P. Bine-aţi venit la licitaţia lui Prâslea! Adică a mea!

Lume, lume, care mai doreşte, care mai

pofteşte! Aici totul e de preţ: mere de aramă, argint şi aur, cloşcă cu pui, tot din aur, furcă care
toarce singură, şi asta din aur!
H. (Harap poate fi şi uşor beat sau mahmur) Uăi, uăi, ce răcneşti aşa, ca la piaţă? Aici e
licitaţie, nu-i tarabă…
P. (aparte) Da’ ăsta cine mai e? (spre Harap) Cine eşti, dom’le, de vii şi-mi strici licitaţia?
H. Da’ tu cine eşti?
P. Eu am întrebat primul!
H. Şi ce, eu nu ţi-am răspuns?
P. Nu.
H. (prefăcut mirat) Nuuu?
P. Zi-mi, bre, odată! Cine eşti şi ce cauţi aici?
H. Ho, ho, nu te-aprinde-aşa, că nu dau turcii! Şi-acu’ mă iei la „bre”… Da’ ce, am păscut
vaca împreună?
P. Cum să nu m-aprind, mă? Că de-un sfert de oră te tot fâţâi pe lângă mine şi-mi alungi
clienţii…
H. (rânjet) Potenţialii clienţi!
P. Hai că mă-nveţi şi marketing!
H. Hopa! Văd că ştim de marketing, de vânzări, de alea… Şcolitule!
P. Auzi, bă, şmechere, cară-te, că-ţi dau cu paloşu’ lu’ stră-stră-stră-stră-stră-stră…
H. Ce-ai, mă, strănuţi?
P. (aparte) Deja mă enervează…
H. Ei, las’ că-ţi trece!
P. Dom’le, uite ce e! Una şi cu una fac două! Ori îmi zici cine eşti şi ce vrei, ori du-te de-aici,
că-mi sperii clienţii!
H. (mucalit) Ţi-am mai zis: poate-o să ai, poate nu…
P. Bine c-o să ai tu, mă amărâtule… Nu te vezi cum arăţi? Curg zdrenţele pe tine!
H. Bă, tu ştii cu cine stai de vorbă? Mai bine zis, cu cine ai onoarea…
P. Păi, nici tu nu ştii cu cine ai onoarea…
H. Ei, hai că-ţi spun, că-ncepi să-mi fii simpatic! Harap-Alb mă numesc!
P. Tu? Cu faţa asta? Şi cu hainele astea? Cocalarule! Du-te, mă, de-aici, că nu te cred! Ăla era
băiat frumos, ca din poveşti…
H. E, nu mă crezi, asta e… Da’ tu cine eşti?
P. (arătând spre obiecte) Păi, nu se vede? Prâslea…
H. Cel voinic?
P. Da!
H. Ai vrea tu… Ăla se lupta cu zmei, călărea zgripţuroaice…
P. Să nu exagerăm! Am fost și cu fete de împărat!
H. Da, da, slute ca alde ta-su…
P. Râzi tu, râzi, Harap-Alb, da’ dacă nu mă crezi, vino să-ţi arăt! Uite, vezi tu măru’ ăsta? E
din aur! E de la stră-stră-stră-stră-stră-stră…
H. (ferindu-se) Ce, iar îţi vine să strănuţi? Pari cam răcit, aşa…
P. Mă laşi să-ţi zic?
H. Te las, hai!
P. Ei, măru’ ăsta e de la…
H. (plictisit) Ştiu, de la stră-stră-stră-stră-stră-stră…
P. Iar începi?
H. Păi, ce, voiai să termin? Termină tu, că tu ai început.
P. Bun! Să revenim deci! Hai că-ţi zic pe scurt: mărul e moştenire de la un strămoş îndepărtat
de-al meu, tot Prâslea îl chema!
H. (râde) Da’ văd că strămoşu’ ăsta al tău le-avea cu pesticidele, de-a rezistat măru’ atâtea
sute de ani!
P. Păi, nu ţi-am zis că-i din aur? Ce, aurul expiră?
H. (uitându-se cu poftă la măr; ironic) Auru’ nu, da’ poate-i expiră proprietarul…
P. Aşa… Hai să-ţi zic mai departe. (cu emfază) Strămoşu’ meu îndepărtat a fost un împărat
mare şi puternic, care avea pe lângă palatele lui o grădină frumoasă şi meşteşugită nevoie
mare! Iar în grădină era un măr care făcea mere de aur. Numai că, de când îl avea el, n-a putut
să mănânce din pom mere coapte. Nici n-apucau să se coacă bine, că venea cineva noaptea şi
le fura. A pus paznici, a chemat soldaţi, dar degeaba, hoţii n-au fost prinşi…
H. Era Legiunea Străină pe-atunci? Mercenari, ceva?
P. Văd că nu vrei să afli continuarea…
H. Ba da, vreau, da’ mai pe scurt, că tre’ să-mi scot şi eu marfa…
P. Unde, aici, lângă mine?
H. Da’ ce, ţi-e teamă de concurenţă? Îţi scade profitu’ şi te-alungă investitorii?
P. Bine, scoate ce ai de scos, iar eu o să continui povestea… Unde rămăsesem? Aşa… Da!
Împăratul avea trei fii. Cel mare şi cel mijlociu s-au dus pe rând să stea la pândă, în grădină,
ca să prindă hoţii, dar nu ştiu cum se făcea, că adormeau înainte de miezul nopţii…
H. (în timp ce-şi aşază tacticos marfa) Deh, băutura...
P. (ignorându-l pe Harap) Până când a venit şi cel mic şi a cerut să stea şi el la pândă. Îşi luă
cărţi de citit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţi. Arcul nu l-am mai găsit, nici săgeţile, dar
cărţile şi ţepuşele sunt aici! (spre public) Preţul de pornire este de…
H. Hopaaa! Da’ tu nu joci corect! Ce ţepuşe-s astea? Scobitori??? Măcar le-ai folosit înainte
de-a le scoate la vânzare?
P. (făcând feţe-feţe) S-au mai deteriorat între timp... De-atâtea sute de ani…
H. Mda, pe vremea lu’ strămoşu-tău vă scobeaţi în dinţi cu crengile.
P. Îţi baţi joc de mine!
H. Nu, da’ poate-ncepe să-mi placă…
P. Lasă-mă să-ţi povestesc în continuare.
H. Hai că te las! Zi-i!
P. Ei, şi Prâslea plecă să stea la pândă! Bătu ţepuşele în pământ şi se puse între ele, aşa încât
să-i vină una dinainte şi alta la spate, ca, dacă îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu
barba în cea de dinaintea lui, iar dacă ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cea de
dinapoi.
H. Şi cu cărţile ce făcea?
P. Cum „cu cărţile ce făcea”? Citea!
H. Aşa, pe întuneric?
P. Păi, şi-a luat şi-o torţă, să lumineze… În fine, într-una din nopţi, dar mai spre dimineaţă,
aşa, auzi un uşor fâsâit prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi pregăti săgeţile;
fâsâitul se auzi mai tare şi văzu pe cineva cum se apropia de pom şi se apuca de ramurile lui.
Trase o săgeată, o trase pe-a doua şi, când o trase pe-a treia, se auzi un geamăt şi-apoi, linişte!
Iar el culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse lui taică-su.
H. Atât?
P. Atât!
H. Mare ispravă! Păi, şi hoţii?! Cine erau hoţii?
P. Stai să vezi!
H. (uitându-se în jur) Nu văd nimic…
P. S-a dus Prâslea la taică-su, care nu mai putea de bucurie că în sfârşit apucase să guste din
merele de aur şi nici nu mai voia să ştie de hoţi. Dar feciorul îi zise că are de gând să se ducă
să-i caute şi-n gaură de şarpe pe cei care furaseră merele. Chiar a doua zi vorbi cu fraţii lui, ca
să meargă împreună pe urma hoţilor şi să-i prindă. Însă fraţii săi prinseseră ură pe el pentru că
fusese mai vrednic decât ei şi căutau un prilej ca să scape de el; aşa că au profitat de ocazia pe
care le-o dădea Prâslea.
H. Răi fraţi mai avea…
P. Răi, tare răi! Şi-au plecat împreună pe urma sângelui lăsată de hoţ, până ce-au dat de o
prăpastie unde se pierdea dâra. Atunci şi-au dat seama că în acea prăpastie locuia hoţul de
mere. Au coborât fraţii mai mari, pe rând, pe-o frânghie groasă. Uite, o am aici! (scoate o
sfoară)
H. (râde) Pe asta au coborât?
P. Pe asta!
H. Păi, ce, îi ţinea? Asta-i sfoară, nu frânghie groasă! Nu mai ştii să faci diferenţa? Te lasă
ochii?
P. Ţi-am mai zis că a trecut mult timp de-atunci! Frânghia s-a mai subţiat şi-acum e sfoară!
H. Mă rog, zi-i cum vrei. Şi?
P. Ei, şi fraţii mai mari n-au avut curaj să coboare până-n fundul prăpastiei…
H. (ironic) Curajoşi, nu glumă!
P. Mda, tare curajoşi! Ei, şi la urmă a coborât Prâslea, zicându-le să-l tragă afară după o
vreme, dacă vor vedea că se mişcă frânghia de care ţineau fraţii lui la buza prăpastiei. Numai
că ei, aşa cum ţi-am zis, voiau să-l lase acolo, în groapă, de ciudă că-i făcuse de ruşine pe
amândoi în faţa tatălui lor. Zis şi făcut! Dar să ne-ntoarcem la Prâslea! Ia ghici, unde crezi c-a
ajuns el?
H. Pe fundul prăpastiei! N-ai spus tu mai devreme? Nu numai că nu vezi bine, da’ bag de
seamă că-ţi pierzi şi memoria…
P. Încă n-am spus! Acum spun! Ce crezi că era pe fundul prăpastiei?
H. Păi, ce să fie? Pietriş, prundiş, apă, lut… De unde să ştiu eu?
P. Era tărâmul celălalt!
H. Ai, nu zău! Pe bune? Şi cum arăta? Aşa, ca pe la noi?
P. Cum s-arate ca pe la noi? Totul era diferit: pământul, florile, copacii, toate erau mai
frumoase şi mai împodobite. Până şi animalele arătau altfel!
H. Adică porcul era bou şi invers?
P. Dom’le, da’ chiar n-ai răbdare? Lasă-mă să continui povestea.
H. Continuă, da’ fără amănunte, că mă plictisesc… (cască)
P. Ei, şi merse el, Prâslea, ce merse, până dădu de nişte palate minunate, cu totul şi cu totul din
aramă! Intră în unul din ele şi găsi o fată frumoasă, care-i zise că acolo era moşia a trei fraţi
zmei! Şi ei au răpit-o pe ea şi pe surorile ei de la părinţii lor şi le-au adus acolo, pe tărâmul
celălalt. Şi că zmeii ar fi vrut să le ia de neveste, dar ele s-au tot împotrivit, cerându-le ba una,
ba alta, iar zmeii se făceau luntre şi punte ca să le împlinească voile.
H. Adică zmeii ăştia le aduceau fetelor tot ce voiau ele?
P. Da!
H. Iar ele nu voiau să se mărite cu zmeii?
P. Nu.
H. Eh, poftim, mai zi ceva! Nici când le dai tot ce vor nu-s mulţumite! Femeile astea…
P. Aşa erau ele, mai pretenţioase, că doar erau fete de împărat! Doar nu era să se mărite cu
zmei! Tot la prinţi trăgeau!
H. Prinţi, prinţi, da’ ăştia de-acum sunt nişte pârliţi…
P. Acum, da, dar pe-atunci altfel stăteau lucrurile! Hai că iar m-ai îndepărtat de la poveste, cu
întrebările tale, de n-o să mai apuc s-o zic pe toată!
H. Mai durează mult?
P. Nu! Dacă asculţi fără să mă-ntrerupi, mai am puţin şi gata! Iar pe urmă te las să-mi spui şi
tu povestea ta.
H. Bine, hai, zi-i înainte!
P. Bun. Ca să scurtez: Prâslea l-a răpus pe primul zmeu tăindu-i capul cu paloşul! (arată spre
paloş, pe urmă pune mâna pe el) Iar fata cea mare l-a rugat să le salveze şi pe surorile ei.
H. Da’ ele voiau?
P. Dom’le, da’ eşti enervant rău! (repezindu-se cu paloşul către Harap) Chiar nu mă laşi deloc
să spun povestea asta? Bineînţeles că voiau! Da’ de unde să ştie că Prâslea venea să le
salveze?
H. Nu ştiu, întreb şi eu… Dacă ele nu voiau? Ce, le salva cu forţa?
P. Da, că uneori binele se face şi cu forţa! Aşa, să revin de unde-am rămas. S-a dus şi la cea
de-a doua şi l-a ucis pe zmeu!
H. Tot cu paloşul?
P. Tot! Da’ ce crezi, că avea puşcă? Nu se inventase încă!
H. Poate găsea, da’ n-a ştiut unde să caute. Trebuia să dea căutare pe Internet.
P. Nu era nici Internet pe-atunci!
H. Doamne, ce oameni înapoiaţi! Nici puşcă, nici Internet… Cum trăiau oare?
P. (iritat) Trăiau bine! (cu o umbră de supărare) Mai bine ca acum… Mă rog, mai rămăsese
de ucis ultimul zmeu, dar şi cel mai puternic şi mult mai fioros decât cei dintâi! De fapt, chiar
el fura merele de aur şi pe el îl rănise Prâslea în noaptea în care a stat la pândă în grădină. Dar
înainte de a-l înfrunta, o săptămână întreagă s-a desfătat cu cele două fete…
H. Golanu’! Se distra cu astea două, în timp ce fata cea mică poate suferea şi plângea de sărea
cămeşa de pe ea!
P. Sărea, nu sărea, asta n-am de unde s-o ştiu! Până la urmă, a ajuns şi la palatul ultimului
zmeu şi intră s-o salveze pe fată. Noroc că s-a ferit la timp, că zmeul aruncase buzduganul de
la mare distanţă şi era cât pe ce să-l nimerească şi să-l omoare. Prâslea luă atunci buzduganul
şi i-l aruncă înapoi zmeului, de-l lovi drept în piept! (către Harap) Vrei să-ţi arăt cum s-au
bătut cei doi?
H. Da, vreau!
P. Ia-ţi şi tu paloşul tău şi hai să-ţi arăt! Ai paloş, nu? Că doar zici că eşti stră-stră-strănepot
de-al lui Harap-Alb!
H. Îl aveam pe undeva, pe-aici… Stai să-l caut! Da’ zmeul cine e?
P. Cum cine? Tu! Te-ajută şi faţa…
H. Iar mă jigneşti?
P. Nu, te jigneşti singur! Ce, n-ai oglindă?
H. Deja m-ai înfuriat! Că eu nu ţi-am vorbit urât şi nici nu m-am legat de felul cum arăţi!
(scoate paloşul şi se repede la Prâslea; începe să dea ca apucatul în stânga şi-n dreapta, fără
să-l nimerească)
P. (ferindu-se din calea lui Harap) Ho, mă! Ce te-a apucat, de dai ca surdu-n tobă? O să-ţi
spun eu când începem!
H. Păi, dacă m-ai supărat…
P. Ei, şi tu acum! Sensibil mai eşti. Te superi din orice. Nu e bine.
H. Păi, ştiu că nu e bine, dar nici tu să nu mai zici urât de mine.
P. Uite, nu mai zic. Promit! Şi-acum, hai să-ţi povestesc lupta cu al treilea zmeu. S-au bătut
mult, zi de vară până-n seară, încât s-au transformat amândoi în flăcări de-ajungeau până la
cer! Şi tocmai trecea pe-acolo un corb, iar zmeul îi făgădui că dacă-i va aduce seu în unghii să
toarne peste el, ca să facă flacăra mai mare, îi va da drept răsplată stârvul lui Prâslea! Dar nici
Prâslea nu se lăsă mai prejos şi-i arătă corbului pe cei doi zmei deja omorâţi şi-i promise că i-l
va da şi pe cel de-al treilea, dacă-l ajută pe el! Ei, ce crezi c-a făcut corbul?
H. A zburat, că era prea mare vâlvătaia…
P. Ei, a zburat! Ce te-ntreb eu şi ce-mi răspunzi tu! Nu pricepi nimic! Normal că a adus seu şi
a turnat peste Prâslea, că doar îi promisese o recompensă mai mare!
H. Şi de unde a adus seu? Ce, avea acasă depozit de grăsime?
P. Nu ştiu de unde! Dar uite aici! (se-ndreaptă către paravan) Ăsta-i seul de care-ţi vorbeam!
L-am scos la licitaţie! Hai, care dă mai mult? (către public, ţinând apropiate degetul mare şi
arătătorul, ca şi cum ar avea seu între ele) Seu de cea mai bună calitate, moştenit din moşi
strămoşi, tocmai de pe vremea lui Prâslea!
H. Zău? Nu mă minţi? Dă să gust!
P. Nu e pentru tine, e pentru cumpărători!
H. Da’ eu ce am? Nu pot fi şi eu cumpărător?
P. Nu, ţie nu-ţi dau! E scump! Şi n-ai vândut încă nimic, ca să cumperi pe urmă ceva de la
mine.
H. (lingându-şi buzele de poftă) Mbineee… Aşa deci… Nu-mi dai…
P. Nu!
H. Nici cu împrumut?
P. Nici!
H. Hapsân mai eşti! O dată-ţi cere şi omu’ ceva, că te şi faci foc. Cărpănosule!
P. Dacă zici tu…
H. Hai, spune mai departe! Măcar să aflu cum se termină povestea.
P. Aşa… (adunându-şi gândurile) Se făcuse seară deja şi ei nu mai terminau lupta. Erau
amândoi istoviţi şi însetaţi. Aşa că zmeul îi ceru fetei de împărat puţină apă şi-i făgădui că o
va lua de nevastă chiar a doua zi. Însă Prâslea îi promise c-o va duce înapoi pe tărâmul lor de
sus, iar acolo se va cununa cu ea. Fata nu stătu mult pe gânduri şi-i dădu apă lui Prâslea, care,
după ce-a prins puteri, îl băgă pe zmeu în pământ până la gât şi-i tăie capul!
H. (dă din mână a lehamite şi se-ntoarce să plece) Şi-am încălecat pe-o şa şi…
P. Încă nu! De ce te grăbeşti aşa? Pleci undeva?
H. Aşa aveam de gând. Să iau şi eu o pauză. Ce, nu s-a terminat?
P. Nu. Nu eşti curios să afli ce s-a întâmplat cu fetele, cum au ajuns înapoi acasă, dar mai ales,
câte-a mai avut Prâslea de pătimit?
H. Ba da! Abia de-acum pare să devină şi mai interesant!
P. Chiar este! Stai s-auzi!