Formularea problemei statistice Formularea problemei statistice la bioechivalenţă
Formularea problemei statistice
Metodologia statistică constă ı̂n testarea unei ipoteze nule,
(H0 ), de egalitate a efectelor de formulare, faţă de o ipoteză alternativă de inegalitate (H1 ). Dacă prin µT şi µR notăm – pentru un parametru dat –, valorile medii exacte ale formelor test şi respectiv, referinţă, problema se poate prezenta astfel: (H0 ) : µT = µR (bioechivalenţa) , (H1 ) : µT 6= µR (bioinechivalenţa) .
Bioechivalenţa este acceptată, dacă (H0 ) nu s-a infirmat,
adică atunci când analiza nu arată nici o diferenţă semnificativă.
Acest mod de abordare s-a dovedit a fi, ı̂n practică, eronat!
Formularea problemei statistice Formularea problemei statistice la bioechivalenţă
Formularea problemei statistice (cont.)
Pentru evitarea acestei anomalii FDA (Food and Drug
Administration) a introdus regula numită 00 80 / 2000 . Aceasta cere ı̂n orice studiu de bioechivalenţă o putere minimă de 80% ı̂n detectarea unei diferenţe de 20% ı̂ntre µT şi µR . Astfel, mărimea probei, estimată a priori, este corespunzătoare pentru a asigura că diferenţa ı̂ntre formulări nu este mascată de variabilitatea elementelor componente. Totuşi, calculul puterii testului se efectuează a posteriori, plecând de la varianţa reziduală, care diferă adeseori, de cea luată ı̂n calcul ı̂n timpul planificării studiului. Un alt inconvenient: ı̂n unele cazuri, o diferenţă minoră (fără importanţă din punc de vedere clinic), poate apărea statistic semnificativă. Aceasta impune un nivel de la care, orice diferenţă este, atât statistic cât şi clinic semnificativă. Biostatistică Bioechivalenţa medicamentelor – Formularea problemei statistic Formularea problemei statistice Formularea problemei statistice la bioechivalenţă
Formularea problemei adaptată la bioechivalenţă
Faţă de cele comentate anterior, trebuie adaugat că o eroare
mai gravă este nu de a elimina pe nedrept ipoteza de bioechivalenţă (asumarea riscului α), ci de a accepta ipoteza falsă (riscul β).
De aceea, pare mai judicios să se testeze ipoteza de
inechivalenţă, faţă de ipoteza de echivalenţă. Aceasta presupune stabilirea a priori a unei limite admisibile, notată ∆1 , pentru diferenţa reală a două formulări bioechivalente. Aceasta limită ∆1 s-a stabilit la ±20% din valoarea lui µR . Formularea matematică a acestor ipoteze este urmatoarea: (H0 ) : |µT − µR | ≥ 0.2µR (bioinechivalenta) , (H1 ) : |µT − µR | ≤ 0.2µR (bioechivalenţă) .