Universitatea Dunărea de Jos Galaţi

Facultatea de Arte – Secţia Artele Spectacolului

Lucrarede cercetare
,,Unchiul Vania’’
De A.P. Cehov

Coordonator,

PROF.UNIV. DR. MIHAELA DUMITRIU

Student,

Călina Andrei-Remus

Anul II – Semestrul II

2018

1
 Cuprins

Date A.P. Cehov...................................................................3

Unchiul Vania......................................................................5

2
 A.P. Cehov
Anton Pavlovici Cehov, n. 17/29 ianuarie 1860 Taganrog, Gubernia Ekaterinoslav,
Imperiul Rus – d. 2/15 iulie 1904, Badenweiler, Imperiul German[7][1][8][9]) a fost un medic,
prozator și dramaturg rus.

Cehov s-a născut la Taganrog, un oraș de la Marea Azov. Între 1867 și 1879, face studii
primare și secundare în orașul natal. Frecventează teatrul și conduce o revistă a elevilor. După
fuga tatălui său la Moscova, este nevoit să acorde meditații. În 1879, începe studii de medicină la
Moscova și-și ajută financiar familia, publicând în reviste umoristice. După absolvirea facultății
în 1884, profesează în jurul Moscovei. În 1886, începe colaborarea la revista Novoe Vremia
(Timpuri noi), condusă de Alexei Suvorin, cel ce îi va fi editor. În această perioadă, publică
proză, lucrând și la piesele sale de teatru. În 1890, efectuează un voiaj în insula Sahalin, unde
recenzează populația. În timpul voiajului său în Italia, din 1894, starea sănătății sale se
înrăutățește. În 1896, îl cunoaște pe Constantin Stanislavski, care îi va regiza piesele de teatru. În
1897, este spitalizat, atins fiind de tuberculoză pulmonară. Între 1897 și 1901, piesele sale de
teatru (Unchiul Vania, Trei surori) sunt publicate și reprezentate. În 1901, se căsătorește cu
actrița Olga Knipper (1868 - 1959). În 1903, finalizează piesa Livada de vișini. În 1904, boala i
se agravează și, la 2 iulie, moare în sanatoriul de la Badenweiler, în Germania. Cu un caracter
foarte modest, care l-a insoțit de-a lungul vieții, Anton Cehov nu și-a imaginat niciodată ce
dimensiuni ar putea capăta reputația sa postum. Reacțiile publicului la piesele lui de teatru din
anul morții au demonstrat cât de apreciat a fost scriitorul, atât în sufletul poporului rus, cât și pe
plan internațional.

3
v

4
 Unchiul Vaniva
Unchiul Vania – Diadia Vania) este o piesă de teatru în patru acte cu personajele
Aleksandr Vladimirovici Serebriakov, un profesor, soția lui Elena Andreevna Serebriakov și
fiica lui dintr-o căsătorie anterioară Sonia Aleksandrovna Serebriakov, Maria Vasilevna Voinițki
— mama primei soții a profesorului și fiul ei Ivan Petrovici Voinițki („Unchiul Vania”), doctorul
Mihail Astrov, proprietarul Ilia Telegin, dădaca Marina. Pe parcursul operei, personajele discută
mult, apar diferite intrigi, atmosfera emoțională din casa în care locuiesc devine tot mai grea, iar
spre sfârșit se decide plecarea profesorului cu Elena din casa respectivă.

Piesa Unchiul Vanea se deschide în Actul I cu un decor care ne duce cu gândul la o

poveste de iubire - o grădină, o terasă, o alee, un plop, o masă pentru servit ceaiul, banchete,
scaune și o chitară pe o banchetă. Grădina, plopul, masa pentru servit ceaiul, chitara, toate
aceste simboluri îți induc mental fie o idilă, fie o poveste romantică pastorală rusească. Așa
ar fi, dacă…

Scena actului întâi surprinde pe doctorul Astrov, sosit la moșia profesorul Serebreakov
, în discuții cu Marina, dădaca bătrână. Sub atmosfera apăsătoare după amiezii, doctorul
refuză paharul de ceai dar și de votcă, oferit de dădacă Marina, deși începuse să bea.
Astrov și dădaca Marina fac bilanțul a unsprezece ani de trecere a vieții, de când
doctorul venise pe acele meleaguri.

Ca și în Livada cu vișini, în care înflorirea vișinilor este afectată de bruma căzută, în

Unchiul Vanea tot acest decor ce predispune, la ora trei după amiază, la visare și iubire, este
distorsionat de atmosfera posomorâtă și de zăpușeală. Deși decorul ar putea fi propice
unei scene de iubire, vremea posomorâtă și zăpușeala îi predispune pe cei doi la meditații
despre viață, despre cum au trăit și dacă sunt mulțumiți de viața trăită, despre îmbătrânire și
mai puțin despre dragoste. Și totuși Unchiul Vania este o poveste de dragostea sau o
prezumtivă poveste, acesta e subiectul piesei, numai că din adâncimea subiectului răzbate
ideea filozofică, anume cum ne trăim viața?!...

5
 În Unchiul Vania Cehov a revenit la temele care îi erau familiare: uzura lentă a sufletelor
prin repetarea gesturilor zilnice, plictiseala vieţii trândave de la ţară, înfruntarea dintre
caracterele negative şi cele care încearcă să se facă utile semenilor.

Din prima categorie face parte renumitul profesor Serebriakov, personaj găunos şi
infatuat, şi soţia lui, tânăra şi frumoasa Elena. Din cea de-a doua categorie face parte unchiul
Vania, bun, simplu şi devotat, administrând cu ajutorul nepoatei sale Sonia proprietatea pe care
aceasta o moştenise de la mama ei, prima soţie a lui Serebriakov. Când unchiul Vania, care se
sacrificase toată viaţa pentru cumnatul său, „strălucitul profesor”, descoperă că acesta nu era
decât o nulitate politică, un parazit infatuat, se lasă cuprins de disperare şi de ură. Curând, în
egoismul său orb, Serebriakov se gândeşte să vândă prorpietatea pentru a-şi permite o viaţă mai
îmbietoare. Atunci, blândul unchi Vania, exasperat, trage în el, dar nu-l nimereşte.

După această izbucnire, totul reintră în normal. Visele de dragoste se spulberă unul câte
unul: cel al unchiului Vania pentru frumoasa Elena, cel al doctorului Astrov pentru aceeaşi
tânără femeie, cel al arzătoarei Elena pentru Astrov.

O împăcare stângace apropie din nou personajele. Serebriakov şi Elena pleacă din oraş.
Unchiul Vania şi Sonia vor rămâne pe loc şi vor continua să muncească, în uitare de sine, pentru
bunăstarea şi renumele profesorului, căruia îi vor trimite, ca şi în trecut, veniturile moşiei. Astfel,
încă o dată, mediocritatea triumfă, iar mărinimia este batjocorită.

Aici, toţi protagoniştii sunt marcaţi de înfrângere. Doctorul Astrov, cel mai lucid dintre
toţi, se risipeşte îngrijind bolnavii şi îndoindu-se de propria vocaţie; unchiul Vania, prea blând,
prea sensibil, este conştient că şi-a ratat viitorul dintr-un absurd „spirit de familie”; Elena spune
singură că se simte neînsemnată ca un personaj episodic; gloriosul Serebriakov, cel care
declanşează drama, se plânge că e atins de „josnica bătrâneţe” şi îi declară soţiei sale: „În primul
rând, pe tine te dezgust”. Iar năvalnica Sonia descoperă în cele din urmă că nu i-a mai rămas
nicio iluzie şi e gata să accepte o existenţă oarecare, monotonă şi strâmtorată. Ei îi aparţine
ultima replică a piesei: „N-ai ştiut ce-i bucuria în viaţă, unchiule Vania, dar mai ai răbdare
puţin… Ne vom odihni… ne vom odihni…”

6
 Pentru aceste fiinţe fragile, resemnarea continuă să fie cea mai bună atitudine în faţa
loviturilor sorţii. De la începutul acţiunii, ei ştiu că, orice ar face, vor fi striviţi. Poate chiar îşi
doresc inconştient acest umil sacrificiu? Tihna celor neînsemnaţi.