Radu Bruja, Aleşi şi alegători în România interbelică

23 May 2011 at 00:03

Elite parlamentare şi dinamică electorală în România 1919-1937, coordonator Florin Müller, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2009, 390 p.

Într-o perioadă în care democraţia românească se construieşte lent şi conştiinţa politică a electoratului este
pusă la grea încercare, este meritorie apariţia unui volum care propune o reflecţie asupra luptelor politice
din campaniile electorale interbelice. În lucrarea coordonată de universitarul bucureştean Florin Müller
câţiva tineri cercetători semnează materiale ce prezintă cititorului marile probleme cu care alegătorul
interbelic s-a confruntat. Florin Müller şi-a asumat un risc, acela de a aduna cercetări diferite, despre
campaniile electorale, scrutinele şi evoluţia principalelor forţe politice interbelice. Volumul este structurat
în cinci părţi, dintre care cea mai consistentă este, desigur, cea ocupată de cele nouă studii. Volumul
conţine un riguros aparat critic (hărţi, indici).

Primul studiu - Sistemul electoral românesc (1926-1937). Anomalii structurale (p.13-32), este semnat de
Adrian Herţa, masterand al Universităţii din Bucureşti, şi trece în revistă a principalelor probleme ale
sistemului electoral românesc: supradimensionarea legislativului, zestrea guvernamentală, prima electorală
între anii 1926-1937. Autorul îşi axează atenţia pe deficienţele sistemului electoral românesc interbelic, în
care vede cauza eşecului final al democraţiei parlamentare din România. Studiul, fără să aducă nimic nou,
este însoţit de câteva anexe revelatoare.

Surprinzătoare este investigaţia Centru şi periferie în procesele electorale româneşti. Studiu de caz Brăila,
1919-1922, (p.33-78), a cercetătorului Cornel Micu, doctorand al Universităţii din Jena, care alizează mai
curând din perspectivă politologică, evoluţia electorală a principalelor forţe politice din România după
Unire, în primele trei scrutinuri. Studiul său porneşte de la o privire de ansamblu asupra cadrului legislativ
din anii 1919-1922 şi a influenţei sale asupra partidelor. Interpretarea rezultatelor se bazează pe două surse,
care propun cifre diferite (Ioan Scurtu şi Cristian Preda). De asemenea, o analiză a structurii socio-
profesionale a candidaţilor ne dezvăluie strategiile electorale pe care le au partidele politice în primii ani
interbelici. Nu e lipsită de importanţă în analiză diferenţierile regionale între partidele Vechiului Regat şi
forţele politice din provinciile unite cu România. Pagini semnificative sunt acordate unui studiu de caz
asupra candidaţilor şi grupurilor politice participante la lupta electorală în judeţul Brăila. Autorul reuşeşte
o analiză a relaţiilor între organizaţiile centrale ale partidelor şi cele locale, cu avatarurile în care sunt
prinşi actorii actului electoral în anii 1919-1922. Anexele, completează şi exemplifică în cifre,
problematica tratată.

Interesant este şi materialul universitarului orădean Gabriel Moisa - Opţiuni ale electoratului bihorean în
perioada interbelică (p.79-104). După o prezentare a forţelor politice locale, autorul prezintă fiecare din
cele 10 procese electorale interbelice. Stabilind particularităţile vieţii politice locale, studiul arată cum a
optat electoratul bihorean în comparaţie cu evoluţia generală la nivelul întregii ţări. Este interesantă
evoluţia partidelor de guvernământ, a Partidului Maghiar, şi chiar succesele Blocului Muncitoresc
Ţărănesc, comparativ cu lipsa unor rezultate notabile ale forţelor de extremă dreaptă, în special L.A.N.C.,
în Bihor. Credem că se impuneau câteva concluzii în încheierea studiului.

Doctorandul şi asistentul Florin Răzvan Mihai semnează trei studii: Alegerile generale din mai 1926,
(p.105-144), Alegerile generale din mai 1927 (p.145-185) şi Alegerile generale din 12 decembrie 1928.
Conflict politic şi ideologic în campania electorală din 1928, (p.187-214). În primul, despre alegerile din
mai 1926, autorul tratează activitatea grupărilor politice în campania electorală, discursul politic electoral,
configuraţia listelor de candidaţi şi alianţele electorale. Studiul este împărţit pe partide, începând cu
Partidul Poporului, aflat la guvernare şi organizator al alegerilor, şi pe alianţa criticată de opoziţie, cu
partidele minoritare: maghiar şi german. P.N.L. şi Blocul Naţional Ţărănesc beneficiază de rânduri
semnificative, remarcându-se tumultul şi disensiunile din rândul Blocului. De asemenea, L.A.N.C.,
formaţiune nou intrată în lupta electorală, este analizată în ansamblu, cu pondere pe activitatea liderului
A.C. Cuza. Forţele de stânga, deşi nu au atins pragul electoral – F.P.S.R. şi B.M.Ţ. – nu scapă atenţiei. Un
merit al studiului îl reprezintă şi încercarea de a face o analiză a structurii socio-profesionale a candidaţilor,
şi a noilor aleşi, pe partide şi provincii. Analiza se încheie cu o interpretare a rezultatelor electorale,
evidenţiind dinamica partidelor politice în anii 1925-1926.

Alegerile din 1927 sunt analizate din perspectiva situaţiei create de boala şi decesul regelui Ferdinand şi
poziţionarea principalelor partide politice faţă de chestiunea principelui Carol, aflat în exil. Se remarcă din
studiul lui Florin Răzvan Mihai efervescenţa care a cuprins partidele politice şi dinamica lor. Dacă o serie
de partide precum P.N.L., adus la guvernare, sau P.N.Ţ., aflat în creştere de popularitate, au reprezentat
poli de atracţie pentru diferiţi politicieni, Partidul Naţional al lui Nicolae Iorga sau Partidul Poporului, au
cunoscut o hemoragie de personalităţi, care au migrat spre primele. Este analizată şi criza de structură din
L.A.N.C., care s-a scindat, dar şi situaţia forţelor de stânga, împărţite între social-democraţi şi Blocul
Muncitoresc Ţărănesc, de orientare filo-comunistă. Nu scapă atenţiei nici Cartelul Minoritar şi succesul
său electoral. Din analiza rezultatului atrage atenţia doar reculul Partidului Poporului, care, venit de la
guvernare, nu reuşeşte nici măcar să intre în Parlament.

Al treilea studiu al doctorandului Florin Răzvan Mihai tratează anul electoral 1928. Ca şi în precedentele,
autorul îşi prezintă analiza, structurat, pe partide. Cum era şi firesc primul partid intrat în analiză este
P.N.Ţ., care, aliat cu Partidul German şi Partidul Social Democrat, a câştigat scrutinul, obţinând în 1928
cel mai mare succes electoral înregistrat de un partid politic, în perioada interbelică. Un loc important în
analiză îi revine marelui perdant, care a fost P.N.L., şi confruntărilor din sânul acestui mare partid trecut în
opoziţie pentru mai mulţi ani. Studiul analizează mai departe şi alte grupări, ca Partidul Poporului, Partidul
Naţionalist Democrat al lui Nicolae Iorga, Partidul Ţărănesc- dr. Lupu, care au reuşit să onţină numărul
necesar de voturi entru a intra în Parlament. Autorul analizează şi reculul L.A.N.C. şi B.M.Ţ., grupări care
nu au mai reuşit propulsarea propriilor candidaţi în forul legislativ de la Bucureşti. Deşi autorul opinează
că alegerile s-au desfăşurat fără incidenţa legii stării de asediu şi că s-au desfăşurat în relativă libertate, nu
ezită să atragă atenţia asupra unor violenţe şi nereguli consemnat mai ales în mediul rural.

Doctorandul Alexandru Mădescu semnează Conflict politic şi ideologic în campania electorală din 1931
(p.235-266) şi Conflict politic şi ideologic în campania electorală din 1932; dinamica structurilor
parlamentare (p.267-289). Primul studiu ne introduce în atmosfera politică de la începutul anilor ’30.
După o trecere în revistă a evoluţiei principalelor partide politice în deceniul al patrulea, Alexandru
Mădescu face o amplă analiză a discursului electoral practicat în 1931. Folosind masiv presa vremii, de
toate orientările, analiza campaniei electorale se axează pe lupta între guvern şi opoziţie, dar şi între
partidele mici şi marile forţe politice. Originală este analiza materialelor propagandistice (afişe, manifeste
electorale) şi a caricaturilor folosite în ampania electorală. Regretabilă este, în opinia noastră, lipsa unor
surse de informare mai variate, arhivistice de exemplu, şi sărăcia concluziilor, autorul nereuşind o analiză a
rezultatului votului din 1931.
Cel de al doilea studiu al lui Alexandru Mădescu continuă cu descrierea forţelor politice angajate în bătălia
electorală din 1932. Revenirea la guvernarea de partid după un an de „uniune naţională” şi cabinet de
tehnicieni este surprinsă de autor în polemicile din presa de partid. Campania electorală este analizată pe
scurt, folosind arhive de presă, şi surprinde doar limbajul violent al presei de dreapta, cazul citat fiind al
gazetarului Dragoş Protopopescu. În schimb, rezultatele sunt analizate metodic, pe judeţe şi provincii – de
exemplu, succesul extremei drepte, în judeţele Bucovinei, a P.N.Ţ. în Muntenia. Sunt amintite şi
rezultatele unor partide minoritare: maghiarii, evreii, dar şi cazul unor minoritari ca Hans Otto Roth, care
şi-a câştigat mandatul consecutiv, pe listele altor partide. Meritorie este şi analiza voturilor obţinute din
cele patru Universităţi şi, mai ales, a celor patru circumscripţii profesionale. Studiul face multe comparaţii
între rezultatele obţinute de unele partide şi chiar de unii candidaţi, în 1931 şi 1932, cu numeroase exemple
ilustrative. Concluziile succinte tratează doar succesul extremei drepte, care anunţă emergenţa acesteia în
deceniul patru. Aspectele care trebuiau luate în calcul privesc aparatul critic, realizat defectuos, care nu
cuprinde informaţii statistice, de arhivă, ci doar din presă. Folosind prea mult o singură sursă, şi anume
presa, cu tot caracterul ei subiectiv, având în vedere bătăliile politice în care era angajată, propunem
autorului o analiză statistică şi mai ales interdisciplinară pentru viitor.

Alegerile parlamentare din decembrie 1933 (p. 291-307), studiul lui Mihail Petcu, masterand la
Universitatea Bucureşti, tratează ultimele alegeri câştigate de guvernul care le organizase. Autorul face o
analiză sintetică a situaţiei economice după criza prelungită, ca şi a vieţii politice, reflectând asupra
situaţiei din P.N.Ţ., ca şi asupra pulverizării forţelor politice, ilustrată de înscrierea a 17 formaţiuni politice
în competiţia electorală. De asemenea, ne sunt prezentate mobilurile care au stat la baza ilegalizării Gărzii
de Fier şi abuzul săvârşit de guvern. Ultimele pagini, dedicate rezultatului scrutinului, sunt câteva necesare
concluzii, din păcate, prea sumare.

Ultimul studiu - Alegerile din 1937 – dinamici politico-ideologice, configurări ale elitelor parlamentar
(p.309-351), semnat de Florin Müller. coordonatorul volumului, este cel mai consistent sub aspectul
analizei, informaţiilor de detaliu despre lupta electorală, a forţelor angajate în bătălia de la 1937, dar mai
ales a concluziilor. Cum alegerile din 1937 au reprezentat o piatră de hotar în istoria contemporană a
României, concluziile sale se impun şi aduc o opinie pertinentă asupra unui moment extrem de important
al istorie interbelice. Dar studiul său nu este nou, ci o continuare a unei analize publicate anterior, într-un
volum omagial, explicându-se astfel, cel de faţă completând doar concluziile precedentului demers.

Probleme analizate în volumul de faţă nu sunt noi, dar autorii au meritul de a rescrie, pe baza unor surse
edite şi mai ales inedite, o problematică aparent epuizată. Volum are câteva neajunsuri care ar fi putut fi
eliminate. Dincolo de unele stângăcii de redactare (vezi aparatul critic), există şi scăpări privind analiza.
Studiile nu sunt foarte echilibrate, ceea ce nu conferă unitate ansamblului. Unele studii nu tratează
echilibrat toate partidele, în funcţie de importanţa lor, în altele provinciile nu se regăsesc în mod
reprezentativ. Apar o serie de diferenţe între materiale, nefiind rezultatul unei coordonări, ci mai degrabă, a
muncii individuale. În ciuda unor inerente scăpări, volumul de faţă umple în peisajul istoriografic un gol,
fiind o piesă importantă în analiza fenomenului abordat, care merită salutat.

Extras din "Arhivele Totalitarismului", p. 248-251.