2.

FIZIOPATOLOGIA INFLAMAŢIEI

Inflamaţia este o reacţie complexă faţă de leziunile celulare de la nivel biochimic

care apar în ţesuturile vascularizate. În principiu, inflamaţia este o reacţie de apărare,
pentru că tinde să înlăture agentul etiologic şi să favorizeze vindecarea. În anumite
condiţii însă, această reacţie inflamatorie poate deveni dăunătoare şi determină o stare
de boală.
Datorită determinismului genetic, bine orchestrat, mecanismului inflamaţiei este
nespecific şi evoluează la fel indiferent de natura agentului etiologic. Mecanismul
inflamaţiilor depinde de mediatorii inflamatori implicaţi. De aceea, rezoluţia unui
proces inflamator apare dacă agentul etiologic este neutralizat şi dacă mediatorii
inflamatori sunt catabolizati sau sunt inhibaţi.
Inflamaţia are două componente locale ce depind de mediatorii inflamatori
eliberaţi: modificările vasculare şi modificările celulare. Aceeaşi mediatori difuzează
şi sistemic, generând răspunsul sistemic de fază acută.

2.1. FIZIOPATOLOGIA MEDIATORILOR INFLAMAŢIEI

Mediatorii inflamaţiei sunt substanţe chimice care după eliberare induc şi

reglează reacţia inflamatorie. La început se eliberează local cantităţi mici de mediatori,
ce amorsează răspunsul inflamator. Pe măsură ce răspunsul inflamator progresează şi
cantitatea de mediatori creşte, se induce amplificarea modificărilor locale şi asocierea
modificărilor sistemice. Faptul că unii mediatori inflamatori induc şi durere, favorizează
conştientizarea procesului inflamator.
Mediatorii inflamatori pot fi de origine exogenă (ex. peptide formilate de la
agenţi patogeni) sau endogenă. Cei endogeni sunt de origine plasmatică sau tisulară
(tabel).

Grup Mediator
1. Mediatori preformaţi depozitaţi în Histamina
granule secretorii Serotonina
Compuşi lizozomali
2. Proteine plasmatice activate Kinine
Factorii coagulării şi fibrinolizei
Sistemul complementului
3. Mediatori nou sintetizaţi din molecule Prostaglandine
preexistente Tromboxani
Leucotriene
PAF (platelet activating factor)
4. Molecule sintetizate de novo Citokine
Specii reactive ale oxigenului
Nitric oxid sintaza indusă (iNOS)

1
 După activare şi eliberare majoritatea mediatorilor inflamatori au viaţă scurtă.
Dacă sunt secretaţi în exces sau există un deficit, pot determina o evoluţie patologică a
reacţiilor inflamatorii.

Histamina şi serotonina sunt amine vasoactive, ce determină vasodilaţia

arteriolelor şi creşterea permeabilităţii venulelor postcapilare, în stadiile timpurii ale
inflamaţiei acute. Deficitul lor sau blocarea receptorilor anulează sau reduc reacţia
inflamatorie. Excesul acestor mediatori (ex. alergii) determină imediat reacţii
inflamatorii exagerate, ce provoacă modificări funcţionale la nivelul respectiv (ex.
criza de astm bronşic alergic).

Compuşii lizozomali sunt:

• proteinele cationice (atrag macrofage, stimuleză eliberarea histaminei)
• proteazele acide (la pH acid degradează proteinele din fagolizozomi)
• proteaze neutre (la pH neutru degradează nespecific proteinele
extracelulare): colagenaze, elastaze.
Enzimele lizozomale sunt controlate de antiproteaze (ex. alfa1-antitripsina).
Deficitul de antiproteaze determină prelungirea efectului proteazelor şi duce la
distrugeri tisulare (ex. distrugerea cartilajului articular în artrita reumatoidă).

Factorii coagulării şi fibrinolizei sunt implicaţi în reacţia inflamatorie prin

câţiva compuşi cu proprietăţi proinflamatoare:
• Factorul X activat creşte permeabilitatea vasculară şi extravazarea
leucocitelor
• Trombina creşte adeziunea leucocitară şi stimulează proliferarea
fibroblaştilor.
• Fibrinopeptidele rezultate din liza fibrinei cresc permeabilitatea vasculară şi
au proprietăţi chemotactice pentru leucocite.
Menirea primară a acestora este de a implica reacţia inflamatorie în procesul de
vindecare după evenimente hemoragice sau trombotice. Deficitele şi excesele
factorilor coagulării activi sau ale produşilor de fibrinoliză pot determina
inflamaţii patologice (ex. tromboza venoasă se asociază cu flebită).

Kininele sunt un grup de polipeptide care produc în cele din urmă bradikinina.
În virtutea capacității lor de a activa celulele endoteliale, ceea ce duce la vasodilatație,
permeabilitate vasculară crescută, eliberarea activatorului de tip tisular al
plasminogenului (t-PA), producția de NO și mobilizarea acidului arahidonic, ele
participă la reglarea unor procese fiziologice (reglarea presiunii arteriale, renal și
funcții cardiace), dar și patologice cum ar fi inflamația. Din aceste motive, excesul de
kinine active poate determina o inflamaţie cu efecte patologice prin edemul
excesiv şi infiltratul leucocitar excesiv.

2
 În ciuda eficacității lor clinice, inhibitori ai enzimei de conversie pot provoca
reacții adverse cronice și acute. Efectele secundare care apar sunt în primul rând legate
direct sau indirect de creșterea kininelor, deoarece ACE este de asemenea kininază.
Aceste efecte secundare includ tuse neproductivă, edem angioneurotic și reacții
anafilactoide.

Sistemul complementului conține 20 de proteine inactive, corelate funcţional.

Când este activat, rezultă compuşi cu efecte proinflamatorii:
• C3b şi C3bi acţionează ca opsonine pe agenţii patogeni
• C3a, C4a, C5a sunt anafilatoxine ce stimulează răspunsul vascular din
inflamaţie
• C5a are proprietăţi chemotactice şi creşte adeziunea leucocitară
• Complexul litic (C6C7C8) lezează membranele agenţilor patogeni.
Cascada complementului este controlată de câţiva inhibitori (ex. reglatorii
convertazelor pentru C3 şi C5 , inhibitorul C1).
Deficitele factorilor din sistemul complementului, sau excesul de activare
prin deficit de inhibitori induc diferite inflamaţii patologice:
• Deficitul de C1q se asociază cu infecţii şi hipogammaglobulinemie
• Deficitul de C2 şi C4 determină tulburări ca în LED, datorită scăderii ratei de
eliminare a complexelor imune prin mecanism dependent de complement
• Deficitul de C3 determină infecţii severe (Neisseria meningitis, S.
Pneumoniae), pentru că induce un deficit de opsonizare şi scade formarea de
C5a, compus cu proprietăţi chemotactice
• Deficitul de C5 se asociază cu susceptibilitate crescută la infecţii bacteriene
prin deficit de chemotaxie
• Deficitul de C6, C7, C8 duce la deficit de liză mediată de complement şi
creşte susceptibilitatea la infecţii meningococice şi gonococice.
• Deficitul de reglatori ai convertazelor C3 şi C5 determină
hemoglobinuria paroxistică nocturnă, datorită lizei hematiilor prin
mecanism dependent de complement şi rezultă anemie hemolitică cronică.
• Deficitul de inhibitor al C1 determină edemul angioneurotic ereditar,
pentru că excesul de activare a C1s duce la exces de kinină, iar aceasta
produce o creştere prea mare a permeabilităţii vasculare şi edem la nivelul
tegumentelor, mucoasei digestive şi a tractului respirator.

Când celulele sunt activate de diverşi stimuli, lipidele din membrana celulară
sunt remodelate rapid şi generează mediatori lipidici activi, ce servesc la transmiterea
semnalelor intracelular şi extracelular. Astfel sunt derivaţii acidului arahidonic:
prostaglandine (PG), leucotriene și tromboxani. Acidul arahidonic poate proveni şi
din surse alimentare din acizi graşi esenţiali (ex. acidul linoleic). În toate bolile
inflamatorii a fost identificat un exces de PG (ex. artrita reumatoidă, pneumonii)
şi de aceea una dintre cele mai importante clase de medicamente antiinflamatoare este
cel al inhibitorilor de ciclo-oxigenaza (COX).

3
 Un alt mediator derivat din fosfolipidele de membrană este PAF (platelet
activating factor). Acesta creşte adeziune leucocitară, are proprietăţi chemotactice,
stimulează degranularea şi lanţul respirator celular, este vasoconstrictor şi
bronhoconstrictor, creşte agregarea plachetară. Excesul de PAF induce exagerarea
leziunilor inflamatorii şi de aceea şi PAF a devenit o ţintă terapeutică.

Citokinele sunt un grup mare de proteine cu greutate moleculară mică,

sintetizate şi secretate numai când celulele sunt activate. Ele sunt multifuncţionale
(reglează pozitiv sau negativ) şi acţionează pleiotrop (pe mai multe tipuri de celule).
Citokinele îţi exercită efectul prin legare de receptori specifici de pe celulele ţintă. S-a
constatat că excesul de citokine este implicat în unele condiţii patologice. De
exemplu excesul de IL-1 contribuie la determinarea leziunilor din boala
Alzheimer şi ateroscleroză.
Sindromul de activare macrofagică (MAS) este o complicaţie severă, care
poate surveni in bolile cronice reumatice la copil. Este determinat de creşterea
bruscă a răspunsului inflamator al organismului din cauza hipersecreţiei de citokine
proinflamatorii de tipul TNF-α, interferon-α, interleukina-6 (IL 6), interleukina-10 (IL
10) şi M-CSF (macrofage-colony-stimulating-factor). Toţi aceşti mediatori conduc la
insuficienţa organică multiplă şi necroze tisulare. Nivelul ridicat de citokine
proinflamatorii induce şi citopenie, coagulopatie de consum şi creşterea valorilor
trigliceridelor.

În timpul unei infecții, una dintre primele forme de apărare utilizate de

răspunsul imun înnăscut este un grup de receptori care recunosc modelele moleculare
exprimate de agenții patogeni. Acești receptori pot fi pe suprafața membranei (ex. Toll-
like receptorilor -TLRs) sau în interiorul citoplasmei (ex: Nod-like receptors (NLRs) și
RIG-I-like receptors (RLRs)). NLRs se asamblează și oligomerizează într-o structură
comună, inflamazomul. El promovează maturizarea citokinelor inflamatorii
interleukina 1-β (IL-1β) și interleukina 18 (IL-18). Compoziția exactă a unui inflamazom
depinde de activatorii care inițiază asamblare inflamazomului. Inflamazomul este
responsabil de activarea proceselor inflamatorii și a fost demonstrat că induce
piroptoza celulară. Astfel poate exagera răspunsul inflamator și să inducă leziuni
tisulare (ex. Infarct miocardic, gută, ateroscleroză).

În condiţii de activare celulară, nitric oxid sintetaza inductibilă (iNOS/NOS2)

este exprimată în special în fagocite şi determină sinteza unor cantităţi mari de oxid
nitric (NO) cu funcţie citotoxică. Deficitul de NO scade citotoxicitatea NO-
dependentă şi predispune la infecţii microbiene severe. Excesul de NO, prin
supraproducţie de NOS2, scade recrutarea leucocitelor în focarul inflamator şi
produce leziuni tisulare locale (ex. excesul de NO provoacă leziuni pancreatice şi
duce la diabet zaharat tip1). Excesul de NO indus amplifică şi stresul oxidativ.

4
 Speciile reactive ale oxigenului (SRO) (ex. anionul superoxid, peroxidul de
hidrogen, radicalul hidroxil) pot fi eliberate extracelular din leucocite, după stimulare
prin factori chemotactici, complexe imune sau alţi stimuli inflamatori. Când există o
eliberare extracelulară corespunzatoare, aceasta este utilă pentru că stimulează
expresia chemokinelor, citokinelor şi a moleculelor de adeziune leucocitare, amplifică
cascada inflamatoare.
Excesul de SRO determină stres oxidativ şi are efecte patologice:
• Lezează celulele endoteliale şi astfel creşte excesiv permeabilitatea
vasculară
• Inactivează antiproteazele (ex. proteinele de fază acută) şi astfel creşte
distrugerea matricei extracelulare
• Lezează şi alte tipuri de celule.

2.2. FIZIOPATOLOGIA MODIFICĂRILOR VASCULARE DIN INFLAMAȚIE

Modificările vasculare constă din modificări de calibru, flux sanguin şi
permeabilitate vasculară. Acestea încep imediat după secreţia primilor mediatori,
într-o anumită ordine:
• Prima dată se produce o scurtă vasoconstricţie prin reflex de axon
• Apoi mediatorii inflamatori stimulează vasodilataţia şi în consecinţă creşte
fluxul sanguin local
• Mediatorii induc şi creşterea permeabilităţii vasculare prin contracţia
celulelor endoteliale, ceea ce determină intravascular creşterea vâscozităţii,
scăderea fluxului sanguin şi stază, iar extravascular formarea edemului.
Edemul are funţii utile dacă nu este exagerat:
• Favorizează distrugerea agenţilor patogeni prin migrarea complementului şi
a anticorpilor
• Diluează agenţii patogeni
• Fibrina, prin polimerizare izolează şi localizează procesul inflamator.
Edemul excesiv este nociv:
• Determină obstrucţii (ex. edemul laringelui )
• Determină compresiuni (ex. sindrom de hipertensiune intracraniană în
edemul cerebral)
• Determină disfuncţii de organ (ex. în pneumonie scade difuziunea
oxigenului).

2.3. FIZIOPATOLOGIA MODIFICĂRILOR CELULARE DIN INFLAMAȚIE

Modificările celulare constă din migrarea leucocitelor şi activarea lor de
către mediatorii inflamatori, constituirea infiltratului leucocitar în focarul
inflamator şi distrugerea agentului etiologic şi îndepărtarea ţesutului lezat prin
fagocitoză.
Tulburările răspunsului celular pot fi determinate de deficite cantitative
sau calitative ale leucocitelor.
Deficite cantitative:

5
• Neutropenia este o scădere a numărului de PMN. Poate fi determinată de:
➢ Scăderea producerii de neutrofile
o Defecte ereditare de dezvoltare a măduvei hematogene (ex.
disgenezia reticulată)
o Administrarea de substanţe cu efect depresiv medular
o Leucemii
o Antoanticorpi ce inhibă granulocitopoeza.
➢ Creşterea distrugerii de neutrofile
o Reacţiile autoimune după administrarea unor medicamente
(ex. oxacilina, chinina) induc formarea de anticorpi ce
opsonizează neutrofilele
o În hipersplenism există o distrugere exagerată a celulelor
din sângele periferic.
• Asplenie congenitală sau dobândită (chirurgical, boli maligne).

Deficite calitative
• Deficitele de adeziune leucocitară determină infecţii bacteriene recurente
şi tulburări de vindecare a plăgilor, deoarece scad extravazarea
leucocitelor.
• Deficite de fagocitoză
o Sindromul Job este caracterizat prin deficit de chemotaxie
a neutrofilelor şi lipsa răspunsului inflamator, nivel foarte
crescut de IgE şi eozinofilie. Rezultatul este dezvoltarea
unor infecţii recurente, abcese stafilococice, eczeme cronice
şi otite medii.
o Sindromul leucocitelor leneşe este determinat de
neutropenie şi deficit de răspuns chemotactic al
neutrofilelor. Consecinţa este dezvoltarea unor infecţii
microbiene severe.
o Deficitul de tufstin este determinat de un defect ereditar.
Cum etapa de ingestie a substratului depinde de această
moleculă, rezultă infecţii severe cu C. Albicans, S. Aureus, S.
Pneumoniae.
o Boala granulomatoasă cronică este determinată de
deficitul ereditar de citocrom b, ceea ce determină
imposibilitatea de a genera SRO. De aceea, scade
distrugerea patogenilor prin mecanism citotoxic oxigen-
dependent şi sunt favorizate infecţiile recurente.
o Deficitul de G6PD este un defect X-lincat ce progresează
ca boală granulomatoasă cronică. În plus defectul afectează
şi hematiile, determinând anemie hemolitică.
o Deficitul de mieloperoxidază face ca în prezenţa unei
sinteze normale de superoxid şi peroxid de hidrogen

6
 citotoxicitatea neutrofilelor să fie redusă şi să crească
susceptibilitatea la infecţii cu C. Albicans şi S. Aureus.
o Sindromul Chediak-Higashi se caracterizează prin
existenţa unor lizozomi giganţi, care pot fuziona cu
fagozomii, dar nu îşi pot elibera conţinutul. Aceasta face ca
distrugerea patogenilor să fie redusă. Clinic apar infecţii
piogene recurente severe şi albinism.
• Leziunile tisulare induse de fagocite sunt determinate de eliberarea
extracelulară a compuşilor citotoxici fagocitari prin mai multe mecanisme:
• Regurgitare = înainte de ingestia completă, vacuola fagocitară
rămâne deschisă spre exterior şi se elimină extracelular enzimele
lizozomale
• Fagocitoză frustrată = un substrat prea mare, ce nu permite ingestia
completă (ex. complexe imune) de către fagocitele face ca enzimele
lizozomale să fie eliberate în mediul extracelular
• Fagocitoza de suprafaţă = ingestia nu se poate face pentru că ţinta
este fixată pe o suprafaţă plată rezistentă şi enzimele lizozomale sunt
eliberate în mediul extracelular
• Eliberare de compuşi citotoxici din cauza lezării fagocitelor de către
substanţe membranolitice (ex. cristale de uraţi).

2.4. FIZIOPATOLOGIA RĂSPUNSULUI SISTEMIC DE FAZĂ ACUTĂ

Citokinele inflamatorii difuzează la nivelul întregului organism şi modifică
nespecific funcţia tuturor ţesuturilor. Aceste modificări au drept scop favorizarea
modificărilor locale inflamatorii pentru restaurarea homeostaziei organismului:
• Răspunsul SNC de fază acută determină modificări comportamentale
(anorexie, somnolenţă, astenie, oboseală) şi febra
• Răspunsul medular de fază acută duce la apariţia leucocitozei cu neutrofilie şi
a trombocitozei
• Răspunsul hepatic de fază acută determină sinteza proteinelor de fază acută.
Acestea sunt de tip pozitiv (creşte sinteza lor) sau negativ (se reduce sinteza
lor). Datorită acestora apare sechestrarea fierului şi anemia feriprivă.
• Răspunsul endocrin de fază acută determină creşterea gluconeogezei, a
catabolismului lipidic şi proteic.
Proteinele de fază acută au funcţii importante pentru evoluţia inflamaţiei:
• Inhibă proteazele extracelulare, factorii coagulării, fibrinoliza
• Modulează funcţia celulelor imune
• Neutralizează şi favorizează îndepărtarea compuşilor nocivi din circulaţie.
Rezoluţia răspunsului de fază acută este asigurată de:
• Viaţa scurtă a citokinelor
• Citokine cu funcţie inhibitoare (ex. IL-4, IL-10)
• Anticorpi inhibitori sau alţi inhibitori ai citokinelor
• Efectul inhibitor al insulinei şi a altor hormoni (glucagon, epinefrină).

7
 Numeroase studii au evidenţiat că există o strânsă corelaţie între
proteinele de fază acută şi severitatea unor boli inflamatorii:
• În artrita reumatoidă creşterea persistentă a proteinelor de fază acută
este asociată cu deteriorarea funcţională
• În infarctul miocardic creşterea persistentă a proteinelor de fază acută
este asociată cu necroză tisulară
• La pacienţii cu depresii, manii, schizofrenie s-a identificat o creştere a
proteinelor de fază acută pozitive şi o scădere a celor negative.

2.5. EVOLUŢIA INFLAMAŢIEI ACUTE

În general, inflamaţia acută poate evolua spre:
• Vindecare
• Formarea de abcese
• Fibroză
• Cronicizare.
Evoluţia inflamaţiilor acute depinde şi de factori locali sau sistemici indirecţi:
• Factori locali ce pot prelungi răspunsul inflamator:
o Corpi străini
o Infecţii
o Mobilitate excesivă în zona procesului inflamator
o Perfuzie redusă
o Stază venoasă.
• Factori sistemici ce scad eficienţa inflamaţiilor acute:
o Nutriţia
▪ Deficitele proteice scad apărarea imună şi reacţiile
inflamatorii, reduc vindecarea plăgilor
▪ Deficitul de vitamină C inhibă secreţia de colagen din
fibroblaşti
▪ Deficitul de vitamină A scade proliferarea şi diferenţierea
epiteliilor
▪ Deficitul de zinc reduce răspunsul inflamator și imun
deoarece este cofactor important al multor enzime
o Hormonii steroizi inhibă vindecarea
o Deficitul imun al vârstnicilor influenţează negativ evoluţia
inflamaţiei
o Diabetul zaharat se asociază cu deficit imun, tulburări de perfuzie
tisulară şi neuropatie, care împreună determină o evoluţie
nefavorabilă a inflamaţiilor.

Suprimarea inflamației acute prin îndepărtarea sau dezactivarea mediatorilor și a celulelor

efectoare permite gazdei să repare țesuturile deteriorate prin elaborarea de factori de creștere
corespunzători și citokine. Mecanismele precise care controlează trecerea de la căi predominant

8
pro-inflamatoare la cele antiinflamatoare nu sunt pe deplin înțelese. Cu toate acestea, ca și în
generarea inițială a unui răspuns inflamator, componentele rezoluției includ:
• răspuns celular (apoptoză)
• formarea de mediatori solubili (cum ar fi citokine antiinflamatorii și antioxidanți)
• producerea de efectori direcți (cum ar fi inhibitorii de protează).
Deficitul apoptozei sau chiar persistența celulelor apoptotice poate contribui la progresul
bolilor cronice inflamatorii și autoimune cum ar fi SLE.
La fel ca și citokinele care inițiază și induc răspunsul inflamator, o gamă suplimentară de
citokine au în principal activitățile antiinflamatoare (de exemplu, TGF-p, IL-4, IL-10 și IL-13).
Lipsa echilibrului între citokinele proinflamatorii și antiinflamatorii este de importanță vitală în
patogeneza bolilor inflamatorii (de exemplu, artrita reumatoidă). Terapia biologică este un tip
de tratament care implică neutralizarea citokinelor proinflamatorii, utilizarea citokinelor
antiinflamatorii și inhibarea adeziunii neutrofilelor.
COX2 indus de mediatorii pro-inflamatori apare devreme și poate contribui la
răspunsurile inflamatorii. In faza de rezoluție expresia COX2 poate împiedica activarea NF-KB.
Există o gamă largă de sisteme de apărare antioxidantă pentru a proteja celulele de efectele
SRO și SRN. Producția insuficientă de antioxidanți intracelulari poate suprima răspunsurile
limfocitelor (ex. artrita reumatoidă). SRO pot afecta ADN-ul. Dacă începe deteriorarea ADN-ului,
apoptoza va fi excesivă. Mutațiile induse de SRO sau SRN în inflamația cronică se pot acumula în
timp și în cele din urmă pot duce la substituții de aminoacizi în proteinele cheie de reglare (de
exemplu, colita ulcerativă, boala neoplazică).
Un mecanism specializat pentru inhibarea funcției metaloproteinazelor matriceale
(MMP), inhibitorii metaloproteinazelor tisulare - TIMP, a evoluat și poate fi indus în timpul
fazei reparative a inflamației. Exemple de stări de boală cu un echilibru nefavorabil între TIMP și
MMP sunt pierderea cartilajului în artrită și favorizarea metastazelor tumorale.
Sepsisul și sindromul de răspuns inflamator sistemic (SIRS) sunt asociate cu o
producție exacerbată de mediatori pro- și antiinflamatori care sunt produși în principal în
țesuturi. Deși un proces sistemic, evenimentele diferă de la organ la organ și de la organ la
sângele periferic, conducând la conceptul de compartimentalizare. Toți mediatorii contribuie
sinergic la leziuni tisulare, disfuncții ale organelor și eventual la letalitate. Deși mediatorii
antiinflamatori predomină în fluxul sanguin pentru a evita apariția unor focare inflamatorii noi,
prezența lor în țesuturi nu este întotdeauna suficientă pentru a preveni inițierea unui răspuns
inflamator dăunător în diferite compartimente. Debutul sepsisului este asociat cu răspunsul
hiperinflamator mediat de celulele imune infiltrate. Aceste evenimente hiperinflamatorii conduc
la leziuni tisulare, epuizare imună și, în cele din urmă, imunosupresie care duce la insuficiență
multiorganică și la deces. Dereglarea imunitară observată în sepsis corespunde unei
reprogramări a leucocitelor circulante.
!!! Sepsisul prezintă două sindroame clinice distincte, dar legate, șoc septic
acut și sepsis sever. Sindromul șocului septic acut apare brusc, iar pacientul moare în
24-48 de ore și se datorează unei supraproducții bruște a factorului-necroză tumorală-
a (TNF-a). În contrast, sepsisul sever are o durată prelungită pe mai multe săptămâni
și determină doar semne minime de inflamație sau necroză. Unii pacienți cu sepsis
sever vor dezvolta în cele din urmă șoc septic. Astfel, atât sepsisul sever și șocul septic
acut pot să apară la același pacient, dar la diferite perioade de timp, ceea ce indică
faptul că mediatorii cauzali ai acestor două faze ale aceleiași boli sunt probabil diferiți.

9
 Inflamația cronică este un răspuns independent și nu o continuare a inflamației acute.
Cronicizarea este determinată de :
• Infecţii persistente cu agenţi patogeni cu toxicitate redusă, dar care induc o
hipersensibilitate întârziată (ex. Treponema pallidum)
• Expunerea prelungită la agenţi inflamatori (ex. particulele de siliciu determină silicoza)
• Reacţii autoimune (ex. artrita reumatoidă, LED)
• Episoade recurente de inflamație acută

În inflamaţiile cronice există o continuă recrutare tisulară de macrofage. Acestea sunt

activate, eliberează produşi cu efect citotoxic, ceea ce duce la distrugeri tisulare şi fibroză.
În proinflamație diverși mediatori activează cronic sinteza mediatorilor proinflamatori
la un nivel redus, dar susținut și favorizează astfel apariția unor complicații (ex tromboze,
ateroscleroza, hipertensiune). Proinflamația implică căi complexe care includ răspunsul la stres,
proteinele de stres, NF-kB, iNOS și activarea / inducerea radicalilor liberi. Aceasta poate
reprezenta o precondiție comună în diferite stări de boală. De obicei proinflamația ameliorează
fenomenele dăunătoare sau subiectiv neplăcute legate de boală, dar pot avea în plus capacitatea
de a exercita efecte dăunătoare. Acest lucru poate să apară atunci când o provocare devine
copleșitoare, când echilibrul fin între diferitele mecanisme anti- și proinflamatorii nu poate fi
păstrat, când sunt prezentate procese fiziopatologice cronice. Astfel ce crede că proinflamarea
joacă un rol în patogeneza bolilor infecțioase și parazitare, a bolilor cardiovasculare, a bolilor
inflamatorii intestinale, a bolilor autoimune (artrita reumatoidă, scleroza sistemică, miastenia
gravis, lupusul eritematos sistemic sau cutanat), a diabetului zaharat tip 1, în scleroza multiplă,
bolile Alzheimer și Parkinson.
Mai mulți factori de risc asociați cu inflamația cronică promovează răspunsul
proinflamator la nivel scăzut:
• Vârsta: Vârsta în creștere este corelată pozitiv cu nivelurile ridicate ale mai multor molecule
inflamatorii. Creșterea asociată vârstei în moleculele inflamatorii poate fi datorată disfuncției
mitocondriale sau acumulării de radicali liberi și altor factori legați de vârstă, cum ar fi creșterea
grăsimii corporale viscerale.
• Obezitatea: Multe studii au arătat că țesutul adipos este un organ endocrin, secretor de
adipokine și alți mediatori inflamatori. Unele rapoarte arată că indicele de masă corporală a
unui individ este proporțional cu cantitatea de citokine proinflamatorii secretate.
• Dieta: Dieta bogată în grăsimi saturate, grăsimi trans, sau zahăr rafinat este asociată cu o
producție mai mare de molecule pro-inflamatorii, în special la persoanele cu diabet zaharat sau
persoanele supraponderale.
• Fumatul: Fumatul de țigări este asociat cu scăderea producției de molecule antiinflamatorii și
inducerea inflamației.
• Hormoni sexuali scăzuți: Studiile arată că hormonii sexuali precum testosteronul și estrogenul
pot suprima producerea și secreția mai multor markeri proinflamatori și s-a observat că
menținerea nivelurilor hormonilor sexuali reduce riscul unor afecțiuni inflamatorii.
• Tulburări de somn și stresul: Atât stresul fizic, cât și cel emoțional sunt asociate cu eliberarea
de citokine inflamatoare. Stresul poate provoca, de asemenea, tulburări de somn.
Cele mai multe dintre caracteristicile inflamației acute continuă în inflamația cronică,
incluzând vasodilatația, creșterea fluxului sanguin, permeabilitatea capilară și migrarea
neutrofilelor în țesutul afectat. Cu toate acestea, compoziția leucocitelor din sânge se schimbă și
macrofagele și limfocitele încep să înlocuiască neutrofilele cu durată scurtă de viață. Astfel,
semnele distinctive ale inflamației cronice sunt infiltrarea celulelor inflamatorii primare, cum ar

10
fi macrofagele, limfocitele în țesutul afectat, producând citokine inflamatorii, factori de creștere,
enzime care contribuie la progresia leziunilor tisulare. Deși inflamația cronică progresează în
tăcere, aceasta este cauza majorității afecțiunilor cronice și reprezintă o amenințare majoră
pentru sănătatea și longevitatea indivizilor.

3. TULBURĂRILE TERMOREGLĂRII

Termoreglarea este ansamblul mecanismelor ce asigură menţinerea unei

temperaturi centrale normale. Valoarea temperaturii centrale normale la adult este de
36,80,4 0C. Ea prezintă o scădere în jurul orei 6 şi o creştere la orele 16-18. Maximele
normale sunt: 37,20C la 6 a.m.; 37,70C la 4 p.m.
Temperatura corporală este fin reglată, deoarece ea influenţează funcţia celulară.
Acest reglaj asigură echilibrul între mecanismele de termoliză şi termogeneză.
Termoliza este favorizată de vasodilataţia periferică şi este realizată prin mecanisme
fizice (radiaţie, conducţie, convecţie şi evaporare) la nivelul tegumentelor şi prin aerul
respirat. Termogeneza este asigurată de creşterea tonusul muscular, stimularea
apariţiei frisonului termic şi metabolismul bazal. Vasoconstricţia contribuie la
conservarea căldurii corporale. Pe lângă aceste mecanisme implicate în termoreglare
activate în mod reflex, mai apar modificări comportamentale (ex. felul cum se îmbracă,
adăpostirea în spaţii potrivite), care contribuie la adaptarea la schimbările de
temperatură.
Centrul termoreglării, “termostatul hipotalamic”, este reprezentat de nucleii
specifici din hipotalamusul anterior (preoptic) şi hipotalamusul posterior. În ambele
zone ajung două tipuri de stimuli termici: influxul nervos de la neuronii periferici
asociaţi receptorilor pentru cald/rece şi temperatura sângelui ce irigă aceste zone. În
condiţii de mediu neutru termic, termogeneza depăşeşte necesarul pentru menţinerea
temperaturii corporale la 370C şi echilibrul este asigurat de termoliză (fig.1).
Răspunsurile iniţiale faţă de modificarea temperaturii corporale centrale, sunt
determinate de sistemul nervos vegetativ, iar cele întârziate de sistemul endocrin. În
cazul expunerii la temperaturi scăzute sistemul nervos vegetativ reacţionează prin
eliberarea de norepinefrină, care creşte termogeneza. În acelaşi timp se conservă
căldura prin stimularea vasoconstricţiei. Dacă expunerea se prelungeşte creşte
eliberarea de TRH, TSH şi hormoni tiroidieni, ceea ce creşte semnificativ metabolismul
bazal. Astfel, în funcţie de nevoi, se reglează pierderea (vasodilataţie, sudoraţie),
conservarea căldurii (vasoconstricţie) sau producerea de căldură.
Există unele variaţii fiziologice ale temperaturii corporale:
• La femeile adulte, înainte de ovulaţie temperatura matinală creşte şi rămâne aşa
până la ciclu.
• În timpul sarcinii, temperatura femeilor suferă modificări fiziologice datorită
profilului hormonal de sarcină.

11
• Modificările sezoniere ale temperaturii corporale sunt expresia modificărilor
metabolice ce apar drept consecinţă a modificărilor sezoniere ale secreţiei glandelor
endocrine.
• Postprandial datorită intensificării metabolismului creşte temperatura corporală.
Tulburarea temperaturii corporale poate lua diferite aspecte:
• Creşteri
o Febră
o Hipertermie
• Scăderi –
o Anapirexie
o Hipotermie

3.1. FEBRA
Reacţia febrilă este o reacţie de apărare, nespecifică şi generală:
• Este reacţie de apărare pentru că stimulează apărarea imună a organismului
• Este nespecifică pentru că mecanismul febrei este acelaşi independent de
natura etiologiei
• Este generală pentru afectează funcţia întregului organism.
Principalele caracteristici ale febrei sunt:
• se stabileşte un nou nivel funcţional al centrului termoreglării, la o valoare
superioară temperaturii corporale normale
• se menţine echilibrului termogeneză-termoliză raportat la noul nivel al
temperaturii
• se păstrează variaţia circadiană a temperaturii corporale.
Factorii etiologici ai reacţiei febrile se numesc factori piretogeni. Ei pot fi de
origine exogenă sau endogenă.

Grup de factori piretogeni Exemple de factori piretogeni

agenţi patogeni bacterii, paraziţi, virusuri
produşi biologici exotoxine, endotoxine
proteine străine proteine animale, vegetale
produşi de distrucţie tisulară infarct, intervenţii chirurgicale, traumatisme
complexe imune cu complement
afecţiuni centrale hipotalamice tumori, accidente vasculare cerebrale, inflamaţii
tulburări psihice
deshidratări masive
iatrogen soluţii hipertone i.v., hormoni tiroidieni
metaboliţi ai hormonilor steroizi
acizii biliari
citokine IL-1, IL-1, IL-6, IL-8, TNF, TNF şi IFN.

12
Fiziopatologia reacţiei febrile
Fiziopatologia reacției febrile descrie tulburările ce pot apare in timpul febrei.
În condiţii fiziologice, sub acţiunea factorilor piretogeni sunt activate celulele
organismului gazdă, în special macrofagele tisulare şi monocitele circulante, local sau
sistemic. Ca urmare, în acestea este stimulată sinteza şi secreţia de citokine. Dintre ele
unele au şi funcţia de factori piretogeni endogeni. De la nivelul la care au fost eliberate,
citokinele piretogene trec în circulaţie în cantitate de pg/ml şi ridică nivelul funcţional
al „termostatului hipotalamic”. Au fost identificate patru mecanisme de inducere a
febrei.
1. transportul transendotelial şi difuzia prin lamina bazală a citokinelor la nivelul
barierei hemato-encefalice
2. trecerea citokinelor prin orificiile capilarelor fenestrate din zona preoptică a
hipotalamusului anterior (organum vasculosum lamine terminalis - OVLT)
3. sub acţiunea citokinelor piretogene celulele endoteliale din OVLT eliberează PGE 2,
care difuzează şi stimulează în neuronii din centrul termoreglării
4. la doze foarte mici pirogenii endogeni secretaţi de celulele Kupffer activate
stimulează terminaţiile vagale şi prin intermediul acestora acţionează pe centrul
termoreglării.

Figura: Mecanismele inducerii febrei

13
 Ridicarea nivelului funcţional al centrului termoreglării determină activarea
mecanismelor de conservare a căldurii (vasoconstricţie prin mecanism simpatic) şi de
termogeneză, pentru a aduce temperatura corporală periferică la valoarea noului nivel
funcţional al centrului termoreglării. Astfel apare reacţia febrilă.
Durata şi intensitatea reacţiei febrile este reglată în condiţii fiziologice de mai
multe mecanisme antipiretice. În primul rând efectul citokinelor piretogene durează
aproximativ 30 min, deoarece ele au viaţă scurtă. În același timp norepinefrina
stimulează şi eliberarea unor mediatori cu efect antipiretic (ex. ADH, MSH-, CRH). Au
fost identificate şi alte substanţe endogene cu efect antipiretic: antagonişti ai citokinelor
sau inhibitori ai citokinelor: antagonişti ai receptorilor pentru IL-1 (IL-1Ra); proteine ce
leagă TNF (fragment de receptor pentru TNF); IL-4, Il-10. Nu se ştie însă care este
ponderea acestor factori endogeni în reglarea reacţiei febrile.
Excesul de mediatori piretogeni sau deficitul de mediatori anti-piretogeni
pot determina sindroame febrile patologice prin durata prelungită sau prin intensitatea
crescută.
După dispariţia piretogenilor endogeni sau blocarea formării derivaţilor acidului
arahidonic (ex. cu aspirină), nivelul funcţional al centrului termoreglării revine la
normal şi are loc stimularea mecanismelor de termoliză, pentru a readuce temperatura
corporală la valoarea normală.
Din punct de vedere evolutiv au fost separate 4 stadii ale reacţiei febrile, fiecare
având un potential patogenetic specific:
1. Perioada de latenţă a febrei este intervalul de la debutul acţiunii agentului
etiologic până la comutarea funcţională a centrului termoreglării la un nivel superior şi
începerea creşterii temperaturii corporale. Durata depinde de agresivitatea
agentului etiologic cât şi de reactivitatea gazdei (ex. sinteza, eliberarea si
catabolizarea mediatorilor).
2. Perioada de creştere a febrei începe când sunt activate mecanismele de
conservare a temperaturii şi termogeneză sub acţiunea noului nivel funcţional al
centrului termoreglării, până când temperatura centrală ajunge la acest nou nivel.
Evenimentele sunt asemănătoare celor din adaptarea la frig şi de aceea se numeşte şi
stadiul rece.
Ridicarea nivelului funcţional al centrului termoreglării activează centrii
vasomotori şi rezultă vasoconstricţie periferică. Prelungirea vasoconstricţiei poate
declanşa verigi patogenetice secundare prin activarea sistemului renină-
angiotensină-aldosteron şi scăderea perfuziei renale, cardiace, respiratorii, poate
induce ischemie tisulară.
În plus sunt activate mecanismele de termogeneză. Prelungirea acestora poate
determina acidoză metabolică. La nou născut creşterea termogenezei se face fără
frison deoarece se face pe seama lipolizei grăsimii maro. În unele cazuri creşterea
febrei se datorează doar scăderii termolizei şi nu implică şi creşterea termogenezei. În
aceste situaţii nici adulţii nu frisonează.
3. Perioada de stare a febrei reprezintă intervalul în care temperatura se
menţine relativ constantă în jurul noului nivel funcţional prin stabilirea unui nou

14
echilibru termoliză-termogeneză. Faţă de acest nivel funcţional superior, organismul
dispune de posibilitatea de a se adapta la modificări termice, dar limitele de adaptare la
cald se reduc corespunzător cu valoarea noului nivel termic. Prelungirea acestei etape
poate determina deficite energetice, pierderi de apă şi electroliţi, acidoză
metabolică.
În perioada de stare pot apare mecanisme patogenetice secundare în funcţie de
intensitatea sau durata febrei:
• Temperaturi >410C denaturează proteinele. Cele mai sensibile ţesuturi din
acest punct de vedere sunt SNC şi miocardul. Din acest motiv la unii copii mici
febra peste 410C determină apariţia unor crize convulsive. În general, când
această temperatură este depăşită apare delirium. Febra de peste 41,5 0C se
numeşte hiperpirexie. La peste 420C se instalează stare de inconştienţă şi se
produc leziuni cerebrale permanente, iar la peste 430C supravieţuirea este
rară.
• În timpul reacţiei febrile creşte catabolismul proteinelor, în special în
musculatura striată şi matricea osoasă. Acţiunea proteolitică a piretogenilor
endogeni este mediată tot de creşterea producţiei de prostaglandine. O
creştere cu 10C creşte proteoliza cu 15%. De aceea febra cu temperaturi
ridicate se poate însoţi de:
o scăderea masei musculare striate
o proteoliza matricei proteice osoase şi eliberarea de Ca++ din os, ceea ce
poate favoriza apariţia litiazei renale secundare.
Prin suprasolicitarea funcţiilor vitale durata prelungită a reacţiei febrile poate
determina şi decompensarea unor disfuncţii preexistente (ex. Insuficienţă cardiacă,
insuficienţă respiratorie).
4. Perioada de scădere a febrei începe în momentul în care a încetat producerea
de piretogeni endogeni care să menţină noul nivel funcţional hipotalamic şi se termină
când se ajunge la temperatuta corporală normală. Aceste modificări apar deoarece
atunci când agentul etiologic a fost îndepărtat se întrerupe eliberarea de citokine
piretogene. Rezultă astfel revenirea la normal a centrului termoreglării. Faţă de acest
nivel al centrului termoreglării temperatura corporală este crescută şi de aceea se
declanşează mecanisme de creştere a termolizei: vasodilataţie şi creşterea secreţiei
sudorale (tegumente calde, roşii, umede). Scăderea febrei se poate face lent (lizis) sau
brusc (crizis).
În această perioadă mecanismele patogenetice secundare se datorează scăderii
volumului sanguin circulant fie prin deshidratare, fie prin vasodilataţie periferică, în
funcţie de durata şi intensitatea proceselor de scădere a febrei.
Obs.!!! În tulburări hipotalamice induse de traume, hemoragii, tumori sau alte cauze
intrinseci, pot apare anomalii de termoreglare prin ridicarea (febră hipotalamică) sau
coborârea nivelului funcţional al centrului termoreglării. Aceşti pacienţi nu răspund
corespunzător la variaţiile temperaturii mediului (o scădere uşoară a temperaturii
ambientale duce la o reducere rapidă a nivelului temperaturii centrale) şi nu mai
prezintă variaţii circadiene ale temperaturii.

15
3.2. HIPERTERMIA
Se consideră hipertermie creşterea temperaturii corporale peste nivelul
normal, în timp ce nivelul funcţional al centrului termoreglării nu este modificat. În
hipertermie sunt depăşite posibilităţile organismului de termoliză şi se acumulează
căldura. De aceea antipireticele nu sunt eficiente în hipertermie.
Hipertermia poate avea cauze externe (mediu cu temperaturi crescute) sau
interne (creşte producerea de căldură), la care se pot adăuga factori care împiedică
pierderile de căldură: haine, obezitate, deshidratare, vârstă înaintată (scade sudoraţia),
boli cronice, boli cardiace, factori iatrogeni.
Hipertermiile pot fi de mai multe tipuri:
Tipuri de Cauze Mecanisme
hipertermie
1. Benignă - efort fizic excesiv - scade termoliza prin sudoraţie
în mediu cald şi
umed - termogeneza depăşeşte termoliza
- exces de hormoni
catabolizanţi: - descărcare de adrenalină, ce determină
tirotoxicoză, vasoconstricţie periferică
feocromocitom - pierde termoliza prin vasodilataţie
- stres emoţional
- modificarea echilibrului acido-bazic al LCR,
- secţiuni medulare ceea ce stimulează eliberarea aminelor biogene
cervicale sau tora- - modificarea raportului termoliză/
cice termogeneză
- traumatisme
cranio-cerebrale

- deshidratări
hipertone
2. Severă - şocul caloric - deshidratare şi/sau depleţie de sare
- anhidroză - este redusă activitatea glandelor sudoripare,
mai ales după efort
3. Malignă - congenitală - defect ereditar de transport ce determină
eliberarea calciului din reticulul sarcoplasmic
după administrarea de anestezice inhalatorii
(ex. halotan, enfluran) şi miorelaxante
(succinilcolina), ceea ce creşte metabolismul
musculaturii striate, rigiditate, rabdomioliză şi
acidoză
- inhibarea receptorilor dopaminergici centrali
hipotalamici după administrare de fenotiazide

16
 - sindrom şi alte medicamente, cu sporirea producerii de
neuroleptic malign căldură

!!! Hipertermiile trebuie deosebite de tulburările induse de acţiunea locală a

temperaturilor crescute, cum ar fi insolaţia (căldura solară acţionează asupra
extremităţii cefalice şi determină tulburări datorită vasodilataţiei) şi arsurile. În aceste
situaţii apar tulburări de perfuzie locală, ischemie şi răspuns inflamator. Dacă
fenomenele sunt severe se poate asocia şocul caloric.

În timpul unui episod febril, un ambient prea cald şi efortul fizic pot determina
hipertermia febrilă. Aceasta se datorează reducerii posibilităţii de adaptare la cald în
timpul febrei.

3.3. HIPOTERMIA
Dacă scade temperatura corporală sunt activate mecanismele de conservare a
căldurii şi termogeneza. Când acestea nu pot compensa deficitul termic şi temperatura
centrală coboară sub 350C, apare hipotermia. Nivelul funcţional al centrului
termoreglării nu este modificat în hipotermie.
!!! În unele situaţii patologice pirogenii pot determina sinteza unor pirogeni endogeni (ex.
PGD2, PGJ2) care coboară nivelul funcţional al centrului termoreglării şi astfel induc
anapirexia (opusul febrei).

Hipotermia poate fi: primară, rezultată prin expunere la frig sau secundară
altei tulburări primare; accidentală sau indusă; acută sau cronică.
Cel mai frecvent hipotermia are o etiologie multifactorială. Există o serie de
factori de risc pentru hipotermie:
• Vârstele extreme (bebeluşii au suprafaţa corporală mare raportat la rata
metabolismului şi ţesut subcutanat subţire; vârstnicii au capacitate de termoreglare
limitată)
• Etilism (inhibarea mecanismelor nervoase de reglare a temperaturii corporale)
• Malnutriţie (scade sursa de energie pentru termogeneza, scade izolarea termică
naturală)
• Nivel socio-economic scăzut
• Afecţiuni psihice şi tratamente psihotrope (inhibarea centrilor termoreglării)
• Hipotiroidism (scade metabolismul bazal).
Hipotermia poate fi indusă de două grupe de mecanisme:
1. Pierderi crescute de căldură
o Mediu cu temperaturi foarte scăzute (ex. imersie în apă la 5-100C)
o Creşterea circulaţiei tegumentare şi scăderea conservării căldurii (ex.
arsuri, psoriazis)
o Iatrogen (ex. pacienţi neacoperiţi).
2. Scăderea termogenezei
o Malnutriţie
17
 o Stare septică
o Hipotiroidism
o Insuficienţă hepatică
o Uremie
o Cetoacidoză diabetică
o Leziuni hipotalamice
o Leziuni ale coloanei vertebrale la nivelul T1 sau mai sus (blochează
frisonul termic)
o Alcoolul (inhibă frisonul, determină vasodilataţie periferică, scade
gluconeogeneza hepatică)
o Medicamente ce inhibă frisonul (ex. barbiturice, benzodiazepine)
o Hipotermia episodică spontană (agenezia corpus callosum cu
hiperhidroză şi lipsa frisonului).
Hipotermia acută evoluează în trei stadii de severitate:
1. Hipotermia uşoară (35-32,20C) sau stadiul de excitare, în care mai funcţionează
o parte din mecanismele de adaptare la frig, dar apar disfuncţii ale celor mai
sensibile organe şi ţesuturi la deficitul de oxigen şi acidoză metabolică:
• Frisonul şi stimularea metabolismului sunt maxime (creşte secreţia hormonilor
steroizi, tiroidieni şi de catecolamine), se utilizează resursele de glucoză
• Vasoconstricţia induce tahicardie, ceea ce creşte presiunea arterială; datorită
vasoconstricţiei periferice şi inhibării ADH apare diureza de frig.
• La nivelul SNC apar: amnezie, apatie, disartrie şi tulburări de comportament.
• Hipoxia şi acidoza produse de tulburările circulatorii şi metabolismul crescut
determină tahipnee şi creşterea consumului de oxigen; pe căile respiratorii apare
bronhoreea şi bronhospasme.
2. Hipotermia medie (32,2-280C) sau stadiul de epuizare:
Mecanismele de adaptare sunt depăşite, se epuizează resursele de glucoză şi apar
tuburări tisulare induse de deficitul energetic şi hipoxie tisulară:
• Scade gradul de conştienţă, apar halucinaţii, anomalii EEG, hiporeflexie, rigiditate
• Hipoventilaţie şi reducerea consumul de oxigen
• Scăderea frecvenţei cardiace şi a debitului cardiac, aritmii atrio-ventriculare,
anomalii ECG
• Tulburarea transportului tubular de apă şi sodiu şi scăderea reabsorbţiei.
• Hipoperistaltism pe tractul digestiv şi reducerea metabolismului hepatic.
3. Hipotermia severă (<280C) sau stadiul de paralizie, este etapa in care suferinţa
celulară este avansată, tulburările funcţionale sunt severe, se pot asocia leziuni
tisulare şi apar insuficienţele de organ:
• Se dezvoltă coma hipotermică, cu abolirea reflexelor pupilare, lipsa motricităţii,
areflexie periferică
• Edem pulmonar, apnee
• Aritmii ventriculare, hipotensiune , până la asistolie
• Oligurie
• Risc de pancreatită acută şi scăderea răspunsului la insulină (hiperglicemie).

18
 !!! În timpul hipotermiei scăderea perfuziei tisulare determină apariţia acidozei, iar
aceasta favorizează hipokalemia prin migrarea intracelulară a K+. Pe de alta parte
leziunile celulare (ex. rabdomioliza) predispun la hiperkaliemie prin eliberare de K+ din
celulele lezate. De aceea dezechilibrul potasiului este un posibil factor de risc în
hipotermii.
!!! În hipotermii hemostaza este deficitară deoarece temperatura scăzută inhibă
activarea factorilor coagulării de pe calea intrinsecă. Pe de altă parte, migrarea
intratisulară a apei duce la edeme, creşterea hemoconcentraţiei şi predispune la
tromboze. De aceea există riscul de CID (coagulare intravasculară diseminată).

!!! Degerăturile sunt traume tisulare induse de acţiunea locală a temperaturilor scăzute
şi nu fac parte din hipotermii.

Cu cât temperatura este mai scăzută cu atât ţesuturile pot tolera mai bine
hipoperfuzia (e.g., la 300C, 10-15 minute; la 180C, 60-90 minute). Acest fenomen este
utilizat prin hipotermia indusă terapeutic în chirurgia cardiacă şi neurochirurgie.
Leziunile induse de hipotermie pot determina sechele permanente, cum ar fi
insuficienţă cardiacă, renală, hepatică, pancreatică şi disfuncţii neurologice.

19