FAMILIA MONOPARENTALĂ

Student
 Cauze ale monoparentalității

Sintagma ”familia monoparentală” definește un tip de familie formată dintr-un

părinte și copilul sau copii săi, un grup de persoane aflate în relație de rudenie, rezultată
prin filiație directă sau adopție.1

Familia monoparentală este considerată tot mai mult o alternativă la familia

nucleară clasică2 atât la noi în țară cât și în afara ei, în Marea Britanie existând azi peste un
milion de familii cu un singur părinte, iar numărul lor continuă să crească.3

Trebuie subliniat caracterul alternativ al familiilor monoparentale care nu sunt

percepute ca făcând parte dintr-un tip ”deviant” sau ”anormal”, monoparentalitatea
devenind ”normală” în condițiile în care înregistrează o creștere a frecvenței și devine o
conduită comună în societățile actuale.4

Creșterea ratei divorțialității, a fertilității ilegitime, schimbările valorice de

mentalitate din ultimele decenii au făcut acest tip de familie să cunoască o răspândire
deosebită.

Din punct de vedere sociologic, familia monoparentală poate fi definită ca un grup

social, constituit pe baza relațiilor de rudenie între unul dintre părinți (părinte singur) și
copilul sau copii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspirații și valori comune.5

O altă variantă este aceea a familiei devenită monoparentală prin absența fizică a
unuia dintre părinți, care este plecat o lungă perioadă de timp din localitate, fiind fie la
muncă în străinătate, fie spitalizat, fie încarcerat.6

Astfel de cazuri devin tot mai frecvente putând atrage după sine o serie de
consecințe nedorite pentru familie; șocul suferit de părinte ca urmare a dificultăților de a
față rigorilor de pe piața muncii occidentale, eventualul eșec sau apariția problemelor de
sănătate, desfacerea căsătoriei, pertubări în socializarea copilului și, chiar eșec școlar.

1
C. Ștefan., Familia monoparentală, Iași, Ed. Polirom, 2006, pag. 43.
2
M.Voinea , Monoparentalitatea și statutul marital al femeii din România, în Sociologie Românească, vol.
III, nr. 3, 2005, pag. 5.
3
A. Giddens , Sociologie, tradus de Săndulescu R. și Săndulescu V., București, Ed. Bic All, 1997, pag. 168.
4
M. Voinea, articolul Monoparentalitatea și statutul marital al femeii în România, în Sociologie
Românească, vol. III, nr.3, 2005, pag. 5.
5
C. Ștefan , Familia monoparentală, Iași, Ed. Polirom, 2006, pag. 43.
6
M. Ionescu , E. Negreanu , Educația în familie. Repere și practice actuale, București, 2006, pag. 29.
 Dintr-o perspectivă juridică, familia monoparentală apare ca un grup de persoane
între care s-au stabilit drepturi și obligații, reglementate prin norme legale. 7 În acest sens
familia monoparentală tinde să constituie o abatere, în sensul producerii efectelor juridice.

Familia parentală poate rezulta ca urmare a unor experiențe diferite: nașterea unui
copil în urma unei experiențe sexuale juvenile care nu se concretizează într-o căsătorie;
decizia unor femei (trecute de 30 de ani de regulă) de a avea un copil în afara unei căsătorii
legale; divorțul sau cupluri cu copii, necăsătoriți; decesul unuia dintre parteneri.

În societățile contemporane occidentale, problematica familiei cu un singur părinte

devine o problemă demnă de a fi luată în considerație. În unele țări, cum ar fi Norvegia,
ponderea familiilor monoparentale tinde spre 20%. De asemenea, în Marea Britanie
aproximativ una din cinci familii cu copii este monoparentală. România prezintă un tablou
aparte, cu o rată înaltă a căsătoriilor, în comparație cu alte țări și cu un procent de
divorțialitate scăzut. Un fenomen mai frecvent care conduce la formarea familiilor
monoparentale poate fi separarea și numărul foarte mare de copii născuți în afara
căsătoriei. Studiile indică un raport al familiilor monoparentale în România de 12,9 din
totalul gospodăriilor alcătuite dintr-un singur nucleu familial.8

Familia monoparentală – aspecte tipologice

Familia monoparentală este considerată de unii specialiști un tip special de familie,

în timp ce alții consideră că ea nu poate fi numită familie.

Familie monoparentală pare să fie asemenea unui întreg din care, deși lipsește un
element, nu încetează să funcționeze ca un sistem, în care întregul este mult mai mult decât
suma părților.

Familia monoparentală desemnează grup copil (copii) – părinte (și nu părinți) și este
privit ca o alternativă la (și nu ca o deviație de la) familia clasică. Deci monoparentalitatea
devine normală pe măsură ce înregistrează o creștere a frecvenței și pe măsură ce devine o
conduită familiară pentru membrii societăților actuale.

Conceptul ”familie monoparentală” are meritul de a defini familia prin relația

parentală care este secundară în definițiile clasice ale familiei și este preferabil termenilor
7
Codul Familiei, art. 97.
8
M. Voinea, articolul Monoparentalitatea și statutul marital al femeii din România în Sociologie
Românească, vol. III, nr. 3, pag. 8.
de ”familie dezorganizată”, ”familie dezmembrată”, ”familie incompletă”, ”familie
disimetrică” utilizați în literatura românească, acești termeni exprimând ideea de deformare
a ”constelație familială”.

Termenul familie parentală este poate mai adecvat, el afirmând normalitatea

sociologică a unității constituite dintr-un adult și copiii săi și a existenței relației parentale
independent de relația conjugală.

Experiența de a fi părinte singur nu este neapărat devastatoare pentru adult pentru

copii, dar nu este confortabilă în permanență. Ea rămâne o experiență particulară de tip
familial, ce duce la schimbări în raporturile dintre părinți și copii.

Deși nu sunt cu mult semnificative, schimbările pot depinde de timpul pe care îl

consacră mama sau tatăl familiei ”de modul în care efectele separării au marcat adulții, ca
și copiii, de modul în care ambii adulți și copiii dezvoltă strategii de a face față
problemelor, noi stiluri de viață. Pentru mulți indivizi, aceste ”adaptări” și ”ajustări” pot fi
relative temporare, câtă vreme majoritatea părinților singuri reușesc să se recăsătorească”.9

Chiar dacă există diferite și complexe tipologii, cea mai importantă distincție în
ceea e privește familia cu un singur părinte, având în vedere aspectele ei pur funcționale
sau efectele posibile, este cea dintre familia condusă numai de către tată. Vârsta și
maturitatea părinților reprezintă un semn al riscului ceea ce nu înseamnă însă că toți copiii
ai căror părinți sunt foarte tineri (între 16 și 20 ani) suferă sau sunt neglijați.

Studiile demnostrează că datorită lipsei de maturitae și responsabilitate a mamelor

tinere îndeosebi, unitatea familială este supusă riscului unor dificultăți precum: separare,
divorț, violență, abandon, familie monoparentală.

Nașterile în afara căsătoriei înregistrează un procent ridicat pentru categoria

mamelor adolescente. Diversitatea formelor de monoparentalitate depinde după cum se
poate vedea în tabelul de mai jos, pe de o parte situațiile matrimoniale anterioare și pe de
altă parte de circumstanțele/cauzele care stau la baza acestei configurații familiale.

9
I. Mitrofan , C. Ciupercă , Psihologia relațiilor dintre sexe, București, Ed. Alternative, 1997, pag. 41
Tipologia familiilor monoparentale

Situaţia Păstrarea Circumstanţele formând monoparentalitatea

anterioară copiilor Moartea Moartea Separarea Separarea Divorţ
tatălui mamei de fapt de drept

Căsătoria Mama x

Tatăl x

Coabitare Mama x x x x

Tatăl x x x x

Sursa: Bawin-Legros, ”Familles, mariage, divorce”, Ed. Pierre Mardaga, Liege –Bruxelles,
1998, pag. 177

Unii autori afirmă că ne îndreptăm către o societate ”matricentrică” tocmai datorită

creșterii numărului de familii monoparentale, în special a familiilor în care părintele singur,
care are grijă de copil este mama. Acest tip de familie manifestă o stabilitate mult mai mare
decât cuplul, cum este și firesc.

Un alt cercetător, A. Tofler, menționează că în S.U.A. numărul familiilor

monoparentale este foarte mare (unul din șapte copii americani este crescut de un singur
părinte, iar în mediile urbane proporția este de unul la patru incluzînd și copiii nelegitimi ,
copiii adoptați de femei singure sau chiar de bărbați singuri”. 10 În România procentul
familiilor monoparentale este, potrivit datelor din recensământul din ianuarie 1992, de
aproximativ 10% din totalul familiilor.

R. Hill (1986) distinge opt tipuri de familii monoparentale, patru cu statut

permanent și patru cu statut temporar, plecând de la faptul că părintele singur poate sau nu
să se (re) căsătorească. Fiecare tip de familie prezintă caracteristici specifice, precum și
implicații și efecte diferite, mai ales în ceea ce privește creșterea și influențarea psiho-
comportamentală a copiilor.

În cadrul familiilor monoparentale cu statut temporar întâlnim următoarele tipuri:

 Soțul divorțat și recăsătorit;

10
Bawin-Legros, Familles, mariage, divorce, Ed. Pierre Mardaga, Liege –Bruxelles, 1998, pag. 200.
  Soțul văduv și recăsătorit;
 Soții separați de război și apoi reuniți;
 Căsătoria post-sarcină.

Celelalte patru tipuri de familii monoparentale cu statut permanent sunt:

 Soțul divorțat și necăsătorit;
 Soțul divorțat dar necăsătorit;
 Separarea permanentă;
 Un părinte necăsătorit cu un copil nelegitim.

Cristiana Ștefan (”Familia monoparentală”, Ed. Arefeană, 2001, pag. 9) stabilește

drept criteriu numărul persoanelor care constituie familia, aceasta putând fi o familie
monoparentală binară (doi membri), terțiară (trei membri) etc.

P. A. Gongla și E. H. Thompson (1985, pag. 401) realizează o tipologie a familiilor

(mono și bi-parentale), pe baza dimensiunilor specifice unei familii:11
 Dimensiunea structurală, se referă la numărul și calitatea familiei în
cadrul structurii relațiilor de familie (de rudenie);
 Dimenisunea interactivă, a organizării familiei se referă la procesele
de comunicare și contact dintre membri;
 Dimensiunea psihologică, ce include particularitățile fiecărui
membru dar și sentimentul atașamentului și identități comune a membrilor familiei.

Luând în considerare cele trei dimensiuni se poate crea o tipologie a familiei

monoparentale:
Tabelul II. 2

11
M. Apud Preda., Grupuri sociale ignorate sau excluse de politicile sociale, în ”Politicile sociale în
România”, București, Ed. Expert, 1999, pag. 318.
 Structural
Doi părinţi Părinte singur
Interacţional Interacţional

Prezenţă Absenţă Prezenţă Absenţă

Psihologic Psihologic

Prezenţă A B Prezenţă E F

Absenţă C D Absenţă G H

Sursa: P. A. Gongla, E. H. Thompson, 1985, pag. 401

Tipul A reprezintă familia nucleară, tradițională: doi părinți căsătoriți, locuind
împreună, interacționând în mod continuu cu familia. Acest tip este conservat de societate,
fiind considerat o formă ideală (dezirabilă) și fiind folosit ca o normă socială în raport cu
care sunt judecate și etichetate drept deviante (de către oamenii obișnuiți) toate celelalte
familii care nu-i seamănă.

Tipul B se referă la părintele care interacționează foarte puțin cu ceilalți membri ai

familiei, deși din punct de vedere psihologic este membru al acesteia. Acest tip de familie
poate apare dacă unul dintre părinți este spitalizat, la închisoare sau are serviciul în altă
localitate, ceea ce-l obligă să fie despărțit de familie pe o perioadă lungă de timp.

Tipul C reprezintă situația în care interacțiunea unui părinte cu familia este

aparentă, el canalizându-și energia și atenția spre altceva (profesie, relație extraconjugală
etc.). Această situație desemnează, în realitate, absența din cadrul familiei din punct de
vedere psihologic.

Tipul D se referă la situația în care un părinte a suferit afecțiuni psihice serioase,

ceea ce a impus absența psihologică și interacțională din viața de familie.

Tipul E reprezintă tipul de familie în care ambii părinți, deși separați sau divorțați,
păstrează legături intense cu copiii lor și se implică psihologic și interacțional în viața
acestora. Poate fi cazul părinților care, după divorț, au obținut fiecare dreptul la custodie
asupra copiilor.
 Tipul F reflectă situația în care un părinte nu mai interacționează cu familia, dar din
punct de vedere psihologic rămâne atașat de aceasta. Pentru acest părinte membrii familiei
sunt încă importanți și își modifică modul de a se comporta în funcție de așteptările
acestora. O altă categorie care aparține tot acestui tip de familie este aceea în care părintele
decedat influențează membrii familiei în comportamentul și gândurile acestora.

Tipul G reprezintă tipul de familie monoparentală foarte rar întâlnit și greu de

imaginat în care părintele este absent psihologic pentru că nu se mai implică în problemele
familiei, dar interacționează cu membrii acesteia. Poate fi un părinte care locuiește în
aceeași casă cu fosta sa familie.

Tipul H include familia în care un singur părinte se ocupă de copii și se implică atât
din punct de vedere psihologic, cât și din punct de vedere interacțional din viața lor.

În realitate întâlnim situații care corespund fiecărui tip de familie prezentat, dar
există și situații în care nu pot fi încadrate în nici unul dintre acestea, fiind tipuri
intermediare.

Aspecte psiho-sociologice ale familiei monoparentale

Societatea tradițională, prin mecanismele ei, dezaproba monoparentalitatea și
încuraja stigmatizarea celor ce alegeau, voit sau nu, acest stil de viață, iar până acum
această societate nu a pregătit nici femeile, nici bărbații pentru a fi părinți unici.
În societatea modernă, datorită apariției și generalizării familiei nucleare, ruptura
de comunitate a permis schimbarea viziunii și percepției față de acest tip de menaj. Familia
clasică nu mai este atât de importantă pentru dezvoltarea personalității optime a copilului,
în anumite condiții, bineînțeles. Pentru un copil este mai inndicată o familie monoparentală
decât una în care să existe certuri și probleme. Dacă în trecut familiile cu căsătorii
nereușite trebuiau să rămână împreună de dragul copiilor, în prezent se apreciază că este
mai bine penru copii dacă părinții se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în
familie.
”Mulți asemenea părinți înregistrează diferențe vizibile în interacțiunile de tip
copil-părinte, în noua structură familială. Se simt mai respectați și capabili să încurajeze
opiniile personale ale copiilor lor. Folosesc amenințările, pedepsele, dar niciodată pe cele
de tip fizic. Deși de cele mai multe ori au tendința de a se ”descărca” nervos pe copii,
găsesc puterea de a ține cont, în primul rând, de dorințele acestora.”12
12
A. Bărar Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, București, 2004, pag. 31.
 În ceea ce privește repercusiunile asupra adulților, se consideră că pentru bărbați,
cele mai mari sunt costurile psihologice, având în vedere faptul că rolul matern este
imposibil de substituit, în timp ce pentru femei prevalează costurile materiale. Spre
deosebire de alte modele familiale, menajele monoparentale se confruntă cu dificultăți
economice și socializatoare mai mari.
S-au evidențiat o serie de consecințe negative și pentru copii. Astfel, băieții din
familiile monoparentale prezintă o rată mai mare a comportamentelor. La nivelul familiei
monoparentale, funcțiile nu mai pot fi realizate în mod optim, apărând astfel o serie de
dificultăți și deficiențe. Funcția sexuală și cea reproductivă sunt minimizate deoarece
separarea soților și dificultatea părintelui rămas cu copii în a-și găsi un partener care să-i
accepte situația împiedică realizarea respectivelor funcții13.
Copii care trăiesc în familii de acest tip sunt considerați ”populație de risc”,
condamnată la a îngroșa rândurile celor care trăiesc la limita subzistenței, celor care
eșuează școlar ori ale devianților și delicvenților.
Singurul mediu care poate asigura nivelurile cele mai înalte de dezvoltare psiho-
afective și integrare socială a copilului și care permite dezvoltarea normală este mediul
format bi-parental.
Elementul cel mai vizibil care influențează viața familiilor monoparentale este
costul ridicat al nivelului de trai, implicând eforturi deosebite din partea părintelui rămas
cu copii. O situație deosebită la familia monoparentală o prezintă funcția de socializare.
Lipsa unui părinte poate determina lipsa afectivității de care are nevoie copilul, acesta
nerealizând actul unei socializări firești și integrarea în societate. Totuși, în zilele actuale
sistemul școlar înlocuiește, în mare măsură, procesul instructiv – educativ al familiei. Mai
mult, chiar în familiile complete părinții nu mai dispun de timpul necesar realizării
procesului instructiv – educativ, iar o parte dintre ei nu au conștiința necesității acțiunilor
educative.
Dincolo de varietatea și complexitatea cazurilor de monoparentalitate, este că
urmând percepția monoparentalității, ca ” experiență traumatizantă” sau ca o ”continuitate
logică”14, există două modalități de a trăi și de a se raporta la monoparentalitate: ca
marginalitate sau ca model familial alternativ, liber ales, cu specificarea că a doua variantă
începe să se impună tot mai mult, în defavoarea celei dintâi.

13
I. Mihăilescu , Sociologie generală, Iași, Ed. Polirom, 2003, pag. 240.
14
A. Ghelghel, Familiile monoparentale, în ”Revista Română de Sociologie”, Ed. Academiei Române, nr. 5-
6, București, 1999, pag. 34.
 Este important a sublinia caracterul alternativ al acestui tip de familie, care nu
constituie un tip ”deviant” sau ”anormal”. Monoparentalitatea devine ”normală” în sens
sociologic, în condițiile în care înregistrează o creștere a frecvenței și devine o conduită
comună în societățile actuale.

Rolul asistentului social pentru susținerea familiei

monoparentală
”Asistența socială ca profesie are un pronunțat caracter aplicativ și o înaltă
orientare umanistă. Profesia de asistent social implică deci o filozofie proprie, dată de
încercarea diminuării discrepanțelor ți inegalităților dintre grupurile minoritare sau
dezavantajate și populația majoritară, prin intermediul acțiunilor afirmative ( uneori, cu
specificații apropiate, este utilizat si termenul de discriminare pozitivă)”.15

”Scopul principal al activității asistentului social este acela de a asista persoanele

aflate în dificultate implicându-se în identificarea, înțelegerea, evaluarea corectă și
soluționarea problemelor sociale”. (Codul etic al profesiei de asistent social)

Asistența socială, ca activitate practică, cu aplicabilitate la sfera protecției

sociale, are la bază trei premise fundamentale:

 Importanța ființei umane, unicitatea și demnitatea ei, menținerea acestei condiții

fără ca ea să decadă sau să abdice de la condiția umană;

 Persoana, familia, colectivitatea sau comunitatea pot avea probleme rezultate din
interacțiunea cu ceilalți;

 Oameni pot și trebuie să intervină pentru palanarea problemelor și îmbunătățirea

vieții semenilor lor în virtutea sentimentelor de grijă și ajutorare a lor; fiecare
individ trebuie să își asume responsabilități, dar are dreptul de a fi ajutat de ceilalți
membri ai societății atunci când se află în situații dificile.

Asistența socială a familiei se focalizează mai mult pe familiile dezorganizate, în

primul rând fiind necesară identificarea, de către persoane competente și cu o pregătire de
specialitate, a problemelor cu care se confruntă membrii acesteia.

Munca asistentului social este ghidată în varietatea rolurilor și relațiilor la nivele

diferite de responsabilitate, în raport cu situațiile în care intervine, de codul deontologic.
15
L. M. Pop (coord.), Dicționar de politici sociale, București, Ed. Expert, 2002, pag. 119.
Acesta cuprinde valori și principii etice. Aplicarea principiilor etice se face în funcție de
contextul în care acționează asistentul social.

Codul oferă principii generale pe baza cărora asistentul social se orientează în

acțiunile intreprinse și furnizează cadrul în care acesta poate lua decizii privitoare la relația
sa cu persoana asistată, colegii și agenția în care lucrează.

Pe lângă acest cod asistentul social trebuie să utilizeze și alte surse de informare
pentru delimitarea activităților sale, cum ar fi: legislația, metodologia cercetării sociale,
alte coduri etice relevante, consultarea colegilor etc.

În toate demersurile sale asistentul social acționează cu prioritare în interesul

clientului. În situația în care interesul clientului reprezintă o amenințare pentru
comunitate/membrii comunității, asistentul social are responsabilitatea de a îndruma
clientul și a media în scopul armonizării intereselor părților implicate.

Asistenții sociali se asigură de egalitatea șanselor privind accesul clienților la

informații, servicii, resurse și participarea acestora la procesul de luare a deciziilor. Astfel
ei contestă și combat diferitele forme ale injustiției sociale cum ar fi: sărăcia, șomajul,
discriminarea, excluziunea socială și alte forme asemănătoare.

Asistentul nu trebuie să practice, să tolereze, să faciliteze sau să colaboreze la

nicio formă de discriminare bazată pe rasă, sex, etnie, orientare sexuală, vârstă, convingeri
politice sau religioase, statut marital, deficiență fizică sau psihică, situație materială și/sau
orice altă preferință, caracteristică. condiție sau statut.

Stabilirea factorilor decisivi, care au condus la dezorganizarea familiei este

acțiunea pe care asistentul social trebuie să o aibă în vedere de la prima întrevedere cu
familia.

Asistentul social oferă suport persoanelor, grupurilor pentru perioade de crize,

care pot să apară într-un moment al vieții, dezvoltă mecanisme de refacere a capacităților
proprii de reintegrare. De asemenea, acesta oferă suport pentru evitarea marginalizării,
pentru indivizii și grupurile aflate într-un ciclu de dezvoltare. Acesta intervine atunci când
este cazul, când este solicitat, găsind soluții optime în rezolvarea situațiilor de criză,
indiferent de natura lor.
 Acesta trebuie să dispună de o serie de calități personale, aptitudini deosebite
care prin educație să dezvolte deprinderi și abilități, care formează talentul necesar pentru a
acționa într-o mare diversitate de situații, pentru a-i putea înțelege pe oameni și pentru a-i
ajuta pe aceștia să se ajute singuri.

Asistentul social lucrează după anumite norme, legi, coduri deontologice având o
pregătire profesională adecvată, astfel încât să poată acționa cu fermitate și oportunism în
situațiile concrete întâlnite: sărăcie, oportunități scăzute de muncă, familii sărace cu mulți
copii, tendința de creștere a abandonului la copilul nou-născut , dificultăți în asigurarea
ajutorului medical, dezorientarea tinerilor în raport cu dificultățile integrarii sociale,
consumul de droguri, alcoolismul, fenomene de vagabondaj și delicvență juvenilă, violență
domestică, abuzul sexual, emoțional, fizic al copilului, grupuri etnice cu risc crescut,
criminalitate și corupție. Pentru copil asistentul social asigură un mediu pozitiv de
dezvoltare normală și totodată oferă îndrumare și consiliere asupra drepturilor și
oportunităților, asigură respectarea drepturilor copilului, protecța lui, oferirea de
oportunități de dezvoltare, în mod special prevenirea abandonului, a neglijării, abuzurilor și
a violenței împotriva copilului.

Identifică probleme sociale grave și cazurile speciale, stabilind o ordine a

priorităților și încercând soluționarea acestora.

Printre calitățile absolut necesare ale unui asistent social se numără: maturitatea,
creativitatea, capacitatea de a se autoobserva, dorința de a ajuta, curajul și sensibilitatea,
onestitatea.

Asistentul social are rolul de a asigura protecție, ocrotire, găzduire,îngrijire,

consiliere, activități de recuperare și reintegrare socială pentru mame și copii. Cunoașterea
de către asistentul social a ciclului de viață familială pentru fiecare caz cu care lucrează
este importantă în lucrul cu familia.

În concluzie, munca asistentului social se impune în activitățile tuturor

categoriilor de persoane care necesită ajutor din partea acestuia.