Privind către țarm…

Noaptea de mai este învăluită de mireasma iasomiei, fum greu de lumânare și

tămâie.Acum două zile tata venise la școală și mă ceruse acasă.Schimbase în taină două vorbe
cu doamna învățătoare; ea își făcuse îngrozită cruce și se albise de spaimă.Mă uitam la ei și
mintea mea de copil pricepuse că ceva îngrozitor se-ntâmplase.Drumul până la casa bunicilor
l-am petrecut în tăcere: a murit Ludovic, a murit Ludovic….atât a putut să-mi spună bietul
tata.

Câte un bocet sfâșie liniștea nopții și glasul stins al bunicului David se aude îngrozit:
taci, tu, Casandră, taci , că or să ne-nchidă, o să murim în temniță cu toții.Vorbele lui cad ca o
plasă neagră și grea peste durerea femei: mama nu-și poate plânge copilul, durerea trebuie
ascunsă în cămara inimii.Șoaptele din încaperea alăturată nu-mi dau pace și gândul că lumea
în celor mari e un pericol nevăzut mă neliniștește. Verișoarele mele, două mogâldețe, au
adormit cu o poveste pe care mama le-o spune plângând: tati va pleca la cer și o să le citească
îngerilor povești cu fetițe cuminți …și până atunci o să doarmă puțin.

Plânge mama, plânge mătușa, plânge bunica, plâng bătrânele satului, o lume întregă
plânge, plânge și aduce flori că era tânăr.Și lumânări că a murit fără lumină.E atâta frumusețe
și atâta tristețe. Bărbații mustră femeile, scrâșnesc din dinții și-și ascund anevoie tremurul
mâinilor. Casa îndoliată e ca o corabie sfărâmată de stânci , dar eu veghez, neștiut de nimeni,
ca un far în noapte cu ochii spre fâșia de lumină ce se strecoară pe sub tocul ușii.Glasul
mătușii, înfiorat de spaimă și durere, îmi tulbură somnul și visele; e noaptea ultimului
priveghi.

FeciorulCasandrei,Ludovic,învățător în sat a murit. Hăituit de miliție fugise lăsând în

urmă totul: copii, soție , părinți, prieteni, casă.Nu spusese o vorbă nimănui, plătea cu tăcerea
sa viața celor rămași în urmă. L-au adus acasă feciorii din sat pe un pat de crengi și ierburi.Se
strecurase cu pas mlădios de felină printre trestii și papură, șoptind vorbe cu tâlc necunoscut
oamenilor către păsările nedumerite.Călcase cu pas de duh fără trup peste mlaștini înșelătoare
cu nuferi albi ca o himeră. Fugarîntr-o noapte fără lună, când norii îl ascundeau ca pe o vietate
a apei, înotase tăcut ca un pește, de-a lungul malului, prin apele tulburi ale Dunării ocrotit de
cer și de pământ. Mai avea atât de puțin până la țărmul viselor sale, camuflat sub plaur,
tremurând de frig și spaimă,respirând cu tainică speranță izbânda….Când deodată, ca un
fulger, oglinda vieții s-a preschimbat în cioburi:ulița scăldată în soare, glasul fetițelor,
zâmbetul tinerei soții, chipul mamei.Totul a încremenit în inima sa presimțind
sfârșitul:mârăitul întărâtat al câinilor de pază, furia cu care au sărit din barca grănicenilor
și….. întuneric.

Urletele de durere s-au auzit până la malul românesc.Trupul sfâșiat a fost aruncat în
barcă și părăsit pe malul satului.Milițianul a raportat că a lichidat, prin luptă, un dușman al
țării.Soldatul de la postul de control, țăran de la munte, nu poate plânge,nu poate
striga,privește îngrozit trupul însângerat și bestia cu chip de om.

Vremuri tulburi, oameniturbați,Credința și omenia erau puse la zid.O lume nouă intra
în viața satului cu bocancii terorii. Doctorul și preotul îmbrăcaseră cămașa verde a
legionarilor, apoi noua lume, comunismul.Odinioară stâlpii credinței și spiritualității în vatra
satului s-au preschimbat în vânători de chiaburi și copoii noului regim. Dar tânărul
învățător,Ludovic, s-a împotrivit noului regim, venea de la studii din Franța, patria culturii,
cu dragoste pentru valorile morale și culturale.Pasiunea lui pentru carte,mintea ascuțită și
libertatea gândului l-au făcut să fie privit ca un dușman de moarte de primarul comunei,
cândva tâmplarul satului.

”Ciuma roșie”spunea învățătorul când, în micuța sală de clasă, locul regelui și a

icoanei îl luaseră secera , ciocanul și tabloul tătucului Stalin. La o inspecție,propagandiștii
veniți de „sus„ au scos din rafturile bibliotecii cărțile cele mai frumoase(cumpărate de el în
anii studenției,ani de foamete, de umilințe și sărăcie ) : Eminescu,Arghezi,V.Voiculescu,
Nichifor Crainic, Petre Țuțea, Schopenhauer,Kant dându-le foc în curtea școlii.În locul
lor…”lumina de la răsărit”-dogmatismul stalinist.

De atunci s-a dezlănțuit prigoana, învățătorul era dușmanul poporului, milițianul și

primarul l-au hăituit la ore, acasă , la câmp.Viața lui era condamnarea celor dragi, singura
scăpare era fuga sau moartea, țărmul speranței:

”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Așa ca să bei libertatea din ciuturi

Și-n ea ca să te afunzi ca un cer în bulboane

Și zarzării ei peste tine să-i scuturi,

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!

Și ca să-ți pui tot sărutul fierbinte

Pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane” (Radu Gyr-Demetrescu)