Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
O perspectivă biotehnologică privind aplicarea coloizilor magnetici din oxid de fier modificati cu
polizaharide.
Abstract
Doar nanoparticule magnetice (MNPs) din oxid de fier sunt potrivite pentru un spectru larg de
aplicaţii, dar stabilitatea scazuta şi marimea distributiei eterogene în mediu apos reprezintă obstacole
majore. Aceste obstacole pot fi totuşi reduse sau diminuate prin acoperirea nanoparticolelor magnetice
MNPs cu diferiti polimeri, în special biopolimeri, cum ar fi polizaharidele. Polizaharidele sunt
biocompatibile, non-toxice şi regenerabile; în plus, ele posedă grupari chimice care permit buna
functionare a MNPs. Entităţile multifunctionale pot fi create prin decororarea cu molecule specifice, de
exemplu proteine, peptide, medicamente, anticorpi, liganzi biomimetici, agenţi de transfecţie, celule, şi alti
liganzi. Aceasta dezvoltare deschide o întreagă gamă de aplicatii pentru nanoparticule din oxid de fier. În
aceasta revizuire, proprietăţile structurilor magnetice compuse din NM şi cateva polizaharide (agaroză,
alginat, caragenan, chitosan, dextran, Heparina, guma arabă, Pollulan şi amidon) vor fi discutate, din
punctul de vedere al aplicatiilor biomedicale si biotehnologice recente si viitoare.
Introducere
Biopolimerii sunt realizati din compusi simpli, biologici şi sunt produsi de organisme vii. Acestea
sunt materiale regenerabile, în general non-toxice si biodegradabile, care combina excelent proprietatile
functionale cu mediul primitiv cu caracteristicile de dezvoltare (Satyanarayana et al., 2009; Sundar et al.,
2010).
Polizaharidele sunt un grup de biopolimeri compusi din unităţi repetitive de mono- sau dizaharide
legate prin legături glicozidice, care formează structuri liniare sau ramificate. O mare varietate din
construirea compozitiei de blocaj precum şi diferitele grade de libertate ale tipului de ramificare şi
greutatea moleculară a polimerului, rezultate în complexul homo- şi heteropolizaharid posedă proprietati
fizico-chimice foarte distincte.
De asemenea, polizaharidele combinate cu proteine sau lipide formeaza peptidoglicani şi
glicolipide, sau ele pot exista ca glicozoaminoglicani ce conţin o unitate repetitiva de dizaharide, în care
un zahăr este aminat si celalalt contine o grupare sulfat incarcata negativ sau o grupare carboxilica.
Ca şi în alti biopolimeri, polizaharide pot fi izolate de la surse naturale (de ex. lemn, arbori exudati,
alge marine şi bacterii) sau pot fi produse prin rute biotehnologice folosind microorganisme modificate
genetic (Cai et al., 2006). Deşi există mai multe polizaharide disponibile comercializarii, avansurile
suplimentare în domeniul biotehnologiei vor creşte gama de materiale noi, avand performanţă
îmbunătăţită şi costurile de producţie mai mici (Rinaudo, 2008).
Polizaharide au aplicatii în industriile alimentare, farmaceutice, materiale plastice şi petrol, în care
acestea acţionează ca emulsificatori, agenţi de îngroşare, modificatori reologici, hidrogeluri, topirea
plasticului, fibre, filme, adezivi, agenti de livrare a medicamentelor şi al aromelor etc. Cu toate acestea,
producţia biotehnologică a biopolimerilor deschide noi posibilităţi pentru crearea proprietăţilor
personalizate în aplicaţii de mare valoare medicala adaptate în mod special faţă de livrarea
medicamentelor şi ingineria tisulară.
De mai bine de 30 de ani, polizaharide au atras atenţia oamenilor de stiinta nanotehnologi. Ele au
fost descoperite ca fiind stabilizatori coloidali eficienti, agenţi cu biocompatibilitate crescuta, ce conferă
funcţionalitate chimica faţă de nanostructuri, de la nanotuburi de carbon (Bandyopadhyaya et al., 2002),
pana la particule de argint şi aur coloidal (Balantrapu şi Goia, 2009;. Velikov et al, 2003), puncte cuantice
şi nanoparticule magnetice din oxid de fier (NM). Această revizuire se va concentra pe aplicaţiile actuale
ale polizaharidelor ca agenţi pentru modificarea suprafeţei NM, şi pe perspectivele prezente si viitoare ale
acestor nanostructuri pentru aplicatiile biomedicale şi biotehnologice.
2. Proprietatile nanoparticulelor din oxid de fier
Particulele magnetice din oxid de fier de dimensiuni nano, cea mai mare parte din magnetit (Fe3O4)
şi maghemita (γ-Fe2O3), sunt o categorie importanta de materiale pe jumatate metalice. NM oferă
posibilităţi atractive în biomedicină, in cercetare şi in procesele de separare, datorită proprietăţilor
remarcabile precum superparamagnetism şi biocompatibilitate.
În plus, uşurinţa de sinteză, acoperire şi functionalizare ulterioara, precum şi suprafaţa mare a
volumului de indicatori ai NM oferă o flexibilitate de neegalat (Boyer et al, 2010;. Corchero şi Villaverde,
2009, Gupta şi Gupta, 2005a;. Pankhurst et al, 2009) (Fig. 1 şi 2).
Fig. 1. Proprietăţi importante ale nanoparticulelor magnetice din oxid de fier pentru aplicaţii biomedicale şi
biotehnologice. (A) Superparamagnetism (B) câmp magnetic în cadrul unui efect termic alternativ; (C) flexibilitate în
procedurile de sinteza si de acoperire ale biopolimerilor; (D) suprafata mare a ratiei de volum datorita particulelor de
dimensiuni nano.
NM cu nuclee individuale sferice cu diametru mai mic de 20-30 nm, manifestă un comportament
superparamagnetic in care acestea devin uşor magnetizate în urma expunerii la un câmp magnetic şi
nemagnetizate odată ce câmpul este oprit. O alta proprietate interesanta a NM este capacitatea lor
remarcabila de a putea fi încălzite atunci când sunt supuse unui câmp magnetic extern AC. Originea
acestui fenomen termic poate fi depistata în timpul procesului de demagnetizare cand are loc pierdere de
energie (pierdere de putere specifică) (Hergt et al., 2006). Această proprietate particulara, a fost explorată
ca un mijloc de tratare a cancerului, prin intermediul hipertermiei.
O serie de studii focalizeaza eforturile dezvoltarii strategiilor chimice şi fizice pentru sinteza de NM,
cu proprietati magnetice, morfologice, dimensiune si forma controlabile. Acestia sunt parametri importanţi
luati în considerare pentru diferite aplicaţii ale NM. Comentariile extinse la adresa acestor probleme
dezvăluie mare flexibilitate in protocoalele de sinteza ale NM. (Laurent et al, 2008;Qiao et al, 2009)
Strategii alternative pentru producerea NM implica trasee biologice cu bacterii cu tactici magnetice,
(Dunin-Borkowski et al, 1998;.. Pan et al, 2009) sau utilizarea de solvenţi verzi pentru sinteza (Cao şi
Zhu, 2009;. Wang et al, 2007).
Cu toate acestea, datorită suprafeţelor lor hidrofobe şi suprafaţa mare a raportului de volum, NM au
tendinţa de a aglomera atât în mediul biologic cat şi in câmpul magnetic, creand modele eterogene de
dimensiuni distributive. De exemplu, aplicaţiile in vivo pot duce la o degajare rapida in circulaţie şi la
răspunsuri neaşteptate. În general, este nevoie de a fi dispersate NM în solvenţi potriviti sau acoperite cu
anumite molecule şi polimeri, cu scopul de a forma soluţii omogene numite fluide feroase (Gupta and
Gupta, 2005a). O gamă largă de monomeri, polimeri şi materiale anorganice (Fig. 2 şi 3) pot fi utilizate
pentru stabilitate (Laurent et al., 2008), în cazul în care echilibrul dintre forţele sterice şi electrostatice
repulsive este crucial. Important este faptul ca atomii de fier de pe suprafata oxid de fier pot coordona cu
molecule pentru a dona o pereche de electroni izolati, care actioneaza in calitate de acizi Lewis.
În mediile apoase oxidul de fier este sub formă de grupari de hidroxil datorate legaturilor
coordinative şi disocierii in apă. Punctul izoelectric al NM este în jurul valorii de pH 6.8, suprafata de
magnetit putand deveni pozitiva sau negativa în funcţie de pH-ul real a soluţiei. Prin urmare, sub punctul
izoelectric, si aditia unui proton de hidrogen la suprafata particulelor duce la formarea de ≡ Fe-OH2.
Dehidrogenarea apare mai sus de punctul izoelectric care dă naştere la ≡ Fe-O-, care afectează
echipamentul electrostatic al polimerilor, pe suprafaţa NM (Laurent et al., 2008).
O privire de ansamblu asupra gruparilor ancorate este prezentata în Fig. 3. Stratul NM poate fi
realizat în timpul sau după sinteză, sau se poate efectua in acelasi mediu sau prin încapsulare. În general,
acoperirea duce la crearea de nanostructuri mai hidrofile prin stabilizare, încapsulare sau prin
interacţiunile hidrofobe (Fang şi Zhang, 2009). În afară faptului ca permit stabilizarea si imbunatatirea
dispersarii, NM sunt, de asemenea, acoperite cu diferite molecule pentru a îmbunătăţi biocompatibilitatea
şi pentru a creşte funcţionalitatea suprafeţei, care deschid posibilitatea de a crea NM multimodale şi
multifuncţionale (Fig. 2). NM in contrast cu alte tipuri de nanoparticule, cum ar fi cele pe bază de cobalt şi
nichel tind să fie mai biocompatibile, intrucat celula homeostazica de fier este mai bine gestionata la
adaptarea fiziologica.
O eventuala excreţie şi orice rezid de fier sunt eliminate din organism într-un mod mai eficient, cu o
astfel de stocare (Boyer et al, 2010;. Corchero şi Villaverde, 2009). Cu toate acestea, se ştie că
proprietăţile fizico-chimice ale NM (dimensiune, forma, morfologie, strat de polimeri şi alti liganzi) sunt
importante în determinarea lor in vivo. În general, particulele cu dimensiunile mai mici de 10 nm sunt
rapid eliminate de clearance-ul renal. Particule în intervalul 10-100 nm conoferă dimensiunea optimă
pentru timpul in care circula in vivo. Particule mai mari (>100-200 nm) sunt sechestrate de sistemul
reticuloendotelial (SRE), fie prin agenţi de celule din splină sau de catre celulele macrofage prezente în
sânge (Boyer et al., 2010). Internalizarea celulei poate sa depinda, de asemenea, de proprietăţile NM
(Ferreira, 2009).
Fig.3 Părţi chimice comune pentru ancorarea polimerilor şi grupari funcţionale la suprafata
nanoparticulelor magnetice din oxid de fier. (adapted from Boyer et al., 2010).
Dextroza este compusa din molecule de glucoza cu lungimea lantului si masa moleculara diferite (de
obicei, variind de la cca. 10 - 150 KD). În forma lanţului de drept, există o legătura glicozidică α-1, 6 între
unităţile de glucoză, în timp ce are loc ramificarea de froma α-1, 4 (Qiao et al., 2009).
Dextroza este produs din zaharoză cu anumite bacterii lactice, cum ar fi mesenteroides Leuconostoc,
Lactobacillus brevis şi Streptococcu mutans. Dextrozele cu greutate moleculară mică (de obicei 20-40
KD) au un efect antitrombotic, prin atragerea de trombocite, eritrocite si endoteliul vascular pentru a
coagula în jurul polizaharidelor , astfel interfera cu ciclul normal de coagulare a sangelui. În plus, orice
cheaguri formate dupa administrarea dextrozei sunt uşor lezate datorită structurii modificate a trombocitei.
În acest sens, inhibarea α-2 antiplasmină de dextroza face ca activarea de plasminogen sa confere
proprietăţi trombolitice (Nicolaides et al., 2006).
Dextrozele cu greutate moleculară mai mare nu sunt bine eliminate din rinichi şi pot rămâne în sistemul
circulator pentru o perioadă de câteva săptămâni înainte de a fi complet metabolizat. Prin urmare, aceasta
prelungeste efectele antitrombotice. Dextroza-40 (MW: 40.000 Da), a fost folosita pe scară largă în
tratamentul anticoagulant. După o perfuzie intravenoasa, aproximativ 70% din dextroza-40 este scoasa din
tesutul fiziologic prin urină într-o perioadă de 24 de ore.Restul de 30% este reţinut pentru cateva zile.
Toate dextrozele sunt în cele din urmă depolimerizate de diverse alfa-1-glicozidaze în ficat, splina si
tractul gastro-intestinal inferior. Dextroza este utilizata în prezent ca biopolimer pentru acoperirea NM,
primele rapoarte cu privire la formarea de magnetit datand inca din 1982 (Laurent et al., 2008).
Pollulan este un polizaharid non-ionic produs aerob de Aureobasidium ca o ciuperca
exopolizaharida. Constă într-o succesiune de unităţi de tip ofmaltotriose i.eα-(1 → 6)-legate (1 → 4)-alfa
Dtriglucozide. Pollulan este uşor solubil în apă, dar insolubil în solvenţi organici nemiscibili in apa.
Soluţiile sale apoase sunt stabile si au vâscozitate relativ scăzuta în comparaţie cu alte polizaharide.
Cu toate acestea, solubilitatea poate fi schimbata prin adăugarea de grupari reactive folosind derivatizarea
chimica. Mai mult de atat, pollulan este non-toxic, comestibil şi biodegradabil. Acesta a fost produs din
anul 1976 de către Company Limited Hayashibara din Japonia (Leathers, 2003). În plus, pollulan este
insipid, inodor, non-imunogenic, non-antigenic şi acţionează ca un expander plasmă. Pollulan găseşte
aplicare pe scară largă în industria alimentara, farmaceutica şi hârtie, şi ca suport pentru imobilizarea
enzimelor (piele, 2003; Shingel, 2004;. Singh et al, 2008).
Amidonul este un polimer cu lanţ lung de D-glucoză, ramificat, hidrofil şi cross-linked, si
una dintre cele mai abundente polizaharide naturale. Amiloza si amilopectina, formeaza principalele
componente ale amidonului, precum şi raportul dintre acestea variază în funcţie de sursa de amidon, care
conţin de obicei 20 - 25% amilaza şi 75 - 80% amilopectină (Kim et al., 2003). Amiloza este capabila de a
forma un complex de tip spirală, cu acizi graşi diferiti, monogliceride precum iodul elementar. Celelalte
lanţuri liniare din amilopectină sunt compuse din (1-4)-D-glucoză aderat reziduurilor prin (1-6) legături
(5-6%). Deşi structura exactă rămâne necunoscută, se presupune că sunt implicate in lanţuri scurte de
amilopectină care conduc la elicii duble şi asocierea lor ulterioară în grupari mai mari (Hoover, et al.,
2010). Când este încălzit în prezenţa de exces de apă, amidonul se gelatinizeaza. Amidonul a fost folosit
experimental ca un operator de transport de medicamente, având în vedere biocompatibilitatea,
biodegradabilitatea şi non-toxicitatea sa. Amidonul nemodificat poate fi utilizat în produsele alimentare,
farmaceutice, hârtie, minerit, ambalare, industria chimica si de constructii. Acesta poate fi modificat şi
convertit in derivaţi de amidon, sirop bogat in fructoza şi etanol.
Mai multe tipuri de molecule pot fi cu succes folosite pentru acoperirea NM (Fang şi Zhang,
2009;. Qiao et al, 2009), dar în această reexaminare accentul este pus exclusiv pe acoperirea NM cu
polizaharide pentru a evidenţia multe proprietăţi utile, care rezultă din combinaţia dintre aceste două
componente. În plus, polizaharidele care acopera NM pot servi ca o rampă de lansare pentru crearea
particulelor de complex multifuncţional, prin adăugarea gruparilor funcţionale şi bioactive de la suprafata
NM, care măresc şi mai mult gama de aplicatii.
În prezent, NM sunt studiate pentru aplicaţiile biomedicale (tabelul 4 şi figura 5.), in special
nanoparticulele oxidului de fier superparamagnetic (Spio) cu diametrul particulelor medii cuprins în
intervalul 50 - 100 nm. Nanoparticulele oxidului de fier superparamagnetic foarte mici (USPIO) cu
dimensiunea mai mică de 50 nm (Boyer et al, 2010;.. Kim et al, 2003), pot fi utilizate pentru administrarea
intravenoasă. NM cu diametre ce depăşesc 200 nm, pot fi folosite pentru explorarea tractului gastro-
intestinal. În aplicaţiile biomedicale, NM sunt considerate ca fiind agenţi de contrast pentru imagistica cu
rezonanta magnetica (RMN), ca vectori pentru gene si medicamente de livrare, sau ca agenţi pentru
terapia hipertermiei. Biodistribuitia acestor nanoparticule in vivo este foarte afectata de proprietăţile de
acoperire ale suprafetei şi de influenţa câmpului magnetic extern. În plus, mai multe teste de
biocompatibilitate au fost efectuate pentru acoperirea NM cu polizaharide, din cauza preocuparilor asupra
riscurilor şi beneficiilor NM şi tehnologiei asupra sănătăţii umane şi a mediului (Nowack şi Thomas,
2007;. Singh et al, 2009). Dextroza pentru acoperirea NM este, probabil, cel mai mult studiata în acest
domeniu de aplicare. Diverse preparate sunt deja disponibile în pieţe, şi anume, Ferumoxides AMI-25
(Guerbet), Endorem ® / Feridex ® şi Ferumoxytol (Advanced Magnetics) pentru aplicatiile RMN.
(Daldrup-Link et al, 2003., 2005). Alte preparate disponibile includ FluidmagD din Chemicell care conţin
amidon ca un agent de acoperire (Kallumadil et al., 2009).
3.3.1.1. Imagistica prin rezonanta magnetica (RMN).
RMN-ul este un diagnostic important non-invaziv şi o tehnică de cercetare (Chertok et al., 2008b),
angajata în studiul de tumori, leziuni de ţesut sau în identificarea unor anumite tipuri de celule din organism.
Acesta pot fi, de asemenea, folosite în studii in vitro sau chiar pentru transportul si livrarea medicamentelor.
Tabelul 3
In prezent, există diferiţi agenţi de contrast în curs de examinare. Acestia pot fi grupati în două
categorii: agenţi T1 şi T2.
Agenţii T1 (de asemenea cunoscuti sub numele de agenţi pozitivi) faciliteaza timpul de relaxare a
strcuturilor-spin longitudinal a protonilor în apa (puncte hiper-intense). Cu toate acestea, agenţii-T2 cresc
timpul de relaxare a protonilor cu structura spin-spin, care duc la o scădere a intensităţii semnalului, astfel
ele putand fi considerate agenţi de control negativi (puncte hipo-intense). Există agenţi de contrast pe baza
acoperirii NM cu polizaharide disponibile în comerţ şi pentru lucrările de studiu clinic (Corot et al, 2006;.
Pankhurst et al, 2009;.. Qiao et al, 2009).
NM pot rămâne pentru perioade mai lungi în ţesutul, comparativ cu agenţi de contrast comuni. Acest
lucru are avantajul de a reduce cantitatea de agent de contrast care este administrat pacientului minimizand
astfel orice efecte adverse toxice. În plus, este posibil să se faca mai multe scanari după rezultatul
administrarii ducand la o îmbunătăţire generală a contrastului RMN. Datorită stratului de polimer, NM
face ca timpul circulaţiei sângelui sa fie mai lung, fapt care îmbunătăţeste eficienţa de detectare a celulelor
canceroase. În plus, posibilitatea de a adăuga grupari funcţionale bioactive la suprafata particulelor (cum
ar fi enzime, peptide, anticorpi şi diveriti antagonişti), permite direcţionarea NM in celule specifice din
organism. În cele din urmă, NM sunt mult mai selective şi mai specifice decât alte substanţe de contrast
care îmbunătăţesc rezultatele RMN-ului (Yang et al., 2008).
tabelul 4
Aplicaţiile biomedicale ale NM acoperite cu polizaharide.
Polimer Ligand Aplicatii Referinte
Alginat Polilizine Urmarirea celulelor prin RMN Shen et al. (2003)
- Livrarea medicamentelor Morales et al.
(2008)
Carogen - Livrarea medicamentelor Daniel-da-Silva et
al. (2009)
Chitosan - Detectarea de emboli prin RMN Lee et al. (2005)
- Samanta de celula in 3D Sasaki et al.
- Hipertermie (2007)
- Hipertermie Zhao et al. (2009)
Acid linoleic Transportul genelor Kim et al. (2008)
Cheong et al.
(2009)
Dextroza - Detectarea tumorii la ficat cu Harisinghani et al.
- ajutorul RMN (1997)
Transfer uman Detectarea leziunilor la ficat cu Kubaska et al.
Herceptin ajutorul RMN (2001)
- Detectarea tumorii la san Daldrup-Link et al.
Boala deficitului de fier (2003)
Chen et al.
(2009)
Danielson (2004)
Carboxidextroza Agent de transfer Urmarirea celulelor prin RMN Schäfer et al.
(2007)
Sulfat de - Aplicatii cardiovasculare Jarret et al. (2007)
dextroza
Guma arabica - direcţionarea tumorii magnetice şi Zhang et al.
livrarea intracelulara a (2009b),
medicamentelor Banerjee and
Chen (2010
Heparina - medicamente chimioterapeutice Khurshid et al.
ß- Livrarea proteinelor functionale la (2009)
Galactosidas creier Chertok et al.
e (2008a,b)
Pullulan Acetate - Hipertermie Gao et al. (2010)
Amidon - RMN la creier Kim et al. (2003)
Peptide A54 Detectarea tumorii Jiang et al. (2009)
G100 ® Transportul medicamentelor Chertok et al.
(2008a,b)
Galactoza Galactoza(antag Detectarea leziunilor la ficat cu Lee et al. (2009)
onista) ajutorul RMN
Arabinogalactan Galactoza(antag Detectarea leziunilor la ficat cu Yan et al. (2007)
onista) ajutorul RMN
Alginatul poate fi folosit ca un agent de contrast cu control negativ (Ma et al., 2007). Un ferofluid
magnetic stabilizat în alginat şi apoi încapsulat în alginat de-poli-lizina-alginat, formeaza microcapsule
utilizate ca agenţi de contrast în RMN pentru urmărirea celulelor (Shen et al., 2003). NM acoperirete cu
chitosan au fost, de asemenea, utilizate pentru detectarea de emboli. Autorii au studiat celulele rinichilor
in vitro si in vivo (in New Zealand rabbits) şi au observat o imbunatatire puternica a contrastului RMN în
ambele studii, comparativ cu tesutul fără ferofluid (Lee et al., 2005). Contrastul mass-media îmbunătăţit al
RMN-ului ficatului cu ajutorul NM, este o tehnica extrem de sensibila pentru detectarea leziunilor
hepatice focale. Rezultatele altui studiu au arătat importanţa agenţilor de contrast cu fier-dextroza în
RMN, unde acest agent de contrast faciliteaza detectarea şi discriminarea între tumorile maligne hepatice
şi hemangioamele mai grave (Harisinghani et al., 1997). Recent, a fost investigată importanţa combinarii a
doi agenţi de contrast pentru îmbunătăţirea preciziei de detectare şi de caracterizare a leziunilor hepatice
(Kubaska et al., 2001). S-a demonstrat, de asemenea, potenţialul acoperirii NM cu dextroza si sulfat de
dextroza pentru aplicaţiile cardiovasculare. NM încărcate negativ au fost preferential acceptate de către
receptorii macrofagi. Deoarece aceste celule joacă un rol important în dezvoltarea placii aterosclerotice,
acest tip de NM de acoperire sunt utile ca agenti de contrast RMN (Jarret et al., 2007). NM acoperite cu
amidon au fost evaluate pentru RMN-ul creierului in vivo, monitorizarea facandu-se pe soareci. Ei s-au
dovedit a fi complet biocompatibili, fiind transportati în spaţiul extracelular şi în cele din urmă
depunandu-se în celulele nervoase (Kim et al., 2003). Amidonul din NM functioneaza mai mult in
prezenta peptidei A54 (un agent de direcţionare pentru tumori umane), si s-a demonstrat ca detecteaza
celulele tumorale, în linia celulelor umane hepatocelulare BEL-7402, fiind mult mai eficienta în
comparaţie cu NM liber (Jiang et al., 2009). Galactoza şi arabinogalactan au atras, de asemenea, atenţia
cuvenită in recunoasterea afinitatii lor pentru receptorii asialoglicoproteinici, care posedă, prin urmare,
aplicatii in RMN pentru detectarea leziunilor hepatice (Yan et al., 2007).
3.3.1.2. Terapia celulară şi de etichetare.
Dezvoltarea cercetarii de celule stem şi punerea în aplicare necesită o etichetare prelungita şi
strategii care vizează celule existente. NM pot fi capabile de a satisface această nevoie, deoarece
acestea sunt relativ uşor de controlat cu ajutorul unui câmp magnetic, pot fi acoperite cu semnalele
specifice şi cuplate cu celule de interes, ca şi cum ar fi folosite ca celule de transport la regiuni ale
corpului unde deteriorarea ţesutului este predominantă (Gupta şi Gupta, 2005a). Un exemplu în acest
domeniu este utilizarea de celule progenitoare hematopoietice etichetate cu diferiţi agenţi de contrast
RMN. NM acoperite cu dextroza au fost localizate în citoplasma celulelor şi au arătat o îmbunătăţire
efectivă în contrast de monitorizare a celulelor (Daldrup-Link et al, 2003;.. Daldrup-Link et al,
2005). NM acoperite cu pullulan au fost evaluate, de asemenea, pentru etichetarea celulelor
mezenchimale (Jo et al., 2010).
Într-un studiu separat de urmărire a RMN, celulele stem mezenchimale adulte (CSM) au fost
etichetate folosindu-se Resovist ® şi Supravist ® ca model eficient al NM luat de celule.
Mecanismul de absorbţie celular a avut loc prin fagocitoza, pinocitoza şi prin receptorii mediatori
endocitozici. În monocite, fierul transfera neregulile expresiei receptorilor. Prin compararea CSM
etichetate şi neetichetate, autorii au putut determina dacă expresia receptorilor poate să fie stimulată.
Resovist ® şi ® Supravist au fost acoperite cu un agent de sinteza, iar rezultatele au arătat că aceste
particule nu au fost incluse în celule, insa au acoperit suprafaţa celulară. Particulele fără agent de
sinteza au aratat o expresie sporită a receptorilor de transport (Schäfer et al., 2007). Conceptul de
internalizare a NM pentru celulele de urmărire poate avea limite, deoarece procesul de exocitoza
poate sa aiba loc alaturi de un efect de diluare. Alte strategii care pot fi folosite, sunt legăturile
covalente a NM de pe membrana celulelor (Ferreira, 2009).