Sunteți pe pagina 1din 21

Tema II.

Teorii, funcţii şi forme ale limbajului

1. Elemente de neurofiziologia limbajului


2. Teorii despre limbaj
3. Funcţiile limbajului
4. Criterii şi forme de clasificare ale limbajului
5. Limbajul şi gîndirea

1. Elemente de neurofiziologia limbajului

Pentru înţelegerea aspectelor ce ţin de particularităţile limbajului verbal, oral şi scris vor fi prezenate
în continuare cîteva aspecte importante legate de neurofiziologia limbajului. Abordările de natură
neurofiziologică sunt din ce în ce mai complexe, cu ajutorul cercetărilor şi experimentelor din acest domeniu
putîndu-se realiza şi perfecţiona programele de intervenţie, metodele, tehnicile, instrumentele, ajungîndu-se
la rezultate nescontate în ceea ce priveşte corectarea tulburărilor de limbaj şi a disfuncţiilor legate de
comunicare care decurg din acestea ca o consecinţă firească.
În urma numeroaselor cercetări s-a pus în evidenţă faptul că zona limbajului este situată în emisfera
stîngă şi este reprezentată prin: a treia circumvoluţiune frontală, prima circumvoluţiune temporală,
girusul supramarginal şi girusul angular. Vorbirea normală, fără tulburări reclamă nu numai integritatea
acestor zone ci şi integritatea regiunilor subcorticale - legătură între pulvinar şi porţiunea postero-
laterală a talamusului stîng, cu porţiunea retrorolandică a zonei limbajului de cealaltă parte sau
porţiunea dorsomediană şi ventrolaterală a talamusului stîng, pe de o parte, cu porţiunea
retrorolandică a zonei limbajului, de partea cealaltă. Se pare că o porţiune din talamus - pulvinarul mai
ales modulează activităţile zonei clasice a limbajului (porţiunea retrorolandică).
Exprimarea corectă a limbajului necesită integritatea zonelor: structurilor de materie cenuşie
paraventriculară, insula, putamenul şi sistemul reticulat ascendent. Se poate observa cu certitudine că
centrele care organizează limbajul sunt localizate în emisfera stîngă.
În condiţii de vorbire normală emisfera dreaptă nu are control direct asupra mecanismelor motorii ale
vorbirii. Emisfera dreaptă intervine probabil în asociere cu cea stîngă, în exprimarea şi comprehensiunea
prozodică, în declanşarea secvenţelor automate, în producerea şi interpretarea metaforelor. În timpul
discursului, emisfera dreaptă permite un comportament adaptat spuselor interlocutorului. În funcţie de
context, de afectivitatea subiectului, emisfera dreaptă are rol în iniţierea vorbirii sau anularea intenţiei de a
vorbii.
În producerea limbajului s-au delimitat două zone, arii de importanţă majoră: Broca şi Wernicke.
Jumătatea posterioară a celor două prime circumvoluţiuni temporale stîngi, girusurile asupra marginalis şi
angular, substanţa albă subiacentă precum şi fascicolul arcuat alcătuiesc subsistemul posterior, respectiv aria

1
Wernicke. Rolul acestei arii constă în receptarea stimulilor lingvistici şi comprehensiunea limbajului vorbit.
Regiunile temporale drepte omoloage sunt activate simultan, ceea ce confirmă rolul emisferei drepte în
comprehensiunea limbajului. Structurile perisylviene, precum şi neocortexul de asociaţie din zona joncţiunii
temporo-occipito-parietale sunt implicate în selecţia cuvintelor în funcţie de semnificaţia lor. Aceste
elemente formează aria Broca, piciorul şi capul celei de-a treia circumvoluţiuni frontale (ariile 44 şi 45),
partea inferioară a circumvoluţiunii frontale ascendente, insula, substanţa albă subiacentă acestor structuri
corticale, fasciculele de substanţă albă periventriculară, capsulă internă, nucleul caudat şi lenticular.
Aria Broca intervine în: incitarea în vorbire, motivaţie, controlul semantic şi sintactic al cuvintelor şi
frazelor, programarea şi realizarea motorie a limbajului.
Între cele două arii există o strânsă legătură conform teoriei lui Geschwind (Crǎciun,2001; Cârneci,
2004). Legătura se stabileşte astfel: informaţiile sunt stocate în aria Wernicke, ele sunt activate cînd un
cuvînt vorbit este recunoscut, pentru ca acest cuvînt să fie redat verbal informaţiile sunt trimise din aria
Wernicke în aria Broca. Transferul dintre cele două arii este asigurat de fascicolul arcuat. În aria Broca se
află un cod care permite convertirea informaţiei auditive în cod motor.
Pornind de la acest model, extrapolat la limbajul scris, deducem că semnele scrise ajung din cortexul
vizual, în aria primară şi ariile de asociaţie din lobul occipital. Informaţia trece în girusul angular al lobului
parietal şi literele sunt recunoscute ca formînd cuvinte. Girusul angular, situat în aria vizuală şi auditivă de
asociaţie este locul ideal pentru a asocia auzul şi văzul, ceea ce stă la baza scrisului şi cititului. Subsistemul
motor implicat în limbaj este la rîndul său compus din numeroase subsisteme alcătuite din substanţa albă -
fascicole descendente - care inervează musculatura labio-buco-gloso-faringiană precum şi musculatura
mîinii, implicate atît în limbajul oral, cît şi cel scris.
Alte teorii susţin faptul că sistemul vorbirii este organizat modular, în creier existând unităţi
funcţionale distincte care intervin în mod autonom şi ierarhic operaţiile desfăşurîndu-se secvenţial. Astfel:
- într-o primă etapă, semnalul acustic ajunge în ariile primare şi de asociaţie ale celor două
emisfere, în lobii temporali. Structuri specializate din emisfera stângă „ extrag” din fluxul
acustic semnalul fonetic specific cuvîntului. Este nevoie de o codare pentru a elimina
multiplele variaţii de pronunţare ale fonemelor legate de vocea, accentul şi viteza de
emisie a vocii vorbitorului.
- în etapa următoare are loc identificarea intrărilor prin activarea codurilor lexicale stocate.
Cuvîntul poate fi recunoscut sau nu, în funcţie de bogăţia lexicului codat şi stocat în
cortex.
- în ultima etapă reprezentările lexicale activează procese asociative care susţin semantica.
Configurarea nivelului semantic al limbajului se bazează pe vaste reţele asociative
distribuite în interiorul celor două emisfere. Comprehensiunea frazelor angajează în mare
măsură memoria, care la rîndu-i permite construcţia gramaticală şi sintaxa frazei.

2
În urma parcurgerii acestui circuit se produce limbajul. Vorbitorul este propriul său auditor în baza
circuitului intern - limbajul interior- cel care permite omului să reprezinte mental ceea ce spune şi să
decodifice.

Cele mai complete observaţii în neurofiziologia limbajului şi vorbirii umane au fost obţinute prin
studierea efectelor leziunilor produse în creier la subiecţii la care s-a încercat studierea comportamentului
verbal. În acelaşi timp, considerãm cã trebuie sã arãtãm cã pe lângã studiul comportamentului subiecţilor
care au suferit intervenţii chirurgicale care aveau depistate tumori craniene, infecţii meningiale sau care au
suferit accidente vasculare cerebrale - abordarea funcţiilor creierului ca sistem prezintã însã o serie de
dificultãţi, fapt care a determinat numeroşi psihologi, neurofiziologi sã utilizeze, încã, animale de laborator.

O serie de neajunsuri privind cunoaşterea funcţionalitãţii celulei nervoase, rolul debitului sanguin în
irigarea unor zone ale creierului, circuitele de supleere sanguinã cu implicaţii pentru redobândirea capacitãţii
de a vorbi, scrie, sunt relativ rezolvate prin apariţia şi dezvoltarea tomografiei computerizate (TC). Apariţia
tomografiei computerizate reprezintã un cîştig care a revoluţionat nu numai medicina ci şi microdomenii de
studiu ale fiinţei umane printre care anatomia şi fiziologia comportamentelor verbale.

Deficitul de vorbire, de comunicare interumanã, tulburãri în sfera gîndirii, vorbirii, înţelegerii ca şi


studiul bolnavilor psihici (în special a celor bolnavi de schizofrenie) constituie o poartã deschisã spre
„misterele" creierului uman, rãspunzãtor de o serie întreagã de disfuncţionalitãţi în comunicare.

Astfel de date minuţioase, obţinute de neurofiziologi ajutã demersurilor neuropsihologiei şi ale


psihologiei cognitive sã înţeleagã specificul proceselor de vorbire, scriere şi citire la subiectul normal.

În prezent, se acceptã cã înţelegerea vorbirii începe ca proces la nivelul sistemului auditiv care este
nevoit sã detecteze şi sã analizeze sunete. Regiunea din creier consideratã cea mai importantã pentru
înţelegerea vorbirii este aria WERNICKE. Aceastã arie identificatã de Karl Wernicke la 1874 ca rãspunzînd
de blocarea porţiunii posterioare şi inferioare din lobul temporal stîng este „interesatã" în funcţionalitatea
înţelegerii şi elaborãrii vorbirii - prin transformarea notelor perceptive şi de gîndire în elemente de
semnificaţie a cuvintelor (afazia Wernicke).

Persoanele cu afazia Wernicke nu pot comunica, au un deficit de elaborare a vorbirii, dar şi


un deficit de înţelegere a acesteia. Aceştia nu pot sã scrie şi sã citeascã, nu au cum sã comunice semenilor
lor.

3
În urmã cu peste o sutã de ani, Wernicke era convins (unii cercetãtori au acelaşi crez ştiinţific şi în
prezent) cã girusul temporal superior din lobul temporal este o porţiune absolut necesarã pentru formarea
unei categorii aparte de memorie: memoria imaginilor „auditive" ale cuvintelor. Se împãrtãşeşte ideea cã un
pattern neuronal este transmis sistemului motor din lobul frontal care ar determina mişcãrile muşchilor care
produc vorbirea. Aria Wernicke blocatã face incapabil subiectul uman de a înţelege cuvintele care i se spun
şi dacã ar încerca singur sã le producã, lipsa unor tipare auditive adecvate îl va împiedica sã elaboreze
semnificaţia ori înţelesul cuvintelor.

Distrugerea sau blocarea ariilor corticale de asociaţie auditive şi vizuale determinã o serie de efecte şi
deficite neuronale - fapt care ne sugereazã concluzia potrivit cãreia aria Wernicke joacã un rol deosebit şi
special în gîndire, la fel ca şi în percepţia auditivã şi vorbire.

Pe lîngã aria Wernicke la nivelul creierului mai existã o zonã care are o importanţã deosebitã în
înţelegerea şi elaborarea vorbirii. Aceastã zonã este aria Broca localizatã în lobul frontal stîng şi care este
rãspunzãtoare de procesul de articulare a cuvintelor, de elaborare a lor şi de înţelegere a constructelor
gramaticale. Regiunea în care a fost identificatã aria Broca cuprinde formaţiunile neuronale care alcãtuiesc
cortexul motor primar care controleazã mişcãrile implicate în vorbire (emitere şi elaborare). Din aceastã
cauzã aria Broca ar conţine memoria segmenţilor de mişcare muscularã, fiecare din aceste secvenţe fiind
legatã cu o secvenţã omoloagã auditivã din partea posterioarã a creierului.

Damasio & Damasio (1980, 1985) reiau predicţiile lui Wernicke şi ajung la concluzii interesante nu
doar în plan teoretic dar mai ales de orientare practicã şi metodologicã. Între acestea enumerãm:

- dacã lobul temporar este intact, subiectul este capabil sã înţeleagã vorbirea;
- dacã lobul frontal este intact, subiectul este capabil sã elaboreze, sã producã în mod
spontan vorbirea fluentã;
- dacã se întrerupe legãtura neuronalã directã între aria Wernicke şi aria Broca persoana nu
este capabilã sã repete cuvintele; activitatea lobului parietal inferior este întreruptã iar
axonii aflaţi în substanţa albã din subcortex nu mai fac legãtura între cele douã arii.

4
5
Determinaţi de multitudinea tulburãrilor apãrute în procesul comunicãrii verbale, dar şi de nuanţarea
extrem de finã a raporturilor dintre vorbire-scriere-citire-înţelegere, numeroşi specialişti au dezvoltat şi
diferenţiat cercetãrile în domenii de graniţã: psihofiziologie, psihoneurofiziologie, neurochirurgie etc.

Neil R.Carlson(1991) sistematizeazã datele existente pornind de la unele iniţiale şi pânã la cele mai
recente. Una din concluziile autorului sus menţionat se referã la inseparabilitatea zonelor Wernicke şi Broca.

Aria Wernicke şi Broca, prin interconexiunile lor în substanţa albã trecând prin lobul parietal
inferior, joacã un rol special în înţelegerea limbajului şi elaborarea lui. Acest bloc neuronal este absolut
necesar pentru recunoaşterea cuvintelor rostite (limbajul vorbit), înţelegerea şi elaborarea structurii
gramaticale şi articularea cuvintelor. Se înţelege cã aceste arii nu pot funcţiona izolat: recunoaşterea
cuvintelor este o laturã, un aspect al procesului iar înţelegerea o altã laturã. În acelaşi timp, trebuie înţeleasã
şi cealaltã parte a comunicãrii: articularea cuvintelor este partea procesului, exprimarea fluentã se realizeazã
când articularea este posibilã. Comunicarea înseamnã, de fapt, un bloc verbal, un bloc auditiv, un bloc de
percepere a mişcãrilor (secvenţe motrice), un bloc de percepere vizualã (cînd apare scris/cititul) dar şi un
fel de supervizor al înţelegerii care depinde de existenţa memoriei. Aceste elemente mnezice se referã la
denumiri de obiecte, acţiuni dar şi la relaţiile complexe din realitate. Cu alte cuvinte,, când noi denumim un
obiect ori un fenomen secvenţe neuronale diferite din creier participã la realizarea imaginii lui, la înţelegerea
semnificaţiei pe care o conţine, într-un fel spunem ce ştim despre utilizarea lui şi în alt mod este implicatã
memoria în pronunţarea lui.

Reprezentarea corticalã a perceperii, înţelegerii şi integrãrii cuvintelor

Prezentãm, dupã datele lui Neil R.Carlson (1991), un tabel al tulburãrilor de tip afazic raportate la
vorbire-înţelegere-scriere.

6
2.

2. Teorii ale limbajului

În studierea limbajului s-au impus douǎ perspective, cea a şcolii chomskyene şi cea a şcolii
piagetiene. Aceste douǎ şcoli au îmbrǎţişat opinii contrare, mai ales, în ceea ce priveşte originea limbajului.

Lingvistul din Philadelphia, Noam Chomsky născut în anul 1928, a fost cel care a susţinut teoria
ineismului, o concepţie biologizantǎ modernǎ asupra originii limbajului. Conform acestei teorii capacitǎţile
lingvistice sunt o parte specializatǎ a zestrei genetice cu care venim pe lume, ele fiind cunoştiinţe înǎscute
care trebuie doar dezvoltate de-a lungul vieţii. Modul în care limbajul se prezintǎ în structurile cognitive este
unul extrem de abstract, de forma unor „universalii formale” ceea ce conduce la însuşirea limbajului de cǎtre
toţi copii chiar dacǎ beneficiazǎ de un mediu puţin stimulativ sub aspectul baleiajului lingvistic, într-o formǎ
uniformǎ şi rapidǎ. Limbajul şi funcţiile cognitive cu care se aflǎ în interdependenţǎ – „dacǎ existǎ o
deficienţǎ gravǎ a limbajului va exista şi o deficienţǎ gravǎ a gândirii”, sublinia N. Chomsky (1988), sunt
considerate drept „organe specializate”, a cǎror dezvoltare este supusǎ unor legi asemǎnǎtoare cu legile la
care este supus organul vizual – ochiul. Caracterul limbajului şi natura sa este fixatǎ conform acestei teorii la
nivel morfo-fiziologic. Prin urmare, limbajul uman este unul programat, în special sub aspect gramatical,
fapt care a dus la completarea teoriei şi mecanismului gramaticii generative şi a programului de achiziţie a
limbajului (Language Acquisition Device, L.A.D.).

Astfel, N. Chomsky a abordat problematica limbajului printr-o teorie care surprinde faptul cǎ „omul
este fǎcut sǎ înveţe limbajul, este predestinat”, ceea ce se poate traduce în capacitǎţi înnǎscute (performance,
skills) de producere a limbajului.

7
J. Piaget (1988) îşi construieşte teoria referitoare la originile limbajului dintr-o perspectivǎ
antagonicǎ. Conform acestuia limbajul nu este o facultate înnǎscutǎ, acesta fiind, mai degrabǎ, un produs al
dezvoltǎrii intelectuale general construite, ceea ce pune bazele teorie constructivismului şi interacţionismului
în achiziţia limbajului.

Pentru Piaget şi susţinǎtorii sǎi (1971), limbajul nu este situat la nivel morfo-fiziologic, ci la nivel
psiho-fiziologic, deoarece continuitatea biologicǎ între funcţiile cognitive şi sistemul organic,
morfofiziologic se gǎseşte în reglǎri organice. Se poate observa cǎ şi Piaget face referire la un organ care
vizeazǎ limbajul. La el, însǎ, acest organ trebuie înţeles în sens figurat, ca sinonim al sistemelor reglatoare
care constituie caracteristica generalǎ de organizare a vieţii.

Dacǎ la Chomsky competenţa verbalǎ apare drept înnǎscutǎ, fiind elaboratǎ în acest sens teoria
limbajului genetic programat, Piaget admite cǎ unele forme ale cunoaşterii pot fi prezente încǎ de la început,
dar creşterea şi dezvoltarea ca expresie a unei nevoi constante de depǎşire prin extinderea mediului şi a
capacitǎţilor organismului nu poate fi tǎgǎduitǎ. Având în vedere aceastǎ interpretare a situaţie care vizeazǎ
dezvoltarea competenţei verbale, din perspectivǎ piagetianǎ, Slama-Cazacu (1959) evidenţia motivele care
concurau la susţinerea dialogului- motivul dorinţei de extindere a cunoaşterii, fie ea imediatǎ, fie mai
îndepǎrtatǎ (explicându-se prin aceasta faptul cǎ achiziţia noilor cunoştiinţe necesitǎ mecanisme
executive în vederea materializǎrii).

Constructivismul piagetian este legat de concepţia sa referitoare la structurile cognitive a cǎror


ierarhie defineşte o succesiune de stadii (senzorio-motor, preoperator, operator concret şi formal), ceea ce
duce la un mod de evoluţie integrativ. Punctul de vedere interacţionist surprinde calitatea limbajului de
interfaţǎ a individului cu socialul. Astfel, dacǎ se doreşte o abordare completǎ a limbajului trebuie analizate
şi aspectele socio-comunicative (latura normatǎ a limbajului), dar şi cele care pun în evidenţǎ capacitatea
creatoare a individului prin intermediul limbajului (latura individualǎ, creativǎ a limbajului).

Cercetǎrile din ultima vreme au încercat sǎ reconcilieze abordarǎrile biologizante, constructiviste şi


integraţioniste prin intermediul unei noi paradigme experimentale promovatǎ de psihologia cognitivǎ,
referitoare la învǎţarea implicitǎ a limbajului natural.

J. Higginbatham (1990, în Preda, 2001) a pus în evidenţǎ câteva caracteristici ale limbajului natural
şi ale regulilor care îl guverneazǎ. Conform acestuia se subliniazǎ caracterul inconştient preponderent a
regulilor dupǎ care funcţioneazǎ limbajul natural, output-ul care rezultǎ în urma procesǎrilor gestionate de
regulile limbajului natural fiind obiectivat în producţii lingvistice conştiente, însǎ procesarea se realizeazǎ,
în general, în mod inconştient. Astfel, cercetǎrile au pus în evidenţǎ faptul cǎ cea mai mare parte a regulilor
limbajului natural pot fi achiziţionate prin învǎţare implicitǎ, iar altele sunt achiziţionate în mod explicit.

Există mai multe teorii ale însuşirii limbajului. Ele pot fi clasificate în: teorii behavioriste, teorii
nativiste şi teorii sociale.
8
Teoriile bahavioriste, iniţiate de Skinner (1957), susţin că însuşirea limbajului este un rezultat al
procesului de condiţionare operantă. Skinner îşi argumentează afirmaţia cu exemplificări din
comportamentul verbal al copiilor. El susţine că sunetele scoase de nou-născut sunt asemănătoare
fonemelor. Un copil este capabil să producă un număr foarte mare de foneme, aceleaşi pe care le folosesc
oamenii atunci cînd comunică între ei. Acestea ar comportamentul operant, care este condiţionat apoi de
relaţia copilului cu mediul sau. Skinner consideră că primele cuvinte ale copilului sunt alăturări accidentale
de sunete. Atunci cînd pronunţă pentru prima oară cuvîntul ,,mama” el nu este conştient de semnificaţia sa.
Apoi, printr-un proces de încercare şi eroare şi de formare a comportamentului (în care copilul primeşte o
recompensă pentru sunetele cu înţeles), copilul ajunge să producă mai multe cuvinte pe care le spune la
momentul oportun. Această teorie propusă de Skinner are două caracteristici principale:

a) este o teorie behavioristă, considerînd limbajul produsul comportamentului şi susţinînd că


sunetele au funcţia de a transmite o semnificaţie, fiind asociate cu stimulii din mediul ambiant;
b) este o teorie reducţionistă, deoarece reduce însuţirea limbajului la elementele relaţiei stimul-
răspuns.

Teoriile nativiste asupra însuşirii limbajului au fost elaborate de lingvistul Chomsky şi de


Lennenberg. Primul dintre ei critica abordarea lui Skinner, susţinînd că, dacă toţi copiii şi-ar însuşi limbajul
prin încercare-eroare, fiecare copil ar învăţa limbajul în maniera sa proprie. Or, observa el, limbajul şi
învăţarea lui au aceleaşi structuri pretutindeni în lume. În continuare el afirma că însuşirea limbajului prin
metoda condiţionării operante nu se încadrează în timpul necesar unui copil pentru a învăţa limbajul. El
constată apoi că există o înclinaţie a copiilor de a fi atenţi la conversaţiile celor din jurul lor. În fine,
Chomsky consideră că trebuie dată o explicaţie procesului prin care cei mici reuşesc să deprindă limbajul şi
regulile lui lingvistice doar analizînd fragmentele incomplete şi adeseori fără structură gramaticală emise de
persoanele adulte. Chomsky susţine astfel idea moştenirii mecanismului de deprindere a limbajului. El
considera că acest mecanism est ereditar, înnăscut şi că cei mici nu ar trebui să fie învăţaţi să vorbească,
deoarece ei reuşesc singuri acest lucru doar ascultîndu-i pe ceilalţi vorbind. Lingvistul descoperă, analizînd
mecanismele de învăţare a unei limbi noi de către individ, că regulile gramaticale reprezintă structura de
suprafaţă a limbii, iar conţinutul şi înţelesul reprezintă structura profundă a limbii, care este identică pentru
toate limbile umane.

Copilul este înzestrat încă de la naştere cu structurile profunde ale limbajelor. Lennenberg a susţinut
că există o anumită vîrstă pînă la care copilul este capabil să deprindă limbajul. El îşi argumentează ideea
prin studiile făcute asupra ariilor corticale ale limbajului, aflate în amisfera stîngă a creirului. Ipoteza a fost
pusă la îndoială de rezultatele unui experiment facut asupra unui copil de un an şi şapte luni ţinut prizonier
într-o mansardă pînă la vîrsta de 13 ani. Respectivul copil repus în libertate a reuşit să-şi însuşească
limbajul, adar a avut unele probleme în ceea ce priveşte fluienţa gramaticală deplină. Ideile lui Chomsky şi
Lennenberg se dovedesc a fi exagerate.Ele sunt utile doar pentru studierea mecanismului de înţelegere a
9
limbajului de către copii şi rapiditatea cu care aceştia reuşesc să şi-l însuşească. Dacă aceste idei ar fi
valabile, ar însemna că însuşirea limbajului de către copii se face automat, doar prin acţiunea genelor, iar
efortul de învăţare a limbajului şi de conexiune stimul-răspuns ar dispărea.

Teoriile sociale consideră că teoriile anterioare au omis scopurile şi semnificaţiile folosirii limbajului
de către copii. Brown elaborează o teorie în care susţine că limbajul provine din nevoia copilului de a
comunica. El îşi denumeşte teoria gramatica relaţiilor semantice. Conform acestei teorii, pentru copil este
important sensul a ceea ce spune. Există mai multe etape de formulare a mesajului de către copii, de la
formule scurtate la enunţuri complexe, care vor fi mai elaborate pe parcurs prin îmbogăţirea vocabularului.

1. Funcţiile limbajului

Diversitatea domeniilor din care provin specialişti preocupaţi de analiza limbajului, ca şi orientările
diferite ale acestora, au ca efect identificarea unui număr mai mare sau mai mic de funcţii de la un specialist
la altul (la unii apar douăsprezece sau mai multe funcţii).
De asemenea, putem găsi diferite denumiri pentru aceste funcţii. Din perspectiva analizei logice a
limbajului, ne putem raporta la un număr redus de funcţii, repartizate în minimum două categorii: funcţii
semantice (roluri ale limbajului care se bazează pe sensul semnelor) şi funcţii pragmatice (care se manifestă
pe fondul felului în care oamenii utilizează limbajul, îl valorifică. O analiză logică fundamentală asupra
limbajului presupune discutarea lui din trei perspective distincte:
perspectiva sintactică; aceasta presupune tratarea semnelor independent de sensul lor, numai din
perspectiva regulilor după care se pot ele combina;
perspectiva semantică, în care accentul cade pe sensul semnelor;
perspectiva pragmatică, legată de utilizarea semnelor.Ţinînd seama de raportul gîndire-limbaj, de
rolul general al limbajului în raport cu gîndirea, rolul de instrument prin care gîndirea ia naştere şi de
instrument de comunicare a gîndurilor, rezultă două funcţii de natură semantică:
1. Funcţia informativ-descriptivă Această funcţie ţine de faptul că, prin intermediul cuvintelor, noi
exprimăm, exteriorizăm informaţii, adică prezentăm proprietăţi ale diferitelor obiecte, descriem situaţii etc.
Această funcţie este considerată la nivelul acelor enunţuri pe care logicienii le numesc propoziţii autentice
(ex: “Tabla este neagră.”) O astfel de propoziţie prezintă o proprietate a unui obiect. Enunţurile de acest fel
se mai numesc şi propoziţii cognitive, deoarece proprietăţile pe care le exprimă sau conţinutul lor poate fi
considerat o achiziţie a cunoaşterii noastre, un rezultat la care s-a ajuns pe baza unui efort de cunoaştere.
Principala particularitate, din punct de vedere logic, a propoziţiilor cognitive este aceea că sunt calificabile
ca fiind adevărate sau false. De asemenea, sunt singurele enunţuri care pot fi calificate ca fiind adevărate sau
false.În afară de propoziţiile cognitive, operăm cu o mare diversitate de alte tipuri de enunţuri:propoziţii
interogative (întrebări), propoziţii normative (reguli, norme), propoziţii imperative (ordine, comenzi) etc. O

10
primă diferenţă legată de utilizarea mai restrînsă, respectiv mai largă a propoziţiilor enumerate în raport cu
propoziţiile cognitive este faptul că nici una din propoziţiile care nu sunt cognitive nu poate fi calificată ca
fiind adevărată sau falsă (Putem vorbi despre întrebări pertinente sau nu, despre imperative adecvate sau nu,
despre norme restrictive sau nu, dar nu putem atribui valoarea de adevărat sau fals nici uneia din aceste
propoziţii). Legat de raportul dintre propoziţiile cognitive şi celelalte tipuri de propoziţii, de reţinut că
propoziţiile cognitive au un caracter fundamental: pot fi formulate şi utilizate independent de alte tipuri de
propoziţii; pe de altă parte, celelalte tipuri de propoziţii le presupun, direct sau indirect, pe cele cognitive
(De exemplu, propoziţiile interogative trebuie întotdeauna considerate în raport cu un răspuns posibil la
întrebările formulate prin ele, iar răspunsurile sunt în mod explicit cognitive). Astfel se explică de ce logica
elementară se construieşte în legătură cu propoziţiile cognitive.
2. Funcţia de comunicare
Această funcţie ţine de faptul că limbajul este instrumentul prin care gîndurile născute în mintea
subiectului, stările sufleteşti trăite de el sunt aduse la cunoştinţa altcuiva. Pornind de aici, putem spune că
funcţia de comunicare a limbajului poate fi gîndită ca o relaţie care se stabileşte între două persoane, A şi B,
în sensul că A pronunţă sau scrie anumite cuvinte, prin care transmite lui B o anumită informaţie. În aceste
condiţii, A se va numi sursă (emitor de informaţii) a comunicării, iar B se va numi destinatar al comunicării
(receptor de informaţii). Relaţia de comunicare între A şi B este orientată de la A către B (A®B). Atunci
cînd căutăm să recoltăm informaţii, fie într-o cercetare specializată, fie prin lecturi sau prelegeri didactice,
trebuie să ţinem seama că există trei variante pentru relaţia de comunicare între A şi B, trei modalităţi de
realizare cu trei rezultate distincte. a) Considerăm că A pronunţă anumite cuvinte de care leagă un anumit
înţeles, iar B, auzind cuvintele pronunţate de A, leagă de ele exact acelaşi înţeles. Evident, în acest caz
putem vorbi de o situaţie fericită a comunicării: comunicarea a avut o reuşită totală. Acesta este idealul
comunicării: partenerii trebuie să folosească exact acelaşi sens şi aceleaşi reguli de semnificaţie. b)
Recepţionînd cuvintele lui A, B leagă de ele, cel puţin parţial, un alt înţeles decît cel utilizat de A. Se poate
spune că, de această dată, B nu a înţeles exact spusele lui A sau că el a dat un alt înţeles cel puţin unora
dintre cuvintele lui A. Prin urmare, comunicarea s-a soldat cu confuzie, neclaritate din partea lui B în
legătură cu spusele lui A şi deci a dus la un eşec parţial. c) Cînd recepţionează cuvintele spuse de A, în
mintea lui B se naşte un singur gînd: că A a spus ceva, dar nu poate preciza nicicum ce anume a spus A.
Evident, aceasta este cea mai “neagră” situaţie: B neînţelegînd nimic din spusele lui A, comunicarea a eşuat
total. Din perspectiva bunelor intenţii ale participării la comunicare, ar trebui să identificăm care pot fi
cauzele principale care conduc comunicarea la un eşec parţial sau total.- ignoranţa participanţilor (cel puţin a
unuia din doi), situaţie în care nu sunt cunoscute sensurile unor cuvinte folosite;- felul în care s-a născut
limbajul natural şi regulile de semnificaţie, cauză mai frecvent întîlnită la nivelul limbajului verbal. Multe
cuvinte ale limbajului natural au două sau mai multe înţelesuri, şi astfel devine posibil ca unul din
participanţi să acorde cuvîntului un anume înţeles, iar celălalt un alt înţeles. De aici decurge ambiguitatea în
utilizarea limbajului natural, care nu este exclusă total nici în cazul unui limbaj specializat. Numai că în

11
cazul cunoaşterii ştiinţifice, ambiguitatea este pe de o parte mai redusă, iar pe de altă parte este ţinută sub
control prin introducerea de convenţii semantice.
Funcţiile care ţin de latura pragmatică:
3. Funcţia expresivă
Termenul “expresiv” are următorul înţeles: enunţurile la care se manifestă această funcţie nu
comunică neapărat doar informaţie, ci şi stări sufleteşti sau convingeri ale celui care le produce. De
exemplu, în mod natural şi normal, cînd cineva dă nişte informaţii despre un anumit obiect, el descrie una
sau mai multe proprietăţi ale obiectului (adică formulează o propoziţie cognitivă), dar în acelaşi timp dă
expresie şi convingerii sale conform căreia “crede ce spune”, este convins de adevărul spuselor sale.Legat de
acest aspect, ştim că propoziţiile cognitive pot fi adevărate sau false. Există situaţii în care anumite persoane,
dintr-un motiv sau altul, formulează o propoziţie cognitivă falsă şi în acelaşi timp manifestă convingerea faţă
de ceilalţi că ea ar fi adevărat. Se impune astfel să distingem între fals şi minciună.Falsul se determină, ca şi
adevărul, prin raportarea conţinutului propoziţiei la starea de fapt despre care vorbeşte propoziţia. În situaţia
descrisă mai sus însă, este vorba despre o atitudine a persoanei respective. Minciuna este un fals, dar altceva
decît valoarea logică a unei propoziţii: este vorba despre un fals intenţionat şi, din acest punct de vedere,
condamnabilă din punct de vedere moral, juridic etc. Prin urmare, atunci cînd comunicăm, trebuie să apelăm
la anumite instrumente care să ne permită să vedem nu numai dacă propoziţiile formulate de interlocutor
sunt adevărate sau false, ci şi dacă nu cumva convingerea interlocutorului este altceva decît spune el prin
intermediul acelor propoziţii (acest rol îl au, în chestionare, întrebările de control). Există şi enunţuri care nu
au decît funcţie expresivă, şi nici o alta în plus. Acestea sunt enunţuri simple, scurte (uneori doar interjecţii),
prin care persoana îşi dezvăluie emoţia, frică, durerea etc. Funcţia expresivă este dominantă la un anumit tip
de limbaj neverbal, legat de manifestările umane în anumite situaţii sau contexte, cînd mimica, gesturile
cuiva nu transmit informaţii, ci dezvăluie stări sufleteşti. Pentru a evolua corect atitudinea persoanei, este
necesar să se ţină seama nu doar de enunţuri, ci şi de mimică, gesturi.

4. Funcţia direcţional-normativă
Această funcţie constă în aceea că enunţurile pe care le formulăm au în mod prioritar sau exclusiv
menirea de a ne îndrepta atenţia spre un eveniment iminent (ex: spre un accident pe cale să se întîmple), sau
de a ne îndruma, de a ne determina un anumit comportament. Rolul de a ne induce un anumit comportament,
o anumită atitudine iese în evidenţă cu prioritate prin două tipuri de enunţuri: propoziţiile normative şi
propoziţiile imperative. Regulile sunt foarte diverse, de la reguli cu statut de norme juridice sau morale pînă
la reguli aşa-zise tehnice (instrucţiuni de utilizare a unor aparate) şi încheind cu regulile de joc şi cu cele
care au formă transfigurată sub formă de idealuri (care dirijează comportamentul).

5.Funcţia protocolară

12
Această funcţie are o mare valoare socială, deoarece reprezintă un instrument pentru cultivarea
spiritului de ordine în viaţa socială. Este vorba de enunţuri formulate numai cu ocazii speciale (evenimente
cu importanţă în viaţa individului sau în cea socială), nu sunt formulate în alte ocazii şi fac parte din
protocolul care se derulează cu prilejul unor asemenea evenimente. Exemplu: oficierea unei căsătorii,
decernarea de titluri onorifice, conferirea de decoraţii etc. Enunţurile de acest fel nu au funcţie de cunoaştere
şi nici funcţie expresivă.

6. Funcţia performativă
Această funcţie este specifică acelor enunţuri prin care persoana care le formulează se angajează sau
anunţă că doreşte să obţină un anumit rezultat.
Există o altă delimitare a funcţiilor limbajului:
a).de comunicare
(transferul unor conţinuturi informaţionale de la o persoană la alta)
b).cognitivă
(operaţiile gîndirii presupun utilizarea cuvintelor şi structurilor verbale, noţiunile sunt înţelese
folosindu-se instrumentele verbale de exprimare şi fixare a prelucrării informaţionale; funcţionarea
memoriei nu este posibilă fără limbaj, iar combinatorica imaginativă se concretizează în formulări şi
reformulări verbale);
c). simbolic-reprezentativă
(cuvintele şi structurile verbale sunt semnele mentale ale diferitelor clase de obiecte şi fenomene şi a
relaţiilor dintre acestea);
d).reglatorie şi autoreglatorie
(prin cuvinte se construiesc comenzi care declanşează acte mentale sau practice, se dirijează sau se
ajustează comportamentele proprii sau ale altor persoane);
e).expresivă
(transmiterea unor trăiri, atitudini ale celui care comunică);
f). persuasivă
(influenţa comportamentală prin inducerea unor idei sau stări emoţionale);
g).ludica
(jocul cu cuvintele, cu tentă de creativitate verbală);
h).dialectică
(formularea şi rezolvarea contradicţiilor, situaţiilor dilematice).

13
4. Criterii şi forme de clasificare ale limbajului

După cum ai aflat din modulul anterior, în existenţa sa concretă, limbajul îndeplineşte mai multe funcţii
concentrate în jurul actului de comunicare. Acest obiectiv este realizat prin intermediul mai multor forme ale
limbajului, care vor fi prezentate în detaliu în cele ce urmează.

Astfel, un prim criteriu de clasificare invocă modul de implicare a limbii, în baza căruia limbajul poate fi
verbal (realizat cu ajutorul cuvintelor), nonverbal (nu utilizează cuvinte) şi paraverbal (însoţeşte vorbirea
şi capătă sens şi semnificaţie doar împreună cu aceasta).

În funcţie de gradul de accesibilitate pentru cei din jur, limbajul verbal se clasifică la rândul lui în
limbaj extern (accesibil celorlalţi) şi limbaj intern (accesibil doar propriei persoane).

La rândul său, limbajul extern se subdivide în limbaj oral şi limbaj scris, în funcţie de natura
suportului utilizat: cuvinte rostite în cazul limbajului oral, respectiv cuvinte scrise în cazul limbajului scris.

În figura de mai jos este prezentate taxonomiile limbajului.

paraverbal

Limbaj nonverbal

intern

verbal scris

extern colocviu

dialog
oral
monolog

solilocviu

După numărul de interlocutori, limbajul oral include mai multe forme concrete: solilocviul,
monologul, dialogul şi colocviul.
14
Formele limbajului verbal. Analiza limbajului în contextul activitatii generale de comunicare
interumană a dus la delimitarea formelor particulare îin care se manifestă: limbajul extern şi limbajul intern.

Limbajul extern este adresat cu precadere unor destinatari din afara. El se realizeaza in doua forme:
limbajul oral si limbajul scris.

4.1.Limbajul oral

Limbajul oral constă în producerea unor semnale verbale sonore (cuvinte rostite) perceptibile pentru
alte persoane şi receptarea unor asemenea semnale emise de către alţii. Simplu spus, limbaj oral
înseamna a vorbi şi a asculta.
Este cel mai important dintre toate formele limbajului, forma fundamentală a acestuia, aspect
susţinut de următoarele argumente:
 este cel mai frecvent utilizat în comparaţie cu toate celelalte forme (ca dovadă, fă un exerciţiu
de imaginaţie şi estimează câte cuvinte pronunţi şi asculţi în medie într-o zi în comparaţie cu
numărul cuvintelor pe care le scrii / citeşti sau cu cele pe care le spui doar în gând);

 este prima formă a limbajului care apare în dezvoltarea ontogenetică, celelalte forme constituindu-se
pe baza acesteia. Studiile de psihologia dezvoltării arată că limbajul oral apare în jurul vârstei de un
an, în timp ce limbajul intern, scris, nonverbal şi paraverbal apar mult mai târziu şi doar pe baza celui
oral.
Funcţiile principale ale limbajului oral sunt cele de comunicare şi de cunoaştere. El dispune de un
registru foarte vast de mijloace de expresivitate (vezi funcţia emoţional-expresivă).
O notă distinctivă a acestei forme a limbajului este caracterul situaţional. Această însuşire face
trimitere la faptul că limbajul oral, desfăşurându-se mereu într-un context social, este dependent şi susţinut
de interacţiunile sociale, fiind orientat şi direcţionat de reacţiile de moment ale interlocutorilor. Spre
deosebire de un discurs citit sau “recitat” în faţa altora, care decurge fidel modului în care a fost elaborat în
prealabil şi neabâtându-se de la textul stabilit, comunicarea orală ţine cont de reacţiile celor cărora li te
adresezi, detaliind anumite aspecte ce par a fi mai puţin clare pentru interlocutori, făcând paranteze
explicative, aducând argumente suplimentare, preluând, subliniind sau chiar contrazicând anumite idei
exprimate de alţii ca răspuns la spusele tale. În acest fel, comunicarea este marcată de imprevizibil şi
spontaneitate, şirul ideilor de modifică “din mers”, putând lua turnuri neaşteptate.
În funcţie de numărul de interlocutori, limbajul oral poate îmbrăca forma monologului, a
dialogului, colocviului sau a solicolocviului.
Monologul are ca notă definitorie faptul că un vorbitor se adresează unui public mai larg. Îl întâlnim
atunci când cineva susţine o prelegere, un discurs, o conferinţă, o predică etc. Etimologic, provine din
cuvintele greceşti mono (= unu) şi logos (= cuvânt, vorbire).
Dintre toate formele limbajului, monologul are un gradul de dificultate cel mai ridicat, întrucât
eficienţa sa este dependentă nu doar de ceea ce spui, cât mai ales de adaptarea conţinuturilor şi a nivelului

15
de accesibilitate al exprimării la caracteristicile auditorului. Discordanţa dintre cele două elemente duce fie
la îngreunarea înţelegerii atunci când nivelul discursului este unul prea elevat, fie la o impresie generală de
superficialitate atunci când nivelul exprimării şi calitatea expresiilor folsite sunt sub cele de care este capabil
auditoriul. De exemplu, un cercetător care a facut o descoperire importantă în domeniu ştiinţei îşi va
prezenta realizarea într-un mod mai accesibil, apelând la un vocabular facil în faţa publicului larg (de pildă,
la o conferinţă de presă), însă va etala acelaşi subiect într-o cu totul altă manieră, formulat în limbaj de
specialitate la o conferinţă ştiinţifică ori în faţa unei comisii de specialişti.
Eficienţa monologului reclamă aşadar o bună cunoaştere a auditoriului, a caracteristicilor publicului
căruia i te adresezi şi a gradului de heterogenitate al acestuia. Acest lucru nu este însă întotdeauna la
îndemână. De cele mai multe ori vorbitorul este nevoit să extragă informaţii despre impactul spuselor sale
asupra auditoriului din reacţiile nonverbale ale acestuia. Rareori se întâmplă ca cineva care vorbeşte de la o
tribună să fie sesizat pentru nelămuriri ori informaţii complementare. De exemplu, în timpul unui curs
academic, constatarea unei priviri nedumerite poate fi semnul necesităţii unor explicaţii şi exemple
suplimentare; oftatul şi privitul frecvent la ceas ori pe fereastră pot indica plictiseală sau oboseală şi, prin
urmare, ar fi momentul potrivit pentru a schimba modul de expunere sau pentru a face o pauză. Dificultatea
monologului rezultă aşadar din slaba susţinere situaţională a acestuia, iar eficientizarea discursului ţine în
primul rând de măiestria vorbitorului de a interpreta reacţiile (preponderent nonverbale) care vin din partea
audienţei şi de a adapta conţinuturile expuse în consecinţă.
Dialogul (di = doi, logos = cuvânt, vorbire) se distinge prin existenţa a doi interlocutori între care
pozitiile de emiţător şi receptor alternează succesiv. Este cea mai frecvent întâlnită dintre toate formele
limbajului şi prototipul acestei activităţi psihice. Din punct de vedere al pregătirii conţinuturilor ce urmează
a fi vehiculate, dialogul modalitatea de comunicare cea mai facilă, întrucât dispune de cel mai inalt grad al
caracterului situational: cel mai frecvent, o idee exprimată continuă sau constituie un răspuns la ceea ce
partenerul de conversaţie a spus anerior, feedback-urile sunt verbale, clare şi directe, subiectul nu este unul
impus ci eventual propus de unul dintre interlocutori şi poate fi schimbat cu uşurinţă în funcţie dorinţa
vorbitorilor sau de contextul situaţional.
Colocviul presupune un număr mai mare de participanţi care comunică între ei, fiecare adresându-se
succesiv tuturor. Este o forma de monolog sau dialog extins, o discuţie gen “masă rotundă”.

Solilocviul inseamna vorbirea cu voce tare cu noi insine. In mod normal, aceasta forma se intalneste la
copii (pana la 5 ani). La adult, vorbirea cu sine insusi apare doar situational sau in stari patologice

4.2.Limbajul scris

Limbajul scris constă în elaborarea unor semnale grafice şi respectiv în receptarea şi înţelegerea unor
astfel de semnale emise de alte persoane. Spre deosebire de limbajul oral, care se dobândeşte timpuriu,
spontan şi natural, simpla interacţiune cu semenii fiind suficientă pentru a activa predispoziţiile genetice
pentru învăţarea vorbirii, însuşirea limbajului scris necesită intenţionalitate, efort constant şi intruire
16
specială. Ontogenetic apare mai târziu decât limbajul oral (în jurul vârstei de 6 – 7 ani), când copilul
stăpâneşte relativ corect exprimarea orală şi motricitatea fină de la nivelul mâinii este suficient de
dezvoltată. În cele mai multe cazuri, scrisul se achiziţionează prin procesul şcolarizării, cu ajutorul metodei
fonetico-analitico-sintetice: şcolarul mic învaţă să despartă propoziţiile în cuvinte, cuvintele în silabe,
silabele în sunete distincte, iar apoi învaţă semnul grafic (litera) aferentă sunetului respectiv.

Sub aspectul gradului de dificultate, limbajul scris este mai pretenţios decât cel oral pentru că
necesită o activitate complexă de elaborare a frazelor în scopul surprinderii adecvate a ceea ce se doreşte a
se exprima şi nu dispune de caracter situaţional. Este strict reglementat de reguli de ortografie şi punctuaţie,
iar cele mai neînsemnate omisiuni pot denatura sensul mesajului.

Dificultatea exprimării în scris este amplificată şi de faptul că mijloacele de expresivitate sunt mult
mai sărac reprezentate (semnele de punctuaţie), iar utilizarea şi receptarea adecvată a acestora necesită
cunoştinţe suplimentare. Un exemplu concret este faptul că intonaţia este foarte greu de redat în scris, iar
redarea acestia pe baza unui text este adeseori un exerciţiu delicat: probabil fiecare dintre noi am avut la un
moment dat experienţa (neplăcută) de a asculta pe cineva recitând monoton şi inflexibil nişte versuri
(dealtfel) pline de sensibilitate.

În fine, o altă diferenţă importantă dintre limbajul oral şi cel scris este dată de lungimea frazelor.
Limbajului scris îi sunt specifice frazele lungi, elaborate, care reflectă mai fidel şi mai nuanţat ideea ce se
doreşte a fi exprimată, întrucât, spre deosebire de ascultăror, cititorul alege singur ritmul ce-i este confortabil
pentru a parcurge textul şi are posibilitatea de a reveni asupra unui anumit paragraf. Invers, limbajul oral
implică fraze mai scurte, mai uşor de procesat în timp real, are o cadenţă mai alertă, însă ansamblul
mijloacelor de expresivitate disponibile fac ca mesajul să fie mai viu şi să aibă un impact mai puternic.

Fiecare formă a limbajului are aşadar caracteristici proprii ce se impun a fi respectate. În caz contrar,
eficienţa şi inteligibilitatea mesajului sunt afectate semnificativ. Transferul caracteristicilor limbajului scris
asupra vorbirii duce la o înţelegere lacunară, în timp ce transcrierea mot-a-mot a unui discurs crează un efect
de superficialitate. Vi s-a întâmplat să ascultaţi pe cineva care vă vorbea citind în faţa dumneavoastră citind
un text / discurs scris pe o foaie? Câte idei aţi reţinut din spusele acelei persoane? Cât de interesantă a fost
prezentarea sau cât de tare v-aţi plictisit? Acum încercaţi să răspundeţi la aceleaşi întrebări, dar raportându-
vă la cineva care v-a vorbit liber. Cum apreciaţi eficienţa şi caracterul inteligibil al mesajului în cele două
cazuri?

4.3.Limbajul intern

Limbajul intern se desfaşoară în sfera launtrică, mintală a individului şi reprezintă o vorbire cu sine
şi pentru sine. Sub aspect fonetic este asonor, inaccesibil altor persoane, dar, cu toate acestea, el implică o

17
serie de micro-mişcări la nivelul aparatului fono-articulator. Acest lucru face ca, chiar dacă cei din jur nu au
acces la conţinuturile procesate, prezenţa “vorbirii în gând” să poată fi uneori identificată.
Spre deosebire de limbajul extern, care se desfăşoară în mai multe faze succesive şi consumă timp,
limbajul intern reduce succesivitatea la o relativă simultaneitate, ceea ce îi conferă o viteza de lucru foarte
mare (economicitate). Adeseori eludează elementele mai puţin importante dintr-un mesaj (cum sunt
cuvintele de legătură), fiind centrat pe înţelesuri, pe imagini şi idei. Limbajul intern uzează de prescurtări şi
condensări de sensuri, substituind cuvintele cu imagini şi fixându-se cu predilecţie asupra acţiunuilor şi
calităţilor, însuşire numită predicativitate.
Sub aspect evolutiv, limbajul intern se constituie pe baza celui extern, dar, odată, dezvoltat şi
maturizat, ajunge să coordoneze celelalte forme ale limbajului. Functiile sale principale sunt functia
cognitiva şi funcţia reglatorie. El reflectă cel mai fidel structura actului gândirii (operaţiile gândirii se
realizează în limbaj intern). Astfel, una dintre metodele de studiu ale procesului de rezolvare a problemelor,
funcţie esenţială a gândirii (protocolul gândirii cu voce tare) presupune tocmai verbalizarea operaţiilor
desfăşurate la nivel lăuntric, intern.

4.4.Limbajul nonverbal şi limbajul paraverbal

Doar 7% din toate informaţiile ce le primim se regăsesc sub forma cuvintelor rostite.

Corpul nostru vorbeste mereu fără sa fim conştienţi de aceasta. Mimica, gesturile, cadenţa, atitudinea
şi felul de a merge lasş o primş impresie pentru o persoană şi deseori această primă impresie ramîne.
Limbajul corporal este limbajul sentimentelor noastre şi formeaza simpatii si antipatii faţă de cei din jur mai
eficient decît orice putem exprima în cuvinte. Toate acestea se întîmplă intr-o clipă, deoarece limbajul
corporal este înţeles intuitiv. Auzim" lucrurile importante cu ochii! Cine doreşte să avanseze în poziţia sa la
slujbă trebuie să înteleagă dialogul corporal" al celorlalţi. Şi, bineînţeles, trebuie să fie conştient de limbajul
corporal propriu.
Limbajul nonverbal cuprinde ansamblul gesturilor, expresiilor mimico-faciale, posturilor corporale
etc. care însoţesc, dublează sau substituie vorbirea. Acestea sunt menite a întări, completa sau înlocui
informaţia enunţată verbal, însă sunt frecvente şi cazurile în care mesajele nonverbale contrazic flagrant
conţinutul celor spuse. În materie de veridicitate, mesajele nonverbale sunt însă întotdeauna mai credibile.
Alegerea conţinuturilor ce urmează a fi transmise verbal se află sub controlul total al subiectului (o excepţie
de la această regulă o constituie actele ratate, situaţii în care adevărul pe care nu voiam să-l spunem “ne
scapă” pur şi simplu). Adeseori, din complezenţă sau pentru a putea rezolva onorabil o situaţie delicată, le
spunem celorlalţi ceea ce considerăm că ar fi potrivit contextului, că le-ar face plăcere să audă sau chiar
neadevăruri flagrante menite a rezolva o problemă în care ne aflăm. Elementele nonverbale ale comunicării
însă, aflându-se sub tutela sistemului nervos parasimpatic, răspund mai greu la comenzi voluntare şi de
aceea controlul lor este mult mai dificil. Prin urmare, limbajul nonverbal este mult mai veridic în comparaţie
cu cel verbal. Chiar dacă ne este relativ facil să afişăm un zâmbet (forţat) la nevoie (pentru o abordare mai
18
detaliată a markerilor fiziologici care diferenţiază un zâmbet veritabil de unul de complezenţă), controlul
ritmului cardiac, al tensiunii arteriale ori al conductanţei electrice a pielii este aproape imposibil de realizat.
Pornind de la aceste considerente, în psihologia judiciară este folosit pe scară largă un dispozitiv numit
poligraf (cunoscut în limbaj comun sub denumirea de “detector de minciuni”), care permite identificarea
comportamentului simulat al unei persoane prin înregistrarea şi analiza reacţiilor psiho-fiziologice ce apar în
timpul administrării unor întrebări.
Dacă limbajul nonverbal se poate manifesta independent de exprimarea orală, limbajul paraverbal
însă este strict dependent de vorbire şi nu poate exista independent de aceasta. Sunt incluse aici elemente ca
intensitatea vorbirii, intonaţia, ritmul şi pauzele, topica, alegerea cuvintelor, repetiţiile, dificultaile de
exprimare etc. Toate acestea sunt purtătoare de semnificaţie, putând nuanţa sau chiar modifica în totalitate
adevăratul sens al celor enunţate. De exemplu, în funcţie de intonaţie, un “nu” poate să însemne de fapt
“da”, iar un “da” să exprime o negare clară.

5. Limbajul şi gîndirea

Sistemul psihic uman, ca modalitate superioară a vieţii de relaţii, funcţionează cu toate componentele
sale aflate intr-o strânsă interdependenţă. Dintre aceste componente fac parte şi gândirea şi limbajul.

Gîndirea se defineşte ca proces cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea realului care prin
intermediul abstractizării şi generalizării coordonate în acţiuni mentale extrage şi prelucrează informaţii
despre relaţiile categoriale şi determinative în forma conceptelor, judecăţilor şi raţionamentelor. Gîndirea şi
limbajul aparţin sistemului intelectual, sunt strâns legate şi se intercondiţionează, deşi nu sunt fenomene
identice.

Limbajul realizează dobândirea semnificaţiilor obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare, făcând


posibilă dezvoltarea gândirii pentru care limbajul joacă rolul unui instrument indispensabil. Gândirea este
cea care antrenează toate celelalte disponibilităţi şi funcţii şi se instalează ca „un stat major” al sistemului ce
orientează, conduce, valorifică celelalte procese şi funcţii.

Procesualitatea gândirii duce la anumite procese: idei, concluzii, sisteme cognitive încheiate. Guilford
îi identifică gândirii patru caracteristici de ansamblu ale funcţionării sale: flexibilitatea, fluiditatea,
originalitatea şi elaborarea. Noţiunea este instrumentul de bază al gândirii, este condensarea selectivă sau
integrarea de informaţii despre însuşirile generale şi esenţiale ale anumitor clase de obiecte.

Limbajul are un rol cognitiv comunicarea semnificaţiilor şi a sensurilor, are o latură semantică şi
fiecare cuvânt are o semnificaţie principală şi multe alte sensuri secundare.
Şi cum este legat cuvântul de propoziţiune, tot aşa este legat şi conceptul de judecată. Normele gramaticale

19
şi normele logicii formale sunt solidare şi simetrice. Între comunicaţional şi cognitiv se instituie un raport de
unitate.

Din punct de vedere a evoluţiei ontogenetice a individului uman,este uşor de observat că gîndirea şi
limbajul sunt intr-o strînsă unitate. Copilul mic ce are un limbaj slab dezvoltat, are o capacitate redusă de
gîndire. Maturizarea psihica a individului presupune un nivel crescînd al celor două fenomene psihice
întrucît această maturizare se realizează prin învăţare, iar învăţarea este activitatea complexă ce solicită
participarea intregului system de procese psihice şi în mod special a gîndirii şi limbajului ( cu toate formele
sale: monologat,dialogat şi colocvial, scris şi intern ). Aceasta înseamnă că învăţarea este în esenţă
dobîndirea capacităţilor operatorii în plan mental, operaţiile luînd naştere prin interiorizare datorită
limbajului, a acţiunilor externe ( după cum a demonstrat Jean Piaget ) .
Legatura dintre gîndire şi limbaj se evidenţiază însă şi în situaţiile în care diferite perturbări ce se pot
produce în cadrul unuia, influenţează negativ şi pe celelalte. Altfel spus, afectarea accidentală a
mecanismului complex al gîndiri ( întîlnite în boli psihice ) se manifestă şi prin dificultătţ ale comunicarii.
Aşadar, gîndirea se formează şi se dezvoltă prin intermediul limbajului în absenţa caruia rămîne la un
stadiu primitiv ( de exemplu, copii sălbatici sau copiii surzi din nastere.)
Operaţiile gîndirii sunt transformări mintale ale obiectelor şi fenomenelor care nu pot fi prelucrate decît
prin intermediul limbajului: analiza ( desfacerea întregului în părţile componente ) ca şi sinteza ( refacerea
întregului ) necesită urtilizarea limbajului; comparaţia ( relevarea asemănărilor şi a deosebirilor dintre
obiectele gîndirii pe baza unui criteriu ), deasemenea, abstractizarea ( reţinerea unor ănsuşiri prin renunţare
la altele) şi generalizarea (formarea claselor pe obiecte şi fenomene ) presupune intervenţia limbajului ca
suport sau instrument pentru vehicularea semnificaţiilor corespunzatoare.
Întelegerea, ca funcţie a gîndirii ce constă în stabilirea de legături între noile informaţii şi cele vechi,
n-ar fi posibilă fără sprijinul limbajului.
Rezolvarea de probleme ( ca proces de mobilizare a resurselor psiho-nervoase pentru depăşirea
obstacolului cognitiv ), este regimul în care funcţionează, de regulă, gîndirea. Şi este imposibilă în absenţa
verbalizării, care este prezentă pe tot parcursul sau în punerea problemei ( reformularea datelor), emiterea
ipotezelor, întocmirea planului mental, rezolvarea propriu-zisă şi eventual, verificarea. La rîndul său
limbajul, ca mijloc al tuturor fenomenelor psihice, deci şi al gîndirii, ar fi un simplu ambalaj, o formă fără
conţinut ,dacă nu ar dispune şi de încărcătura semantică.
La un nivel evoluat nu se mai poate gândi fără limbaj, iar vorbirea fără înţeles sau conţinut cognitiv
este o simplă formă fără conţinut. Putem spune deci, că noţiunile şi latura semantică a limbajului au un rol
deosebit în cunoaştere având în vedere şi faptul că limbajul face posibil fenomenul de cunoştinţă. Evoluţia
limbajului de-a lungul mileniilor a fost solidară cu dezvoltarea gândirii, progresul învăţării limbajului se
realizează concomitent cu progresul gândirii. Este evidentă strânsa legătură între gândire şi limbaj, între
inteligibil şi comunicabil.

20
De aceea funcţiile esenţiale ale limbajului, la nivelul funcţional superior sunt inseparabile: funcţia de
comunicare se realizează în unitate cu cea cognitivă şi ambele sunt dependente de cea reglatorie; functia
persuasiva ( de convingere) ar fi imposibilă în absenţa raţionamentelor; funcţia dialectică a limbajului este
implicată chiar în soluţionarea conflictelor problematice ( apartinînd gîndirii ) s.a.m.d .
Limbajul se desfăşoară în mai multe forme: cea orală (dialog, monolog, colocvii) este forma
fundamentală a limbajului. Limbajul oral este viu, dotat cu un ansamblu de mijloace de expresivitate şi se
desfăşoară întotdeauna în condiţii concrete, este dependentă de situaţie şi se serveşte de elemente situative.
Gândirea are un rol important în felul cum vorbim, în formarea frazelor şi în modul lor de structurare pentru
a putea transmite un conţinut complet, eficient. Limbajul scris este mai pretenţios întrucât necesită o
activitate de elaborare a frazelor în raport cu un plan prealabil şi nedispunând de un context situaţional, de o
susţinere prin dialog. În scris limbajul este reglementat, mai sever, nu-şi permite discontinuităţi, erori
gramaticale.
Cele mai neînsemnate omisiuni sau erori de ortografie pot estompa sau schimba sensurile unor fraze.
Prin eliberarea independentă de texte se pune mai bine în evidenţă capacitatea de gândire a omului decât
prin exprimarea orală, liberă. Limbajul intern este cel care se desfăşoară în sfera lăuntrică, mintală,
reprezentând chiar arhitectonica acestei lumi subiective. Limbajul intern este asonor, centrat pe înţelesuri, pe
idei şi imagini, uzând de prescurtări, condensări, substituind cuvintele cu imagini. Având în vedere
importanţa înţelesului inteligenţei putem afirma că gândirea are un rol important in toate formele limbajului.
La nivelul personalitatii, limbajul,in toate formele sale, este un indicator cert al capacităţii intelectuale;
bogăţia vocabularului, corectitudinea gramaticală, cursivitatea logice, a flexivităţii şi fluenţei gîndirii. În
acelaşi timp, dovada înţelegerii (a funcţionalităţii gîndirii) nu se poate face decît prin intermediul
verbalizarii, exteriorizarii prin limbaj a ideilor.
In concluzie, unitatea în interacţiune ( reciprocă ) a gîndirii şi limbajului poate fi considerate un punct
de pornire cu rol central în întelegerea interdependenţei tuturor fenomenelor în cadrul complexului sistem
psihic uman şi a integrării acestuia în mediul socio-cultural care îl condiţionează.

21