Student: Zegrean Maria Ionela, An I, RE, ID

Teme eminesciene

A scrie sau a vorbi depre Eminescu înseamnă a contempla un univers în care a trăit
poetul, lucru imposibil de realizat fără a încerca să înțelegi lumea în care și-a propagat
talentul dar și publicul țintă destinat a valorifica strălucirea ideilor puse în versuri de autorul
romantismului. Sub o formă sau alta, chiar dacă nu a fost susținut de unii critici literari,
Eminescu a pus accentul pe destinația problematicii operelor sale. Asfel, o importanță mai
mare prezinta accesul spre intelectul anumitor persoanje față de modul în care se realiza
transmiterea judecăților și față de mediul în care erau concepute acestea.
În ceea ce privește tematica operei eminesciene, aceasta este una vastă, cuprinzând
elemente din domenii existențiale cum sunt: istoria, iubirea, natura, geniul sau cosmogonia.
Fiecare etapă a scurtei sale vieți se suprapune unei anumite tematici reflectată în operele sale.
Întreaga sa tematică a fost abordată în nenumărate cărți de către criticii literari și tot nu s-au
atins cele mai profunde substraturi meditate de poet. Eminescu nu este un poet atât de
translucid, asemeni altora, care prin opera lor lasă la vedere tot ceea ce-i conectează cu
mediul înconjurător, cu mediul de viață. Caracostea susținea chiar că poetul ar prezenta o
personalitate duală. Este un autor care-și transpune ideile într-un mod în care să canalizeze
într-o anumită direcție gândurile cititorilor, instituind un nou mod de a gândi și de a vedea
existențialismul. Toate temele întâlnite în opera vastă a lui Eminescu creează conexiuni care
contribuie la comprehensiunea unei noi laturi existențiale a tot ceea ce înconjoară omul.
Această idee de conexiune între teme este susținută și de G. Călinescu care susține că
Eminescu, cu referire la diferite teme, folosește o descriere în semicerc a universului.
Din perspectiva criticului literar Mihail Dragomoirescu, temele operei eminesciene
sunt universale și cuprind: Indiferent de tema abordată, limbajul poetului are o valoare
stilistică accesibilă care redă profunzimea gândurilor ți plasticitatea expresiilor care au afectat
aproape orice scriitor român din perioada sa dar și după aceea.
În general, tema istorică apare în opoziție cu cea a naturii, cu este spre exemplu în
poezia Mușatin și codrul: „Saracă Țară-de-Sus,/Toată faima ți s-a dus!/Acu cinci sute de
ai/Numai codru îmi erai.../Împrejur nășteau pustii/Se surpau împărății,/Neamurile-
mbătrâneau/Crăiile se treceau/Și cetăți se risipeau/Numai codrii tăi creșteau.”
(https://ro.wikisource.org/wiki/Mu%C8%99atin_%C8%99i_codrul ). Alte poezii cu temă

1
istorică sunt: „Împărat și proletar”, „Memento Mori”, sau „Scrisoarea III” în care din nou
natura se împletește cu portete istorice: „Și de aceea tot ce mișcă în țara asta râul,
ramuri/Mi-e prieten numa mie iară ție dușman este/Dușmănit vei fi de toate fără a prinde
chiar de veste/N-avem oști dară iubirea de moșie e un zid/ Care nu se înfiorează de-a ta
faimă Baiazid". (http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/scrisoarea3.php ). În cadrul
poeziilor cu temă istorică apar ca motive antiteza trecut-prezent sau strămoși urmași, adică
succesiunea generațiilor și istoria națională.
O tema deosebită abordată în poeziile eminesciene este iubirea, asociată aproape de
fiecare dată cu natura. Subiectul acestei teme este femeia, preluată ca un centru al erosului,
transpusă în diferite ipostaze: o enigmă permanentă, o femeie misterioasă, femeia-înger,
femeia-demon. În poezii precum ”Sara pe deal”, „Lacul”, „Floare albastră”, iubirea îmbracă
ipostaza împărtășirii. Pentru Eminescu iubire este mai mult un vis, un scop suprem mereu
neîmplinit. Natura încojurătoare creează un spațiu în concordanță cu etapa relației amoroase.
Motivele cu specific eminescian: teiul, lacul, codrul, salcâmul, contribuie la idealizarea unui
cadru ocrotitor în care autorul să-și împărtășească sentimentele pentru cea la care visează să
apară în spațiul idilic imaginat. Prin crearea unui spațiu ideal de destăinuire, poetul aspiră
spre perfecțiune, iar cu toate acestea, iubirea pământeană nu ajunge la împlinire. Această
neîmplinire este foarte clar evidenșiată în poezii precum „Lacul”: „Dar nu vine.singuratic/În
zadar suspin și sufăr/Langa lacul cel albastru/Încărcat cu flori de nufăr." sau „Pe lângă
plopii fără soț: „Pe lângă plopii fără soț / Adesea am trecut;/Mă cunoșteau vecinii toți/ Tu nu
m-ai cunoscut”.
O altă temă supusă meditației decătre reprezentantul romantismului românesc este cea
a cosmogoniei, sau a fiorului cosmogonic, după cum o numește G. Călinescu. Subiecte tratate
sub auspiciul acestei teme sunt nașterea și stingerea universului în cadrul căreia apar motive
precum: luceferii, stelele, sau luna. Una dintre poeziile tipice în care este tratat cosmosul este
„Luceafărul”, dar și „Genaia” sau „Rugăciunea unui dac”. O cosmogonie între două cugetări
este surprinsă în Scrisoarea I, astfel că una are drept temă soarta geniului, iar cealaltă destinul
uman: „Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac,/ Cand la ziua cea de maine
abia cugeta un sarac./ Desi trepte osedite le-au iesit din urna sortii,/ Deopotriva-i stapaneste
raza ta si geniul mortii”. (http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/scrisoarea1.php) În
același poem Eminescu descrie ființele umane ca fiind "umbre pe pânza vremii", care se
metamorfozează în "mii de coji" și în "nume trecătoare" duse de timp; la fel de temporară
este și gloria, umilul om sărac și regele cel puternic fiind uniți de acelați destin, care cuprinde
tot ceea ce se află sub ireversibilitatea vremii: „geniul morții". Nimeni și nimic nu poate sta în

2
calea acestui destin: nici timpul, acesta devenind eternitate moartă, nici universul, care
cândva nu va mai exista și nici geniul care trăiește drama unei minți stăvilite de timpul prea
scurt al vieții pământene.
O temă care necesită o aprofundare este cea a geniului, mai precis a singurătății
geniului, după cum o numea M. Dragomirescu în studiul „Eminescu- poet universal”. O
ipostază în care apare geniu eminescian este extravaganța romantică. Aşa cum oglinda cea
mai limpede dă imaginea cea mai clară, individualitatea cea mai puternică, respectiv geniul,
va fi şi cea mai aptă de a răsfrânge cosmicul. De aici, cultul marii personalităţi, exaltarea
geniului, a titanului, compendiu al umanităţii şi al absolutului. Prin definiţie, o personalitate e
o expresie a totalităţii, a organicului, om al simţirii, al faptei, al gândirii, al contemplaţiei. El
conciliază în sine contrastele. “Glossa” este o poezie ce gravitează în jurul condiţiei geniului
, care datorită concepţiilor sale superioare este nevoit să se sustragă lumii înguste în care
trăieşte omul comun. (https://rdz.ro/romana/conditia-omului-de-geniu-in-creatia-
eminesciana.html ) Câteva poezii în care se regasesc aceasta tema si motivele literare care îi
corespund, pe lângă „Glossă”, sunt Floare albastră, unde eul masculin reprezintă ființa
superioară ce disprețuieste idealul feminin de tip “carpe diem” și se definește prin nostalgia
elementelor cosmice ce traduc aspirația spre cunoaștere, Luceafărul, poem alegoric ce
definește geniul ca o entitate sfâșiată de contradicții adânci.( http://referatenoi.ro/conditia-
omului-de-geniu-intr-o-opera-eminesciana-scrisoarea-i-mihai-eminescu/)
Între marile teme ale creației lui Eminescu, alături de meditația asupra artei,asupra
vieții sociale sau asupra existenței în general, slăvirea iubirii ii a frumusetilor naturii ocupă
un loc deosebit. Izvorâte din sensibilitatea pură, excepțională a poetului din melancolia lui
structurală și, deopotrivă, din nepotolita lui sete de viață, de perfecțiune, de absolut, iubirea și
dragostea de natură se aseamănă în poezia lui Eminescu, constituind o tema unitara, care-i
largeste si-i intregeste universul liric, de o grandoare si autenticitate uimitoare si de o
permanenta si inalterabila actualitate estetica. (http://www. romana/online40/Ipostazele-
iubirii-in-poeziile-lui-Mihai-Eminescu-com.php)
La Eminescu, iubirea și natura nu formează ceea ce numim un capitol aparte, nu se
izoleaza tematic, ci se constituie ca urmare a unei atitudini, a unui tonus fundamental, care
lumineaza si tulbura deodata, cele doua sentimente, convertindu-se intr-o stare sau o forta
cosmica care urmareste, hotaraste si implineste destinul fiintei umane.
Mai mult decât atât, împătimit de viață, Eminescu este prin excelență un poet al iubirii
și naturii, căci, mai cu seamă, cu poezia iubirii și naturii din creația sa se produce acel salt
uluitor în dezvoltarea liricii noastre, lărgindu-i nemăsurat orizontul și îmbogățind-o pe toate

3
laturile, de la lumea simțămintelor, a ideilor și atitudinilor până în domeniul limbii, al
simbolurilor și muzicalitatii versurilor.
Temele eminesciene au creat o baza pentru predecesorii acestui mare poet national. În
încercarea sa de a atinge perfecțiunea a reușit să transmită mai departe idei de inspirație și
motive literare cu un substrat încă demn de studio și analiză literară.
.