SFATUL (CONSILlUL) DOMNESC

Membrii Sfatului domnesc erau marii boieri, mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor, fiii domnului
(10-15 în Ţara Românească, 20-30 în Moldova). Rolul Sfatului era acela de a aproba sau de a respinge
principalele acte ale suveranului; influenţa în alcătuirea şi rolul Sfatului Domnesc era bizantină, prin
filiera slavă, dar similară cu cele occidentale.

Dregătoriile erau, cu puţine excepţii, comune Moldovei şi Ţării Româneşti, şi nu aveau 0 specializare
absolută în atribuţii: orice dregător putea îndeplini orice poruncă a domnului. Unii mari dregători
(banul, logofătul, vornicul, vistierul, pârcălabul) aveau, mai ales, atribuţii de ordin public, iar alţii
(postelnicul, paharnicul, stolnicul), mai mult personale, slujbe către domn şi suita sa.

Cei mai importanţi dregători erau:

– banul (iniţial al Severinului, apoi al Olteniei): era conducătorul administraţiei la vest de Olt; marele ban
era denumit „domnul cel mic”;

– vornicul era conducătorul curţii domneşti şi va ajunge să aibă cele mai importante atribuţii
judecătoreşti, după domn;

– logofătul (cancelarul) era şeful cancelariei domneşti şi se ocupa cu redactarea deciziilor luate de domn
şi de Sfat, sub formă de hrisoave sau porunci domneşti;

– vistierul avea ca atribut evidenţa veniturilor şi a cheltuielilor ţării;

– spătarul comanda oastea călare şi purta spada domnului la ceremonii;

– pârcălabii erau comandanţi ai unor cetăţi şi ai regiunilor din jur;

– postelnicul (şambelanul) se ocupa de camera domnitorului şi era sfătuitorul de taină al acestuia;

– paharnicul se ocupa de aprovizionarea cu vin a pivniţelor domneşti;

– stolnicul avea în grijă masa voievodului.

La început, în Sfatul domnesc erau foarte importanţi boierii fără dregătorii dar, cu timpul (în secolul al
XV-lea), vor fi eliminaţi treptat, în favoarea dregătorilor domniei (mari boieri cu dregătorii). În secolul al
XVI-lea, în contextul accentuării dependenţei faţă de Imperiul Otoman, Sfatul Domnesc era numit tot
mai frecvent „Divan”.

În Transilvania, voievozii, nefiind suverani, nu aveau un sfat sau consilieri; cei mai puternici voievozi au
încercat să-i imite pe regi sub acest aspect.

ADUNĂRILE DE STĂRI (ADUNĂRILE ŢĂRII)

Simbolizau „ţara legală” şi îi reuneau pe trimişii grupurilor privilegiate; se dezvoltă în special în secolul al
XIV-lea (Transilvania) şi secolul al XV-lea (la sud şi est de Carpaţi).

În Ţara Românească şi Moldova erau formate din boieri, clerul înalt şi curteni; se întruneau când luau
decizii importante pentru ţară: alegerea domnilor, abdicarea lor, declaraţii de război, încheierea
păcii, judecarea unor cauze de importanţă majoră, stabilirea obligaţiilor populaţiei faţă de stat şi
trimiterea de solii foarte importante.
În Transilvania, adunările generale acţionau ca foruri de judecată, dar aveau şi atribute economice,
administrative, reglementau raporturile dintre biserică şi nobilime cu privire la dijmele ecleziastice,
vămi, combaterea răufăcătorilor. La ele participau nobilimea celor şapte comitate şi, probabil, categorii
de oameni liberi (numite în documentele latine „congrationes” sau „universitas„); din secolul al XIV-lea
se întruneau anual sau chiar bianual. Existau şi adunările lărgite, convocate din porunca regelui, la care
participau toate stările: nobilimea, saşii, secuii, românii (exemple: 1291 şi 1355). Treptat, românii nu au
mai fost convocaţi în aceste instanţe; crearea „uniunii frăţeşti” (1437) (numită, dupa anul 1500,
„uniunea celor trei naţiuni„) fără participarea românilor, se va îndrepta, în special în epoca modernă,
chiar împotriva românilor.

ADMINISTRAŢIA

Ţara Românească era împărţită în judeţe, iar Moldova în ţinuturi. Judeţele devin în secolul al XV-lea
unităţi administrative ale organelor puterii centrale trimise în teritoriu; conducătorii judeţelor şi
ţinuturilor erau reprezentanţii domniei, cu atribuţii administrative, judecătoreşti, executive şi fiscale
(strângerea dărilor); în fruntea judeţelor se aflau judeţii (sudeţii), cu atribuţii similare celor ale
pârcălabilor, iar la conducerea ţinuturilor erau pârcălabii (ţinuturile cu cetăţi) şi staroştii (ţinuturile de la
marginea de nord – Cernăuţi, şi de sud – Putna).

În Transilvania erau mai multe tipuri de unităţi administrative, rezultat al suprapunerii modelului
ungaro-german celui tradiţional, precum şi al colonizării unor populaţii străine.

Comitatele (în urma cuceririi de către Regatul Ungar) erau conduse de un comite, numit de voievodul
ţării, şi de un vicecomite numit de comite (1111: primul comitat, Bihorul; 1164: comitatele Crasna şi
Dăbâca; 1175: comitatele Cluj, Alba, Timiş; secolul al XIII-lea: comitatele Arad, Zărand, Târnava).

Teritoriul secuiesc era împărţit în scaune (unităţi judiciar-dministrative), în fruntea cărora se afla un
căpitan şi un jude (şapte scaune secuieşti – Odorhei, Ciuc, Mureş); teritoriul saşilor era împărţit tot în
scaune (conduse de juzi): Sibiu, Sebeş, Cincu, Rupea, Sighişoara; au existat două districte ale saşilor –
Braşovul şi Bistriţa; saşii din scaune s-au bucurat de statutul de libertate, pe când cei din afară au urmat
calea aservirii sau a înnobilării; saşii au luptat pentru păstrarea şi întărirea autonomiei lor, precum şi
pentru includerea tuturor în aceeaşi organizaţie teritorială şi politică, numită ” Universitatea saşilor”,
consfinţită legal în secolul al XV-lea, de către regele Matei Corvin.

Românii au moştenit 0 organizare teritorială de origine romano-bizantină şi influenţă slavă, bazată

pe ţări; numele de „districte ale românilor” devine frecvent utilizat peste aceste forme de organizare
teritorială.