DEFINIREA LOGOPEDIEI CA ŞTIINŢĂ

Poate cea mai completă definiţiei a logopediei a fost

dată de M. Sovak ( dar, după opinia noastră, nici aceasta
nu este exhaustivă) : „Ştiinţa despre fiziologic şi patologia
proceselor de înţelegere, de comunicare, despre prevenirea
şi tratamentul pedagogico-corectiv al defectelor în
domeniul înţelegerii comunicării „.
Logopedia, ştiinţă născută din raţiuni teoretice şi
practice, născută la intersecţia altor ştiinţe ( psihologia,
psihopatologia, anatomia şi fiziologia omului,
psiholingvistica, pedagogia etc), cu legi şi principii
proprii, cu obiective, metode şi mijloace proprii, este atât
o ştiinţă ce se poate aplica preventiv în cadrul educaţiei
timpurii şi profilactic ( începând cu 4 ani, când
coordonarea motrică a organelor fonatorii se maturizează ,
când capacitatea de a fi atent o perioadă mai mare de timp
creşte şi ea ) în scopul îmbunătăţirii pronunţiei,
dezvoltării abilităţilor de comunicare care implică emisie
şi recepţie de mesaje, optimizării capacităţilor de scris-
citit. Sarcina prioritară a actului logopedic este
remedierea tulburărilor de vorbire şi stimularea
comportamentului verbal astfel încât personalitatea să nu
fie destructurată.
Problemele complexe ce se pot ivi în sfera limbajului au
etiologii diverse şi simptomatologii diverse. Recuperarea
este importantă pentru evoluţia psihică în parametrii
normali, formarea unui limbaj standard acceptat de
comunitate şi necesar înţelegerii.
Tulburările la nivelul emisiei şi recepţiei mesajelor au
implicaţii serioase asupra sferei intelectuale a limbajului,
cu un ecou profund la nivelul sferei afective şi
comportamentale. Un copil care prezintă la intrarea în
şcoală tulburări dismaturative va avea dificultăţi de
adaptare şi integrare în comunitate şi o stimă de sine
ştirbită.
Ceea ce face logopedul – din domeniul şcolar sau de
sănătate- pornind de la prima etapă –depistarea-, trecând
spre o următoare etapă şi anume acomodarea cu actul
terapeutic şi persoana adultă, apoi stabilirea clară a
diagnosticului, prognosticului, şi conceperea planului
personalizat de intervenţie, urmând apoi etapele de
emisie, fixare, consolidare şi automatizare a sunetului
poate fi o muncă de durată sau una scurtă. Sunt multe
variabile care intră în ecuaţia timpului de restabilire a
limbajului, dar poate cea mai importantă este echipa :
copil – logoped-părinte- cadrul didactic ( şi dacă e necesar
şi un medic de specialitate ).
Cele mai dificile diagnostice sunt sindroamele
atetozice, redarea limbajului bolnavilor laringectomizaţi,
afazicilor, malformaţiilor congenitale, alaliilor, surdo-
mutitatea, limbajul deteriorat al autiştilor sau intervenţia
în ADHD. Cele mai frecvente diagnostice sunt dislaliile,
bâlbâiala, tulburările de scris-citit.

Profesor logoped – psiholog,

Cioacă Beti-Ana