Orbită (astronomie)

Orbita unui corp ceresc este traiectoria

urmată de acel corp prin spațiul cosmic,
în jurul unui alt corp sub efectul
gravitației. De regulă, termenul orbită se
utilizează numai în cazul în care corpul
se rotește în jurul unui corp mai masiv
sau ansamblu de corpuri și atracția
gravitațională a acestora face ca această
traiectorie să fie o curbă închisă ori
hiperbolică.
Un exemplu clasic este cel al Sistemului
Solar, în care Pământul, celelalte planete,
asteroizii și cometele sunt pe orbită în
jurul Soarelui. Tot așa, planetele pot
poseda sateliți naturali pe orbită. În zilele
noastre, se află pe orbită, în jurul
Pământului mulți sateliți artificiali.

Cele trei legi ale lui Kepler permit

determinarea, prin calcul, a mișcării
orbitale.

Orbita Lunii în jurul Pământului

Etimologie și sens
matematic
Cuvântul românesc orbită are etimologie
binară: latină orbita, -ae și franceză
orbite.[1]La rândul său, acest cuvânt
francez este un împrumut savant din
limba latină, orbita, -ae[2] „linie circulară”,
„urma lăsată de roți pe un drum” [3][4][5],
derivat al cuvântului orbis, -is, „obiect de
formă sferică, circulară”, „cerc”, „mișcare
circulară”, „mișcare a aștrilor”.[3][4]

Inițial termenul orbite era utilizat în

matematici pentru a desemna punctele
parcurse pe o traiectorie, adică pe o
curbă parametrată. Diferența dintre
„orbită” și „traiectorie” consistă în faptul
că traiectoria exprimă evoluția punctului,
în timp ce orbita este un concept „static”.
Astfel pentru o traiectorie
, orbita este mulțimea .

Prin urmare o orbită poate avea orice

formă potrivit dinamicii sistemului
studiat, dar cu timpul folosirea
termenului s-a restrâns la orbitele închise
în astronomie și în astronautică.

Istorie
Orbitele celor cinci planete ale Sistemul
Solar vizibile cu ochiul liber — Mercur,
Venus, Marte, Jupiter și Saturn — au fost
descrise, vreme îndelungată, pornind de
la traiectoria lor aparentă.
Orbită kepleriană
O orbită kepleriană este orbita unui corp
asimilabil unui punct, adică a cărei
distribuție a maselor posedă o simetrie
sferică, și supus câmpului de gravitație
creat de o masă asimilabilă și ea unui
punct, acesta din urmă fiind luat ca
origine a referențialului. Altfel spus, este
orbita unui corp în interacțiune
gravitațională cu un singur alt corp,
fiecare corp fiind asimilabil unui
punct.[6][7]

Orbita kepleriană a fiecărui corp este o

orbită conică, unul dintre focare
coincizând cu centrul de masă al celuilalt
corp luat ca origine a referențialului.

Parametrii orbitali
O orbită eliptică este descrisă cu ajutorul
a două planuri —planul orbitei și planul
de referință — și de șase parametri
numiți elemente:

semiaxa majoră
excentricitatea
înclinația
longitudinea nodului ascendent
argumentul periastrului
poziția obiectului pe orbită.
Orbită eliptică

Orbită eliptică

Doi dintre acești parametri

(excentricitatea și semiaxa majoră)
definesc traiectoria într-un plan, alți trei
(înclinația, longitudinea nodului
ascendent și argumentul pericentrului)
definesc orientarea planului în spațiu, iar
ultimul definește poziția obiectului. Iată
descrierea mai detaliată a acestor
parametri:

Semiaxa majoră  : jumătatea

distanței care separă pericentrul de
apocentru (cel mai mare diametru al
elipsei). Acest parametru definește
marimea absolută a orbitei. Nu are
sens, în realitate, decât în cazul unei
traiectorii eliptice sau circulare
(semiaxa majoră este infinită în cazul
unei orbite parabolice sau a unei orbite
hiperbolice).
Excentricitatea : o elipsă este locul
punctelor a căror sumă a distanțelor a
două puncte fixe, focarele ( și pe
diagramă), este constantă.
Excentricitatea măsoară decalajul
focarelor în raport cu centrul elipsei (
pe diagramă); este raportul distanței
centru-focar al semiaxei majore. Tipul
traiectoriei depinde de excentricitate:
 : traiectorie circulară
 : traiectorie eliptică
 : traiectorie parabolică
 : traiectorie hiperbolică
Fig. 1 – Parametrii orbitali

Planul de referință sau planul referențial

este un plan care conține centrul de
gravitate al corpului principal. Planul de
referință și planul orbitei sunt astfel două
planuri secante. Intersecția lor este o
dreaptă numită linia nodurilor. Orbita taie
planul de referință în două puncte,
numite noduri. Nodul ascendent este
acela prin care corpul trece în traiectorie
ascendentă; celălalt este nodul
descendent.

Trecerea între planul orbital și planul de

referință este descris de trei elemente
care corespund unghiurilor lui Euler:[8]
Înclinația, notată cu , care corespunde
cu unghiul nutației: înclinația (între 0 și
180 de grade) este unghiul pe care-l
face planul orbital cu un plan de
referință. Acesta din urmă fiind în
general planul eclipticii în cazul
orbitelor planetare (planul care conține
traiectoria Pământului; în negru în
figura 1). Înclinația este unghiul
portocaliu din figura 1.
Longitudinea nodului ascendent,
notată cu ☊, care corespunde cu
unghiul precesiei: este vorba de
unghiul dintre direcția punctul vernal și
linia nodurilor, în planul eclipticii.
Direcția punctului vernal (în negru în
figura 1) este dreapta care conține
Soarele și punctul vernal (punct de
reper astronomic care corespunde
poziției Soarelui la momentul
echinocțiului de primăvară). Linia
nodurilor (în verde în figura 1) este
dreapta căreia îi aparțin nodurile
ascendent (punctul de pe orbită în care
obiectul trece pe partea nordică a
eclipticii) și descendent (punctul de pe
orbită în care obiectul trece pe partea
sudică a eclipticii).
Argumentul periastrului, notat cu ,
care corespunde unghiului de rotație
propriu: este vorba despre unghiul
format de linia nodurilor și direcția
periastrului [dreapta căreia îi aparține
steaua (sau obiectul central) și
 periastrul traiectoriei obiectului], în
planul orbital. În figura 1 este în
albastru. Longitudinea periastrului este
suma longitudinii nodului ascendent și
a argumentului periastrului.

Al șaselea parametru este poziția

corpului care orbitează pe orbita sa la un
moment dat. Ea poate fi exprimată în mai
multe moduri:

Anomalia medie în epocă, notată cu

Mo;
Anomalia adevărată;
Argumentul latitudinii.
Momentul trecerii la periastru: poziția
obiectului pe orbită la un moment dat
este necesară pentru a se putea
prezice poziția pentru orice alt
moment. Există două moduri de a da
acest parametru. Primul constă în
specificarea momentului trecerii la
periastru. Al doilea constă în
specificarea anomaliei medii M (în
roșu în figura 1) a obiectului pentru un
moment convențional (epoca orbitei).
Anomalia medie nu este un unghi fizic,
ci specifică fracția suprafeței orbitei
măturate de linia care unește focarul
de obiect după ultima sa trecere la
periastru, exprimată sub formă
unghiulară. De exemplu, dacă linia care
unește focarul de obiect a parcurs un
sfert din suprafața orbitei, anomalia
 medie este ° °.
Longitudinea medie a obiectului este
suma longitudinii periastrului și
anomaliei medii.

Perioade
Când se vorbește despre perioada unui
obiect, este vorba, în general, despre
perioada sa siderală, dar sunt posibile
mai multe perioade:

Perioadă siderală: timpul care se

scurge între două treceri ale obiectului
în fața unei stele distante. Este
perioada „absolută”, în sensul
newtonian al termenului.
Perioadă anomalistică: timpul care se
scurge între două treceri ale obiectului
la periastrul său. După cum acesta din
urmă este în precesie sau în recesie,
această perioadă va fi mai scurtă sau
mai lungă decât cea siderală.
Perioadă draconitică: timpul care se
scurge între două treceri ale obiectului
la nodul său ascendent sau
descendent. Ea va depinde, prin
urmare, de precesiile celor două
planuri implicate (orbita obiectului și
planul de referință, în general
ecliptica).
Perioadă tropică: timpul care se scurge
între două treceri ale obiectului la
ascensia dreaptă zero. Din cauza
precesiei echinocțiilor, această
perioadă este ușor și în mod
sistematic mai scurtă decât cea
siderală.
Perioadă sinodică: timpul care se
scurge între două momente în care
obiectul ia același aspect (conjuncție,
cvadratură, opoziție etc.). De exemplu,
perioada sinodică a lui Marte este
timpul care separă două opoziții ale lui
Marte în raport cu Pământul; cum cele
două planete sunt în mișcare, vitezele
lor unghiulare relative se scad, iar
perioada sinodică a lui Marte se
confirmă că este 779,964 d (1,135 ani
marțieni).
Relații între anomalii și raze
În cele ce urmează, este
excentricitatea, anomalia adevărată,
anomalia excentrică și anomalia
medie.

Raza a elipsei (măsurată dintr-un focar)

este dată de:

Relațiile următoare există între anomalii:

sau încă

O aplicație frecventă constă în a găsi

pornind de la . Este suficient atunci să
se itereze expresia:

Dacă se utilizează o valoare inițială

, convergența este garantată, și
este întotdeauna foarte rapidă (zece cifre
semnificative în patru iterații).

Forma orbitei
Orbite circulare a două corpuri de mase diferite în
jurul baricentrului lor (crucea roșie).

Considerăm în continuare cazul unui

sistem format din două corpuri. În acest
caz, traiectoria fiecăruia dintre corpuri,
considerată în sistemul de referință în
care centrul de masă al sistemului este
fix, poate fi:

un cerc cu centrul în centrul de masă

al sistemului;
 o elipsă cu unul dintre focare în centrul
de masă al sistemului;
o parabolă cu focarul în centrul de
masă al sistemului;
una dintre ramurile unei hiperbole cu
un focar în centrul de masă.

Într-o primă aproximație, traiectoria unui

corp într-un sistem de mai multe corpuri
dintre care unul îl influențează mult mai
puternic decât celelalte este similară cu
cazul unui sistem de două corpuri. Ca
urmare, traiectoria unei planete în jurul
Soarelui sau a unui satelit natural în jurul
planetei este un cerc, o elipsă, o parabolă
sau o hiperbolă.
Deoarece termenul de orbită se utilizează
de regulă doar pentru orbite închise și
deoarece orbita circulară este un caz
particular de orbită eliptică, prin orbită se
înțelege de cele mai multe ori orbită
eliptică

Elementele orbitei
Apsis este punctul cel mai depărtat sau
cel mai apropiat față de orbita eliptică a
unui corp ceresc de la centrul său de
atracție, care este in general centrul de
masă al sistemului. Punctul cel mai
apropiat este denumit periapsis sau
pericentru iar punctul cel mai îndepărtat
este apoapsis, apocentru sau apapsis.
O linie dreaptă trasă prin periapsis și
apoapsis este linia apsidelor, sau linia
apsidială. Este axa principală a elipsei,
adică dreapta care unește cele două
puncte cele mai îndepărtate de centrul
său.

Pentru anumite obiecte astronomice

există denumiri specifice pentru periapsis
și apoapsis, formate din prefixul peri-,
respectiv apo- și următoarele sufixe:
Obiecte ale Sistemului Solar
Corp
Soare Mercur Venus Pământ Lună Marte Jupiter S
ceresc

-lun -c
-zen
Sufixoid -heliu -hermion -cytherion -geu -cynthion[9] -areion -
-jov/-iov
-selen sa

perizen
apogeu perilunar perijovian ap
Exemple periheliu perihermion pericytherion periareion
perigeu periselenar / pe
periiovian

Luna
Originea Cr
Helios Hermes Cythera Gaia Selene Ares Jupiter
denumirii Sa
Cynthia

Alte obiecte
Stele Galaxii Baricentru Găuri negre

-centru
-nigricon[10]
-astru -galacticon -focus
-melasma[11]
-apsis

Cazuri particulare

Cei mai utilizați termeni sunt perigeu si

apogeu, care se referă la orbitele din jurul
Pământului și respectiv afeliu (punctul
cel mai depărtat de Soare de pe orbita
unei planete, a unei comete etc.) și
periheliu (punctul în care o planetă sau o
cometă, aflate în mișcare în jurul
Soarelui, se găsesc cel mai aproape de
acesta), care se referă la orbitele din jurul
Soarelui.

Note
1. ^ Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil,
Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul
dicționar universal al limbii române (2007)
2. ^ Albert Dauzat, Jean Dubois, Henri
Mitterand, Nouveau dictionnaire
étymologique et historique (1977)
3. ^ a b Dicționar latin-romîn (1962)
4. ^ a b Gheorghe Guțu, Dicționar latin -
român (1983)
5. ^ Dictionnaire Gaffiot latin-français
(1934) (consultat la 2 august 2015)
6. ^ Format:Chapitre (consultat le 6 aprilie
2014)
7. ^ „Orbite klépérienne” .
8. ^ fr Luc Duriez, « Le problème des
deux corps revisité », dans Daniel Benest
et Claude Froeschle (éd.), Les méthodes
modernes de la mécanique céleste, Gif-
sur-Yvette, Frontières, 2e éd., 1992, p. 18
ISBN 2-86332-091-2
9. ^ „Apollo 15 Mission Report” . Glossary.
Accesat în 16 octombrie 2009.
10. ^ Folosit de scriitorul și astrofizicianul
Geoffrey A. Landis înainte ca termenul
alternativ - perinigricon să apară în
literatura științifică în anul 2002
11. ^ R. Schodel, T. Ott, R. Genzel, R.
Hofmann, M. Lehnert, A. Eckart, N.
Mouawad, T. Alexander, M.J. Reid, R.
Lenzen, M. Hartung, F. Lacombe, D. Rouan,
E. Gendron, G. Rousset, A.-M. Lagrange, W.
Brandner, N. Ageorges, C. Lidman, A.F.M.
Moorwood, J. Spyromilio, N. Hubin, and
K.M. Menten, "Closest Star Seen Orbiting
the Supermassive Black Hole at the Centre
of the Milky Way," Nature 419, 694–696
(17 October 2002),
doi:10.1038/nature01121 .
Bibliografie
Dicționar latin-romîn, Colectivul de
elaborare: Rodica Ocheșanu, Liliana
Macarie, Sorin Stati, N. Ștefănescu,
Editura Științifică, București - 1962
Gheorghe Guțu, Dicționar latin - român,
Editura Științifică și Enciclopedică,
București, în 1983 (1326 de pagini,
format 24 cm x 17 cm). Ediția a doua a
apărut la Editura Humanitas, București.
ISBN 9732809337
Albert Dauzat, Jean Dubois, Henri
Mitterand, Nouveau dictionnaire
étymologique et historique par...,
quatrième édition revue et corrigée,
Librairie Larousse, Paris, 1977. ISBN 2-
03-020210-X
Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil,
Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul
dicționar universal al limbii române,
Ediția a doua, Editura Litera
Internațional, București-Chișinău, 2007.
ISBN 978-973-675-307-7
Abell; Morrison; Wolff (1987).
Exploration of the Universe (ed. fifth).
Saunders College Publishing.
Parametru necunoscut |last-
author-amp= ignorat (ajutor)
Linton, Christopher (2004). From
Eudoxus to Einstein . Cambridge:
University Press. ISBN 0-521-82750-7
Swetz, Frank; et al. (1997). Learn from
the Masters! . Mathematical
Association of America. ISBN 0-88385-
703-0
Andrea Milani and Giovanni F. Gronchi.
Theory of Orbit Determination
(Cambridge University Press; 378
pages; 2010). Discusses new
algorithms for determining the orbits
of both natural and artificial celestial
bodies.
Martin Rees, Universul, ghid vizual
complet, coordonator [...], Traducere
din limba engleză de Ana-Maria
Negrilă-Chisega, Liana Stan,
 Enciclopedia RAO 2008, București, 512
de pagini. ISBN 978-973-717-319-5

Vezi și
Orbita Pământului
Orbita joasă a Pământului
Transfer orbital Hohmann
Orbiter

Acest articol despre astronomie este

deocamdată un ciot. Puteți ajuta
Wikipedia prin completarea sa !

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Orbită_(astronomie)&oldid=12378627
Ultima modificare efectuată acum …

Conținutul este disponibil sub CC BY-SA 3.0 ,

exceptând cazurile în care se specifică altfel.