Biotechnology Advances.

O perspectivă biotehnologică privind aplicarea coloizilor magnetici din oxid de fier modificati cu
polizaharide.
Abstract
Doar nanoparticule magnetice (MNPs) din oxid de fier sunt potrivite pentru un spectru larg de
aplicaţii, dar stabilitatea scazuta şi marimea distributiei eterogene în mediu apos reprezintă obstacole
majore. Aceste obstacole pot fi totuşi reduse sau diminuate prin acoperirea nanoparticolelor magnetice
MNPs cu diferiti polimeri, în special biopolimeri, cum ar fi polizaharidele. Polizaharidele sunt
biocompatibile, non-toxice şi regenerabile; în plus, ele posedă grupari chimice care permit buna
functionare a MNPs. Entităţile multifunctionale pot fi create prin decororarea cu molecule specifice, de
exemplu proteine, peptide, medicamente, anticorpi, liganzi biomimetici, agenţi de transfecţie, celule, şi alti
liganzi. Aceasta dezvoltare deschide o întreagă gamă de aplicatii pentru nanoparticule din oxid de fier. În
aceasta revizuire, proprietăţile structurilor magnetice compuse din NM şi cateva polizaharide (agaroză,
alginat, caragenan, chitosan, dextran, Heparina, guma arabă, Pollulan şi amidon) vor fi discutate, din
punctul de vedere al aplicatiilor biomedicale si biotehnologice recente si viitoare.
Introducere
Biopolimerii sunt realizati din compusi simpli, biologici şi sunt produsi de organisme vii. Acestea
sunt materiale regenerabile, în general non-toxice si biodegradabile, care combina excelent proprietatile
functionale cu mediul primitiv cu caracteristicile de dezvoltare (Satyanarayana et al., 2009; Sundar et al.,
2010).
Polizaharidele sunt un grup de biopolimeri compusi din unităţi repetitive de mono- sau dizaharide
legate prin legături glicozidice, care formează structuri liniare sau ramificate. O mare varietate din
construirea compozitiei de blocaj precum şi diferitele grade de libertate ale tipului de ramificare şi
greutatea moleculară a polimerului, rezultate în complexul homo- şi heteropolizaharid posedă proprietati
fizico-chimice foarte distincte.
De asemenea, polizaharidele combinate cu proteine sau lipide formeaza peptidoglicani şi
glicolipide, sau ele pot exista ca glicozoaminoglicani ce conţin o unitate repetitiva de dizaharide, în care
un zahăr este aminat si celalalt contine o grupare sulfat incarcata negativ sau o grupare carboxilica.
Ca şi în alti biopolimeri, polizaharide pot fi izolate de la surse naturale (de ex. lemn, arbori exudati,
alge marine şi bacterii) sau pot fi produse prin rute biotehnologice folosind microorganisme modificate
genetic (Cai et al., 2006). Deşi există mai multe polizaharide disponibile comercializarii, avansurile
suplimentare în domeniul biotehnologiei vor creşte gama de materiale noi, avand performanţă
îmbunătăţită şi costurile de producţie mai mici (Rinaudo, 2008).
Polizaharide au aplicatii în industriile alimentare, farmaceutice, materiale plastice şi petrol, în care
acestea acţionează ca emulsificatori, agenţi de îngroşare, modificatori reologici, hidrogeluri, topirea
plasticului, fibre, filme, adezivi, agenti de livrare a medicamentelor şi al aromelor etc. Cu toate acestea,
producţia biotehnologică a biopolimerilor deschide noi posibilităţi pentru crearea proprietăţilor
personalizate în aplicaţii de mare valoare medicala adaptate în mod special faţă de livrarea
medicamentelor şi ingineria tisulară.
De mai bine de 30 de ani, polizaharide au atras atenţia oamenilor de stiinta nanotehnologi. Ele au
fost descoperite ca fiind stabilizatori coloidali eficienti, agenţi cu biocompatibilitate crescuta, ce conferă
funcţionalitate chimica faţă de nanostructuri, de la nanotuburi de carbon (Bandyopadhyaya et al., 2002),
pana la particule de argint şi aur coloidal (Balantrapu şi Goia, 2009;. Velikov et al, 2003), puncte cuantice
şi nanoparticule magnetice din oxid de fier (NM). Această revizuire se va concentra pe aplicaţiile actuale
ale polizaharidelor ca agenţi pentru modificarea suprafeţei NM, şi pe perspectivele prezente si viitoare ale
acestor nanostructuri pentru aplicatiile biomedicale şi biotehnologice.
2. Proprietatile nanoparticulelor din oxid de fier
Particulele magnetice din oxid de fier de dimensiuni nano, cea mai mare parte din magnetit (Fe3O4)
şi maghemita (γ-Fe2O3), sunt o categorie importanta de materiale pe jumatate metalice. NM oferă
posibilităţi atractive în biomedicină, in cercetare şi in procesele de separare, datorită proprietăţilor
remarcabile precum superparamagnetism şi biocompatibilitate.
În plus, uşurinţa de sinteză, acoperire şi functionalizare ulterioara, precum şi suprafaţa mare a
volumului de indicatori ai NM oferă o flexibilitate de neegalat (Boyer et al, 2010;. Corchero şi Villaverde,
2009, Gupta şi Gupta, 2005a;. Pankhurst et al, 2009) (Fig. 1 şi 2).

Fig. 1. Proprietăţi importante ale nanoparticulelor magnetice din oxid de fier pentru aplicaţii biomedicale şi
biotehnologice. (A) Superparamagnetism (B) câmp magnetic în cadrul unui efect termic alternativ; (C) flexibilitate în
procedurile de sinteza si de acoperire ale biopolimerilor; (D) suprafata mare a ratiei de volum datorita particulelor de
dimensiuni nano.

Fig 2. Exemple de nanoparticule magnetice acoperite cu polizaharide şi decorate cu receptori

multifuncţionali.

NM cu nuclee individuale sferice cu diametru mai mic de 20-30 nm, manifestă un comportament
superparamagnetic in care acestea devin uşor magnetizate în urma expunerii la un câmp magnetic şi
nemagnetizate odată ce câmpul este oprit. O alta proprietate interesanta a NM este capacitatea lor
remarcabila de a putea fi încălzite atunci când sunt supuse unui câmp magnetic extern AC. Originea
acestui fenomen termic poate fi depistata în timpul procesului de demagnetizare cand are loc pierdere de
energie (pierdere de putere specifică) (Hergt et al., 2006). Această proprietate particulara, a fost explorată
ca un mijloc de tratare a cancerului, prin intermediul hipertermiei.
O serie de studii focalizeaza eforturile dezvoltarii strategiilor chimice şi fizice pentru sinteza de NM,
cu proprietati magnetice, morfologice, dimensiune si forma controlabile. Acestia sunt parametri importanţi
luati în considerare pentru diferite aplicaţii ale NM. Comentariile extinse la adresa acestor probleme
dezvăluie mare flexibilitate in protocoalele de sinteza ale NM. (Laurent et al, 2008;Qiao et al, 2009)
Strategii alternative pentru producerea NM implica trasee biologice cu bacterii cu tactici magnetice,
(Dunin-Borkowski et al, 1998;.. Pan et al, 2009) sau utilizarea de solvenţi verzi pentru sinteza (Cao şi
Zhu, 2009;. Wang et al, 2007).
Cu toate acestea, datorită suprafeţelor lor hidrofobe şi suprafaţa mare a raportului de volum, NM au
tendinţa de a aglomera atât în mediul biologic cat şi in câmpul magnetic, creand modele eterogene de
dimensiuni distributive. De exemplu, aplicaţiile in vivo pot duce la o degajare rapida in circulaţie şi la
răspunsuri neaşteptate. În general, este nevoie de a fi dispersate NM în solvenţi potriviti sau acoperite cu
anumite molecule şi polimeri, cu scopul de a forma soluţii omogene numite fluide feroase (Gupta and
Gupta, 2005a). O gamă largă de monomeri, polimeri şi materiale anorganice (Fig. 2 şi 3) pot fi utilizate
pentru stabilitate (Laurent et al., 2008), în cazul în care echilibrul dintre forţele sterice şi electrostatice
repulsive este crucial. Important este faptul ca atomii de fier de pe suprafata oxid de fier pot coordona cu
molecule pentru a dona o pereche de electroni izolati, care actioneaza in calitate de acizi Lewis.
În mediile apoase oxidul de fier este sub formă de grupari de hidroxil datorate legaturilor
coordinative şi disocierii in apă. Punctul izoelectric al NM este în jurul valorii de pH 6.8, suprafata de
magnetit putand deveni pozitiva sau negativa în funcţie de pH-ul real a soluţiei. Prin urmare, sub punctul
izoelectric, si aditia unui proton de hidrogen la suprafata particulelor duce la formarea de ≡ Fe-OH2.
Dehidrogenarea apare mai sus de punctul izoelectric care dă naştere la ≡ Fe-O-, care afectează
echipamentul electrostatic al polimerilor, pe suprafaţa NM (Laurent et al., 2008).
O privire de ansamblu asupra gruparilor ancorate este prezentata în Fig. 3. Stratul NM poate fi
realizat în timpul sau după sinteză, sau se poate efectua in acelasi mediu sau prin încapsulare. În general,
acoperirea duce la crearea de nanostructuri mai hidrofile prin stabilizare, încapsulare sau prin
interacţiunile hidrofobe (Fang şi Zhang, 2009). În afară faptului ca permit stabilizarea si imbunatatirea
dispersarii, NM sunt, de asemenea, acoperite cu diferite molecule pentru a îmbunătăţi biocompatibilitatea
şi pentru a creşte funcţionalitatea suprafeţei, care deschid posibilitatea de a crea NM multimodale şi
multifuncţionale (Fig. 2). NM in contrast cu alte tipuri de nanoparticule, cum ar fi cele pe bază de cobalt şi
nichel tind să fie mai biocompatibile, intrucat celula homeostazica de fier este mai bine gestionata la
adaptarea fiziologica.
O eventuala excreţie şi orice rezid de fier sunt eliminate din organism într-un mod mai eficient, cu o
astfel de stocare (Boyer et al, 2010;. Corchero şi Villaverde, 2009). Cu toate acestea, se ştie că
proprietăţile fizico-chimice ale NM (dimensiune, forma, morfologie, strat de polimeri şi alti liganzi) sunt
importante în determinarea lor in vivo. În general, particulele cu dimensiunile mai mici de 10 nm sunt
rapid eliminate de clearance-ul renal. Particule în intervalul 10-100 nm conoferă dimensiunea optimă
pentru timpul in care circula in vivo. Particule mai mari (>100-200 nm) sunt sechestrate de sistemul
reticuloendotelial (SRE), fie prin agenţi de celule din splină sau de catre celulele macrofage prezente în
sânge (Boyer et al., 2010). Internalizarea celulei poate sa depinda, de asemenea, de proprietăţile NM
(Ferreira, 2009).
 Fig.3 Părţi chimice comune pentru ancorarea polimerilor şi grupari funcţionale la suprafata
nanoparticulelor magnetice din oxid de fier. (adapted from Boyer et al., 2010).

3. Polizaharidele ca agenti de modificare a suprafetei NM

Polizaharide cel mai frecvent utilizate pentru acoperirea NM includ agaroză, alginat, caragenan,
chitosan, dextran, gumă arabică, heparina, pollulan, şi amidon. Acestea pot fi obţinute din diferite surse,
cum au fost rezumate în tabelul 1 şi Fig. 4, fiecare avand proprietăţi distincte.
3.1 Polizaharidele si proprietatile lor
3.1.1 Polizaharidele neutre
Agaroză este un polizaharid extras din alge marine roşii ce poseda proprietati interesante
de coagulare larg analizate pentru o varietate a cererilor de ştiinţă pentru viaţă. Este neutra, cu lanţ lung,
cu molecula aproximativ 120 kDa, formata din unitati repetitive de agarobioza care constă din unităţi
alternative de 1,3 -β-D-galactopiranoză şi 1,4-3,6-anhydro-α-L-galactopiranoză. Legăturile monomerice
prezintă rezistenţă diferită faţă de legaturile enzimatice şi chimice. În soluţie fierbinte, lanţurile de agaroză
există într-o configuraţie dezordonata, insa, cu toate acestea, atunci când soluţia de agaroză este racita (40
° C), bobinele din elice sunt agregate mai mult in pachete groase. Gelurile de agaroză constau din pachete
de lanţuri groase de agaroză şi pori mari de apă, cu elasticitate mare şi turbiditate ridicată. Gelul de
agaroză este, de asemenea, caracterizat printr-un histerezid foarte pronunţat între setarea şi topirea fazei de
gel, probabil ca urmare a apariţiei fazei de agregare a elicelor (Aymard et al, 2001;.. Fernández et al,
2008).
Tabelul 1
Proprietăţile polizaharidelor frecvent utilizate pentru acoperirea sau încapsularea NM

Polizaharide Sursa naturala Tipul de incarcatura Grupe functionale

Agaroza Extrasa din alge marine rosii Neutra OH
Alginat Extras din alge maro Negativ OH, COO−
Carogenul Extras din alge rosii Negativ OH, OSO3-
−

Chitosan Extras din crustacee sau Pozititv OH

peretele celular al fungilor NH3+
Dextroza Produsa de bacteria acidului Neutra OH
lactic
Guma Extrasa din salcami Negativ OH, COO-, resturi
Arabica de peptide
Heparina Extrasa din tesut animal Negativ OH, OSO3-
Pullulan Exopolizaharida aerobica Neutra OH
produsa de fungi
Amidonul Produs de plantele verzi Neutru OH
.
Fig.4 Structuri polizaharidice frecvent utilizate pentru acoperirea şi încapsularea nanoparticulelor
magnetice din oxid de fier.

Dextroza este compusa din molecule de glucoza cu lungimea lantului si masa moleculara diferite (de
obicei, variind de la cca. 10 - 150 KD). În forma lanţului de drept, există o legătura glicozidică α-1, 6 între
unităţile de glucoză, în timp ce are loc ramificarea de froma α-1, 4 (Qiao et al., 2009).
Dextroza este produs din zaharoză cu anumite bacterii lactice, cum ar fi mesenteroides Leuconostoc,
Lactobacillus brevis şi Streptococcu mutans. Dextrozele cu greutate moleculară mică (de obicei 20-40
KD) au un efect antitrombotic, prin atragerea de trombocite, eritrocite si endoteliul vascular pentru a
coagula în jurul polizaharidelor , astfel interfera cu ciclul normal de coagulare a sangelui. În plus, orice
cheaguri formate dupa administrarea dextrozei sunt uşor lezate datorită structurii modificate a trombocitei.
În acest sens, inhibarea α-2 antiplasmină de dextroza face ca activarea de plasminogen sa confere
proprietăţi trombolitice (Nicolaides et al., 2006).
Dextrozele cu greutate moleculară mai mare nu sunt bine eliminate din rinichi şi pot rămâne în sistemul
circulator pentru o perioadă de câteva săptămâni înainte de a fi complet metabolizat. Prin urmare, aceasta
prelungeste efectele antitrombotice. Dextroza-40 (MW: 40.000 Da), a fost folosita pe scară largă în
tratamentul anticoagulant. După o perfuzie intravenoasa, aproximativ 70% din dextroza-40 este scoasa din
tesutul fiziologic prin urină într-o perioadă de 24 de ore.Restul de 30% este reţinut pentru cateva zile.
Toate dextrozele sunt în cele din urmă depolimerizate de diverse alfa-1-glicozidaze în ficat, splina si
tractul gastro-intestinal inferior. Dextroza este utilizata în prezent ca biopolimer pentru acoperirea NM,
primele rapoarte cu privire la formarea de magnetit datand inca din 1982 (Laurent et al., 2008).
Pollulan este un polizaharid non-ionic produs aerob de Aureobasidium ca o ciuperca
exopolizaharida. Constă într-o succesiune de unităţi de tip ofmaltotriose i.eα-(1 → 6)-legate (1 → 4)-alfa
Dtriglucozide. Pollulan este uşor solubil în apă, dar insolubil în solvenţi organici nemiscibili in apa.
Soluţiile sale apoase sunt stabile si au vâscozitate relativ scăzuta în comparaţie cu alte polizaharide.
Cu toate acestea, solubilitatea poate fi schimbata prin adăugarea de grupari reactive folosind derivatizarea
chimica. Mai mult de atat, pollulan este non-toxic, comestibil şi biodegradabil. Acesta a fost produs din
anul 1976 de către Company Limited Hayashibara din Japonia (Leathers, 2003). În plus, pollulan este
insipid, inodor, non-imunogenic, non-antigenic şi acţionează ca un expander plasmă. Pollulan găseşte
aplicare pe scară largă în industria alimentara, farmaceutica şi hârtie, şi ca suport pentru imobilizarea
enzimelor (piele, 2003; Shingel, 2004;. Singh et al, 2008).
Amidonul este un polimer cu lanţ lung de D-glucoză, ramificat, hidrofil şi cross-linked, si
una dintre cele mai abundente polizaharide naturale. Amiloza si amilopectina, formeaza principalele
componente ale amidonului, precum şi raportul dintre acestea variază în funcţie de sursa de amidon, care
conţin de obicei 20 - 25% amilaza şi 75 - 80% amilopectină (Kim et al., 2003). Amiloza este capabila de a
forma un complex de tip spirală, cu acizi graşi diferiti, monogliceride precum iodul elementar. Celelalte
lanţuri liniare din amilopectină sunt compuse din (1-4)-D-glucoză aderat reziduurilor prin (1-6) legături
(5-6%). Deşi structura exactă rămâne necunoscută, se presupune că sunt implicate in lanţuri scurte de
amilopectină care conduc la elicii duble şi asocierea lor ulterioară în grupari mai mari (Hoover, et al.,
2010). Când este încălzit în prezenţa de exces de apă, amidonul se gelatinizeaza. Amidonul a fost folosit
experimental ca un operator de transport de medicamente, având în vedere biocompatibilitatea,
biodegradabilitatea şi non-toxicitatea sa. Amidonul nemodificat poate fi utilizat în produsele alimentare,
farmaceutice, hârtie, minerit, ambalare, industria chimica si de constructii. Acesta poate fi modificat şi
convertit in derivaţi de amidon, sirop bogat in fructoza şi etanol.

3.1.2. Polizaharidele încărcate negativ

Algele maro sunt sursa cea mai comună de alginat (cunoscute sub numele de acid alginic sau
pur şi simplu algin). Acest copolimer liniar special este alcatuit din 1-4 acid ß-D-mannuronic şi C-5-
epimer acid α-lguluronic. Acestea sunt unite în secvenţe de bloc homopolimerice. Cationii bivalenţi, cum
ar fi Ca2 + pot permite cu uşurinţă reticularea de la alginat de sodiu la geluri. Alginatul poate forma, de
asemenea, complexe, cu policationi (polyenimine, chitosan), peptide sau baze (polilizine şi poliarginine).
Alte proprietăţi utile ale alginatului includ capacitatea sa de a acţiona ca un adeziv mucos. În plus,
alginatul este non-imunogenic si biocompatibil, capabil să se dizolve şi sa se degradeze în condiţii
fiziologice (Sundar et al., 2010). Aceste proprietati duc la găsirea aplicaţiilor pe scară largă în produsele
alimentare, bauturi, industria farmaceutică şi bioinginerie (Finotelli et al., 2004).
Caragenanul extras din alge roşii ale clasei Rhodophyceae este un biopolimer compus dintr-
un grup de polizaharide sulfurate liniare de D-galactoză şi 3,6-anhydro-D-galactoză. Acesta este
caracterizat prin unităţi repetitive diferite ale dizaharidelor în conţinutul/ poziţia sulfatului şi în prezenţa
unui pod anhidră pe unul dintre monomeri. Aceste polizaharide sunt împărţite în mod tradiţional in şase
forme de bază, dar cele mai frecvente şi mai relevante sunt cele trei tipuri de dimeri caragenan de-κ, ι şi λ-
caragenan, care conţin 22, 32 şi 38% (m / m) de sulfat, cu toate că variaţiile mari pot apărea din cauza
diferenţelor dintre speciile de alge marine (Campo et al., 2009). Caragenanul este non-toxic şi solubil în
geluri de apă termo-reversibile care sunt stabilizate prin alcalin-cationi de metal. Acestia au fost utilizati
pe scară largă în industria alimentară şi farmaceutică (Daniel-da Silva-et al., 2007).
Guma acacia corespunde unei game de tulpini uscate de copaci şi ramuri de salcam,
comercial cunoscuta sub numele de gumă arabică (Phillips, 2009). Este unanim acceptat faptul că guma
arabică, un polizaharid uşor acid, este formata din trei fracţiuni principale: (i) fracţia majoră este un
polizaharid extrem de ramificat de β-(1 → 3) coloana vertebrală la galactoză, cu ramuri legate de
arabinoza şi ramnoza, si se încheie cu acidul glucuronic (în formă de magneziu, potasiu sau calciu), (ii)
aproximativ 10% din greutatea totală este o greutate moleculară mare de arabinogalactanprotein bogata in
hidroxiproline, proline şi serine; (iii) o mica parte (aproximativ 1% din greutatea totală), prezintă cel mai
mare continut de proteine bogate în acid aspartic, serina, leucină şi glicină (al-Assaf et al, 2009;. Dror et
al, 2006;. Mahendran et al, 2008;.. Wang et al, 2008). Prin urmare, gumă arabică este în principal formata
din aproximativ 44% la galactoză, 27% arabinozei, 16% acid glucuronic, 13% ramnoză, şi 2-3% peptide
(Al-Assaf et al., 2009). Guma arabică are proprietati excelente de topire şi este una dintre cele mai vechi şi
cele mai importante gume industriale, avand aplicatii în principal în industria alimentară şi farmaceutică,
si este recunoscuta ca fiind sigura utilizata pentru absorbţia umana (Ali et al, 2009;. Johnson, 2005). Guma
arabică poate fi folosita pentru a crea activitatea controlata de eliberarea microcapsulelor şi a compuşilor
aromatici (Fuguet et al, 2007;.. Lambert et al, 2008), precum şi a medicamentelor (Nishi et al, 2007;. Nishi
şi Jayakrishnan, 2007 ).
Heparina şi sulfaţii heparinici sunt o familie de glicozaminoglicani foarte eterogeni şi extrem
de încărcati (sulfatati şi anionici), care acoperă în mod natural suprafaţa tuturor celulelor eucariote. Aceste
polizaharide liniare constau din unitati iterative compuse din reziduuri de acid 1,4-uronic (GlcA) sau de
acid l-iduronice (IdoA) şi D-glucozamina (GlcN). Atât acidul uronic, cat si GlcN pot conţine grupari sulfat
in poziţii diferite ale inelului piranozic (Kemp şi Linhardt, 2010). Aceste zaharuri sunt implicate in diferite
activităţi biologice, în special heparina care este folosita ca medicament anticoagulant, inca din anul 1930
(Meng et al, 2010;. Mulloy and Forster, 2000; Pejler et al, 1987;.. Villanueva et al, 2009). De asemenea,
heparina a fost descoperita ca fiind un inhibitor in replicarea virusului imunodeficient uman, şi, de
asemenea, un inhibitor in angiogeneza si in cresterea tumorilor. (Kemp and Linhardt, 2010, Laremore et al.,
2009).
3.1.3 Polizaharidele incarcate pozitiv
Chitosanul, cunoscut de asemenea, sub numele de poli (1 → 4)-2-amino-2-deoxi-D-glucan,
este un polizaharid produs prin diacetilarea chitinei naturala extrasa din cochilii de crabi si creveti, sau
izolata din pereţii celulelor de ciuperci (Kievit et al, 2009.). Cu toate acestea, cererea mare a acestui
compus şi producţia sezonieră de crustacee duce la dezvoltarea unor metode noi de producţie, mai ales
prin mijloace biotehnologice (Cai et al., 2006). Este biodegradabil, biocompatibil, poliaminozaharid
bioactiv (Khor şi Lim, 2003;. Laurent et al, 2008) şi un hidrogel policationic, cu grupari reactive, cum ar fi
OH si NH2 (Li et al, 2008.). Aceste grupari pot fi implicate în formarea legăturilor de hidrogen cu
substraturi prin lipirea hidrogenului, inter-sau intramolecular, şi, de asemenea da moleculelor caracteristici
importante. Acestea includ bioaditia, de exemplu o interacţiune prelungita cu tesut biologic pentru a
permite o interacţiune directă cu membrana celulelor (López-Cruz, et al., 2009). Chitosanul are aplicatii în
diferite domenii ale sănătatii, cum ar fi ortopedie, inginerie tisulară, vindecarea ranilor sau livrarea
medicamentelor (Khor and Lim, 2003), si este un biopolimer excelent pentru prepararea micro-si
nanoparticulelor (Sundar et al., 2010).
3.2 Metodele de acoperire ale NM si ale polizaharidelor
Suprafaţa NM poate reacţiona cu diferite grupuri funcţionale, care largesc gama de strategii
pentru acoperirea NM cu polizaharide (fig. 3 si 4). Acoperirea suprafeţei NM poate fi realizata printr-o
varietate de metode, fie prin acoperire in-situ fie prin post-sinteză, asa cum rezulta din tabelele 2 şi 3.
Carbohidratii contin în primul rând grupari de hidroxil, şi, în unele cazuri, alginat, acizi carboxilici,
precum si aminoacizi (chitosan). Prin urmare, acestea pot interacţiona şi pentru a crea legături puternice cu
grupurile de la suprafaţa NM (Qiao et al., 2009). În plus, interacţiunile electrostatice, schimburile de
liganzi(suprafata de complexare), interacţiunile hidrofobe, efectele entropice, de hidrogen şi de tranziţie au
fost, de asemenea, menţionate ca fiind indispensabile pentru absorbţia de stabilizare a agenţilor de pe
suprafaţa oxizilor de fier. Stabilirea legăturilor covalente poate fi explorata, de asemenea, ca o alternativă.
(Roque et al., 2009).
Tabel 2 Strategii de acoperire in-situ a suprafetei NM cu polizaharide

Biopolimer Detaliile metodei Referinte

Alginatul Precipitare chimica Ma et al. (2007)
Chitosan Precipitare chimica (se foloseste chitosanul-PEG; Kievit et al. (2009)
gruparea PEI este deasemenea introdusa in sinteza
chimica)
Carogenul Precipitare chimica Daniel-da-Silva et al.
(2007, 2009)
Dextroza Precipitare chimica Hradil et al. (2007)
(dextroza interactioneaza cu epiclorohidrina pentru Cheong et al. (2009)
a imbunatati stabilitatea Clio)
Piroliza cu laser
Bautista et al. (2005)
Galactoza Precipitare chimica Yoo et al. (2007)
(un produs chimic tratat termic a fost folosit dupa
sinteza NM pentru a introduce PVLA)
Guma Arabica Precipitare chimica Banerjee et al.
(2007a),
Williams
et al. (2006)
Amidonul Precipitare chimica Kim et al. (2003),
Dung et al. (2009)
Precipitare cu agent oxidant (agentul oxidant este Kim et al. (2003)
peroxidul de hydrogen care ajuta la reducerea
dimensiunilor particulelor)

3.3 NM si polizaharidele: aplicatii biomedicale si biotehnologice

Mai multe tipuri de molecule pot fi cu succes folosite pentru acoperirea NM (Fang şi Zhang,
2009;. Qiao et al, 2009), dar în această reexaminare accentul este pus exclusiv pe acoperirea NM cu
polizaharide pentru a evidenţia multe proprietăţi utile, care rezultă din combinaţia dintre aceste două
componente. În plus, polizaharidele care acopera NM pot servi ca o rampă de lansare pentru crearea
particulelor de complex multifuncţional, prin adăugarea gruparilor funcţionale şi bioactive de la suprafata
NM, care măresc şi mai mult gama de aplicatii.

3.3.1 Aplicatii biomedicale

În prezent, NM sunt studiate pentru aplicaţiile biomedicale (tabelul 4 şi figura 5.), in special
nanoparticulele oxidului de fier superparamagnetic (Spio) cu diametrul particulelor medii cuprins în
intervalul 50 - 100 nm. Nanoparticulele oxidului de fier superparamagnetic foarte mici (USPIO) cu
dimensiunea mai mică de 50 nm (Boyer et al, 2010;.. Kim et al, 2003), pot fi utilizate pentru administrarea
intravenoasă. NM cu diametre ce depăşesc 200 nm, pot fi folosite pentru explorarea tractului gastro-
intestinal. În aplicaţiile biomedicale, NM sunt considerate ca fiind agenţi de contrast pentru imagistica cu
rezonanta magnetica (RMN), ca vectori pentru gene si medicamente de livrare, sau ca agenţi pentru
terapia hipertermiei. Biodistribuitia acestor nanoparticule in vivo este foarte afectata de proprietăţile de
acoperire ale suprafetei şi de influenţa câmpului magnetic extern. În plus, mai multe teste de
biocompatibilitate au fost efectuate pentru acoperirea NM cu polizaharide, din cauza preocuparilor asupra
riscurilor şi beneficiilor NM şi tehnologiei asupra sănătăţii umane şi a mediului (Nowack şi Thomas,
2007;. Singh et al, 2009). Dextroza pentru acoperirea NM este, probabil, cel mai mult studiata în acest
domeniu de aplicare. Diverse preparate sunt deja disponibile în pieţe, şi anume, Ferumoxides AMI-25
(Guerbet), Endorem ® / Feridex ® şi Ferumoxytol (Advanced Magnetics) pentru aplicatiile RMN.
(Daldrup-Link et al, 2003., 2005). Alte preparate disponibile includ FluidmagD din Chemicell care conţin
amidon ca un agent de acoperire (Kallumadil et al., 2009).
3.3.1.1. Imagistica prin rezonanta magnetica (RMN).
RMN-ul este un diagnostic important non-invaziv şi o tehnică de cercetare (Chertok et al., 2008b),
angajata în studiul de tumori, leziuni de ţesut sau în identificarea unor anumite tipuri de celule din organism.
Acesta pot fi, de asemenea, folosite în studii in vitro sau chiar pentru transportul si livrarea medicamentelor.

Tabelul 3

Strategii de acoperire a suprafeţei post-sintetice a NM cu polizaharide

Biopolimer Detaliile metodei Referinte
Agaroza Încapsulare sau porilor de acumulare Nixon et al. (1992)
Alginat Sistem de microemulsie cu 1-pentanol apa saturata Safarikova et al. (2003)
Chitosan Hidrotermal (legatura covalenta) (chitosanul Liang et al. (2007)
carboximetilat a fost legat covalent de NM prin
activarea carbodiimei)
Hidrotermal (soluţie de Chitosan cu parafină şi un Li et al. (2008), Huang
agent tensioactiv. Glutaraldehida este folosita ca un et al. (2009)
agent de reticulare)
Sonochemical (NM sunt, în primul rând, acoperite cu Kim et al. (2005)
acid oleic, şi apoi dispersate în chitosan)
Descompunerea termica (legatura covalenta) (NM
modificate cu un acid carboxilic; chitosanul legat prin López-Cruz et al.
activarea carbodiimidei) (2009)
Copolimerizarea (copolimerizarea chitosanului
carboximetilcelulozic cu N-isopropylacrylamide) Liang et al. (2007)
Dextroza Legatura covalenta (cuplarea parţiala a dextrozei Mornet et al. (2005)
oxidate, cu grupari aminoalkylsilane pe NM pe baza
metodei Schiff)
Guma Sonicare/ Adsorbţie Banerjee et al.
Arabica Legatura covalenta (activarea carbodiimidă) (2007b), Zhang et al.
Adsorbţie (2009a)
Roque et al. (2009)
Heparina Sonicare/ Adsorbţie Villanueva et al.
Reducerea FeCl3 (NM pregătit prin reducerea (2009)
borohidridei de sodiu la FeCl3.) Khurshid et al. (2009)
Pullulan Legatura covalenta folosind glutaraldehida (pullulan Gupta and Gupta
interactioneaza cu glutaraldehidă şi apoi este adăugat (2005b)
la NM)
Legatura covalenta folosind acetate de pollulan Gao et al. (2010)
(acetatul de pollulan a fost folosit pentru a evita ca
 glutaraldehidei sa fie un agent de reticulare)

In prezent, există diferiţi agenţi de contrast în curs de examinare. Acestia pot fi grupati în două
categorii: agenţi T1 şi T2.
Agenţii T1 (de asemenea cunoscuti sub numele de agenţi pozitivi) faciliteaza timpul de relaxare a
strcuturilor-spin longitudinal a protonilor în apa (puncte hiper-intense). Cu toate acestea, agenţii-T2 cresc
timpul de relaxare a protonilor cu structura spin-spin, care duc la o scădere a intensităţii semnalului, astfel
ele putand fi considerate agenţi de control negativi (puncte hipo-intense). Există agenţi de contrast pe baza
acoperirii NM cu polizaharide disponibile în comerţ şi pentru lucrările de studiu clinic (Corot et al, 2006;.
Pankhurst et al, 2009;.. Qiao et al, 2009).
NM pot rămâne pentru perioade mai lungi în ţesutul, comparativ cu agenţi de contrast comuni. Acest
lucru are avantajul de a reduce cantitatea de agent de contrast care este administrat pacientului minimizand
astfel orice efecte adverse toxice. În plus, este posibil să se faca mai multe scanari după rezultatul
administrarii ducand la o îmbunătăţire generală a contrastului RMN. Datorită stratului de polimer, NM
face ca timpul circulaţiei sângelui sa fie mai lung, fapt care îmbunătăţeste eficienţa de detectare a celulelor
canceroase. În plus, posibilitatea de a adăuga grupari funcţionale bioactive la suprafata particulelor (cum
ar fi enzime, peptide, anticorpi şi diveriti antagonişti), permite direcţionarea NM in celule specifice din
organism. În cele din urmă, NM sunt mult mai selective şi mai specifice decât alte substanţe de contrast
care îmbunătăţesc rezultatele RMN-ului (Yang et al., 2008).
tabelul 4
Aplicaţiile biomedicale ale NM acoperite cu polizaharide.
Polimer Ligand Aplicatii Referinte
Alginat Polilizine Urmarirea celulelor prin RMN Shen et al. (2003)
- Livrarea medicamentelor Morales et al.
(2008)
Carogen - Livrarea medicamentelor Daniel-da-Silva et
al. (2009)
Chitosan - Detectarea de emboli prin RMN Lee et al. (2005)
- Samanta de celula in 3D Sasaki et al.
- Hipertermie (2007)
- Hipertermie Zhao et al. (2009)
Acid linoleic Transportul genelor Kim et al. (2008)
Cheong et al.
(2009)
Dextroza - Detectarea tumorii la ficat cu Harisinghani et al.
- ajutorul RMN (1997)
Transfer uman Detectarea leziunilor la ficat cu Kubaska et al.
Herceptin ajutorul RMN (2001)
- Detectarea tumorii la san Daldrup-Link et al.
Boala deficitului de fier (2003)
Chen et al.
(2009)
Danielson (2004)
Carboxidextroza Agent de transfer Urmarirea celulelor prin RMN Schäfer et al.
(2007)
Sulfat de - Aplicatii cardiovasculare Jarret et al. (2007)
dextroza
 Guma arabica - direcţionarea tumorii magnetice şi Zhang et al.
livrarea intracelulara a (2009b),
medicamentelor Banerjee and
Chen (2010
Heparina - medicamente chimioterapeutice Khurshid et al.
ß- Livrarea proteinelor functionale la (2009)
Galactosidas creier Chertok et al.
e (2008a,b)
Pullulan Acetate - Hipertermie Gao et al. (2010)
Amidon - RMN la creier Kim et al. (2003)
Peptide A54 Detectarea tumorii Jiang et al. (2009)
G100 ® Transportul medicamentelor Chertok et al.
(2008a,b)
Galactoza Galactoza(antag Detectarea leziunilor la ficat cu Lee et al. (2009)
onista) ajutorul RMN
Arabinogalactan Galactoza(antag Detectarea leziunilor la ficat cu Yan et al. (2007)
onista) ajutorul RMN

Alginatul poate fi folosit ca un agent de contrast cu control negativ (Ma et al., 2007). Un ferofluid
magnetic stabilizat în alginat şi apoi încapsulat în alginat de-poli-lizina-alginat, formeaza microcapsule
utilizate ca agenţi de contrast în RMN pentru urmărirea celulelor (Shen et al., 2003). NM acoperirete cu
chitosan au fost, de asemenea, utilizate pentru detectarea de emboli. Autorii au studiat celulele rinichilor
in vitro si in vivo (in New Zealand rabbits) şi au observat o imbunatatire puternica a contrastului RMN în
ambele studii, comparativ cu tesutul fără ferofluid (Lee et al., 2005). Contrastul mass-media îmbunătăţit al
RMN-ului ficatului cu ajutorul NM, este o tehnica extrem de sensibila pentru detectarea leziunilor
hepatice focale. Rezultatele altui studiu au arătat importanţa agenţilor de contrast cu fier-dextroza în
RMN, unde acest agent de contrast faciliteaza detectarea şi discriminarea între tumorile maligne hepatice
şi hemangioamele mai grave (Harisinghani et al., 1997). Recent, a fost investigată importanţa combinarii a
doi agenţi de contrast pentru îmbunătăţirea preciziei de detectare şi de caracterizare a leziunilor hepatice
(Kubaska et al., 2001). S-a demonstrat, de asemenea, potenţialul acoperirii NM cu dextroza si sulfat de
dextroza pentru aplicaţiile cardiovasculare. NM încărcate negativ au fost preferential acceptate de către
receptorii macrofagi. Deoarece aceste celule joacă un rol important în dezvoltarea placii aterosclerotice,
acest tip de NM de acoperire sunt utile ca agenti de contrast RMN (Jarret et al., 2007). NM acoperite cu
amidon au fost evaluate pentru RMN-ul creierului in vivo, monitorizarea facandu-se pe soareci. Ei s-au
dovedit a fi complet biocompatibili, fiind transportati în spaţiul extracelular şi în cele din urmă
depunandu-se în celulele nervoase (Kim et al., 2003). Amidonul din NM functioneaza mai mult in
prezenta peptidei A54 (un agent de direcţionare pentru tumori umane), si s-a demonstrat ca detecteaza
celulele tumorale, în linia celulelor umane hepatocelulare BEL-7402, fiind mult mai eficienta în
comparaţie cu NM liber (Jiang et al., 2009). Galactoza şi arabinogalactan au atras, de asemenea, atenţia
cuvenită in recunoasterea afinitatii lor pentru receptorii asialoglicoproteinici, care posedă, prin urmare,
aplicatii in RMN pentru detectarea leziunilor hepatice (Yan et al., 2007).
3.3.1.2. Terapia celulară şi de etichetare.
Dezvoltarea cercetarii de celule stem şi punerea în aplicare necesită o etichetare prelungita şi
strategii care vizează celule existente. NM pot fi capabile de a satisface această nevoie, deoarece
acestea sunt relativ uşor de controlat cu ajutorul unui câmp magnetic, pot fi acoperite cu semnalele
specifice şi cuplate cu celule de interes, ca şi cum ar fi folosite ca celule de transport la regiuni ale
corpului unde deteriorarea ţesutului este predominantă (Gupta şi Gupta, 2005a). Un exemplu în acest
domeniu este utilizarea de celule progenitoare hematopoietice etichetate cu diferiţi agenţi de contrast
RMN. NM acoperite cu dextroza au fost localizate în citoplasma celulelor şi au arătat o îmbunătăţire
efectivă în contrast de monitorizare a celulelor (Daldrup-Link et al, 2003;.. Daldrup-Link et al,
2005). NM acoperite cu pullulan au fost evaluate, de asemenea, pentru etichetarea celulelor
mezenchimale (Jo et al., 2010).
Într-un studiu separat de urmărire a RMN, celulele stem mezenchimale adulte (CSM) au fost
etichetate folosindu-se Resovist ® şi Supravist ® ca model eficient al NM luat de celule.
Mecanismul de absorbţie celular a avut loc prin fagocitoza, pinocitoza şi prin receptorii mediatori
endocitozici. În monocite, fierul transfera neregulile expresiei receptorilor. Prin compararea CSM
etichetate şi neetichetate, autorii au putut determina dacă expresia receptorilor poate să fie stimulată.
Resovist ® şi ® Supravist au fost acoperite cu un agent de sinteza, iar rezultatele au arătat că aceste
particule nu au fost incluse în celule, insa au acoperit suprafaţa celulară. Particulele fără agent de
sinteza au aratat o expresie sporită a receptorilor de transport (Schäfer et al., 2007). Conceptul de
internalizare a NM pentru celulele de urmărire poate avea limite, deoarece procesul de exocitoza
poate sa aiba loc alaturi de un efect de diluare. Alte strategii care pot fi folosite, sunt legăturile
covalente a NM de pe membrana celulelor (Ferreira, 2009).

3.3.1.3. Ingineria tisulară.

Ingineria tisulară este o abordare recentă care vizează regenerarea tesutului, fără daune.
Această metodă cuprinde metode de expansiune in vitro ale celulelor autologe cu însămânţarea
ulterioară pe preparatele construite tridimensional (3D), biodegradabile, pentru a facilita o reformă a
structurii lor originale. Deoarece aceste structuri sunt 3D în mod normal, celulele rămân la suprafaţă
şi nu intră in schela care duce la necroza tesuturilor.
Pentru a evita acest lucru, este necesar să se creeze o metodă de a semana celulele in centrul
schelelor 3D, care poate fi realizata prin combinarea de constructii biopolimerice cu NM. NM
acoperite cu chitosan au fost folosite în timpul creşterii celulelor fibroblaste normale dermice,
determinand o imbunatatire in timp ce interacţioneaza celula cu celula şi o scurtare generală a
perioadei în care are loc proliferarea celulelor (Sasaki et al., 2007).
3.3.1.4. Livrarea medicamentelor.
Nanoparticule acoperite cu polimeri ofera avantaje in administrarea orală tradiţională a
medicamentelor, deoarece agentul bioactiv este stabilizat prin matricea polimerica si mai putin
predispusa degradarii în timpul livrarii, conferind astfel durata de viata mai mare circulaţiei, precum
şi minimizarea oricaror alte efecte secundare. Este de remarcat faptul că dimensiunea particulelor şi
morfologia influenţeaza modul de aplicare. În cazul de livrare a medicamentelor prin injectare
intravenoasă, acoperirea nanoparticulelor nu trebuie să depăşească 100 nm în diametru şi suprafeţele
particulelor ar trebui să aibă suficiente grupari hidrofile pentru a permite sustragerea RES (Berry et
al., 2003).
Prin urmare, caracterul hidrofil al polizaharidelor scade orice strat de componente plasmatice
şi permite particulelor să rămână acoperite în fluxul de sânge pentru perioade mai lungi de timp
(Gaur et al., 2000). Această proprietate poate fi explorata pentru îmbunătăţirea eficienţei
complexului de livrare a medicamentelor. Există exemple de NM acoperite cu alginat (Morales et al,
2008.), heparină (Chertok et al, 2008b..; Khurshid et al, 2009), amidon (Chertok et al, 2008a.) si
guma arabică (Banerjee şi Chen , 2008) pentru livrarea diferitelor medicamente. De asemenea,
hidrogelurile compuse din κ-carogen şi nanosfere de oxid de fier au arătat o termo-sensibilitate mare
în intervalul de temperatură de 37-45 ° C (temperaturi fiziologice), care deschid posibilitatea de a
utiliza aceste tipuri de gel în aplicatii clinice, poate ca nanocarriers pentru livrarea controlata termic
a medicamentelor. În plus, o versiune carboxilata de polimer conjugat cu nanosfere pentru anticorpi,
lucreaza ca un sistem local pentru transportul nano. Oricum, această aplicaţie are nevoie de mai
multe studii în ceea ce priveste procesul de citotoxicitate / biocompatibilitatea şi de administrare.
(Daniel-da Silva-et al., 2009).
3.3.1.5. Livrarea genelor.
Livrarea genelor este o abordare terapeutica conceputa pentru a trata boli umane incurabile şi
tulburări genetice diferite. Vectori sunt folositi pentru transportul secvenţei acidului nucleic (ADN,
ARN). Primii vectori au fost considerati de origine virala, dar preocupările legate de siguranţa
acestora duce la dezvoltarea de vectori non-virali, cum ar fi polimeri, proteine, agenti de transfecţie
sau nanoparticule acoperite cu polimeri.
Aplicatia NM acoperite cu acid linoleic şi chitosan pentru livrare genelor catre hepatocite a
fost examinata (Cheong et al., 2009). Chitosanul este un polimer cationic potrivit pentru livrarea
genei, deoarece neutralizeaza sarcina negativa a ADN-ului. În plus, acidul linoleic (un acid gras
esenţial polinesaturat) este folosit pentru a iniţia preluarea de către hepatocite. Unirea chitosanului cu
acidul linoleic se datoreaza legaturii covalente amino a chitosanului şi legaturii de acid carboxilic al
acidului linoleic. Aceste uniri au fost apoi adăugate la NM formand un complex, mai mult asociat cu
ADN-ul plasmidic de codificare pentru eGFP (proteina fluorescenta verde). Procesul de sinteza a
fost investigat in vitro (hepatocite) şi in vivo (BALB / C soareci), prin monitorizarea de către RMN.
Posibilitatea de calmare a genei de livrare specifica ARN-ului a fost, de asemenea demonstrata
(Cheong et al., 2009).
3.3.1.6. Tratarea cancerului hipertermic.
Tratarea cancerului hipertermic implica administrarea NM în organism, în special la siturile
ţesuturilor canceroase. Încălzirea locală a anumitor situsuri activeaza un câmp magnetic extern
(Kallumadil et al., 2009). Schimbarea tehnica încălzeste numai siturile tumorii fără a deteriora
tesutul sanatos din jur. Cum NM pot fi controlate de câmpurile magnetice aplicate extern, este
posibil ca NM să vizeze regiunea cu tumoarea înainte de aplicarea câmpului magnetic alternativ.
Studiile teoretice (folosind o abordare matematică) efectuate de către Rabin şi co-lucrătorii lui au
demonstrat că o singura NM atunci când este încorporata într-o celulă prezintă o hipertermie
neglijabilă într-un câmp magnetic alternativ. Mai mult, studiul a observat că o particulă ar trebui să
aibă un diametru de cel puţin 1,1 mm, înainte de a da o căldură suficientă pentru un efect de
remediere. În absenţa unor date experimentale, este dificil de a valida dacă incalzirea intracelulara
este superioara încălzirii extracelulare (Rabin, 2002). Dar, în cazul în care NM posedă un agent
specific care vizează sau defineste dimensiunea şi compoziţia unei particule, eficienta procesului de
încălzire poate sa creasca (Corchero şi Villaverde, 2009;. Li et al, 2010). Temperatura critică
necesară pentru a induce apoptoza celulelor tumorale (cu provizii de sânge anormale) este în
intervalul de 42-45 ° C. Celulele normale pot supravietui la temperaturi mai ridicate din cauza unei
creşteri a fluxului de sânge implicat în răspunsul celular de răcire (Kim et al., 2008). Exista deja
produse disponibile pe piata pentru tratamentul hipertermic, deşi este încă necesară îmbunătăţirea
formularii şi calitatii produselor pentru utilizarea în studiile clinice umane. Acesta rămâne un
domeniu activ de cercetare. Zhao şi co-lucrătorii lui au studiat NM acoperite cu chitosan pentru
tratamentul hipertermic, concluzionând că, atunci când chitosanul acopera NM (într-o suspensie
salina) sunt expuse la un câmp magnetic alternativ, iar temperatura creste la 97,5 ° C, în timp ce
magnetitul simplu ajunge la doar 53.7 ° C (Zhao et al., 2009). NM acoperite cu chitosan şi amidon
au fost incubate cu culturi de celule normale de mamifere de L929 si cu celule carcinome KB. NM
acoperite cu chitosan au fost cele mai biocompatibile, cu proprietati superioare de încălzire şi
selective pentru celulele KB. Aderenta cea mai mare a chitosanului pe celulele KB se datoreaza
incarcarii pozitive de la suprafaţa polimerului. Sarcină pozitivă interacţionează electrostatic cu
incarcatura negativa asupra glicocalixului, situat pe suprafata celulelor (Kim et al., 2008). NM
acoperite cu acid pullulan au stabilit legaturi in vitro cu celule carcinome KB, şi în prezenţa unui
câmp magnetic alternativ NM au proprietăţi celulare bune de încălzire şi de asimilare a celulelor KB
(GAO et al., 2010).
3.3.2. Aplicaţii biotehnologice si bioinginerice
NM singure sau asociate cu diferiti polimeri au fost explorate pentru aplicaţii biotehnologice şi
bioinginerice. Domeniile utilizate în prezent în care polizaharidele acopera NM sunt prezentate în
tabelul 5 şi Fig. 6.

Tabel 5 Aplicatii biotehnologice ale NM acoperite cu polizaharide

Polimer Ligand Aplicatii Referinte
Dawes et al. (2005)
Agaroza Thiophilic Purificarea anticorpilor Himeji et al. (2002)
His-tagged caspase purifcation
Ni-NTA
Lim et al. (2009)
Alginat - Adsorbtia cuprului Zouboulis and Katsoyannis (2002)
- Adsorbtia arseniului din apa

3.3.2.1 Procesul de bioseparare

NM sunt promitatoare pe scară industrială în medii apoase, deoarece acestea pot fi fabricate
ieftin şi uşor, şi pot fi acoperite cu diferite materiale polimerice pentru a creşte stabilitatea coloidala,
morfologia şi funcţionalitatea. Dimensiunea mică a particulelor stabilizate rezultate prin dispersii
care au o suprafata mare in unitatea de volum. Acest lucru face ca particulele sa fie extrem de
atractive pentru utilizarea în separări de adsorbtie (Batalha et al., 2010). NM pot fi în continuare
derivate cu caractere non-specifice (legaturi ionice, hidrofobe, de hidrogen), grupari specifice (ligand
colorat, cromatografie de afinitate cu metal imobilizat, sau chelare), sau liganzi specifici (antigen-
anticorp, avidin-biotină, enzimatic-inhibitor etc). În general, NM pot conţine liganzi deja utilizati în
procesele de purificare tradiţionale, precum cromatografia. Aceste particule magnetice purificate
imediat reprezintă o abordare generala pentru aplicarea la orice etapă a unui proces în aval (Horak et
al., 2007). Aplicarea particulelor magnetice (de la sub-microni la 10 microni), în procesele de
separare permite separarea rapidă şi eficientă a biomoleculelor ţintă din amestecul de reacţie, fără
filtrare sau centrifugare, si reprezintă, prin urmare, un proces blând, scalabil, versatil şi uşor pentru a
automatiza procesul de separare (Franzreb et al, 2006.).
Procesul de separare magnetica, denumit uneori pescuit magnetic, este cel mai răspândit in
laborator şi are o procedura de scară mică. NM acoperite cu diferite grupari funcţionale (fie
disponibile în comerţ sau în casa de preparate) sunt incubate cu un eşantion, avand loc adsorbţia
produsului de interes de pe suprafaţa NM; apoi folosind un magnet mic sau un suport magnetic, sunt
atrase NM şi supernatantul este uşor de recuperat. În cele din urmă, produsul de interes este eluat din
NM in condiţiile de eluare convenţionale (Heebøll-Nielsen et al., 2004b). Un proces mult mai
complex, scalabil şi automat, include utilizarea separarii magnetice la gradient inalt (HGMS),
sisteme de pilot la scară - şi acest lucru este în prezent o zonă activă in dezvoltare (Ditsch et al,
2006; Meyer et al, 2005..).
Mai multe polizaharide au fost explorate pentru acoperirea suprafatei sau încapsularea NM in
procesele de bioseparare (tabelul 5), cele mai populare fiind agaroza şi chitosanul. Suporturile
magnetice pe baza de polizaharide au fost aplicate la izolarea organitelor, celulelor şi biomoleculelor
mai mici (de exemplu, proteine, enzime, acizi nucleici) (Safarik şi Safarikova, 2004, 2009). În unele
situaţii, polizaharide sunt utilizate atât ca agent de acoperire cat şi ca ligand specific pentru
biomoleculele de adsorbţie (Safarikova et al, 2003;. Teotia şi Gupta, 2002); în alte situatii, ele oferă
sprijin şi părţi de funcţionale pentru mai multe modificari cu alti liganzi specifici (Mikaelsdottir et al,
2004;.. Xu et al, 2004). Este de remarcat faptul că suprafaţa polizaharidelor este deosebit de potrivita
pentru procesele de bioseparare, si ca, în anumite condiţii, acestea reduc adsorbţiile nespecifice
(Batalha et al., 2010).
Cu toate acestea, există unele aspecte care trebuie luate în considerare. Un aspect esenţial
privind utilizarea polizaharidelor in acoperirea NM este condiţia obligatorie şi eluţia, deoarece
nucleul oxidului de fier este predispus la oxidare şi la dizolvare în condiţii acide (Batalha et al.,
2010). De asemenea, polizaharide sunt, în general, solubile în apă, nu au rezistenţă mecanică, şi pot
avea nevoie de agenţi de reticulare pentru a creste rezistenta (McBain et al., 2008). De asemenea,
puterea câmpului magnetic, rata ridicata a fluxului şi cantitatea mare de NM necesare pentru tratarea
volumului de eşantion mai mare, pot fi considerate în continuare ca un dezavantaj, atunci când se iau
în considerare costul echipamentelor disponibile în comerţ şi al preparatelor de Ferrofluid (Franzreb
et al , 2006). Eficienţa procesului HGMS cu polizaharide in acoperirea NM a fost studiat de către
unele grupuri, de exemplu, pentru separarea lecitinei de la o mare parte din extracte de leguminoase
utilizând pentru acopererirea NM dextroza cu diferiti liganzi (Heebøll-Nielsen et al, 2004a.). Alte
teste la scară mică includ purificarea eficientă a anticorpilor cu sediul în NM tiofilice acoperite cu
agaroză (T-Gel) (Dawes et al., 2005) sau guma arabica, functionand cu liganzi de afinitate
biomimetica (proteine artificiale A şi L) (Batalha et al, 2010;. Roque şi Lowe, 2006). În ambele
cazuri, randamentele s-au ridicat şi s-au comparat cu cele obţinute cu ajutorul cromatografiei
convenţionale (de agaroză). Alte exemple utile includ separarea albuminei din ser bovin cu ajutorul
hidrogelului magnetic receptiv la pH şi temperatura pe baza de chitosan (Liang et al., 2007),
separarea organitelor de proteine si resturi celulare, folosind NM acoperite cu dextroza, care au fost
endocitate de celule (Diettrich et al., 1998).
 3.3.2.2 Biosenzori
Un biosenzor este în esenţă un dispozitiv capabil de a converti un eveniment biologic intr-un semnal
fizico-chimic. NM sunt platforme interesante pentru aceste scopuri pentru ca suprafaţa lor poate fi uşor
modificata cu diferiti receptori, şi pe cont propriu pot servi ca etichetele feromagnetice. Dezvoltarea
imunotestelor magnetice si senzorii sensibili miniaturizati bazati pe NM este un domeniu de cercetare intensiv
(Namet al, 2003;.. Grahamet al, 2004; Haun et al, 2010.). Aici sunt câteva exemple cu privire la utilizarea NM
acoperite cu polizaharide pentru biosenzori, incluzand un biosenzor de glucoză bazat pe oxidul de glucoza
imobilizat la suprafaţa NM acoperite cu chitosan şi pe detectarea electrochimica (Kaushik et al., 2008).
Hemoglobina a fost imobilizata pe NM pe baza de chitosan şi au fost evaluati electronii de transfer şi
electrocataliza acestei proteine. Acest film a menţinut stabilitatea şi activitatea biologică pe suprafaţa unui
electrod de carbon de sticla. Electrodul a demonstrat o activitate electrocatalitica excelenta de reducere a
oxigenului şi a peroxidului de hidrogen, care pot fi aplicate la alte sisteme biologice (Zheng et al., 2009).
Detectarea de piretroide (pesticide realizate de om utilizate în insecticide de uz casnic) a fost făcuta posibila
cu ajutorul unui senzor aplicat pe un singur timus al gambei ADN (ssCT-ADN), imobilizat pe NM acoperite
cu chitosan.
Acest model poate fi aplicat pentru analiza apelor uzate şi poate fi îmbunătăţit pentru a detecta alţi
compuşi, cum ar fi atrazina sau 3-clorfenol (Kaushik et al., 2009). Pentru detectarea agenţilor patogeni, în
special Escherichia coli O157: H7, un agent patogen alimentar important, s-au bazat pe senzori magneto-
elastici folosind NM acoperite cu chitosan, unde au acţionat ca agenţi de amplificare. Interacţiunea dintre
NM şi celule bacteriene a fost initial de tip electrostatic, fiind apoi încărcată pozitiv şi in cele din urma negativ
(Lin et al., 2010). Alţi autori au studiat utilizarea NM acoperite cu dextroza şi completata cu Concanavalin A
în determinarea susceptibilităţii antimicrobiene în sânge, prin relaxare magnetica pentru diferite
microorganisme. Testul a fost foarte util, chiar şi în mass-media , iar rezultatele au fost obţinute în termen de
2h30 min (aproape de 10 ori mai rapid decât metodele de turbiditate), cu sensibilitate şi fiabilitate comparabilă
(Kaittanis et al., 2008, 2010). NM-dextrozice au fost acoperite cu anticorpi specifici pentru particulele virale
pentru recunoaşterea particulelor virale de Herpes Simplex şi Adenovirus în diferite condiţii de mediu seric.
Când NM sunt ataşate particulelor virale, se creeaza structuri supramoleculare cu proprietăţi magnetice
îmbunătăţite, datorita unui comutator de relaxare magnetic, care modifica timpul de relaxare de tipul spin-spin
al moleculelor de apă adiacente (Perez et al, 2003.). Deşi nu există rapoarte privind utilizarea NM acoperite cu
biopolimeri în dispozitive magnetice gigantice (GMR), acest lucru ar putea fi o opţiune pentru dezvoltarea
din viitor. Costul de producere a dispozitivelor GMR atinge dimensiuni portabile,si astfel, s-a împiedicat ca
biosenzorii pe bază de GMR sa apara pe scară largă (Edelstein et al, 2000.).
3.3.2.3. Biocataliza şi bioremediere.
Dezvoltarea industriei şi creşterea populaţiei a condus la producerea intensivă a reziduurilor şi a
poluării apei şi a solurilor. Aceste lucruri au dus la necesitatea curăţarii fluxurillor industriale de apă înainte
de introducerea acestora în mediul înconjurător, decontaminarea solurilor din cauza excesului de erbicide, şi
de compuşi organici periculosi, metale grele sau combustibili. Bioremedierea este o opţiune interesantă şi
verde, ce consta in utilizarea unor organisme vii sau catalizatori biologici ca absorbanţi eficienti de
concentrare şi de eliminare a compuşilor periculoşi. NM pot fi foarte utile în acest proces de decontaminare,
deoarece acestea se pot asocia cu celule sau enzime (de blocare în polimeri biocompatibili, cross-linking sau
interacţiuni specifice, cu nano-şi microparticule imunomagnetice), pentru a permite separarea eficientă a
biocatalizatorilor din tratat , în special în probe relevante, atunci când manipularea devine dificil de manevrat,
cum ar fi suspensiile (Safarik şi Safarikova, 2007).
Cuprul se găseşte de obicei în apele municipale uzate şi dăunătoare pentru fiinţele umane. Mai multe
metode au fost dezvoltate pentru îndepărtarea lui (extracţia ionilor, coagularea sau adsorbţia), dar cu
dezavantajul de a prezenta sensibilitate scăzută şi reactivitate încrucişată. Celulele microbiene imobilizate şi
drojdia de bere pot fi folosite pentru a îmbunătăţi eficienţa metodelor de remediere din cauza selectivitatii şi
suprafeţei mari a raportului de volum. Imobilizarea biocatalizatorilor pe matrici biopolimerice este o metodă
folosită pe scară largă, dar aceasta este foarte recent aparuta, deoarece polizaharidele ce acopera NM au aparut
ca o optiune pentru imobilizarea biocatalizatorilor in procesele de bioremediere. S. cerevisiae a imobilizat
chitosanul ce acoperea NM şi l-a aplicat în eliminarea Cu (II) din apa prin adsorbţie. Profilul de adsorbţie a
fost descris de un modelizoterm Langmuir, iar rezultatele au arătat o absorbţie mai mare a metalului decât în
alte studii (Peng et al., 2010).
În alte situaţii, polizaharidele servesc de asemenea ca un adsorbant pentru diferite toxine. NM
acoperite cu guma arabica au fost utilizate ca nanoadsorbant pentru ionii de cupru. Deşi NM simple pot
adsorbi ioni de cupru (datorita complexarii gruparilor de hidroxil, pe suprafaţa NM), capacitatea de adsorbţie
este mai mare cu NM acoperite cu guma arabica (complexarea ionilor de cupru se face prin intermediul
gruparilor aminoacide din polizaharide). Adsorbţia ar putea fi descrisa cu ajutorul unui model Langmuir
izoterm, fiind determinat efectul pH-ului în adsorbţie (Banerjee şi Chen, 2007b). Arseniul este un alt
contaminant important pentru apă şi diverse tehnologii încerca să elimine această toxină. Recent, utilizarea
sistemelor de adsorbtionare atrag un interes special pentru indepartarea arseniului (Mohan et al., 2007). NM
alginate au fost explorate ca absorbanţi pentru eliminarea arseniului din apa, care arată că această combinaţie
de polizaharide cu NM este puternica pentru adsorbţie, spre deosebire de legaturile de alginat sau NM simple
(Zouboulis şi Katsoyannis, 2002).
3.3.2.4 Magnetofection
Magnetofectia este un proces în cazul în care ADN-ul asociat cu NM este transferat in celule cu
ajutorul unui câmp magnetic extern (Gupta and Gupta, 2005a). În general, acizii nucleici se asocieaza cu
cationii NM. Poliethilenimina (PEI) singura formeaza un complex cu ADN-ul şi ajută la sinteza ADN-ului
prin neutralizarea sarcinii negative. Complexul intră în celulele endocitozice, dar este toxic pentru celule. NM
acoperite cu un complex de chitosan, polietilen glicol (PEG) şi poliethilenimin (PEI) au fost explorate ca un
vector de livrare al ADN-ului (Kievit et al., 2009). Complexul de transport bazat pe MNPs ajuta la procesele
de transport şi monitorizare, şi s-a demonstrat ca este mai eficient decât metoda comună doar cu PEI. În plus,
complexul a arătat un profil inofensiv toxic în timp ce în acelaşi timp, menţine un nivel ridicat de exprimare a
ADN-ului plasmidic livrat (într-un model de soareci xenograft C6). Acest lucru face din el un candidat viabil
pentru condiţii de siguranţă în livrarea in vivo a ADN-ului pentru terapie genică (Kievit et al., 2009).
4. Concluzii si referinte pentru tendintele viitoare
Multidisciplinele ingineriei biotehnologice si biomedicale au avantaje datorita aplicatiilor materialelor
pe baza particulelor magnetice de dimensiuni nano-şi micro-. Cele mai multe, în special, nanoparticulele
magnetice din oxid de fier (NM) au proprietăţi extrem de interesante, ca superparamagnetism, suprafaţă mare
la raportul de volum, toxicitate redusă, versatilitate mare în sinteza şi modificarea suprafeţei compozitelor
magnetice. Polizaharidele, pe de altă parte, sunt biopolimeri interesanti din punct de vedere al funcţiei
biologice şi al recunoaşterii moleculare, şi posedă de asemenea o gamă largă de aplicaţii în mai multe
sectoare. Ele sunt, de obicei, biodegradabile, biocompatibile şi produse din surse naturale. Prin urmare,
combinaţia NM cu polizaharidele pentru a forma compozite si nanostructuri reprezintă un potenţial enorm. În
această revizuire accentul a fost pus pe aplicaţii biomedicale şi biotehnologice ale acestor structuri magnetice.
Produsul rezultat din aceste două componente este deja disponibil comercial în formă de substanţe de contrast
RMN şi suporturi magnetice pentru procesele de bioseparare. Progresele continuă, atât în domeniul
caracterizarii şi functionalizarii sintezei NM, cat şi in producţia polizaharidelor prin mijloace biotehnologice,
crescand, de asemenea, interesul pentru aceste materiale. Există totuşi unele aspecte care trebuie luate în
considerare in viitor in ceea ce privesc NM acoperite cu polizaharide. Problemele asociate cu producţia pe
scară largă şi stabilitatea depozitarii ambelor componente, dificultăţi în controlul distribuţiei dimensiunii
particulelor, morfologice, şi stabilitatea coloidala, prepararea stabilitatii magnetice în diverse medii şi
costurile de vânzare. De asemenea, metodele de acoperire trebuie să fie îmbunătăţite pentru a utiliza cat mai
putine chimicale si transformarea pregătirii de ansamblu a polizaharidelor pentru NM într-un proces verde.
Acest lucru asigura mai putina de toxicitate şi deschide mai multe aplicaţii umane, deşi pe termen lung,
studiile de toxicitate ar trebui să fie întreprinse. Este, de asemenea, dificil de controlat în totalitate acoperirea
suprafetei omogene a NM (fie cu polizaharide sau cu alte medicamente specifice) şi de reciclat NM pentru
multiple utilizări. În prezent, echipamentele utilizate pentru captarea magnetică a NM în aplicaţii biomedicale
şi biotehnologice, este in cea mai mare parte proiectata pentru operaţiuni la scară mică.
Per ansamblu, combinatia nanotehnologiei, biotehnologiei şi ingineriei biomedicale este puternic
cimentata prin utilizarea NM şi a polizaharidelor.