de Mihail Sadoveanu

Romanul “ Baltagul” vede lumina tiparului în anul 1930 fiind una dintre
creațiile care aduce laude scriitorului tradiționalist , încadrându-l în seria autorilor
canonici “ Luat in totalitate, Mihail Sadoveanu e un mare povestitor , cu o capacitate
de a vorbi autentic enorma , asemănător lui Creangă și lui Caragiale, mai inventiv
decât cel dintâi , mai poet decât cel de-al doilea, deși fără echilibrul artistic al lui
Caragiale” , afirma criticul George Călinescu în “Istoria literaturii de la origini până
în prezent “.
Sub aspect tematic , “Baltagul” se încadrează in curentul tradiționalist
deoarece prezintă teme precum viața pastorală , natura , miturile și moartea. De
asemenea, este un bildungsroman, prin inițierea lui Gheorghiță, care se maturizează
pe parcursul călătoriei, și totodată este un roman realist –mitic , prin prezentarea
coordonatelor spațio-temporale, conturarea personajelor după tipologii cotidiene și
folosirea tehnicii detaliului, și prin reformularea mitului Isis-Osiris din mitologia
egipteană. “Baltagul” intră în sfera romanelor dorice dând impresia de veridicitate
prin detaliile minuțioase pe care textul le oferă și prin prezentarea unor aspecte
realiste ale vieții muntene.
Titlul, din punct de vedere morfologic, este un substantiv comun articulat
hotărât, fapt ce conferă unicitate obiectului. Simbolic, în mitologie, baltagul este
arma magică care este menită să îndeplinească dreptatea, devenind o unealtă
justițiară. Principala trăsătură a baltagului este că, atunci când este folosit pentru
înfăptuirea legii , acesta nu se pătează de sânge “(…) unealta răului se dovedește a fi,
întoarsă , armei binelui”. Toporul cu doua tăișuri este un simbol ambivalent
reprezentând atât arma crimei, cât și arma actului justițiar.
Tema romanului este tema vieții și a morții, a iubirii, a datoriei și a inițierii,
care permite totodată realizarea monografiei satului moldovenesc de munte. Tema se
evidențiază prin tipul țăranului păstrător al lumii vechi, arhaice si patriarhale,
edificatoare în acest sens este secvența narativă în care Vitoria o ceartă pe fiica ei în
privința vestimentației abordate de aceasta “Iți arăt eu coc, valţ si bluză, ardă-te para
focului să te ardă! Nici eu, nici bunica-ta, nici bunica-mea n-am știut de acestea – și-n
legea noastră trebuie să trăiești și tu”. “Baltagul” prezintă și tema familiei, dintr-o
perspectivă aproape mitică, studiind relațiile dintre membrii familiei , secvențele din
care reiese viața familială în perioada interbelică sunt “Muierea îndură fără să
crâcnească puterea omului ei și rămânea neînduplecată cu dracii pe care-i avea” și
“Vitoria îl admira din cealaltă parte a măsuței, Minodora se cuibărise pe un scăunel ,
jos, gata să sară de câte ori trebuia ceva”.
Romanul este structurat în 16 capitole , acțiunea desfășurându-se cronologic
pe momentele subiectului literar, existând un singur fir narativ. Naratorul este unul
omniscient și omniprezent care relatează la persoana a III a , neimplicându-se afectiv
în evenimentele desfășurate, reconstituind obiectiv prin tehnica detaliului, viața
oamenilor munteni. Modul de expunere predominant este povestirea , care se îmbină
armonios cu descrierea și dialogul.
Acțiunea este plasată în lumea satului muntenesc , în Măgura Tarcăului, zona
Dornelor și a Bistriței, “ într-o baltă a Jijiei, într-un loc care se chema Cristești, nu
departe de târgul Iași” , “ Satul risipit pe răpi sub pădurea de brad, căsuțele șindrilite
între garduri de răzlogi, pârâul Tarcăului care fulgera devale între stânci erau
căzute într-o negură de noapte”, timpul este specificat cu ajutorul sărbătorilor
creștine , astfel încât evenimentele debutează: „la Dorna, s-acu Sfântu-Andrei era
aproape” , „10 Martie”.
Incipitul deschide romanul pe un ton sacru, preluând într-o oarecare măsură
sarcina de a continua textul biblic al Genezei dezvăluind o legendă, pe care Nechifor
Lipan o spune la „cumătrii și nunti”. Textul debutează cu un prolog care are rolul de a
motiva viața și comportamentul muntenilor. Pentru că au întârziat la întâlnirea cu
Dumnezeu, muntenilor le-a fost dăruită o viața aspră și plină de greutăți , dar au primit
iubirea de viață și un caracter ferm „La urmă, au venit și muntenii, s-au îngenuncheat
la scaunul împărăției. Apoi ați venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău.
Dragi îmi sunteți, dar n-am ce vă face. Rămâneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-
adaos decât o inima ușoară ca să vă bucurați cu al vostru.”
Finalul romanului, este închis interpretărilor, prezintă reluarea ritmului
firesc al vieții muntene . Opera se încheie cu un epilog în care Vitoria vorbește despre
continuitatea vieții, „Om aduce atuncea de la mănăstirea Văraticului și pe sora-ta
Minodora, ca să cunoască mormântul. Ș-apoi după aceea ne-om întoarce iar la
Măgura, ca să luam de coadă toate câte-am lăsat” .
Prin reluarea vieții muntenilor, dar și prin prezentarea unor ritualuri a
existenței umane, relația incipit – final este una de simetrie restabilind echilibrul
arhaic.
În opinia mea, Mihail Sadoveanu creionează în linii absente viața oamenilor
care își trăiesc viața din vârful munților , a căror pași bătătoresc potecile de lângă văi și
a căror voci colindă brazii de la geneză până acum. El reușește să surprindă tradițiile și
ritualurile într-o lumină magică care redă textului o notă impresionantă de sacralitate.
Așadar , creația lui Sadoveanu „Baltagul” , îmbină viața de familie , puterea
ființei umane și inteligența dată de natură într-un roman care contopește veridicitatea
cu autenticitatea trăirilor, cu analiza minuțioasă , cu convingerile arhaice. Opera
menține atenția și stârnește curiozitatea lectorului, fapt care o plasează în sfera
romanelor de succes a literaturii române.