Scheme de calitate bazate pe referențiale tradițional –

religioase

Produsul de Post în Biserica Ortodoxă

Coordonate generale

În decursul anului creștinii ortodocşi îşi ghidează viaţa religioasă în funcţie de anumite
sărbători, considerate mai mici sau mai mari în funcţie de importanţa evenimentului pe care îl
aduc spre retrăire şi comemorare. În esenţă, aceste sărbători nu sunt altceva decât prilejuri pentru
întâlnirea omului cu Dumnezeu si sfinţii, ca prefigurări şi anticipări ale comuniunii depline spre
care tindem, în Împărăţia Cerurilor, la sfârşitul timpului. Ţinând cont de această tensiune între
aşteptarea deplinului vieţii „veacului ce va să fie” şi pregustarea lui încă din această etapă a
existenţei, viaţa creştinului ortodox este jalonată, pe lângă sărbători şi legat de acestea, de
perioade sau zile singulare de post.
Postul, ca abţinere totală sau parţială de la mâncăruri şi băuturi, pe un timp mai lung sau
mai scurt, dar şi depărtarea cât mai mult faţă de păcate, este mijlocul cel mai potrivit, găsit de
Biserică, pentru a exprima efemeritatea acestei vieţi şi aşteptarea alteia, depline, în comuniune cu

1
Dumnezeu şi cu semenii. Astfel, creştinii, prin postire, dau expresie statutului lor de pelerini în
această viaţă dar şi stării de dependenţă faţă de Dumnezeu, de la Care sunt toate. Pe lângă acest
caracter, de manifestare a aşteptării unei întâlniri sau a unui eveniment important, postul mai are
un rost curăţitor, atât fizic cât şi sufletesc, un rol de gestionare, prin înfrânare, a capacităţilor
corpului şi minţii, dar şi un rol cultic, de modalitate prin care ne manifestăm cinstirea faţă de
Dumnezeu ori unul dintre sfinţii Săi1.
Ca vechime a practicii postirii se poate spune că postul există de când a apărut omul,
majoritatea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe văzând în interdicţia edenică de a mânca din
pomul cunoştinţei binelui şi răului o întemeiere, chiar de către Dumnezeu, a postului (Facere 2,
16-17). Astfel, foloasele acestuia sunt exprimate în multe rânduri, atât în Sfânta Scriptură, cât şi
în scrierile patristice2, alături de numeroase exemple de postitori care au arătat prin viaţa lor
avantajele unei vieţi cumpătate, începând de la Mântuitorul Hristos, prorocii, apostolii şi mulţi
sfinţi următori ai acestora. În cartea lui Isus Sirah, din Biblie, găsim cuvintele: „Nu fii nesăţios în
nici o desfătare şi nu te apleca la mâncăruri multe. Că în mâncărurile cele multe va fi durere şi
nesaţiul va veni până la îngreţoşare. Pentru nesaţ mulţi au pierit; iar cel înfrânat îşi va spori
viaţa.” (Sirah 37, 32-34). De asemenea, Cuviosul Teolipt al Filadelfiei, îndrumător spiritual al
Sfântului Grigorie Palama, explică lucrarea postului în următorii termeni: „Ceea ce este podul
pentru un loc povârnit şi prăpăstios sau peste un râu care desparte suprafaţa văzută a pământului,
aceasta face şi postul între trup şi duh […] aducând leacurile deprinderilor proprii, vindecă bolile
şi, destrămând împărţirea şi lupta, împacă şi uneşte părţile aflate în luptă. Căci printr-un regim de
viaţă frugal şi prin mâncare puţină el păstrează viaţa trupului, dar face trupul neîmprăştiat, uşor şi

1
„Prin cuvântul post noi înţelegem o înfrânare de la toate mâncărurile – iar în caz de boală numai de la unele –
precum şi de la toate băuturile, de la toate lucrurile lumeşti, de la toate dorinţele rele, pentru ca să poată face
creştinul rugăciunea lui mai cu uşurinţă şi să împace pe Dumnezeu, încă şi pentru ca să omoare poftele trupeşti şi
să câştige harul lui Dumnezeu. Postul e o faptă de virtute, cu lucrare de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a
voinţei, o formă de pocăinţă, deci un mijloc de mântuire. Dar în acelaşi timp este şi un act de cult, adică o faptă de
cinstire a lui Dumnezeu, pentru că este o jertfă – o renunţare de bunăvoie la ceva care ne este îngăduit – izvorâtă
din iubirea şi din respectul pe care le avem faţă de Dumnezeu. Postul este un mijloc de desăvârşire, de omorâre a
voii trupului, un semn văzut al râvnei şi al sârguinţei noastre spre asemănarea cu Dumnezeu” (Arhim. Ilie Cleopa,
Călăuză în credinţa ortodoxă, ediţia a VI-a, Ed. Mănăsirea Sihăstria, 2012, pag. 224);
2
Pentru mai multe informaţii vezi: Arhim. Ilie Cleopa, Călăuză...; Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Foame şi sete după Dumnezeu – înţelesul şi folosul postului, Ed. Basilica, Bucureşti, 2008;

2
bine încordat pentru luptele ascetice […]. Iar mintea o face trează şi veghetoare ca una eliberată,
din pricina gustării măsurate şi simple din cele necesare, de somnul greu şi imaginaţie”.3
Pornind de la exemplele şi cuvintele scripturistice şi patristice cu privire la post, Biserica
a căutat, încă din cele mai vechi timpuri, din perioada apostolică, sa-şi stabilească, conform
nevoilor, anumite reglementări în ce priveşte practica postirii. Rânduielile stabilite în Biserică au
avut şi au menirea de a ajuta evlavia personală a credincioşilor astfel încât aceasta să nu fie fără o
oarecare disciplină şi uniformitate, ca, plecând de la o regulă generală, fiecare, cu sfatul
duhovnicului, să aleagă postul care îi este cel mai folositor. Aşa se face că, de la Sfinţii Apostoli
şi până în prezent, s-au stabilit, în Biserica Ortodoxă, anumite canoane şi îndrumări tipiconale cu
privire la post, punându-se în discuţie fie asprimea cu care să se ţină, fie perioadele şi modul
manifestare în diferite situaţii ce pot apărea în cursul anului liturgic.
Din punct de vedere al asprimii lui, postul poate fi de mai multe feluri, dar, în primul
rând, se poate face o împărţire în două categorii, aşa cum găsim explicat la teologul ortodox pr.
Alexander Schmemann: „Există, într-adevăr, două căi sau feluri de postire, înrădăcinate
deopotrivă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, şi care corespund cu două nevoi sau stări
distinctive al omului. Prima modalitate poate fi acea a unui post deplin, pentru că acesta constă în
abţinerea totală de la mâncare şi băutură. Cea de-a doua modalitate poate fi definită ca un post de
asceză, pentru că rezidă în principal în reţinerea de la anumite mâncăruri şi în reducerea
substanţială a regimului alimentar”.4 Această distincţie este esenţială pentru înţelegerea anumitor
prevederi canonice care, aparent, se contrazic. De exemplu, Canonul 66 Apostolic, reluat de Can.
55 Trulan, înterzice clericilor şi mirenilor, deopotrivă, să postească în zilele de sâmbătă şi
duminică5, în timp ce Canonul 56 Trulan, dezaprobă obiceiul unora de a mânca brânză şi ouă în
sâmbetele şi duminicile Patruzecimii (Postului Paştilor), astfel întrerupând continuitatea postirii.
De fapt, aşa cum explică părintele Schmemann, cele două reguli canonice au în vedere două
feluri diferite de post: Can. 66 Apostolic se referă la ajunarea completă, pe când can. 56 Trulan
vorbeşte despre necesitatea continuităţii postului ascetic.

3
Teolipt al Filadelfiei, Cuviosul şi Mărturisitorul 1250-1322, „Cuvânt despre post citit în Duminica Brânzei”, în
„Despre viaţa ascunsă în Dumnezeu – cuvinte duhovniceşti, imne şi scrisori”, Ed. Deisis, Sibiu, 2010, pag. 294
4
Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, pag. 53
5
A se vedea colecţiile de canoane: Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii,
ediţia a III-a, Sibiu, 2005; Neofit, patriarh al Constantinopolului, Pidalion. Cârma Biserici Ortodoxe, Ed. Credinţa
strămoşească, Iaşi, 2013

3
 „Postul deplin, prin însăşi structura sa, este de scurtă durată şi este de obicei limitat la o zi
sau chiar la o anumită parte a zilei. De la începuturile creştinismului, acest post deplin a fost
înţeles ca o stare de pregătire şi aşteptare – starea de meditaţie duhovnicească asupra a ceea ce
va să vină. [...] De exemplu, îl descoperim în ajunul Crăciunului şi Bobotezei, dar mai presus de
orice el este Postul Euharistic”6. Acest fel de ajunare avea în Biserica primară o denumire
preluată din limbajul militar: statio7, care înseamnă un corp militar în stare de gardă, de
mobilizare, sugerându-se încă o dată imaginea Bisericii luptătoare în aşteptarea Mirelui Ceresc,
Care vine, fie în Sfânta Euharistie, chiar în viaţa aceasta, fie deplin, în Ziua de Apoi. Aşa se face
că postul total încetează, odată sosită clipa Împărtăşirii din Trupul şi Sângele lui Hristos, şi din
acest motiv el este înterzis în zilele de sâmbătă şi duminică, zile euharistice.
De cealaltă parte, postul ascetic are un alt înţeles. El urmăreşte eliberarea omului de sub
tirania propriilor impulsuri iraţionale, de sub supremaţia cărnii, situaţie nefirească adusă de
păcat. Pentru realizarea acestui deziderat este nevoie de timp şi stăruinţă, deoarece „întâietatea
duhului” nu poate fi restabilită decât prin dezrădăcinarea treptată a vechilor obiceiuri nesănătoase
pentru corp şi pentru spirit8. Acest fel de post cere, aşadar, continuitate şi perseverenţă şi de
aceea canoanele recomandă neîntrerupearea postirii.
Având în vedere distincţia generală făcută mai sus, o categorisire mai amănunţită a
felurilor postului poate fi realizată. Astfel, ţinând cont de asprimea sa, postul e de patru feluri:
a) Postul integral (total) sau ajunarea propriu-zisă, care constă în abţinerea completă de
la orice fel de mâncare şi băutură pe un timp anumit (care, evident, nu poate fi prea lung); e
postul ţinut de Moise pe Sinai (Ieşire 24, 18), de Prorocul Ilie (III Regi 19, 8) şi de Mântuitorul
Iisus Hristos înainte de ieşirea la propovăduire (Luca 4, 1-2). Este vorba despre postul deplin
despre care am vorbit mai înainte şi care trebuie să preceadă, în mod invariabil, Taina Sfintei
Euharistii, aşa cum reiese din Canoanele 41 şi 47 ale Sinodului de la Cartagina din anul 4199;
b) Postul negru10, aspru sau uscat (xirofagie), în care se îngăduie numai consumarea de
hrană uscată sau în stare crudă: pâine, seminţe, fructe şi legume uscate ori crude. Este postul

6
Alexander Schmemann, op. cit., pag. 53
7
Alexander Schmemann, idem, pag. 54
8
Ibidem, pag. 54;
9
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., pag. 285 şi 287 („Sfintele altarului să nu se săvârşească decât numai de
persoane care au ajunat...” Can. 41);
10
Uneori, în popor, postul „negru” e numit cel cu ajunare deplină;

4
practicat de Sfântul Ioan Botezătorul (Matei cap. 3; Marcu cap. 1), dar şi de marii asceţi şi
pustnici creştini;
c) Postul comun (obişnuit), în care se permite consumarea alimentelor gătite, de origine
vegetală (implicit şi uleiul), excluzându-se orice alimente de origine animală, numite în popor
„de dulce” sau „de frupt” (carne, inclusiv cea de peşte, grăsime animală, ouă, lapte şi toate
derivatele lui). Este postul practicat de majoritatea credincioşilor, în mod obişnuit;
d) Postul uşor, numit şi dezlegare (grec.=κατάλυσις, slavo-rusă=razreaşenie), în care se
îngăduie consumarea peştelui (inclusiv aşa numitele „fructe de mare”), a vinului, precum şi a
untdelemnului, în perioadele când e impus post aspru. Acest fel de dezlegări se dau pentru
sărbătorile mai mari care cad în timpul zilelor de post, fiind reglementate cu amănuntul în cărţile
ce cuprind rânduieli liturgico-tipiconale, cum ar fi „Ceaslovul Mare”, „Tipicul Mare”, „Triodul”
ori mineiele11.
Din punct de vedere al numărului celor care ţin postul, se poate vorbi despre: a) postul
general (obştesc), ţinut de întreaga Biserică; b) local (regional), reglementat de conducerea
Bisericii dintr-o anumită regiune pentru diferite motive (doliu, calamităţi etc.); c) particular
(personal), ţinut de fiecare credincios în parte, după evlavia lui sau sfatul duhovnicului, în afara
posturilor obşteşti.
De asemenea, ţinând seama de durată, postul poate fi de o zi sau de mai multe zile.
Posturile de o singură zi sunt, în primul rând, în cursul săptămânii: miercurea şi vinerea,
aşa cum găsim menţionat în Canonul 15 al Sfântului Petru al Alexandriei (+311): „Nu ne va
învinovăţi cineva pe noi fiindcă ţinem miercurea şi vinerea, în care cu drept cuvânt ni s-a
poruncit nouă după predanisire să ajunăm; de o parte miercurea, din cauza sfatului făcut de Iuda
pentru vinderea Domnului; iar de altă parte vinerea, pentru că a pătimit El pentru noi; iar
duminica o ţinem zi de bucurie pentru cel ce a înviat în ea, întru care am primit să nu plecăm nici
genunchii.”12. Pe lângă cele două zile, în unele rânduieli călugăreşti, mai este recomandată şi
ziua de luni, ca zi de post, după cum găsim în precizările de la sfârşitul „Ceaslovului Mare” 13. Ca
mod de postire, se ţine un post aspru.

11
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Generală. Noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură bisericească,
ediţia a IV-a îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi, Ed. Partener, Galaţi, 2008, pag. 288;
12
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit.
13
„Iar postul pe care-l postim Luni, măcar că este rânduit în Tipic să se ţină de călugări, dar şi mulţi mireni îl
postesc. Cuviincioasă şi vrednică de cinstire este şi socoteala pe care o pun înaint unii înţelepţi pentru postul de
Luni şi este în acest fel: Domnul ne porunceşte, că de nu va prisosi dreptatea noastră mai mult decât a cărturarilor

5
 Există, totuşi, unele zile de miercuri şi vineri exceptate de la post, indicate cu termenul de
harţi, şi anume: în Săptămâna Luminată, în I-a săptămână de după Rusalii, în intervalul dintre
Crăciun şi Bobotează, miercuri şi vineri din I-a săptămână a Triodului şi cele din Săptămâna
numită „a brânzei”. De asemenea, se suspendă postirea când cad praznice în cinstea
Mântuitorului.
Alte zile singulare de post în cursul anului bisericesc sunt 14 septembrie (Înălţarea Sfintei
Cruci), chiar de ar cădea duminica; 5 ianuarie (Ajunul Botezului Domnului); 29 august (Tăierea
capului Sfântului Ioan Botezătorul).
Posturile de mai multe zile sunt în număr de patru: a) Postul Crăciunului (15 noiembrie –
24 decembrie); b) Postul Paştilor (Păresimilor) (40 de zile + Săptămâna Patimilor); c) Postul
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (de luni după „Duminica Tuturor Sfinţilor” până pe 29 iunie,
inclusiv); şi d) Postul Adormirii Maicii Domnului (1 – 14 august)14.
Înainte de a face o analiză mai amănunţită a alimentelor la care trebuie să se renunţe
pentru a ţine postul în bună rânduială, trebuie făcute anumite precizări esenţiale în înţelegerea
corectă a principiilor care ghidează fenomenul postirii în Biserica Ortodoxă. Dacă ar fi să ne
luăm după colecţiile canonice, în Canoanele Apostolice, considerate a fi cele mai timpurii,
înainte de a se face alte precizări cu privire la post, există două referiri ce reglementează tocmai
modul în care cineva trebuie să se raporteze la lucrurile ce fac obiectul înfrânării. Este vorba
despre Canoanele 51 şi 53 Apostolice. Acesta este textul celui dintâi, al doilea fiind asemănător:
„Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricine din catalogul (cinul) preoţesc, se ţine
departe (s-ar abţine) de nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, trecând cu
vederea (uitând) că toate sunt foarte bune şi că bărbat şi femeie l-a făcut Dumnezeu pe om, ci
hulind, ar cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească şi să se îndrepteze din Biserică
(să se afurisească). Asemenea şi laicul”15. Aceste canoane condamnă rigorismul neîntemeiat al
unora care, contrar credinţei ortodoxe, consideră necurate sau spurcate fie relaţiile trupeşti dintre
soţ şi soţie, fie alimente precum carnea sau vinul. Este vorba aici de o presupusă spurcăciune
proprie firii celor menţionate, nu legată doar de reaua întrebuinţare a acestora, credinţă ce
implică, de fapt, intenţionat sau neintenţionat, o hulă adusă lui Dumnezeu, Care, ca Cel ce a creat

şi a fariseilor, nu vom putea intra în Împărăţia cerurilor. Şi, fiindcă fariseii posteau două zile în săptămână [...], noi
creştinii suntem datori să postim trei zile în săptămână” (Ceaslovul cel mare, editura Biserica Ortodoxă, Alexandria,
2003, pag. 772)
14
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, op. cit., pag. 47-50;
15
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit, pag. 38;

6
toate acestea, ar fi sursă a răului reprezentat de aceste elemente16. Este adevărat că în Vechiul
Testament existau prescripţii clare şi amănunţite cu privire la diferite lucruri curate şi necurate
(Levitic 11, 2-31; Deuteronom 14, 3-21), dar la fel de adevărat este că, în Noul Testament,
Mântuitorul Hristos a transferat noţiunile acestea, de „curat” şi „necurat”, la adevăratul nivel la
care ele se manifestă: cel sufletesc, prescripţiile veterotestamentare nefiind decât nişte prefigurări
pregătitoare pentru deplinele înţelesuri ale Legii Noi. Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci
ceea ce iese din gură [...] iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om, căci
din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule
(Matei 15, 11, 18-19)17. Păstrarea acestei drepte înţelegeri a postului are o importanţă capitală.
Aşa se face că reglementările canonice cu privire la falsele motive pentru înfrânare apar în mai
multe rânduri, fiecare canon aducând oarecare precizări suplimentare (Can. 14 Ancira, Can. 2
Gangra, Can. 28, 47 şi 86 Vasile cel Mare).
Având în vedere cele menţionate mai sus, se poate concluziona ca întreruperea postului,
prin consumarea, voluntar ori involuntar, de alimente socotite ca interzise, nu înseamă o
„spurcare”, aşa cum frecvent se afirmă în popor. Cine consumă, spre exemplu, din nebagare de
seamă, ceva care conţine ingrediente „de dulce”, nu trebuie să facă din asta un capăt de ţară,
socotind că degeaba ar fi ţinut postul până la acel moment, ci să continuie postirea, fiindcă
scopul acesteia este înfrânarea şi cumpătarea, nu evitarea cu orice preţ a anumitor alimente.
Postul nu este un scop în sine, ci doar un mijloc, un mijloc pentru ajungerea la deplina sănătate
sufletească şi trupească.
Ţinând cont de regulile ce existau în Legea iudaică cu privire la alimentele curate şi
necurate, Sfinţii Apostoli au ajuns la concluzia că acestea nu se cer a fi ţinute şi de creştini, fiind
„un jug prea greu” (Fapte 15, 10) şi nefolositor. Din această pricină, dintre toate aşezămintele

16
Iată comentariul din Pidalion, la Canonul 51: „De vreme ce toate sunt curate celor curaţi cu ştiinţa şi toată zidirea
lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat primindu-se cu mulţumire, precum osebit zice Pavel: Şi nici una
nu este spurcată sau necurată după a sa fire şi estime. [Tit 1, 15; I Timotei 4, 4; Romani, 14, 14]. Pentru aceasta şi
dumnezeieştii Apostoli, în Canonul lor acesta, obşteşte hotărăsc că orice Episcop sau prezbiter sau diacon sau
măcar de ar fi din catalogul iereilor sau al clericilor, uitând că toate câte a făcut Dumnezeu sunt bune foarte
[Facere cap. 1] şi că Dumnezeu a făcut pe om bărbat şi femeie, s-ar depărta de nuntă şi de mâncarea cărnii şi de
băutura vinului, nu pentru nevoinţa şi înfrânarea trupului, ci pentru că se îngreţăluieşte de acestea şi cu chipul
acesta huleşte şi cleveteşte pe făptura lui Dumnezeu că este necurată şi rea, unul ca acesta, zic, ori să se
îndrepteze şi să se înveţe a nu le îngreţălui şi a nu se întoarce despre acestea, socotind că nici nunta, nici
împreunarea cu muierea cea după lege nu este vătămătoare, nici cărnurile, nici vinul, ci întrebuinţarea cea rea a
acestora. Pentru că de ar fi fost rele şi vătămătoare, nu s-ar fi făcut de Dumnezeu, Care din fire este bun...” (Neofit,
patriarh al Constantinopolului, op. cit., pag. 101-105);
17
A se vedea şi Fapte cap. 10 şi 11;

7
Vechiului Testament, au stabilit ca obligatorii doar patru, aducă ferirea de: 1) desfrânare; 2) cele
jertfite idolilor; 3) mâncarea cărnurilor dobitoacelor sugrumate; şi 4) sânge (Fapte 15, 20-29)18.
La nivel canonic s-au preluat aceste prevederi, în două rânduri: Can. 63 Ap.19 şi Can. 67 Trulan,
motivul pentru care se păstrează, totuşi, aceste interdicţii fiind legat nu de caracterul rău sau
spurcat din fire al vreunui element natural, ci de caracterul vătămător pe care unele lucruri îl pot
avea, fie trupeşte, fie sufleteşte, aşa cum explică Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 86 al său20.
Cu privire la alimentele la care trebuie să se renunţe în perioada postului comun, se poate
spune că prevederile canonice nu pun accentul pe enumerarea cu precizie exhaustivă a tuturor
alimentelor care pot face obiectul acestor rânduieli, iar aceasta tocmai pentru că lucrurile sunt
oarecum clare. Principiul pe care se merge este redat foarte clar de Cuviosul Teolipt al
Filadelfiei: „Început al postului numesc abţinerea de la mâncărurile multe şi grase, iar sfârşit al
postului retezarea patimilor şi căderilor, pentru care a şi fost legiuit postul trupesc”21, iar în alt
loc: „Prima luptă a postului e renunţarea la mâncărurile scumpe şi grase; ea descarcă pântecele
de povara care vine din mulţimea mâncărurilor şi uşurează trupul spre slujirea celor bune, iar
privirea minţii o păstrează curată, întrucât postul risipeşte peintr-un regim uşor pâcla care vine
din aburii mâncărurilor şi o separă ca un întuneric de lumina lui”22. Cu alte cuvinte, alimentele la
care postul ne cere să renunţăm sunt cele grase şi mai greu de digerat, dar şi cele mai scumpe. De
asemenea, ţinând cont că postul are şi un caracter de jertfă personală, se cere o renunţare la
tendinţele egoiste manifestate în obiceiurile culinare, cum ar fi alegerea pentru sine a celor mai
bune şi, eventual, scumpe alimente, de regulă în detrimentul milosteniei faţă de semeni23, dar şi

18
Arhim. Ilie Cleopa, Călăuză…, pag. 323-324;
19
„Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricine din catalogul (cinul) preoţesc, ar mânca fie carne în
sânge (de animal viu, sugrumat sau înecat), fie animal muşcat (rănit) de fiară, fie mortăciune, să se caterisească,
pentru că legea a oprit aceasta (Facerea 9,4; Fapte 15, 29); iar dacă ar fi laic, să se afurisească.”, vezi Arhid. Prof.
Dr. Ioan N. Floca, op. cit.;
20
„Iar viclenilor encratiţi, în privinţa propunerii lor faimoase, pentru ce nu mâncăm şi noi orice, să li se spună că noi
ne îngreţoşăm şi de cele de prisosinţă ale noastre. Căci după cuviinţă leguminoasele de iarbă la noi sunt ca (şi)
carnea; iar potrivit deosebirii celor folositoare, ca şi în verdeţuri, pe cea vătămătoare o separăm de cea
asemănătoare, aşa şi între cărnuri despărţim pe cea folositoare de cea vătămătoare. Căci verdeaţă este şi cucuta,
precum carne este şi cea de vultur, dar cel ce are minte nu ar mânca nebunariţă, nici de carne de câine nu s-ar
atinge de nu l-ar sili nevoie mare; aşadar, cel ce a mâncat nu a comis o ilegalitate.” Ibidem;
21
Teolipt al Filadelfiei, Cuviosul şi Mărturisitorul 1250-1322, „Cuvânt despre post…”, pag. 293;
22
Ibidem, pag. 302;
23
În lucrarea de secol II, Păstorul lui Herma se dă următoare povaţă: „În ziua în care posteşti, nu vei lua nimic, în
afară de pâine şi apă, şi tu vei calcula preţul alimentelor pe care le-ai fi putut mânca în acea zi şi îl vei pune
deoparte pentru a-l da unei văduve, unui orfan sau unui sărac”, vezi Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Foame şi sete..., pag. 33;

8
dorinţa de a-ţi întreţine viaţa prin sacrificarea altor vieţi, a diferitor vietăţi. Prin urmare, postul
comun pretinde o renunţare la alimentele de origine animală, precum şi a celor derivate de la
animale, cum ar fi ouăle, laptele, brânza, ori altele asemenea. Acest lucru este menţionat, în felul
următor, în Canonul 56 Trulan: „De asemenea, am aflat că în ţara armenilor şi în alte locuri unii
mănâncă ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile sfintei Patruzecimi. I s-a părut şi aceasta (sf.
Sinod) ca Biserica lui Dumnezeu, cea din întreaga lume, să ţie postul urmând unei singure
rânduieli şi să se înfrâneze (depărteze) şi anume de orice fel de sugrumări, ca şi de ouă şi brânză
care sunt rodul şi facerile (produsele) celor de la care ne înfrânăm. Iar de n-ar păzi-o pe aceasta,
dacă ar fi cleric să se caterisească, iar dacă ar fi laic să se afurisească.”24.
Un statut mai aparte îl are carnea de peşte, ţinând cont că, la anumite sărbători mai
importante, se dă dezlegare să se mănânce şi aşa ceva (vezi, de exemplu, Can. 5 al lui Nichifor
Mărturisitorul). De regulă aceste dezlegări sunt menţionate în calendarele bisericeşti, fiind mai
pe larg rânduite în Tipicul cel Mare ori în diversele pravile apărute de-a lungul timpului.
De asemenea, o problemă pe care o mai ridică unii este statutul pe care îl au aşa-zisele
„fructe de mare”, ţinând cont că, în contextul globalizării tot mai accentuate, acestea devin
accesibile şi în zonele unde în mod natural nu se găsesc. Cu toate acestea, e vorba despre o falsă
problemă, generată de numele înşelător sub care sunt cunoscute aceste alimente, dar şi de o
anumită practică, în spaţiul grecesc, de a mânca aceste „fructe de mare” în toate, sau aproape
toate, zilele de post. De fapt, nu e vorba de fructe, ci de vietăţi acvatice, moluşte ori crustacee,
ceea ce le face să aibă acelaşi regim ca şi peştele sau icrele25.
Ţinând cont de toate precizările de mai sus, cu privire la alimentele oprite în perioada de
postire, se mai cade a se specifica şi că renunţarea la acestea nu este suficientă, tocmai pentru că

24
Vezi colecţia lui Ioan Floca;
25
„Ce facem însă cu fructele de mare? Spune o tradiție că într-un post călugării din Sfântul Munte nu mai aveau ce
mânca și atunci Maica Domnului li s-a arătat, îngăduindu-le să consume fructe de mare. Așadar, dezlegarea s-a
făcut doar într-o situație limită, nu pentru toate posturile. Noi ne-am cere osândă zicând că am rămas așa de
săraci, încât nu avem cu ce ne pregăti hrana, trebuind să recurgem doar la fructele de mare. […] Termenul de
„fructe de mare” se folosește în vocabularul culinar de puţină vreme. În unele păți ale lumii sunt numite „roadele
mării”, o denumire care cred că se apropie foarte bine de adevăr. Vasăzică fructele de mare nu reprezintă alimente
vegetale, ci anumite specii de crustacee, moluște – deci animale marine ori de apă dulce, folosite în alimentație.
[…] Când se mănâncă roadele mării în Sfântul Munte Athos? Consumul de cefalopode și crustacee în posturi îl
reglementează o tradiție legată de osteneala privegherilor lungi, istovitoare. Cine a mers în Sfântul Munte a
observat că în posturi se face dezlegare la icre sau „fructe de mare” doar sâmbăta ori duminica și în sărbători, însă
numai după privegheri de toată noaptea și după ce, în prealabil, de luni până vineri inclusiv, monahii nu s-au hrănit
decât cu fructe și legume, uscate sau cel mult fierte, fără untdelemn.” (articol realizat de Arhim. Mihail Daniliuc,
http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/fructele-de-mare-nu-se-coc-la-lumina-duhovniceasca-postului
25.01.2015)

9
nu lipsa acestora este scopul postului, ci înfrânarea pornirilor pătimaşe şi uşurarea trupului de
surplusul care îngreunează. Iată ce învaţă Sfântul Vasile cel Mare: „la masă trebuie să aducem
ceea ce ne va scăpa de foame printr-o pregătire mai simplă. Aceasta o arată Însuşi Domnul,
săturând mulţimile obosite, ca să nu se istovească pe drum, precum este scris (Matei 15, 32). [...]
Aşadar, trebuie să alegem totdeauna cea ce se poate pregăti mai lesne, ca nu cumva, sub
pretextul înfrânării, să alergăm după lucruri mai scumpe şi mai costisitoare şi să gătim bucatele
cu fel de fel de condimente rare; ci să alegem ceea ce se poate găsi uşor în orice ţară, ceea ce este
ieftin şi se poate pregăti uşor de către cei mulţi; iar din cele aduse de departe să întrebuinţăm
numai numai ceea ce este absolut necesar pentru viaţă, cum este untdelemnul şi altele asemenea,
şi ceea ce poate sluji la uşurarea suferinţei bolnavilor; dar şi aceasta numai dacă se poate procura
fără multă frământare, fără gălăgie şi fără multă alergătură”26. Cu alte cuvinte, dacă se amestecă
„nemâncarea cu neînfrânarea ca vinul cu apa”27, nu facem decât să ne înşelăm pe noi înşine.
Degeaba se renunţă la unele lucruri, poate chiar cu acrivie, dacă nu se renunţă, în primul rând, la
lăcomie, la necumpătare, chiar şi în ce priveşte alimentele de post. De asemenea, mâncărurile
fără îngrediente „de dulce” dar făcute în aşa fel încât să placă foarte mult, să ajungă, poate chiar
să întreacă, din acest punct de vedere, pe cele care nu sunt „de post”, pot fi un impediment în
calea câştigării cumpătării. „Nu e nici un folos din abţinerea de la mâncăruri dacă patimile latră
ca nişte dulăi”28, de aceea postul trebuie ţinut în spiritul lui, în primul rând, şi abia apoi, în litera
lui, pentru a putea fi de folos şi nu doar o luptă zadarnică29.

Canoane (norme) bisericeşti cu privire la post

Can. 51 apostolic (ap.)

26
Sfântul Vasile cel Mare, „Regulile mari”, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2009, pag. 74-75
27
Teolipt al Filadelfiei, op. cit., pag. 294-295;
28
Ibidem, pag. 294
29
Ibidem, pag. 293: „ia în minte Legea scrisă care, împărţită în literă şi duh, călăuzeşte pe cel care îşi are gândirea la
lege conducându-l de la literă la duh; de aceea zice şi Apostolul: „Litera ucide, dar Duhul face viu” [2 Co 3,6]. […]
Vezi aşadar ca nu cumva postind de la mâncăruri să socoteşti că îţi este de ajuns numai acest lucru şi, trecând cu
vederea postul mai bun, să te asemeni iudeilor care, ca unii groşi la gândire, s-au alipit de literă, şi să te afli
săvârşind un post iudaic; căci aceştia, urmărind Legea, n-au ajuns la legea duhovnicească [Rm 9, 13].”

10
 “Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricine din catalogul (cinul) preoţesc,
se ţine departe (s-ar abţine) de nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă,
trecând cu vederea (uitând) că toate sunt foarte bune şi că bărbat şi femeie l-a făcut Dumnezeu pe
om, ci hulind, ar cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească şi să se îndrepteze din
Biserică (să se afurisească). Asemenea şi laicul.”

Can. 53 ap.
„Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon nu se înfruptă (nu mănâncă) în zilele de
sărbători din cărnuri şi din vin, scârbindu-se, iar nu prentru înfrânare, să se caterisească, ca unul
care şi-a vătămat propria sa conştiinţă şi care s-a făcut multora pricinuitor de sminteală.”

Can. 63 ap.
„Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricine din catalogul (cinul) preoţesc,
ar mânca fie carne în sânge (de animal viu, sugrumat sau înecat), fie animal muşcat (rănit) de
fiară, fie mortăciune, să se caterisească, pentru că legea a oprit aceasta (Facerea 9,4; Fapte 15,
29); iar dacă ar fi laic, să se afurisească.”

Can. 66 ap.
„Dacă vreun cleric s-ar afla postind în zi de duminică sau sâmbătă (afară numai de una),
să se caterisească; iar de ar fi laic, să se afurisească.”

Can. 69 ap.
„Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau ipodiacon sau citeţ sau vreun cântăreţ
nu posteşte sfânta patruzecime a Paştilor (marele post), sau miercurea sau vinerea, să se
caterisească; afară numai dacă ar fi împiedicat de slăbiciunea trupească; iar dacă ar fi laic, să se
afurisească.”

Can. 29 Trulan
„Canonul celor din Cartagina rânduieşte ca sfintele altarului să nu se săvârşească decât de
către oameni care postesc, în afara unei zile din an în care se săvârşeşte cina domnească, folosind
de bună seamă atunci, acei dumnezeieşti părinţi, un astfel de pogorământ, pentru oarecare pricini
(cuvenite condiţii) folositoare bisericii în unele locuri (pe alocuri). Dar pe noi nimic nu ne
îndeamnă (determină) să părăsim asprimea şi, urmând predaniilor apostolice şi părinteşti,
orânduim că nu se cade a se dezlega joia ultimei săptămâni din Patruzecime şi a necinsti (astfel)
întreaga Patruzecime.”

11
Can. 52 Trulan
„În toate zilele postului sfintei patruzecimi (Păresimi), afară de sâmbătă şi de duminică şi
de sfânta zi a Buneivestiri, să se facă Sfânta Liturghie a celor mai înainte sfinţite.”

Can. 55 Trulan
„De vreme ce am aflat că cei din cetatea romanilor postesc în sâmbetele sfântului post al
Patruzecimii (Păresimilor), împotriva rânduielii bisericeşti predanisite, i s-a părut Sfântului Sinod
că şi peste Biserica romanilor să aibă tărie în chip neschimbat canonul care spune: dacă vreun
cleric s-ar afla postind sfânta duminică sau sâmbătă, afară de una singură, să se caterisească, iar
de ar fi laic, să se afurisească.”

Can. 56 Trulan
„De asemenea, am aflat că în ţara armenilor şi în alte locuri unii mănâncă ouă şi brânză în
sâmbetele şi duminicile sfintei Patruzecimi. I s-a părut şi aceasta (sf. Sinod) ca Biserica lui
Dumnezeu, cea din întreaga lume, să ţie postul urmând unei singure rânduieli şi să se înfrâneze
(depărteze) şi anume de orice fel de sugrumări, ca şi de ouă şi brânză care sunt rodul şi facerile
(produsele) celor de la care ne înfrânăm. Iar de n-ar păzi-o pe aceasta, dacă ar fi cleric să se
caterisească, iar dacă ar fi laic să se afurisească.”

Can. 67 Trulan
„Scriptura dumnezeiască ne-a poruncit nouă să ne ferim de sânge, de sugrumat şi de
desfrânare. Aşadar, pe cei care, din pricina lacomului stomac, cu oarecare meşteşug prefac
(pregătesc) în mâncare sângele oricărui animal şi astfel îl mănâncă pe acesta îi certăm
(pedepsim) după cuviinţă. Iar dacă cineva s-ar apuca (încumeta) de acum înainte să mănânce în
orice chip sânge de animal, dacă ar fi cleric să se caterisescă, iar dacă ar fi laic, să se
afurisească.”

Can. 89 Trulan
„Creştinii, petrecând în post şi rugăciune şi în smerenia inimii zilele patimii
Mântuitorului, se cade să-şi înceteze postul în ceasurile dintre miezul nopţii, spre sâmbăta mare,
fiindcă dumnezeieştii evanghelişti Matei şi Luca ne-au înfăţişat adândul înaintat al nopţii, cel
dintâi prin rostirea: „În noaptea sâmbetei.” (Matei 28, 1), iar celălalt prin rostirea: „ dimineaţă
adâncă” (Luca 24, 1).”

Can. 14 Ancira
„Presbiterii sau diaconii cei din cler care se reţin de la cărnuri sinodul a hotărât ca ei să se
atingă de ele şi, apoi, aşa de vor voi, să se înfrâneze de la ele; iar de nu vor vrea şi nici legumele

12
ce sunt puse lângă cărnuri nu vor să le mănânce, şi astfel de nu se vor supune canonului, să
înceteze din treaptă.”

Can. 2 Gangra
„Dacă cineva ar osândi pe cel ce cu evlavie şi cu credinţă mănâncă carne, afară de sânge
şi de jertfă idolească şi de sugrumat, ca şi cum acela nu ar avea nădejde din cauză că se
împărtăşeşte cu carne, să fie anatema.”

Can. 18 Gangra
„Dacă cineva, pentru asceză părută, ar ajuna duminica, să fie anatema.”

Can. 19 Gangra
„Dacă vreunul dintre cei ce practică asceza, fără nevoie trupească, ar dispreţui şi ar
dezlega posturile cele transmise îndeobşte şi care se păzesc de Biserică, având acela şi mintea
întreagă, să fie anatema.”

Can. 20 Gangra – vezi cele trei de mai sus

Can. 49 Laodiceea (Laod.)

„Nu se cuvine a se jertfi pâine în Patruzecime, decât numai sâmbăta şi duminica.”

Can. 50 Laod.
„Nu se cuvine să se dezlege joia din săptămâna cea de pe urmă din Patruzecime şi, astfel,
a necinsti Patruzecimea întreagă; ci se cuvine a ajuna toată Patruzecimea cu mâncăruri uscate.”

Can. 51 şi 52 Laod. – nu se fac praznice de sfinţi sau petreceri in patruzecime

Can. 41 Cartagina – „Sfintele altarului să nu se săvârşească decât numai de persoane care au

ajunat...”

Can. 47 Cart. – „...în privinţa sfintelor, care se săvârşesc după prânz, corect este să se aducă de
cei ce au ajunat, precum este cuviincios...”

Can. 1 Dionisie
„Mi-ai scris, fiul meu preacredincios şi preînţelept, întrebând în care ceas trebuie a se lăsa
ajunarea în ziua Paştilor; anume zici că unii fraţi zic că trebuie să se facă aceasta către cântatul
cocoşilor; iar alţii că se cade de cu seară: că fraţii din Roma, precum zici, aşteaptă cocoşul, iar
despre cei ce sunt aici ziceai că mai degrabă. Deci cauţi a se pune termen precis şi ceas deplin
măsurat, care lucru este şi dificil, şi greşit. Căci de toţi se va mărturisi la fel cum că sărbătoarea şi

13
veselia trebuie a se începe după timpul Învierii Domnului nostru, smerind până la acel timp
sufletele cu ajunări. Dar prin cele ce mi-ai scris ai dovedit foarte corect şi înţelegând din
dumnezeieştii evanghelişti că nu se vede nimic precis la dânşii în privinţa ceasului când a înviat.
Căci evangheliştii au scris în feluri diferite despre cei ce au venit la mormânt în timpuri diferite
şi toţi au zis că au aflat pe Domnul înviat „şi târziu sâmbăta” (28, 1), precum zice Matei; „şi de
diminează, fiind încă întuneric” (20,1), precum zice Ioan; „şi dis-de-dimineaţă” (24,1), precum
Luca; „şi foarte dimineaţă, răsărind soarele” (16,2), precum Marcu. Dar când a înviat cu
adevărat, nici unul nu spune lămurit; se mărturiseşte însă că în seara sâmbetei, care lumina spre
cea dintâi zi a săptămânii, până la răsăritul soarelui acelei dintâi zile a săptămânii, cei ce au venit
la momânt nu L-au mai aflat pe El zăcând acolo. […] Deci, aşa fiind acestea, descoperim celor
ce cercetează cu deamănuntul în care ceas, sau în care jumătate de ceas, sau pătrime de ceas se
cuvine a începe bucuria pentru Învierea din morţi a Domnului nostru; deci pe cei ce se
preagrăbesc şi deja pe la miezul nopţii se lasă de ajunare, ca pe nişte leneşi şi neînfrânaţi îi
dojenim, ca pe unii care cu puţin mai înainte de ţintă întrerup calea, căci zice un înţelept: Nu este
lucru mic în viaţă, chiar dacă puţinul lipseşte; iar pe cei ce se mai înfrânează şi rabdă mai mult, şi
rabdă până la a patra strajă, la care şi celor ce călătoreau pe mare s-a arătat Mântuitorul nostru
umblând pe apă, îi primim ca pe nişte viteji şi iubitori de osteneală. Dar să nu prea osândim nici
pe aceia care au încetat între timp, sau fiindcă au fost îndemnaţi, sau fiindcă nu au putut,
deoarece nici cele şase zile de ajunare nu le rabdă toţi în acelaşi şi în asemenea fel; ci unii
perseverează, petrecându-le nemâncaţi chiar pe toate; alţii două, alţii trei, alţii patru, alţii nici
una; iar celor ce s-au trudit foarte întru prelungirea zilelor de ajunare, încât au obosit şi numai că
nu s-au istovit, li se dă învoire pentru gustare mai grabnică; iar dacă unii, care nu numai că nu au
perseverat, dar nici nu au ajunat, sau chiar desfătându-se în cele patru zile trecute, apoi ajungând
la cele două din urmă, şi numai pe acestea le-au petrecut ajunând, veneri şi sâmbătă, şi cred că
fac vreun lucru mare şi strălucit dacă stăruiesc până seara, eu socotesc că aceştia nu au răbdat
aceeşi nevoinţă ca şi aceia care mai multe zile s-au înfrânat....”

Can. 15 Petru
„Nu ne va învinovăţi cineva pe noi fiindcă ţinem miercurea şi vinerea, în care cu drept
cuvânt ni s-a poruncit nouă după predanisire să ajunăm; de o parte miercurea, din cauza sfatului
făcut de Iuda pentru vinderea Domnului; iar de altă parte vinerea, pentru că a pătimit El pentru
noi; iar duminica o ţinem zi de bucurie pentru cel ce a înviat în ea, întru care am primit să nu
plecăm nici genunchii.”

Can. 28 Vasile cel Mare

„Mi se pare că este absurd dacă cineva depune făgăduinţa să se reţină de la cărnurile de
porc. Drept aceea, binevoieşte a-i învăţa să se reţină de la voturile şi făgăduinţele fără de rost;
însă admite că întrebuinţarea cărnurilor de porc este indiferentă, căci nici o făptură a lui
Dumnezeu nu este de lepădat dacă se ia cu mulţumire (I Tim. 4, 4), deci făgăduinţa este ridicolă,
iar înfrânarea nu este necesară.”

14
Can. 47 Vasile cel Mare
„Encratiţii şi sacoforii şi apotactiţii sunt supuşi aceloraşi norme ca şi novaţienii; caci
pentru aceştia s-a emis canon, deşi deosebit, iar în privinţa acestora nu se spune nimic. Noi însă
cu un cuvânt îi rebotezăm pe aceştia […] fiindcă eresul lor este odraslă a marcioniţilor, celor ce
se îngreţoşează de nuntă şi se feresc de vin şi despre creatura lui Dumnezeu zic că este
spurcată...”

Can. 86 Vasile cel Mare

„Iar viclenilor encratiţi, în privinţa propunerii lor faimoase, pentru ce nu mâncăm şi noi
orice, să li se spună că noi ne îngreţoşăm şi de cele de prisosinţă ale noastre. Căci după cuviinţă
leguminoasele de iarbă la noi sunt ca (şi) carnea; iar potrivit deosebirii celor folositoare, ca şi în
verdeţuri, pe cea vătămătoare o separăm de cea asemănătoare, aşa şi între cărnuri despărţim pe
cea folositoare de cea vătămătoare. Căci verdeaţă este şi cucuta, precum carne este şi cea de
vultur, dar cel ce are minte nu ar mânca nebunariţă, nici de carne de câine nu s-ar atinge de nu l-
ar sili nevoie mare; aşadar, cel ce a mâncat nu a comis o ilegalitate.”

Can. 8 Timotei
„Întrebare: Femeia de va naşte la Paşti, se cuvine a ajuna şi a nu bea vin sau să se
dispenseze de ajunare şi de a nu bea vin pentru că a născut?
Răspuns: Ajunarea s-a rânduit în scopul rânduirii trupului. Deci, de este trupul întru
smerenie şi slăbiciune, se cuvine să primească hrană şi băutură după cum voieşte şi poate să
suporte.”

Can. 10 Timotei
„Întrebare: Dacă cineva ar fi bolnav şi foarte slăbit de boală îndelungată şi vor veni
Sfintele Paşti, se cuvine negreşit a ajuna sau clericul poate să-l absolve pe el să primească ce
poate, sau şi untdelemn şi vin, din cauza multei lui neputinţe?
Răspuns: Se cuvine a se îngădui să ia cel bolnav şi hrană şi băutură cât poate suporta;
căci este cu dreptate ca mai cu seamă cel slăbit să se împărtăţească de untdelemn.”

Can. 16 Timotei
„Întrebare: Dacă cineva, ajunând spre a se împărtăşi, spălându-şi gura sau în baie a
înghiţit apa nevrând, se cuvine a se împărtăşi?
Răspuns: Da, căci satana, aflând prilej de a-l opri de la împărtăşire, mai des va face
aceasta.”

15
Can. 5 Nichifor
„De s-ar întâmpla Bunavestire în Joia cea Mare sau Vinerea cea Mare, nu păcătuim dacă
gustăm vin sau peşte.”

Can. 16 Nichifor
„Nu se cuvine ca monahii, în Vinerea Mare, să îndeplinească lucrări agricole şi, sub
pretextul acestora, să se dezlege la vin şi untdelemn, fiindcă acestea sunt obiceiuri ale
necumpătării.”

Can. 20 Nichifor
„În postul Sfinţilor Apostoli şi în postul Sfântului Filip (al Naşterii Domnului) se cuvine
călugărilor care şed în mănăstire să mănânce o dată pe zi spre seară, miercurea şi vinerea; iar cei
ce lucrează, să guste după ceasul al şaselea, iar seara să mănânce.”

Can. 33 Nichifor
„Se cuvine ca monahii să ajuneze miercurea şi vinerea din săptămâna brânzei şi după
apolisul liturghiei darurilor celor mai înainte sfinţite să mănânce brânză, oriunde ar petrece, spre
surparea învăţăturii lui Iacob şi a eresului tetradiţilor.”

Can. 47 Nichifor
„Nu se cuvine a se împărtăşi de la preotul care nu posteşte miercurea şi vinerea, chiar
dacă pare a fi ortodox; căci nu este lucru sfânt a fi în unele privinţe evlavios, iar în alte privinţe
necurat.”

Can. 48 Nichifor
„Călugării care muncesc în sfânta Patruzecime se cuvine ca în ceasul a nouălea să
mănânce puţină pâine, iar seara să cineze.”

Can. 3 Nicolae (1086 – 1111)

„Întrebare: Trebuie să ţinem postul lunii august?
Răspuns: Mai înainte postul a fost în acest timp, dar apoi s-a strămutat pentru ca să nu
cadă laolaltă cu posturile altor popoare, care se ţin de acest timp. De altfel, mulţi oameni ţin şi
acum postul acesta.”

16