ANTONIE PLAMADEALA

CUVINTE
DUHOVNICEŞTI

SIBIU — 2000
 A W A MOÏSE CEL DIN PUSTIE

Cei bătrâni, din vechime, ajunşi la vârsta şi la statura

înţelepciunii, retraşi în pustie pentru a face în locul nos­
tru experienţa liniştirii, şi a medita fără nici o împiedi­
care din afară asupra vieţii şi a morţii, asupra lui Dum­
nezeu şi a oamenilor, n-au lăsat multe scrieri. Unii abia
câte una. Şi una e deajuns când ai ce spune. Când n-ai ce
spune, scrii mult, pentru că tot cauţi mereu în oceanul
cuvintelor şi al gândurilor, ce n-ai pus, şi nu ajungi la
liman. Tot aşa e şi cu vorbirea.
Unii din cei retraşi în pustie au lăsat doar „cuvinte“.
Câteva cuvinte. Şi chiar şi pe acestea nu le-am fi ştiut,
dacă nu le-ar fi notat alţii: „Zis-a aw a Cutare“, sau pur
şi simplu: „A zis un bătrân“. Şi nici pe cel care le-a notat
nu-1 ştim întotdeauna. Erau vremuri în care nu se năs­
cuse încă proprietatea asupra cuvintelor. Era mai impor­
tant conţinutul lor!-Autorii se ascundeau cu grijă în ano­
nimatul smereniei.
De obicei, înţelepţii pustiei învăţau prin parabole şi, de
multe ori, prin lecţii administrate pe loc, scoţându-şi în­
văţămintele din propria lor experienţă, sau povestind din
experienţa celor pe care îi cosiderau mai înţelepţi decât ei.
Pe atunci se mai întâmplau şi asemenea minuni: să-l crea­
dă cineva pe altul mai înţelept decât el! Pe atunci oame­
nii se duceau după sfat la câte un înţelept, ca la o şcoală,
cu încrederea că vor găsi dezlegarea problemei care le
chinuia mintea, — căci nu erau nici ei scutiţi de ele —
sau vor găsi remediul ispitelor care le chinuia trupul. Erau
ei la pustie, singurătatea nu era întotdeauna cel mai bun
sfătuitor. Soluţiile cele bune se obţineau din comuniune, din
consultarea cu altul. Se zicea: din întrebare! erau scutiţi de
ispite. Căci ispititorul dă lupta cea mare nu cu cei slabi,
ci cu cei puternici. A învinge un slăbănog, nu însemna mare
lucru. A doborî un virtuos, era veritabilă victorie.

38
 Unora, singurătatea le ajungea uneori duşmană, toc­
mai pentru că nu erau obişnuiţi să fie singuri în faţa is­
pitelor şi a ispititorului. Erau puternici, dar singuri şi
ispita se oferea să le ţină tovărăşie. Aşa i s-a întâmplat
odată marelui aw a Moise, un etiopian cu pielea destul de
aproape de negru. Simţind în chilia sa un duh de ispitire,
a alergat repede la aw a Isidor, la chilia cea mai apropiată,
poate cale de oire, de o zi, cine ştie, şi i-a zis oe i se întâmplă.
— Du-te înapoi, i-a zis şi bătrânul Isiddr.
— Nu pot. Acolo sunt singur şi pot fi biruit.
— Nu eşti singur. Trebuie să ştii că nu eşti singur, şi
atunci nu te vei mai teme, şi vei birui.
Văzându-1 încă neîncrezător, aw a Isidor îl scoase pe
aw a Moise afară şi îi zise:
—- Priveşte spre apus. Ce vezi? Şi deschizându-i-se
ochii lui a w a Moise, spuse că vede:
— Văd o ceată de demoni care se pregătesc de luptă.
—* Acum priveşte spre răsărit. Ce vezi?
— Văd o ceată nenumărată de îngeri, strălucind de
slavă.
—i Aceştia sunt trimişi de Dumnezeu în ajutorul sfin­
ţilor, îi spuse bătrânul Isidor. Vezi că ei sunt mai nume­
roşi decât demonii? Aşa că întoaroe-te în chilia ta. Nu
eşti singur.
Şi întorcându-se în chilia sa, a biruit ispita. A w a Isi­
dor i-a redat încrederea în el şi l-a asigurat că biruinţa e
posibilă, deschizându-i ochii credinţei, cu care a văzut
ceea ce de obicei nu se vede.
A w a Moise, păţit şi trecut prin focul multor ispite, se
ferea ca de foc să-i judece pe alţii. Ştia că a judeca pe
alţii înseamnă a te compara cu dânşii şi a te crede mai
bun şi că, «Mar când se întâmpla să fie aşa, şi mai ales
atunci, apărea ameninţarea căderii în mândrie. Părinţii
cei experimentaţi în lupta cu ispitele spuneau că numai
atunci eşti îndreptăţit să judeci pe alţii, când ţi s-au dat
fraţi spre povăţuire duhovnicească. Aşa i-a răspuns A w a
Macarie lui A w a Pimen, care era conducător de obşti
inonahale şi nu ştia cim să împace nejudeoarea cu povă-
ţuirea şi cu arătarea greşelilor celor pe care îi conducea.
Dar aw a Moise era un singuratic.
Odată, în pustia Scetică, un frate care comisese un pă­
cat a fost chemat la judecata celorlalţi, cu care vieţuia
împreună. Socotindu-1 pe A w a Moise mai înţelept decât

39
 ei, aceştia au trimis să-l cheme ca să-i ajute să judece
împreună cu dânşii cauza fratelui căzut în greşeală. Avva
Moise a refuzat, dar trimişii au insistat.
Atunci s-a hotărât să meargă, dar nu fără să le dea şi
o mică lecfie. Luă cu el un coş găurit, pe care îl umplu cu
nisip. Bătrânii făceau adesea lucruri care la aparenţă erau
excentrice, dar cei din pustie ştiau că fiecare astfel de
lucru excentric ascundea o parabolă. L-au Întrebat:
— De ce faci aceasta?
— Nu vedeţi cum curg păcatele în urma mea şi eu nu
ie văd? Şi acum iată, merg să judec pe altul!
Au înţeles. De întâmplare a profitat fratele care tre­
buia judecat, dar şi judecătorii lui. Văzând înţelepciunea
bătrânului, au înţeles că trebuiau să-l ierte pe fratele că­
zut în greşeală. Şi l-au iertat. A fost şi pentru frate o lec­
ţie de smerenie, căci şi-a cerut iertare şi a promis să nu
mai greşească.
In anumite împrejurări, sfinţii pustiei, ajunşi la mar­
ginea omeneştilor puteri, deveneau foarte îndrăzneţi faţă
de Dumnezeu. Se ştie că şi profeţii Vechiului Testament
ajungeau uneori să-L certe pe Dumnezeu, când se cre­
deau uitaţi de El, sau când vedeau că Israel era abando­
nat. Atunci îi aduceau aminte lui Dumnezeu de Legământ:
„Te-ai legat să ţii cu noi! Ţine-te de cuvânt!“
Şi lui A w a Moise i s-a întâmplat o dată să-şi iasă din
buna cuviinţă a răbdării, dar nu altfel decât intrând în
îndrăzneala rugăciunii. Nu mai avea apă. Nu plouase de
mult. Ultimul burduf de apă îl împărţi unor vizitatori
însetaţi. Mai multă apă nu ar fi avut de unde să le dea.
Şi tot intra şi ieşea din chilie, şi nu contenea acest du-te-
vino, spre mirarea oaspeţilor, cărora nu le spunea nici un
cuvânt. Şi iată că apăru din senin un nor şi umplu vasele
lui A w a Moise cu apă. Vizitatorii, care nu ştiau că îi bău-
seră ultima rezervă de apă, l-au întrebat când l-au văzut
că s-a liniştit:
— De ce intrai şi ieşeai m ereu din chilie?
Bătrânul le-a răspuns:
— Eram într-o aprinsă conversaţie cu Dumnezeu. îi
ziceam: Tu m-ai adus aici în pustie, şi iată că mi s-a ter­
minat apa, şi nu voi mai avea ce să le dau acestor oaspeţi
să bea. Intram, rugându-m ă, şi ieşeam să văd dacă vine
norul cu apă!

40
 O întâmplare asemănătoare se află printre legendele
hasidice. Era o foame mare şi un cunoscut înţelept cheamă
la sfat alţi nouă înţelepţi, savanţi în Lege. Cel care i-a
convocat, le-a spus: „Acuz pe Cel care lasă să ne moară
copiii de foame. Nu-şi face datoria către fiii Săi. V-am che­
mat să judecaţi“.
Trei zile a deliberat tribunalul înţelepţilor. Şi la sfâr­
şit au pronunţat sentinţa următoare: „Ştiind noi că tatăl
trebuie să-şi hrănească fiii, îi poruncim să înceteze seceta
şi foamea.“ Şi îndată a plouat!

Evident, e o legendă, o parabolă, dar e puternică prin

aceea că înţelepţii judecători aveau acea credinţă care
putea determina pe Dumnezeu să-i asculte. „Porunca“ lor
era o rugăciune de limită, ca şi aceea a lui A w a Moise,
cerând ploaia cu cuvintele: „M-ai adus aici, şi acum nu-mi
dai apă?“
Asemenea „certuri“ şi „reproşuri“ sunt de înţeles în
lumea sfinţilor, care vorbesc cu Dumnezeu precum cu un
tată şi un vecin de toate zilele. Dar Dumnezeu nu e numai
vecinul sfinţilor şi tată numai pentru unii ca ei. Astfel de
rugăciuni, făcute cu smerenie şi cu credinţă, ascultă de la
tot omul care II cunoaşte şi 11 recunoaşte de Tată şi vecin»
Cu A w a Moise ne vom mai întâlni.

Păltiniş, 3.VIII.1988.