când acceptarea prezentului produce schimbare în viitor

26 September 2016 | By Seramis Sas | Filed in: Mindfulness Skills, Mini-cursuri de psihologie
aplicată.

Gadgeturile de azi ne sunt la îndemână și ne permit fuga de propriile gânduri supărătoare și

emotii negative .Sunt excelente metode de escapism psihologic. Însă, nu e oare o nebunie să fugi
de propria umbră?

Tendința naturală e să evităm durerea sau suferința (în general, gânduri și trăiri dificile) ca să ne
simțim pe moment ori pe termen scurt bine. Inventăm strategii ca să scăpăm de ele cât mai
rapid. Și nu toate strategiile sunt sănătoase. (de ex, petreci ore cu jocuri video, seriale, surfing
pe net, consumi alcool, cafea sau nicotină, poate și ierburi/ciupercuțe poznașe; te angajezi în
ruminații). În general, evitarea experienței emoționale nu e o strategie sănătoasă pe termen
lung. Îmi place să cred că orice psiholog îți poate spune că o experiență emoțională semnificativă
care e ignorată, nu are finalizare, tinde să revină. (”efectul Zeigarnik”).

Într-o oarecare măsură, suntem evitanți. Când evitarea nu scade calitatea vieții și nu dăunează
sănătății, atunci nu ne rămâne nimic de confruntat. Cu toții evităm incertitudinea, neplăcerea,
durerea, frustrarea și supărarea și, evident, situațiile de viață care ne evocă neplăceri, amintiri,
emoții și gânduri dureroase. Doar că unele strategii de evitare au costuri psihologice. Scad, de
exemplu, calitatea vieții. Deteriorează sănătatea și pot compromite, câteodată ireversibil,
imunitatea.

Rezolvatorul de probleme. Creierul tău detectează probleme și încearcă să le rezolve. In ce scop?

E programat biologic să controleze realitatea, mai precis, să detecteze regularități în fenomenele
si evenimentele din lumea naturală ca să poate face cele mai bune predicții adaptive. La ce bun?
Ca să-și asigure supraviețuirea și reproducerea. Dacă nu ți-a spus profesorul de la biologie, află
de la mine că creierul tău nu e interesat de bunăstarea ta psihologică (sau fericire!). Nu dă două
parale pe ea. Doar în zona lui modernă, echipată cu limbaj, poate aspira la bunăstare. Dar,
această zonă e micuță comparativ cu restul encefalului. De aici și analogia cu călărețul (mintea
conștientă: rațional, analitic, controlat, organizator) și elefantul (mintea inconștientă:
emoțională, intuitivă, impulsivă).

Să zicem că vrei să ajungi la o prietenă care s-a mutat de curând in oraș. Cum să ajungi la ea fără
să rătăcești o zi intreagă e o problemă. De aceea, îi ceri repere concrete din traseu sau apelezi la
GPS pe smartphone și afli pe unde poți ajunge. Ai rezolvat problema sau ai înlăturat obstacolul
din calea revederii cu prietena ta.

Necazul e că evoluția unor facultăți cognitive superioare, care ne permit să rezolvăm rapid
problemele concrete, a avut un cost. Apariția problemelor psihologice și a suferinței ce le
însoțește, deoarece gândurile și emoțiile sunt produsele (mentale) derivate din procesul
rezolvarii de probleme. Creierul încearcă să le rezolve și pe acestea, numai că strategia rezolvării
lor nu funcționează la nivelul mental la fel cum funcționează la nivelul lumii concrete. E ca și cum
ai vrea să schimbi incuietoarea de la ușă folosind mixerul din bucătărie.

Dacă strategia rezolutivă n-are efect, atunci cum te poți descurca cu ”problemele” tale
psihologice? Mai inainte, problemele tale psihologice nu sunt probleme în adevăratul sens al
cuvântului. O imagine în care smulgi cu penseta unghiile cuiva, vreo colegă sau șefă ticăloasă, nu
e o problemă. E o imagine care se derulează în capul tău. Nu afectează pe nimeni. Și nu te
definește ca persoană. Repet, o imagine în capul tău e doar o ”imagine” creată în creierul tău.
(între ghilimele, fiindcă imaginea e experiența subiectivă, nu realitatea fizică a neuronilor care
comunică între ei). In interiorul tău psihologic, libertatea ta poate fi (aproape) absolută. Acesta e
spațiul unde nu dai socoteală nimănui. Ești liberă să faci orice te taie capul. Aici ești doar ”tu”
care te observi, un sine transcendent (confundat cu o entitate mistică).

Alternativa constă în acceptare/disponibilitate. Intr-o definiție colocvială, acceptarea înseamnă

să permiți (să lași) gândurile și trăirile tale să fie exact așa cum sunt. Înseamnă să te deschizi și să
le faci loc (metaforic), renunțând la lupta cu ele (să te impotrivești lor); inseamnă să permiți să
vină și să plece în mod spontan și, de altfel, natural.

De ce? La ce bun să accepți emoții și gânduri negative sau dureroase? Ca să nu-ți mai irosesti
efortul (volitiv) în strădania de a scăpa de ele. În schimb, poți investi acest efort în acțiuni care
contează pentru tine,adică, in acțiuni care răspund unor scopuri/intenții valoroase. Iti imaginezi
câtă energie ai la dispoziție odată ce nu te mai lupți sau nu mai fugi de ganduri și emotii
negative? Iți imaginezi cât de multe poți realiza fără să te împotrivești lor, fără să vrei să scapi de
ele?

Cum să faci asta? Prin a-ți cultiva disponibilitatea de a intra in contact conștient cu experiența
privată (dintre urechi). Mai specific, vei creea înlăuntrul tău loc pentru ea. Sunt mai multe
instrumente psihologice prin care poți face asta. (Cu unele din ele experimentează studenții de la
cursurile ACT).
Dar, atenție, nu ca să te simți mai bine. Mintea ta insistă să te simți bine și tinde să controleze
experiența emoțională. Probabil te vei simți mai bine. E bonus. Insă nu e scopul acceptării.
Scopul e să permiți ca experiențele private negative/dureroase să facă parte din tine.

Ce nu este acceptarea?

Nu e doar ințelegere. E un proces psihologic pe care il experimentezi cu propria piele. Nu din

gură, dacă mă înțelegi. Simți că primești o emoție inlătuntrul tău. Ai senzații fizice. Sau simți cum
iei distanță față de gânduri negative. Inseamnă implicit că le accepți. Difuzia/distanțarea si
acceptarea sunt precum fețele monedei. Merg împreună.

Nu inseamnă resemnare, care implică neputința de a acționa. Ai cedat sau ai pierdut lupta. Ești
fără putere in fața experienței tale. Te-a copleșit și nu vezi nimic de făcut. Acceptarea inseamnă
să faci loc gândurilor și emotiilor ca să treci la acțiune. Următorul pas e acțiunea orientată de
intenții / scopuri alese. (am mai zis asta? J). E un proces psihologic derivat din curajul existențial.
Inseamnă să confrunti (să treci prin ea versus s-o eviți) starea interioară, dar și situația
exterioară. Spre ex, dacă cineva te-a abuzat sau te abuzează, nu de ”acceptarea abuzului” ai
nevoie. Ci de faptul că suferi, că ai amintiri dureroase care iți dictează acțiunile. Și de acceptarea
fricii care te insoțește ca să pui stop abuzului.

Dacă ai o dependentă, sa zicem de nicotină, tot ce ai nevoie e să accepti fumatul?! Nu, evident,
ci poți accepta impulsul irezistibil de a fuma din nou și din nou. Poți accepta vinovăția care vine
odată cu lipsa de control pe acest impuls. Nu că e OK să fumezi, fiindcă e o alegere a ta. Nu este.
Dacă poți alege, bănuiesc că alegi să trăiești sănătos. E un obicei (automatizat) cu rădăcini
biologice și sociale. (e validat social, mai degrabă decât e amendat social).

Nu inseamnă să accepti situații de viață, care pot fi schimbate cu ușurință. A/D se referă la a
permite trăirilor și gândurile să apară și să dispară spontan în spațiul psihologic personal. Dacă
accepți sau schimbi o situație de viață reprezintă o problemă de decizie. De ex, dacă vrei să-ți
schimbi locul de muncă, poți accepta insatisfacția sau mânia, nu că noul șef tinde să te
exploateze pe bază de nasturi.
Nu e nici toleranță. Dacă ai un termostat al acceptării de la 0 la 100, in care zero inseamnă
rezistentă/luptă, atunci 50 e pragul toleranței. Iar la o sută ajungi la acceptare.

Nu presupune să ierți. E o altă concepție eronată pe care o intâlnesc adesea. Dacă ai avut parte
de abuzuri in copilărie din partea unor părinți pasionați de filosofie spartană, nu e musai să-i
ierti. Ci poți accepta amintirile dureroase si frica de a infrunta persoane cu autoritate (sau
dominatoare).

Ca să inchei intr-o notă hazlie, poți urmări acest mic video cu desene animate, care ilustrează
acceptarea prin metafora ”Demonii din barcă”.