşterea siguranţei şi diversităţii
furnizării energiei, îmbunătăţirea competitivităţii indus-triale şi reducerea
impactului asupra mediului.
- Mediul şi dezvoltarea durabilă. Scopul strategic al acestui subprogram
este promovarea ştiinţei şi a tehnologiilor de mediu în vederea
îmbunătăţirii calităţii vieţii şi sprijinirii dezvoltării economice, a
competitivităţii şi creării de noi locuri de muncă, în condiţiile înde-plinirii
obiectivelor privind managementul durabil al resurselor şi al protecţiei
mediului.
b) Programul “ENERGIE INTELIGENTĂ PENTRU EUROPA”. Pro-gramul
a fost propus în aprilie 2002 pentru perioada 2003 – 2006. Bugetul programului
este de 215 milioane euro. Programul va implementa strategia definită în
Carta Verde şi se va concentra asupra energiilor regenerabile (programul
ALTERNER) şi economia de energie (program SAVE 2002).
c) SAVE II este unicul program al Uniunii Europene dedicat exclusiv
promovării eficienţei energetice şi încurajării economiilor de energie în
industrie, comerţ şi sectorul domestic prin măsuri de politică, informare, studii
şi acţiuni pilot, precum şi prin crearea unor agenţii de management energetic la
nivel local şi regional.
d) ALTENER II este programul care promovează sursele regenerabile de energie.
Obiectivele specifice acestui program pot fi sistematizate astfel:
- implementarea şi completarea măsurilor Comunităţii de dezvoltare a
potenţialului resurselor de energie regenerabilă;
- încurajarea armonizării dintre produse şi echipament pe piaţa energiei
regenerabile;
- sprijinirea dezvoltării unei infrastructuri ce va contribui la creşterea
încrederii investitorilor, îmbunătăţirea tehnologiilor energetice re-
generabile şi creşterea competiţiei în acest sector;

43
Instituţii si politici europene
- îmbunătăţirea diseminării informaţiilor şi a coordonării la nivel local,
regional, naţional, comunitar şi pe plan internaţional ducând astfel la
creşterea încrederii investitorilor şi a pătrunderii pe piaţă;
- creşterea capacităţii operaţionale la producerea de energie din surse
regenerabile;
- implementarea strategiei Comunităţii privind sursele regenerabile de
energie.
e) SYNERGY este un program de cooperare şi de promovare a politicilor în
domeniul energiei condus de Directoratul General pentru Energie şi Transport al
Comisiei Europene. Acesta finanţează activităţi de cooperare cu ţările din afara
UE în domeniul formulării şi implementării unor politici energetice în beneficiul
mutual al tuturor părţilor implicate. Comunitatea s-a implicat în proiecte de
cooperare în domeniul energiei ca urmare a crizei petrolului din anii '80 prin
"Programul de Cooperare Internaţională în Energie" care s-a transformat apoi în
Programul SYNERGY. Acţiunile finanţate se referă la:
- informări şi cursuri pe politică energetică;
- analize şi prognoze în domeniul energetic;
- dialoguri şi schimburi de informaţii pe politică energetică, în special prin
organizarea de conferinţe şi seminarii;
- suport pentru cooperarea regională transfrontalieră;
- îmbunătăţirea cadrului pentru cooperarea din industria energetică;.
f) GREENLIGHT este un program voluntar unde organizaţii publice sau
private, împreună cu Comisia Europeană, încearcă să îmbunătăţească
instalaţiile de iluminat existente şi să proiecteze altele noi, utilizând sisteme
energetice de iluminat eficiente. GreenLight a fost lansat oficial la 7 februarie
2000 şi se va desfăşura timp de cinci ani (2000-2004). Obiectivele
programului GreenLight sunt:
- reducerea consumului energetic pentru iluminat în Europa;
- reducerea emisiilor poluante şi limitarea efectelor globale;
- îmbunătăţirea calităţii condiţiilor de muncă.

4. POLITICA FISCALĂ

Fiscalitatea este crucială pentru suveranitatea naţională deoarece, în lipsa


resurselor financiare, guvernele nu ar putea să-şi conducă politicile. Ea este un instrument
de reglare economică care poate fi folosit pentru a influenţa consumul, a încuraja
economisirea sau a direcţiona modul în care companiile sunt organizate.
Politica fiscală este esenţială în toate statele membre, iar acţiunile unei ţări pot
avea impact nu numai asupra ei, ci şi asupra ţărilor vecine. Ca urmare, în cadrul pieţei
unice a Uniunii Europene, statele membre trebuie să lucreze ca o echipă şi nu trebuie să
existe căi diferite de abordare a politicii fiscale.
Crearea pieţei interne unice a necesitat punerea în practică a unui sistem de
impozitare a consumului cât mai neutru posibil. Atunci când nivelurile taxelor pe
exporturi de bunuri de la un stat membru la altul erau mai mari decât sumele plătite efectiv,

44
Instituţii si politici europene
acestea luau forma subvenţiilor pentru export. Din acest motiv, Comunitatea Europeană a
adoptat taxa pe valoare adăugată (TVA), chiar dacă, la început, statele membre puteau să-şi
stabilească singure nivelul taxei pe valoarea adăugată.
O dată ce piaţa internă a devenit o realitate, consumatorii au putut în sfârşit să
achiziţioneze bunuri din orice stat membru şi să le aducă în propria lor ţară fără a fi nevoiţi să
plătească taxe vamale. Însă diferenţele de taxe asupra produselor au condus, în anumite
cazuri, la crearea unor confuzii în mediul de afaceri, iar perturbarea procesului de producţie şi
distribuţie a avut repercusiuni sociale pe scară largă.

Cu toate că politica fiscală europeană va avea noi priorităţi în viitor, principalele ei


preocupări vor rămâne aceleaşi: să se asigure că politica fiscală a unui stat membru nu
are un impact negativ asupra altora şi să asigure suveranitatea reală, pentru cetăţenii
UE şi reprezentanţii acestora, prin intermediul acţiunilor comune.

Atât crearea pieţei unice, cât şi finalizarea Uniunii Economice şi Monetare au


condus, în ultima perioadă, la noi iniţiative comunitare în ceea ce priveşte impozitele şi
taxele. Eliminarea restricţiilor privind circulaţia capitalului a provocat temeri în sensul că
bazele de impozitare naţionale ar putea fi erodate de competiţia în materie fiscală, aceasta
conducând la o deplasare a sarcinii fiscale de la capital către forţa de muncă, cu consecinţe
nefaste asupra ocupării forţei de muncă.

4.1. Obiectivele politicii fiscale

Atunci când construieşte politica fiscală, Comunitatea urmăreşte o serie de


obiective:
 Ca prim obiectiv pe termen lung se urmăreşte prevenirea distorsionării
concurenţei în interiorul pieţei unice prin existenţa diferenţelor dintre cotele
impozitelor indirecte şi dintre sistemele de impozitare propriu-zise.
 În domeniul impozitării directe, unde cadrul legal se prezintă, în general, sub
forma acordurilor dintre statele membre, obiectivul principal al Comunităţii este
acela de a "elimina ambiguităţile legislative" care permit evaziunea fiscală; un
al doilea obiectiv îl constituie evitarea dublei impuneri.
 Obiectivul recentelor orientări în direcţia unei politici fiscale a fost prevenirea
efectelor negative ale concurenţei fiscale, fiind vorba în special de "migrarea"
bazelor de impozitare naţionale pe măsură ce firmele îşi părăsesc sediile iniţiale
din statele membre în căutarea unui regim fiscal mai favorabil în alte ţări
comunitare.
 Prevederile Tratatului de la Maastricht cu privire la Uniunea Economică şi
Monetară dau o nouă dimensiune politicii fiscale prin limitarea strictă a
posibilităţii guvernelor de a finanţa cheltuielile publice prin împrumuturi. Pactul
pentru Stabilitate şi Dezvoltare prevede ca statele membre cu deficit bugetar de
peste 3% să constituie depozite nepurtătoare de dobândă care se transformă în
amenzi nerambursabile în cazul în care nu se reuşeşte reducerea deficitului.
Obiectivul general al Pactului este ca bugetele statelor membre să se
menţină într-un anumit echilibru de-a lungul ciclului economic. Din această

45
Instituţii si politici europene
cauză, statele membre vor trebui să finanţeze orice creştere a cheltuielilor
publice prin creşterea impozitelor.

4.2. Tipuri de prelevări obligatorii

Tipurile de prelevări obligatorii au în vedere:


 impozitele indirecte;
 impozitele directe;
 contribuţiile pentru securitatea socială.

– Impozitele indirecte sunt percepute pe producţie şi pe consum şi nu rămân


în sarcina celor care le achită (comercianţii). Ele sunt suportate de către consumatorii
finali, fiind incluse în preţurile de vânzare ale bunurilor şi serviciilor (exemple: taxa pe
valoarea adăugată şi accizele).
 Articolul 90 din Tratatul CE interzice orice discriminare în stabilirea nivelurilor
impozitelor care, direct sau indirect, ar avantaja produsele naţionale faţă de
produsele altor state membre.
 Articolul 93 din Tratat urmăreşte armonizarea impozitelor pe cifra de afaceri, a
accizelor şi a altor forme de impozite indirecte. TVA a fost prima taxă armonizată
în 1977, iar în 1992 a fost supusă unor modificări pentru a întruni cerinţele pieţei
unice, împreună cu accizele obligatorii, care au fost, de asemenea, armonizate.
Aceste progrese au fost însoţite de o aliniere parţială a ratelor celor două categorii
de impozite indirecte şi de aranjamentele pentru o cooperare mai strânsă între autorităţile
naţionale.

– Impozitele directe sunt suportate de către contribuabilul care le plăteşte şi


includ impozitul pe venit, impozitul pe profit, impozitul pe cifra de afaceri a societăţilor
comerciale, impozitul pe avere şi majoritatea impozitelor locale (pe clădiri, pe terenuri).
Spre deosebire de impozitele indirecte care afectează libera circulaţie a mărfuri-lor şi
serviciilor şi care, în consecinţă, necesită o mai mare armonizare şi coordonare, impozitele
directe sunt lăsate la latitudinea statelor membre, în concordanţă cu principiul
subsidiarităţii.
Situaţia diferă, însă, acolo unde impozitarea directă are impact asupra celor patru
libertăţi fundamentale (libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalului) şi asupra dreptului de stabilire al cetăţenilor europeni sau al companiilor în
diferite state membre. Legea naţională privind fiscalitatea trebuie să respecte aceste
libertăţi fundamentale.
În domeniul impozitării directe, Curtea de Justiţie a fost chemată să vegheze la
aplicarea articolelor Tratatului CE cu privire la libera circulaţie a muncitorilor (articolul 39),
la dreptul de stabilire a indivizilor într-o ţară membră a Comunităţii Europene (articolul 43) şi
la libertatea de a furniza servicii (articolul 49).

– Contribuţiile pentru securitatea socială sunt prelevări obligatorii percepute de


către organizaţiile care se ocupă de securitatea socială pentru a garanta celor
asiguraţi un venit în caz de apariţie a unor riscuri (boală, accident de muncă,

46
Instituţii si politici europene
invaliditate, ajutor de şomaj, bătrâneţe). Aceste contribuţii sunt plătite de către
salariaţi, dar şi de către angajatori.
Impozitele şi contribuţiile privind securitatea socială sunt esenţiale pentru modul de
organizare a economiilor europene.
Diferenţele dintre statele membre în ceea ce priveşte volumul global al impozitelor
şi al contribuţiilor privind securitatea socială sunt date de modul în care majoritatea
cheltuielilor privind educaţia, pensiile şi sănătatea sunt finanţate: fie de către sectorul
public, fie de către sectorul privat.
Acestea reprezintă cea mai mare cotizaţie în termeni valorici (mai mult de 1.000
bilioane de euro în 2002), în procente însemnând aproximativ 15% din PIB-ul european.
Trebuie spus că, în ceea ce priveşte aceste cotizaţii, nu există planuri de armonizare a
legislaţiei. Contribuţiile pentru securitatea socială nu fac parte din sistemul fiscal, chiar
dacă ele reprezintă cotizaţii obligatorii conform legislaţiei naţionale. Totuşi, Comunitatea
Europeană a avut în vedere coordonarea sistemelor naţionale de impozitare (Regulamentul
nr. 140/71) pentru a se asigura că angajaţii şi patronii nu plătesc de mai multe ori contribuţiile
sociale în mişcarea lor în spaţiul european.

5. POLITICA INDUSTRIALĂ

5.1. Concepte de bază privind politica industrială

În general, conceptul de politică industrială se referă la intervenţiile guvernului


(statului) pentru corectarea abaterilor de la mecanismele de piaţă.
Obiectivele acestei politici pot fi:
 fie economice: promovarea competitivităţii prin ajustări structurale;
 fie politice: protecţia sau promovarea unor industrii;
 fie sociale: lupta împotriva şomajului şi redistribuirea veniturilor.

Există două clasificări importante ale politicii industriale:


a) Politici active şi negative. Politicile active vizează structurile şi performanţele
industriei, fiind reprezentate de programele comunitare de cercetare, de directivele de
liberalizare, în timp ce politicile negative combat eşecurile pieţei şi urmăresc înlăturarea
barierelor de pe piaţă, cum ar fi interzicerea abuzului de poziţie dominantă şi diminuarea
obstacolelor comerciale (tarifare şi netarifare);
b) Politici orizontale (sau generale) şi politici verticale (sectoriale). Politicile
orizontale vizează toate sectoarele industriale (cum ar fi: protecţia uniformă a pieţei şi
concurenţei, promovarea IMM-urilor, înlăturarea barierelor administrative), pe când politicile
verticale vizează anumite sectoare (cum sunt: industria oţelului, textilele, construcţiile de
nave) având ca scop protecţia şi restructurarea acestora.

A. Obiectivele politicii industriale


Politica industrială a Comunităţii are drept scop crearea unei societăţi avan-sate şi
performante, cu întreprinderi industriale care să opereze eficient pe piaţa internă şi pe
pieţele deschise concurenţei internaţionale.
Obiectivele politicii industriale sunt:
 sprijinirea inovaţiei tehnice şi tehnologice şi a dezvoltării durabile;

47
Instituţii si politici europene
 îndepărtarea obstacolelor din calea schimbărilor structurale;
 creşterea flexibilităţii producătorilor;
 promovarea investiţiilor în cercetare şi dezvoltare;
 încurajarea asumării riscurilor;
 diseminarea informaţiilor pentru companii, indiferent de originea acestora.

B. Principiile politicii industriale


Principiile, care reies din prevederile legislaţiei secundare şi din acţiunile instituţiilor
comunitare, sunt următoarele:
a) acceptarea limitată a principiului intervenţiei;
b) coordonarea acţiunilor statelor membre sub îndrumarea Comisiei;
c) interdependenţa cu alte politici;
d) competenţa explicită şi legată de împrejurări, dar nu exclusivă, a UE.

C. Instituţiile cu atribuţii în domeniul politicii industriale


Actorii politicii industriale sunt: Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană,
Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social.

D. Instrumentele politicii industriale


Politica industrială a Comunităţii Europene a evoluat în timp de la politica verticală
sau sectorială, care a vizat sectoarele aflate în criză, urmărind schimbarea structurilor
industriale şi folosind ca instrumente principale protecţia comercială, ajutoarele de stat,
stimulentele fiscale, cartelurile de criză, la politica orizontală, care vizează toate sectoarele
şi care urmăreşte creşterea competitivităţii producătorilor comunitari, folosind ca
instrumente principale politica în domeniul concurenţei, politica de cercetare, politica în
domeniul energiei, politica de mediu, politica de dezvoltare regională, politica privind
ocuparea forţei de muncă şi politica socială, politica privind protecţia consumatorului,
politica întreprinderilor.
Totuşi, sectoarele foarte dinamice, cum sunt cele "high-tech" sau cele de interes
strategic, s-au bucurat de sprijin şi din partea autorităţilor comunitare.

5.2. Principalele acţiuni ale politicii industriale

Obiectivul principal al politicii industriale este să asigure competitivitatea


industriei comunitare.
Promovarea competitivităţii industriale este un proces multisectorial şi
multiform. Acţiunile de politică industrială vizează în egală măsură:
 piaţa unică a produselor industriale;
 promovarea standardizării şi a comerţului electronic;
 dezvoltarea unor acţiuni directe în sprijinul competitivităţii industriale;
 pregătirea pentru a face faţă provocărilor generate de extinderea Uniunii
Europene;
 adaptarea la celelalte politici sectoriale.

A. Piaţa unică a produselor industriale

48
Instituţii si politici europene
Realizarea liberei circulaţii a produselor industriale necesită acţiuni îndreptate în
mai multe direcţii:
 Desăvârşirea pieţei unice. Deşi marea majoritate a măsurilor de armonizare au
fost deja adoptate şi aplicate, mai există o serie de neregularităţi în cadrul
mecanismelor funcţionale ale pieţei unice, care derivă în special din noile
transformări ale mediului global.
 Îmbunătăţirea instrumentelor pieţei unice. Pentru aceasta trebuie între-prinse
acţiuni în vederea evaluării instrumentelor existente şi, acolo unde este cazul, în
vederea simplificării şi îmbunătăţirii lor. Acest proces a condus la o revizuire a
măsurilor, inclusiv a directivelor cu privire la construcţii, compatibilitate,
electromagnetică şi principalele reglementări din domeniul industriei chimice.
 Managementul pieţei unice. Pentru asigurarea unei pieţe unice autentice,
eforturile trebuie să vizeze:
- monitorizarea reglementărilor tehnice naţionale;
- urmărirea transpunerii de către ţările membre a acquis-ului comunitar;
- sancţionarea încălcării reglementărilor comunitare şi aducerea lor în faţa
Curţii Europene de Justiţie;
- elaborarea şi actualizarea directivelor comunitare.

B. Standardizarea şi comerţul electronic


 Standardizarea. Organismele UE răspund de definirea şi implementarea unei
politici comunitare coerente şi funcţionale în domeniul standardizării, în
concordanţă cu tendinţele internaţionale. În acest sens, se promovează o
abordare deschisă a standardizării, bazată pe consens, care porneşte de la
experienţă, know-how şi mecanismele pieţei.
 Extinderea folosirii tehnologiilor informaţiei. Dacă tehnologiile informaţiei
sunt folosite în conformitate cu cele mai adecvate practici în domeniu, acestea
pot oferi companiilor instrumente eficace pentru flexibilitate şi adaptabilitate.
Acesta se realizează prin acţiuni de informare, seminarii, pregătirea cadrelor şi
prin parteneriate între organismele comunitare şi cercurile de afaceri.
 Promovarea comerţului electronic. DG Enterprise este organizaţia
responsabilă cu elaborarea şi implementarea politicilor referitoare la
aspectele industriale ale comerţului electronic, care reprezintă un
instrument esenţial de stimulare a competitivităţii. Acţiunile în acest
domeniu includ măsuri de conştientizare, de reglementare, promovare şi
standardizare, încredere şi siguranţă, precum şi dezvoltarea unor reţele globale
de distribuţie.
 SDA (Schimbul de Date între Administraţii). Programul are ca scop
conturarea unor reţele telematice între administraţiile naţionale şi instituţiile
comunitare.

C. Măsuri directe în sprijinul competitivităţii industriale


Organismele comunitare specializate acţionează permanent pentru asigura-rea
informaţiilor necesare cu privire la diferitele politici sectoriale şi urmărirea aplicării
mecanismelor prevăzute de tratate. Acest proces presupune:
 asigurarea informaţiilor referitoare la politica în domeniul concurenţei şi
analiza permanentă a determinanţilor acesteia;

49
Instituţii si politici europene
 elaborarea şi publicarea anuală a unor rapoarte cu privire la acest proces;
 evaluarea valenţelor şi limitelor unor factori care influenţează competitivitatea;
 acţiuni directe în sprijinul competitivităţii industriei europene;
 crearea unor parteneriate cu actori economici din sectorul industrial.

D. Pregătirea extinderii Uniunii Europene


Procesul de extindere a Uniunii Europene prin aderarea unui număr mare de ţări
din Centrul şi Estul Europei având un nivel de dezvoltare economică semnificativ sub
media comunitară reprezintă o reală provocare pentru instituţiile comunitare, atât
prin prisma costurilor anticipate, cât şi a ostilităţii unor grupuri de interese îngrijorate de
concurenţa sectoarelor economice din aceste ţări. Procesul de extindere ridică
următoarele probleme:
a) Evaluarea competitivităţii industriilor din ţările Europei Centrale şi de Est.
Comisia Europeană a contribuit la evaluarea competitivităţii industriilor din ţările
Europei Centrale şi de Est, precum şi la elaborarea rapoartelor periodice cu privire la
ţările candidate.
b) Sprijinirea iniţiativelor sectorului privat. Fiind o sarcină necesară pe parcursul
fazei de pre-aderare, Comisia Europeană a elaborat un Program de Sprijinire a
Întreprinderilor, finanţat prin PHARE, urmând crearea unui forum în cadrul căruia
industriile din actualele state membre şi ţările candidate să monitorizeze împreună
procesul de pregătire pentru extindere.
c) Asigurarea de informaţii pentru strategiile de aderare. Comisia Europeană a jucat
un rol major în pregătirea celor 12 ţări candidate pentru aderarea la UE. Implementarea
acquis-ului comunitar în domeniul liberei circulaţii a bunurilor este o condiţie esenţială a
aderării. A fost facilitat accesul la piaţa unică prin aşa-numitele PECE (Protocoale pentru
Evaluarea Conformităţii Europene), s-a monitorizat progresul înregistrat în implementarea
conceptelor politicii UE în domeniul competitivităţii industriale şi s-au făcut recomandări de
asistenţă tehnică.

6. POLITICA PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI


ÎNCONJURĂTOR

6.1. Principiile politicii de mediu


Principiile care stau la baza politicii de mediu au fost formulate de primul
Program de Acţiune pentru Mediu. Acestea se referă la:
 principiul prevenirii poluării, devenit principiu de bază în cel de-al patrulea
program de acţiune;
 în procesul de adoptare a deciziei cu privire la un nou proiect trebuie avut în
vedere impactul realizării acestuia asupra mediului, încă din faza iniţială;
 exploatarea resurselor naturale, care produce un dezechilibru major la nivelul
ecosistemelor, trebuie redusă;
 informaţiile ştiinţifice legate de mediu trebuie aprofundate în vederea
îmbunătăţirii deciziilor care trebuie adoptate în legătură cu acţiunile;
 principiul "poluatorul plăteşte", care presupune acoperirea costurilor legate de
prevenirea şi remedierea daunelor aduse mediului de către poluator;
 activităţile dintr-un stat membru nu trebuie să cauzeze deteriorări ale

50
Instituţii si politici europene
mediului în alt stat;
 politicile de mediu din statele membre trebuie să ţină cont de inte-resele
ţărilor în curs de dezvoltare;
 prin intermediul organizaţiilor internaţionale, Comisia Europeană şi sta-tele
membre trebuie să iniţieze acţiuni de promovare a problemelor legate de
protecţia mediului cu efecte globale;
 responsabilitatea privind protecţia mediului revine fiecăruia dintre noi, de
aceea educaţia ecologică este esenţială;
 principiul subsidiarităţii: măsurile de protecţia mediului trebuie adoptate la
nivelul cel mai adecvat, ţinând cont de tipul de poluare, de acţiunile necesare şi
de zona geografică ce trebuie protejată;
 programele naţionale de protecţia mediului trebuie armonizate cu pro-gramul
Comisiei Europene, având la bază un concept comun dezvoltat pe termen lung.

6.2. Obiectivele politicii de mediu

Principalele obiective ale politicii de mediu au în vedere:


 Conservarea şi protecţia mediului, ca şi îmbunătăţirea calităţii lui.
 Protecţia sănătăţii umane.
 Utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale.
 Promovarea măsurilor internaţionale pentru rezolvarea problemelor de
mediu regionale sau globale.
 Protecţia de nivel înalt, luând în considerare diversitatea situaţiilor din
diferite regiuni ale Comunităţii. Acest obiectiv se bazează pe principiul
precauţiei şi pe principiul necesităţii acţiunii preventive, a combaterii sursei
care provoacă deteriorarea mediului şi a obligaţiei celui responsabil să
plătească. Cerinţele de protecţie a mediului trebuie să fie integrate în definirea
şi implementarea altor politici comunitare.
 Un mai bun acces la informaţiile despre starea mediului oferit populaţiei. Cu
cât publicul este mai bine informat despre starea mediu-lui, cu atât el poate să-
şi asume mai bine rolul său în ceea ce priveşte co-responsabilitatea în crearea
politicii de mediu europene.
Directiva cu privire la accesul la informaţia despre mediu prevede că
autorităţile din cadrul statelor membre trebuie să furnizeze anumite date despre
starea mediului tuturor cetăţenilor lor, la cerere.
 Minimizarea diferenţelor dintre standardele legate de mediu ale statelor
membre luate individual. Un înalt nivel de protecţie a mediului care să fie cât
de uniform posibil - iată ţelul pentru a întruni cerinţele pentru o dezvoltare
durabilă şi conştientă de mediu.
 Integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale. Se poate spune că:
- există sectoare în care integrarea politicilor de mediu este avansată (sectorul
industrial), dar şi sectoare în care integrarea nu s-a realizat (agricultură,
turism);
- pentru a îmbunătăţi performanţele în procesul de integrare trebuie să se
prezinte obiective şi măsuri clare, pe cât posibil cuantificabile, să se includă
componente europene, naţionale şi locale, să se dezvolte indicatori de
monitorizare a progreselor înregistrate în procesul de integrare, precum şi
indicatori de evaluare a eficienţei acestui proces;

51
Instituţii si politici europene
- trebuie să se dezvolte noi instrumente de politici, ca de exemplu: utilizarea
rezultatelor cercetării, utilizarea studiilor de evaluare.

6.3. Instrumentele utilizate de către Uniunea Europeană în vederea


implementării politicii de mediu
A. Instrumentele legislative
Comunitatea elaborează regulamente şi directive în conformitate cu pro-gramele de
acţiune pentru mediu, bazându-se pe prevederile legale din Tratatul Uniunii Europene.
– Regulamentele sunt direct aplicate în statele membre şi sunt adresate tuturor
subiecţilor din cadrul Comunităţii. Aceasta înseamnă că regulamentele UE sunt
obligatorii pentru fiecare cetăţean al unuia dintre statele membre. De exemplu, interdicţia
de a trimite deşeurile în anumite ţări în curs de dezvoltare, impusă de regulamentul UE în
ceea ce priveşte supravegherea şi controlul transportului de deşeuri, este obligatorie
pentru fiecare francez, german sau italian, fără a mai fi necesară o lege sau o ordonanţă
naţională adiţională. O asemenea lege naţională nici măcar nu este permisă.
– Directivele sunt adresate statelor membre şi, mai presus de toate, menţionează
obiectivele ce trebuie atinse cu ajutorul fiecărei directive în parte. Directivele lasă
proporţia implementării lor la latitudinea statelor membre care sunt obligate să adopte
legi pentru a îndeplini cerinţele directivei într-o anumită perioadă de timp. Modul în care
această legislaţie se integrează în sistemul legal naţional rămâne şi el la latitudinea
statelor respective. De exemplu, diferite directive privind puritatea aerului impun valori
limită ale calităţii aerului pentru anumiţi agenţi poluanţi, dar lasă în seama statelor
membre alegerea măsurilor ce se impun (de exemplu, cerinţe de mediu mai stricte pentru
agenţii industriali deja existenţi) pentru a rămâne sub limita valorilor specificate.

Măsurile de mediu necesită un grad înalt de flexibilitate. Obiectivele comune


pot fi cel mai bine atinse prin măsuri de adaptare cât mai bună la diferitele condiţii
climatice, la atitudinea populaţiei, la respectiva structură legală şi la diferitele tradiţii din
cadrul fiecărui stat membru. Din acest motiv, directivele sunt mult mai des utilizate
pentru a implementa politica de mediu europeană decât regulamentele.
B. Instrumentele financiare
– Cel mai important instrument financiar pentru mediu al Uniunii Europene
este programul LIFE (L`Instrument Financier pur l`Environement).
Scopul acestui program este de a contribui la dezvoltarea şi implementarea
politicii şi legislaţiei de mediu a Comunităţii.
LIFE sprijină proiectele de protecţie a mediului în statele membre şi candidate la
UE. Programul are două componente:
 LIFE NATURA – implementarea măsurilor de conservare pentru protecţia
naturii;
 LIFE MEDIU – sprijinirea proiectelor demonstrative flexibile, eficiente şi
transferabile în alte zone, precum cele legate de calitatea apei, gestionarea
deşeurilor, planificarea utilizării terenurilor, tehnologii nepoluante etc.
Sprijinul financiar LIFE este, în primul rând, destinat:
 proiectelor inovatoare şi acţiunilor pe scară demonstrativă, promovând
dezvoltarea susţinută în domeniul activităţii industriale;

52
Instituţii si politici europene
 proiectelor cu efect demonstrativ sau proiectelor de sprijin tehnic în beneficiul
autorităţilor locale, în vederea facilitării integrării în politica planificării zonale,
ca şi în planificarea utilizării terenurilor, contribuind la dezvoltarea sănătoasă a
mediului;
 proiectelor pregătitoare ce contribuie la implementarea politicii şi legislaţiei de
mediu ale Comunităţii, în special:
- protecţia şi utilizarea raţională a zonelor de coastă;
- reducerea deşeurilor, în special a celor toxice şi periculoase;
- prevenirea poluării apei, inclusiv tratarea canalizărilor;
- măsuri împotriva poluării şi acidificării aerului, ca şi împotriva acidizării
ozonului din troposferă.
Programul LIFE este deschis tuturor persoanelor fizice şi juridice înregistrate în UE
şi în anumite ţări candidate (Estonia, Ungaria, Letonia, România, Slovenia şi Slovacia).
LIFE III (2000-2004). Acest program dispune de un buget total de 640 milioane
euro, din care 47% pentru componenta NATURA şi 47% pentru componenta MEDIU.
– Programul ISPA finanţează proiecte mari de infrastructură în sectorul
protecţiei mediului şi al transporturilor. În ceea ce priveşte protecţia mediului,
obiectivul ISPA este să sprijine ţările beneficiare în alinierea standardelor UE din
domeniul protecţiei mediului. Din acest punct de vedere, ISPA se concentrează asupra
aplicării directivelor de protecţie a mediului care necesită mari costuri de implementare.
Acestea se referă la următoarele domenii:
 furnizarea apei potabile;
 tratarea apelor uzate;
 gestionarea deşeurilor solide şi a deşeurilor periculoase;
 poluarea aerului.
Implementarea acestor directive este strâns legată de îmbunătăţirea sănătăţii şi a
calităţii vieţii cetăţenilor şi are un impact pozitiv asupra coeziunii sociale şi economice a
ţărilor beneficiare.

6.4. Politicile de mediu pe domenii specifice


 Controlul poluării aerului (evaluarea calităţii pentru anumite produse, cum ar fi
combustibilii; standarde ale calităţii aerului; controlul nivelu-lui maxim admis
de emisii în cazul centralelor industriale).
 Chimicale, accidente industriale şi biotehnologie.
 Poluarea fonică (stabilirea nivelului maxim admis pentru poluare fonică de către
vehicule şi maşini industriale).
 Conservarea naturii (conservarea faunei şi florei, ca şi menţinerea varietăţii lor).
 Politica deşeurilor (incinerarea deşeurilor; transporturile de deşeuri; deversarea;
deşeurile provenite din ambalaje; bateriile folosite).
 Politica privind protecţia apei (standarde de calitate pentru anumite ape; limitarea
sau interdicţia deversării anumitor substanţe în apă).
 Politica cu privire la controlul poluării industriale (managementul de mediu şi
schemele de verificare; reducerea poluării).

53
Instituţii si politici europene

7. POLITICA MONETARĂ

7.1. Aspecte introductive


Pentru a face faţă provocărilor viitoare, cele mai importante sarcini ale UE sunt
intensificarea coordonării strategiilor economice naţionale şi stabilirea regulilor
generale.
În ultimii ani s-au realizat progrese importante în apropierea economiilor şi societăţilor
statelor membre. Următoarea etapă importantă în construirea UE este realizarea unei
politici economice comune. Cel mai de seamă pas al acestei etape a fost introducerea pe
piaţa comună a monedei unice, la 1 ianuarie 1999.
Principalul motiv pentru care a fost introdus acest proiect derivă dintr-un fapt
elementar: cheltuielile şi pierderile de resurse cauzate în mod independent de fiecare
naţiune în parte pot fi inutil de mari, mai ales în cazul ţărilor mici care sunt dependente de
altele. Nu naţiunile, ci Europa în totalitatea ei va intra în competiţie cu Orientul
Îndepărtat şi cu SUA. Naţiunile europene nu pot face faţă acestei competiţii în mod
individual.
Schimbările profunde în condiţiile de trai ale populaţiei europene au impus
realizarea unui progres semnificativ în desăvârşirea UE.
 Primul element este evoluţia uimitoare din domeniul mijloacelor de
transport. Atât transportul public, cât şi cel privat permit transportarea
persoanelor şi bunurilor la distanţe mari. În ultimii 30 de ani, timpul necesar
pentru a ajunge dintr-o localitate în alta a fost redus cu o viteză mai mare decât
în orice altă perioadă anterioară din istorie.
 Al doilea element este dezvoltarea tuturor mijloacelor informatice, reţelele
de computere permiţând accesul la informaţie oricărei persoane care vrea să
comunice. Fluxul informaţional este omniprezent.
Analizând faptele şi cifrele, orizontul trasat de graniţele naţionale pare în mod
inevitabil strâmt (mai ales în comparaţie cu alte puteri economice cum ar fi SUA şi Japonia).
Ceea ce era cândva idealul unei elite, astăzi acesta este dus mai departe de forţa a 370
milioane de consumatori. Mai mult de 160 milioane de potenţiali muncitori şi 16
milioane de întreprinderi realizează o producţie de peste 7.000 de milioane de euro
(tabelul 2 şi tabelul 3).
Tabel 2 - Dimensiunile UE în comparaţie cu S.U.A. şi Japonia
Suprafaţa Populaţia GDP*
Ţări
(1000 km2) (mil.loc.) (miliarde EURO)
Austria 84 8.0 182.01
Belgia 31 10.2 213.70
Danemarca 43 5.3 140.05
Finlanda 338 5.1 104.68
Franţa 544 58.4 1223.15
Germania 357 81.8 1853.34
Grecia 132 10.5 105.71
Irlanda 70 3.6 66.62
Italia 301 57.4 1011.86
Luxemburg 3 0.4 13.91
Olanda 42 15.5 318.30
Portugalia 92 9.9 88.63

54
Instituţii si politici europene
Marea Britanie 244 58.8 1134.03
Spania 450 39.3 472.04
Suedia 450 8.9 202.01
UE (total) 3236 373.1 7130.04
SUA 9373 265.6 7280.10
Japonia 378 125.8 3773.43
* GDP este valoarea totală monetară a bunurilor şi serviciilor produse într-un an

Tabel 3 – Piaţa muncii în UE


Populaţia activă* Număr de firme**
Ţări (mii loc.) (mii)
Austria 3,957 195
Belgia 4,148 495
Danemarca 2,759 170
Finlanda 2,512 120
Franţa 24,869 1,960
Germania 39,267 2,425
Grecia 4,154 705
Irlanda 1,368 125
Italia 22,584 3,990
Luxemburg 170 15
Olanda 7,224 425
Portugalia 4,759 600
Marea Britanie 28,398 2,680
Spania 15,488 2,510
Suedia 4,266 155
UE (total) 165,924 16,570
* Populaţia angajată şi aptă de angajat
** Numărul total de companii
Comerţul dintre statele UE s-a intensificat incredibil, astfel încât acum reprezintă cu
puţin sub 2/3 (63,1%) din comerţul activ total. Aceasta subliniază cât de importante sunt
celelalte 14 ţări pentru cea de a 15-a. Pentru toate acestea, un cadru instituţional unic este
şi va fi din ce în ce mai necesar.

7.2. Funcţiile politicii monetare


Intervenţiilor guvernamentale în domeniul economic le sunt atribuite, de obicei,
trei funcţii distincte:
A. Funcţia alocativă (pentru a stimula eficienţa, abundenţa şi dezvoltarea)
Unul dintre principalele obiective pe care UE le-a urmărit încă de la început a fost
crearea pieţei unice. Desăvârşirea ei a dus la încheierea unui proces iniţiat o dată cu
desfiinţarea taxelor vamale (prin semnarea Tratatului de la Roma, din 1957) şi continuat în
decembrie 1992 cu desfiinţarea barierelor vamale. Aceste bariere constituiau un simbol al
controlului statului asupra celor patru libertăţi funda-mentale: liberul tranzit al persoanelor,
bunurilor, serviciilor şi capitalului.

55
Instituţii si politici europene
Unul dintre principalele argumente în favoarea integrării europene se bazează pe
avantajele deţinerii unei pieţe mai mari în comparaţie cu cea pe care ar avea-o altfel
fiecare stat în parte. O piaţă de desfacere foarte mare poate susţine un anumit număr de
întreprinderi, inclusiv pe cele mari, care sunt supuse unei competiţii mărite. Acest lucru
exclude posibilitatea ca acestea să-şi exploateze dimensiunile pentru dobândirea unei
poziţii dominante în cadrul pieţei naţionale a statului din care fac parte. Intervenţia
organismelor Uniunii sub diverse forme (sfaturi, indicaţii, avertismente şi, în cele din urmă,
sancţiuni penale) constituie o activitate politico-economică adecvată, care are drept scop să
prevină:
a) ca marile întreprinderi să stabilească acorduri de cooperare care ar reinstitui,
într-o manieră mascată, frontierele vamale abolite de către piaţa europeană comună;
b) ca orice întreprindere, în virtutea poziţiei ei naturale, să exploateze situaţia pentru
a-şi mări puterea economică în dezavantajul consumatorilor, al concu-renţei şi al
furnizorilor;
c) ca statele individuale să subvenţioneze întreprinderile cu unicul scop de a
sprijini anumite companii naţionale, creând astfel dificultăţi pentru celelalte în-
treprinderi care sunt capabile să ofere, fără sprijin, aceleaşi produse sau servicii, la preţuri
mai mici.

Indiferent de latura concretă a fiecăruia dintre aspectele menţionate şi, în unele


cazuri, de nesiguranţa existentă în logica ce dictează adoptarea de măsuri, direcţia
indicată apare în mod evident:
 tot ceea ce stimulează eficienţa şi prosperitatea şi nu contravine principiilor
competiţiei poate, cel puţin teoretic, să fie reprodus de alţii cu aceleaşi
drepturi şi ar trebui considerat benefic;
 tot ceea ce obstrucţionează dreptul altora la iniţiativă trebuie exclus sau
refuzat.

B. Funcţia de reglare şi stabilizare


A doua funcţie se concentrează pe căutarea unor iniţiative potrivite pentru a
garanta faptul că efectele oricărui şoc survenit în derularea normală a activităţilor
economice se încadrează în anumite limite ce pot fi suportate, în mod colectiv şi
individual, de către ţările europene.
La nivel comunitar, raţionamentul care se află la baza acestei funcţii nu vizează doar
câştigarea sprijinului pentru realizarea stabilităţii care este, în general, răspândită în rândul
oamenilor de afaceri europeni, ci corespunde convingerii că, fără un cadru de referinţă
comun, realizarea individuală a stabilităţii este foarte dificilă. Adaptarea la noile circumstanţe
ar putea genera cheltuieli suplimentare, uneori foarte mari.
Pe de altă parte, chiar dacă nu există solicitări externe, actualul nivel de integrare, nu
numai între sistemele economice europene, ci între toate cele care au relaţii comerciale şi
financiare la scară internaţională, face şi mai dificilă realizarea individuală a stabilităţii. Un
număr de schimbări economice sunt, în prezent, influenţate de situaţii şi procese de adaptare
internă care interacţionează cu condiţiile externe predominante. Să luăm, de exemplu, rata
dobânzii – mobilitatea ridicată a capitalului stabileşte limite la valorile pe care le poate atinge
fiecare ţară. Alt exemplu îl constituie taxele de schimb: cândva erau considerate o metodă

56
Instituţii si politici europene
eficientă pentru politica monetară a unei ţări ce voia să-şi modifice rata comerţului cu alte
ţări. În prezent, este o metodă depăşită, din cauza dependenţei sale de fluxul financiar (ca
factor dominant pentru determinarea cererii şi ofertei monedei naţionale), a nivelului ridicat
de informaţie şi a abilităţii de prevedere privind piaţa financiară a operatorilor şi din cauza
strânsei interconexiuni dintre diversele sisteme economice privind organizarea proceselor de
producţie şi comercializarea bunurilor şi serviciilor, administrarea proprietăţilor şi, în cele din
urmă, din cauza aceloraşi criterii de distribuire a venitului naţional.
Din acest punct de vedere, UE a acţionat lent şi atent. Iniţial, acordurile se limitau la
trasarea unor obiective generale, puţin mai mult decât nişte simple recomandări pentru
fiecare ţară, care aveau în vedere păstrarea echilibrului balanţei de plăţi, protejarea puterii de
cumpărare internă şi externă a monedei naţionale şi menţinerea unui nivel ridicat de angajare.
Metodele folosite la acea dată erau, de asemenea, de ordin general: coordonarea politicilor
economice şi monetare, mai ales în situaţii dificile, realizarea unor intervenţii de sprijin
reciproc, inclusiv un sistem de împrumuturi în cazul în care o ţară avea probleme cu conturile
externe.
Domeniile care necesită o mai mare precauţie, de exemplu planurile strategice menite
să fie implementate, sunt evidente. Exercitarea politicii economice şi monetare este una
dintre prerogativele cele mai importante ale fiecărei naţiuni, ea fiind apărată cu înverşunare.
Cea mai importantă sarcină este facilitarea conştientizării utilităţii analizării şi discutării
problemelor, în urma cărora va veni de la sine nevoia de a pune în practică strategiile comune
şi, în cele din urmă, o politică economică şi monetară comună ca pivot esenţial al
programului de integrare politică.

C. Funcţia redistributivă
În toate statele membre există reglementări care prevăd intervenţia guvernu-lui
pentru sprijinirea persoanelor dezavantajate sau a zonelor mai puţin favorizate. În Europa,
unde fiecare naţiune este compusă dintr-o mare varietate de realităţi, reducerea inegalităţilor
existente în distribuirea veniturilor datorată abilităţilor diferite de exploatare a
oportunităţilor sau datorată minimalizării pierderilor gene-rate de dezvoltarea economică
este percepută ca o îndatorire civilă. În timpul procesului de construire a UE, populaţia a
devenit conştientă de faptul că tentativele de a creşte eficienţa producţiei şi efectele
expansiunii economice au generat consecinţe dureroase şi inacceptabile pentru anumite
grupuri sociale din diverse ţări.
Prin urmare, este normal să considerăm că cel puţin o parte din beneficiile obţinute
în urma integrării pieţelor de desfacere vor fi redistribuite acelor zone sau acelor ţări care
au rămas în urmă sau care nu sunt sigure cum să folosească potenţialele beneficii
asigurate de integrare şi, de exemplu, anumitor sectoare ale forţei de muncă ce au avut
probleme din cauza accelerării procesului de adaptare necesar construirii pieţei comune.
Cu toate că s-a înregistrat o anumită întârziere, inevitabilă, dacă analizăm interacţiunile
organizatorice, UE şi-a implementat propriile măsuri pentru atingerea unui obiectiv de
importanţă majoră: creşterea coeziunii. Aceste măsuri cuprind două mari seturi de
metode: politicile regionale şi politicile sociale.

În scopul întăririi coeziunii economice şi sociale a fost creat un nou cadru de


intervenţii, care să poată fi implementat prin intermediul a diferite tipuri de fonduri
instituţionale, care au ca obiective:

57
Instituţii si politici europene
 promovarea dezvoltării regiunilor al căror progres are un ritm lent;
 promovarea restructurării în regiunile care au înregistrat un anumit declin în unele
sectoare industriale;
 diminuarea dificultăţilor generate de şomajul pe termen lung;
 sprijinirea iniţiativelor de facilitare a angajării tinerilor;
 facilitarea adaptării muncitorilor la schimbările industriale şi la evoluţia
sistemelor de producţie;
 restructurarea zonelor rurale (şi a anumitor activităţi piscicole);
 sprijinirea regiunilor cu o densitate scăzută a populaţiei.

În cadrul unei strategii economice care nu se poate baza pe metodele folo-site de


către state privite în mod individual, urmărirea obiectivelor UE trebuie să se facă prin
două canale:
 printr-o reglementare generală a activităţilor economice în cadrul UE;
 prin intervenţii directe, facilitate şi sprijinite prin încredinţarea puterii de
iniţiativă şi a resurselor financiare ale organismelor UE.
Trasarea unui cadru general al reglementărilor este la fel de importantă ca
intervenţia directă, cu toate că nu implică în mod explicit repartizarea resurselor
financiare pentru anumite scopuri (acaparează doar anumite resurse: cele necesare pentru
funcţionarea instituţiilor Uniunii, cele necesare pentru elaborarea, delibera-rea şi
implementarea deciziilor normative).
Intervenţiile directe apar sub forma unor transferuri destinate tuturor statelor
europene. În acest fel pot fi folosite politicile comune (de exemplu, în favoarea
agriculturii, fierului şi oţelului, mediului înconjurător sau energiei). În mod alternativ,
sunt menite să rezolve probleme specifice, care este posibil să nu privească toate statele
membre, ci mai degrabă numai pe unele dintre ele (de exemplu: politicile regionale şi
sociale pentru înlăturarea obstacolelor structurale ivite în calea procesului de îmbunătăţire
a condiţiilor de viaţă şi de muncă în anumite zone sau pentru anumite straturi sociale ale
populaţiei).

Se poate identifica o corespondenţă între metodele mai sus menţionate şi funcţiile


politicii monetare, la care s-a făcut referire mai devreme:
 Funcţia alocativă este îndeplinită mai ales prin directive şi reglementări.
 Funcţia de reglare şi stabilizare se asigură prin strategii comune (de exemplu,
cele care au condus la crearea Uniunii Economice şi Monetare).
 Funcţia redistributivă este asigurată de strategii speciale menite să asigure, prin
intervenţii punctuale, o coeziune economică şi socială maximă între cetăţenii
europeni.

Putem concluziona spunând că instituţiile UE au numeroase sarcini economice şi


monetare. Aceste sarcini ar trebui sporite pentru a realiza unificarea. Cea mai im-portantă
sarcină a fost înfiinţarea Uniunii Economice şi Monetare.

58
Instituţii si politici europene

7.3. Uniunea Economică şi Monetară

Tratatul asupra Uniunii Economice şi Monetare a fost semnat la Maastricht în


februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul prevedea 3 etape:
 Etapa 1: Coordonarea şi liberalizarea financiară (1.07.1990 – 31.12.1993).
Ea prevedea:
- liberalizarea completă a mişcării de capital;
- creşterea resurselor destinate corectării dezechilibrelor dintre regiunile
europene (fondurile structurale);
- convergenţa economică în ceea ce priveşte supravegherea multilaterală a
politicilor economice ale statelor membre;
- punerea la punct, în mod progresiv, a unei coordonări a politicilor monetare.
 Etapa 2: Crearea unor noi structuri (1.01.1994 – 31.12.1998). Ea
presupunea:
- crearea unui Institut Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, ca
precursor al Băncii Centrale Europene (BCE), alcătuit din guvernatorii
Băncilor Centrale Naţionale;
- independenţa Băncilor Centrale Naţionale;
- reglementări privind interdicţia unor deficite bugetare excesive;
- coordonarea politicii monetare.
 Etapa 3: Transferul responsabilităţilor (1.01.1999 – 1.01.2002). Ea
prevedea:
- existenţa unei politici monetare unice în zona Euro;
- fixarea ratelor de schimb între ţările participante;
- instituirea monedei unice.

Tratatul de la Maastricht prevedea crearea Uniunii Monetare cel mai târziu la


începutul anului 1999, de către statele care îndeplineau următoarele patru criterii de
convergenţă:
 Stabilitatea preţurilor. Statele membre trebuiau să demonstreze că în cursul
ultimului an care preceda trecerea la cea de a treia fază rata inflaţiei nu depăşea
cu mai mult de 1,5% media celor trei state ale UE care aveau cea mai scăzută
rată a inflaţiei.
 Finanţele publice. Statele membre trebuiau să demonstreze că deficitul lor nu
depăşea 3% din PIB, iar datoria publică nu depăşea 60% din PIB.
 Stabilitatea cursurilor de schimb. Statele membre trebuiau să respecte
marjele normale de fluctuaţie prevăzute prin mecanismele de schimb ale
Sistemului Monetar pe o perioadă de cel puţin doi ani.
 Rata dobânzii. Aceasta nu trebuia să varieze mai mult de 2% faţă de media
ratelor celor trei state cu cele mai mici rate ale dobânzii.

A. Caracteristicile Uniunii Economice şi Monetare


 Uniunea Economică şi Monetară (UEM) este concretizarea politicii
monetare în cadrul pieţei unice.

59
Instituţii si politici europene
 UEM se referă la zona din cadrul pieţei unice a Uniunii Europene unde
circulă o monedă unică şi unde populaţia, bunurile, serviciile şi capitalul circulă
fără restricţii.
 Deoarece comerţul dintre statele membre ale Uniunii Europene atinge 60% din
volumul total al comerţului acestora, UEM este elementul complementar firesc pentru
piaţa unică. Ea constituie o necesitate economică.
Introducerea monedei euro a condus la dispariţia costurilor ridicate ale tranzacţiilor
determinate de conversia valutară şi nesiguranţa legată de instabilitatea ratelor de
referinţă. O piaţă unică mai eficientă contribuie la impulsionarea creşterii economice şi a
angajării de personal, în timp ce moneda euro contribuie la consolidarea stabilităţii
monetare internaţionale. Uşurinţa comparării preţurilor în euro conduce la o
competitivitate crescută a companiilor şi la stabilitatea livrării, în unele cazuri conducând
la reducerea preţurilor la consumatori.

B. Obiectivele Uniunii Economice şi Monetare


Obiectivele UEM sunt:
 preţuri stabile;
 finanţe publice puternice;
 dezvoltare economică;
 creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.

UEM se bazează pe ideea că preţurile stabile, alături de finanţe publice puternice,


constituie cea mai bună bază pentru creşterea economică şi crearea de locuri de muncă.
– Stabilitatea preţurilor se asigură prin echilibrul realizat între politica
monetară a Băncii Centrale Europene şi politicile bugetare ale statelor membre. Tratatul
Uniunii Europene a făcut din această stabilitate obiectivul principal al BCE. În
decembrie 1998, BCE indica faptul că acest obiectiv va fi atins atâta timp cât fluctuaţia
preţurilor este mai mică de 2%.
Acţiunile de politică monetară referitoare la stabilitatea preţurilor au în vedere
creşterea sau diminuarea ratei dobânzii pe termen scurt. În plus, politicile BCE vizează
susţinerea obiectivelor economice de mare importanţă pentru UE, precum creşterea
economică şi crearea de locuri de muncă, cu condiţia ca acestea să nu afecteze stabilitatea
preţurilor.

– Întărirea finanţelor publice este impusă de Tratat, iar mijloacele de realizare


a acestui obiectiv sunt reglementate prin Pactul de Stabilitate şi de Creştere Economică.
Deficitele bugetare scăzute contribuie la menţinerea unei rate a dobânzii pe termen
scurt puţin ridicate şi favorizează menţinerea ratei dobânzii pe termen lung la cel mai
scăzut nivel posibil, fapt ce avantajează investiţiile.
Disciplina bugetară reduce volumul datoriei publice şi disponibilizează bani publici
pentru punerea în practică a politicilor pe termen lung în direcţia susţinerii creşterii
economice şi a creării de locuri de muncă.

60
Instituţii si politici europene

C. Mijloacele de realizare a obiectivelor UEM

Aceste mijloace au în vedere:


 supravegherea şi coordonarea riguroasă;
 acţiunile preventive;
 tehnicile de schimbare a opiniei.

– Acţiunea de supraveghere şi coordonare este necesară pentru a urmări în ce


măsură politicile economice ale statelor membre susţin obiectivele comune în materie de
preţuri şi de buget, precum şi în vederea preîntâmpinării disfuncţionalităţilor UEM.
Procedura începe în fiecare an cu orientările generale ale politicii economice, adoptate
în fiecare vară de ECOFIN după aprobarea lor de către Consiliul European. Acestea indică
priorităţile politicii macroeconomice a statelor membre, mai ales ale politicilor ce
afectează pieţele forţei de muncă, bunurilor şi serviciilor.

– Acţiunile preventive sunt necesare pentru ca economiile naţionale să continue


politicile axate pe obiectivele creşterii economice şi stabilităţii. Spre sfârşitul anului,
statele membre ale zonei Euro îşi prezintă programul de stabilitate, iar ţările în curs de
aderare “programele de convergenţă”. Statele membre trebuie să prezinte planuri în care să
explice cum intenţionează să atingă bugete echilibrate sau excedentare, astfel încât să aibă o
marjă de acţiune în cazul unei descreşteri economice, fără a depăşi plafonul de 3% deficit în
raport cu PIB-ul înscris în Pactul de Stabilitate şi de Creştere Economică. Comisia avizează
fiecare program, ceea ce constituie baza de verificare şi recomandări ale ECOFIN către
statele membre.

– Tehnica schimbării de opinie face parte din procedura de supraveghere a statelor


membre astfel încât deficitele lor bugetare să nu depăşească plafonul de 3% din PIB. Dacă se
constată că o ţară s-a detaşat semnificativ de obiectivele fixate, Comisia alcătuieşte un raport
către Consiliu, care poate recomanda statului respectiv adoptarea măsurilor corective
necesare. Un stat membru poate fi sancţionat dacă după 6 luni nu şi-a îndeplinit
angajamentele de disciplină bugetară. Sancţiunile, la început sub forma unui depozit
nepurtător de dobândă, pot fi evitate în circumstanţe excepţionale, precum recesiunea sau
catastrofele naturale.

7.4. Moneda EURO

Euro22 este denumirea monedei unice a statelor membre participante la zona


Euro.
Începând cu 1 ianuarie 1999, monedele naţionale ale statelor respective au devenit
subdiviziuni ale euro.

22
Codul pentru euro este "EUR", iar simbolul €. Acest simbol seamănă cu litera E tăiată însă de două linii
paralele orizontale. Sursa de inspiraţie a constituit-o litera grecească epsilon, făcându-se astfel referire la
leagănul civilizaţiei europene şi, totodată, la prima literă a cuvântului "Europa". Liniile paralele sugerează
stabilitatea monedei euro.

61
Instituţii si politici europene

La 1 ianuarie 2002 are loc înlocuirea monedelor naţionale a 12 state cu


moneda euro. Lansarea monedei unice a fost apreciată ca cea mai importantă
revoluţie monetară din istorie.

Rolul zonei Euro


 Putem spune că, o dată cu introducerea euro, a apărut o nouă putere
economică. Cu cei aproximativ 300 de milioane de consumatori, zona Euro a
devenit cea mai mare piaţă de desfacere din lume, înaintea Statelor Unite ale
Americii (270 milioane de consumatori) şi Japoniei (127 milioane de
consumatori).
 Rolul important al zonei Euro rezultă şi din faptul că, în această zonă,
puterea de cumpărare este ridicată, ea fiind depăşită doar de Statele Unite.
Astfel, 15% din valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor realizate la nivel
mondial provin din zona Euro, Statele Unite contribuind cu 20% la realizarea
PIB-ului mondial, iar Japonia cu 7,7%. În aceste condiţii, zona Euro a devenit
a doua regiune economică a lumii.
 Se preconizează, de asemenea, că zona Euro va deveni cel mai mare
producător mondial şi va deţine cea mai ridicată pondere în comerţul
mondial.

8. POLITICA PRIVIND DEZVOLTAREA REGIONALĂ

8.1. Regiunile de dezvoltare – bază a politicii regionale

O regiune poate fi definită ca o zonă a unui teritoriu având un ansamblu de


caracteristici interne (proprii) distincte şi consistente (acestea putând fi fizice sau
umane) care îi conferă o anumită unitate semnificativă şi care o distinge de alte zone
învecinate.
Definirea regiunilor trebuie:
 să fie orientată în sensul identificării problemelor teritoriale;
 să fie astfel făcută, încât să permită identificarea unor spaţii adecvate pentru
anumite tipuri de acţiuni, precum alocarea de fonduri, aplicarea diferenţiată a
taxelor, cooperarea sau parteneriatele etc;
 să fie realizată de către specialişti în dezvoltare regională, decidenţi şi cetăţeni
la nivelul regiunilor.
Numărul de criterii care pot contribui la delimitarea unei regiuni este nesfârşit:
atribute fizice, caracteristici socio-economice, de limbă, gradul de încărcă-tură teritorială
(Whittlesey, Richieri) sau prin prisma mecanismelor de constituire etc. De exemplu, după

62
Instituţii si politici europene
caracterul de participare a masei, energiei şi informaţiei în structurarea teritoriului,
regiunile pot fi:
 omogene;
 funcţionale;
 polarizate.
Din punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare consideră regiunea drept
una dintre cele mai bune forme de organizare spaţială a informaţiei, iar regiunile
funcţionale sunt socotite de importanţă majoră pentru procesul şi obiectivele
planificării şi dezvoltării.
Putem vorbi şi de alte tipuri de regiuni:
 regiuni aglomerate;
 regiuni în declin;
 regiuni geografice;
 regiuni istorice;
 regiuni naturale;
 regiuni de planificare;
 regiuni subdezvoltate.

Din unghiul politicilor de dezvoltare comunitară, regiunea desemnează o


diviziune teritorială a unei ţări, care poate fi administrativă sau nu. Utilizarea
termenului de regiune în contextul politicilor de coeziune economică şi socială se loveşte
de două impedimente. Prima dificultate se referă la absenţa unei demarcaţii clare a
regiunii din punct de vedere economic. Cel de-al doilea obstacol este dat de eterogenitatea
teritorial-administrativă a statelor membre ale Comunităţii Europene. Din aceste motive,
atât în viziunea Tratatului de la Roma, cât şi în a celorlalte care i-au urmat, cuvântul regiune
semnifică o arie geografică în sens general.

Unităţile de bază pentru politica regională sunt regiunile de dezvoltare şi ariile


prioritare.
– O regiune de dezvoltare poate fi definită şi delimitată în spaţiu, în raport cu
anumite interese şi obiective specifice. Poate fi o regiune administrativă dacă mărimea,
structura şi funcţiile sale sunt adecvate, sau poate fi rezultatul unei agregări complexe de
factori şi criterii, care răspund nevoilor de a constitui structuri instituţionale eficace. O
definiţie cuprinzătoare în acest sens este oferită de către Parlamentul European:
“Prin regiune de dezvoltare se înţelege un teritoriu care formează, din punct de
vedere geografic, o unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există
continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente comune, dorind să-şi păstreze
specificitatea astfel rezultată, dar şi să se dezvolte cu scopul de a stimula progresul
cultural, social şi economic”.
Regiunile de dezvoltare apar pentru a orienta politica regională a guvernului,
în sensul reducerii dezechilibrelor teritoriale majore de dezvoltare dintre ariile cele
mai dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate; în acelaşi timp, regiunile de dezvoltare sunt
cel mai bun cadru de implementare şi evaluare a politicii de dezvoltare regională.
– Ariile prioritare permit structurarea unor programe specifice de dezvoltare
în domenii precum industria, agricultura, şomajul, mediul înconjurător etc., având ca
actori nu numai guvernul, ci şi autorităţile de la nivel teritorial sau local. Ariile
prioritare, definite ca subregiuni sau grupări de localităţi, sunt utile pentru reducerea
disparităţilor intra-regionale.

63
Instituţii si politici europene
Ariile prioritare au o compoziţie a populaţiei care este mai puţin favorabilă
dezvoltării (este îmbătrânită, cu nivel redus de instruire, grad redus de urbanizare etc.)
şi/sau prezintă disfuncţionalităţi grave, asociate cu tipuri specifice de activităţi.

8.1.1. Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS)

La începutul anilor `70, Eurostat-ul împreună cu alte departamente ale Comisiei


Europene au stabilit Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS) ca un sistem
unic şi coerent de divizare a teritoriului UE cu scopul de a furniza statistici regionale
pentru Comunitatea Europeană.
Începând cu anul 1988, regiunile care fac subiectul politicilor de dezvoltare sunt
desemnate potrivit NUTS şi trebuie să satisfacă criterii economice unitare în ceea ce
priveşte PIB/locuitor şi rata şomajului.
Până la începutul anului 2001 clasificarea NUTS nu a avut nici bază legală şi nici o
reglementare care să stabilească în detaliu regulile pentru compilarea şi actualizarea
sistemului, aceste aspecte făcând subiectul unui "gentlemen's agreements" între statele
membre şi Eurostat, adeseori în urma unor lungi şi dificile negocieri.

Reglementarea propusă de către Comisia Europeană în februarie 2001 prevede


următoarea structură:
l. Clasificarea NUTS cuprinde pentru fiecare regiune un nume şi un cod specific.
Ea subdivide teritoriul economic al Comunităţii, aşa cum a fost definit în Decizia 450/91,
în unităţi teritoriale (regiuni).
2. Clasificarea NUTS este ierarhică. Ea subdivide fiecare stat membru în regiuni
de nivel NUTS l, fiecare dintre acestea subdivizându-se în regiuni de nivel NUTS 2, care
la rândul lor se subdivid în regiuni de nivel NUTS 3.
3. O regiune poate reprezenta mai multe niveluri NUTS.
4. Două regiuni din acelaşi stat membru nu pot fi identificate prin acelaşi nume.
Dacă două regiuni din state membre diferite au acelaşi nume, identifica-torul de ţară se
adaugă la numele regiunii.

Criteriile de clasificare a regiunilor conform NUTS sunt:


1. Unităţile administrative existente în statele membre constituie primul criteriu
folosit la definirea regiunilor. În acest sens, "unitate administrativă" înseamnă o arie
geografică care are puterea de a adopta decizii politice sau administrative pentru aria
în cauză în cadrul legal şi instituţional al statului membru.
2. Stabilirea nivelului NUTS relevant de încadrare a unităţilor administrative
dintr-o clasă dată a unui stat membru se va face ţinând seama de mări-mea medie a
acestei clase a unităţilor administrative ale statului membru care trebuie să se situeze
între anumite limite ale populaţiei (vezi tabelul 4).

64
Instituţii si politici europene

Tabelul 4. - Limite ale populaţiei de încadrare a nivelurilor NUTS


Minimum Maximum Max/min
Nivelul
NUTS 1 3.000.000 7.000.000 2,33
NUTS 2 800.000 3.000.000 3,75
NUTS 3 150.000 800.000 5,33

 Nivelul I corespunde întregului teritoriu al unui stat membru. În


consecinţă, există 15 NUTS de nivel 1.
 Nivelul II corespunde unei unităţi teritoriale mai mici decât statul, cu
excepţia Danemarcei, Luxemburgului şi Irlandei, unde nivelul II coincide
cu nivelul I.
În cele mai multe cazuri, un NUTS de nivel II echivalează cu o diviziune politică
regională (Austria, Franţa, Spania etc.). În alte cazuri, ca în Germania de exemplu,
anumite NUTS de nivel II reprezintă subdiviziuni ale unei regiuni politice, adică a unui
land. Exemple de NUTS II sunt Andalucia (Spania), Lombardia (Italia) sau Burgenland
(Austria).
 Nivelul III corespunde unei regiuni de nivel II având în multe cazuri o
organizare teritorială proprie (o provincie, o zonă metropolitană). Exemple
de NUTS de nivel III sunt Haut-Rhin (Franţa), Valle d’Aosta (Italia) sau Kent
(Regatul Unit).
3. Dacă pentru un anumit nivel NUTS în statul membru nu există unităţi
administrative de scară potrivită cu cea de mai sus, acest nivel NUTS va fi constituit
prin agregarea unui număr adecvat de unităţi administrative mai mici existente.
Această agregare se va face ţinând seama de caracteristicile geografice, socio-economice,
istorice, culturale şi/sau alte criterii relevante. Unităţile rezultate prin agregare vor fi
numite "unităţi non-administrative".
4. Dacă populaţia unui întreg stat membru este mai mică decât pragul maxim al
unui nivel NUTS dat, atunci întregul stat membru va fi o regiune NUTS de acel nivel.
Se poate observa că diviziunile NUTS au la bază două criterii, unul
administrativ şi altul care priveşte numărul de locuitori, amândouă fiind în strânsă
legătură cu modul de evaluare şi implementare a acţiunilor comunitare prin intermediul
fondurilor structurale.
Potrivit criteriului administrativ, regiunea reprezintă o arie geografică rezultată
prin divizarea teritoriului unui stat membru al UE într-un număr finit de unităţi
spaţiale în funcţie de competenţele autorităţilor locale. Regiunea astfel delimitată
reflectă o voinţă politică, are un caracter statutoriu în practica administrativă a statului
membru, este clar definită şi, de regulă, universal recunoscută, fiind relativ stabilă ca
demarcaţie.
În cadrul Uniunii Europene, politica de dezvoltare regională se realizează la
nivelul NUTS II. Nu în toate cazurile regiunile NUTS II au caracter administrativ
(tabelul 5). Mărimea medie a regiunilor situate la acest nivel este de cca. 13.000 kmp, iar
populaţia este de aproximativ două milioane de locuitori. Numărul mediu de unităţi NUTS
II pe ţară este 15. Germania, ţara cea mai populată, cu peste 80 de milioane de locuitori, are
un număr de 40 de regiuni NUTS II.

65
Instituţii si politici europene
Tabelul 5 Nivelurile NUTS şi administrative din ţările UE – exemple (cu litere
groase sunt regiunile care au statut administrativ)

Ţările UE NUTS I NUTS II NUTS III


Arrondissement
1 Belgia Regions 3 Provinces 9 s 43
2 Danemarca 1 1 Amter 15
ZEAT +
3 Franţa 8+1 Regions 22+4 Departements 96+4
DOM

4 Germania Lander 16 Regierungsbezirke 40 Kreise 543

Grup de
Regiuni de
5 Grecia regiuni de 4 13 Nomoi 51
dezvoltare
dezvoltare
Gruppi di
6 Italia 11 Regioni 20 Provincie 95
regioni
COROP+
7 Olanda Landsdelen 4 Provinces 12 40
Regio`s
Commissaoes de
Continente +
coodenacao Grupări de
8 Portugalia Regioes 1+2 5+2 30
regional+Regioes municipalităţi
autonomas
autonomas
Agrupacio
Comunidades
n de
autonomas +
9 Spania comunidad 7 17+1 Provincias 50+2
Melilla Z
es
Ceuta
autonomas
Marea Standard Counties/Local
10 11 Group of counties 35 65
Britanie regions authorities areas

Numărul regiunilor NUTS II a depăşit 200 o dată cu extinderea UE în 1995.


Statistic, nivelul disparităţilor dintre aceste regiuni este urmărit la nivelul mai multor
indicatori economici şi sociali, dar cel mai important şi relevant rămâne valoarea
PIB/locuitor. Evoluţia în timp a acestui indicator reflectă creşterea sau descreşterea
disparităţilor inter-regionale (tabelul 6) şi stă la baza deciziilor politice privitoare la
modul de alocare a fondurilor structurale şi a celorlalte instrumente financiare.

66
Instituţii si politici europene
Tabelul 6. Disparităţi inter-regionale în ţările UE (exemple)

PIB Regiunea PIB


Nr. Regiunea cu Raport
Ţara relativ cu nivel PIB relativ
crt. nivel PIB maxim max/min
% minim %
Ile – de –
1 Franţa 163,1 Guadelupa 40,1 4,07
France
2 Germania Hamburg 193,9 Dessau 55,2 3,51
3 Austria Viena 165,1 Burgenland 71,3 2,32
4 Italia Emilia Romagna 130,9 Calabria 59,1 2,21
5 Belgia Bruxelles 172,3 Hainaut 81,3 2,12
6 Marea Britanie Greater London 138,4 Merseyside 72,5 1,92
7 Spania Madrid 99,6 Extemadura 55,0 1,81
8 Portugalia Lisabona 88,5 Acores 49,9 1,77
9 Grecia Atica 75,0 Ipeiros 43,4 1,73
10 Finlanda Uusimaa 123,9 Ita-Suomi 74,0 1,67
11 Olanda Groningen 129,6 Friesland 87,5 1,48
Ostra
12 Suedia Stockholm 122,1 91,0 1,34
Mellansverige

Aparent paradoxal, disparităţile sunt mai mari în ţările puternic dezvoltate, cum este
cazul Germaniei, Franţei, Belgiei, Austriei sau Marii Britanii.
În cazul Germaniei, diferenţa este dată de landurile est-germane, în ciuda faptului
că au recuperat rapid o parte a decalajului de dezvoltare existent în 1989.

În celelalte cazuri este vorba de o combinaţie între existenţa unor regiuni dominate
de prezenţa unor mari metropole precum Londra, Paris, Viena sau Bruxelles, concomitent cu
existenţa unor zone periferice mai slab dezvoltate, ca în cazul departamentelor de peste
mări ale Franţei sau al regiunii de est a Austriei.
Eliminarea cazurilor particulare aduce pe primul loc în Europa cazul Italiei, cu
diferenţe notabile între nord şi sud, urmată de Spania, Portugalia şi Grecia.

8.2. Definirea şi necesitatea politicii de dezvoltare regională

Politicile regionale reprezintă instrumente specifice, operaţionale, de realizare a


obiectivelor strategice, respectiv modalităţi de a pune pârghiile de intervenţie a statului
în serviciul soluţionării problemelor dezvoltării economice regionale.
Cele trei mari imperative ale politicilor regionale sunt:
 realizarea unei distribuţii echilibrate a veniturilor şi a condiţiilor de viaţă pe
plan regional;
 diminuarea, în anumite limite, a şomajului pe regiuni;
 micşorarea riscului scăderii populaţiei unei regiuni ca urmare a emigrării.

Transpunerea în practica economico-socială a politicii regionale se realizează cu


ajutorul planificării regionale, care conduce la activarea instrumentelor politicii

67
Instituţii si politici europene
regionale şi la organizarea obiectivelor şi mijloacelor acesteia pe o perioadă determinată
în viitor.
Planificarea regională este definită prin cele două componente principale ale
sale şi anume:
 componenta economico-socială care se referă la măsurile de ordin economic
şi social menite să asigure o dezvoltare regională echilibrată prin atenuarea
disparităţilor existente în interiorul fiecărei regiuni şi între regiuni la nivel
naţional;
 componenta fizică care vizează problemele amplasării în teritoriu a
edificiilor economice şi social-culturale.
Concretizarea activităţii de planificare regională se regăseşte în planu-
rile/programele de dezvoltare regională sub aspect economico-social la nivel naţional
şi la nivel regional.

Politica de dezvoltare regională reprezintă ansamblul de măsuri pe care


autorităţile guvernamentale centrale le iau în favoarea dezvoltării socio-economice a
regiunilor defavorizate. Principiul enunţat se regăseşte la nivelul ţărilor membre, dar şi al
Uniunii Europene în ansamblu, prin politica pe care o dezvoltă la nivel comunitar.
Comunitatea Europeană consideră că politica regională trebuie să se realizeze la
nivel european din patru considerente:
 în primul rând, Uniunea Europeană consideră că eficienţa politicilor regionale
ale statelor membre poate fi îmbunătăţită, prin concentra-rea fondurilor
disponibile acolo unde acestea sunt necesare, adică la nivelul celor mai
defavorizate regiuni ale Europei;
 în al doilea rând, Uniunea Europeană îndeplineşte şi un rol de coordonare
(aceasta poate coordona politicile regionale ale statelor membre pentru a
preveni concurenţa "exterioară" excesivă între ţările europene în privinţa
investiţiilor străine, destinate proiectelor de dezvoltare. De asemenea, este
necesară şi o coordonare a politicilor proprii în domeniu ale Uniunii);
 în al treilea rând, este utilizat argumentul "interesului comun" pentru
asigurarea unităţii sociale în interiorul Uniunii, considerându-se inac-
ceptabilă existenţa unor dezechilibre majore, în ceea ce priveşte nivelul
şomajului sau al veniturilor;
 în al patrulea rând, cea mai importantă justificare pentru o politică regională
unitară la nivelul Uniunii Europene este "argumentul dinamic", care afirmă că
dezechilibrele regionale pot constitui o barieră majoră în calea adâncirii
integrării.

8.3. Obiectivele şi principiile politicii de dezvoltare regională

A. Obiectivele politicii de dezvoltare regională


Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională sunt următoarele:
 promovarea progresului economic şi social într-un mod echilibrat şi posibil de
realizat prin întărirea coeziunii economice şi sociale;
 dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu întârzieri în dezvoltare;
 reconversia regiunilor grav afectate de declinul industrial;
68
Instituţii si politici europene
 dezvoltarea zonelor rurale. Acest obiectiv îşi propune să redistribuie forţa de
muncă din agricultura clasică spre îndeletniciri specifice zone-lor rurale
(agroturismul, microindustria artizanală);
 dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor ce au o densitate a
populaţiei extrem de redusă (sub 8 locuitori/km). Acest obiectiv a fost
introdus în 1995, după aderarea ţărilor nordice (Suedia şi Finlanda) care se
confruntau cu o astfel de problemă;
 solidaritatea între regiunile prospere şi cele mai puţin prospere din zonele
aflate în declin;
 diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea
dezvoltării echilibrate şi pe revitalizarea zonelor defavorizate;
 preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre.

B. Principiile de bază ale politicii de dezvoltare regională


Importanţa problemelor legate de situaţiile de decalaj, complexitatea procesului de
controlare a politicilor adoptate, precum şi volumul de resurse aflate în exploatare fac
necesară stabilirea unor principii de bază pe care să se sprijine politica regională a UE.
Aceste principii sunt următoarele:
 Concentrarea efortului financiar asupra celor mai grave probleme.
 Parteneriatul sau cooperarea între Comisie, statele membre şi alte autorităţi
sau organisme, inclusiv parteneri economici şi sociali.
 Planificarea - programarea acţiunilor pe o perioadă de trei sau şase ani.
 Cofinanţarea - contribuţia financiară a diferiţilor actori implicaţi în realizarea
programelor şi proiectelor de dezvoltare regională.
 Sprijinul comunitar – supliment pentru cheltuielile structurale ale statelor
membre. Aceasta înseamnă că acest tip de cheltuială trebuie menţinută de fiecare
stat cel puţin la nivelul înregistrat în perioada anterioară programată.

8.4. Tipuri de politici de dezvoltare regională

Experienţele din ultimele două decenii pun în evidenţă existenţa următoarelor


tipuri de politici de dezvoltare regionale şi locale:
 politici iniţiate la nivel central;
 politici ce susţin dezvoltarea întreprinderilor private;
 politici iniţiate la nivel local sau regional.
– Politicile de dezvoltare regională şi locală iniţiate la nivel central au fost
practicate într-un climat economic stabil, după cel de-al doilea război mondial, şi constau în
redistribuirea centralizată a resurselor. Totuşi, aceste politici nu au condus la rezultate
satisfăcătoare mult timp, având în vedere limitele acestora:
 repartizarea sectorială a resurselor a condus la fragmentarea rezultatelor;
 turbulenţa climatului economic din anii '70 (cele două creşteri ale preţului
petrolului) a transformat activitatea de susţinere a iniţiativei industriale şi
locale, a inovaţiei şi antreprenoriatului într-o activitate viitoare de stopare a
acestora, rigidizând piaţa, inclusiv piaţa forţei de muncă;
 regiunile cele mai slabe, caracterizate de structuri organizaţionale şi
tehnologice clasice nu se puteau dezvolta prin politici centralizate de alocare
a resurselor, care erau neadecvate problemelor regionale.
69
Instituţii si politici europene
– Politica dezvoltării regionale şi locale ce susţine dezvoltarea între-
prinderilor private, a fost practicată cu succes la sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor
'80, şi se baza pe funcţionarea mecanismelor pieţei. Dezvoltarea regională şi locală
văzută prin practicarea acestor politici permitea întreprinzătorului să se poziţioneze în
mediul economic, social, politic, regional şi local să introducă inovaţia, să îşi asume riscul şi
să se adapteze cu mai multă uşurinţă circumstanţelor.
– Politicile dezvoltate la nivel regional sau local sunt practicate în economiile
regionale şi locale slabe din punct de vedere structural, fără rezultate în urma
practicării celor două tipuri de politici discutate anterior. În acest caz, apare
evidenţiat rolul comunităţii locale în stimularea iniţiativelor de dezvoltare locală şi
regională şi atragerea resurselor exogene acestora.
Astfel, individualizarea politicilor de dezvoltare regională permite dezvoltarea
armonioasă a acestora prin adoptarea politicilor de dezvoltare ce aplică principiul
avantajului local, al complementarităţii dintre zonele urbane şi cele rurale.

8.5. Caracteristicile politicii de dezvoltare regională

– “Politica regională europeană este înainte de toate o politică de solidaritate”,


afirma Michel Barnier, comisar european responsabil cu politica regională. Uniunea
Europeană contribuie la:
 dezvoltarea regiunilor aflate în întârziere sub aspect economic, faţă de media
europeană de dezvoltare economică;
 reconversia zonelor industriale aflate în dificultate;
 diversificarea activităţilor zonelor agricole aflate în declin;
 regenerarea cartierelor oraşelor depopulate.

– Politica regională europeană este o adevărată politică bazată pe solidaritate


financiară. Ea permite transferul a mai mult de 35% din bugetul Uniunii, alimentat
în mare parte de către statele membre cele mai bogate, spre regiunile defavorizate.
Este un demers care favorizează nu numai ţările cu un nivel de dezvoltare mai scăzut în
raport cu media UE, ci şi ţările mari contribuabile la bugetul comunitar, ale căror
întreprinderi profită de importante posibilităţi de investiţii şi de transfer de know-how
economic şi tehnologic, mai ales spre regiunile în care activităţile economice stagnează.
Datorită politicii regionale, ansamblul regiunilor participă la îmbunătăţirea
competitivităţii Uniunii.

– Politica regională este o politică cu adresabilitate şi rezultate con-crete. Iată


câteva exemple de acţiuni ale politicii regionale europene:
 Politica regională a contribuit la ajutorarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de
muncă, la creşterea standardului de viaţă, atât la nivelul statelor, cât şi al
regiunilor lor.
 Datorită acestei politici, au fost construite şi modernizate autostrăzi, trenuri de
mare viteză, aeroporturi pentru a lega regiunile periferice de marii poli de
dezvoltare economică.
 În regiunile îndepărtate au fost înfiinţate întreprinderi mici şi mijlocii.
 Situaţia mediului înconjurător s-a ameliorat în vechile centre ale industriei grele.
70
Instituţii si politici europene
 Informatizarea a pătruns în spaţiul rural.
 În zonele periferice s-au dezvoltat servicii de educaţie şi de petrecere a timpului
liber.

9. POLITICA SOCIALĂ

9.1. Concepte de bază privind politica socială


Cu o istorie relativ scurtă, de aproximativ un secol, cu un suport teoretic chiar şi
mai tânăr, de aproape jumătate de secol, aflate într-un proces continuu de transformare,
completare şi redefinire, politicile sociale necesită în continuare clarificări teoretice
înainte de a analiza politicile sociale europene.
Termenul de politici sociale se referă la activităţile desfăşurate prin inter-mediul
statului (strategii, programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează
bunăstarea individului, familiei sau comunităţii într-o societate.
Evident, politicile sociale europene sunt acelea promovate de către Uniunea
Europeană ca instituţie suprastatală, dar şi cele promovate de fiecare dintre statele
Europei, cel mai adesea numite în literatura de specialitate "state ale bunăstării
sociale".
Pierson (1991) distinge trei tipuri de bunăstare:
 bunăstarea socială, care, în sens larg, se referă la furnizarea sau primirea,
(recepţionarea) colectivă a bunăstării;
 bunăstarea economică, care descrie acele forme ale bunăstării asigurate prin
intermediul mecanismelor pieţei sau ale economiei oficiale;
 bunăstarea de stat, care se referă la asigurarea bunăstării sociale prin
intermediul statului.
Statul bunăstării desemnează statul capitalist (în special occidental) de după cel
de-al II-lea război mondial, care s-a constituit într-o modalitate specifică de
guvernare pe baza consensului social, prin îmbinarea eficienţei sistemului economiei
de piaţă cu solidaritatea socială şi umanismul politicilor sociale redistributive.
Nicholas Barr consideră că există trei probleme care generează complicaţii în
cazul termenului de stat al bunăstării:
 Prima problemă se referă la faptul că bunăstarea indivizilor derivă şi din alte
surse decât statul. Barr enumeră, pe lângă stat:
- piaţa, care furnizează bunăstare "ocupaţională" prin intermediul veniturilor
primare;
- acumulările individuale, care prin intermediul asigurărilor individuale private
şi economiilor furnizează, de asemenea, bunăstare;
- bunăstarea voluntară, pe care o plasează atât în organizaţiile voluntare, cât
şi în familie.
 Modalităţile de furnizare a bunăstării sunt, de asemenea, multiple. Există
servicii şi beneficii care satisfac nevoile indivizilor, deci le furnizează
bunăstare, finanţate şi produse de către stat, dar pot fi finanţate de către stat şi

71
Instituţii si politici europene
produse de/prin sectorul privat, de exemplu, servicii medicale sau medicamente
gratuite.
 Limitele, "graniţele" statului bunăstării nu sunt clar definite.
În modelele occidentale de state "ale bunăstării", statul tinde să formeze, împreună
cu celelalte instituţii "producătoare" de bunăstare individuală - sistemul piaţa, familia şi
instituţiile nonprofit (biserica, asociaţiile profesionale şi organizaţiile caritabile) - reţele
de securitate socială.
Bazat pe principiul subsidiarităţii, sistemul de protecţie socială are ca obiectiv
satisfacerea nevoilor minimale ale fiecărui cetăţean. Principiul subsidiarităţii
presupune atât complementaritatea măsurilor de protecţie între piaţă, familie, comunitate,
instituţii comunitare caritabile, stat şi, în ultima vreme, instituţii supranaţionale (Uniunea
Europeană), sau internaţionale (FMI, Banca Mondială etc.), cât şi o coerenţă şi
complementaritate între instituţiile statului, pe axa central-local, în furnizarea serviciilor
sociale şi între Uniunea Europeană şi guvernul din fiecare stat membru.
Rezultă necesitatea preluării de către stat, în ultimă instanţă, a tuturor sarcinilor de
protecţie neîndeplinite sau îndeplinite nesatisfăcător de către celelalte instituţii, iar în
cazul Uniunii Europene, a preluării de către instituţiile comunitare a problemelor care
depăşesc graniţele statelor sau capacitatea lor de a le soluţiona.
Se poate vorbi deci de două tipuri de subsidiaritate:
a) pe orizontală, în privinţa relaţiei piaţă – familie – comunitate - stat. În ultimă
instanţă, putem adăuga după stat şi instituţiile transnaţionale, care inter-vin în general
indirect, prin influenţarea pieţei, a organizaţiilor societăţii civile şi statului, dar care în
situaţii de calamităţi naturale, războaie etc. când practic nici statul nu mai poate face faţă
necesităţilor populaţiei, intervin direct.
b) pe verticală, în privinţa instituţiilor implicate: nivel comunitar – naţional –
regional – local. Aici am putea, de asemenea, adăuga un supra-nivel, cel internaţional
(mondial sau continental), dar el este important în sensul subsidiarităţii poate doar
în ţările aparţinând unor uniuni formale de state, precum Uniunea Europeană.
Rolul statului în această "ecuaţie" a subsidiarităţii este acela de a prelua, ca o
ultimă "plasă de siguranţă", pe cei care "scapă" plaselor de protecţie ale celorlalte
instituţii amintite. Aceasta face ca toate segmentele sociale, toţi indivizii să fie protejaţi
şi să atingă, în virtutea drepturilor lor de cetăţeni, cel puţin un nivel minim de satisfacere
a nevoilor.
Indiferent de modelul de politică socială promovat, în statele occidentale avansate
abordarea protecţiei sociale are o logică internă ce ţine de sistem ca întreg şi, cel puţin
teoretic, nici un grup social nu este complet ignorat de instituţiile furnizoare de bunăstare
socială.
Există mai multe tipuri de beneficii de tip social:
a) în funcţie de natura beneficiului:
 beneficii în bani - acestea formează, în general, sistemul de securitate socială;
 beneficii în natură - în bunuri sau servicii.
b) în funcţie de natura dreptului de a beneficia:
 Beneficiile contributorii sunt cele acordate doar pe baza unei contribuţii
anterioare a beneficiarului la un fond anume; pensiile, ajutorul de şomaj,
asigurările pentru accidente de muncă şi, în bună măsură, asigurările de

72
Instituţii si politici europene
sănătate sunt beneficii plătite doar celor care au contribuit la fondurile
respective. Ele se numesc, în general, asigurări sociale, iar cuantumul
contribuţiei şi al beneficiilor este determinat de calcularea riscului de a se
produce evenimentul asigurat.
 Beneficiile necontributorii sunt cele acordate fără plata unei contribuţii
prealabile şi se acordă de la bugetul de stat, pe baza drepturilor de cetăţean.
Unele se acordă tuturor cetăţenilor şi sunt beneficii universale (educaţia
gratuită, alocaţia pentru copii, serviciile medicale de urgenţă care sunt gratuite),
sau asistenţă socială - beneficiul se acordă tuturor indivizilor aflaţi în situaţii
de risc (ajutor social pentru cei săraci, servicii în instituţii pentru copiii în
situaţii de risc, diverse forme de ajutorare a persoanelor cu handicap, burse
sociale pentru studenţi etc.)
Se cuvin, totodată, subliniate două aspecte semnificative privind implicarea
statului în protecţia socială a cetăţenilor, şi anume:
 până spre sfârşitul secolului XIX practic nu au existat politici sociale (statul nu
şi-a asumat responsabilităţi privind protecţia socială a cetăţenilor);
 reformele sociale şi-au extins gradul de acoperire de la protecţia celor care
lucrau sau au lucrat, fără a exista riscul pierderii veniturilor din muncă
(pentru accidente de muncă, pensii, şomaj), la familiile acestora (pensii de
urmaş, asigurări de sănătate pentru întreaga familie) apoi la protecţia celor
care nu puteau să lucreze (persoane cu handicap, copii fără susţinători legali),
deşi pentru aceştia existaseră şi anterior instituţii şi măsuri de protecţie şi de
abia după cel de-al doilea război mondial, unele măsuri de protecţie s-au
generalizat la întreaga populaţie (asigurări de sănătate universaliste, ajutor
social, alocaţii pentru copii).
Pe fondul creşterii masive a implicării statului în protecţia socială a indivizilor şi a
creşterii rapide a cheltuielilor sociale ca procent din PIB, în anii '50 în statele europene au
apărut primele tratate şi instituţii transnaţionale europene, instituţii care au influenţat
ulterior politicile sociale la nivelul întregii Europe.

73
Instituţii si politici europene

9.2. Obiectivele şi instrumentele politicii sociale

A. Asigurarea locurilor de muncă


- prevederile care vizează locurile de muncă din Tratatul de la Amsterdam;
- Fondul Social European.
B. Iniţiativele comunitare şi măsurile inovatoare
C. Implementarea libertăţii de mişcare
- recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi perioadelor de studiu;
- securitatea socială a persoanelor care se deplasează în cadrul UE;
- Agenţia Europeană a Locurilor de Muncă.
D. Promovarea învăţământului şi pregătirii
- programul de pregătire LEONARDO DA VINCI;
- programul de pregătire SOCRATES.
E. Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei
- directiva referitoare la salarizarea nediferenţiată;
- directiva privind tratamentul nediferenţiat;
- tratamentul nediferenţiat în domeniul social;
- concediu de maternitate/paternitate;
- povara dovezii.
F. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă
- organizarea timpului de lucru;
- documente scrise privind drepturile şi obligaţiile ce decurg din relaţiile de la
locul de muncă;
- drepturile salariaţilor în momentul schimbării locului de muncă;
- protecţia angajaţilor în cazul insolvabilităţii patronilor lor;
- directiva privind excesul de personal;
- Consiliul European al Muncii;
- integrarea lucrătorilor;
- slujbele fără normă întreagă;
- siguranţa şi protecţia sănătăţii la locul de muncă.
G. Promovarea sistemului de protecţie socială
H. Integrarea socială

A. Asigurarea locurilor de muncă


– Mai întâi de toate, există o piaţă a muncii. Începând cu Carta Albă a
Competitivităţii, Creşterii şi Ocupării Forţei de Muncă, continuând cu deciziile
Consiliului European de la Essen (1994) şi cu Tratatul de la Amsterdam şi terminând cu
Summitul special asupra locurilor de muncă de la Luxemburg (noiembrie 1997),
problema combaterii şomajului se află în centrul dezbaterilor europene. Astfel, statele
membre s-au angajat să creeze şi să realizeze programe politice pe termen lung în vederea
combaterii şomajului.

– Cu ocazia Summitului de la Amsterdam din iunie 1997, şefii de state şi de


guverne au căzut de acord în privinţa intrării în vigoare a unui nou Titlu privind locurile
de muncă în Tratatul de la Amsterdam şi au convocat un Consiliu European
extraordinar pe problema locurilor de muncă.

74
Instituţii si politici europene
– La Summitul dedicat locurilor de muncă (noiembrie 1997), care a fost şi
primul Summit dedicat exclusiv problemei şomajului, Consiliul a adoptat
Instrucţiunile privind politica locurilor de muncă pentru 1998.
Ele se bazează pe cele patru elemente - disponibilitatea pentru angajare,
antreprenoriat, adaptabilitate şi egalitatea şanselor şi au fost oficial adoptate de către
Consiliul pentru muncă şi probleme sociale în decembrie 1997.

a) Disponibilitatea pentru angajare. Acesta se referă la calităţile celor care


caută de lucru. Pregătirea, postpregătirea şi perfecţionarea profesională sunt mijloacele
prin care guvernanţii se pot asigura că cei care caută o slujbă au calităţile şi experienţa
cerute de piaţa forţei de muncă. Principalele obiective sunt:
 tuturor tinerilor ar trebui să li se ofere pregătire şi postpregătire, sau o perioadă
de practică înainte de a înregistra şase luni de şomaj;
 şomerilor adulţi ar trebui să li se ofere un nou început, mai ales printr-o
pregătire suplimentară şi prin orientare profesională înainte de a înregistra 12
luni de şomaj;
 cel puţin unul din cinci şomeri ar trebui să aibă posibilitatea să urmeze cursuri
de perfecţionare profesională sau de specializare;
 numărul celor care renunţă la şcoală trebuie redus şi ar trebui îmbunătăţit
sistemul şcolilor profesionale sau creat unul nou.
Guvernele statelor membre pot atinge aceste obiective doar dacă organizaţiile
patronale şi sindicale ajung la înţelegeri privind creşterea numărului de programe de
pregătire, a posibilităţilor de perfecţionare profesională şi a altor posibilităţi de
acumulare a calităţilor profesionale.

b) Antreprenoriatul. Pentru a se asigura crearea de noi locuri de muncă este


important să se uşureze situaţia companiilor. Aşadar, intenţia statelor membre ale Uniunii
este de a se simplifica procedura înfiinţării de noi afaceri şi de sprijinire a celor care vor
să-şi deschidă propria afacere prin:
 identificarea obstacolelor existente la crearea de întreprinderi mici şi mijlocii şi
adoptarea măsurilor necesare remedierii acestora;
 reducerea taxelor şi a contribuţiilor împovărătoare, mai ales în privinţa
slujbelor prost plătite;
 stabilirea numărului de locuri de muncă care pot fi create în sfera socialului,
mai ales în domeniul voluntariatului.

c) Adaptabilitatea. Companiile şi angajaţii trebuie să accepte schimbarea. Ei se


confruntă cu noile tehnologii, precum şi cu schimbarea condiţiilor pieţei. Procesul de
adaptare ar trebui să fie facilitat de:
 dezvoltarea strategiilor de realizare a practicilor de lucru moderne şi flexibile
în colaborare cu partenerii sociali;
 analizarea formelor de angajare – extrem de diverse – care ar putea necesita noi
tipuri de contracte de angajare;
 introducerea, acolo unde este nevoie, a stimulentelor pentru pregătire
individuală şi a pregătirii în cadrul companiei.

d) Şanse egale. Statele membre acordă o mare importanţă asigurării oportunităţilor


egale de a face carieră atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, precum şi îmbunătăţirii

75
Instituţii si politici europene
integrării persoanelor cu handicap pe piaţa muncii. Pentru realizarea acestui obiectiv s-
a decis:
 adoptarea măsurilor necesare pentru ca mai multe femei să poată fi angajate
şi să aibă acces la ramurile şi profesiile dominate anterior de bărbaţi;
 îmbunătăţirea serviciilor de îngrijire a copiilor şi a persoanelor în vârstă, pentru a
permite femeilor să se angajeze sau să-şi păstreze locul de muncă;
 înlăturarea progresivă a obstacolelor care fac dificilă atât pentru bărbaţi, cât şi
pentru femei reîntoarcerea la locul de muncă după o perioadă de pauză (de
exemplu, creşterea unui copil);
 acordarea unei atenţii speciale problemelor întâmpinate de persoanele cu
handicap în găsirea unui loc de muncă.

– Uniunea Europeană foloseşte mijloace de finanţare structurală, în special


Fondul Social European, pentru a asigura şi subvenţiona locurile de muncă.

B. Iniţiativele comunitare şi măsurile inovatoare


Obiectivul principal al Comunităţii constă în stimularea statelor membre pentru
ca partenerii economici şi sociali să lucreze împreună şi să implementeze măsurile
de interes comun ale UE. În vederea concentrării resurselor, s-a decis reducerea
numărului iniţiativelor comunitare de la 13 la 3 şi anume:
 cooperarea intra-regională (INTERREG);
 dezvoltarea rurală (LEADER);
 egalitatea şanselor (EQUAL).

C. Implementarea libertăţii de mişcare


Mai întâi de toate este necesară înţelegerea principiului libertăţii de mişcare a
angajaţilor ca fiind un aspect esenţial al pieţei unice. Această libertate fundamentală
implică ideea că fiecare cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene are dreptul
de a merge în alt stat membru pentru a locui şi munci acolo. De asemenea, are dreptul
de a rămâne în acel stat până la sfârşitul contractului său de muncă. Tratamentul diferit
al unui angajat în ceea ce priveşte slujba, remuneraţia şi alte condiţii de muncă datorită
naţionalităţii sale este ilegal.

Pentru a asigura libertatea de mişcare, Uniunea Europeană a emis mai multe


reglementări:
 Recunoaşterea reciprocă a titlurilor şi diplomelor. Pentru a-şi putea exercita
dreptul de mişcare liberă este necesar ca instruirea, titlurile şi diplomele dobândite în ţara
natală să permită lucrătorului care migrează să-şi găsească o slujbă în altă ţară. Acest
lucru a fost asigurat prin reglementări privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi
atestatelor profesionale.
 Securitatea socială a persoanelor care se deplasează în cadrul UE. Pentru a
face posibilă libertatea de mişcare pentru salariaţi, dar şi pentru cei care lucrează la
propria companie, ca şi pentru familiile lor este necesar să li se asigure drepturile sociale
dobândite de-a lungul carierei (ex. dreptul la pensie). Întrucât securitatea socială nu este o
responsabilitate comună pentru Uniunea Europeană, aceasta a acţionat drept coordonator
în acest domeniu. Comunitatea coordonează pur şi simplu sistemele de securitate socială
pentru a garanta protecţia socială în ţara de reşedinţă, în cazul în care cineva se

76
Instituţii si politici europene
deplasează dintr-un stat membru în altul. Dreptul de pensie, precum şi alte drepturi
dobândite în diferite state membre sunt luate în considerare. În oricare dintre statele
membre ale UE se pot solicita plăţi care se efectuează în caz de boală, sarcină, handicap,
vârstă înaintată, accidente de muncă sau boli profesionale, şomaj sau deces, ca şi alocaţii
pentru copii. Totuşi, acest lucru nu este posibil în cazul prosperităţii sociale, pensiilor
pentru veteranii de război, sau plăţii funcţionarilor publici.
 Agenţia Europeană a Locurilor de Muncă (AELM). Cetăţenii care vor să
consulte piaţa europeană a locurilor de muncă pot găsi ajutor la AELM. Agenţia a fost
înfiinţată la mijlocul anilor '90 de către Comisia Europeană şi de autorităţile în materie de
muncă din toate ţările membre la care s-au alăturat Norvegia şi Islanda. Scopurile iniţiale
se refereau la schimb de informaţii despre slujbe, pregătirea euroconsilierilor şi
crearea unei baze de date comune. Euroconsilierii, care acum sunt în număr de peste
500, constituie legătura cu autorităţile. Ei schimbă informaţii referitoare la slujbele
vacante, la cei care se află în căutarea unui loc de muncă, la situaţia pieţei forţei de muncă
şi la condiţiile de muncă şi de viaţă în diferitele state europene. Comisia a pus la punct
două baze de date care stau la dispoziţia euroconsilierilor şi în care sunt introduse toate
aceste informaţii. În acelaşi timp, nu numai euroconsilierii, dar şi un număr din ce în ce
mai mare de oficii de plasare a forţei de muncă au acces la aceste sisteme. Din 1998,
persoanele interesate nu mai trebuie să meargă la un oficiu de plasare a forţei de muncă
pentru a afla unde, pe teritoriul Uniunii Europene, pot găsi un loc de muncă convenabil.
AELM este acum disponibil şi online.
Acest program ajută cetăţenii să beneficieze de dreptul la libertatea de mişcare
şi, prin aceasta, contribuie la dezvoltarea pieţei europene a forţei de muncă.

D. Promovarea educaţiei şi a pregătirii


Un alt domeniu de acţiune al politicii sociale europene priveşte problema punerii
la dispoziţia economiei europene a unei forţe de muncă având o înaltă calificare.
Cel mai popular mijloc de intervenţie socio-politic îl reprezintă programele
educaţionale finanţate de UE, precum LEONARDO pentru învăţământ profesional şi
calificare şi SOCRATES pentru învăţământ general şi învăţământ superior.

E. Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei


Un alt aspect important al politicii sociale europene îl reprezintă egalitatea şanselor
pentru bărbaţi şi femei. Există câteva întrebări referitoare la acest domeniu:
 Cum poate fi evitată pe piaţa muncii o împărţire în funcţie de sex?
 Cum putem garanta oportunităţi egale în ceea ce priveşte locurile de muncă,
venituri egale şi şanse egale de promovare?
 Cum putem stopa în mod eficient şi cum putem împiedica în cele din urmă
discriminarea în funcţie de sex?
 Cum putem împăca obligaţiile familiale cu cele profesionale?
 Cum pot fi incluse femeile în procesul de adoptare a deciziilor din societatea
noastră - în viaţa profesională, ca şi în cea politică şi culturală?
Acestea sunt problemele cheie ale activităţilor socio-politice de azi ale Uniunii
Europene în ceea ce priveşte egalitatea şanselor. În acest scop au fost emise următoarele
acte legislative:

77
Instituţii si politici europene
 Directiva privind salarii egale pentru bărbaţi şi femei. Această directivă vizează
punerea în practică a principiului salarizării egale. În consecinţă, până şi
discriminarea indirectă devine ilegală.
 Directiva privind tratamentul nediferenţiat. Această directivă interzice orice
fel de discriminare în funcţie de sex în ceea ce priveşte accesul la locurile de
muncă, condiţiile de muncă, şansele de promovare, măsurile care privesc
pregătirea şi învăţământul suplimentar, precum şi încheie-rea contractului de
muncă. Astfel, o interdicţie generală privind munca de noapte pentru femei este
ilegală în UE dacă nu există o interdicţie similară pentru bărbaţi.
 Directiva privind implementarea treptată a principiului tratamentului
nediferenţiat pentru bărbaţi şi femei în probleme de securitate socială.
Această directivă este menită să permită fiecărui stat membru să stabilească
diferite vârste de pensionare pentru bărbaţi şi femei. Totuşi, aceste reglementări
ar trebui verificate periodic şi armonizate treptat.
 Directiva privind concediul parental. Conform acestei directive, părinţii au
dreptul la minimum trei luni de concediu fără plată în cazul naşterii sau
adopţiei unui copil. Acest drept este netransferabil.
 Directiva privind furnizarea dovezilor în cazul unei discriminări. Această
directivă defineşte noţiunea de discriminare indirectă şi susţine înlăturarea
responsabilităţii de a furniza dovezi de către persoana discriminată. Atunci când
persoanele care se consideră nedreptăţite, întrucât în cazul lor nu s-a aplicat
principiul tratamentului nediferenţiat, susţin în faţa unui tribunal sau a altei
autorităţi competente fapte din care se deduce că a existat o discriminare directă
sau indirectă. Este obligaţia pârâtului să demonstreze că nu a fost încălcat
principiul tratamentului nediferenţiat.

F. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă


Ştiind că, pe de o parte, economia europeană are nevoie de o forţă de muncă
sănătoasă şi motivată, cu slujbe sigure şi că, pe de altă parte, condiţiile diferite ale
concurenţei în cadrul pieţei unice trebuie reduse, politica socială a Uniunii Europene tratează,
de asemenea, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă pentru toţi angajaţii. UE a adoptat o
legislaţie privind următoarele domenii care au o importanţă aparte atât pentru
patroni, cât şi pentru salariaţi:
 Timpul de lucru. Timpul mediu de lucru pe săptămână este redus la 48 de ore.
Durata minimă a concediului plătit este de 4 săptămâni.
 Obligaţia patronilor de a informa angajatul cu privire la condiţiile valabile
pentru contractul de muncă. La încheierea unui contract de muncă, angajatul
are dreptul să primească un document scris în care să se regăsească cele mai
importante drepturi şi obligaţii ce decurg din contractul de muncă.
 Protecţia drepturilor angajaţilor în cazul transferului de sarcini, îndatoriri
sau o parte a unei îndatoriri. În acest domeniu, Comunitatea a urmărit să
asigure locuri de muncă în condiţiile restructurării. Astfel, preluarea unei
companii de către un nou proprietar nu mai creează motive pentru concedieri.
 Armonizarea legilor din statele membre care au legătură cu protecţia
angajaţilor în cazul insolvabilităţii patronilor lor.

78
Instituţii si politici europene
 Armonizarea legilor din statele membre cu privire la concedierile în masă.
Conform acestei directive, proprietarii de companii cu un anumit număr de
angajaţi trebuie să se consulte cu sindicatul angajaţilor – dacă intenţionează să
facă concedieri în masă – astfel încât concedierile să fie evitate sau cel puţin
reduse. Sunt tratate pe larg măsurile sociale care însoţesc şi care susţin locurile
de muncă într-un domeniu diferit sau recalificarea angajaţilor disponibilizaţi. În
plus, patronul este obligat să informeze (în scris) autorităţile reprezentative
pentru disponibilizarea masivă intenţionată.
 Înfiinţarea unui Consiliu European al Muncii cu scopul de a informa şi
consulta angajaţii. Scopul acestei directive este să ofere angajaţilor şi
grupurilor de companii europene şansa de a primi informaţii despre planificări
şi decizii adoptate de către conducătorii grupurilor din străinătate. Informarea
şi audierea angajaţilor ar trebui să trateze, în primul rând, structura companiei,
situaţia ei economică şi financiară, dezvoltarea probabilă a afacerilor sale,
producţia şi profitul ei, situaţia locurilor de muncă şi dezvoltarea ei probabilă,
investiţiile, schimbările organizatorice fundamentale, introducerea de noi
proceduri şi metode de producţie, fuziuni, micşorarea sau închiderea unor
companii sau a unor părţi importante din aceste companii şi, în sfârşit,
disponibilizările masive.
 Integrarea lucrătorilor nerezidenţi în cadrul sistemului de ocupare a forţei de
muncă. Această directivă asigură faptul că salariaţii care merg să lucreze temporar
în alte state membre ale Uniunii (ex. servicii de construcţii şi demolări) se supun –
din prima zi – aceloraşi condiţii, dar şi aceloraşi reglementări privind salarizarea şi
concediile ca şi cei provenind din ţara în chestiune. Astfel, companiile stabilite în
ţări cu salarii mici nu vor fi favorizate, iar denaturările în competiţie vor fi evitate.
 Locuri de muncă fără normă întreagă. Această directivă are ca scop
înlăturarea discriminării celor ce nu lucrează cu normă întreagă, îmbunătăţirea
calităţii slujbelor fără normă întreagă, facilitarea dezvoltării slujbelor fără
normă întreagă pe un fundament voluntar şi contribuţia la organizarea flexibilă
a timpului de lucru de o manieră care să ia în considerare nevoile patronilor şi
angajaţilor.
 Întărirea măsurilor de îmbunătăţire şi îngrijire a sănătăţii angajaţilor. Patronii
sunt obligaţi să facă o evaluare a riscurilor fiecărei slujbe şi să ia măsuri de
reducere a pericolelor. Rezultatele acestei evaluări trebuie să fie înregistrate şi,
la cerere, înmânate autorităţilor. Fiecare angajat are dreptul de a cere examene
medicale preventive.

G. Promovarea sistemului de protecţie socială


Sistemul de protecţie socială joacă un rol important în Europa. Ea oferă
indivizilor securitate şi contribuie la stabilitatea socială şi politică, precum şi la
succesul economic. Beneficiile includ tratament în cazul bolilor profesionale şi al
accidentelor de muncă, asigurarea unui venit stabil după pensionare şi acordarea
ajutorului de şomaj.

79
Instituţii si politici europene
Fără protecţia socială patru din zece familii europene ar trăi într-o stare relativă de
sărăcie (având la dispoziţie aproximativ 50% din venitul mediu). Cu protecţia socială care
există procentajul este de 17%.
Şi totuşi, sistemul de protecţie socială din statele membre este serios pus la
încercare ca urmare a tendinţelor demografice. Europenii îmbătrânesc treptat. Între 1960 şi
1995 speranţa medie de viaţă a crescut cu 8 ani la bărbaţi şi 7 ani la femei. Însă, în ciuda
acestei tendinţe, vârsta de pensionare este în scădere, ajungând câteodată chiar la 55 de
ani. Trecerea la o societate din ce în ce mai îmbătrânită nu poate fi stopată de generaţia
următoare. Prognozele arată că în secolul XXI, în Uniunea Europeană vor trăi mai mulţi
bătrâni decât tineri. Totuşi, baza financiară a protecţiei sociale europene este ameninţată
nu numai de schimbările demografice, ci şi de nivelul din ce în ce mai mare al şomajului.
Ţările UE se confruntă, aşadar, cu sarcina de a-şi reforma sistemele de protecţie
socială astfel încât să rămână viabile financiar, dar să-şi păstreze şi eficienţa.
Organizarea sistemului de protecţie socială este responsabilitatea fiecărui stat
membru. Totuşi, în anii '90, Consiliul UE a fost de acord cu punerea în aplicare a unei
strategii de convergenţă, menită să uniformizeze, pe termen lung, problemele şi
sistemele europene de protecţie socială.
Reforma sistemului de protecţie socială are un rol important şi în legătură cu
strategia de angajare. Statele membre încearcă să contribuie activ la îmbunătăţirea gradului
de angajabilitate a cetăţenilor lor. Comisia Europeană organizează întâlniri comune cu
organizaţiile patronale şi cu cele sindicale, cu guvernele, cu experţii şi cu ONG-urile pentru a
discuta şi analiza cum poate fi atins acest obiectiv şi ce strategie trebuie adoptată pentru
schimbarea sistemului social. Comisia propune o strategie de modernizare a protecţiei
sociale, luând în calcul şi interesul persoanelor în vârstă. În ciuda nevoii de reformare a
sistemului de protecţie socială, este esenţială protejarea pensiilor şi menţinerea la un nivel
ridicat a asistenţei medicale. Pentru sprijinirea statelor membre, UE a înfiinţat programul
MISSOC, un sistem mutual de informare asupra protecţiei sociale în Uniunea
Europeană, care colectează, analizează şi publică date referitoare la politicile de protecţie
socială din toate statele membre.

H. Integrarea socială
Politicile antidiscriminatorii sunt strâns legate de lupta împotriva excluderii
sociale. Principalele victime ale şomajului şi sărăciei în UE sunt acele categorii ale
populaţiei care sunt, de cele mai multe ori, victime ale respingerii şi discriminării sociale.
Ele includ femeile şi diferitele etnii, persoanele în vârstă şi persoanele cu handicap.
Încă din 1980 UE s-a angajat să ajute oamenii aflaţi la marginea societăţii şi, în
viitor, va face tot ce este posibil pentru integrarea în societate a celor excluşi. În ciuda
succesului economic înregistrat de UE şi de natura excepţională a sistemelor de protecţie
socială a unor state membre, numărul persoanelor excluse din societate este în creştere.
Aceşti oameni depind de venitul minim garantat de stat şi de mila semenilor. Şomajul,
alcoolismul şi consumul de droguri, discriminarea bazată pe un handicap fizic sau psihic,
sau decăderea din calităţile de membru de familie pot duce la excludere socială.
În trecut, UE a implementat o gamă largă de măsuri specifice. Programele de
combatere a sărăciei au militat pentru integrarea persoanelor defavorizate. Astfel,

80
Instituţii si politici europene
programul Helios a participat, împreună cu statele membre şi organizaţiile non-
guvernamentale, la asistarea persoanelor cu handicap.
Astăzi, UE încearcă să implementeze o strategie ce implică cooperarea cu statele
membre, cu ONG-urile şi cu partenerii sociali. Scopul acesteia este de a rezolva
problema pornind de la sursele ei şi încearcă să-i facă pe oameni să înţeleagă că
trebuie să se ajute singuri.
Ca şi acordarea de şanse egale pentru barbaţi şi femei, nevoile persoanelor cu
handicap trebuie să facă parte din politicile UE. Aşadar, UE ia în calcul faptul că
fiecare al zecelea cetăţean european are un handicap fizic sau psihic. Fondul Social
European şi Strategia Europeană de Angajare joacă un rol impor-tant în realizarea unor
politici de integrare a persoanelor cu handicap. De ase-menea, UE intenţionează să
promoveze integrarea refugiaţilor şi, în baza unui articol al Tratatului de la Amsterdam,
se vor adopta măsuri concrete privind integrarea şi lupta împotriva excluderii sociale.

10. POLITICA TRANSPORTURILOR

10.1. Concepte de bază privind politica transporturilor

Transportul este factorul cheie în economia modernă. Totuşi, există o


permanentă contradicţie între societate, care solicită tot mai multă mobilitate, şi opinia
publică, care este din ce în ce mai intolerantă faţă de întârzierile repetate şi slaba calitate a
unor servicii de transport.
La cererea crescândă pentru transport, răspunsul Comunităţii nu poate fi
decât construirea unei noi infrastructuri şi deschiderea de noi pieţe. “Sistemul de
transport are nevoie de optimizare în vederea îndeplinirii exigenţelor impuse de
extinderea UE şi dezvoltării durabile”, se stipula în cadrul raportului Consiliului
European de la Gőteborg. Un sistem modern de transport trebuie să fie durabil din punct
de vedere economic, social şi din punct de vedere al protecţiei mediului.
Planurile pentru viitorul transportului trebuie să ţină seama de importanţa
economică a acestei ramuri. Totalul cheltuielilor de transport se ridică la aproximativ
1.000 bilioane euro, ceea ce înseamnă mai mult de 10% din PNB-ul european. Sectorul are
peste 10 milioane de angajaţi. Acest lucru implică o infrastructură şi tehnologii al căror
cost pentru societate este atât de mare încât nu permite nici o eroare de judecată în
această privinţă.
Datorită faptului că scala investiţiilor în transport şi rolul său determinant în
economie sunt în creştere, statele semnatare ale Tratatului de la Roma au adoptat o
politică în domeniul transportului comun care are regulile sale specifice.

10.1.1. Aspecte specifice ale domeniului transporturilor la nivel european

Mult timp, Comunitatea Europeană a fost incapabilă, sau poate chiar ostilă,
implementării politicii comune de transport, stipulată prin Tratatul de la Roma. Aproape
30 de ani, Consiliul de Miniştri nu a putut să transpună în practică propunerile Comisiei.

81
Instituţii si politici europene
De abia în 1985 statele membre au decis că este necesar ca UE să legifereze şi în acest
domeniu.
Mai târziu, Tratatul de la Maastricht:
 a întărit, din punct de vedere politic, instituţional şi bugetar, bazele politicii de
transport;
 a înlocuit unanimitatea cu majoritatea calificată;
 a inclus conceptul de reţea transeuropeană, ceea ce a făcut posibil un progres
pe planul infrastructurii transportului la nivel european, cu ajutorul resurselor
puse la dispoziţie de către Comunitate.

– În decembrie 1992 Comisia a publicat prima Cartă Albă cu privire la


dezvoltarea politicii comune a transporturilor. Principiul director al documentului a
fost deschiderea pieţei transporturilor. După 10 ani, acest obiectiv a fost, în general,
îndeplinit, cu excepţia sectorului transportului feroviar.
Acest prim real progres în politica de transport a determinat o scădere semnificativă
a preţurilor de consum, combinată cu creşterea calităţii serviciilor şi cu o diversificare a
cererilor, ceea ce a schimbat stilul de viaţă şi obiceiurile de consum ale cetăţenilor
europeni.

– Al doilea progres al acestei politici a fost dezvoltarea unor tehnici moderne


de interoperabilitate la nivel european. Proiectele lansate la sfârşitul anilor `80 aveau
în vedere crearea unei reţele transeuropene de trenuri de mare viteză şi punerea la
punct a programului de navigare prin satelit Galileo.

În pofida succesului pe care l-a înregistrat deschiderea pieţei transporturilor în


ultimii 10 ani, realitatea arată că pe piaţa internă încă se manifestă distorsiuni ale
competiţiei datorită armonizării necorespunzătoare a legislaţiei fiscale şi sociale. Acest fapt
determină disfuncţionalităţi frecvente la nivelul acestui sector:
 dezvoltarea inegală a diferitelor tipuri de transport. Astfel, transportul rutier
reprezintă 44% din piaţa transportului de mărfuri, comparativ cu 41% deţinut
de transportul maritim, 8% deţinut de transportul feroviar şi 4% deţinut de
transportul fluvial. Predominanţa transportului rutier este evidentă şi în cazul
transportului de pasageri: el acoperă 79% din această piaţă, în timp ce
transportul aerian acoperă 5% din cerere, iar transportul feroviar deţine circa
6% din piaţă;
 concentrarea principalelor drumuri, a căilor ferate şi a aeroporturilor în
interiorul oraşului;
 poluarea mediului, având efecte negative şi asupra sănătăţii populaţiei;
 gradul mare de producere a accidentelor rutiere.

A. Aglomerarea: consecinţă a dezechilibrului dintre diferitele tipuri de transport


Aglomerarea a început să afecteze Europa la începutul anilor ’90. Această problemă
are efecte negative asupra competitivităţii economice.
În mod paradoxal, congestia în regiunile centrale coincide cu izolarea zone-lor
periferice, unde este imperios nevoie de o îmbunătăţire a legăturilor cu pieţele centrale
pentru a asigura o coeziune regională în cadrul Uniunii Europene.
Această problemă a făcut obiectul Cartei Albe (1993) privind creşterea, com-
petitivitatea şi ocuparea. Acest document arată că “ambuteiajul nu numai că este

82
Instituţii si politici europene
exasperant, dar costă scump Europa în termeni de productivitate: aglomerările de
circulaţie şi lipsa legăturilor în structura infrastructurii, lacunele de interoperabilitate
între diferite moduri şi sisteme. Reţelele sunt arterele unei singure pieţe. Ele determină
competitivitatea şi slaba lor funcţionare este reflectată prin pierderea oportunităţilor de
creare a unor noi pieţe şi a noi locuri de muncă.”
Reţeaua transeuropeană de transport suferă din ce în ce mai mult de congestie
cronică:
 aproximativ 7.500 km (10%) din reţeaua de drumuri este afectată zilnic de
ambuteiaj;
 16.000 km de cale ferată (20% din reţea) este afectată de blocajul circulaţiei;
 cele 16 aeroporturi principale ale UE au înregistrat întârzieri de peste un sfert
de oră la mai mult de 30% din zborurile lor. În linii mari, aceste întârzieri
exprimate în consum reprezintă 1,9 bilioane litrii de combustibil în plus, adică
aproximativ 6% din consumul anual.

Datorită aglomerării există riscul ca Europa să-şi piardă competitivitatea pe


viitor. Astfel, se preconizează că în următorii 10 ani costurile atribuite aglomerării vor
creşte cu 142% (80 bilioane de euro/an), ceea ce înseamnă aproximativ 1% din PIB-ul
Comunităţii.

O parte din motivele acestei situaţii o reprezintă faptul că utilizatorii


transportului nu acoperă costurile pe care ei le generează. Într-adevăr, structura preţului
nu reflectă în întregime costurile infrastructurii, aglomerării, daunelor de mediu sau
accidentelor. Acesta este rezultatul atât al unei slabe organizări a sistemului de transport
european, cât şi al eşecului în folosirea optimă a mijloacelor de transport şi a noilor
tehnologii.

Consiliul European a identificat în 1994 un număr de proiecte majore prioritare


în domeniul transportului. Costul total a fost estimat la aproximativ 400 bilioane euro
de-a lungul timpului. Din păcate, însă, numai o cincime din aceste proiecte au fost
realizate. Câteva dintre ele sunt desăvârşite în prezent:
 aeroportul Spata;
 trenul de mare viteză pe ruta Bruxelles - Marsilia;
 tunelul-pod care leagă Danemarca de Suedia.

B. Dezvoltarea transporturilor într-o Uniune Europeană extinsă


Este dificil de imaginat o creştere economică, creatoare de locuri de muncă şi
bunăstare, fără un sistem de transport eficient, care să susţină avantajul globalizării
pieţelor şi al schimburilor comerciale.
Există doi factori cheie care determină creşterea cererii pentru transport:
 Pentru transportul de pasageri factorul determinant este creşterea
spectaculoasă a utilizării automobilelor. Numărul lor s-a triplat în ultimii 30
de ani (aproximativ trei milioane de maşini pe an). Se preconizează că până în
2010 Uniunea Europeană va înregistra o creştere substanţială a parcului său de
automobile datorită extinderii Comunităţii.
 În ceea ce priveşte transportul de mărfuri, creşterea se datorează extinderii
schimburilor în economia europeană şi în sistemul său de producţie.

83
Instituţii si politici europene
Extinderea Uniunii Europene va avea un impact considerabil asupra cererii de
mobilitate. O ecuaţie complexă trebuie rezolvată pentru a ţine în frâu cererea pentru
transport:
 creşterea economică va fi generată de nevoile mai mari de mobilitate a căror
cerere se estimează că va creşte cu 38% pentru mărfuri şi 24% pentru servicii;
 lărgirea va genera o explozie de transporturi de schimb între noile state
membre, în special în regiunile de frontieră;
 saturaţia majorităţii arterelor principale combinată cu accesibilitatea în
regiunile periferice şi cu necesitatea dezvoltării infrastructurii în ţările
candidate vor necesita investiţii majore.
Puternica creştere economică preconizată în ţările candidate, precum şi
realizarea unor legături mai bune cu regiunile periferice vor determina dezvoltarea
transportului în scopul creşterii schimburilor economice. Astfel, în 2002 ţările
candidate au exportat de două ori mai mult decât în 1990 şi au importat un volum de mărfuri
de cinci ori mai mare decât în 1990. Statisticile arată că, în ţările candidate, între 1990 şi
2002, transportul de mărfuri pe drumuri publice a crescut cu 19,4% în timp ce transportul pe
calea ferată a scăzut cu 43,5%.

C. Transportul şi dezvoltarea durabilă


O dată cu extinderea UE, un nou imperativ - dezvoltarea durabilă – va oferi o
şansă pentru adaptarea la politica comună de transport. Acest obiectiv, care a fost
introdus prin Tratatul de la Amsterdam, este îndeplinit prin integrarea problemelor
privind protecţia mediului în politicile Comunităţii.
Consiliul European de la Göteborg a considerat că acest obiectiv ambiţios poate fi
realizat complet doar în următorii 10 ani. Măsurile prezentate în Carta Albă reprezintă
primul pas important către un sistem de transport durabil care va putea fi pus în practică
în următorii 30 de ani.
Aşa cum este stipulat în Carta Verde a Comisiei, adoptată în noiembrie 2000, privind
securitatea şi transportul, în 1998 consumul de energie în transporturi a fost criticat
pentru că a ajuns la 28% emisii de dioxid de carbon. Conform ultimelor estimări, dacă
nu se face nimic pentru a împiedica această tendinţă de creştere a dioxidului de carbon
din atmosferă, se preconizează o sporire a emisiilor de gaze din transport cu aproximativ
50%, care va ajunge la 1.113 bilioane tone în 2010. Transportul rutier este principalul
vinovat pentru că, singur, produce aproximativ 84% din emisiunile de dioxid de carbon
din atmosferă atribuite transportului.
A reduce dependenţa de petrol de la nivelul actual de 98%, utilizând combustibilii
alternativi şi îmbunătăţind eficienţa energetică a altor tipuri de transport, este, în acelaşi
timp, o necesitate ecologică şi o provocare tehnologică.
În acest context eforturile deja considerabile, în special în domeniul sectorului
rutier, pentru păstrarea calităţii aerului şi combaterea zgomotului trebuie continuate
pentru a satisface necesitatea protecţiei mediului şi nevoile populaţiei, fără însă a
compromite competitivitatea sistemului de transport şi a economiei.

84
Instituţii si politici europene

10.2. Obiectivele politicii în domeniul transporturilor


Obiectivele politicii în domeniul transporturilor sunt stabilite prin Carta Albă.
Ele au în vedere:

A. Revitalizarea transportului feroviar


Transportul feroviar este un sector strategic, de reuşita căruia vor depinde
eforturile de echilibrare a balanţei, în special în cazul mărfurilor. Revitalizarea acestui
sector presupune competiţie între companiile feroviare.
– Crearea de noi căi ferate, care să preia traficul, poate încuraja competiţia în
acest domeniu, dar trebuie însoţită de măsuri care să stimuleze procesul de restructurare a
companiilor, proces care să ia în considerare aspectele sociale şi condiţiile de muncă.
– Progresiv, o reţea de linii ferate trebuie destinată exclusiv serviciilor
marfare astfel încât, din punct de vedere comercial, companiile feroviare să acorde aceeaşi
importanţă transportului de marfă ca şi celui pentru persoane.
B. Îmbunătăţirea calităţii în sectorul transportului rutier
Punctul forte al transportului rutier este capacitatea acestuia de a transporta
mărfuri în întreaga Europă la un preţ scăzut şi cu o flexibilitate mare. Acest sector
este indispensabil, dar poziţia sa economică este mult mai fragilă decât se crede.
Concurenţa este strânsă în sectorul transportului rutier datorită fragmentării considerabile
şi a presiunii exercitate asupra preţurilor de către comercianţi şi industrie. Această situaţie
tentează anumite companii de transport rutier să practice preţuri de dumping şi să
neglijeze legislaţia socială şi rutieră pentru a recupera acest handicap.
– În aceste condiţii, Comisia trebuie să elaboreze o legislaţie care să permită
armonizarea anumitor clauze din contractele privind asigurarea protecţiei trans-
portatorilor şi care să-i împiedice pe comercianţi să-şi revizuiască tarifele în cazul apariţiei
unor eventuale creşteri ale preţului combustibilului.
– Schimbările vor necesita şi modernizarea modului de operare a serviciilor de
transport, în concordanţă cu legislaţia socială şi regulile referitoare la drepturile
muncitorilor.
C. Promovarea transportului maritim şi fluvial
Transportul maritim pe distanţe scurte şi în apele interioare sunt două
modalităţi ce pot oferi soluţii la problemele supra-aglomerării anumitor
infrastructuri rutiere şi ale lipsei infrastructurilor feroviare. Ambele modalităţi sunt
subapreciate şi în consecinţă puţin utilizate.
– Revitalizarea transportului maritim pe distanţe scurte se poate rea-liza
prin construirea unor veritabile căi maritime motorizate incluse în cadrul planului
pentru reţeaua transeuropeană. Pentru atingerea acestui obiectiv sunt necesare conexiuni
mai bune între porturi şi căile ferate, dar şi între căile de navigaţie interioare, precum şi
îmbunătăţiri în calitatea serviciilor portuare.
Uniunea Europeană trebuie să dispună de reguli mult mai stricte referitoare la
siguranţa maritimă. Comisia, în colaborare cu Organizaţia Maritimă Internaţională şi cu
Organizaţia Internaţională a Muncii, a propus introducerea unor reguli sociale minime ce
trebuie respectate în momentul inspecţiei vaselor şi a unui sistem original de

85
Instituţii si politici europene
management al traficului maritim la nivelul Europei pentru a se profita de pe urma
amplasării porturilor. În acelaşi timp, pentru a promova creşterea numărului de vase
înmatriculate în registrele comunitare, Comisia a propus o directivă pentru stabilirea
unui sistem de taxare în funcţie de tonaj, în concordanţă cu legislaţia dezvoltată în
unele state membre.

– Pentru întărirea poziţiei transportului fluvial trebuie stabilite ramuri


maritime şi trebuie elaborate facilităţi de transport pentru aceste vase, astfel încât să
favorizeze prestarea de servicii continue pe perioada întregului an. În plus,
armonizarea totală a cerinţelor tehnice pentru vasele de transport interior, a
avizelor de transport şi a condiţiilor sociale pentru echipaje vor dina-miza acest
sector.

D. Dezvoltarea transportului aerian


Deşi ne aflăm în epoca pieţei unice şi a monedei unice nu există un cer unic
european. Uniunea Europeană suferă datorită fragmentării sistemului managerial de
trafic, întârzierilor de zbor, pierderilor de combustibil şi poziţiilor diferite pe care le
ocupă companiile europene aeriene în cadrul pieţei. În aceste condiţii este necesară
reorganizarea spaţiului aerian european. Ea trebuie să fie însoţită de o politică care să
aibă ca scop:
a. limitarea expansiunii aeroporturilor legată, în special, de extinderea UE;
b. reducerea zgomotului şi poluării cauzate de traficul aerian.

E. Transpunerea sistemelor intermodale în practică


Sistemele intermodale sunt de importanţă fundamentală pentru dezvoltarea
unor alternative competitive la transportul rutier. Priorităţile au în vedere
armonizarea tehnică şi interoperabilitatea între sisteme, în special pentru containere.

F. Realizarea reţelei de transport transeuropene


Având în vedere supra-aglomerarea arterelor majore şi, în consecinţă, poluarea este
esenţial pentru UE să-şi completeze proiectele transeuropene deja decise.
În concordanţă cu concluziile adoptate de către Consiliul European de la
Gőteborg, Comisia propune axarea acţiunilor pe revizuirea liniilor directoare ale
Comunităţii în ceea ce priveşte:
 reamplasarea strâmtorilor din reţeaua de transport feroviar;
 completarea rutelor identificate ca zone prioritare pentru absorbţia
fluxurilor de trafic determinate de extindere, în special în regiunile de
frontieră;
 îmbunătăţirea accesului la ariile exterioare.

G. Creşterea siguranţei traficului


Deşi transportul este considerat esenţial pentru bunăstarea societăţii şi a individului,
el este perceput din ce în ce mai des ca un potenţial pericol. Numărul de persoane ucise
zilnic în accidente rutiere în Europa este identic cu cel al persoanelor ucise prin
prăbuşirea unui avion de dimensiuni medii. Victimele accidentelor rutiere, ucise sau
rănite, costă societatea zeci de milioane de euro, dar costurile umane sunt incalculabile.

86
Instituţii si politici europene
De aceea UE şi-a fixat ca obiectiv reducerea numărului de victime la jumătate până
în 2010.

În aceste condiţii, Comisia a propus două directive:


 prima vizează armonizarea marcajelor în locurile cele mai periculoase;
 a doua se axează pe armonizarea regulilor referitoare la controalele şi
amenzile în domeniul transportului comercial internaţional cu accent pe
viteza de deplasare şi şofatul sub influenţa alcoolului.

H. Adoptarea unei politici referitoare la capacitatea maximă de transport


S-a demonstrat că nu întotdeauna şi pretutindeni tipurile de transport acoperă costurile
pe care le generează. Situaţia diferă foarte mult de la un stat membru la altul. Această
situaţie produce disfuncţiuni la nivelul pieţelor interne şi distorsionează concurenţa din
sistemul de transport. În consecinţă, nu există nici un interes în folosirea tipurilor ecologice
de transport sau a reţelelor mai puţin congestionate.
Carta Albă dezvoltă următoarele principii directoare:
 armonizarea taxelor pe combustibil în transportul rutier;
 alinierea principiilor de taxare a folosirii infrastructurilor. Regulile
comunitare în vigoare trebuie înlocuite cu un cadru modern al sistemu-lui de
taxare pentru folosirea infrastructurii, astfel încât să se încurajeze iniţiativele şi
să se faciliteze concurenţa loială între diferitele tipuri de transport, o taxare
adecvată şi menţinerea calităţii serviciilor.

I. Recunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor utilizatorilor


Dreptul cetăţenilor europeni de a avea acces la servicii de înaltă calitate trebuie
întărit. Reducerea tarifelor nu trebuie să determine renunţarea la drepturile de bază.
Legislaţia comunitară trebuie să creeze un fundament pentru a sprijini utilizatorii de
mijloace de transport în înţelegerea şi exercitarea drepturilor lor.
De asemenea, trebuie stabilite obligaţii referitoare la siguranţa traficului.

J. Dezvoltarea unui sistem de transport urban de înaltă calitate


Ca răspuns la starea de deteriorare generală a calităţii vieţii cetăţenilor europeni,
afectaţi de amplificarea fenomenelor de congestionare a traficului în metropole şi în restul
oraşelor, şi în conformitate cu principiul subsidiarităţii, Comisia a propus accentuarea
schimburilor de mărfuri astfel încât să se amelioreze folosirea transportului public şi
infrastructura existentă. Devine necesară astfel o abordare adecvată din partea autorităţilor
publice locale, abordare care să realizeze un echilibru între modernizarea serviciilor publice şi
utilizarea raţională a automobilului.

K. Susţinerea unui transport nepoluant, eficient, apelând la cercetare şi


tehnologie
Comunitatea a investit sume importante pentru dezvoltarea cercetării şi tehnologiei în
diverse domenii (vehicule nepoluante, aplicaţii telematice în transport).
– Acţiuni specifice se derulează pentru realizarea unui transport maritim şi
rutier nepoluant şi sigur.

87
Instituţii si politici europene
– În cazul transportului aerian se acordă prioritate îmbunătăţirii impactului
emisiilor şi zgomotului motoarelor asupra mediului, îmbunătăţirii siguranţei traficului
aerian şi consumului de combustibil.

L. Stăpânirea efectelor globalizării


Extinderea UE şi a reţelelor de transport transeuropene va necesita regândirea rolului
internaţional al Europei şi analiza posibilităţilor de reuşită a dezvoltării unui sistem de
transport durabil şi a rezolvării problemelor cauzate de supra-aglomerarea traficului şi de
poluare. Conform negocierilor cu Organizaţia Mondială a Comerţului, UE va continua să
acţioneze ca un catalizator pentru deschiderea pieţelor pentru principalele tipuri de transport
şi, în acelaşi timp, pentru menţinerea calităţii serviciilor de transport şi a siguranţei
pasagerilor. Comisia îşi propune să întărească poziţia Comunităţii în organizaţiile
internaţionale (Organizaţia Maritimă Internaţională, Organizaţia Internaţională a Aviaţiei
Civile, Comisia Dunării etc.), în vede-rea protejării intereselor europene la nivel mondial.
Uniunea extinsă trebuie să fie capabilă să stăpânească efectele globalizării şi să
contribuie la găsirea de soluţii la nivel internaţional în lupta contra abuzului
dumpingului social în sectorul transportului rutier.

10.3. Reţelele transeuropene de transport


Dezvoltarea accentuată a transportului, dezvoltare ce depăşeşte cu mult creşterea
economică generală, ridică numeroase probleme transportului din Europa datorită
frecvenţei şi numărului foarte mare de ambuteiaje înregistrate pe marile rute de transport
europene. Sursa acestor dificultăţi o constituie, în mare parte, drumurile îngustate,
neadaptate intensităţii traficului. Indiferent de locaţie, fie că sunt situate la periferii, fie la
graniţele naturale sau la graniţele oficiale ale statelor, aceste drumuri îngustate
afectează toate tipurile de transport.
În condiţiile în care nu se va pune la punct o infrastructură interconectată,
eliminându-se drumurile neadaptate volumului de trafic, pentru a se permite deplasarea
fizică a mărfurilor şi a persoanelor, piaţa internă şi coeziunea în cadrul Uniunii Europene
nu vor putea fi realizate.
Problema drumurilor înguste şi a dificultăţilor pe care acestea le ridică persistă încă,
în ciuda faptului că Uniunea Europeană a adoptat o politică ambiţioasă în domeniul
transportului, urmărind realizarea unei reţele de transport transeuropene. Adoptarea
Tratatului de la Maastricht a pus la dispoziţia Comunităţii autoritatea şi
instrumentele necesare pentru a proiecta şi dezvolta o reţea transeuropeană.
– În 1993, Comisia Europeană s-a străduit să acorde prioritate reţelei transeu-
ropene, aşa cum a fost subliniat în Carta Albă. Modelul care a stat la baza elaborării
reţelei transeuropene s-a bazat pe juxtapunerea planurilor naţionale de infrastructură,
mai ales pentru reţelele de cale ferată şi cele pentru transportul rutier.
– În 1996 au fost adoptate primele linii directoare ce au stat la baza reţelei
europene de transport. Acestea au încercat să înglobeze, într-o schemă de referinţă,
proiectele stabilite ca prioritare la Summitul de la Essen şi, totodată, să stabilească
principiile şi criteriile ce vor sta la baza elaborării proiectului pentru fiecare tip de
transport, facilitând astfel identificarea altor proiecte care aveau acelaşi scop declarat: al

88
Instituţii si politici europene
îmbunătăţirii reţelei de transport europene. Aceste principii stabilite de către instituţiile
europene au avut ca rezultat identificarea unor proiecte viabile, în realizarea cărora au
fost canalizate o mare parte din fondurile comunitare destinate infrastructurii (Fondul de
Coeziune, fondurile structurale)23, precum şi fonduri provenite din finanţări ale Băncii
Europene de Investiţii (BEI).
Ariile prioritare, identificate cu ajutorul acestor linii directoare, au servit ca referinţe
pentru unele proiecte legislative comunitare, ce aveau ca obiect îmbunătăţirea traficului
internaţional sau interoperatibilitatea reţelelor de transport.
– În prezent, doar 20% din ceea ce a fost previzionat a se realiza (prin
deciziile adoptate în 1996) a fost finalizat. Există încă o serie de controverse cu privire la
şansele de realizare a acelor proiecte în intervalul stabilit (anul 2010) aşa cum a fost
prevăzut iniţial. Este adevărat că progrese semnificative au fost făcute în susţinerea ţărilor
şi a regiunilor mai puţin dezvoltate, în vederea dezvoltării infrastructurii acestora din
urmă, ajutate fiind de sumele puse la dispoziţie prin Fondul de Coeziune, pentru a putea fi
cel puţin la acelaşi nivel cu situaţia existentă în celelalte ţări sau regiuni. În aceste condiţii
vor trebui să mai treacă 20 de ani până ce vor fi realizaţi cei 12.600 de kilometri, conform
proiectului din 1996. Întârzierile care au apărut sunt datorate opoziţiei locale, lipsei unei
abordări integratoare în timpul planificării şi reducerii fondurilor publice, ca rezultat al
scăderii investiţiilor în domeniul transporturilor.
Oricare ar fi însă cauzele abaterilor de la nivelul previzionat al realizării proiectelor,
nu trebuie neglijat suportul ce trebuie acordat în vederea creării reţelei transeuropene,
care reprezintă un factor important al asigurării competitivităţii europene la nivel
mondial şi care va îmbunătăţi legăturile dintre pieţele centrale ale Europei şi
regiunile periferice.
Acestea sunt motivele pentru care Comisia Europeană a propus un o a doua etapă
de revizuire a liniilor directoare ale proiectului de realizare a unei reţele interconectate
transeuropene.
 În 2001, prima etapă de revizuire al proiectului a avut ca obiectiv o readaptare
a liniilor directoare ce guvernau realizarea proiectului, în conformitate cu articolul 21 al
Deciziei nr. 1692/1996 prin care s-au stabilit iniţial aceste principii.24
 A doua etapă, programată în 2004, va implica o revizuire mai extinsă a
proiectului, în lumina noilor prevederi ale Cartei Albe, îndreptate, în special, spre
introducerea conceptului de „autostrăzi ale mării”, creşterea capacităţii aeroporturilor
şi dezvoltarea culoarelor paneuropene situate pe teritoriul ţărilor candidate.
În prezent, revizuirea reţelei transeuropene are în vedere concentrarea asupra
deblocării arterelor principale de transport. Făcând abstracţie de problema arterelor de
infrastructură prioritare, problema principală priveşte asigurarea fondurilor necesare
realizării acestor proiecte.

10.3.1. Deblocarea arterelor principale

Liniile directoare în domeniul realizării reţelei transeuropene trebuie să fie parte


a unei politici durabile de mediu care ar trebui să „stabilizeze nivelul în creştere al
aglomerărilor şi să încurajeze utilizarea transportului ecologic”. Totodată, acţiunile

23
Suma totală estimată a fi folosită este de 18 bilioane euro în perioada 2000-2006.
24
Decizia nr. 1692/1996 prevedea că principiile stabilite iniţial trebuiau să fie revizuite pentru a fi în
conformitate cu progresele economice şi tehnologice înregistrate în domeniul transportului pe calea ferată.

89
Instituţii si politici europene
comunitare trebuie redirecţionate pentru a permite dezvoltarea de coridoare multimodale,
acordând prioritate transportului de mărfuri şi de pasageri. Cele mai importante rute europene
vor trebui dotate cu un sistem de management al traficului pentru a se asigura o utilizare
optimă a capacităţilor existente.

A. Dezvoltarea coridoarelor multimodale şi acordarea priorităţii


transportului de mărfuri
Realizarea coridoarelor multimodale în vederea prioritizării transportului de
mărfuri solicită o infrastructură în domeniul feroviar de înaltă calitate. Caracteristicile
fizice ale căilor ferate din Europa nu permit întotdeauna şi în orice condiţii realizarea
transportului de mărfuri.
Cu toate că nu va fi posibil în viitorul apropiat să se realizeze o reţea de transport
feroviar exclusiv rezervată deplasării mărfurilor, aşa cum există în SUA, investiţiile
trebuie să aibă ca efect dezvoltarea graduală a coridoarelor transeuropene folosite
exclusiv sau prioritar de către trenurile de marfă.
În ariile cu trafic intens, mai ales în zonele urbane, principiul care va sta la baza
realizării unei reţele de transport va fi construirea unor linii de cale ferată separate,
destinate exclusiv transportului de mărfuri, sau de persoane.

B. Realizarea unei reţele pentru transportul rapid de pasageri


Distanţele în continuă creştere existente între centrul şi zonele periferice ale Uniunii
Europene evidenţiază faptul că o reţea eficientă a transportului de pasageri de mare
viteză reprezintă, într-adevăr, o necesitate. O astfel de reţea va trebui să cuprindă:
 liniile de mare viteză, inclusiv liniile reabilitate;
 conexiunile şi sistemele care vor permite integrarea serviciilor de transport
feroviar şi aerian, precum şi aeroporturile.
– Pe traseele unde construirea de noi linii este imposibilă, modernizarea liniilor
existente pentru trenurile de mare viteză este soluţia care oferă un nivel adecvat de
confort şi, totodată, posibilitatea executării lucrărilor de întreţinere, datorită progreselor
înregistrate în domeniul feroviar.
– Pe multe rute transportul feroviar reprezintă o alternativă la transportul aerian,
oferind timpi de deplasare mai mici, preţuri accesibile şi un nivel de confort ridicat, mai
ales dacă se ia în considerare timpul alocat deplasării din centrul oraşelor până la aeroport.

Planificarea reţelei de transport ar trebui să încerce să profite de capacitatea


transportului feroviar de a-l înlocui pe cel aerian şi să încurajeze companiile de transport
feroviar şi aerian să coopereze. Investiţiile trebuie să fie susţinute şi încurajate în
continuare. Ele ar putea fi canalizate pentru:
 modernizarea gărilor din apropierea aeroporturilor, a terminalelor;
 dotarea punctelor de verificare a bagajelor din cadrul gărilor;
 dezvoltarea şi îmbunătăţirea activităţii de informaţii, a serviciului de rezervări
şi de transport al bagajelor.

C. Îmbunătăţirea condiţiilor de trafic


Măsurile specifice de management al traficului coordonate la nivel european pot
determina o îmbunătăţire generală a condiţiilor de trafic pe principalele rute dintre oraşe,
oricare ar fi cauzele care generează congestiile în trafic (accidente, condiţii meteo etc.). La

90
Instituţii si politici europene
nivel european există mulţi manageri pregătiţi în domeniul infrastructurii care acum dispun
de experienţa necesară dezvoltării acestei activităţi. De câţiva ani, Uniunea Europeană a
oferit stimulente financiare în vederea introducerii unor astfel de măsuri de management
al traficului pe traseul coridoarelor internaţionale. Astfel de măsuri sunt deja puse în
practică pe traseul Germania – Olanda şi se efectuează teste în acest sens între ţările
Beneluxului şi vecinii lor, la nivelul trecătorilor din Munţii Alpi (mai ales între Franţa şi
Italia) şi din Munţii Pirinei.
Până în anul 2006, toate rutele principalele de legătură la nivel european vor
trebui să fie coordonate prin intermediul planurilor de management al traficului.

D. Proiectele de infrastructurǎ
Din cele 14 proiecte aprobate de către Consiliul European de la Essen, trei au fost
deja finalizate şi încă şase proiecte sunt în faza de construcţie, ele trebuind să fie
finalizate până în 2005 (un exemplu de astfel de proiect este linia ferată de mare viteză
care va face legătura între Barcelona şi Figueras).
În ceea ce priveşte proiectele care încă nu au fost finalizate, cum este cel al
realizării unor trasee prin Munţii Alpi, care necesită construirea unor tunele foarte lungi
(cum este cel dintre Lyon şi Turin), acestea întâmpină numeroase dificultăţi şi se
confruntă cu abateri de la planurile stabilite datorită incertitudinilor tehnice şi
dificultăţilor în găsirea sumelor necesare rezolvării acestor probleme.
Totodată, se observă nevoia de a lansa şi alte proiecte importante. Acesta este
motivul pentru care lista proiectelor stabilită în 1994 de către şefii de state şi de guverne
trebuie să fie actualizată şi aliniată la noile linii directoare stabilite de către Parlamentul şi
Consiliul European. Implementarea acestor proiecte ridică, totodată, problema asigurării
securităţii în cadrul tunelelor.

10.3.2. Problema fondurilor

Principalul obstacol care stă în calea finalizării proiectelor de infrastructură,


în afara constrângerilor tehnice şi a celor impuse de protecţia mediului, rămâne
dificultatea mobilizării capitalului necesar. Comisia Europeană a atras atenţia asupra
acestei probleme încă din 1993 în cadrul Cartei Albe. Sugestia Uniunii de a colecta
fonduri prin emiterea de obligaţiuni nu a fost pusă în practică, astfel că problema
fondurilor încă persistă. Pentru a depăşi acest obstacol este necesar să se realizeze o
distribuţie egală a fondurilor publice şi a celor private şi, totodată, să se aplice metode
inovatoare de colectare a fondurilor.

A. Bugetele publice limitate


În mod tradiţional, realizarea şi construirea proiectelor în domeniul infrastructurii s-
au realizat din fondurile puse la dispoziţie de bugetele publice, indiferent dacă acestea s-
au realizat la nivel local, naţional sau comunitar. Cea mai mare parte a proiectelor aflate
acum în curs de realizare sunt finanţate din fonduri publice şi, în această situaţie,
societatea este cea care contribuie la realizarea lor.
Nivelul fondurilor de care este nevoie pentru a se dezvolta reţeaua de transport
transeuropeană, depăşeşte 110 bilioane euro pentru proiectele considerate prioritare. Astfel,
fondurile publice au fost folosite pentru realizarea tronsoanelor de cale ferată şi a drumurilor
de mare viteză care asigură legătura dintre statele membre, cum ar fi linia TGV pe traseul

91
Instituţii si politici europene
Paris – Strasbourg, în detrimentul altor proiecte, cum este linia transalpină care are o folosinţă
internaţională şi este utilizată pentru transportul de marfă, dar care, datorită condiţiilor
naturale, este mai puţin eficientă din punct de vedere al costurilor, faţă de alte proiecte.
În completarea fondurilor naţionale, fondurile comunitare (Fondul de Coeziune,
fondurile structurale, fondurile alocate special pentru construirea reţelei transeuropene)
sunt puse la dispoziţie, pentru realizarea de studii sau pentru munca efectivă sub forma
subvenţiilor directe.
În cazul bugetului pentru reţeaua transeuropeană, contribuţia comunitară este
limitată la 10% din costul total al investiţiei. Dar experienţa a demonstrat că în unele
cazuri, şi în mod particular în cazul celor care implică realizarea de proiecte
transfrontaliere (Lyon - Turin), rata contribuţiei comunitare nu este suficient de
stimulatoare pentru a determina o coordonare şi mobilizare eficientă a investiţiilor
necesare. Din acest motiv s-a propus ca această rată să fie ridicată la 20% pentru
proiectele de mare importanţă, care prezintă o valoare adăugată ridicată pentru reţeaua
transeuropeană, dar au un impact socio-economic redus la nivelul ţărilor implicate.

B. Atragerea investitorilor privaţi


Construirea Canalului Mânecii a fost asigurată din fonduri private. Deşi realizarea
acestui proiect este incontestabil un triumf al tehnicii, din punct de vedere financiar
acesta a fost un eşec.
Principalul dezavantaj al acestui pachet de servicii financiare constă în decalajul
existent între momentul realizării investiţiei şi cel al obţinerii primelor efecte, care încep
a se face simţite numai de la momentul în care proiectul devine operaţional. Primele
output-uri obţinute nu reprezintă în mod necesar un profit în termeni reali. Cel mai mare
neajuns înregistrat la nivel financiar a fost lipsa interesului din partea investitorilor privaţi
de a consolida infrastructura în domeniul transporturilor, în special în zonele de graniţă,
unde profiturile sunt, de cel mai multe ori, scăzute şi nu se oferă nici o garanţie a obţinerii
lor.
În încercarea de a remedia această situaţie, Comisia Europeană a încercat să
dezvolte parteneriate între sectorul public şi cel privat. Sistemul de garanţii este astfel
conceput, încât cea mai mare parte a riscului este asumat de către stat. În ciuda acestui
avantaj, formula parteneriatului public-privat încă nu a reuşit să atragă investitorii privaţi.
Prin introducerea de noi proceduri pentru încheierea contractelor publice, Comisia
Europeană speră să obţină o mai mare implicare a capitalului privat în finanţarea proiectelor
din domeniul infrastructurii. Revizuirea regulilor ce guvernează contractele publice şi
clarificarea regulilor aplicabile mecanismelor contractelor publice de concesionare ar trebui
să aibă ca efect implicarea investitorilor privaţi în finanţarea acestora, încă din stadiul de
proiectare şi, totodată, să ofere o siguranţă mai mare asupra modului în care aceste proiecte
sunt realizate. Experienţa a demonstrat că stabilirea unei singure părţi responsabile pentru
obţinerea şi utilizarea finanţării reprezintă o precondiţie a asigurării succesului unui proiect,
în care este implicată finanţarea privată. Din aceste motive mecanismele premergătoare
obţinerii finanţării private şi încheierii contractelor dintre sectorul public şi cel privat ar trebui
încurajate.

C. O abordare inovatoare: gestionarea în comun a fondurilor


Noile proiecte de infrastructură ar trebui să beneficieze de un „venit”, înainte
ca prima tranşă din profitul investiţiei făcute să fie încasată. O parte a acestor venituri

92
Instituţii si politici europene
pot fi folosite pentru a compensa lipsa fondurilor necesare pentru realizarea altor proiecte
de infrastructură, în special cele de cale ferată, în perimetrul regiunii în cauză. Cu alte
cuvinte, taxa sau impozitul sunt aplicate regiunii, considerate ca întreg, în vederea
obţinerii fondurilor necesare finanţării altor proiecte ulterioare de infrastructură.

11. POLITICA VAMALĂ

Politica vamală este unul dintre fundamentele Uniunii şi este esenţială pentru
existenţa pieţei unice, care nu poate funcţiona corect fără reguli comune aplicate
uniform la toate graniţele externe ale Comunităţii. Acest set de reguli formează politica
vamală şi reprezintă motivul pentru care cele cincisprezece autorităţi vamale ale
statelor membre lucrează ca o singură entitate.
Fără uniune vamală, politica comercială şi de dezvoltare a Uniunii Europene, piaţa
agricolă comună şi coordonarea eficientă a politicilor economice şi monetare nu ar fi
posibile.

11.1. Obiectivele politicii vamale

Uniunea vamală are ca obiective:


 să încurajeze comerţul mondial;
 să promoveze un comerţ echitabil;
 să prezinte o Uniune Europeană cât mai atractivă, în calitate de zonă de
implementare a activităţilor industriale şi comerciale şi să contribuie la crearea
de noi locuri de muncă;
 să încurajeze dezvoltarea ţărilor mai puţin prospere din afara UE;
 să pregătească candidaţii la aderare pentru rolul pe care-l vor îndeplini în viitor;
 să asigure protecţia întreprinderilor din UE în toate sectoarele în care sunt
efectuate importuri sau exporturi, într-o manieră clară, uniformă şi simplă şi cât
mai eficient posibil;
 să “înconjoare ca o barieră” piaţa internă, garantând astfel fiecărui membru
maximum de avantaje provenind din această piaţă;
 să faciliteze punerea în practică a unui sistem de percepere a încasărilor
(drepturi de vamă, TVA şi accize).

11.2. Efectele politicii vamale


Efectele uniunii vamale europene sunt considerabile.
 Nu este posibil să se creeze, să se dezvolte şi să se administreze o piaţă comună
unică, în cadrul căreia mărfurile să circule liber, decât în cadrul unei uniuni
vamale unde regulile comune sunt aplicate frontierelor externe.
 Uniunea vamală constituie o bază solidă pentru o integrare extinsă.

93
Instituţii si politici europene
11.3. Instrumentele politicii vamale

A. Tariful vamal comun


Chiar dacă libera circulaţie a mărfurilor în interiorul UE reprezintă principala
realizare internă a uniunii vamale, tariful vamal comun constituie realizarea sa de
bază dacă privim din exterior. El se aplică mărfurilor importate care traversează
frontierele externe ale uniunii vamale.
Politica comercială comună fixează nivelul drepturilor pentru impozitele vamale
de care sunt pasibile mărfurile importate în Comunitate, precum şi excepţiile, restricţiile şi
interdicţiile de la această regulă. Toate acestea sunt urmărite şi controlate de personalul vămii.
Tariful vamal comun este acelaşi pentru membrii Uniunii, dar nu toate importurile sunt
supuse aceloraşi tarife: acestea variază în funcţie de natura mărfurilor şi de provenienţa lor.
Ele depind de sensibilitatea economică a produsului şi constituie un mijloc de a proteja
interesele economice ale Comunităţii.
Prin intermediul tarifului vamal comun, Comunitatea aplică principiul conform căruia
producătorii naţionali trebuie să poată concura, într-o manieră echitabilă şi pe picior de
egalitate, pe piaţa comunitară cu producătorii care exportă din ţările terţe.
Materiile prime şi produsele semifabricate pe care Comunitatea nu le produce, dar
de care are nevoie pentru fabricarea anumitor produse, beneficiază de tarife mai puţin
ridicate. Există, de asemenea, şi suspendări de drepturi vamale, temporare sau
permanente, atunci când producătorii comunitari trebuie să utilizeze materiile sau
componenţii provenind din statele terţe pentru fabricarea unor produse destinate a fi
exportate de către Comunitate. Acest fapt permite producătorilor din UE să dispună de
materii prime şi de produse semifabricate ieftine în aceleaşi condiţii de concurenţă ca şi
întreprinderile străine de transformare. Sistemele de exonerare a drepturilor de vamă
sunt denumite “perfecţionare activă” sau “suspensia drepturilor”, după caz.
În anumite sectoare ale economiei este necesar să se stimuleze concurenţa prin
drepturi de vamă mai puţin ridicate; se observă acest fenomen în sectorul farmaceutic şi
în cel al tehnologiei informaţiei.
Comunitatea adaptează în mod constant tariful vamal comun care reprezintă un
instrument de orientare a comerţului mondial. Ea a participat la opt faze de negociere
tarifară, reducând în mod considerabil drepturile de vamă (în cadrul Acordului General
asupra Tarifelor Vamale şi Comerţului - GATT şi sub egida Organizaţiei Mondiale a
Comerţului - OMC). Ultimul acord multilateral, Runda Uruguay, a fost axat pe suprimarea
şi/sau reducerea drepturilor de vamă pentru produsele tehnologiei informaţionale.
Stabilindu-şi tariful vamal după regulile OMC, Uniunea Europeană a demonstrat că ia
în serios responsabilităţile sale în cadrul sistemului de liber schimb care există la nivel
mondial.

B. Nomenclatura comunitară
Un element important în elaborarea declaraţiilor vamale este nomenclatura
comunitară.

94
Instituţii si politici europene
Nomenclatura comunitară are la bază un instrument internaţional de clasare, un
sistem administrat de Organizaţia Mondială a Vămilor 25. Lista sistematică de produse
are numeroase utilizări şi este aplicată în schimburi de către cea mai mare parte a ţărilor.
Ea este baza pe care se sprijină negocierile comerciale internaţionale, precum şi
reglementarea diferendelor în materie tarifară şi statistică referitoare la schimburi.
Mărfurile importate şi exportate trebuie să fie declarate cu indicarea subpoziţiei pe
care o ocupă în nomenclator. Pe această bază se determină nivelul tarifului care li se aplică,
precum şi maniera în care ele sunt tratate în scopuri statistice. De fapt, totul depinde de acest
clasament, dat fiind faptul că toate măsurile comerciale utilizează nomenclatura pentru a
descrie tratamentul care trebuie să fie aplicat uneia sau alteia dintre mărfuri. Acest instrument
este esenţial atunci când desemnarea precisă a mărfurilor şi clasarea lor trebuie să fie utilizată
de legislaţia comercială. Ea este utilizată, de exemplu, pentru notificarea mărfurilor la care se
aplică măsuri nontarifare, sau pentru produsele care sunt supuse contingentelor la import
sau unei anumite supravegheri, ori pentru a împiedica importarea anumitor produse. De
asemenea, ea serveşte la elaborarea şi aplicarea regulilor de origine, dat fiind faptul că
aceste reguli se sprijină, într-o mare măsură, pe faptul că produsul finit se află pe o poziţie
tarifară diferită de cea a produselor importate utilizate pentru fabricarea lor.

12. FONDURILE EUROPENE

12.1. Fondurile structurale

Fondurile structurale şi Fondul de Coeziune constituie principalele in-


strumente pentru reducerea disparităţilor şi întărirea coeziunii economice şi sociale.

– Fondurile structurale cuprind patru tipuri diferite de fonduri, fiecare cu


istoria şi rolul său bine determinate, dar alcătuind un ansamblu coerent şi integrat. Cele
patru tipuri sunt:
 Fondul Social European (FSE) creat în 1960 în vederea sprijinirii pregătirii
profesionale, recalificării forţei de muncă şi, mai recent, reintegrării tinerilor pe
piaţa muncii;
 Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) creat în
scopul sprijinirii programelor de îmbunătăţire a condiţiilor de producţie şi
marketing în agricultură;
 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) finanţează infrastructuri,
investiţii productive pentru crearea de noi locuri de muncă, proiecte de dezvoltare
locală şi ajutoare pentru întreprinderile mici şi mijlocii;
 Instrumentul Financiar de Orientare în Domeniul Pescuitului (IFOP) creat în
1993, vizează adaptarea şi modernizarea echipamentelor din acest sector.

În afara acestor fonduri, Uniunea Europeană a mai creat instrumente de mică


dimensiune, destinate susţinerii unor domenii considerate prioritare cum ar fi educaţia,
mediul, cercetarea şi dezvoltarea comunitară:

25
Organizaţia Mondială a Vămilor este o organizaţie interguvernamentală care are sediul la Bruxelles.

95
Instituţii si politici europene
a) Programele de iniţiative comunitare (IC) reprezintă forme de asistenţă
financiară propuse de Comisie statelor membre pentru rezolvarea problemelor sociale
şi economice specifice care afectează întreaga Uniune. În 1994, când au fost introduse
aceste programe, Comisia a stabilit 15 tipuri de iniţiative pentru perioada 1994-1999,
alocând cca.14 miliarde ECU. Numărul mare de proiecte a condus la o fragmentare
excesivă a resurselor alocate, drept pentru care în 1999 s-a decis reducerea numărului de
programe şi concentrarea alocaţiilor financiare în arii sau în sectoare cu probleme
speciale cum sunt ariile transfrontaliere, sau domeniul pieţei muncii.
Pentru perioada 2000-2006, numărul programelor de iniţiativă comunitară (IC) a
fost redus la patru, acestea fiind:
 Interreg III: încurajează cooperarea transfrontalieră, transnaţională, inter-
regională, formarea de parteneriate care depăşesc frontierele pentru a favoriza
amenajarea echilibrată a teritoriilor pluriregionale (finanţare: FEDER);
 Urban II: susţine în mod special strategiile inovatoare de reabilitare a oraşelor şi a
cartierelor în criză (finanţare: FEDER);
 Leader +: vizează dezvoltarea rurală prin intermediul unor programe integrate şi
al cooperării între grupuri locale de acţiune (finanţare: FEOGA);
 Equal: caută să elimine factorii care stau la originea inegalităţilor şi discri-
minărilor în ceea ce priveşte accesul pe piaţa muncii (finanţare: FSE).
Aceste patru programe beneficiază de 5,35% din totalul fondurilor structurale.
Fiecare iniţiativă este finanţată de un singur fond.
b) Programul pentru susţinerea pescuitului are drept scop:
 crearea unui echilibru durabil între resurse şi exploatarea lor;
 consolidarea competitivităţii întreprinderilor;
 îmbunătăţirea aprovizionării şi valorificării produselor din peşte;
 revitalizarea zonelor dependente de pescuit.
Aceste măsuri sunt susţinute de IFOP în regiunile cu întârziere în dezvoltare, dar şi
în alte regiuni unde aceasta este necesară (0,5% din valoarea fondurilor structurale).
c) Acţiunile inovatoare şi de asistenţă tehnică fac excepţie de la principiul
programării şi dau posibilitatea Comisiei să finanţeze din proprie iniţiativă proiecte pilot,
reţele de cooperare, schimburi de experienţă şi studii cu scopul de a genera stimulente
pentru politici prin intermediul unor experimente realizate la scara întregii Comunităţi.
Pentru finanţarea acestora Comisia organizează ea însăşi licitaţii de proiecte şi selectează
proiectele.
Pentru perioada 2000-2006, Comisia a fixat trei teme de lucru pentru acţiunile
inovatoare ale FEDER:
 economia regională bazată pe cunoaştere şi inovare tehnologică;
 eEurope-regio: societatea informaţională în serviciul dezvoltării regionale;
 identitatea regională şi dezvoltarea durabilă.
Alte acţiuni inovatoare sunt prevăzute pentru încadrarea în muncă şi formare
profesională (finanţate de FSE), dar ele au în vedere, în egală măsură, şi sectorul
pescuitului (finanţat de IFOP).
Dotate cu un buget în jur de 1 miliard de euro, adică 0,5% din creditele fondurilor
structurale, programele acţiunilor inovatoare finanţează elaborarea de noi strategii şi faza
experimentală a proiectelor.

96
Instituţii si politici europene

12.2. Fondul de Coeziune


În contextul politicii de dezvoltare regională a UE, scopul principal al Fondului
de Coeziune constă în asistenţa ţărilor cu dificultăţi economice pentru a face posibilă
aderarea lor la Uniunea Economică şi Monetară. Resursele acestui fond sunt alocate în
două sectoare:
 mediu;
 reţele de transport transeuropene.

– Crearea acestui fond, unul dintre cele mai noi ale UE, se regăseşte în:
 Articolele 129 c, 130 d şi 130 s (care se ocupă de finanţarea proiectelor legate de
protecţia mediului) - Tratatul CE;
 Protocolul 15 din anexa Tratatului care stabileşte cerinţele care condiţionează
accesul la resursele fondului;
 Reglementarea Consiliului 792/93 care determină un cadru de lucru pentru Fondul
de Coeziune;
 Reglementarea Consiliului 1164/94.

– Există două cerinţe care condiţionează accesul la Fondul de Coeziune:


 ţările beneficiare trebuie să aibă un nivel al venitului pe locuitor sub 90% faţă de
media comunitară;
 statele beneficiare trebuie să aibă un program menit să satisfacă condiţiile
convergenţei economice, aşa cum este stabilit în articolul 104 c al Tratatului
CE.
Aceste condiţii urmăresc evitarea dezechilibrului economic, mai ales a deficitului
public excesiv.
Caracteristic acestui fond este faptul că el nu este afectat de aşa-numitul
principiu al suplimentării.

Spania, Grecia, Portugalia şi Irlanda sunt statele membre care beneficiază de


Fondul de Coeziune. Aceste ţări pot utiliza ajutorul din partea fondului pentru a finanţa
proiecte de importanţă europeană în domeniul protecţiei mediului şi a infrastructurii în
transporturi26. Procentajul maxim de finanţare pentru fiecare proiect sau fază variază între
80% şi 85% din costul global al fiecăruia în funcţie de situarea lor geografică.

26
Exemple de proiecte având sprijin financiar din partea Fondului de Coeziune sunt următoarele:
– Autostrada Granada (sudul Spaniei);
– Trecătoarea Kildare (Autostrada Dublin – Cork – Limerick);
– Modernizarea aeroporturilor din Insulele Canare şi Baleare (Spania);
– Căi ferate în partea de nord şi de nord-vest (P);
– Autostrada Pathe- Atena - Salonic (GR);
– Calea Ferată Dublin – Galway (IRL);
– Tratarea apelor reziduale în Limerick (IRL);
– Aeroportul Spata (noul aeroport din Atena);
– Decontaminarea integrală a Ria de Vigo (nord-vestul Spaniei);
– Furnizarea de apă şi îmbunătăţirea calităţii ei în Atena (GR);
– Anumite tronsoane ale Autostrăzii Lisabona - Porto (P);
– Sistemul de furnizare a apei în Porto (P).

97
Instituţii si politici europene
Bugetul total al Fondului de Coeziune pentru perioada 2000 – 2006 este de 18
miliarde euro.
Distribuirea resurselor alocate între cele patru ţări se face în raport cu mărimea
populaţiei, valoarea produsului naţional brut pe locuitor şi suprafaţă.
Tabelul nr. 7. – Repartizarea Fondului de Coeziune pe ţări şi pe ani (în milioane euro
la preţuri 1999)
% Ţara % Ţara % Ţara %
Ţara
Spania 61 – 63,5 Grecia 16 – 18 Portugalia 16 – 18 Irlanda 2-6

An 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006


Sumă 2615 2615 2615 2615 2515 2515 2510
Sursa: Structural Actions 2000 - 2006

– Diferenţele dintre Fondul de Coeziune şi fondurile structurale sunt


evidenţiate în tabelul 8.
Tabelul nr. 8. – Diferenţe dintre Fondul de Coeziune şi fondurile structurale
FONDUL DE COEZIUNE FONDURILE STRUCTURALE
Reducerea disparităţilor dintre Reducerea disparităţilor dintre
OBIECTIVE
economiile naţionale. regiuni.
Se află sub responsabilitatea principală
INTERLOCUTOR Fiecare proiect este negociat a statelor membre, autorităţilor
I între Comisie şi statul membru. regionale şi promotorilor care joacă un
rol important în gestiunea programelor.
Condiţionare strictă:
respectarea programelor de
CONDIŢIONARE Nu există condiţionare.
convergenţă este o condiţie
pentru atribuirea de credite.
APROPIEREA Patru state membre: Spania,
Toate statele membre.
GEOGRAFICĂ Irlanda, Grecia şi Protugalia.
Mediul şi infrastructurile de Nici un domeniu nu este exclus în
DOMENII
transport. mod apriori.
Creditele sunt acordate proiect Cea mai mare parte sunt acordate
PROCEDURI
după proiect. pentru programe.
18 miliarde euro în perioada 195 miliarde euro pentru perioada
ALOCAŢII
2000 – 2006. 2000 – 2006

12.3. Fondurile de pre-aderare

Decalajul dintre nivelul mediu de dezvoltare a ţărilor Europei Centrale şi de Est


candidate la aderare şi ţările membre ale UE este mare. Analizat la nivelul regiunilor,
decalajul este cu mult mai accentuat. Aceste decalaje constituie piedici serioase pentru
funcţionarea armonioasă a întregului comunitar. Existenţa unor zone de sărăcie în
apropierea UE perturbă armonia şi echilibrul pe cale de a se realiza în cadrul Comunităţii
şi împiedică crearea unei zone de echilibru pe întreg continentul.
În cadrul pregătirilor pentru aderare, ţările candidate trebuie să facă eforturi
importante pentru restructurarea sectorului productiv, dezvoltarea resurselor umane,

98
Instituţii si politici europene
reducerea şomajului, îmbunătăţirea calităţii produselor şi a infrastructurii, micşorarea
decalajelor regionale.
Pentru a reduce toate aceste decalaje, UE acordă ajutor financiar ţărilor candidate
prin instrumentele structurale de pre-aderare care vor avea un rol foarte important în acest
proces.

Aceste ajutoare de pre-aderare au fost prezentate de către Comisia Europeană în cadrul


documentului intitulat Agenda 2000. Conform acestui document, integrarea ţărilor
candidate în cadrul politicilor structurale cuprinde mai multe etape:
 Până în anul 2000 a continuat cooperarea financiară şi tehnică cu ţările Europei
Centrale şi de Est, începută în 1989 prin intermediul programului PHARE, ale
cărui obiective au fost reorientate în funcţie de perspectivele de aderare.
 Din anul 2000, pentru fiecare aderare, ajutorul structural de pre-aderare propus de
către Comisia Europeană susţine diversele realizări ale ţărilor candidate,
familiarizând, în acelaşi timp, autorităţile responsabile şi actorii economici şi
sociali cu modalităţile de punere în practică a intervenţiilor comunitare. Acest
ajutor este furnizat prin intermediul a trei instrumente financiare:
- Programul PHARE revizuit, care este orientat, după anul 2000, în principal,
spre investiţii vizând dezvoltarea regională integrată;
- Programul Special de pre-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală
(SAPARD);
- Instrumentul Structural de pre-Aderare (ISPA) acordat pentru
infrastructura de mediu şi transport.
 După aderare va urma punerea în aplicare a fondurilor structurale şi a Fondului
de Coeziune.

12.3.1. Programul PHARE

PHARE (Poland Hungary Aid for Reconstruction of Economy) este primul


instrument nerambursabil conceput de către UE pentru a sprijini Europa Centrală şi
de Est în evoluţia către o societate democrată şi o economie de piaţă.
PHARE este un program de asistenţă tehnică şi financiară, elaborat în 1989
pentru primele două ţări care au renunţat la comunism şi la economia centralizată,
respectiv Polonia şi Ungaria. Pe măsură ce alte state din Europa Centrală şi de Est au
trecut la un regim democratic, acestea au fost incluse, de asemenea, în program, astfel
încât PHARE a ajuns să numere 13 state partenere în 1996.
Axat, în primul rând, pe asistenţa tehnică a reformelor, aceste ajutoare s-au extins şi
asupra altor domenii, mergând de la securitatea nucleară până la dezvoltarea
infrastructurilor. Prin flexibilitatea sa de funcţionare, PHARE a jucat şi continuă să
joace un rol cheie pentru aceste ţări care se confruntă cu aceeaşi moştenire a centralizării
politico-economice, dar care îşi amorsează tranziţia în condiţii şi ritmuri diferite.
În martie 1997, Comisia Europeană a adoptat noile orientări ale programului
PHARE. Bazat până la acea dată pe cererile formulate de către ţările respective, acţiunea
PHARE a fost reorientată spre satisfacerea exigenţelor lor în vederea adeziunii.
Au fost simplificate procedurile, proiectele au devenit mai importante, cooperarea
dintre statele candidate şi Comisie a devenit mult mai strânsă, în timp ce gestiunea
proiectelor a fost descentralizată către aceste state care trebuiau să fie în măsură să aplice
principiile comunitare de gestiune.
99
Instituţii si politici europene
Începând din anul 2000, PHARE este, alături de programele ISPA şi SAPARD,
unul din cele trei instrumente de pre-aderare.
O dată cu lansarea celorlalte două instrumente de pre-aderare, programul PHARE a
fost regândit spre susţinerea ţărilor candidate în eforturile lor de adoptare a acquis-
ului comunitar.
Programul PHARE a fost orientat către consolidarea instituţională, susţinerea
investiţiilor, dezvoltarea regională şi socială, restructurarea industrială şi
dezvoltarea IMM-urilor, având ca scop întărirea instituţiilor democratice, a
administraţiei publice şi a organizaţiilor care au responsabilitatea implementării
efective şi eficiente a legislaţiei comunitare.

Sprijinul acordat prin Programul PHARE vizează:


A. Dezvoltarea instituţională
Întărirea capacităţii instituţionale şi administrative a ţărilor candidate este o cerinţă
cheie pentru a putea deveni membre ale UE. Sprijinul pentru dezvoltarea instituţională
reprezintă aproximativ 30% din bugetul PHARE în ţările candidate.
Dezvoltarea instituţională nu este legată numai de apropierea legislaţiei ţării
candidate de cea a UE. Se referă, de asemenea, la modul în care legislaţia este pusă în
practică şi respectată. Aceasta implică pregătirea şi echiparea unui număr mare de
funcţionari publice, oficiali şi experţi, de la judecători şi inspectori financiari până la
inspectori de protecţie a mediului şi statisticieni.
Un instrument de importanţă crucială al dezvoltării instituţionale este
înfrăţirea instituţională, care implică detaşarea unor funcţionari publici ai UE în ţările
candidate. Aceştia sunt cunoscuţi sub denumirea de Consilieri de pre-aderare. În multe
domenii cheie, oficialii statelor membre sunt singura sursă de expertiză necesară. În alte
cazuri, pentru a îndeplini obiectivele înfrăţirii instituţionale trebuie combinate o varietate
de resurse, incluzând expertiza pe termen scurt, formarea profesională şi furnizarea de
servicii. Proiectele de înfrăţire instituţională sunt realizate de către administraţiile publice
sau de către organisme mandatate de către acestea şi nu fac obiectul procedurilor de
licitaţie comercială.
Dezvoltarea instituţională se pune în practică nu numai prin înfrăţirea
instituţională, ci şi prin intermediul:
 contractelor de servicii obţinute pe piaţa de consultanţă;
 furnizării de expertiză în domeniul acquis-ului prin TAIEX;
 reformei administraţiei publice şi a organismelor de reglementare prin
programul SIGMA.
B. Sprijin pentru investiţii
Adoptarea acquis-ului comunitar se referă la faptul că ţările candidate trebuie să-şi
adapteze infrastructura şi întreprinderile pentru a atinge standardele UE, ceea ce necesită o
investiţie considerabilă. Sprijinul investiţional reprezintă aproximativ 70% din bugetul
PHARE în ţările candidate.
Sprijinul investiţional se concentrează pe patru domenii - cheie:
 Investiţii mari. Întrucât UE nu poate furniza prin programul PHARE decât o mică
parte din necesarul finanţării pentru investiţii de mare anvergură, asistenţa se
concentrează pe rolul catalizator pe care îl poate juca programul în modernizarea
cofinanţării împreună cu ţările partenere şi instituţiile financiare internaţionale
100
Instituţii si politici europene
(Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană de
Investiţii, Banca Mondială).
 Investiţii în norme UE. În al doilea rând, sprijinul este orientat către aplicarea
normelor comunitare în domenii cum ar fi: concurenţa, energia (inclusiv siguranţa
în domeniul energiei nucleare), legislaţia socială şi cea a muncii, normele
veterinare şi fitosanitare, legislaţia produselor industriale, protecţia consumatorilor,
comerţul, justiţia şi afacerile interne.
 Dezvoltarea regională. În al treilea rând, ţările candidate primesc sprijin pentru
implementarea politicilor care le vor permite să beneficieze de fondurile
structurale ale UE.
 Sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii. Acţionând prin cofinanţare cu
instituţiile financiare internaţionale, bănci şi alte surse comerciale, noile
facilităţi pentru IMM-uri furnizează acestora capital, împrumuturi şi garanţii.
În fiecare ţară până la aderare, PHARE va avea efectiv acelaşi domeniu ca şi
obiectivul 1 din cadrul fondurilor structurale, care urmează să fie aplicat mai târziu. În
perioada 2000 - 2006, finanţarea prin PHARE este de aproximativ 1,5 mld. euro/an.

12.3.2. Instrumentul pentru Politici Structurale de pre-Aderare (ISPA)


ISPA (Instrument for Structural Policies for pre-Accession) este instrumentul de
finanţare destinat statelor candidate, similar Fondului de Coeziune al UE.
A. Baza legală
 Reglementarea Consiliului 1266/21.06.1999 privind coordonarea asistenţei
acordate ţărilor candidate în perioada de pre-aderare, publicată în J.O. nr.
161/26.06.1999;
 Reglementarea Consiliului 1267/21.06.1999 privind stabilirea unui Instrument
pentru Politicile Structurale de pre-Aderare (ISPA), publicată în J.O.
161/26.06.1999.
B. Obiectivele programului ISPA
– Protecţia mediului înconjurător – sprijinirea investiţiilor pentru îndeplinirea
cerinţelor legislaţiei comunitare de mediu. Măsurile referitoare la mediu cuprind:
 cerinţe ale legislaţiei UE şi obiective ale parteneriatelor de aderare;
 aprovizionarea cu apă potabilă;
 tratarea apelor reziduale;
 managementul deşeurilor solide şi al poluării aerului.

– Dezvoltarea infrastructurii de transport – extinderea reţelelor transeuropene


spre est. Măsurile referitoare la infrastructura pentru transporturi promovează:
 o mobilitate durabilă;
 dezvoltarea principalelor legături cu UE şi între ţările candidate;
 interconectarea şi interoperabilitatea reţelelor naţionale.
Construirea şi reabilitarea infrastructurii în ţările candidate şi legarea la reţelele de
transport ale Uniunii reprezintă un element cheie al strategiilor de dezvoltare economică a
acestor ţări. De aceea se încurajează finanţarea:
 proiectelor care sprijină forme durabile ale circulaţiei persoanelor şi a
bunurilor, în special proiectele de interes pentru UE (identificate la
101
Instituţii si politici europene
Summiturile de la Helsinki şi Creta);
 proiectelor care permit ţărilor candidate să îndeplinească obiectivele
parteneriatelor de aderare. Acestea vor include extinderea reţelelor de
transport transeuropene în vederea asigurării unor legături bune între UE şi
statele candidate, realizării unor interconexiuni a reţelelor naţionale şi a unor
legături cu reţelele de transport transeuropene.
Pentru realizarea acestor obiective vor fi necesare investiţii majore. ISPA va
contribui la finanţarea reabilitării şi dezvoltării căilor ferate, drumurilor, porturilor şi
aeroporturilor, ţinând cont de cerinţele impuse pentru un transport durabil şi intermodal.

– Familiarizarea administraţiilor statelor candidate cu politicile şi


procedurile fondurilor structurale şi de coeziune ale UE.

C. Asistenţa tehnică
Asistenţa tehnică constituie o componentă complementară a programului şi
cuprinde:
 studii pregătitoare referitoare la măsurile eligibile;
 măsuri de sprijin tehnic, inclusiv acţiuni de informare şi publicitate.

D. Proiecte ISPA
ISPA va finanţa proiecte ce au fost identificate în prealabil. Ministerele de resort
din ţările candidate trebuie să întocmească strategii pentru sectoarele de transport şi de
mediu. Cererile de finanţare depuse în cadrul programului ISPA trebuie să fie în
concordanţă cu aceste strategii adoptate de către ţările candidate şi aprobate de către
Comisia Europeană.

E. Cerinţe de finanţare
Procedurile privitoare la selectarea proiectelor şi la alocaţiile financiare prevăd o
valoare minimă de 5 milioane euro/proiect. Selectarea şi aprobarea se bazează pe
programele naţionale pentru transport şi mediu incluse în programul naţional de adoptare
a acquis-ului comunitar.
Alocaţiile financiare se stabilesc în raport cu populaţia, PIB/locuitor (la paritatea
puterii de cumpărare) şi suprafaţă.
Cotele de asistenţă prevăd posibilitatea de a acoperi până la 75% din cheltuielile
publice sau echivalentul acestora (în mod excepţional până la 85%). Cota de asistenţă
redusă ţine seama de:
 disponibilitatea unei cofinanţări;
 generarea de venituri;
 principiul "poluatorul plăteşte".

F. Comitetul de management pentru ISPA


Acesta este format din reprezentanţi ai statelor membre şi este condus de un
reprezentant al Comisiei Europene. Din comitet mai face parte un reprezentant al BEI
fără drept de vot.

102
Instituţii si politici europene
G. Bugetul programului
ISPA se derulează în 10 ţări candidate din Europa Centrală şi de Est începând cu
1 ianuarie 2000 până în 2006. Bugetul programului este de 7 mld. euro.

12.3.3. Programul Special de pre-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare


Rurală (SAPARD)

SAPARD (Special pre-Accession Programme for Agriculture and Rural


Development) este programul menit să sprijine eforturile făcute de către ţările
Europei Centrale şi de Est în perioada de pre-aderare, prin care ele îşi pregătesc
participarea la politica agricolă comună (PAC) şi la piaţa unică. El urmăreşte două
obiective majore:
 de a contribui la aplicarea acquis-ului comunitar;
 de a rezolva problemele prioritare şi specifice în domeniul agriculturii şi
dezvoltării rurale.
Acest fond va pregăti aplicarea diverselor elemente ale Fondului European de
Orientare şi Garantare Agricolă.

A. Baza legală
 Reglementarea Consiliului 1266/21.06.1999 privind coordonarea asistenţei
acordate ţărilor candidate în perioada de pre-aderare, publicată în J.O. nr.
161/26.06.1999;
 Reglementarea Consiliului 1268/21.06.1999 privind asistenţa acordată de către
Comunitatea Europeană măsurilor de pre-aderare pentru dezvoltarea agriculturii şi
a mediului rural în ţările candidate din Europa Centrală şi de Est în perioada de
pre-aderare, publicată în J. O. 161/26.06.1999.

B. Noutatea adusă de către programul SAPARD


Pentru prima dată în istoria UE, asistenţa externă va fi gestionată pe bază
complet descentralizată, ceea ce implică un enorm efort legislativ şi administrativ de
ambele părţi. Comisia a avut în vedere următoarele aspecte când a luat această hotărâre:
 prin descentralizarea gestiunii, SAPARD oferă viitoarelor state membre
posibilitatea de a câştiga experienţă în ceea ce priveşte aplicarea mecanismelor
de administrare a programelor de dezvoltare rurală;
 pe un front mai larg, investiţiile făcute vor genera cunoştinţe care vor fi uşor
transferabile altor activităţi ale fondurilor structurale şi în alte domenii de
politică comunitară;
 în plus, delegarea responsabilităţilor a făcut posibilă gestionarea numărului mare
de proiecte de dimensiune redusă prevăzute prin programul SAPARD.

C. Proiectele finanţate prin programul SAPARD


Prin intermediul programului SAPARD sunt finanţate proiecte în următoarele
domenii:
a. Îmbunătăţirea competitivităţii produselor agricole şi comercializarea
produselor agricole şi piscicole:

103
Instituţii si politici europene
 îmbunătăţirea procesului de prelucrare şi comercializare a produselor agricole şi
piscicole;
 îmbunătăţirea calităţii şi a standardelor privind securitatea produselor de origine
vegetală şi animală.
b. Îmbunătăţirea infrastructurii pentru dezvoltarea rurală şi agricolă:
 managementul resurselor de apă;
 dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale;
 renovarea satelor şi conservarea tradiţiilor din mediul rural;
 stabilirea şi înregistrarea superioară a datelor terenurilor;
 sprijin în reorganizarea terenurilor agricole.
c. Dezvoltarea economică a zonelor rurale:
 investiţii în proprietăţile agricole (fermele agricole);
 sprijin pentru marketingul proceselor şi produselor agricole, precum şi pentru
marketingul producţiei piscicole;
 îmbunătăţirea structurilor de calitate, veterinare şi creşterea controlului sănătăţii;
 promovarea unor metode de producţie agricolă prin urmărirea protecţiei mediului
înconjurător;
 diversificarea activităţilor economice în mediul rural;
 promovarea reîmpăduririlor, protecţia zonelor împădurite, investiţii în holdinguri
forestiere;
 acordarea importanţei cuvenite managementului în agricultură şi rolului fermelor
agricole în dezvoltarea rurală;
 înfiinţarea unor grupuri de producători agricoli.
d. Dezvoltarea resurselor umane:
 îmbunătăţirea pregătirii profesionale;
 asistenţa tehnică financiară, inclusiv studii care să contribuie la pregătirea şi
monitorizarea programului, precum şi la campania de publicitate şi informare.
Se acordă prioritate proiectelor care au în vedere:
 îmbunătăţirea eficienţei pieţei, a calităţii şi standardelor privind securitatea
produselor alimentare;
 menţinerea actualelor locuri de muncă şi crearea altora noi;
 protecţia mediului înconjurător.

D. Măsurile de dezvoltare rurală


Programarea presupune un set de măsuri de dezvoltare rurală incluse într-un plan
pregătit de autorităţile competente ale ţării candidate, pe o perioadă de şapte ani
începând cu 1 ianuarie 2000, cuprinzând:
 o descriere cuantificată a situaţiei curente prezentând disparităţile, neajunsurile şi
potenţialul de dezvoltare, principalele rezultate ale operaţiunilor anterioare în
respectivul domeniu, resursele financiare desfăşurate şi orice alte rezultate
disponibile ale evaluărilor;
 o descriere a strategiei propuse, obiectivele ei cuantificate, priorităţile alese, aria
de cuprindere geografică;
 o evaluare preliminară (ex-ante) a impactului economic, social şi ambiental
scontat, inclusiv efectele asupra ocupării forţei de muncă;

104
Instituţii si politici europene
 un tabel financiar general însumând resursele financiare naţionale, comunitare
şi, atunci când este cazul, particulare, alocate pentru fiecare din priorităţile
alese;
 pentru fiecare an acoperit prin perioada de programare, un profil financiar
orientativ pentru fiecare sursă de finanţare a programării;
 dacă este cazul, informaţii despre studii, activităţi de instruire sau asistenţă
tehnică necesare pentru pregătirea, implementarea sau adaptarea măsurilor în
cauză;
 autorităţile şi instituţiile competente desemnate să ducă la îndeplinire programul;
 definirea beneficiarilor financiari, adică a întreprinderilor publice sau particulare
care răspund de administrarea operaţiunilor;
 o descriere a măsurilor prevăzute pentru implementarea planurilor şi, în
particular, a schemelor de sprijin, inclusiv informaţiile necesare pentru aplicarea
regulilor concurenţei;
 prevederi care asigură implementarea corectă a programului, inclusiv
monitorizarea şi evaluarea, fixarea unor indicatori cuantificaţi de evaluare,
precum şi aranjamentele referitoare la controale şi penalităţi;
 rezultatul consultărilor şi al măsurilor pentru implicarea autorităţilor şi a
organismelor competente, precum şi a partenerilor economici, sociali şi pe
probleme de mediu relevanţi.

E. Beneficiarii programelor
Beneficiarii acestor programe pot fi:
 producătorii agricoli privaţi;
 asociaţii ale producătorilor agricoli;
 întreprinderile mici şi mijlocii;
 autorităţile locale;
 ONG-urile.

F. Bugetul programului
Bugetul total pentru fiecare an al perioadei de şapte ani de derulare a programului
(2000 - 2006) se ridică la 520 milioane euro. Aceste sume vor fi alocate în funcţie de
criteriile obiectivelor îndeplinite de către statele candidate:
 populaţia din agricultură;
 suprafaţa agricolă;
 nivelul de prosperitate – PIB/locuitor raportat la paritatea puterii de cumpărare;
 specificul teritorial existent în fiecare stat candidat.
Rata contribuţiei Comunităţii este diferenţiată astfel:
 în mod normal, până la 75% din totalul cheltuielilor publice şi al măsurilor de
intervenţie particulare;
 în anumite cazuri specifice, 100% din totalul eligibil (este vorba de asistenţa tehnică
şi activităţile similare de asistenţă ale Comisiei);
 pentru investiţiile generatoare de venituri, ajutorul public poate să acopere până la
50% din costul eligibil total, cu o contribuţie din partea Comisiei de maximum
75%;
 în toate cazurile se aplică regula ajutorului de stat.

105
Instituţii si politici europene

12.4. Managementul fondurilor europene


După aderarea fiecărei ţări candidate, fondurile structurale şi Fondul de
Coeziune se vor pune în practică pe baza unor noi reglementări. Ansamblul teritoriului
acestor ţări va ţine de obiectivul 1 al fondurilor structurale.
După aderare, subvenţiile europene acordate dezvoltării regionale vor proveni
din fondurile europene (adaptarea economică a regiunilor defavorizate nedepăşind 75%
din PIB-ul comunitar).
Ca regulă generală, acestea nu se vor utiliza pentru finanţarea proiectelor
individuale, ci pentru finanţarea programelor de dezvoltare. Aceste programe vor avea
un buget propriu şi vor asocia diferiţi parteneri economici şi sociali: statele membre,
autorităţile locale competente, Comisia Europeană.
a. Iniţiatorii programelor
Aceste programe sunt întotdeauna propuse de către autorităţile competente ale
statelor membre. Odată adoptate de către Comisie, punerea lor în aplicare este realizată
de către aceleaşi autorităţi.
b. Destinatarii programelor
Bugetul acordat fiecărui program permite finanţarea acţiunilor şi proiectelor
în derulare. Selecţia acestor acţiuni este asigurată de către autorităţile statelor membre;
la acestea trebuie să se adreseze actorii socio-economici (colectivităţi locale,
întreprinderi, asociaţii etc.) care doresc să beneficieze de sprijinul financiar al
fondurilor europene.
c. Modificarea programelor
Realizarea acestor acţiuni este supervizată de către Comitetul de urmărire care
grupează diferiţi parteneri. Acest Comitet poate reorienta programele în caz de nevoie.
d Scopul parteneriatului
Acţiunile cofinanţate de către Uniunea Europeană nu se inspiră dintr-o planificare şi
o gestiune centralizată, acestea au la bază principiul parteneriatului. Aceasta implică
concertarea, cât mai direct posibil, între toţi partenerii, de la stadiul pregătitor până
la punerea în practică a acestor acţiuni. El trebuie să permită repartizarea eficace a
responsabilităţilor, ţinând cont de realităţile economice şi sociale, de competenţele
politice, administrative şi tehnice existente.
e. Modalităţile de adoptare a deciziei
Procesul de decizie variază în funcţie de programe:
– Cele mai numeroase sunt programele de iniţiativă naţională. În ţările
membre, adoptarea acestor programe este precedată de elaborarea Cadrului Comunitar de
Sprijin (CCS), document de orientare care facilitează stabilirea strategiilor comune ale
regiunilor. Autorităţile fiecărui stat prezintă în prealabil Comisiei Europene un Plan de
dezvoltare. Acesta este negociat cu Comisia Europeană pentru a deveni un Cadru
Comunitar de Sprijin (CCS).
Pe această bază, programele propriu-zise devin Programe operaţionale (PO), care
apoi sunt supuse aprobării Comisiei Europene de către statele membre.

106
Instituţii si politici europene
Trebuie făcută o distincţie clară între rolul Comisiei Europene (care garantează
priorităţile strategice ale Uniunii) şi gestiunea programelor (care se realizează
descentralizat).
– Programele de iniţiativă comunitară (PIC) sunt propuse de către statele
membre pe baza orientărilor definite de către Comisia Europeană în urma consultărilor.
Ele completează programele de iniţiative naţionale în scopul de a rezolva problemele
care au o incidenţă comunitară particulară.
Cele trei iniţiative comunitare au ca misiuni principale:
 cooperarea transfrontalieră, transnaţională şi inter-regională în vederea unei
dezvoltări şi amenajări armonioase şi echilibrate a teritoriului european;
 dezvoltarea rurală;
 cooperarea transnaţională împotriva discriminărilor şi inegalităţilor de orice
natură în accesul la un loc de muncă.
f. Câmpul de acţiune al fondurilor europene
Acţiunile fondurilor europene susţin în ţările membre:
 investiţii directe în producţie în vederea creării de locuri de muncă;
 servicii furnizate întreprinderilor mici şi mijlocii (consultanţă, creare de
întreprinderi, inginerii financiare, transfer de tehnologie, marketing) pentru
valorizarea potenţialului regional şi local şi diversificarea activităţilor;
 infrastructuri economice de bază (transporturi, telecomunicaţii, energie, tratarea
apelor şi deşeurilor, reabilitarea zonelor industriale);
 cercetare-dezvoltare şi inovaţie tehnologică;
 ameliorarea structurilor de transformare şi de comercializare a produselor
agricole şi de pescuit;
 protecţia mediului, valorizarea patrimoniului natural;
 renovarea clădirilor, valorizarea patrimoniului cultural;
 revitalizarea cartierelor în criză;
 cooperarea transfrontalieră sau transnaţională, schimburi de experienţe,
crearea de reţele;
 inserţia profesională a tinerilor, şomerilor şi a persoanelor excluse sau
ameninţate cu excluderea socială;
 promovarea noilor forme de calificare adaptate evoluţiei economice a pieţei
muncii, adaptarea structurilor de formare şi ocupare.

12.4.1. Pregătirea programelor: Cadrul Comunitar de Sprijin

Documentele de programare se referă la Cadrele Comunitare de Sprijin (CCS).


Acestea cuprind:
 o parte descriptivă: analiza situaţiei regiunii în cauză şi o analiză a contextului
naţional;
 o parte strategică: definirea unei strategii de dezvoltare, a priorităţilor de acţiune
şi a unor obiective cuantificate pentru fiecare prioritate;
 o parte evaluativă: aprecierea în prealabil a efectelor economico-sociale ale
acţiunilor;
 o parte financiară: estimarea efortului global necesar şi repartizarea cheltuielilor
între diferiţi parteneri şi axele prioritare;

107
Instituţii si politici europene
 o parte relativă la punerea în aplicare: procedurile de urmărire şi evaluare a
programelor.
A. Situaţia economico - socială a regiunii
a) Descrierea generală a regiunii
Este vorba de prezentarea geografică a regiunii, mărimea sa şi a populaţiei sale,
densitatea populaţiei. Alte informaţii statistice trebuie să se refere la rata şomajului (în
particular pentru tineri), populaţia activă şi repartizarea pe sexe, structura pe vârste şi
soldul migratoriu.
b) Descrierea gradului de dezvoltare regională
În vederea alegerii priorităţilor, cuantificării obiectivelor şi adoptării deciziei privind
investiţiile este necesar să se identifice domeniile în care regiunea cunoaşte decalaje
economice de dezvoltare şi să se măsoare aceste decalaje. Această parte descriptivă a CCS
furnizează date generale privitoare la nivelul de dezvoltare regională grupate pe trei mari
domenii conţinând 14 categorii:
Infrastructura de bază:
 transporturi (terestre, aeriene, feroviare, maritime, fluviale);
 telecomunicaţii;
 energie (electricitate, gaze);
 aprovizionare cu apă;
 infrastructura ambientală;
 infrastructura de sănătate.
Resursele umane:
 educaţie;
 formare profesională;
 cercetare şi dezvoltare tehnologică.
Sectorul productiv:
 industrie şi servicii;
 dezvoltare rurală;
 pescuit;
 turism;
 structuri agricole.

B. Atuurile şi handicapurile unei regiuni


Trebuie să fie scoase în evidenţă punctele tari şi punctele slabe dintr-o anumită
regiune, bazându-se pe analiza datelor statistice care permit unele comparaţii cu alte state
membre şi regiuni.
Această etapă de analiză constituie un pas către definirea unei strategii de
dezvoltare, care se sprijină pe atuurile regiunii pentru a dezvolta avantajele
concurenţiale în scopul depăşirii eventualelor handicapuri.
Pe lângă problemele economice şi sociale, această abordare are în vedere şi pe cele
legate de mediu. Acesta constituie pentru Uniunea Europeană o dimensiune esenţială
pentru dezvoltare:
 pe de o parte, în vederea asigurării dezvoltării durabile;
 pe de altă parte, deoarece un mediu curat este propice apariţiei unor noi
întreprinderi.
108
Instituţii si politici europene
Alături de descrierea stării mediului va fi descris şi cadrul legal şi administrativ
(autorităţi responsabile) care există în domeniu sau este în curs de creare.

C. Elementele de ordin general


Dezvoltarea regiunilor mai puţin favorizate reprezintă un efort considerabil, în
primul rând, în termeni financiari. Este important să fie înscris acest efort într-o strategie
de dezvoltare coerentă şi adaptată situaţiei existente. Din acest motiv este necesară
includerea în CCS a unor elemente de ordin general care vor facilita această
iniţiativă:
a) Contextul macroeconomic
Se are în vedere o analiză de ansamblu a contextului macroeconomic al statelor
membre:
 principalele caracteristici;
 şomajul;
 PIB/locuitor;
 creşterea economică;
 piaţa muncii.
b) Programul de convergenţă al statelor membre
Marile linii ale programului de convergenţă economică al statelor membre,
adică acele măsuri care prevăd satisfacerea criteriilor Uniunii Economice şi Monetare
definite prin Tratatul de la Maastricht (stabilitatea preţurilor, a finanţelor publice, a ratei
de schimb şi a ratei dobânzii) sunt:
 proiectele privind reformele structurale în primul rând în sectorul public;
 privatizarea;
 politica concurenţială;
 piaţa forţei de muncă;
 restructurarea.

D. Strategia de dezvoltare
Pornind de la analiza economică şi socială a regiunii şi de la descrierea atuurilor şi
handicapurilor trebuie să se definească o strategie de dezvoltare regională. Aceasta trebuie
să se bazeze pe explicarea:
 necesităţii unei intervenţii a fondurilor europene;
 manierei prin care acţiunea se înscrie în domeniile de intervenţie a priorităţilor
fondurilor;
 complementarităţii sale cu politicile economice şi sociale ale statelor membre şi
cu politica regională.
Pentru elaborarea acestei strategii este important ca, încă de la început, să se
creeze condiţiile unei sinergii, cu alte cuvinte, o complementaritate mutuală a
diferitelor politici şi intervenţii comunitare şi naţionale.

E. Principiile de acţiune
Principiile de acţiune decurg din strategia de dezvoltare definită în prealabil. Ele
trebuie să fie în concordanţă cu previziunile financiare.

109
Instituţii si politici europene
În cadrul diferitelor priorităţi este necesar să se acorde un rol important
promovării inovaţiei şi, în primul rând, tehnologiilor informaţionale şi de comunicare în
vederea realizării societăţii informaţionale.
Acest efort de inovare trebuie realizat cu preponderenţă în domenii ca:
 dezvoltarea locală şi rurală;
 cooperarea inter-regională;
 mutaţiile industriale şi competitivitatea;
 sistemele de educaţie şi de formare profesională.

F. Măsuri
Comisia Europeană a propus ca, în viitor, măsurile şi proiectele puse în practică
să fie detaliate în cadrul complementelor de programare iniţiate sub autoritatea
statelor membre.
Pentru fiecare măsură sunt cerute următoarele indicaţii:
 titlul şi descrierea măsurii;
 domeniul de aplicare (sectorul avut în vedere, localizarea etc.);
 planul financiar;
 obiectivele cuantificate şi indicatorii care vor fi utilizaţi;
 organismul sau persoana responsabilă de punerea sa în aplicare;
 beneficiarii finali;
 durata.
Măsurile pot fi diferite în funcţie de nivelul şi gradul de complexitate ale
fiecăreia dintre ele, însă fiecare trebuie:
 să urmărească un obiectiv specific, care trebuie cuantificat;
 să facă obiectul unei unice rate de ajutor financiar comunitar, pe baza unui cost
total deja stabilit;
 să fie plasate sub responsabilitatea unui organism bine identificat.
Pe de altă parte, aceeaşi măsură într-o perioadă dată nu poate beneficia de
ajutorul decât a unui singur fond european.

G. Obiectivele cuantificate
Obiectivul fiecărei axe prioritare definite prin CCS trebuie să fie cuantificat
ori de câte ori este posibil.
Această cuantificare se realizează cu ajutorul indicatorilor adecvaţi şi va permite ca,
plecând de la acţiunile realizate pe teren, să se asigure urmărirea şi evaluarea CCS.

H. Aprecierea efectelor socio-economice


Aplicarea prealabilă condiţionează în mod direct ajutorul comunitar. Ea
demonstrează:
 pe de o parte, că, bazându-se pe obiectivele cuantificate, CCS nu este un simplu
catalog de intenţii, ci un mijloc efectiv de dezvoltare;
 pe de altă parte, pertinenţa cheltuielilor angajate şi repartizarea lor.

Ea va aborda în principal:
 Efectele aşteptate pe plan economic şi social, în special în ceea ce priveşte locurile
de muncă. Aceste acţiuni trebuie să aibă pe termen mediu efecte pozitive în raport
cu mijloacele financiare investite (raportul cost/eficacitate).

110
Instituţii si politici europene
 Existenţa structurilor adecvate pentru punerea în practică şi gestionarea
administrativă şi financiară a acţiunilor.
 Conformitatea acţiunilor cu politica comunitară şi legăturile care există între
acestea şi politicile naţionale.

Priorităţile de acţiune definite în CCS, ca şi măsurile concrete ce decurg din


acestea, vor trebui să fie conforme cu tratatele, cu legislaţia şi cu diferitele politici
ale Uniunii Europene. Această conformitate va fi verificată o dată cu examinarea
cererilor de finanţare şi cu punerea în practică a acestor acţiuni.
Această obligaţie se referă la următoarele domenii:
 Regulile de concurenţă aplicabile ajutoarelor de stat. Cofinanţarea comunitară a
regimurilor naţionale de ajutoare acordate întreprinderilor presupune aprobarea
acestor ajutoare de către Comisie.
 Încheierea contractelor publice. Directiva „Pieţei publice" indică în ce cazuri
contractele deja încheiate trebuie menţionate în cererile de finanţare sau
comunicate Comisiei la cererea sa.
 Protecţia mediului. Trebuie să se ţină cont atât de principiile exprimate în cadrul
„Programului comunitar de politică şi acţiune în domeniul dezvoltării
durabile", cât şi de legislaţia Uniunii în domeniul mediului. CCS trebuie să
conţină o analiză a situaţiei regionale în această privinţă şi o apreciere a
efectelor acţiunilor prevăzute.
 Egalitatea şanselor între bărbaţi şi femei. Acţiunile cofinanţate trebuie nu numai
să respecte legislaţia comunitară în domeniu, ci şi să promoveze această
egalitate în ceea ce priveşte accesul la un loc de muncă şi la formare şi
recalificare profesională.

I. Estimarea efortului financiar global şi a repartiţiei acestuia


Fără a aştepta adoptarea Programelor operaţionale şi repartizarea finală a creditelor,
Cadrul Comunitar de Sprijin trebuie să ofere o estimare financiară a efortului
global de dezvoltare care va fi necesară în timpul perioadei de programare considerate,
cât şi a repartiţiei acestui efort între priorităţile strategice şi diferiţii parteneri.
Această estimare va conţine informaţiile financiare asupra cheltuielilor eligibile ale
fondurilor europene în regiunea respectivă. Sumele vor fi repartizate în funcţie de:
 categoria de cheltuieli;
 provenienţa mijloacelor financiare.

Cheltuielile legate de dezvoltare sunt împărţite în trei mari domenii:


 Infrastructurile de bază: cheltuieli de capital în fiecare dintre sectoarele
respective. Cheltuielile de menţinere a infrastructurilor nu sunt eligibile
fondurilor europene. Dacă statul membru doreşte să scoată în evidenţă propriul
efort de menţinere a infrastructurii el poate adăuga aceste cheltuieli la
cheltuielile de capital, cu condiţia realizării unei distincţii clare între cele două
tipuri de cheltuieli.
 Resursele umane: cheltuielile de capital şi anumite cheltuieli curente legate de
educaţie, formare şi cercetare-dezvoltare. Aceste cheltuieli curente privesc formarea
profesorilor sau a formatorilor, bursele de cercetare, specializarea cercetătorilor,
măsurile de acoperire legate de excluderea socială sau mutaţiile industriale.

111
Instituţii si politici europene
 Sectoarele productive: cheltuieli destinate să promoveze aceste sectoare, aici fiind
incluse şi infrastructurile economico-sociale. Ajutoarele acordate întreprinderilor
pot include toate formele de sprijin existente, dar cu precădere cele legate de
crearea de noi locuri de muncă şi cele privind avantajele fiscale.

Cheltuielile structurale ale statelor membre pot beneficia de cofinanţare


comunitară dacă sunt:
 prin destinaţia lor eligibile fondurilor europene;
 efectuate în regiunea eligibilă în cauză, fie de către administraţiile publice
(naţionale, regionale, sau locale), fie de către organisme cu vocaţie de serviciu
public, fie la cererea justificată a statelor membre de către întreprinderi private
cărora le sunt încredinţate misiuni de interes public.

Aceste previziuni financiare nu sunt decât orientative, ele nu angajează statul


membru în realizarea lor. Ele pot fi confirmate sau înlocuite progresiv (pe o bază anuală)
de estimări mai precise în cursul realizării CCS.

Pentru cuantificarea analizelor şi previziunilor, ca şi pentru realizarea


urmăririi şi evaluării acţiunilor, există un sistem de indicatori foarte des utilizat
pentru investiţii comunitare:
 Indicatori fizici, care măsoară datele referitoare la alocaţiile pentru
infrastructură, locurile disponibile în instituţiile de formare profesională, sau de
cazare turistică, numărul de linii telefonice la 100 de locuitori, capacitatea
instalaţiilor de tratare a apelor şi deşeurilor menajere etc.
 Indicatori de impact, care măsoară efectele aşteptate asupra elementelor mai
sus menţionate, dar şi asupra numărului de locuri de muncă create, asupra
numărului de participanţi la acţiunile de formare.
 Indicatori de performanţă (output) care măsoară rezultatele obţinute în raport
cu obiectivele şi ameliorarea performanţelor în urma unei intervenţii
comunitare.
 Indicatori financiari (input), care măsoară efortul investiţional consimţit: partea
fiecărei priorităţi în costul total, partea ajutorului comunitar în cheltuielile
publice totale sau în costul total, ponderea investiţiei brute în PIB etc.

 Modul de combinare a subvenţiilor şi împrumuturilor


În ciuda importanţei efortului financiar al Uniunii pentru realizarea politicii sale de
coeziune, bugetul disponibil este încă insuficient în raport cu nevoile şi, adesea, cu
capacităţile de finanţare ale statelor membre. Pe de altă parte, experienţa arată că sumele de
ajutoare mari în raport cu PIB regiunilor sau ţărilor beneficiare sunt adesea dificil de
gestionat într-o manieră eficace şi pot antrena disfuncţionalităţi ale structurilor economice.
Din toate aceste motive este recomandabil să se combine ajutoarele acordate sub
forma subvenţiilor nerambursabile (fondurile structurale, Fondul de Coeziune) cu cele sub
forma împrumuturilor (BEI). Recurgerea la împrumuturi poate permite maximizarea
efectelor de levier antrenate prin subvenţii. Împrumuturile vor trebui să fie menţionate în
planurile financiare incluse în estimarea orientativă a efortului financiar.
Gradul de intervenţie a fondurilor europene în cofinanţarea acţiunilor variază
în funcţie de patru criterii:
 gravitatea problemei;

112
Instituţii si politici europene
 capacitatea financiară a statului membru şi prosperitatea sa relativă;
 importanţa specială a acţiunii din punct de vedere regional şi comunitar;
 caracteristicile acţiunii (sub aspectul costului).

Textul final al CCS va fi rezultatul negocierilor dintre statul membru şi


Comisia Europeană, ţinându-se cont de o serie de elemente:
 calitatea analizei;
 adaptarea strategiei de dezvoltare;
 previziunea cifrică a rezultatelor economice şi sociale (raport cost/eficacitate);
 repartiţia judicioasă a eforturilor financiare (între priorităţile de acţiune şi între
diferitele surse de finanţare);
 combinarea subvenţiilor cu împrumuturile;
 caracterul „integrat" (sinergic) al acţiunilor;
 conformitatea cu celelalte politici comunitare;
 capacitatea lor de a crea locuri de muncă;
 capacitatea de a stimula competitivitatea şi inovarea;
 calitatea parteneriatului (existenţa structurilor regionale sau locale dotate cu
competenţe, implicarea sectorului privat, împărţirea eficace a responsabilităţilor
etc.);
 existenţa unor condiţii bune de urmărire şi evaluare a programelor.

12.4.2. Aplicarea programelor

Realizarea acţiunilor în cele mai bune condiţii necesită atât crearea de structuri,
metode şi procedee adecvate, cât şi derularea unor iniţiative parteneriale. În această
abordare trebuie să fie stabilită o colaborare directă între Comisia Europeană, autorităţile
competente ale statului membru sau ale regiunilor şi, pe cât posibil, a reprezentanţilor
partenerilor economici şi sociali.
Statul membru va institui proceduri adaptate cooperării interministeriale. El va
pune în practică, împreună cu asistenţa tehnică a fondurilor europene, sisteme
informatizate de gestiune, urmărire şi evaluare. Cu ajutorul Comisiei Europene, el va
determina indicatorii de urmărire adecvaţi, care vor fi definiţi în complementele de
programare.

A. Autoritatea de gestiune
Pentru a realiza o punere în practică cât mai eficace a programelor, Comisia
Europeană a propus, ca în viitor, statele membre să desemneze o singură autoritate
de gestiune pe program.
Această autoritate de gestiune va examina, cel puţin odată pe an, împreună cu
Comisia rezultatele anului precedent şi modul de derulare a programului.

B. Comitetul de urmărire a Cadrului Comunitar de Sprijin


Urmărirea punerii în aplicare a CCS revine Comitetului de urmărire. Acesta
este compus atât din reprezentanţii autorităţilor şi organismelor statelor membre, cât şi din
reprezentanţii Comisiei şi ai Băncii Europene de Investiţii. Acest Comitet se reuneşte de mai
multe ori pe an la iniţiativa statului membru sau a Comisiei. El are ca sarcini:

113
Instituţii si politici europene
 coordonarea diferitelor intervenţii structurale (naţionale şi comunitare) în funcţie
de obiectivele strategice ale CCS;
 asigurarea evaluării realizărilor CCS;
 analiza periodică a evoluţiei disparităţilor socio-economice şi a întârzierilor în
dezvoltare, pe care CCS trebuie să le reducă;
 intervenţia în anumite cazuri, atunci când se modifică CCS sau se realocă anumite
resurse financiare.

C. Comitetul de urmărire a programului


Pentru fiecare Program operaţional care va fi adoptat pe baza CCS se va crea
un Comitet de urmărire a programului.
Dacă este nevoie se vor putea crea Comitete de urmărire pentru fiecare subprogram,
sau chiar la nivelul unei regiuni atunci când este necesară supervizarea aplicării unui program
pluri-regional. Aceste comitete de urmărire vor trebui să:
 asigure urmărirea realizării programelor;
 creeze condiţii concrete pentru punerea în practică a acestor măsuri;
 vegheze la respectarea dispoziţiilor legale;
 verifice conformitatea acţiunilor cu obiectivele şi priorităţile CCS;
 intervină în cadrul unor eventuale modificări ale programelor şi ale finanţării lor.
Aplicarea Programelor de iniţiativă comunitară (PIC) urmăreşte aceleaşi principii ca şi
Programele operaţionale.

D. Evaluarea
O bună evaluare reprezintă condiţia necesară reuşitei acestor programe. Putem
distinge trei tipuri de evaluare:
 Evaluarea ex-ante relevă responsabilitatea autorităţilor competente pentru
realizarea pregătirii planurilor de dezvoltare. Aceasta are în vedere atât
analiza forţelor şi slăbiciunilor unei regiuni şi a sectorului în cauză, pertinenţa
strategiei şi a obiectivelor, cât şi aprecierea în prealabil a impactului intervenţiilor
şi a obiectivelor cantitative.
 Evaluarea pe parcurs se bazează pe urmărirea punerii în aplicare a
programelor şi cuprinde evaluarea pe parcurs a primelor rezultate ale
intervenţiilor. Ea se realizează de către autoritatea de gestiune în colaborare cu
Comisia. Aceasta examinează coerenţa primelor rezultate după evaluarea ex-ante.
Concret, această evaluare este realizată de către evaluatori independenţi, apoi
de Comitetul de urmărire şi, în final, de către Comisia Europeană.
 Evaluarea ex-post relevă responsabilitatea Comisiei Europene, a statelor
membre şi a autorităţilor de gestiune. Aceasta vizează evaluarea utilizării
resurselor, a impactului şi eficacităţii intervenţiilor, cât şi a coerenţei cu
evaluarea ex-ante.

E. Asistenţa tehnică
Pe lângă diferitele axe prioritare de acţiune, Cadrul Comunitar de Sprijin cuprinde
aspecte legate de asistenţa tehnică. Sub acest aspect, fondurile europene pot finanţa
măsurile necesare punerii în aplicare a CCS:
 studii;

114
Instituţii si politici europene
 acţiuni de asistenţă tehnică, informaţii şi schimb de experienţă destinate
partenerilor, beneficiarilor şi publicului;
 punerea în practică, funcţionarea şi interconexiunea sistemelor informatizate de
gestiune, urmărire şi evaluare.
În egală măsură este prevăzută şi o asistenţă tehnică la nivelul fiecărui program.

12.4.3. Regulile financiare

A. Regula de aur: adiţionalitatea


Un principiu de bază al funcţionării fondurilor europene este adiţionalitatea care
vizează ca resursele comunitare să nu servească înlocuirii ajutoarelor structurale
naţionale. În cadrul deciziilor de cofinanţare, Comisia Europeană ţine cont de condiţiile
macroeconomice sau de situaţiile economice specifice, precum cele create de procesul de
privatizare sau de evoluţiile conjuncturale naţionale.

B. Gestiunea financiară
Statul membru va garanta faptul că organismele implicate în gestiune şi în
punerea în aplicare a programelor vor utiliza o metodă adecvată de contabilizare a
tranzacţiilor legate de intervenţiile comunitare, astfel încât să se uşureze verificarea
cheltuielilor de către autorităţile de control comunitare şi naţionale.
Reglementările comunitare sunt cele care precizează condiţiile ce trebuie respectate
în acest domeniu.

Pentru a armoniza modalităţile eficace de plată a ajutoarelor comunitare cu


exigenţele unei discipline bugetare riguroase, reglementările prevăd un sistem de
angajament şi un sistem de plăţi în funcţie de planurile financiare stabilite. În acest
sens, Comisia propune următoarea funcţionare:
 Angajamentele bugetare ale fondurilor europene vor fi efectuate în ritm
anual, cel mai târziu pe 30 aprilie. Dacă în decursul a trei ani o parte a acestui
angajament n-a făcut obiectul unei cereri de plăţi, acesta va fi în mod automat
eliberat de către Comisie;
 Plăţile vor fi organizate după cum urmează:
- O dată cu primul angajament, Comisia Europeană varsă statului membru un
acont de 10% maximum din participarea fondurilor europene la programul
în cauză.
- Următoarele plăţi rambursează, pe bază de justificări contabile, cheltuielile
efective realizate de către statul membru.
- Comisia plăteşte soldul final după ce a primit toate documentele prevăzute
prin reglementări.
Gestiunea financiară a intervenţiilor fondurilor europene, realizată de către
autorităţile responsabile ale statului membru comportă diferite niveluri:
 programarea (plurianuală);
 aprobarea bugetului anual;
 execuţia bugetului;
 angajarea cheltuielilor;
 efectuarea plăţilor.

115
Instituţii si politici europene
Statul membru este angajat într-o acţiune de dezvoltare dacă beneficiarii finali se
angajează ei înşişi prin contract să execute acţiunile pentru ajutorul care este acordat.
Contractul trebuie să aibă o valoare juridică şi să fie însoţit de angajamentul financiar,
adică de afectarea resurselor financiare publice necesare.
Prin beneficiari finali înţelegem:
 pe de o parte, organisme sau întreprinderi, publice sau private, care sunt
însărcinate cu comanda lucrărilor;
 pe de altă parte, pentru ajutoarele acordate întreprinderilor şi pentru acordarea de
ajutoare de către organismele desemnate de către statul membru, beneficiarii finali
sunt organismele care acordă aceste ajutoare.
Beneficiarii finali sunt cei care colectează informaţiile financiare cerute.

Ca o concluzie, în tabelul 9 este prezentat calendarul de negocieri al unui Cadru


Comunitar de Sprijin.
Tabelul nr. 9. - Calendarul de negocieri al unui Cadru Comunitar de Sprijin
A). Pregătirea mandatului de negociere Durata indicativă
1. Distribuirea planului de dezvoltare (prezentat de către statul membru)
către serviciile Comisiei Europene, Băncii Europene de Investiţii, Parlamen- 1 săptămână
tului European.
2. Examinarea şi discutarea planului în funcţie de categoriile de chel-
tuieli. Consultarea eventuală a statului membru pentru informaţii comple- 3 săptămâni
mentare. Lansarea studiilor de apreciere prealabilă.
3. Redactarea mandatului de negociere, care cuprinde:
- reglarea chestiunilor litigioase;
- expunerea marilor linii ale Cadrului Comunitar de Sprijin de către
4 săptămâni
serviciile în cauză ale Comisiei Europene.
4 saptamani
Acest mandat este aprobat la nivel politic.
B). Pregătirea deciziei
1. Negocierea Cadrului Comunitar de Sprijin în parteneriat, pe baza man-
datului de negociere cu participarea serviciilor implicate ale Comisiei 11 săptămâni
fondurilor europene.
2. Dezvoltarea primului draft al Cadrului Comunitar de Sprijin; analiza
2 săptămâni
textului de către serviciile şi comisarii fondurilor europene.
3. Decizia de principiu a Comisiei. 2 săptămâni
4. Consultarea Comitetelor şi decizia Comisiei, aici incluzându-se şi cea
3 săptămâni
asupra sumelor şi planului financiar.
Durata totală indicativă (orientativă) 26 săptămâni

116