CUM O FI

de Oliver Bukowski

din germană: Vlad Massaci

în română: Cristi Juncu

Această piesă a fost scrisă în primul rând pentru un public tânăr.

PERSONAJE:

Nick (Kolloske)
Mona
Femeia

Propunere pentru hebluri:” Fields of joy” cu The Cure. Mai puţin

ultimul heblu înainte de final.
O cameră amărâtă. Multe lumânărele aprinse. O saltea. Sub o
pătură, Mona tremură de frig. Nick se învîrte prin cameră cu
mâinile în buzunare. Şi el tremură de frig.

Mona : Piele! Ce zici de piele?

Nick : Eu prefer latexu’, da’, mă rog, cum vrei tu…
Mona : Porcule, nu mă refeream la… la… (tace jenată)
Nick : (curios) Ei? Guriţa neprihănitei fecioare e pe cale să
scape o mică porcărioară?
Mona : Nu de… treaba aia vorbesc. Vorbeam de canapea! Cu
piele de bivol, aşa mi-ar place. Bivolu’ miroase bine, e
cald. Şi nu se lipeşte.
Nick : Pe bune? Atunci eu sunt un bivol.
Mona : (continuă) Nu-mi trebe nimic. Nici dulap, nici
televizor, nici nimic. Da’ o canapea mare – asta da! Şi
duş. Un duş e musai.
Nick : Şi după canapea şi duş, nu-ţi mai trebe nimic decât
şemineu, maşină de spălat vase şi cuptor cu microunde;
şi dup-aia nu-ţi mai trebe nimic decît yacht şi Jaguar la
scară.
Mona : Eşti porc… eu visez şi tu…
Nick : Scumpă doamnă, asta nu se cheamă că visaţi; se
cheamă că răsfoiţi un Neckermann.
Mona : (după o scurtă pauză) Mi-e foame.
Nick : Asta curăţă maţele; prefă-te că ţii un regim de tip
Hollywood.
Mona : Sunt grasă?
Nick : Nu.
Mona : Atunci mi-e foame.
Nick : Undeva prin Tibet există cârciumi speciale pentru
gurmanzi…
Mona : …în care mănânci ce-ai vomitat, nu?
Nick :…Ascultă un pic! Deci, cârciumi speciale pentru
gurmanzi: câteva mese, totu’ normal, îţi zici. Atâta doar
 că mesele au la mijloc o găurică. Bun, te gândeşti:
Tibet, găurică... P’ormă vine obăru’ c-o maimuţă
Rhessus. Băiat simpatic, îţi zici, şi zâmbeşti amabil
către maimuţă. Atunci obăru’ o-apucă pe bătrâna Rhezi,
dă la o parte două farfurii şi… observi că sub găurică
e-o cuşcă. Aha!…, te gîndeşti, ca să-i arunci lu’ aia
mică o firimitură, două. ”Hrănirea animalelor strict
permisă” – simpatici tipi, tibetanii ăştia. Partea nasoală
e că, uite, îi fixează capu’. În momentu’ ăsta ţi se cam
apleacă şi rămâi holbat la tărtăcuţa lu’ aia mică: “Alo,
bă băieţi, ce vrea să zică chestia asta?”. Obăru’
zâmbeşte amabil şi-ţi îndeasă-n mână o lingură. De
argint, se vede treaba, oricum grea ca dracu’. Aha, te
linişteşti, se pune de-o supă. Pui linguroiu’ de-o parte
şi-aştepţi. (în şoaptă, ca şi cum ar împărtăşi un secret)
Şi, deodată, obăru’ apucă el linguroiu’ şi-o trosneşte p-
aia mică drept la fontanelă. Şi dă-i, şi dă-i. Rhezi urlă,
obăru’ o tot ciocăneşte la freză şi tu sari în picioare să-i
tragi un pumn în meclă. Eşti, adică, de partea maimuţei.
Da’ tocmai atunci el scoate un cuţit hichcockian şi-
atunci te aşezi la loc foarte politicos. Ei, şi se-ntîmplă:
dintr-o lovitură, hârşti!, coana Rhezi rămâne fără calotă.
Şi tu te chiombeşti direct în creieru’ ei. După care prim
plan pe linguroi: e–n mâna obărului care tocmai îl
umple c-o porţioară din respectivu’ creier. P’ormă gura
mare, maimuţa-i moartă deci poftă bună la toţi! Cam
aşa se pune problema cu foamea asta…
Mona : (în timpul ultimelor fraze şi-a astupat urechile cu
mâinile şi tremură de oroare) În viaţa mea nu mai
mănânc nimic! (după o pauză, cu grijă) Ai fost
vreodată în… vreau să zic…
Nick : (râzând) În Tibet? Nu. Da’ mai aveam puţin: ne-am
oprit la graniţă… la graniţa cu Elveţia… (după o pauză,
foarte moleşit) Nu vrei să te scarpin pe spate?
Mona : (se-ntinde pe burtă)
NICK : (o scarpină pe spate)
MONA : Mai sus.
Nick : Aici?
Mona : Mai la stânga. Mai la stânga!
Nick : Mai la stânga nu mai eşti tu, e patu’.
Mona : În partea ailaltă!
Nick : Ah… În partea ailaltă ai un coş.
Mona : Stoarce-l.
Nick : Ca să ţipi iar?
Mona : O să ţip în pernă. (îşi bagă nasul în pernă)
Nick : (îi smulge perna; “pedagogic”) Cum poţi să bagi
chestia asta în gură?!
Mona : Stoarce-l!
Nick : Nu storc nimic din tine! Cred chiar c-o să fim buni
prieteni, eu şi coşu’ tău.
Mona : Atunci mi-l storc singură. (se chinuie să ajungă la
coş) Şi dacă-mi rămân mâinile aşa tu o să fii de vină!
Nick : (îi priveşte spatele; sieşi) Somalia.
Mona : Ce?
Nick : Nimic.
Mona : L-am scos?
Nick : Nu, da’ acu’ arăţi de parc-ai fi împuşcată-n spate.
Mona : Îţi baţi joc de mine!
Nick : Ţi se văd plămânii. Doamnă, am o întrebare: sunteţi
cumva produsu’ căsătoriei lu’ Frankenstein cu
Godzilla?
Mona : (se aşază iar, chicotind) Auzi, Kolloske, tu chiar eşti
haios.
Nick : Şi dacă mai punem şi modu’ absolut original în care
ştiu să râgâi… (râgâie)
Mona : Porcule!
Nick : Corect.
Mona : (meditativă) Uneori mă gândesc că nu eşti deloc
tâmpit. Da’ faci tot posibilu’ să fii. De fapt tu eşti mai
 mult ceva aşa ca… Hai să zicem că te mai naşti o dată.
Ce-ai vrea să fii?
Nick : Aş vrea să fiu ceea ce-am fost înainte de stadiul ăsta
jalnic: carne şi sânge. Aş vrea să fiu… un semn de
circulaţie! Tiit, tiiit, tiit!!!
Mona : Asta eşti: o gură mare şi-atât. Dacă ţi-ai da cu apă de
gură, ar înflori menta p-aici. Panglici colorate şi sânge
de bulion.
Nick : Cre’ că te-aşteaptă o frumoasă carieră de copywriter!
Mona : Vorbeam serios.
Nick : Şi eu care credeam că…
Mona : Ascultă, avem şi noi acu’, pentru prima dată, un loc al
nostru. Şi mi-ar plăcea să nu mai faci tot timpu’ pe
claunu’. “Hai, noroc! – eu sunt: micu’ şi gălbejitu’ tău
cinic.” Ajunge!
Nick : În regulă, ce trebe să spun?
Mona : Ceva normal. De exemplu că-i foarte frig.
Nick : (iar sare calul) Normal, din cauză că sunt eu foarte
cool!
Mona : (tace)
Nick : (furios) Bine, să visăm despre bivoli şi bani: tu te
îmbraci toată în alb şi zâmbeşti ca-n reviste la
Mercedes-uri pân’ intersecţii; eu prăjesc colesterolu’ la
McDonald’s şi sunt “UAU!”; şi p’ormă adoptăm un
viţel şi-i explicăm că tăticu’ lui a fost o canapea iar
mămica un fotoliu; şi dacă-l creştem bine o s-ajungă,
când s-o face mare, taburet; adică chestia aia pe care-o
să ne stea obiectu’ muncii: telecomanda. Şi dacă nu
vom fi murit…
Mona : Eşti un prost! (după o scurtă pauză) Să adoptăm…
(serioasă) Acu’ pe bune, odată şi-odată cre’ c-o să vreau
să am şi eu un copil… de la tine, Kolloske.
Nick : Un copil???… Chestia aia de bagi în curu’ ei hăinuţe
de păpuşi? Aia care orăcăie fără baterii? Madam!
Tunete şi fulgere! Aşa ceva nu-i pentru bătrînu’ Bill.
Mona : (dezamăgită) Bine.
Nick : (o întoarce) Mă rog…
Mona : Vrei?
Nick : Stop. N-am zis decît “mă rog”. Să mi se citescă
drepturile.
Mona : (râde, îl sărută) Ştii că mi-am găsit un job? N-aş fi
vrut să-ţi spun încă.
Nick : Ce?
Mona : Curier.
Nick : (“admirativ”) Curier?
Mona : Optişpe pe oră.
Nick : Mărci???… (se îneacă, uluit) Optişpe mărci pe oră?!!
Mona : (mândră) Îhâm.
Nick : (vine lângă ea; scurtă pauză) Cum zici să-l cheme?
Olaf? Gretel? Cum?
Mona : Eu mă gândeam în zona Thomas sau Rosa sau aşa
ceva.
Nick : Mai bine Pingu. Mor după Pingu. Pingu şi Gonzo.
Mona : Eu mor după Cow & Chicken.
Nick : E bine Cow: o s-avem lapte.
Mona : Sau Donald.
Nick : Sau McDonald.
Mona : Eşti idiot! (apoi, tandră) ‘n orice caz… îmi place de
tine. Aş putea chiar să zic că… (repede) … te iubesc…
Da’ mai e o problemă… Înainte să ne jucăm de-a mama
şi de-a tata n-ar trebui, totuşi, să ne… culcăm?
(aşteaptă o reacţie, el nu răspunde) Te-am luat pe
nepregătite?
Nick : (dintr-odată foarte nesigur) Pe mine? Ne-ne-ne: oral,
anal, normal, cu şampanie – le am la deştu’ mic. Ăl
bătrân are-un raft al lui în dulăpioru’ cu casete video,
raftu’ pentru tătici, numai că…
Mona : Trebe numai să fii atent şi să “stop” când ridic eu
mâna.
Nick : Normal! Sunt călăreţu’ ideal pentru iepe ne-ncepute!
Ţi-e frică?
Mona : “Iepe”?! Chiar acu’ ridic mâna!
Nick : Bun, da’ dacă ridic EU mâna, tu trebuie imediat să te
întorci pe-o parte şi să te faci că totu’ e-n regulă. Fără
tâmpenii de genu’ “n-are nimic, i se poate întâmpla
oricui” ş.a.m.d.
Mona : Aş fi jurat că eşti un tip cu vechime în domeniu.
Nick : Sunt un tip cu cultură-n domeniu: reviste porno, raftu’
pentru tătici… ce, e de colo?
Mona : (prietenoasă) Gură mare şi-atât.
Nick : Da, da’ bine bărbierită.
Mona : (îl sărută)
NICK : (o prinde neîndemânatic în braţe)
MONA : (îl respinge) Eu conduc, da? Lasă-mă pe mine.
(începe să sufle în lumânări; el o ajută; sunt mai tăcuţi)
Nick : Ştii ceva? De trei ani umblu cu un preze în buzunar.
Pentru cazu’ când devine de se-ntâmplă. Şi acu’, când
în sfârşit se-ntâmplă, nu mă laşi să-l scot la bătaie.
Numa’ prezervativ să nu fi…
Mona : Nu poţi să taci un pic?
Nick : Tocmai se-ntâmplă?
Mona : Aşa se pare.

HEBLU
Acelaşi spaţiu, la lumina zilei. Se vede intreaga mizerie a
locuinţei. Ea doarme incă; el, în chiloţi şi ciorapi, examinează
locul mai indeaproape. Se vede cât îi repugnă ceea ce constată.
Rupe din greşeală o bucată de tapet, apoi se străduieşte să
ascundă gaura rămasă. Încearcă să deschidă fereastra, dar ea se
prăbuşeşte din ramă; o prinde în ultima clipă etc. La un moment
dat izbucneşte.

NICK : Căcat,căcat,căcat! (sieşi) …o canistră de benzină şi un

chibrit, asta ar fi soluţia… da’ nici p’astea nu le am…
Te pişi pe ea de casă! (încurajându-se cinic) Ei, cum,
Nick, bătrâne cercetaş, da’ totu’ se rezolvă una-două: cu
două tone de detergent, un hectolitru de culori şi trei
bax-uri de bere mansarda ta va străluci. Ia-o ca pe un
sport: poate-i prima şi ultima ta probă de bărbăţie.
MONA : (se trezeşte şi se ridică în capul oaselor)
NICK : (fără s-o observe) Iar de pus tapet chiar că nu-i nici o
problemă: închipuie-ţi, pur şi simplu, că-i vorba de
postere imense. Da’ ce faci cu lipiciu’? Ia să vedem…
da, n-ar trebui decât vreo două sute de mii de tuburi de
UHU…
MONA : (amuzată) De tapetat, tapetez eu, iar lipiciu’ se
cumpară la galeată.
NICK : Esti deşteaptă?… Imediat mă ocup de micu’ dejun. Eu
iau o pizza, iar pentru tine: o pătrăţică de ciocolată, un
borcan de castraveţi muraţi, trei linguri de vanilie în sos
de vită plus – last but not least – un caramel. Şi-o Stella.
Am nimerit-o?
MONA : Bleah…
NICK : (fals jignit) Nu ţi-e foame? În cazu’ ăsta, probabil că
ceva n-a mers cum trebuie. Mi-e teamă că trebe s-o mai
facem o dată.
MONA : Ţi-e teamă s-o mai facem o dată?
NICK : Mie? Doamnă, aţi trezit armăsaru’ din mine.
MONA : Mi-ar plăcea să ştiu cât de prost eşti de fapt.
NICK : Mda, nici ai mei nu s-au lămurit. Doctoru’ întreabă
mereu dacă n-avem cumva vreo rudă cretină. Da’ noi nu
si nu: suntem oameni cumsecade.
MONA : Glume şi glumiţe. Oare ai putea să comanzi un şniţel
fără să dai din urechi?
NICK : (tace, apoi timid) Am fost… adică… ţi-a plăcut?
MONA : Macho!… (după o pauză) Da, mi-a plăcut. oricum,
pentru prima dată ai fost în stare să-ţi ţii gura timp de
zece minute. (Tac amindoi) …Nu, pe bune: mi s-a părut
mişto. Chiar mişto. Ţie?
NICK : Şi mie. Da’, una peste alta, cam ud.
MONA : Şi m-a şi durut.
NICK : Trebuia să ridici mâna.
MONA : Nu puteam să ridic mâna întruna.
NICK : În filmele porno…
MONA : …termină! (Pauză scurtă)
NICK : Am fost de căcat, nu?
MONA : Cu totu’.
NICK : Cum stai cu banii?
MONA : Am ceva mărunţiş, cred. Tu?
NICK : Lefter. Da’ cre’ că mărunţişu’ tău ne-ajunge.
MONA : Vezi în geacă.
NICK : (ia banii, pleacă, se întoarce teatral din uşă)
„Primeşte-un ultim salut şi-un ultim sărut
Lumina peste orice umbră etc.
(poezie,o traduc altă dată)
Trâmbiţe, timpane, tobe, şiiiiiiiii exit!”
(deschide uşa, dă capul pe spate şi „ese”)
MONA : (râde; strigă în urma lui) Fără castraveţi! (sieşi, cu
tandreţe) … maimuţoi!...

Se plimbă la rândul ei prin cameră. Spre deosebire de Nick, ea

încearcă s-o facă mai locuibilă. Deodată, el bate la uşă: ceva ca
un semnal morse. Ea se aranjează, apoi adoptă câteva posturi
“impresionante” dar e mereu nemulţumită de ce-i iese. Apoi:
MONA : Roomservice? Nu-i momentu’ potrivit: tocmai sunt în
piscină.
NICK : (prin uşă) Vă rog să nu vă-ndepărtaţi prea mult de
mal.
MONA : Charles, sper ca micul dejun să nu fie de aceeaşi
calitate cu umorul tău. (a găsit o “poză”; el intră
ascunzând ceva la spate).
NICK :(fascinat) Exact aşa ar trebui să te pictez – „Femeie
singură si tremurândă”. Dar, din păcate, Lady, din
păcate nu pot picta. Am două mâini stângi şi la ele doar
policare.
MONA : …Era suficient să mă săruţi pe umăr şi să miroşi a
brutărie.
NICK : Întoarce-te!
MONA : (se întoarce cu spatele)
NICK : Ghici!
MONA : Două sute de grame de salam şi o punguţă de chifle.
NICK :(dezamăgire)
MONA : Cornuleţe? Cornuleţe şi miere.
NICK : (neagă)
MONA : Peşte! – Kolloske, dac’ai adus cumva peşte, chem
poliţia!
NICK : Închide ochii!

(Ea închide ochii; el îngenunchează şi-i întinde o orhidee)

NICK : Deschide-i!
MONA : (dezamăgită) O… orhidee?
NICK : Te-ai prins! Asta oferă doar botaniştii şi candidaţii la
alegeri.
MONA : Omule, ai avut zece mărci! Asta tre’ să coste pe
puţin…
NICK : Şaptişpe! Exact. Sunt geniul negocierilor, fulgerul care
străbate întunericul mercurial. Ia această petală,
Dulcineea, şi dă-mi iertarea-ţi!
MONA : (ia floarea, apoi, neîncrezătoare) TU te-ai tocmit?
TU?
NICK : I-am băgat pistolu’-n gură şi…
MONA : Termină!
NICK : Ei bine…
MONA : Ce,”ei bine”?
NICK : Nu-ţi place?
MONA : Ba da. Da’ cum ai reuşit TU s-o scoţi cu şapte mărci
mai ieftin?
NICK : Păi, păi… (repede) Pe dracu’! M-am mai scobit de
încă şapte, şi restu’ l-a plătit o mamaie.
MONA : (gânditoare) O mamaie…
NICK : Da’ n-ai de gând să te bucuri?
MONA : Imediat. Mai explică-mi doar de ce-a fost nevoie să
plătească mamaia vreun rest dacă tu aveai şaptişpe
mărci.
NICK : Pentru bacşiş. Vânzătoru’ trebe şi el să trăiască cumva.
MONA : Bineînţeles. Vânzatoru’ trebe şi el să trăiască cumva…

Ea se aşază pe saltea si se leagănă; el pune floarea într-o sticlă de

lapte, apoi se aşază lângă ea. Amândoi privesc floarea. Pauză
scurtă, intimă.

NICK : E tare frumoasă, nu? Aşa verde...

MONA : Cre’ că eşti daltonist.
NICK : Nu ţi-am zis?
MONA : (neagă din cap) Vînzătoru’ ce ţi-a zis?
NICK : Că e verde. Şi c-aduc foarte rar din astea verzi.
MONA : (sec) E verde. Verde şi minunată. Aş plânge de
bucurie, dacă nu mi-ar fi aşa foame.
NICK : (după o scurtă pauză) Mai am nişte “Tic-Tac” şi cre’
că şi-o chiflă.
MONA : (îmbufnată) O chiflă.
NICK : Da’ e cam verde (veche) … cred.
MONA : Bună şi-aşa.

El scoate din buzunar o chiflă, suflă peste ea şi i-o întinde. Ea o

rupe cu mare greutate în două şi-i întinde lui o jumătate.
Mănâncă. Se privesc. Apoi privesc amândoi orhideea. Ea rupe o
petală, o bagă în gură şi o mănâncă. El râde, apoi rupe, la rândul
lui, o petală, o întinde pe chiflă, o garniseşte cu “Tic-Tac” şi o
mănâncă. Ea îl imită.)
MONA : (sărutându-l) Kolloske.
NICK : (ca într-un western) Honey, ştiam io că-ţi plac florile!

HEBLU
Un apartament simplu dar scump. O uşă spre coridor şi o alta spre
baie. Slab luminat sau în întuneric total. Din off:

MONA : (în şoaptă) Eşti sigur că nu-i acasă? Ar fi groaznic…

NICK : De câte ori să-ţi zic! E cu vreun pretendent în Canare
sau mai ştiu eu pe ce insulă de căcat.
MONA : Vai, cum poţi să vorbeşti în halu’ ăsta despre
maică-ta?!
NICK : Care… (işi ia seama) Ah, maică-mea… mda, avem o
relaţie foarte modernă: ea dă banii şi eu mă prefac că
am venit pe lume prin diviziune celulară… Căcat!
MONA : Ce-i?!
NICK : Am pierdut cheia.
MONA : Nick, termină. Îţi baţi joc de mine. Asta nu-i casa...
NICK : …Dacă-ţi zic! Ştiu şi unde e: mi-am scos-o de la gât
înainte de… treaba aia.
MONA : (nesigură) Ştiu eu…
NICK : Aşa suntem noi, copiii cu cheia de gât.
MONA : Doamne, Dumnezeule, bine, fie...
NICK : (neclar, de parcă ar avea gura plină) Dă-mi o agafă.
MONA : Ce?
NICK : (la fel, dar mai grăbit) O agafă.
MONA : Agafă? Nu-nţeleg ce spui! Scoate lanterna aia din
gură.
NICK : (scuipând) Agrafă!
MONA : Bine. Ce eşti aşa nervos?
NICK : (din nou cu lanterna în gură) Nu funt neos. Nu funt
deoc neos.
MONA : Mă predau.
NICK : Da’ taci puţin!

Se umblă la broască. Deodată uşa se dă în lături. Nick trece

repede prin cameră şi trage draperiile la ferestre.

MONA : De unde se aprinde lumina?

NICK : (se preface că nu înţelege) Cum?
MONA : Lumina. E un aer cam stătut. Chiar că-i plecată de
mult.
NICK : (uşurat, după ce a tras draperiile) Lumina? Stai aşa.
(aprinde o lampă ultramodernă, sau, pur si simplu, o
lumină indirectă) Maică-mii îi place indirect.
MONA : (intră descălţată; rămâne tablou) Măiculiţă…
NICK : Este? Are gust hoaşca!…
MONA : Şi tu ai intrat încălţat!
NICK : Cum adică? Păi special i-am pus.
MONA : Descalţă-te, o să mizereşti totu’.
NICK : Nu-i nimic. Mama tocmai testează o menajeră nouă.
MONA : (după o pauză, gânditoare) … Ştii ceva? Dacă
maică-ta e aşa cum zici… atunci eşti cu adevărat fi-su.
Boule!
NICK : Bine, na, mă descalţ! Da’ să nu regreţi: ciorapii mei o
să se comporte ca nişte ventuze.
MONA : Scoate-i şi pe ei!
NICK : (enervându-se) Poate vrei să nici nu calc. (dă din
mâini ca şi când ar vrea să se ridice de la pământ) Sau
să-mi şpreiez ace de brad în faringe sau să nici nu mai
respir. (îşi ia seama) Ce tot ai?! Am venit aici ca să faci
tu o baie. Ne-ncălzim un pic, halim nişte bunătăţi din
frigider şi p’ormă o tăiem!
MONA : Scoate-i sau mă car. Unu… doi… doi jumate…
NICK : Ho, că-i scot. (îşi scoate ciorapii)
MONA : (îmblânzită) Maică-mea n-are bani aşa, da’-n rest…
are gust, chiar are. Da’ pe lângă ce-i aici… Nici nu se
compară. Tare-ar fi bine dacă tu şi cu maică-ta aţi putea
s-o luaţi de la capăt. Fin’că, pe bune, are ceva în cap…
Sigur, un pic de răbdare tre’ să fie.
NICK : (o conduce în baie) Fii atentă! Să-ţi arăt baia…
Prosopu’ şi Blendamedu’ sunt în dulăpior.
Deschide uşa. O împinge pe Mona înăuntru. Închide uşa în urma
ei. Respiră uşurat. Începe să scotocească prin jur. După un timp,
Mona intră precipitat.

NICK : (înlemneşte o clipă; apoi, enervat) Ce mai e?

MONA : (foarte impresionată) Curată nebunie! Şi ea stă aici,
singură-singurică?
NICK : (stăpânindu-se) Singură-singurică. Ai găsit prosopu’?
MONA : Are un gust de senzaţie!
NICK : (în pragul exploziei) Corect: e absolut senzaţională.
MONA : N-am văzut în viaţa mea aşa ceva! (se întoarce ca
vrăjită în baie şi închide uşa în urma ei)

Nick răsuflă din nou uşurat. Scoate din geacă nişte pungi pe care
începe să le umple.

MONA : (din baie) Face balonaşe! E plin de balonaşe!

NICK : (în timp ce “lucrează”, absent, dar simulând
interesul) Mişto, nu? Jacuzzi e tot ce trebe la omu’
singur: n-ai pe nimeni, da’-n schimb ai balonaşe. Asta te
relaxează. Şi nu mai ţipa aşa!

Pauză mai lungă. El îşi continuă treaba. Apoi…

MONA : Schumann!
NICK : (speriat) Cum adică “Schumann”?!
MONA : Dacă-nvârt de robinet bagă Schumann. Concert de
pian… Maică-ta… chiar că-i boieroaică!…
NICK : Închide! Nu-mi place Schumann!
MONA : Schumann e-o minune; trebe doar să-nveţi să-ţi placă.
Ia închide ochii şi… (creşte muzica din baie)
NICK : Nu vreau! Auzi? Nu vreau! Oricum, nu aşa tare!
MONA : M-am prins: sunteţi la polu’ opus! (dă mai încet) E
bine aşa?
NICK : (ocupat) Te iubesc.
MONA : Pe bune?
NICK : (în timp ce îşi trage grăbit ciorapii, sieşi) Dacă trebe,
trebe…

Îşi ia pungile şi iese pe uşa care dă pe culoar. După o clipă

reintră, cu spatele, cu mâinile ridicate.

NICK : (foarte speriat) Nu! Cre’ că putem să ne-nţelegem, nu?

Putem să vorbim, să… ne-nţelegem!… Suntem oameni
civi…

Intră Femeia, cu un revolver în mână.

FEMEIA : (stăpânindu-şi frica) Să ne-nţelegem? (râs aspru)

Despre ce vorbiţi, pisoiaş? Îmi propuneţi un procent din
poşetele de care le uşuraţi zilnic pe bătrânele prin
parcuri? Vă aflaţi în locuinţa mea pe care tocmai aţi
devalizat-o şi doriţi să ne-nţelegem? (îşi aprinde o
ţigară, apoi, brusc, foarte relaxată) Da’, ştiţi ceva?
Astăzi sunt prea obosită pentru formalităţi. Puneţi totul
la loc şi căraţi-vă! Marş!

Nick şovăie.

FEMEIA : Deci… Nu prea păreţi receptiv. Tocmai v-am dat o

şansă. Auziţi? O şansă! Şi nu prea îmi stă în fire.
MONA : (din baie) Nick, pot să iau puţin din cremele astea, sau
se prinde maică-ta?
FEMEIA : (uluită şi speriată) Cine…???
NICK : (şoptind, repede) Ea n-are nici o vină! Pe bune, n-are
nici un amestec!
MONA : Pot sau nu?
NICK : Păi… (neajutorat, o întreabă din ochi pe Femeie)
FEMEIA : (şoaptă) Eu… mama dumitale?
NICK : (ridică spăşit din umeri şi aprobă din cap)
FEMEIA : Mama?… Altă idee nu ţi-a venit?
NICK : Păi… Ce…
FEMEIA : Păi, de exemplu... (se gândeşte, dar nu-i vine nici o
idee)
MONA : Nick, ai surzit?

Nick nu ştie ce să facă. Femeia şovăie, apoi situaţia începe, parcă,

s-o intereseze: îi permite tânărului să răspundă afirmativ.

NICK : Ia liniştită!… Un pic!…

MONA : (râde) Cre’ că pentru tine maică-ta e-un fel de
scorpion! Parcă l-am auzit pe taică-miu! E scârţană rău,
nu? Face liniuţe pe sticla de whisky? Nu-i înţeleg
p’ăştia! Când te uiţi ce marmură, ce stil…
NICK : (o priveşte pe Femeie, care e jignită şi furioasă)
FEMEIA : (îi face semn cu pistolul lui Nick să vorbească normal)
NICK : Dacă-i bal, bal să fie! Dă-te pe unde vrei, dă-le dracu’
de porcării!
FEMEIA : Ascultă, ai idee cât costă “porcăriile” alea? (gest de
lehamite)
MONA : (înfăşurată în prosoape, intră) Prea târziu, am
terminat… (rămâne tablou) Oh…

Pauză penibilă. Femeia îşi revine prima.

FEMEIA : (suverană) Ce faci, fiule, nu ne prezinţi?

NICK : Care fi… (înţelege) Mamă, Mona! Mona, mama!
MONA : (reverenţă) Sunt încântată!
FEMEIA : (zâmbind) Sigur? Da, foarte bine, o să devenim,
probabil, bune prietene, nu-i aşa?
MONA : (reverenţă)
FEMEIA : Mai ales dacă veţi înceta cu reverenţele!
MONA : (reverenţă, apoi) Oh, scuzaţi-mă!
FEMEIA : Nu-i nimic. Nick, scumpule, ia, te rog, o sută de mărci
din poşeta mea şi adu-ne ceva bun. Mi-e o foame de
lup! Dumitale nu?
MONA : (aprobă)
NICK : Ce să fac?
FEMEIA : Şi-o sticlă de vin! Ceva bun. Nu te uita aşa.
NICK : Ceva bun.
MONA : Poate-ar fi mai bine să merg eu. El nu e foarte priceput
la cumpărături. Adică, vreau să spun, florile nu pot fi
alese de oricine.
FEMEIA : Să-l servim noi pe el? Chiar aici n-o s-ajungem…
Nick, la treabă!
NICK : (ia banii din poşetă şi îi priveşte gânditor) O sută de
mărci…
FEMEIA : La care am să primesc restul. Gândeşte-te că prietena
ta e, într-un fel, ostaticul meu. (Râde împreună cu
Mona.)
NICK : (speriat) Am înţeles. E clar. (apoi, maliţios) Ceva bun.
Am înţeles, mămico, ceva bun. (se îndreaptă spre ea,
ea se retrage speriată şi duce mâna la spate; o pupă pe
obraz)
FEMEIA : Cum vă permi…
NICK : Pe curând, “mami”… (iese)

Femeia îşi aprinde nervoasă o ţigară.

MONA : (mirată) De ce-i vorbiţi cu “dumneavoastră”?

FEMEIA : Cum?
MONA : De ce-i spuneţi “dumneavoastră” fiului
dumneavoastră?
FEMEIA : (râde nesigură) Ah, da… Un… un joc de-al nostru!…
E înnebunit după teatru! Încă de când era… (arată
înălţimea unui copil) …era topit după teatru! Eu eram
Baba Cloanţa iar el era Prinţul. Dar cu siguranţă că ştiţi
deja lucrurile astea. Mai bine să vorbim despre tinereţea
 voastră fericită! Unde l-aţi cunoscut? Sper că era
treaz…
MONA : Ca să fiu sinceră, mi-am închipuit cu totul altceva
despre dumneavoastră.
FEMEIA : Serios? Ce?
MONA : (tace)
FEMEIA : Două haltere atârnate de colţurile gurii? Un gât roşu de
curcan? O frunte umflată de migrene? Cam aşa o
descriam eu pe mama. La vârsta voastră e de bon ton să
ai ca părinţi nişte monştri.
MONA : Vorbiţi exact ca el. Parc’ar avea ceva cu toată lumea.
FEMEIA : Serios? (îşi aprinde o ţigară; apoi, după o scurtă
pauză) Aş vrea totuşi să ştiu cum v-aţi întâlnit. Nu vreţi
să-mi povestiţi?
MONA : (nesigură) Mda… Bine. Era într-o după-amiază. La
lac. Ştiu eu un loc unde nu e nimeni. M-am întins pe
iarbă şi-am adormit, cred. În orice caz, când m-am trezit
era deja întuneric. Da’ foarte cald. Deci, tocmai mă
trezisem când a apărut el. Ieşea încet din apă,
strălucea… era foarte frumos!…
FEMEIA : (o priveşte liniştită)
MONA : Bine. Ne-am cunoscut la supermarket. Raionu’ de
cârnaţi. Da’ se putea-ntmpla şi cum v-am spus! Oricum,
nu zăcea beat în boscheţi. Nu e dintr-ăia.
FEMEIA : Bine, s-a întâmplat astfel: a ieşit din apă, şi-a scuturat
Atlanticul din plete şi strălucea.
MONA : Nu. Sunt kitchoasă.
FEMEIA : Nu-i nimic.
MONA : Cu ce drept mă jigniţi?
FEMEIA : (râde) Îmi retrag cuvintele.
MONA : Acum par şi mai proastă. Ştiţi, adevăru’-i că sunt un
pic kitchoasă. De exemplu, jurnalu’ meu. Doamne, dacă
l-ar citi cineva… E de-ajuns să mănânc o salată de
fructe, c-am şi mâzgălit trei sonate şi soarele străluceşte
şi tra-la-la… Săruturi, lacrimi, tot tacâmu’…
FEMEIA : Sonete.
MONA : Aşa. Şi dumnevoastră scrieţi?
FEMEIA : Mda… Pe lângă formule introductive şi de încheiere,
mi se mai întâmplă şi câte-o… sonată…
MONA : Formule introductive?
FEMEIA : (aprobă “cu tristeţe”)
MONA : Şi de-ncheiere… (râd amândouă)

Intră Nick, încărcat cu plase şi sticle de vin.

NICK : Ce-i? Arăt chiar atât de ridicol?

Cele două femei se privesc şi pufnesc în râs.

NICK : (către “mami”, cu satisfacţie) Chipşi cu multă

maioneză, hamburgeri, snacksuri, numai delicatese,
mami!
FEMEIA : (se strâmbă, sincer dezgustată)
NICK : (continuă) Poftim chitanţa! Restul: 74,15. Fiul tău e un
model de cumpătare. (rânjeşte)
MONA : (începe să mănânce; cu gura plină) Fantastic! Mai
aveam puţin şi leşinam! (îi întinde Femeii un
hamburger)
FEMEIA : Mâncaţi liniştită! La vârsta mea trebuie să fii atent cu
fiecare dumicat: îţi ia o secundă să-l înghiţi şi o veşnicie
să-l dai jos. (se ridică, îşi toarnă un coniac şi îi priveşte
pe cei doi cum mănâncă) Şi vinul?
NICK : Chilipir! Două mărci patru’şapte litru’! Unşpe’ la sută,
demisec!
FEMEIA : Demisec? În fine…
NICK : Cică poţi să orbeşti de la el, da’-n fond, ce mare
lucru-i de văzut p’aici? (râde cu cruzime) Nu-i aşa,
Mom?
MONA : (împroaşcă fragmente de bol alimentar pe masă)
Pardon!… (le adună) Da’ simţul umorului îl are de la
dumneavoastră, nu-i aşa?
FEMEIA : Umor? Da, mi-l datorează mie.
MONA : (după o pauză) Dacă nu mă-nşel, nu prea vă place
maioneza, este?
NICK : Glumeşti? Urăşte maioneza! Nu mănâncă decât
limbrici! Serviţi, de preferinţă, într-un maţ de porc
proaspăt incizat! Mom nu înghite decât cultură culinară
ultimu’ răcnet! Nu-i aşa, mami? Nu bagi furculiţa-n
gură decât dac’-atârnă de ea ceva care încă mişcă!
MONA : (sare în picioare) Măi… măi… porcule! E mama ta!
FEMEIA : (foarte calmă, râs fin) Foarte spiritual, Nick! Ai o
fantezie bukovskiană!… Creierul tău funcţionează ca o
maşină de spălat, dar invers.
MONA : I-a scăpat doar. Nu-i nevoie să-l jigniţi acum.
FEMEIA : Nu? (Monei) Scumpo, tu chiar nu ştii că nu eşti unica
lui iubită? Nu-i aşa, Nicky? Cum o cheamă pe…
MONA : (speriată) Nick? (apoi rânjeşte) Aha, m-am prins!
(cântă) “Teatru… teatru…” (începe să joace un număr
penibil) Ei?
NICK : Eşti tare. (Femeii) I-aţi… ce i-aţi dat? Vă omor!…
FEMEIA : (se retrage, apoi îi pune pistolul în piept) Nu fiţi
romantic.
MONA : (priveşte scena încântată: râde şi aplaudă) Un pic
cam dur, da’ mi-a plăcut! Pe bune! Lu’ maică-mea nici
nu i-ar trece prin cap aşa ceva! Şi… mai departe? Şi eu
pot să plâng la comandă! Trebe doar să zică cineva
“pedală” şi plâng până leşin! Nu vreţi nişte lacrimi la
scena asta? Ia ziceţi unu’ “pedală”!
NICK : (jenat) Mona…
FEMEIA : Pedală!
MONA : (izbucneşte într-un plâns cu sughiţuri perfect jucat)
NICK : (se repede la ea şi îi bagă un deget pe gât pentru a o
obliga să vomite presupusul drog)
MONA : (ferindu-se) Mă doare, tâmpitule!
NICK : (îi dă drumul şi se aşază resemnat)
MONA : Trebuia tu să exagerezi! N-ai măsură!

Pauză lungă.

MONA : Am putea… vreau să zic… poate să terminăm cu ceva

comic! Cum se cheamă revista coafezelor? Madam
Figaro! (râde singură)

Tăcere.

MONA : (către Femeie) Şi Baba Cloanţa? Şi Prinţu’?

FEMEIA : (priveşte în gol cu răceală; fumează)
MONA : Nick, aş vrea să mergem.
FEMEIA : El rămâne.
MONA : Nick?
NICK : (tace)
MONA : Adică… povestea cu iubita… n-a fost o… Cum o
cheamă? (ţipă) Cum o cheamă, porcule?
NICK : (gânditor) Cum s-o cheme… Simone? Sau Sybille?
Sau altfel.
MONA : (cântă şi dansează) Simone… Sybille… Altfel…
(duce mâna la gură şi se repede spre toaletă)

Ceilalţi doi tac. Se aude desluşit cum Mona vomită. Apoi reintră,
palidă dar demnă, înaintează până în dreptul unei uşi, o deschide
şi se opreşte.)

FEMEIA : Aţi greşit uşa.

MONA : Eu? Eu am greşit? (iese)

Tăcere.
NICK : De ce-aţi făcut asta?
FEMEIA : Ce?
NICK : (maimuţărind-o) “Scumpo, tu chiar nu ştii că nu eşti
unica lui iubită?” O minciună împuţită!
FEMEIA : De ce nu i-ai spus?
NICK : (tace)
FEMEIA : Nu cumva pentru c-ai vrut să scapi de ea? Nu? Ei, asta
e, Nick: pentru o aură de sfânt ţi-ai călcat în picioare
sufletul. Aşa-ţi trebuie! Şi ştii ceva? Fetiţa ar fi preferat
să te-nsoţească la secţie decât s-audă mizeria aia cu
Sibylle şi Simone. Nick, nu eşti ordinar numai ca hoţ, ci
şi ca idiot.
NICK : Cât despre mata, la cum arată acoperişul, n-are rost să
cercetăm şi pivniţa.
FEMEIA : Hopa! Am impresia c-am fost nepoliticoşi.
NICK : Hai, chemaţi-i odată pe gabori şi s-o terminăm!
FEMEIA : Cum doriţi! (se duce la telefon, ridică receptorul,
formează numărul; în timpul ăsta priveşte pe fereastră)
Alo! V-am sunat ca să…
NICK : Închide!
FEMEIA : O clipă! (către Nick) Da?
NICK : Închideţi! Fac tot ce vreţi, dar închideţi!
FEMEIA : (amuzată) Tot ce vreau? Bine… (în receptor)
Ascultaţi, vreau să vă semnalez o încălcare a legii.
Cum? Numele şi adresa? Dragă domnule, faceţi o
confuzie: nu vreau să mă auto-denunţ, ci încerc să
uşurez investigaţiile voastre de diletanţi ai “Legii şi
ordinii”. Aşa că fiţi recunoscători iar eu rămân anonimă.
Deci… (ascultă enervată) Ce mai e? Chiar vreţi să-
nchid? Aşa. Scurt! Dacă veţi reacţiona suficient de
rapid, veţi face captura secolului. Droguri?
Dumneavoastră aţi spus-o. În orice caz, individul… (se
uită pe fereastră) are circa un metru şaizeci, poartă o
jachetă Armani de culoarea muşchiului de stâncă…
Cum? Nu, Armani nu se scrie cu “y”. Pot să continui?
 Bun. E foarte negru, foarte sănătos şi foarte treaz. Stă la
o masă la Café Odem şi bea cafea cu lapte. Cu degetul
mic ridicat. Aţi notat? My best regards! (închide)

În timpul conversaţiei telefonice, Nick s-a dezbrăcat.

FEMEIA : Pot să vă întreb ce-aveţi de gând?

NICK : Am de gând să fac ceea ce vă doriţi.
FEMEIA : (râde) Vă e atât de frică de mititica? Mă dezamăgiţi!
… Fiţi copil cuminte şi îmbrăcaţi-vă.
NICK : (continuă să se dezbrace, furios, până când rămâne în
chiloţi)
FEMEIA : (rânjind) Şi-acum? Ce urmează?
NICK : Rândul dumneavoastră. Ziceţi ce vreţi să fac.
FEMEIA : Şi chiar o să faceţi?
NICK : Doar am bătut palma.
FEMEIA : Bine. Deschide gura! Scoate limba! Mai tare! Mai
tare!
NICK : (execută)
FEMEIA : (fals îngrijorată) Ai limba încărcată! Nu vrei un
supozitor? Hm? Nu doare!
NICK : (îşi scoate chiloţii sau începe ostentativ să se
masturbeze)
FEMEIA : Ah, da… Şi? E plăcut?
NICK : (se opreşte; e nesigur)
FEMEIA : (suverană) Te-ai cuminţit?
NICK : (aproape plângând) Vă rog, întoarce-ţi-vă cu
spatele…
FEMEIA : (râde scurt) Ce e? Am fost prea îndrăzneţ? Şi nu ne-
ajută echipamentul? Bine… (se întoarce)
NICK : (se îmbracă la repezeală)
FEMEIA : (amuzată) Iată încă o noutate: trebuie să mă-ntorc cu
spatele când se-mbracă băieţeii. Gata?
NICK : Gata.
BORCEA : Cum e gata când nu-i gata? Când e gata strig eu gata!
Gata!!!
FEMEIA : Bravo!
NICK : Şi?
FEMEIA : Mda… Ce propuneţi?
NICK : Ce-a fost chestia aia cu Armani şi cafeaua cu lapte?
FEMEIA : (îşi aprinde o ţigară; fumează ca o divă, picior peste
picior) Uitaţi-vă pe fereastră!
NICK : (ezită)
FEMEIA : (ironică) Sigur, ai grijă să nu-ţi fac vânt! Nicky,
copilul televizorului: ia spune-mi, ce-a fost mai întâi,
filmul cu oul sau filmul cu găina?
NICK : (se duce furios la fereastră) Bine, da’… Da’… L-au
luat la bătaie!… (indignat) Omu’ ăla e…
FEMEIA : …nevinovat? (râde din toată inima; apoi îşi toarnă
un pahar de vin) Aşadar sunteţi un Robin Hood ediţie
de buzunar? Liniştiţi-vă! Individul va fi anchetat câteva
ore după care, cu un şut în fund, va fi reimplementat în
supa noastră liberă şi democrată. A fost o greşeală, se va
spune, o întâmplare regretabilă, dar să nu uităm, totuşi,
că trăim într-un stat de drept. Apropo, sunteţi liber să vă
predaţi! Vă rog, salvaţi-l pe bietul om, telefonul… Daţi
telefon!
NICK : (ezită, apoi, hotărât) Nu sunt atât de prost încât să fac
pe erou’!
FEMEIA : Foarte înţelept. (pauză) Spuneţi-mi, cât de des îşi
permite domnul să ofere prietenelor sale astfel de
incursiuni în băi străine? Hebdomadar, mensual, zilnic?
NICK : “Prietenele mele”… Tot ce iese din gura
dumneavoastră sună stupid şi murdar.
FEMEIA : Eh, nici vizita dumneavoastră nu prea se-ncadrează în
codul bunelor maniere. Deci?
NICK : Din când şi când. De un’ să ştiu? Când am o lipsă la
dulăi.
FEMEIA : Dulăi?
NICK : Parai! Mangoţi! Coco! Biştari! Bani! Când trebe să-mi
dezvolt puterea de cumpărare.
FEMEIA : Aha. Dar ar mai exista şi o altă posibilitate. În cadrul
generaţiei mele e cunoscută sub numele de “muncă”.
NICK : Ca să ce?
FEMEIA : O întrebare tipică pubertăţii.
NICK : Şi puberilor nu li se răspunde?
FEMEIA : Ei bine, pentru ca puterea dumneavoastră de
cumpărare să fie rezultatul unei activităţi oneste, pentru
liniştea consecutivă lipsei mustrărilor de conştiinţă,
pentru integrarea în societate, pentru responsabilităţile
de care… (se întrerupe rânjind)
NICK : Da?
FEMEIA : Bine. Unu la zero pentru dumneavoastră. Dar, totuşi,
trebuie să existe ceva de care vă pasă.
NICK : (cu otravă) Dumneavoastră vă pasă de ceva?
FEMEIA : Oooo… De exemplu…
NICK : Ştiam eu.
FEMEIA : Poftim?
NICK : Ştiam c-o să-ncepeţi cu “de exemplu”. Ăştia ca
dumneavoastră încep totdeauna cu “de exemplu”. Şi
p’ormă urmează lista: Golfu’ şi războiul din Golf,
cărţile bune, muzica bună, mâncarea bună, oamenii
buni, banii buni etc.
FEMEIA : Nu văd nimic rău în asta.
NICK : Păi nu asta zic şi eu? Totu’ e bun, bun, bun! Pot să-mi
iau şi eu ceva de băut?
FEMEIA : Da’ vă rog! Şi eu mai vreau. (toarnă; amândoi beau)
Ia daţi-l afară un pic pe anarhist! Lăsaţi-l să iasă din
puberul cel drăgălaş.
NICK : Care anarhist?
FEMEIA : Cel cu dormitoare la comun, sex liber, incendiere
publică de bani, din când în când cu câte un cocktail
Molotov împotriva unor granguri ca mine şi în
sănătatea lumii a treia, doar asta vreţi să-mi aruncaţi în
 faţă, nu? N-o să vă vină să credeţi, dar am fost şi eu
cândva tânără şi extrem de militantă.
NICK : Nu-nţelegeţi nimic! Absolut nimic!
FEMEIA : Exact aşa ziceam şi eu pe vremea aia. Dar, la un
moment dat, între douăzeci şi treizeci de ani, am avut
din nou chef să am propriul meu pat şi atunci a început
declinul lumii. Brusc, m-am trezit în faţa oglinzii, într-o
rochie de seară, arătând foarte bine.
NICK : Nici acu’ n-arătaţi rău.
FEMEIA : Poftim? Credeam că suntem la capitolul “O lume mai
bună”.
NICK : Nu mă doare pe mine de lumea mai bună! Eu mă scol
la unşpe!
FEMEIA : Ei, poftim, iată că avem, totuşi, ceva în comun. Ne
place să dormim mult.
NICK : Păi atunci pot să m-angajez la dumneavoastră. Pot
să-ncep chiar acum.
FEMEIA : (râde) Şi eu sunt mereu obosită.
NICK : Sunteţi obosită fin’c-aveţi un job, fin’că faceţi
jogging, fin’că luaţi pastile, fin’că mergeţi la piscină şi-
aşa mai departe. Eu sunt obosit fără să fac nimic.
FEMEIA : Asta se poate rezolva. Cunosc un psiholog care…
NICK : … care-o să mă-ntrebe dacă există ceva de care să-mi
pese. Am fost la unu’. M-a dus maică-mea. I-am
povestit câteva chestii, cam ce fac eu, şi p’ormă ne-a
luat pe toţi căscatu’. Şi pe maică-mea, şi pe nenea
Freud, şi pe mine. Taică-miu zice că sunt soi rău. C-aşa
ceva nu s-a mai pomenit în familie la noi. La noi n-au
fost decât cazuri de insomnie şi de muncă-n schimbu’
trei. Îşi întinde picioarele pe masă şi-mi zice: “Toată
ziua dormi pe tine”… Singura chestie tare pe care-a
trăit-o-n viaţa lui a fost infarctu’. Şi-acu’ se poartă de
parcă el ar fi inventat infarctu’. Care-apare, le-arată
EKG-u’. (“testează” atenţia femeii) Bănuiesc că deja
 ştiţi, eu sunt un mic elefant polonez care închide
urechile la orice i se spune…
FEMEIA : (adormită) Interesant… (Nick tace, fapt care-o
determină să iasă din toropeală) Ah, scuzaţi-mă… Am
impresia că pentru o clipă am…
NICK : (aprobă)
FEMEIA : (gânditoare) Poate că totuşi vă pot înţelege. La şcoală
eram ceea ce se cheamă o tocilară. Paşi mici, genunchii
apropiaţi şi scrisul caligrafic. În toate pozele arătam…
NICK : … Mai vreau de băut!
FEMEIA : O clipă! Nu vreţi şampanie? S-ar putea să mai am o
sticlă.
NICK : Să vină! O să-mi închipui că-i Cola.
FEMEIA : Foarte drăguţ. O clipă, mă întorc imediat. (iese;
revine) Aşa. Unde rămăsesem?
NICK : Nu ştiu. Cred că ziceaţi că mă-nţelegeţi perfect.
FEMEIA : (deschide sticla; toarnă în pahare)
NICK : (amestecă lichidul cu degetul pentru a elimina acidul)
FEMEIA : (puţin iritată) Rămăsesem, aşadar, la şcoală. După
cum spuneam, în pozele de grup arătam întotdeauna ca
o barză sau ca şi cum aş fi purtat un sutien prea mic.
Apoi, puţin înainte de examen, am văzut la televizor un
reportaj despre nişte săpături. Două grămezi de pietre şi
câteva cioburi – asta era tot ce mai rămăsese dintr-o
istorie veche de două mii cinci sute de ani. Înţelegeţi?
Frica mea de examen mi s-a părut dintr-odată ridicolă.
Şi ştiţi ce-am făcut? Am făcut cerere de exmatriculare.
Scurt pe doi!
NICK : Ori sunteţi beată, ori vreţi să fondaţi un partid.
FEMEIA : (cu un ton senil-pedagogic) Nu foloseşte la nimic să
arunci totul la gunoi.
NICK : Vorbiţi din experienţă?
FEMEIA : Doamne, Dumnezeule, puteţi coborî garda din când în
când. Nu vrea nimeni să vă omoare.
NICK : Dacă pentru dumneavoastră totul e atât de roz, poate
mă lămuriţi şi pe mine de ce vă buşeşte brusc plânsul
pentru c-aţi scăpat din mână o sticlă de lapte.
FEMEIA : Când s-a întâmplat asta?
NICK : Săptămâna trecută, marţi.
FEMEIA : Ia te uită!… Nu numai că suntem hoţi, dar mai şi
spionăm.
NICK : Scumpă doamnă, întotdeauna culeg câteva informaţii
înainte să acţionez.
FEMEIA : Se-nţelege. Şi? Măcar a fost interesant?
NICK : Pasionant ca un rebus.
FEMEIA : Bine formulat.
NICK : Totuşi, aş avea o întrebare.
FEMEIA : Aşa deci, a rămas ceva nelămurit. Vreţi să ştiţi ce
culoare au chiloţii mei?
NICK : Nu, asta ştiu.
FEMEIA : Sunteţi… (îi aruncă şampania în faţă)
NICK : (se ridică) Aveţi dreptate. Mai bine plec. (dă să plece)
FEMEIA : Nu pleci nicăieri!
NICK : (se aşază la loc; îi ia din mână ţigara proaspăt
aprinsă; trage un fum) Cre’ că e voie… (arată ţigara;
scurtă pauză)
FEMEIA : (stăpânindu-se cu greu) Întrebarea.
NICK : Ei, nu-i aşa important.
FEMEIA : Întrebarea!
NICK : (jucat) Ah, nu sunt în stare să refuz… Care va să zică:
ce faceţi pe pod?
FEMEIA : Care pod?
NICK : (deschide un dulap şi scoate nişte haine; i le arată)
FEMEIA : (nesigură) O, Doamne, vechiturile alea…
NICK : Dac’aţi fi purtat numai d’astea, nu v-aveam pe listă.
Sunt de la anticariat? (second hand)
FEMEIA : (încearcă să le pună la loc în dulap) Ar trebui să
le-arunc. (râs fals) Nu-ţi vine să crezi ce e-n stare omu’
s-adune…
NICK : (luându-i hainele din mână) Lăsaţi-mă pe mine. Mă
ocup eu. (le îndeasă în dulap)
FEMEIA : (agitată) Ia-ţi labele!!!
NICK : (râde)
FEMEIA : (îi smulge hainele, apoi le împătureşte cu grijă,
aproape mângâindu-le)
NICK : (cinic) Corect. Poate revine moda.
FEMEIA : Există lucruri de care nu te poţi despărţi. Poate c-am
nevoie de chestiile astea pentru… pentru… pentru…
NICK : Pentru… grădină?
FEMEIA : (uşurată) Exact! Pentru grădină! Mai beţi ceva? O
tărie?
NICK : N-aveţi.
FEMEIA : Ah, da?
NICK : Nici grădină n-aveţi.
FEMEIA : De unde ştiţi?
NICK : Păi aveţi?
FEMEIA : (tace)
NICK : (suveran) La-nceput m-am gândit c-aţi fi, aşa, un fel
de ziaristă. Şi că faceţi investigaţii.
FEMEIA : (“veselă”, în timp ce pune hainele în siguranţă) Nick,
eşti dumneata un hoţ mediocru, da’ parcă n-ai fi prost!
… Serios! Cum ziceai: trebuie să aduni informaţii
înainte. Şi eu am metodele mele. (ca şi cum i-ar
împărtăşi un secret) Un reportaj bun are nevoie de
carne crudă. Personaje. Sânge. Nu poţi să dai rasol. Dar
cui îi dau eu lecţii? Să bem! Să bem şi s-o lăsăm aşa.
Infractorul genial şi ziarista de scandal. Prosit!
NICK : Dumneavoastră sunteţi expert contabil.
FEMEIA : Ah, da?
NICK : Şi încercaţi să ciocniţi cu paharu’ gol.
FEMEIA : Iar dumneavoastră nu sunteţi decât un puşti găozar. Nu
m-aştept să pricepeţi ceva.
NICK : D’aia-ntreb. Ca să nu mor prost. (scurtă pauză) Deci?
Ce faceţi pe pod, în mijlocul oraşului, în fiecare zi, de la
 cinci la şapte, deghizată în alea? Exerciţii de
sinucidere? Imposibil să fiţi atât de bătută-n cap. Alături
e o staţie de autobuz. Dac’aţi sări, în secunda următoare
ar fierbe apa: o armată de funcţionari şi-ar arunca cât
colo servietele şi-ar încerca să devină eroi. Pur şi
simplu n-aţi avea timp să vă-necaţi. Nu-i un loc bun.
FEMEIA : (uşor obosită) Atunci unde, Mr. Holmes, aveţi vreo
propunere?
NICK : (o priveşte)
FEMEIA : (îi evită privirea)
NICK : Sigur. Da’ e din alt film.
FEMEIA : Da’ ăsta ce film e?
NICK : Încă nu-mi dau seama. Ori aveţi o păsărică, ori…
FEMEIA : Ori?
NICK : V-am zis, încă nu-mi dau seama. Mai e ceva de băut?
FEMEIA : Nu. Să zicem că mă duc pe pod ca să mă relaxez.
NICK : În cea mai mare aglomeraţie? Asta-i varianta
Alzheimer. Ne, ne, ne… Aşteptaţi ceva acolo!
FEMEIA : Ce-aş putea să aştept?
NICK : Aceasta-i întrebarea.
FEMEIA : N-aştept nimic. Nici măcar nu-mi iau ceasul la mine.
NICK : Da’ vă priviţi încheietura mâinii din zece în zece
secunde.
FEMEIA : (din ce în ce mai agitată, mai nebună) Acum chiar că
aţi luat-o razna: EL nu întârzie niciodată! Aşa că n-am
de ce să mă uit la ceas. Ia întotdeauna tramvaiu’ “19”.
Şi “19” vine din cinşpe în cinşpe minute! Dacă l-a
pierdut pe primu' – se-ntâmplă, munceşte foarte mult –
dacă, deci, l-a pierdut pe “cinci şi-un sfert” vine cu
“cinci ‘jumate”. Sau cu “şase fără un sfert”. Sau cu… Şi
dacă-ntârzie, îmi aduce întotdeauna o mică atenţie. N-ai
fi crezut, nu? Întotdeauna o mică atenţie. Cel puţin un
buchet de flori. Sau o cutie de bomboane. Odată mi-a
adus un pui de broască ţestoasă. Viu, idiotule, viu! O
broască ţestoasă poa’ să trăiască o sută de mii de ani,
 dac-o-ngrijeşti cum trebuie! Dacă-i dai nisipu’ care
trebuie, hrana care trebuie, lumina care trebuie, adică
aia care produce vitamina A la broaştele ţestoase. O
broască ţestoasă nu-i un hamster! O broască ţestoasă
trăieşte mai mult ca un dinozaur! Când curu’ tău,
idiotule, va fi ronţăit de viermi, ea va mai trăi încă!
Broasca noastră ţestoasă! Broasca noastră ţestoasă, pe
care mi-a dăruit-o mie bărbatul meu, cînd i s-a-
ntâmplat, o dată, să vină cu “şase ‘jumate”! Ai tu habar
cât costă un pui de broască ţestoasă maură? Ai? Două
sute cincizeci de mărci! Două sute cincizeci de mărci
fin’că m-a lăsat o dată, o singură dată, s-aştept câteva
minute. (încet, cu ură) Şi i-am dat numele “Kurt”,
nenorocitule, “Kurt”, deşi era fetiţă… (dintr-odată
liniştită) Aşa suntem noi, Nick. Avem umor, ne iubim
dincolo de orice convenţie. Doamne, Dumnezeule,
(râde fericită) mâine mă duc iar să-l aştept. Sunt sigură
c-o să vină cu “şapte şi-un sfert”. Poate nu ştii, e un
tânăr contabil foarte solicitat, aşa că n-are program
normal, nu termină la cinci. Dar eu am toată înţelegerea
pentru asta. Câteodată trebuie să stea până târziu, iar
eu… (tace)

Pauză lungă.

NICK : (o priveşte)
FEMEIA : Aveţi ceva-mpotrivă?
NICK : (neagă)
FEMEIA : (deschide dulapul; se schimbă în spatele uşii acestuia;
în acest timp, foarte uşor, aproape eliberată) Ştiţi cum e
să te-ntorci acasă şi să găseşti toate aşa cum le-ai lăsat?
Odată a trebuit să plec pentru o săptămână la
Amsterdam, şi am uitat pe masă o bucată de brânză.
(râde) Toată masa era plină de larve şi mucegai. Din
cauza mirosului mi-au spart uşa. Au crezut că m-am
 sinucis. (râde; apoi, brusc) Credeţi că-s nebună, nu-i
aşa? Ziceţi, nu mă deranjează.
NICK : Oricum, normală nu sunteţi. (ia pistolul)
FEMEIA : (iese de după uşa dulapului; se aşază) Îndreptaţi-l
spre mine şi apăsaţi pe trăgaci!
NICK : Nu face parte din meseria mea.
FEMEIA : Ah, o facem iar pe Humphrey Bogart? Bine, atunci
trage în tavan.
NICK : Dacă apăs pe trăgaci, n-o să iasă decât un steguleţ pe
care scrie “POC!”.
FEMEIA : (încântată) E de jucărie! O glumă! LUI îi plac
chestiile astea. Se distrează ca un copil… O clipă! Dacă
ştiaţi, de ce-aţi rămas…???
NICK : (ridică din umeri) N-aveam alt program.
FEMEIA : Nici viaţa dumneavoastră nu-i prea colorată.
NICK : (ridică din umeri) Pe lâng’a dumneavoastră e-o
aventură!
FEMEIA : Cred! Tânăr cum sunteţi, bine făcut, înteligent, trebuie
că trăiţi tot felul de experienţe. Cine se scoală de
dimineaţă…
NICK : V-am spus că dorm pân’ la prânz.
FEMEIA : (apropiindu-se de el) La prânz sunteţi deja de cinci ore
în picioare, şi vi se dă prima pauză de cinşpe minute.
Aventura dumneavoastră consistă în faptul că sunteţi un
John Wayne al hamburgerilor. Însă, trebuie să recunosc
că uniforma de la McDonald’s vă stă bine. Oricum, mai
bine decât tricoul ăla stupid pe care scrie:”I’m the
boss”.
NICK : (sincer uimit) De unde…???
FEMEIA : (râde) Spionii nu-şi pot închipui că ar putea fi ei înşişi
spionaţi?
NICK : E o cacealma!
FEMEIA : Vreţi şi alte detalii? Acum patru săptămâni vă aflaţi
într-o bombă mizerabilă. Stăteaţi la fereastră şi
consumaţi vin în compania unei tinere atrăgătoare.
 Vorbeaţi, vorbeaţi, ţineaţi discursuri, gesticulaţi enorm,
fătuca zâmbea plictisită… La un moment dat, s-a ridicat
şi s-a dus la toaletă.
NICK : (nervos) Bine, ajunge!
FEMEIA : În timpul ăsta, dumneavoastră aţi comandat o sticlă de
şampanie şi două pahare. Două, Nick! Două pahare!
Dar ea nu s-a mai întors. În orice caz, nu la
dumneavoastră. S-a dus la bar şi l-a agăţat pe unu’. Da,
l-a agăţat! Iar dumneavoastră aţi ascuns unul din pahare
şi aţi băut sticla de şampanie singur singurel.
NICK : Ajunge!
FEMEIA : Apoi, imediat, bere, votcă, iar bere şi iar votcă.
Deodată, ea a venit la dumneavoastră.
NICK : (îşi sparge paharul de masă şi se repede la ea)
FEMEIA : (fuge, râzând) V-aţi ridicat în picioare, v-aţi clătinat,
ea v-a privit scârbită şi s-a întors la celălalt. Încercase
doar să-şi ia la revedere. N-aţi înţeles asta, prin aburii
beţiei? Să-şi ia la revedere. (râde) V-amintiţi că le-aţi
făcut cu mâna? Le-aţi făcut cu mâna şi chiar aţi râs,
dacă se poate spune aşa. (râde îndelung)
NICK : (o prinde; o strânge de gât; se opreşte brusc; începe
să plângă)
FEMEIA : (îşi aranjează hainele, continuând să grăiască) După
care v-aţi dus în boscheţi să vomitaţi. Iar micuţa care-a
fost aici, aflându-se întâmplător prin preajmă, v-a ţinut
de frunte. La vârsta ei, confunzi cu plăcere
compătimirea cu iubirea. Aţi folosit-o ca manta de
vreme rea. Nu mai plângeţi! (îi dă o batistă)
NICK : Aţi merita să fiţi împuşcată.
FEMEIA : Da, dar pistolul e de jucărie.
NICK : Cum aţi făcut? Cum?
FEMEIA : V-a revenit interesul profesional?
NICK : Cum?
FEMEIA : Postul dumneavoastră de observaţie e în castanul de
colo. Când făceam duş, vă vedeam în oglindă. A fost o
imprudenţă să v-aprindeţi ţigara.
NICK : (sieşi) Idiot…
FEMEIA : Corect. Întâi mi s-a făcut scârbă. Dar pe urmă… În
orice caz, la un moment dat am stins lumina şi nu m-am
culcat. (îl fixează) Eram frumoasă?
NICK : La-nceput nu.
FEMEIA : (râzând) Aha.
NICK : Ce-i de râs?
FEMEIA : Zece zile am ţinut regim.
NICK : Cum? Pentru…
FEMEIA : Dimineaţa un ou şi un ceai fără zahăr. La prânz paste,
pe care le urăsc. Seara un ou şi un ceai fără zahăr. După
a şasea zi simţi că ai putea mânca nisip.
NICK : Un ou?
FEMEIA : Un ou.

Pauză scurtă. El începe să râdă uşor. O molipseşte şi pe ea. Râd

amândoi din toată inima. Se opresc.

NICK : Da’ de ce? Pentru ce tot jocu’ ăsta? Dacă nu v-aţi fi

întors întâmplător, probabil c-aţi fi găsit casa goală.
FEMEIA : Nu cred în întâmplări. Sunt expert contabil.
NICK : Şi aveţi impresia că situaţia e sub control.
FEMEIA : Sunteţi un looser. Măcar pierdeţi cu demnitate. Şi
renunţaţi la tricouaşul cu “I’m the boss”.
NICK : (rânjeşte)
FEMEIA : Ei, poftim: zâmbeşte…
NICK : Ascultaţi, dac’am înţeles bine, şi dacă apreciez corect
vârsta pantalonilor dumneavoastră, atunci staţionaţi pe
podul ăla aşteptându-l pe domnul soţ să se-ntoarcă de la
lucru de cel puţin cinşpe ani. Corect?
FEMEIA : Săptămâna viitoare se fac şaptişpe.
NICK : Şi-mi ziceţi mie looser?
FEMEIA : Oricum, între timp eu am devenit expert contabil. Şi
nu unul rău. El va fi mândru de mine.
NICK : Nu-nţeleg.
FEMEIA : Îl iubesc şi mă iubeşte. Vă puteţi lăuda cu ceva
comparabil?
NICK : (ridică din umeri şi se apropie de ea) În orice caz, eu
nu pierd. Împotriva mea trebuie să câştigi.
FEMEIA : (amuzată) Tare. Kirk Douglas?
NICK : Bine. Hai s-analizăm unde-a fost greşeala. Vecina
dumneavoastră a povestit unui tânăr simpatic c-aţi fi
plecată din localitate.
FEMEIA : Exact. Şi tânărul simpatic eraţi dumneavoastră.
NICK : Da’ casa chiar a fost goală!
FEMEIA : A fost infernal. Dacă nu veneaţi azi, renunţam.
Închipuiţi-vă că lucram în fiecare seară sub pătură, la
lumina lanternei, ca o fetiţă care citeşte pe ascuns
reviste indecente. Nici să aerisesc nu puteam.
NICK : AŢI VRUT deci ca eu să…
FEMEIA : (aprobă)
NICK : Nu cred că era nevoie de-atâta efort.
FEMEIA : Bineînţeles. Ar fi fost mai simplu să vă bat pe umăr şi
să vă zic: “Bună ziua, tinere, am auzit c-aveţi de gând
să mă tâlhăriţi. Vă invit la un ceai.” Aţi fi acceptat?
NICK : Da’ ce-s prost?
FEMEIA : De-aia a şi fost nevoie de atâta efort.
NICK : Un puşti găozar este ademenit pas cu pas de către o
cucoană genială, înfometată de un regim crunt, în
căsuţa ei de turtă dulce. Puştiul este apoi închis, şi
cercetat atent la puţulică, până când respectiva se face
suficient de mare pentru a fi introdusă în urechile
cucoanei. Nu-i prea original, da’ merge. Felicitări,
doamnă expert contabil.
FEMEIA : (reacţionează scurt, ca şi cum ar vrea să-l lovească,
dar se stăpâneşte) Bine. Luaţi ce vreţi. Adică nu…
(desprinde de pe perete o fotografie) Asta nu. Acum eu
 am să mă duc să beau o cafea, după care am să mănânc
pe săturate. Estimez că înainte de două nu mă întorc. E
suficient?
NICK : (gânditor, se ridică; apreciază din ochi obiectele din
cameră) Tre’ să fac mai multe drumuri.
FEMEIA : Doamne, dar mâine mă scol devreme… Bine, hai să
zicem trei.
NICK : (o fixează) Da’ de ce tremuraţi? N-aveţi asigurarea
potrivită?
FEMEIA : (obosită) Nu tremur. Şi, deşi nu vă priveşte, pot să vă
liniştesc. Puteţi lua casa cu totul, că eu tot ies în câştig.
NICK : (atent) Şi acum vă apar pete mici şi roşii pe frunte. Vi
se-ntâmplă des? (o mângâie)
FEMEIA : EL se poate întoarce oricând să v-arunce afară cu un
şut.
NICK : (o sărută cu tandreţe pe faţă) Sigur că da.
FEMEIA : EL e în stare să vă rupă oasele. Iar eu am să privesc.
NICK : (în timp ce o sărută uşor) Sigur, sigur… E un tânăr
contabil foarte bătăios.
FEMEIA : (copilăroasă) Am toată înţelegerea pentru el.
NICK : (o mângâie şi o sărută) Da… Stai şi mucegăieşti până
când trebe spartă uşa ca să vezi dacă n-a dat cineva
colţu’…
FEMEIA : Şi tu vomiţi în boscheţi…
AMÂNDOI: “Aş putea să-ţi fiu mamă!”
NICK : (se îndepărtează) În fine! Credeam că nu mai vine
replica asta.
FEMEIA : N-am vrut să sune aşa. (pauză scurtă; râde uşor) Ştiţi
ceva? Când ne-au zis la şcoală că două linii paralele nu
se-ntâlnesc niciodată, eu n-am crezut.
NICK : Şi? Se-ntâlnesc?
FEMEIA : (apropiindu-se de el) Nu vreau să înţelegeţi greşit, dar
eu… (îl priveşte rugător)
NICK : Au apărut deodată pietrele alea vechi de două mii de
ani? Orice am face?
FEMEIA : (aprobă din cap) Cum o fi.
NICK : Puţin cam nepedagogic, aş zice. Totuşi, la-nceput v-aţi
angajat într-un solid conflict între generaţii.
Dumneavoastră – o Brunhildă cu spadă şi scut şi bani
câştigaţi prin muncă cinstită, iar eu un amărât de
mânuitor de hamburgeri. Ce să mai înţeleagă, cucoană,
un puber debusolat?
FEMEIA : (furioasă) Puber debusolat? Chiar nu mai aveţi nici un
strop de respect de sine?
NICK : Da’ dumneavoastră? Respectu’ dumneavoastră de sine
se manifestă doar la duşu’ de dimineaţă. Vă treziţi
cuminte la cinci jumate, faceţi duş o juma’ de oră, vă
machiaţi ca o începătoare după care treceţi la parfum:
câte-un strop după urechiuşe şi juma’ de sticlă între
picioruşe. Jumatea aia e curată risipă, nu vi se pare?
FEMEIA : (îl dă cu capul de podea)
NICK : (nu se opune)
FEMEIA : (încetează; se aşază alături)
NICK : Vă repetaţi.
FEMEIA : Îmi pare rău.
NICK : Şi-asta aţi mai zis-o.
FEMEIA : Retractez: nu-mi pare rău. Aşa-i mai bine?
NICK : O, Doamne, acu’ chiar toate sunt cum o fi?
FEMEIA : (tace)
NICK : Aţi încercat vreodată să vă sinucideţi?
FEMEIA : Sunt prea laşă.
NICK : Mmm… Şi eu la fel. Da’ odată am încercat. La tren.
Credeam că Berlin - Hamburg e-o linie serioasă.
FEMEIA : Şi?
NICK : Am făcut pneumonie.
FEMEIA : Aha. A întârziat şi ţi-a pierit curajul.
NICK : Nu, n-a mai venit deloc. Fin’c-au fost alţi doi mai
înainte, pe traseu. M-a găsit un acar, ne-am dus să bem
una mică şi dup’aia, când să ne pişăm, eu am alunecat
în râu.
FEMEIA : Cică în momentul ăla îţi retrăieşti toată viaţa. Oribil!
…
NICK : Se poate zice şi-aşa.
FEMEIA : Un accident, asta ar fi fost.
NICK : Accidentele-s cele mai tari chestii!
FEMEIA : Zău?
NICK : (cu pasiune) Acu’ câteva zile a fost unu’ între un
camion şi-un biciclist. Ăsta, biciclistu’, se ridică de
unde căzuse, ‘şi dă casca jos şi-ncepe să urle la
camionagiu: (uşor) “Boule! Fascistule! Toate le-aţi
poluat cu camioanele astea!” ş.a.m.d. Camionagiu’
nimic: rămăsese holbat la casca ăluia, de care-atârna o
ureche şi-o juma’ de creier. Şi pân’ la urmă el a fost
primu’ care-a căzut lat!
FEMEIA : Asta-i chiar comic!
NICK : Şi să vezi ce culori! Rubens e mic copil! Închipuie-ţi:
sângele, puzderia de gură cască, copiii voioşi… toate
schemele marelui artist. (râs dur) Probabil că-n viaţa
următoare o să mă nasc sub formă de bombă cu
hidrogen.
FEMEIA : (râde; apoi, aproape tristă) Din păcate, cartierul ăsta
nu prea e circulat. (după o scurtă pauză) Ce drăguţ,
cum încerci să mă impresionezi…
NICK : (nesigur) Mă gândesc că… deci, suntem cam la fel,
nu?… vreau să zic… cu paralelele-alea… N-aţi zis-o
doar aşa. nu?… (hotărât) Ah, fuck yourself!
FEMEIA : Probabil că sunteţi un fel de ultima încercare. Cum s-
ar zice (râde) ai tot dat-o-n bară, mai dă-o o dată…
NICK : Foarte bună.
FEMEIA : Şi eu, ce sunt eu pentru dumneavoastră?
NICK : (maimuţărind-o) “Ce sunt eu pentru
dumneavoastră”… Chiar trebuie să vorbim despre tot?
FEMEIA : (admirativă) Am impresia că aţi roşit!… (scurtă
pauză)
NICK : (îngenunchează la picioarele ei) Bine. Ştiam că azi o
să fiţi acasă.
FEMEIA : Nu fiţi ridicol.
NICK : (rânjind) În fiecare zi doamna expert contabil se
strecoară prin curtea din spate, escaladează gardul de
ciment în costum Armani şi se simte atât de abilă fin’că
şi-a parcat Fordu’ la trei străzi mai încolo.
FEMEIA : (tace)
NICK : Dacă vreţi, vă ofer remiza. Să zicem că amândoi am
vrut să se-ntâmple AŞA.
FEMEIA : Şi micuţa?
NICK : Şi domnul contabil? Sunt acelaşi rahat.
FEMEIA : (după o pauză) Şi-acum?
NICK : Mda… Poate că… Luaţi din nou dumneavoastră…
(pauză scurtă)
FEMEIA : (îl priveşte, apoi îngenunchează în faţa lui)

Schimbare de lumină. Se apropie unul de celălalt.

FEMEIA : Mai întâi… mai întâi ar trebui să ne oprim ceasurile.

NICK : Ceasurile.
FEMEIA : Ce bine vă pricepeţi la îngânat… Cred… cred că ador
chipşii cu multă maioneză.
NICK : O să râdă lumea de noi.
FEMEIA : Unde ai fost atâta vreme?
NICK : Probabil nicăieri. Tu?
FEMEIA : Rândul cinci, a treia din stânga.
NICK : Sunt încă eu, sau am devenit tu?
FEMEIA : Da.
NICK : Există oare aşa ceva?
FEMEIA : Nu. Cred că tocmai inventăm.

Notă: e momentul cheie al piesei, unicul în care devine clar că,

dincolo de subtext, Femeia şi Nick se doresc foarte mult. Ultimele
replici trebuie, deci, înţelese mai degrabă ca semnele unei întâlniri
erotice decât ca un preludiu kitschos. Cei doi nu se mângâie, nu se
simt pur şi simplu bine, ci se “luptă” literalmente pentru
micşorarea distanţei dintre ei. Cu cât acest lucru se întâmplă mai
în forţă, mai lipsit de tabuuri, cu atât mai bine.

HEBLU
 FINAL

Femeia telefonează. Poartă doar tricoul lui cu inscripţia “I am the

boss. Nick doarme.

FEMEIA : (în receptor) Nu! Imediat, vă rog! Înţelegeţi?

IMEDIAT! (închide şi se strecoară lângă el în pat)

Schimbare de lumină: dimineaţă. Nick se trezeşte şi încearcă să se

ridice fără ca ea să simtă. Nu reuşeşte: ea îl caută cu mâna.

FEMEIA : (“somnoroasă”) Mai stai puţin… Măcar un sfert de

oră.
NICK : Trebe să plec.
FEMEIA : Nu trebuie deloc să pleci. Zece minute…
NICK : Mă-ntorc!
FEMEIA : (se ridică; îşi aprinde o ţigară; trage un fum) Sigur?
NICK : Sigur. Pe bune.
FEMEIA : Minţi. Şi minţi prost.
NICK : (uşor) Nu sunt toţi ca dumneavoastră. Când zic că
mă-ntorc, mă-ntorc!
FEMEIA : (haz de necaz) Oare când am auzit ultima dată vorbele
astea? Vrei să ghiceşti?
NICK : Sunteţi bolnavă.

Soneria de la uşă.

NICK : Cine dracu’ e?

FEMEIA : (râde) Acum nici dumneata nu mai pari atât de
sănătos. (dură, cu gravitate) Cine crezi c-ar putea fi?
Cine, Nick? Atâta imaginaţie trebuie să ai!

Soneria, insistent.
NICK : Jigodie!...
FEMEIA : (se ridică; îşi scoate tricoul şi i-l aruncă; îşi pune un
halat; apoi, uşor şi cinic) Ce să-i faci? Eşti ceea ce eşti.
Chiar aţi crezut că-ntre noi… (râde şi îl bate uşor pe
obraz) Chiar că sunteţi drăguţ!… (cântă) Au fost odată
un prinţ şi-o prinţesă / care se iubeau nespus! (râde; îl
ciufuleşte; apoi, brusc, rece) “Mi-a făcut plăcere!” Aşa
ne despărţim noi, în “branşă”. (pleacă spre uşă; adaugă
uşor) Luaţi-o ca pe un compliment.
NICK : Stai!
FEMEIA : (către uşă) O clipă, vă rog! Un ultim cuvânt?
NICK : (rânjeşte)
FEMEIA : Rânjiţi? Aţi înnebunit?

Notă: din acest moment s-ar putea folosi şi o a doua variantă de

final – vezi ADDENDA. Dar, mai întâi, prima varianta:

NICK : Abia aştept să văd numărul pe care-o să-l faceţi la

tribunal.
FEMEIA : Vai, Nicky… Şi cel mai tâmpit judecător o să-şi dea
seama că eşti decât un găinar.
NICK : (ca şi când ar pleda) Se poate. Dar să vedem şi
reversul medaliei. Să zicem că m-aţi sedus. M-aţi …
“abuzat”… Evident, ca un fel de despăgubire pentru
neplăcerile pe care vi le-am cauzat. Vă imaginaţi
întrebările care vor urma întru stabilirea faptelor? (imită
un ton oficial) “Aţi avut contact oral?”… “Aţi fost
obligat să copulaţi anal cu reclamanta?”… “Reclamanta
a încercat cumva să vă anihileze împotrivirea cu
ajutorul alcoolului?”… (în timp ce îşi ia geanta plină
de obiecte furate şi pistolul, foarte relaxat) Şi, scumpă
doamnă, puteţi să puneţi la bătaie fundu’ ăla plin de
liftinguri că am să joc fulminant rolu’ puştiului cu
sufletu’ pe vecie tarat…
FEMEIA : (doborâtă) Sunteţi un monstru!…
NICK : Da, da’ unu’ minor! De-aia judecătoru’ o să aibă
foarte, foarte multă înţelegere… (râde) Una peste alta,
cre’ că-i vorba de o bine-meritată remiză. Şi, să nu mă-
nţelegeţi greşit, da’ poate-ar fi trebuit s-aveţi mai multă
încredere în profu’ ăla de mate. Vreau să zic, chestia aia
cu paralelele…
FEMEIA : Totuşi, toate astea nu-s decât…
NICK : … minciuni? Exact. (îi întinde pistolul) Dar, cum
ziceaţi, “mi-a făcut plăcere!”… Aşa ne despărţim noi, în
“branşă”. Luaţi-o ca pe un compliment. (iese; din off)
Bună ziua! Bine c-aţi ajuns! “Maică-mea” v-aşteaptă.
Vă rog, însă, s-o menajaţi: a fost într-o situaţie
neobişnuită. Cred că e încă foarte… confuză.

FEMEIA, într-un spot, îşi duce revolverul la tâmplă. Apoi îl lasă

jos şi apasă pe trăgaci: din ţeavă apare steguleţul pe care scrie
“POC!”.

CORTINA
 ADDENDA

În timpul lucrului pentru premiera absolută a apărut şi o a doua

variantă de final. În cazul în care această variantă va fi folosită,
rog să se ţină cont că utilizarea ei implică nu doar o simplă
modificare de suprafaţă, ci o răsturnare a sensurilor întregii piese.
În prim plan n-ar mai sta “întâlnirea” celor două “paralele”, ci
story-ul unui cuplu de puşti isteţi, care trag pe sfoară persoane
singuratice şi ajunse. De asemenea, s-ar ajunge la rupturi
inexplicabile în dezvoltarea personajului Mona.

AL DOILEA FINAL

În spatele Femeii apare Mona.

MONA : Nu ştiu de ce, da’-mi pare rău de ea.

FEMEIA : (se întoarce îngrozită) Dumneavoastră?… Cum aţi…
MONA : Când se strofoacă, îi iese la fix romantismu’!
NICK : Da’ şi ea e foarte pătimaşă! (imită manifestările
“orgasmice” ale femeii) Puteai să-i şuteşti şi patu’ de
sub cur, că nu se prindea!
MONA : Nick, nu fi ordinar…
NICK : Geloasă?
MONA : Nu mai mult ca de-obicei. (priveşte îndelung
fotografia preferată a femeii, apoi se întoarce spre ea)
Felicitări! (distruge fotografia) Aşa. Acu’ mi-am
revenit. (către Nick) O tăiem?
FEMEIA : (către Nick) Sunteţi un monstru!…
MONA : Da’ unu’ minor! De-aia judecătoru’ o să fie foarte,
foarte înţelegător!

Sonerie, prelung.

NICK : Mda. Eşti ceea ce eşti. Suntem o echipă trăsnet micuţa

şi cu mine, nu? Da’ şi dumneavoastră aţi fost la
‘nălţime! Pe bune, am avut şi cazuri mai grele.
MONA : Una peste alta, o remiză bine-meritată. Noi suntem
mulţumiţi. Dumneavoastră nu?
NICK : Şi, să nu mă-nţelegeţi greşit, da’ poate-ar fi trebuit
s-aveţi mai multă încredere în profu’ ăla de mate. Vreau
să zic, chestia aia cu paralelele…