NOŢIUNI DE ACUSTICĂ

FIZIOLOGICĂ
 1. Emisia sonoră

Emisia sunetelor în lumea vie este un important mijloc de comunicare între

diferiţi indivizi ai aceleiaşi specii. La speciile inferioare, sunetele sunt produse prin
metode diferite, cum ar fi frecarea diferitelor părţi ale corpului la insecte, frecări ale
părţilor osoase sau variaţii de presiune în vezici specializate la peşti.
La organismele superioare, organele specializate în producerea sunetelor se
găsesc în gât, în partea superioară a aparatului respirator, datorită faptului că folosesc
aerul. La păsări de exemplu, aparatul vocal se găseşte la partea superioară a traheii.
Aceasta are capacitatea de a se lungi au a se scurta, acţionând pe principiul tubului de
orgă, ceea ce explică şi deosebita frumuseţe a cântecului unor specii de păsări.
La om, responsabile de producerea sunetelor sunt coardele vocale, însă la
producerea sunetelor îşi aduce contribuţia întregul sistem al căilor respiratorii
superioare, acestea acţionând pe post de tuburi sonore. Coardele vocale nu sunt nişte
simple coarde oscilante, vorbirea articulată presupunând o mişcare activă, controlată de
sistemul nervos.
 2.Recepţia sonoră
Sistemul auditiv are rolul de a prelua din aer variaţiile de presiune (undele
sonore) şi de a le transmite sistemului nervos central. În continuare, vom prezenta
structura tipică, deosebit de complexă, a urechii umane, formate din trei părţi
principale (Fig.1):
Urechea externă. Este alcătuită din pavilion, canal auditiv (duct auditiv) şi
timpan. Rolul principal al acestei părţi din sistemul auditiv este de a recepţiona
sunetele. Prin forma sa deosebită, pavilionul are un rol important în localizarea
spaţială a sursei sunetului, pentru aceasta, la multe specii animale pavilionul fiind
mobil. La om de exemplu, eroarea de localizare spaţială a sursei sunetului este de 3 –
4º, sau exprimat în procente, în jur de 1 %.

Fig.1 Schema urechii umane.

1 – timpan, 2 – ciocan, 3 –
nicovală, 4 – scăriţă, 5 – fereastră
ovală, 6 – rampă vestibulară, 7 –
membrană bazilară, 8 – rampă
timpanică, 9 – fereastră rotundă, 10
– trompa lui Eustache, 11 – cohlee
(forma din desen nu coincide cu
forma reală)
 Canalul auditiv are rolul unui tub sonor, având rolul de a transforma undele
sferice în unde plane, având frecvenţa de rezonanţă de aproximativ 3300 Hz, aceasta fiind
şi frecvenţa la care sensibilitatea urechii umane este maximă. Canalul auditiv este închis la
interior de către timpan (1) care este o membrană elastică ce intră în vibraţie sub acţiunea
undelor staţionare ce iau naştere în canalul auditiv, vibraţie transmisă în continuare
elementelor ce formează urechea medie. Având o grosime de 0.1 mm şi o suprafaţă de 65
mm2, timpanul are o formă aproximativ conică, ceea ce îi permite să fie eficient pe aproape
întreaga sa suprafaţă, spre deosebire de o membrană elastică plană, eficace doar pe o treime
din suprafaţă. Forma timpanului a fost copiată de către om la realizarea membranelor
difuzoarelor diferitelor sisteme acustice.

Amplitudinea de vibraţie a timpanului variază în funcţie de frecvenţă, între 0.1 Ǻ

pentru o frecvenţă de 1000 Hz, până la 1 m la o frecvenţă de 100 Hz. Timpanul este un
rezonator puternic amortizat; la frecvenţa proprie de rezonanţă, care este de 1400 Hz,
mişcarea sa încetează la 4x10-3 s după dispariţia sunetului.
 Urechea mediană Urechea mediană este formată din trei sisteme osoase de
mici dimensiuni (ciocanul, nicovala şi scăriţa – 2, 3, 4), aflate într-o incintă cu volumul
de aproximativ 150 mm3, plină cu aer. Cele trei osişoare se comportă ca nişte pârghii,
având un rol foarte important, acela de a maximiza transferul de energie de la unda
venită din aer, la urechea internă, în care propagarea se face în mediu lichid, fenomen
cunoscut sub numele de adaptare a impedanţelor. Dată fiind diferenţa mare a
proprietăţilor elastice ale aerului şi lichidelor, din energia totală a unui sunet care vine
din aer, într-un lichid pătrunde doar aproximativ a mia parte, restul reflectându-se înapoi
în aer. Pentru a mări valoarea energiei undei preluată de mediul lichid, sistemul osos din
urechea mediană preia vibraţiile timpanului, micşorând amplitudinea oscilaţiilor,
crescând însă foarte mult presiunea sonoră la nivelul ferestrei ovale (5). Pentru ca
transferul de energie să fie total, raportul între presiunea sonoră la nivelul ferestrei ovale
şi presiunea la nivelul timpanului trebuie să fie de aproximativ 61.

pS21 pS2 2 pS 2 RS 2
I S1  I S 2      61 (1)
RS1 RS 2 pS1 RS1
 La pisici, valoarea raportului presiunilor este de aproximativ 60, ceea ce
explică auzul deosebit de fin al acestora, în timp ce la om, raportul este de
aproximativ 29, creşterea presiunii la nivelul urechii interne realizându-se în special
prin micşorarea suprafeţei pe care acţionează oasele urechii mijlocii: 55 mm2 la
nivelul timpanului, faţă de 2.5 mm2, aria ferestrei ovale.
Pentru ca timpanul să vibreze corect, trebuie ca presiunea aerului de o parte
şi de alta a sa să aibă aceeaşi valoare. Cum la exterior, timpanul se găseşte la
presiunea atmosferică, înseamnă că şi incinta timpanică trebuie să se găsească la
aceeaşi presiune. Comunicarea între incintă şi exterior se face prin intermediul
trompei lui Eustache (10) care se deschide în faringe. Trompa nu este deschisă decât
la înghiţire sau în timpul căscatului, în restul timpului fiind închisă, împiedicând
astfel transmiterea către ureche a sunetelor respiraţiei sau a propriei voci. Când
presiunea variază rapid (în avion, când se urcă sau se coboară o diferenţă de nivel
importantă) presiunea internă nu are timp să se echilibreze. Diferenţa de presiune care
ia naştere între cele două feţe ale timpanului împiedică funcţionarea corectă a
acestuia, ceea ce se traduce printr-o senzaţie de surditate. Un lucru similar se întâmplă
în cazul unor inflamaţii, când trompa este obturată. Intr-o astfel de situaţie aerul este
absorbit de ţesuturi, creându-se o vidare a incintei timpanice.
 Urechea internă (Fig. 2) Urechea internă are două părţi cu funcţii diferite.
Partea vestibulară, are rolul unui traductor de poziţie şi mişcare pentru corpul uman,
asigurând echilibrul. Vestibulul membranos este format din două cavităţi rotunjite,
utricula şi sacula, şi din trei canale semicirculare situate în trei plane perpendiculare.
Canalele semicirculare ocupă cea mai mare parte a urechii interne. Fiecare
canal conţine un lichid şi cili sensibili legaţi la celule receptoare care transmit informaţiile
la creier. Receptorii vestibulari sunt sensibili la forţa de gravitaţie, iar dispunerea celor
trei canale în plane perpendiculare permite orientarea în spaţiul tridimensional. Dacă la
un moment dat capul se găseşte într-o poziţie neobişnuită, influxurile vestibulare tind să
corecteze această poziţie pe cale reflexă. Fără această porţiune a urechii interne, omul nu
este capabil să îşi păstreze echilibrul.
Receptorii vestibulari sunt în egală măsură sensibili la acceleraţii, adică la
variaţiile vitezei. Aceasta este cauza problemelor de echilibru după o mişcare de rotaţie
(copiii se joacă rotindu-se unul în jurul celuilalt sau în jurul unui ax, după care încearcă să
îşi menţină echilibrul), sau chiar la pornirea sau oprirea unui ascensor. Problemele apar
datorită compunerii forţelor de inerţie care apar în aceste mişcări cu forţa de greutate,
rezultând o „înşelare” a centrului echilibrului, ale cărui decizii sunt eronate.
Fig. 2 Imaginea simplificată a urechii interne
 Porţiunea auditivă (Fig.3) se găseşte într-un sistem de cavităţi şi tuneluri
cunoscut sub numele de labirintul osos, în osul temporal cranian. Porţiunea cohleară
constă dintr-un tub umplut cu lichid, lung de aproximativ 3 cm, care se subţiază pe
măsură ce se răsuceşte în spirală, efectuând între 2.75 şi 3.5 ture în jurul unei coloane
centrale.
Tubul este împărţit pe aproape întreaga sa lungime în două canale printr-o
membrană (membrana bazilară) şi o lamă osoasă spirală. Undele sonore pătrund în
urechea internă sub acţiunea scăriţei prin fereastra ovală în canalul cohleei aflat
deasupra membranei bazilare, numit rampă vestibulară.
Unda de presiune este transmisă prin lichidul perilimfatic către cel de-al
doilea canal, care poartă numele de rampă timpanică şi de aici la fereastra rotundă care
joacă rolul unei supape. Pe toată lungimea membranei bazilare se află organul spiral al
lui Corti, la nivelul căruia are loc traducerea energiei mecanice a undelor sonore în
impulsuri nervoase.
Membrana bazilară ocupă toată lungimea cohleei şi este formată dintr-o parte
osoasă, în interiorul căreia se găseşte ganglionul spiral al lui Corti, şi o parte elastică,
formată din aproximativ 24.000 de fibre elastice transversale. Lăţimea membranei
elastice creşte progresiv, de la 0.01 mm la nivelul ferestrei ovale, până la 0.065 mm la
capătul superior al cohleei.
Fig.3 Schema părţii auditive a urechii interne

Fig.4. Punctele de vibraţie ale membranei bazilare

pentru diferite frecvenţe
 Din punct de vedere istoric, primele studii asupra modului de funcţionare al
membranei bazilare au fost făcute de Helmholtz, care a presupus că aceasta se comportă
ca o coardă elastică. Von Békesy (care a câştigat premiul Nobel în 1961) a arătat că
membrana nu este tensionată şi de aceea modelul corzilor vibrante nu poate fi folosit.
Mişcarea membranei nu poate fi decât pasivă şi determinată de mişcarea
lichidelor cohleare. Datorită faptului că prin structura sa membrana bazilară este mai
rigidă la bază decât a vârf, pentru o presiune continuă, deformarea acesteia la vârf este de
105 ori mai mare decât la bază. Aceasta face ca oscilaţiile de presiune de la nivelul rampei
vestibulare să se traducă la nivelul membranei bazilare printr-o undă care se propagă
progresiv de la bază către vârf, cu amplitudine din ce în ce mai mare. In funcţie de
frecvenţa undei, amplitudinea acesteia atinge o valoare maximă într-un anumit punct al
membranei, după care scade rapid la zero (Fig.4.).
Vibraţiile fibrelor elastice ale membranei bazilare excită acea parte a organelor
Corti cu care este în contact, rezultând un influx nervos. Frecvenţa semnalului este
„determinată” de către sistemul nervos, în funcţie de punctul de pe membrană în care
amplitudinea semnalului este maximă. După cum se poate vedea din Fig.4.16, frecvenţele
înalte sunt „traduse” în partea inferioară a membranei, în timp ce frecvenţele joase sunt
percepute în partea superioară. Amplitudinea minimă de vibraţie a membranei bazilare la
care apare răspunsul nervos (potenţialul de acţiune) este mai mică de 0.35 nm.
 Transformarea undelor din membrana bazilară în influxuri nervoase se face
cu ajutorul celulelor ciliate din organul lui Corti. Acestea sunt de două feluri, celule
ciliate interne şi celule ciliate externe. Aceste celule se numesc ciliate, deoarece
capătul superior, aflat în contact cu endolimfa este prevăzut cu sute de cili, aşezaţi pe
trei rânduri şi având dimensiuni diferite (Fig.5).

Fig.5.Celule ciliate (a) externe şi (b) interne. La celulele ciliate externe

cilii sunt aşezaţi în linie, în timp ce la celulele interne cilii sunt aşezaţi în
„V”
 La om se întâlnesc circa 3.500 de celule ciliate interne şi 12.500 externe,
număr foarte mic în comparaţie cu milioanele de fotoreceptori de exemplu. In plus,
aceste celule îşi termină foarte devreme formarea (înainte de a 10 săptămână de
sarcină la om) şi nu au capacitatea de regenerare, astfel încât celulele distruse în
timpul vieţii nu mai sunt înlocuite. Acesta este motivul pentru care organul auditiv
este foarte sensibil şi trebuie protejat, deoarece orice leziune a urechii interne poate
avea drept rezultat o hipoacuzie al cărui remediu nu mai poate fi altul decât
implantarea unei proteze auditive.

O grijă deosebită trebuie acordată protecţiei împotriva zgomotului. Efectele

acestui asupra auzului pot fi imediate (perturbare a localizării spaţiale, senzaţii
dureroase, rupturi de timpan) sau prelungite (oboseală şi traumatism auditiv, surditate
profesională). Mai sunt de asemenea posibile efecte generale de ordin fiziologic
(oboseală, perturbări ale EEG, tulburări de vedere) sau psihologic şi psihiatric
(tulburări psihomotorii şi de atenţie, tulburări de personalitate, senzaţii de la neplăcere
până la frică, tulburări ale somnului).
ULTRASUNETELE ŞI
ECOGRAFIA
 Ultrasunetele sunt unde acustice longitudinale cu frecvenţe cuprinse între
20 kHz şi 100 MHz. Ca şi undele acustice, ultrasunetele se propagă prin medii
materiale. Unele animale (delfinii, liliecii) produc şi recepţionează ultrasunete,
folosindu-le în orientarea spaţială. Altele (câinele) au o sensibilitate mai mare a
analizorului acustic decât omul, percepând şi sunete din domeniul ultrasunetelor.

Principiul de bază al ecografiei este analiza ultrasunetelor care se reflectă

la suprafaţa de separaţie a două medii cu proprietăţi diferite. De aici şi numele
metodei (ecou – ecografie). Dispozitivele tehnice folosite pentru producerea sau
recepţia ultrasunetelor au la bază fenomenul de piezoelectricitate. Fenomenul constă
în apariţia sarcinilor electrice la suprafaţa unor cristale când acestea sunt supuse unor
tensiuni mecanice. Invers, aceste materiale polarizate electric dau naştere la
deformări mecanice.
Fenomenul a fost descoperit în anul 1880 de Pierre şi Jacques Curie. Cele
mai cunoscute cristale cu proprietăţi piezoelectrice sunt cuarţul, titanatul de bariu,
sarea Seignette.
 Dacă pe feţele cristalului se aplică un câmp electric variabil, în cristal iau
naştere vibraţii mecanice cu o frecvenţă egală cu cea a câmpului aplicat. Pentru un
randament maxim, frecvenţa semnalului aplicat trebuie să fie egală cu frecvenţa de
rezonanţă a cristalului, care depinde de dimensiunile acestuia şi de orientarea faţă de
axele cristaline.
Vibraţiile cristalului se transmit mediului înconjurător sub forma unor unde
elastice având aceeaşi frecvenţă, astfel luând naştere ultrasunetele. Pentru detecţia
ultrasunetelor se poate folosi acelaşi dispozitiv, funcţionarea sa fiind inversă:
dispozitivul supus ultrasunetelor se polarizează, câmpul electric rezultant fiind variabil
şi având aceeaşi frecvenţă cu unda detectată.
In practica medicală se folosesc în general ultrasunete cu frecvenţele
cuprinse între 2 şi 20 MHz. Viteza acestora depinde mult de mediul străbătut, în
tabelul 4.2 fiind prezentate valorile prin câteva medii de interes.
Mediul Viteza (m/s)
Aer 330
Apă 1480
Grăsimi 1450
Ţesuturi moi 1540
Oase 3000 – 4100

Tabelul 1. Valoarea vitezei de propagare a ultrasunetelor în diferite medii

 Rezoluţia spaţială a determinărilor pe bază de ultrasunete este limitată de
difuzie atunci când dimensiunea obiectului este comparabilă cu lungimea de undă.
Având în vedere că la o lungime de undă de 100 kHz lungimea de undă este de 15 mm,
iar la 100 MHz ea scade la 0,0015 mm, este preferabil să fie utilizate unde de frecvenţe
cât mai înalte pentru a asigura o bună rezoluţie a imaginii obţinute. In obţinerea unei
imagini de calitate cât mai bună sunt importante însă şi alte fenomene proprii undelor:
absorbţia, reflexia, refracţia, difracţia.
Absorbţia este dată ca şi la sunete de o relaţie de tipul:

W  W0e  x (1)
unde W0 este energia emisă iniţial de sursă, W este energia undei după parcurgerea
distanţei x, iar  este coeficientul de absorbţie, a cărui valoare este proporţională cu
pătratul frecvenţei.

Cu cât frecvenţa este mai scăzută, cu atât unda este mai puţin absorbită, astfel
încât folosirea frecvenţelor foarte înalte deşi are avantajul unei rezoluţii mai bune, are
dezavantajul unei absorbţii rapide, zonele investigate trebuind să fie situate în imediata
vecinătate a suprafeţei.
 La suprafaţa de separaţie a două medii diferite, undele incidente suferă
simultan un proces de reflexie şi unul de difracţie, astfel încât energia undei se împarte
între unda reflectată şi cea refractată. Corespunzător se definesc două mărimi,
coeficientul de reflexie (R) care este raportul dintre intensitatea undei reflectate şi a
celei incidente şi coeficientul de transmisie (T) care este raportul dintre intensitatea
undei transmise (refractate) şi a celei incidente.
In tabelul 2 sunt prezentate valorile coeficientului de reflexie la incidenţă
normală pentru suprafaţa de separaţie între diferite medii.

Tabelul 2.Coeficientul de reflexie pe diferite suprafeţe de separaţie la incidenţă normală

Interfaţa R0
Apă/aer 0,9989
Aer/ţesut adipos 0,98
Muşchi/oase 0,38
Apă/oase 0,2899
Ţesut adipos/muşchi 0,0081
 Se observă că prezenţa aerului antrenează o reflexie intensă şi o parte
neglijabilă din energia undei incidente pătrunde în sistemul studiat. Trebuie deci asigurat
un contact între piele şi sonda de măsură fără prezenţa aerului, lucru realizat cu ajutorul
unsorilor ecografice. Informaţia asupra structurii sistemului studiat este conţinută în ecoul
provenit de la suprafeţele de separare între ţesuturile diferitelor organe. In funcţie de
modul în care se face analiza informaţiei, ecografia este de două tipuri: de tip A, la care
amplitudinea este funcţie de adâncime, şi de tip B, la care imaginea este formată prin
puncte a căror luminozitate e proporţională cu amplitudinea ecoului, aceasta fiind metoda
cea mai utilizată în practică.

In afara utilizării în ecografie, ultrasunetele mai pot fi folosite şi pentru efectele

lor biologice. Dacă în cazul ecografiei, fenomenele datorate transferului de energie sunt
neglijabile, la energii incidente mari efectele pot fi importante.

Cel mai important dintre acestea este cavitaţia care reprezintă o rupere locală a
lichidului şi formarea unor goluri (cavităţi) umplute cu aer sau gaz. Fenomenul este
favorizat de existenţa gazelor dizolvate în lichide care slăbesc tăria legăturilor
intermoleculare. Dacă frecvenţa ultrasunetelor coincide cu frecvenţa de rezonanţă a
cavităţilor acestea se distrug prin implozie, generând local temperaturi de ordinul miilor
de grade şi presiuni de ordinul miilor de atmosfere, acest lucru putând duce la distrugeri
locale ale ţesuturilor.
 Datorită disipării energiei undelor în ţesuturi, propagarea acestora este
însoţită şi de efecte termice. Acestea sunt cu atât mai mari cu cât absorbţia este mai
puternică.

Efectele biologice sunt date de o suprapunere a efectelor termice, electrice

sau chimice care pot modifica activitatea celulară. La intensităţi mici efectele sunt
de cele mai multe ori benefice, însă la intensităţi mari efectele termice sau cavitaţia
pot duce la distrugerea celulelor.