ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA PIELII

LEZIUNI ELEMENTARE CUTANEO-MUCOASE

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA PIELII

Dermatologia

tegumente şi mucoase accesibile inspecţiei

venerologia se referă la patologia infecţiilor transmisibile pe cale sexuală

dermatologia se află la intersecţia a numeroase specialităţi medicale (medicină internă, boli infecţioase,
oncologie, reumatologie, chirurgie generală, neurologie...)

Istoric

Prof. Ferdinand Hebra (1816-1880)

- Viena

- dermatologia ştiinţifică

Prof. Mihail Petrini Galaţi (1846-1926)

- primul profesor din România

- histologie

- dermatologie-sifiligrafie

Acad. Constantin Levaditi (1874-1954)

- terapia sifilisului cu bismut

- fondatorul virusologiei

Organul cutanat

suprafaţa: 1,5 – 2 m2, greutate: 1/15 din greutatea corpului

grosime: 0,2 mm pleoape - 5 mm plantă

culoare determinată de

dispersia luminii prin grosimea epidermului

cantitatea de melanină din epiderm şi derm

vascularizaţia dermului superficial

cantitatea de caroten şi săruri biliare din piele

organ multistratificat, complex ce produce câteva structuri derivate, specializate, numite anexe: foliculi
piloşi, unghii, glande sudoripare, glande sebacee
alcătuit în trei straturi: epiderm, derm, hipoderm

Embriologie

pielea şi anexele derivă din ectoderm

dermul derivă din mezoderm

sistemul pigmentar cutanat derivă din neuroectoderm

EPIDERMUL

epiteliu stratificat ce se reînoieşte continuu şi prezintă diferenţiere progresivă dinspre bază spre
suprafaţă (procesul de keratinizare)

ciclul de înlocuire totală (turn-over celular) este de 28 zile

celule conţinute

keratinocite

melanocite

celule Langerhans

celule Merkel

Keratinocitul

90-95% din celulele epidermice

structura sa se modifică pe măsură ce este împins spre straturile cutanate superficiale

conţine filamente intermediare de keratină grupate în fascicule care străbat citoplasma de la membrana
nucleară la desmozomii şi hemidesmozomii membranei celulare

keratinele

au rol structural (citoschelet)

au fost identificate 30 de tipuri

Keratinocitul

keratinizarea implică:

1. pierderea capacităţii de proliferare a celulei

2. creşterea dimensiunilor celulei şi aplatizarea ei

3. formarea / reorganizarea / eliminarea unor organite

4. sinteza unor proteine şi lipide

5. modificarea membranei celulare, a Ag şi receptorilor

 6. deshidratare

rezultatul final al keratinizării este corneocitul ce conţine filamente de keratină şi matrice proteică (rol
de barieră)

în funcţie de stadiul de diferenţiere keratinocitele formează următoarele straturi:

BAZAL  SPINOS  GRANULAR  CORNOS

STRATUL BAZAL

keratinocite mitotic active (keratinoblaste)

celule columnare, flexibile se

divid şi migrează

hemidesmozomi; desmozomi

strat bazal -> strat cornos = 14 zile

strat cornos -> descuamare = 14 zile

STRATUL SPINOS

keratinocitele prezintă numeroşi desmozomi

forma, structura şi proprietăţile keratinocitelor din acest strat depind de nivelul la care se găsesc:

celulele spinoase suprabazale sunt poligonale

celulele din straturile superioare care sunt mai mari, mai plate şi conţin organite noi – granulele
lamelare

STRATUL GRANULAR

2 – 3 straturi de celule

granule bazofile de keratohialin (caracteristice)

granule lamelare (vizibile şi la nivelul zonei superioare a stratului spinos)

celulele granulare conţin enzime necesare în distrugerea unor organite celulare proprii, inclusiv nucleul

STRATUL GRANULAR (2)

granule bazofile de keratohialin (caracteristice) :

profilagrina: proteină ce se desface în filagrina (matrice proteică pentru agregarea fialmentelor de

keratină)

filamente intermediare de keratină

loricrina: proteină ce se va regăsi în învelisul cornos al celulei

granule lamelare(au originea în aparatul Golgi)

sunt organite secretorii legate de membrana celulară

conţin glicoproteine, glicolipide, fosfolipide, steroli liberi şi hidrolaze acide

se asamblează la periferia celulelor granulare unde eliberează în spaţiul intercelular precursori ai

lipidelor şi formează lamele discontinue apoi continue între stratul granular şi primul strat de celule
cornoase

conţin lipaze şi glicozidaze transformă lipidele în lamele bogate în lipide neutre ce îmbracă suprafaţa
celulelor cornoase – rol de barieră

colesterol sulfataza va modifica lipidele, care vor căpăta rol important în hidratare şi descuamare

STRATUL CORNOS

alcătuit din mai multe straturi de corneocite (celule non-viabile care păstrează câteva funcţii metabolice)

grosime: 15 straturi de celule (pe braţ) - sute de celule (palme, plante)

model didactic – zid de cărămizi (celulele) şi mortar (lipidele intercelulare)

corneocitul (cel mai mare keratinocit)

este plat şi poligonal

alcătuit din keratine prinse într-o matrice de filagrină

celulele din zonele profunde (stratul cornos compact) sunt mai groase iar filamentele de keratină sunt
mai compacte

celulele din zonele superficiale (stratul cornos disjunct) au un înveliş foarte rigid şi realizează degradarea
enzimatică a desmozomilor, permiţând descuamarea celulelor ajunse în aceste zone

rol – barieră hidrică şi mecanică

REGLAREA PROLIFERĂRII ŞI DIFERENŢIERII KERATINOCITARE

dermul – reglează arhitectura epidermică şi specificitatea lui regională; interacţiunile dintre ţesuturile în
dezvoltare sunt reglate genetic

factorii de creştere – acţionează prin receptori specifici reglând formarea şi distrugerea keratinocitelor

Mitogeni EGF – Epidermal Growth Factor TGF  - Transforming

Growth Factor  KGF – Keratinocyte Growth Factor

Blocanţi ai mitozei şi stimulatori ai diferenţierii celulare: TGF 

citokinele de origine keratinocitară (IL - 1, IL – 6, IL – 8, GM - CSF) intervin în reglare, inflamaţie şi

vindecare

receptorii superfamiliei steroid / tiroidieni şi liganzii lor (căi de acţiune pentru retinoizi şi pentru derivaţi
ai vitaminei D3).
Calciu – reglarea proliferării şi diferenţieirii keratinocitare (concentraţiile joase de calciu stimulează
proliferarea iar concentraţiile crescute stimulează diferenţierea)

Melanocitul

provine din creasta neurală şi prin migrare ajunge la nivel epidermic (strat bazal şi bulbul foliculului
pilos)

se află în retină, ureche, leptomeninge, tegument

arareori se divide

factorii de creştere produşi de keratinocite se leagă de receptorii melanocitari ajutându-l astfel să

supravieţuiască şi să emită pseudopode care facilitează transferul de melanozomi către keratinocite

celulă mare, citoplasmă clară; imunohisto: proteina S100, HMB 45

procesul său de diferenţiere are drept scop melanogeneza, arborizarea sa şi transferul de pigment către
keratinocite

constituie unitatea melanică epidermică: un melanocit + 36 keratinocite (cărora le transferă

melanozomi)

Melanozomul

organit specific, ovoid, la nivelul căruia prin reacţii catalizate enzimatic, mediate de receptori şi
stimulate hormonal are loc producerea melaninei

are formă, structură şi dimensiuni diferite în funcţie de tipul de melanină pe care îl produce: eumelanină
– sferic, feomelanină – elipsă

transferul este stimulat de: UV, hormoni produşi de keratinocit (MSH)

odată aflaţi la nivelul keratinocitului, melanozomii pot exista individual sau se pot asocia membranei
celulare iar distribuţia lor în interiorul keratinocitului variază cu rasa

sunt degrdaţi enzimatic pe măsură ce keratinocitul se diferenţiază, dar, uneori, câţiva pot rămâne până
la nivelul stratului cornos

Celula Langerhans

celula prezentatoare de Ag a epidermului

2 – 8% din din celulele epidermice

sunt ataşate de keratinocite prin receptori speciali (E-caderină)

se formează în măduva osoasă iar migrarea lor la nivel epidermic este reglată de receptorul 6 integrină
şi de TNF

celulele Langerhans conţin numeroşi receptori de suprafaţă şi molecule de adeziune intercelulară

după contactul cu antigenul îl prelucrează şi îl exprimă pe suprafaţa sa împreună cu moleculele MHC.

Părăsesc apoi epidermul pentru a ajunge la nivelul ganglionilor limfatici regionali unde stimulează
celulele T. După ce au prezentat antigenul prelucrat limfocitului T în ganglionul limfatic se reîntorc în
aceeaşi poziţie epidermică

granule BIrbeck (organite celulare în formă de rachetă de tenis)

capacitatea de prezentare a Ag este diminuată de UV – B

Celula Merkel

celule specializate intraepiteliale ale tegumentului şi cavităţii bucale

cel mai probabil sunt keratinocite modificate în celule neuroendocrine

sunt situate epidermic şi dermic

secretă factori nervoşi de creştere (cele epidermice) şi exprimă receptori pentru factorii nervoşi de
creştere (cele dermice)

sunt legate de keratinocite prin desmozomi

se pot asocia formând discuri tactile şi funcţionează ca mecanoreceptori

conţin granule asemănătoare celor neuronale, în care se află neurotransmiţători şi markeri ai celulelor
neuroendocrine

Zona membranei bazale

la nivelul tegumentului există două atfel de zone:

între epiderm şi derm – JDE

în jurul vaselor sanguine dermice

JDE – la microscopul electronic prezintă următoarele componente:

zona structurală: keratinocite bazale (membrană celulară, hemidesmozomi) - lamina lucida (filamnete
de ancorare) - lamina densa (colagen IV, heparan-sulfat)

zona fibrilară sub lamina densa: filamente de ancorare (colagen VII, I, III, VI)

deoarece epidermul nu are vascularizaţie proprie, keratinocitele bazale sunt hrănite de plasma
provenită din vasele dermice care traversează cele două zone; acestea trebuie să acţioneze ca bariere
selective.

DERMUL

componenta conjuncţivă a pielii asigurând deformabilitatea şi elasticitatea sa

protejează corpul de traumatismele mecanice, leagă apa, intervine în termoreglare şi conţine receptori
nervoşi

interacţionează cu epidermul în scopul menţinerii proprietăţilor ambelor ţesuturi

conţine mai puţine celule decât epidermul

nu este supus unor procese de diferenţiere (paralel cu cele epidermice)

componente: celule şi o matrice extracelulară (fibroasă şi amorfă)

organizare

derm papilar (superior) – conţine mai multe celule şi are activitate metabolică mai intensă; prezintă
papilele dermice

derm reticular – inferior – fibre colagene şi elastice cu diametru mare ce formează reţele robuste, a
căror talie creşte progresiv spre hipoderm

Matricea ţesutului conjunctiv dermic

ţesut conjunctiv fibros

colagen

componentul dermic major – 75% din gretatea uscată a pielii

tip I (80-90%), III, V (derm papilar, peri- vasc, nervi, anexe), VI

fibre elastice

reţea care se întinde de la lamina densa a JDE prin tot dermul până la ţesutul conjunctiv hipodermic

fibrele elastice se modifică cu vârsta şi sub acţiunea UVA

molecule non-fibroase ce aparţin ţesutului conjunctiv (constituie o fază continuă în care sunt susţinute
componentele fibroase): glicoproteine, proteoglicani, glicozaminoglicani

Celulele dermice

fibroblastul

sintetizează şi degradează componentele fibrilare şi nonfibrilare dermice

celulă extrem de versatilă, poate sintetiza în acelaţi timp mai multe tipuri de substanţe şi răspunde
acţiunii mai multor tipuri de citokine

sistemul monocito-macrofagic al tegumentului

dendrocitele sunt celule imunologic active şi au capacitate de fagocitoză foarte mare

macrofagele (celule fixe) şi monocitele (celule circulante) sunt formate în măduva osoasă. Sunt fagocite
şi prezintă Ag. Sunt tumoricide şi secretă citokine implicate în diverse procese: coagulare, aterogeneză,
remodelare tisulară, vindecarea rănilor

mastocitele – celule secretorii formate în măduva osoasă şi distribuite ţesutului conjunctiv din întregul
organism. Sintetizează o multitudine de mediatori şi când sunt activate sunt efectorii principali ai
debutului reacţiei alergice. Au rol în apărarea antiparazitară (activează eozinofilele), sunt microfagocite
şi au rol în supravegherea tumorală

HIPODERMUL
Roluri: izolator, rezervă de energie, protecţie mecanică, permite mobilitatea tegumentului pe structurile
subiacente, cosmetic (modelează conturul organismului)

Alcătuit din ţesut adipos: adipocite grupate în lobuli delimitaţi prin septuri fibroase, la nivelul cărora se
află vase, limfatice şi nervi

Leptina: hormon secretat de adipocite are rol în reglarea prin feedback a masei de ţesut adipos

Dermul profund şi hipodermul sunt integrate structural şi funcţional prin reţelele vasculare şi nervoase şi
prin prezenţa anexelor: foliculi piloşi, glande sudoripare ecrine şi apocrine

ANEXELE PIELII

Glandele sudoripare

Glandele sebacee

Se găsesc pe toată suprafaţa cutanată (NU pe palme, plante şi dorsul piciorului)

Mărimea şi densitatea lor variază în funcţie de localizare. Cele mai mari se află la nivelul feţei

Unitatea pilosebacee este alcătuită din glada sebacee asociată folicului pilos.

Glande sebacee “libere” – situate superficial (glande Fordyce, glande Tyson, glande Meibomius şi Zeis,
tuberculii areolari Montgomery)

Alcătuite din acin/acini şi ducte

Secreţia este holocrină (întreaga celulă este eliminată) fiind alcătuită în principal din lipide

Control hormonal al secreţiei

androgenii – stimulează activitatea glandelor sebacee şi determină mărirea lor la pubertate

estrogenii – suprimă secreţia de sebum atât la femei cât şi la bărbaţi

glucocorticoizii –creşterea glandelor sebacee sub acţiunea lor

hormonii tiroidieni - cresc secreţia de sebum

 MSH – efect sebotropic

Influenţa altor factori

inaniţia – scade secreţia şi-i modifică compoziţia

vitamina A şi derivaţii ei – scad secreţia

Sebum – roluri: izolare termică, rezistenţă la apă, protecţie, cosmetic

Părul

Tipuri

lanugo – scurt şi închis la culoare, este prezent la făt

velus – prezent pe majoritatea zonelor tegumentare; este scurt şi hipopigmentat

intermediar – se dezvoltă pe scalpul copiilor la aproximativ 3 luni; este fragil şi la aproximativ 2 ani este
înlocuit cu păr terminal

terminal – cel mai gros, prezent pe scalp de la vârsta de 2 ani, pe pleoape, sprâncene de la naştere, pe
extremităţi trunchi, faţă, axile şi pubis de la pubertate

Caracteristicile de culoare, formă , distribuţie sunt condiţionate de rasă

Densitate – medie – 100.000 fire la nivelul scalpului

Numărul foliculilor piloşi scade cu vârsta.

Părul (2)

Părul creşte într-un organ dermic, în interiorul unui tunel epitelial numit folicul, la care se ataşează
glandele sebacee

Funcţional, foliculul are 2 zone:

permanentă - superioară, care rămâne atunci când creşterea încetează

temporară - 1/3 inferioară a foliculului, care se distruge atunci când creşterea firului de păr încetează

Părul (3)

papila foliculară este o zonă dermică foarte bogată în vase capilare – zona de schimb

bulbul – porţiunea epitelială – coafează papila şi reprezintă zona de regenerare; tot aici se află şi
melanocitele care vor colora firul de păr

rădăcina – sistem de tuburi concentrice ce alcătuiesc părul propriu-zis şi care este înconjurat de foliculul
pilos; foliculul pilos este alcătuit din teaca epitelială internă (acompaniază firul de păr de la emergenţa
sa la suprafaţă) şi cea externă (pe toată lungimea foliculului)

tija – porţiunea liberă de deasupra locului de deschidere a canalului sebaceu; este formată dintr-o masă
omogenă de celule keratinizate, anucleate

Vascularizaţie – sistemul capilar intrapapilar şi o reţea perifoliculară densă

Inervaţie – reţea nervoasă la baza foliculului

Ciclul foliculilor piloşi

Anagen – faza de creştere; sub acţiunea unor semnale este indusă formarea 1/3 inferioare a unui folicul
şi este determinată creşterea sa în jos la o adâncime predeterminată, cu formarea unui nou bulb.
Lungimea firului de păr depinde de durata perioadei de creştere iar circumferinţa sa de circumferinţa
bulbului. Rata de creştere a părului de pe scalp este de 0,35 mm/zi, iar durata anagenului 2 – 5 ani.

Catagen – perioadă de câteva zile în care foliculul şi bulbul involuează

Telogen – perioadă pe durata căreia părul nu se produce, aproximativ 3 luni la nivelul scalpului. Pe
durata ei părul anterior produs mai poate fi prezent împreună cu bulbul său atrofiat.
Unghiile

Plăci cornoase situate pe faţa dorsală a extremităţilor degetelor; sunt aşezate pe patul unghial şi
protejează ultimele falange

Alcătuire:

corp – porţiunea vizibilă a lamei unghiale

rădăcină – aflată sub repliul unghial proximal şi inclusă în piele

organul regenerator – matricea unghială, aflată la baza şanţului de implantare a rădăcinii; partea ei
vizibilă – lunula

Creşterea unghiei este un proces permanent pe durata vieţii şi se face cu o viteză de 0,5-1,2
mm/săptămână

VASCULARIZAŢIA PIELII

10% din debitul cardiac

Arteriole, capilare, venule, limfatice

Plex orizontal dermoepidermic - se află în dermul papilar şi trimite ansele papilare

Plex orizontal dermohipodermic - produs de arteriolele perforante (care traversează muşchii şi ţesutul
adipos), vascularizează anexele iar unele vase pornesc ascendent şi de anastomozează cu plexul
orizontal superficial

Angiosom - regiunea tisulară deservită de un singur vas

INERVAŢIA CUTANATĂ

a. fibre senzitive aferente specializate – sistem senzitiv – cu receptori pentru tact, temperatură,
durere, prurit, presiune

b. ramuri nervoase eferente ale sistemului vegetativ – reglarea funcţiilor vasomotorii, activitatea
pilomotorie şi secreţia glandulară

FUNCŢIILE PIELII

1. protecţie

2. secreţie şi excreţie

3. senzorială

4. apărare – mecanism de apărare nespecifică prin integritate, pH, film lipidic

5. homeostazie: hidrică, hemodinamică, hormonală

6. Imunologică

7. penetrabilitate – membrană semipermeabilă

LEZIUNI ELEMENTARE CUTANEO-MUCOASE

I. Modificarea coloraţiei

macula

modificarea pigmentului melanic

hiper-melanogeneză

hipo-melanogeneză

modificarea pigmentului hematic

macule vasomotorii

macule vasculare

macule purpurice

II. Leziuni cu conţinut solid

superficiale

papula

placa

placardul

profunde

nodul

nodozitate

gomă

tumora (sesilă / pediculată)

chistul

vegetaţia

lichenificarea

III. Leziuni cu conţinut lichidian

1. vezicula

2. bula

3. flictena

4. pustula
IV. Leziuni cu lipsă de substanţă

1. eroziunea

2. ulceraţia

3. ulcerul

4. fisura / ragada

5. escoriaţia

V. Leziuni deşeuri cutanate

1. scuama

2. crusta

3. escara

4. sfacelul

VI. Leziuni reziduale

atrofia

cicatricea

VII. Leziuni neclasificabile

papula / placa / placardul urticarian

comedonul

şanţul acarian

godeul favic

etc.