TUDOR ARGHEZI

Tudor Arghezi, poet, prozator şi gazetar cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, unul dintre
autorii de prim rang a-i perioadei interbelice.
S-a născut la 23 mai 1880 la Bucureşti, într-o familie originară din Cărbuneşti – judeţul Gorj.
Numele său adevărat a fost Ion Nae Theodorescu; pseudonimul Arghezi este explicat de scriitor
ca fiind în legătură cu Argesis, vechiul nume al râului Argeş. Copilăria nu i-a lăsat scriitorului decât
amintiri dureroase, acesta mărturisind: “Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o
dată copil”.
Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său
dascăl, Nicolae Abramescu.
Între 1891 și 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului
„Sfântul Sava” din București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este nevoit să se
întrețină singur, dând meditații.
În 1896, la 16 ani se produce şi debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în
revista “Liga Ortodoxă”, cu poezia „Tatăl meu”. Poetul se semnează cu numele său real, Ion Theo.
La 16 ani s-a angajat custode la o expoziţie de pictură. A abandonat studiile la 18 ani, fără să
susţină Bacalaureatul. La 18 ani era deja angajat ca laborant la o fabrică de zahăr din Chitila.

La vârsta de 19 ani a trăit prima dramă a vieţii sale, iubita sa, de care era îndrăgostit nebuneşte,
a murit, iar el, extrem de tulburat, a încercat să-şi caute alinarea îndreptându-se către Dumnezeu.
Începând cu 1900 şi până în 1904, poetul este călugăr la Mănăstirea Cernica.

În 1905 pleacă într-o călătorie prin străinătate, la Paris apoi prin Elveţia, la Mănăstirea
Cordelierilor, unde este rugat insistent să devină catolic. Plictisit de insistenţe, se mută la Geneva,
unde scrie poezii, asistă la cursurile universităţii şi lucrează într-un atelier de inele şi capace de
ceasornice din aur pentru a-şi câştiga existenţa. Totodată, în cursul anului 1909 vizitează Italia.
În 1912 revine în România. Până în 1916, când România intră în primul război mondial, publică
versuri, pamflete şi articole polemice la “Facla”, “Viaţa Românească”, “Teatru”, “Rampa”. În
1918, în timpul realizării Marii Uniri, împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori este închis în
penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare pentru că se pronunţase în favoarea neutralităţii
României în primul război mondial.
Prima sa carte de poezie, “Cuvinte potrivite” apare, cu întârziere, în 1927. Poetul avea 47 de ani.
Sub direcţia sa, în anul următor, apare ziarul “Bilete de papagal”. Debutul în proză se produce în
1929, odată cu apariţia cărţii “Icoane de lemn”.
În 1931 apare volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat ca de altfel şi “Poarta neagră” de anii
de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză “Cartea cu jucării”, inaugurând o
direcţie secundară în creaţia sa, ce va continua mai apoi cu volumele: “Cântec de adormit
Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc.
În 1934 apare romanul “Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă şi
devotamentul filial. Urmează în 1935 “Versuri de seară”, romanul “Cimitirul Buna-Vestire” –
1936, volumul de versuri “Hore” – 1939, romanul “Lina” – 1942.
Sub genericul “Bilete de papagal” publică pamflete usturătoare pentru care este cercetat de
poliţie (1943). La 30 septembrie 1943 apare excepţionalul pamflet “Baroane” în care este atacat
ambasadorul german la Bucureşti, Manfred von Killinger. Ziarul este imediat confiscat iar autorul
închis la Bucureşti şi ulterior în lagărul de la Târgu Jiu.
Odată cu instaurarea regimului comunist, în 1944, iese din lagăr. Este reabilitat, distins cu titluri
şi premii, ales membru al Academiei Române şi sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. În
1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă
de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură. Publică: “1907 – peisaje”, “Cântare omului”,
“Stihuri pestriţe”, “Poeme noi”, “Cu bastonul prin Bucureşti”.
Deși Arghezi nu este singurul poet care s-a lăsat fascinat de universul mărunt, nicăieri ca la el
lumea viețuitoarelor fără grai nu a căpătat un contur mai unitar și mai complex. Toate aceste
viețuitoare se află într-un fel de dependență afectivă față de om (“Cântec de adormit Mitura”,
volumul “Copilărești”).
În 1967, pe 14 iulie, se stinge din viaţă, fiind înmormântat, alături de soţia sa Paraschiva, în
grădina casei din strada Mărţişor. Casa a devenit astăzi muzeu.
Aflându-se în mediul pictorilor și pasionat de desen, Arghezi a schițat în peniță peisaje și portrete
de o calitate care i-ar fi prevestit un destin de artist în toată regula. Poetul a mărturisit că opțiunea
pentru scris a fost dictată doar de lipsa mijloacelor pentru a-și procura un atelier, șevalete, pânze,
vopseluri.
Între anii 1900 – 1904, poetul se călugăreşte la Mănăstirea Cernica, sub numele Iosif, iar liniştea
acelei vieţi îi permite să deprindă, pe îndelete, tainele folosirii cuvintelor. Totuşi, în acei ani în
care Arghezi căuta împlinirea prin credinţă, el are o aventură cu profesoara Constanţa Zissu, în
urma căreia aceasta a rămas însărcinată, contextul sensibil al situaţiei determinând-o să se
refugieze la Paris pentru a ascunde sarcina.

În anul 1905 se naşte primul copil al lui Arghezi, Eliazar Lotar Teodorescu, iar poetul renunţă la
călugărie şi pleacă şi el în capitala Franţei, unde reglementează situaţia micuţului şi îl recunoaşte
cu acte în regulă. Alături de cei doi, Arghezi merge apoi în Elveţia, la Mănăstirea Cordelierilor,
unde primeşte oferta de a se converti la catolicism, pe care o refuză. Pleacă apoi pentru o
perioadă la Freiburg şi la Geneva, unde, cuprins de elan creator, dă viaţă mai multor poezii, tot în
această perioadă participând la cursurile Universităţii Catolice din Freiburg – unde nu putea să
acceadă, în lipsa Bacalaureatului -, iar pentru a-şi câştiga existenţa, lucrează într-un atelier de
inele şi capace de ceasornice din aur. A încercat să locuiască la Londra o perioadă, pentru a învăţa
limba engleză, apoi, în cursul anului 1909, se află în Italia, muncind şi aici din greu pentru a-şi
câştiga existenţa.

La 5 noiembrie 1915, el se căsătoreşte cu Paraschiva Burda.

Şi-a făcut casa lângă închisoare

A scris pe hârtie igienică

Premii
Pentru activitatea sa remarcabilă în literatură primește prima oară în 1936, la egalitate cu George
Bacovia și a doua oară în anul 1946, Premiul Național de Poezie. În anul 1955 este ales membru
al Academiei Române, este distins cu numeroase titluri și premii, iar în anul 1965 primește
Premiul Internațional Johann Gottfried von Herder.

A fost sărbătorit cu prilejul zilelor de naștere la 80 și, respectiv 85 de ani, ca „poet național”.
În 1965 a fost nominalizat [18] la Premiul Nobel pentru Literatură. Nominalizarea a venit din
partea filologului italian Angelo Monteverdi.

Arghezi a rămas în memorie ca singurul poet fascinat de universul mărunt, la care lumea
viețuitoarelor fără grai a căpătat un contur extrem de unitar și complex, în dependența lor
afectivă față de om. Viaţa lui Arghezi, înainte de a se aşeza la casa sa, la Mărţişor, împreună cu
soţia Paraschiva şi cei doi copii, Mitzura şi Baruţu, a fost una demnă de roman, Arghezi fiind, pe
rând, un tânăr fără studii liceale încheiate, călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica, diacon,
muncitor în străinătate ca bijutier şi ceasornicar, deţinut în două rânduri din cauza convingerilor
politice exprimate ca ziarist şi deţinător al unui copil ilegitim, pe nume Eliazar Lotar Teodorescu.

Intreaga sa opera poetica este sub semnul originalitatii si marcheaza o anumita varsta a literaturii romane. Tudor
Arghezi a scris literatura pentru copii, teatru, proza si pamflete.

Opere:

Cuvinte potrivite, poezii, 1927

Icoane de lemn, tablete, 1929

Poarta neagră, tablete, 1930

Tablete din Ţara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933

Ochii Maicii Domnului, 1934

Cărticica de seară, poezii, 1935

Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934

Versuri, 1936

Ce-ai cu mine vântule?, 1937

Lina, roman, 1942

Eminescu, studiu critic, 1943

Versuri alese, 1946

Bilete de papagal, 1946

Prisaca, 1948, poeme pentru copii

1907-Peizaje, 1955
Pagini din trecut, publicistică, 1955
Cântare omului, 1955
Frunze, 1961
Poeme noi, 1963
Cadenţe, 1964
Silabe, 1965
Răzleţe, 1965
Versuri lungi, 1965
Ritmuri, 1966
Litanii, 1967
Noaptea, 19

Bibliografie
http://www.istoria.md/articol/517/Tudor_Arghezi,_biografie
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi
http://www.rador.ro/2017/07/14/portret-viata-nestiuta-a-lui-tudor-arghezi-de-la-geniu-literar-
fara-bacalaureat-la-detinut-muncitor-si-calugar/