ANTONIE PLAMADEALA

CUVINTE
DUHOVNICEŞTI

SIBIU — 2000
 ASCULTARE ŞI DISCIPLINA
Există o bogată literatură plină de sfaturi pentru cei
care voiesc să trăiască o viaţă duhovnicească mai deose­
bită. Sunt atât de multe poveţele şi căile atât de bine de­
scrise, în toate amănuntele, încât acest lucru pare uşor
de realizat. Greşesc însă cei care cred că aceste poveţe
şi căi pot fi luate drept metode mecanice, pe care e dea-
juns să le accepţi şi să le foloseşti pentru a te sfinţi de
îndată. Metodele, adică formele de viaţă duhovnicească,
asceza, ostenelile, renunţările, trebuie umplute cu con­
ţinut duhovnicesc, cu simţirea a ceea ce faci, cu modifi­
carea inimii şi a gândurilor, spre a nu rămâne forme
goale. O metanie fără smerenia gândului e o gimnastică
bună doar ca gimnastică. .. sau dacă e osteneală fizică, e
doar atât.
Sfinţii care dau sfaturi îşi însemnează de obicei calea
lor. De aceea şi sunt atât de multe căi. Dar toate simt
rezultatul unor experienţe adânci de conjugare a forme­
lor cu simţăminte de înnoire. Profesorii de spiritualitate
au reuşit totuşi să degaje din multitudinea de căi, învă­
ţate de sfinţi, legile generale care stau la temelia fiecă­
reia. Căci, din fericire, există nişte legi generale care le
unifică. Au determinat treptele devenirii spirituale, felul
luptelor cu patimile şi uneltele cu care se biruiesc. Au de­
scris şi stările de poticneală de pe parcurs, dar şi starea de
contemplaţie de la sfârşit. Pe toate le-au descris în amă­
nunt din descrierile altora. Cărţile profesorilor dau infor­
maţii şi cunoştinţe uneori de mare subtilitate, dar întot­
deauna le lipseşte ceva. Dau lecţii, dar nu fac sfinţii Nici
cărţile sfinţilor nu fac sfinţi, când vor să predea metode.
Pentru că nu există metode.
Sfinţenia se deprinde pe lângă un sfânt. Din viaţa
lui. Din luptele şi biruinţele lui. Sfinţenia nu se învaţă,
ci se imită, se trăieşte. Sfinţenia se fură, cum se fură anu­
mite meserii mai delicate. Nu prin imitaţie, din afară,
31
ex terioară. Cu aceasta se n u tresc doar impostorii. Sfinţii
falşi. A devărata sfinţenie se im ită prin contopirea cu slm-
ţirea celui ce te-a atras şi te-a copleşit prin sfinţenia lui.
P rin in tra re în asceza lui şi în bucuria lui. Şi, mai ales, în
ascultarea lui. P rin în fiin ţarea lui în tine, care e totuna
cu în fiinţarea lui D um nezeu în tine.
A cesta e sensul ascultării. G ândeşti cu gândirea sfân­
tului care te-a apropiat de el, p en tru a ajunge să simţi cu
sim ţirea lui, să te lum inezi cu lum ina la care a ajuns el
El e la capătul unei experienţe reuşite care l-a costat multe
cău tări şi. îndeosebi, e dincolo de propria lui trecere prin-
tr-o ascultare care l-a înzestrat cu înţelepciunea celui care
l-a îndrum at, şi care i-a stim ulat-o pe a lui. Aşa se trans­
m ite duhovnici a. M arele duhovnic de azi e smeritul ascul­
tăto r de ieri, răm as în ascultare şi acum, rămas în duhul
ascultării de părintele lui, ca să nu cadă în orgoliu. Tot
duhovnicul îşi are duhovnicul lui. Şi comunică darurile
câştigate ca pe o ascultare, dată de duhovnicul care l-a
format,, ca pe o îndatorire către altul, nu ca fiind stăpâ­
nul vreunui tezaur personal din care îm parte cu genero­
zitate şi superbie.
Cel dintâi lucru pe care îl învaţă şi îl predă un du­
hovnic, e disciplina duhovnicească. Cere ascultarea de el
ca exerciţiu de disciplină. Aşa treb u ie înţeleasă. Disciplina
introduce o anum ită ordine în gândire, şi te introduce
într-o anum ită concepţie de viaţă. Nu se poate rămâne
între m arginile unei concepţii de viaţă, fără a-i respecta
principiile. Ca să i le respecţi, trebuie să le înveţi şi tre­
buie să-ţi in tre în deprindere. Disco, a învăţa, îl creează
pe discipulus, pe ucenic, iar prin aceasta ucenicul intră în
disciplină. Toate au aceeaşi rădăcină. Se leagă între ele.
Disco e a da şi a prim i. Unul dă şi altul primeşte. Discipo­
lul e cel care prim eşte şi p rin aceasta devine discipol şi
in tră în disciplină. In tra rea în disciplină înseamnă intra­
rea în depăşirea de sine, în schim bare, înseamnă ieşirea
din imobilism, din „aşa sunt, aşa răm ân“, înseamnă ieşirea
din m ediocritate, din com oditate, din compromis şi din
conformism capitulând în faţa ten taţiilo r care risipesc per­
sonalitatea şi o descompun. Disciplina o adună şi o re­
compune. Disciplina refuză tranzacţiile de conştiinţă care
degradează fiinţa omenească. Tranzacţiile sunt cedări
uşoare la tentaţii m ari, căro ra li se ignoră nocivitatea.
32
 Porunca e să fim desăvârşiţi, să fim integri, să ne pu­
rificăm, să înaintăm mereu. Pentru aceasta e absolut ne­
cesară disciplina. Disciplina e intrare în armonie. Cohe-
renţă. E contrariul anarhiei. Fiind armonie, e iubire. Con­
trariul e ura. Iubirea solidarizează. Ura dezintegrează.
Adică strică integritatea. Pulverizează. împarte. Dezbină.
Fărâmiţează. Fiind armonie e şi libertate. Anarhia anu­
lează libertatea. O supune la toate posibilităţile de eva­
dare în non-sens, fiindcă relativizează total. Disciplina e
tocmai reversul relativizării.
La ţintă se ajunge numai prin disciplină. Atletul e de­
clarat învingător numai dacă a respectat regulile (II Tim.
II, 5). Aşa e viaţa creştină: victoria se obţine numai dacă
s-au respectat condiţiile luptei. Căci există nişte condiţii.
Pentru toţi. Pentru cei care se retrag, şi pentru cei care
rămân în lume. Căci retragere absolută nici nu există,
nici nu e posibilă, nici nu e recomandabilă. Nu detaşarea
de lume şi de oameni e regula, ci ataşarea, comuniunea.
Detaşarea e temporară. Ataşarea e permanentă. Omul nu-şi
e suficient lui însuşi. „Nu este bine să fie omul singur“.
Şi Dumnezeu e în Treime şi se sfătuieşte: „Să facem pe
om“. Omul se completează cu altul. De aceea nevoia de du­
hovnic, de părintele duhovnicesc, chiar la cei mai retraşi
dintre nevoitorii pustiei. Duhovnicul e arbitrul disciplinei.
Relaţia dintre nevoitorii pustiei. Duhovnicul e arbitrul
disciplinei. Relaţia dintre duhovnic şi ucenic se stabileşte
prin ascultarea celui din urmă de cel dintâi. Nu pentru că
cel dintâi ar avea nevoie de ascultare, sau pentru că ar
avea vreun drept să ceară ascultare, ci pentru că e calea
instalării disciplinei în viaţa duhovnicească. Ascultarea e
replica anarhiei. A acelei anarhii care l-a dus pe Lucifer
la răzvrătire, de dezordine, la indisciplină.
Ascultarea e metodă. Nu are nici o valoare în sine, dar
are mare valoare ca metodă. Ea probează ataşarea de care
vorbeam mai sus. E semnul intrării în disciplină. Şi Dum­
nezeu o vrea şi o consideră astfel. De altfel de la Dum­
nezeu a fost inspirată „Ferice de cei ce ascultă“ (Lúea XI,
28); „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri“ (Efe-
seni VI, 1; Colos. III, 20), înţelegându-se desigur şi pă­
rinţii duhovniceşti. O întâmplare cu A w a HeraClie ne va
ilustra foarte bine aoeastă ascultare cu rost de metodă.
Un frate a fost îndemnat de diavol să locuiască singur.
A fost îndemnat la detaşare, la fuga de alţii! A venit să-şi

33
 deschidă sufletul lui A w a Heradie. Bătrânul i-a pţw
o întâmplare. Aşadar o povestire în povestire, ca o pj?
bolă menită să-i lămurească problema celui ce venise u
mărturisire.
Iat-o:
Un bătrân avea un ucenic care i se supunea de mufe
ani. Intr-o zi, luptat de diavol, căzu cu metanie in faţ,
bătrânului zicându-i: „Fă-mă călugăr!“. Bătrânul îi
punse: „Cercetează regiunea. Iţi vom construi o chilieiz*,
lată şi vei deveni monah“. Sensul aici e: vei trăi singur.de
la monos, unul, adică monah. Aceasta le e dat însă mnjjjj
celor înaintaţi în virtute, nu oricărui începător. Ucenicul
descoperi un loc la distanţă de o bornă militară. Probabil
la câţiva kilometri. S-au dus toţi ucenicii bătrânului şi
i-au construit o chilie.
Bătrânul i-a zis: „Să faci ceea ce îţi voi spune. Dedte
ori vei simţi trebuinţa mănâncă, bea şi dormi. Numai dit
chilie să nu ieşi până sâmbătă. După aceea vino la mine*.
Fratele a ţinut două zile porunca de ascultare, dar Int
treia zi, pradă amărăciunii, şi-a zis: „De ce nu mi-o fi zb
bătrânul să fac rugăciuni? Şi ridicându-se şi părăsindn-ţi
chilia, cântă mai mulţi psalmi. După apusul soarelui, nrânr?
Apoi se duse să se culce în chilie pe rogojina sa. Cânda-
junse acolo, o găsi ocupată. Văzu în locul său un personaj
negru care îşi arată cu mânie dinţii, ca un leu turbat, în*
furiat. Înfricoşat, fratele fugi la bătrân, bătu la uşa da­
liei lui şî-i zise: „Awa, milostiveşte-te de mine. Deschide!"
Bătrânul văzând că n-a respectat ascultarea ce-i dăduse,
nu-i deschise până dimineaţa. Dimineaţa îi deschise şi 1
găsi în mare tristeţe. Biruit de milă îl lăsă să intre. Aceia
îi zise: „Am nevoie de tine, Awa: am văzut în patul mei
un fel de om negru, când m-am dus să mă culc“. Bătrânul
îi zise: „Ţi s-a întâmplat aceasta pentru că nu mi-ai res­
pectat cuvântul. Ştiind de aceasta, diavolul s-a şi instalata
locul tău, bucuros că ai călcat porunca“.
Abia după aceea, folosindu-şi în continuare iscusinţa,
bătrânul l-a format în disciplina vieţii singuratice, şi tână­
rul a putut în cele din urmă deveni un călugăr bun.
întâmplarea e pe cât de interesantă, pe atât şi de ciu­
dată. Bătrânul îi poruncise doar să mănânce şi să bea, b
nevoie. Nu-i poruncise să se roage.' El a crezut că porni**
nu era raţională. Şi s-a rugat. Şi iată că nu rugăciuj*?
l-a speriat pe diavol, ci tocmai ea i-a deschis uşa chil»

34
fiindcă era rugăciune cu călcarea ascultării, deci o ieşire
din disciplină. Discipolul ieşea din disco, din Învăţătură, şl
intra în anarhie. Şi Domnul anarhiei găsi uşa deschisă. Nu
conta că ieşirea se produsese pentru rugăciune. Conta că
ieşise din ascultare, deci din comuniunea cu Părintele
duhovnicesc. Se detaşase. Se afla într-o falsă libertate,
în care putea fi atacat. Rămas singur, atacul s-a produs de
îndată, şi el nu i-a putut rezista decât întorcându-se po­
căit la duhovnic. A fost norocos că i-a venit gândul în­
toarcerii! Diavolul profită aşadar de orice fisură în obser­
varea disciplinei, şi pătrunde prin ea.
Probabil că şi fratele care a venit la A w a Heraclie, iu­
bitor de singurătate înainte de vreme, a înţeles că se afla
într-o situaţie asemănătoare cu cel din povestirea bătrâ­
nului. Se va fi întors la Părintele duhovnicesc, să intre sub
ascultare.
Ascultarea lua la unii Părinţi forme aparent absurde,
dar prin absurditatea poruncilor se urmărea tocmai deprin­
derea cu disciplina. Se ştie de porunca unor stareţi către
novici, de a sădi unele plante, morcovi, vairză, de pildă, cu
rădăcina în sus. Oei caire ascultau de raţiune şi sădeau plan­
tele normal, erau trimişi înapoi acasă. Nu raţiunea li se
testa, ci disciplina. Disponibilitatea de a intra în discipli­
nă, oricum ar fi fost ea. Raţională ar fi devenit ea mai
târziu, în măsura în care disciplina duhovnicească urmează
canoanele raţiunii. Căci nu îe urmează în toate. Mereu
disciplina rămâne superioară raţiunii. Pentru că a fi în
disciplină, înseamnă a te lăsa pe răspunderea altuia care
poartă sarcina mântuirii tale. Cel puţin până când, cres-
cându-ţi aripile, îţi dă voie să zbori.
E foarte interesant că uneori însuşi Dumnezeu îşi de­
clara adeziunea la prioritatea disciplinei faţă de raţiona­
litate. Intra în joc, pentru a-şi da girul Său duhovnices­
cului joc.
Se povesteşte că A w a Ioan Colovul se aoiuă pe lângă
un bătrân ascet în pustia Scetică, dorind să stea sub ascul­
tarea lui. Bătrânul luă un lemn uscat, îl înfipse în pământ
şi-i zise lui Ioan: „Udă-1 în fiecare zi, până când va pro­
duce fructe“. Apa era aşa de departe, că plecând seara
reveneai a doua zi dimineaţa cu ea. Drumul se făcea noap­
tea, pentru că ziua, pe arşiţă, era imposibil de mers. In
aceste condiţii de arşiţă şi de depărtare a apei, şi de
udare a unui lemn uscat, porunca era evident absurdă. Dar

35
 Io a n C o lo v u l n - o j u d e c ă d e lo c . Im portantă era
Făcu drumul către apă trei ani — aveau timp şi
aceşti pedagogi, ca şi elevii lor! După trei ani l e A
prinse, înfrunzi, înflori şi produse fructe. Bătrânului *
fructele şi le duse la biserică, zicând fraţilor: »Lua«^
câţi din rodul ascultării!4* ’^
Iată cum Dumnezeu însuşi intrase în jocul bătrân, î,
şi produse minunea încolţirii lemnului uscat, validânTf
tul bătrânului ca metodă de disciplină. Lucrurile •
credibile astăzi. Ele au circulat însă în epocă printre mT
tori oculari. Transformată în parabolă, întâmplarea îşi ¡T
trează şi aşa valoarea, pentru că atestă şi verifică un J?
cipiu: disciplina poate totul. Cu d is c ip lin a se ajunge]
Dumnezeu, dar numai când e bine înţeleasă şi practicai
din convingere şi evlavie.
Până şi animalele intră în jocul disciplinei, pro^
aducându-şi aminte de vremea când convieţuiau frăţeZ
cu oamenii, cum ne spune Scriptura. Când omul redevine
ceea ce era Adam în rai, un pur — şi aceasta se devine
prin ascultare — animalele redevin şi ele ceea oe erai
în vremea genezei, domestice, prietenoase.
Se zice despre un oarecare Awa Ioan, ucenicul unui
A w a Pavel, că avea o mare putere de ascultare. îl i
mise chiar pe părintele său duhovnicesc. In vremea aceea,
într-un mormânt din apropiere — mormintele, se ştie,
erau săpate în stâncă, orizontal, nu în adâncime —sea-
ciuase o hienă. Le făcea necazuri asceţilor. Awa Pavel
îi porunci lui A w a Ioan să se ducă s-o prindă. Awa Ioan
întrebă: „Şi ce voi face cu ea?“. Glumind, bătrânul îi zise:
„Dacă vine către tine, leag-o şi adă-o aici“. Hienele suri
agresive. Seara, A w a Ioan plecă spre locul unde i sespu­
sese că se adăposteşte hiena. Şi hiena se aruncă asupra
lui. El, după cuvântul bătrânului, făcu toate eforturiles-o
prindă şi s-o lege. Dar hiena fugi. El o urmări şi-i zise
„Părintele meu mi-a spus să te prind şi să te leg“. Seaprt>;
pie de ea şi o legă. Fiindcă întârzia, bătrânul intră lagriji
şi îl aştepta nerăbdător. Şi iată-1 venind cu hiena legaţi
Văzând bătrânul aceasta, îl admiră din toată inima.
Dar întâm plarea nu se termină aici. Roadele ase#
rii erau limpezi. Dar ele nu trebuiau pierdute. AweUofl
nu trebuia să i se cauzeze vreo cădere sufletească din8*
ceasta. Să nu fie împins spre mândrie. înţeleptul Pavel85
gândi de îndată la aceasta.

30
 Voind să-l smerească, îl lovi uşor, zicându-i: „Prostule,
mi-ai adus un câine jigărit“. Şi apropiindu-se, dezlegă
hiena şi— i dădu drumul să plece.
Ascultarea trebuie apărată de mândrie. A w a Pavel
ştia acest lucru. înţelept bătrân! Cu care din înţelepţii
lumii vechi să-l comparăm? Şi cu care filosofie? Şi care
subtilităţi filozofice şi psihologice pot fi egalate cu ale
acestora cărora nu le scapă nici cele mai mici mişcări ale
minţii şi ale inimii, ale sufletului omenesc supus mereu
tuturor virtuţilor şi contrariilor lor? Câtă fineţe de obser­
vaţie asupra adâncurilor mişcărilor sufleteşti ale fiinţei
omeneşti, nu aveau aceşti bătrâni, de la care psihologia şi
pedagogia modernă — în strict spirit şi observaţie ştiin­
ţifică — nu ar avea atâtea de învăţat? S-ar descoperi că
multor metode trecute sub nume mari, aceşti anonimi
le-au fost precursori, operându-şi experienţele în labora­
toarele pustiei, cu subiecţi umani testaţi, după metode cu
nimic mai prejos de cele pretenţios experimentate, târ­
ziu, în laboratoare psihologice şi pedagogice, cu morgă de
savantlâc şi erudiţie.
Ascultarea ca disciplină a fost veacuri de-a rândul, şi
mai este şi azi, instrumentul intrării şi rămânerii într-o
concepţie de viaţă specific religioasă, într-un Weltan-
schauung pentru care filozofia oferă rar sau deloc me­
tode similare. De aceea, filozofia rămâne filozofie, dar
nu devine decât în cazuri excepţionale înţelepciune şi via-
ţ ţă, precum în cazul lui Socrate sau a lui Epictet, de pildă.
Domeniul e mai frecvent experienţei gânditorilor creş­
tini şi lumii lor. El poate fi ignorat, sau minimalizat, sau
negat, dar struţul îşi îngroapă în zadar capul în nisip. Ce
e să se vadă, se vede!