2.

Thomas Robert Malthus şi teoria sa demo-economică

Thomas-Robert Malthus (1766-1834) s-a născut în Anglia ca al şaselea fiu al lui

Daniel Malthus, un om instruit cu o situaţie materială bună, care s-a îngrijit să dea fiului
său o educaţie temeinică. După absolvirea Jesus College din Cambridge, Malthus este
preoţit.
Preocupat de sudiul economiei, Malthus este atras de lucrarea fundamentală a lui
Smith, „Avuţia naţiunilor”. Iniţial, el aderă fără rezerve la ideile rezultate din
monumentala operă, dar mai apoi constatăm o diferenţiere în ceea ce priveşte
problemele de fond. Dacă Smith considera că sporirea avuţiei naţiunii înseamnă
îmbogăţire pentru unii şi bunăstare pentru toţi, Malthus era de părere că aceasta era
însoţită de creşterea rapidă a populaţiei sărace şi a privaţiunilor. Echilibrarea cererii cu
oferta pe care Smith o considera realizată în mod automat, în viziunea lui Malthus era
periclitată de acumularea de capital.

2.1 Legea populaţiei

În scrierile sale, Malthus abordează mai multe probleme economice, insistând

asupra celor referitoare la populaţie.
În vremea sa, problemele populaţiei reveniseră în actualitate. Sfatul biblic „Creşteţi
şi vă înmulţiţi!i dominase Antichitatea şi traversase întreg Evul Mediu, chiar dacă învăţaţi
precum Platon şi Aristotel subliniaseră neajunsurile unei creşteri excesive a populaţiei
în cadrul cetăţilor greceşti. Ideea necesităţii creşterii populaţiei, considerată un factor al
creşterii bogăţiei, a fost preluată şi de reprezentanţii mercantilismului.
Atât timp cât rata creşterii bogăţiei fusese moderată, evoluţia demografică nu
constituise un subiect de analiză distinct. Datorită războaielor şi a diferitelor calamităţi,
preocuparea pentru problemele referitoare la insuficienţa numerică a braţelor de muncă
a sporit. Datorită războaielor, monarhiile europene se confruntau cu pierderi masive de
vieţi omeneşti, ceea ce a atras după sine nevoia creşterii populaţiei, propunându-se în
acest sens şi metode mai îndrăzneţe şi atipice, cum ar fi spre exemplu bigamia în unele
state germane.
Primul tratat de teorie a populaţiei este cel a lui J.P. Süsmilchii, apărut în anul 1740
în Germania sub titlul: „Ordinea divină în evoluţia neamului omenesc”.
În Spania, creşterea populaţiei era dorită ca urmare a expulzării evreilor şi a
maurilor, dar mai ales datorită exodului spre Lumea Nouă. Fenomenul demografic era
complicat şi de atitudinea Bisericii, care impunea celibatul.
 Principala sa lucrare a apărut la Londra în anul 1798 cu titlul „Eseu asupra
principiului populaţiei în măsura în care el influenţează progresul viitor al societăţii
împreună cu observaţii asupra teoriilor domnilor Godwin şi M. Condorcet şi ale altor
autori”.
În plin proces de apariţie şi dezvoltare a producţiei industriale, Malthus observă că
pe fondul creşterii generale a producţiei are loc accentuarea şi polarizarea sărăciei.
Partizan al liberalismului smithian, el nu face vinovat sistemul capitalist de această stare
a societăţii, considerând că statul nu trebuie să se implice în domeniul social.
Potrivit lui Malthus, sărăcia nu este un efect al liberalismului economic (el se
opune ideilor potrivit cărora sărăcia este o rezultantă a repartiţiei inegale a bogăţiei),
demonstrând că sărăcia este o consecinţă a funcţionării oricărui sistem, oricare ar fi
acesta.
Potrivit lui, cauza sărăciei o constituie decalajul existent între rata creşterii
producţiei de bunuri de subzistenţă şi cea a creşterii populaţiei. Cantitatea de bunuri
alimentare creşte în progresie aritmetică (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9...), iar populaţia creşte
în progresie geometrică (1, 2, 4, 8, 16, 32, 64, 128, 256...). Astfel, Malthus anticipează
că după două secole raportul între creşterea demografică şi cea a subzisţentelor urma
să fie 256:9!
Malthus explică: pe de- parte, noile terenuri luate în cultură sunt mai puţin fertile,
iar pe de lată parte „pasiunea dintre sexe” determină oamenii să aibă tot mai mulţi copii.
El scrie: „Pasiunea dintre sexe s-a dovedit a fi în toate vremurile atât de asemănătoare,
încât poate fi întotdeauna considerată în limbaj algebric, ca un termen cunoscut. Marea
lege a necesităţii care împiedică populaţia să crească, în orice ţară, peste hrana pe care
poate să o producă sau să o procure, este o lege atât de deschisă în faţa privirii
noastre, atât de evidentă şi de limpede pentru înţelegerea noastră, încât nu o putem
pune la îndoială nici o clipă.”iii
Creşterea rapidă a populaţiei este frânată de sărăcie, vicii şi de atitudinea
indivizilor de a nu se căsători înainte de a putea asigura traiul copiilor. Sărăcia joacă
rolul unei frâne active prin mortalitate mai ales în rândul claselor inferioare. Teama de a
nu putea întreţine copii joacă rolul de frână preventivă. Malthus este ostil „viciului”,
pledând pentru căsătoria târzie sau celibat.
Creşterea excesivă a populaţiei determină o accentuare a insuficienţei produselor
alimentare şi, ca urmare, o creştere a preţului acestora. În acelaşi timp, abundenţa de
forţă de muncă determină scăderea salariului. În aceste condiţii, unele familii se văd
puse în imposibilitatea asigurării subzistenţei, iar tinerii renunţă la ideea căsătoriei. La
limită, nu numai că este estompată creşterea demografică, ba mai mult, populaţia scade
ca urmare a foametei. Totodată, salariile mici şi cererea mare de produse agricole
determină agricultorii să ia în cultură noi terenuri şi astfel producţia creşte. Săracii speră
din nou să-şi poată întreţine familia şi, ca urmare, populaţia creşte până când se ajunge
la un nou excedent.

2.2 Malthus - un altfel de liberal

Astfel, omenirii îi este dat să oscileze între Scylla şi Charybda iv, între creşterea
populaţiei şi sărăcie, creşterea permanentă a populaţiei împiedicând orice ameliorare
durabilă a stării săracilor. De aici rezultă concepţia pesimistă a lui Malthus în sensul că
orice efort îndreptat spre înlăturarea sărăciei este de prisos, statul neavând nici el sorţi
de izbândă.
Sărăcia este consecinţa „naturală” a acţiunii unei legi valabile în orice societate.
Potrivit lui Malthus, schimbarea instituţiilor statului în scopul estompării sărăciei şi
creşterii bunăstării n-are nici o şansă de reuşită. El este nu este liberal în sensul
liberalismului cultivat de clasici, care considerau proprietatea privată şi mecanismul
pieţei suficiente pentru o funcţionare eficientă a economiei, ci într-un sens aparte: el nu
respinge intervenţia statului, considerând-o pur şi simplu zadarnică şi deci inutilă.
Malthus are în vedere în afară de acţiunea legii populaţiei, care duce la scăderea
salariului, şi prezumţia coalizării fermierilor şi a capitaliştilor în scopul fixării şi menţinerii
unor salarii scăzute. Lupta împotriva unei asemenea înţelegeri tacite şi ilegale ar fi de
asemenea inutilă întrucât fondul problemei ar ramâne neschimbat.
Malthus constată că în vremea sa, chiar dacă nivelul salariului nominal avea unele
oscilaţii, acestea nu erau semnificative: nivelul acestuia rămânea aproximativ constant,
în timp ce preţurile bunurilor de subzistentă creşteau; astfel, creştea capitalul, cu
consecinţa corelativă de atragere în procesul productiv a unui număr sporit de angajaţi.
Crescând producţia, preţul real al muncii ar putut fi mai mare. Deşi posibil, acest lucru
nu se întâmpla, fiind împiedicat de înţelegerile ascunse între proprietari.
Aceştia susţin că sunt solidari şi acceptă mărirea salariului în anii de foamete, dar
odată cu revenirea anilor cu recolte bogate se plâng că lucrătorii nu mai acceptă la
rândul lor reducerea corespunzătoare a salariului.
Pe termen lung, salariul real rămâne relativ constant.
Deşi preot, Malthus condamna vehement „Legile săracilor” existente în Anglia, pe
motiv că acestea nu făceau decât să agraveze starea săracilor, pentru că încurajau
creşterea populaţiei, ceea ce ducea la o scădere a consumului pe locuitor: cei care nu
beneficiau de asistenţă socială, obţineu o cantitate de bunuri mai mică şi erau nevoiţi
(stimulaţi) să solicite la rândul lor ajutorul statului.
Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din azile, în cadrul cărora era cuprins un segment
important al populaţiei, ducea la scăderea condiţiilor de trai al tuturor.
Un alt dezavantaj al sprijinului acordat săracilor este în opinia sa faptul că, în
perspectiva ajutorului social, lucrătorii nu se mai îngrijeau să economisească din salarii:
cineva care merge la cabaret să-şi cheltuiască banii ar renunţa la această idee dacă ar
şti că n-ar avea cine să-i întreţină familia în cazul îmbolnăvirii sale.
Într-o manufactură prosperă, ar exista posibilitatea creşterii salariilor peste medie,
şi implicit cea a economisirii, dar legislaţia privind asistenţa socială constituie o
alternativă nefericită la economisire.
Sceptic în privinţa efectelor benefice ale „Legii săracilor”, Malthus propune o serie
de soluţii:
1. abolirea legilor parohiale, care „legau” ţăranii de glie, făcându-i astfel
dependenţi de asistenţa pentru săraci; în felul acesta, se creează posibilitatea libertăţii
de mişcare a muncii;
2. desfiinţarea corporaţiilor, care menţineau salarii mai ridicate în domenii precum
industria şi comerţul, comparativ cu agricultura şi acordarea de prime celor care luau în
cultură noi terenuri;
 3. înfiinţarea unor aşezăminte în care cei extrem de săraci, în schimbul hranei, să
fie determinaţi să muncească; în acelaşi timp, acest sistem instituţional face posibilă
folosirea muncii indiferent de naţionalitatea şi provenienţa solicitanţilor.
Concluziile cuprinse în scrierile lui Malthus au suscitat şi suscită încă vii
controverse. Viziunea sa pesimistă asupra consecinţelor creşterii demografice a fost
parţial infirmată. Economiile occidentale, datorită progresului tehnic şi creşterii
productivităţii factorilor de producţie, au putut asigura o sporire a producţiei alimentare
comparabilă cu cea a populaţiei. Dacă după al Doilea Război Mondial, creşterea
populaţiei a cunoscut un ritm alert, datorită scăderii mortalităţii ca efect al progreselor
consemnate în domeniul medicinei, igienei şi alimentaţiei, după anii ‘80 constatăm o
încetinire a acestui ritm, ca mai apoi, disparat, unele ţări să înregistreze o cvasi-
stagnare şi chiar o scădere numerică a numărului de locuitori (este şi cazul României;
într-un clasament CIA World Factbook 2008, cu o rată a fertlităţii de 1,38, România se
situează pe locul 199 din 223 ţări, iar cu o rată a natalităţii de 9,8 naşteri la mia de
locuitori pe locul 173 din 195 ţări).
Problematica demografică în contextul economic al ţărilor sărace din America
Latină, Asia şi Africa readuce în actualitate „profeţia” lui Malthus. Boomul demografic
din aceste ţări nu a fost secondat de o creştere în aceeaşi măsură a mijloacelor de
subzistenţă. Dar de aici nu poate fi trasă o concluzie tranşantă de tip cauză-efect între
creşterea economică şi evoluţia demografică.
Malthus studiază cauzele creşterii bogăţiei.
Prima condiţie a progresului rezidă în posibilităţile materiale de creştere a
producţiei, în capacitatea de a produce bazată pe acumulare de capital, pe fertilitatea
solului şi pe progresul tehnic.
Această condiţie este necesară, dar nu şi suficientă. Este nevoie, crede el, şi de
motivaţia de a produce, iar aceasta este determinată de mărimea şi structura cererii.
Între factorii care stimulează cererea, Malthus nu include creşterea salariilor şi nici
pe cea a populaţiei, datorită efectelor lor contradictorii. O creştere a salariilor înseamnă
de fapt creşterea costurilor de producţie şi implicit diminuarea profitului. Este afectată în
acest fel însăşi motivaţia acumulării, întrucât plata salariilor majorate se efectuează
înainte de obţinerea sporului de producţie care fusese preconizat.
În evoluţia creşterii producţiei Malthus recunoaşte şi posibilitatea manifestării unor
crize. Astfel, el contestă valabilitatea „legii debuşeelor”, conform căreia oferta îşi
creează propria cerere. Ca şi Say, el vede în existenţa debuşeelor principala motivaţie
de a investi, deosebindu-se totuşi de acesta atunci când consideră că se poate
manifesta şi o insuficienţă a cererii. În cazul în care nivelul acesteia este prea scăzut,
poate impieta asupra derulării normale a activităţii economice. Malthus arată că simpla
dorinţă a cuiva de a poseda un bun nu este de ajuns pentru producerea lui : ea este
posibilă numai în măsura în care piaţa este solvabilă.
Stimularea cererii poate fi realizată de stat, cu condiţia ca această intervenţie să
fie moderată şi temporară. Astfel, poate fi avantajos să fie atrasă munca în unele
sectoare neproductive (serviciile, în optica sa). El preconizează angajarea muncitorilor
în lucrări publice (construirea şi repararea drumurilor).
Malthus se deosebeşte şi de ilustrul său înaintaş Adam Smith, dar şi de
contemporanii săi, îndeosebi de David Ricardo cu care se polemizează direct prin
intermediul corespondenţei, renunţând la abordarea economiei ca ştiinţă abstractă şi
atribuindu-i acesteia funcţii practice şi concrete, a căror realizare presupune implicarea
într-o oarecare măsură şi a statului.
Cel mai adesea ignorată de-a lungul vremii, dar relevată astăzi, este şi ideea
evoluţionistă pe care Darwin recunoaşte că i-a fost sugerată de Malthus prin cele două
principii ale sale: lupta pentru existenţă şi creşterea populaţiei în progresie geometrică.
Originile darwinismului socialv converg tot spre concepţia malthusianistă.

3. John Stuart Mill: ultimul mare liberal clasic şi primul mare liberal modern

John Stuart Mill (1806-1873) este considerat cel mai de seamă filozof englez din
secolul al XIX-lea şi, în acelaşi timp, unul dintre marii clasici ai gândirii economice şi
politice britanice.
Epoca apariţiei principalelor sale lucrări este cea a avântului naţionalismului şi
industrialismului, care exaltau puterea şi rolul marilor mase de oameni în plan
economic, social şi politic. Statutul individului ameninţat de stat şi de noua oganizare
industrială devenise obiect al unor aprinse dezbateri publice.
Influenţat de spiritul filozofiei utilitariste (Benthamvi), interesat de ideile lui Saint-
Simon asupra eredităţii şi de cele ale lui Sismondiviii asupra proprietăţii ţărăneşti,
vii

precum şi de pozitivismul lui Compteix, J.S. Mill este continuatorul ideilor economice ale
lui Adam Smith, David Ricardo şi Thomas Robert Malthus. În planul gândirii economice,
scrierile lui Mill marchează apogeul economiei politice clasice: mai puţin original poate
decât unii dintre iluştrii săi predecesori, el se face remarcat mai ales prin spiritul său de
sinteză.
Dintre lucrările sale reprezentative, cel mai des citate sunt: „Principii de economie
politică” (1848) care reprezintă de fapt o sinteză a economiei politice clasice, apoi
„Despre libertate” (1859) şi „Utilitarismul” (1861), aceaste ultime două lucrări fiind
traduse şi în româneşte.
Una dintre preocupările de bază ale lui Mill a fost filozofia politică. „Despre
libertate”, principala sa lucrare în această sferă de gândire, apare în aceeaşi perioadă
cu „Originea speciilor” a lui Darwin şi cu „Critica economiei politice”, scrisă de Marx. În
cartea sa, Mill se străduieşte să găsească şi să expună într-o manieră logică -
argumentată şi coerentă - o soluţie de principiu următoarei probleme: care sunt „natura
şi limitele puterii ce poate fi exercitată în mod legitim de către societate asupra
individului”. Potrivit lui Mill, individul este suveran asupra lui însuşi, asupra propriului
trup şi spirit. Concepţia sa, vădit „naturalistă” în sensul că binele pentru un om
echivalează cu atingerea unor scopuri determinate de însăşi natura umană, îl determină
pe Mill să denunţe orice tiranie asupra individului, fie ea şi „tirania majorităţii”!
O asemenea idee îl situează pe Mill printre „liberalii care reformează
liberalismul”, fapt care însă nu-l va împiedica pe Marx să vadă în scrierile milliene
„cântecul de lebădă” al liberalismuli clasic.
Lucrarea sa economică fundamentală „Principii de economie politică” se constituie
într-o chintesenţă a ceea ce a fost mai valoros în ştiinţa economică până la el, la care
se adaugă şi propriile concepţii în domeniu.
 J.S. Mill poate fi caracterizat drept reformist întrucât chiar dacă apără proprietatea
privată şi economia concurenţială, el conştientizează inegalităţile sociale din epoca sa şi
face diferenţă între progresul economic şi progresul social. Acumularea de bogăţie şi
bunăstarea materială nu se confundă cu echitatea şi dreptatea socială.
El se ridică împotriva socialiştilor vremii sale (numiţi utopici) neacceptând tirania
societăţii asupra individului. Animaţi de bune intenţii, socialiştii au găsit în Mill persoana
respectabilă care să dea gir ştiintific vederilor lor. Acesta afirmă, în stilul său vijelios:
„Dacă ar trebui făcută o alegere între Comunism cu toate şansele lui şi actuala stare a
societăţii cu toate suferinţele şi nedreptăţile ei; dacă instituţia proprietăţii private ar avea
ca pe o consecinţă necesară repartiţia pe care o constatăm în prezent a produsului
muncii, aproape în raport invers cu munca - partea cea mai mare celor care niciodată n-
au muncit nimic, partea următoare ca mărime celor a căror muncă este aproape doar
nominală, şi tot aşa într-o scară descendentă, remuneraţia scăzând pe măsură ce
munca devine tot mai grea şi mai neplăcută, până când cea mai grea şi mai obositoare
muncă fizică nu poate avea nici măcar certitudinea de a agonisi cele necesare traiului;
dacă alternativa ar fi între asta şi Comunism, atunci toate dificultăţile, mari sau mici, ale
Comunismului ar fi ca nişte firicele de praf pe talgerul balanţei.”x
Aceasta este forma ideală a rezolvării discrepanţei între economic şi social; în
realitate, nu este vorba de o alegere între ceva şi altceva, ci de a reforma sistemul
social existent debarasându-l de propriile disfuncţionalităţi.
În viziunea sa, progresul economic nu înseamnă doar o creştere a producţiei ci şi
o distribuţie echitabilă a avuţiei. Dacă în ţările sărace în prim plan trebuie plasată
producţia, în cele avansate din punct de vedere economic accentul trebuie pus pe
distribuţie. Altfel, Mill consideră acumularea de bogăţie un „fals ideal al societăţii
umane”.
Problema esenţială o constituie asigurarea unui trai decent fiecărui membru al
societăţii. De aici necesitatea evidenţiată de Mill de a adopta o legislaţie privind
succesiunea, în scopul înlăturării disparităţilor dintre averi. Trebuie avut în vedere că în
vremea nu numai averea, ci şi titlurile se moşteneau, ceea ce conserva inegalitatea
socială. Renunţarea la aceste practici ar duce în final la un sistem bazat pe egalizarea
şanselor. Mill preconiza o limitare a valorii primite de cineva ca moştenire la un cuantum
suficient pentru a-i asigura un trai moderat.
În spiritul atenării inegalităţii, Mill îi face părtaşi pe muncitori la rezultatele
întreprinderii, fapt care în practică ar avea un dublu avantaj: venituri mai mari pentru
muncitori şi, totodată, modificarea raporturilor dintre maiştri şi lucrători într-un sens
favorabil progresului social. Aceasta înseamnă reflectarea în planul relaţiilor de muncă
a concepţiei sale despre repartiţie. În optica lui Mill, progresul social presupune
împlinirea a trei deziderate majore.
În primul rând, Mill condamnă relaţiile umane bazate pe dependenţă, ca expresie
a teoriei potrivit căreia clasele privilegiate au menirea de a decide cu privire la interesele
salariaţilor. O asemenea concepţie elitistă, crede Mill, duce la menţinerea unor raporturi
anacronice de dependenţă. Dacă teoretic clasa dominantă avea misiunea de a proteja,
în noile condiţii, salariaţii trebuia să fie protejaţi de practicile şi abuzurile „protectorilor”.
Această protecţie trebuie realizată de stat, prin garantarea accesului liber la educaţie şi
a dreptului de vot. Fundamentele relaţiilor sociale sunt în acest fel regândite, apărând
într-o lumină cu totul nouă.
 În al doilea rând, Mill consideră că progresul social trebuie să se bazeze pe
armonizarea intereselor diferitelor grupuri sociale. În acest scop, el preconizează
creşterea nivelului de instruire (şcolarizare, presă, conferinţe publice), mobilitatea
socială sporită în sensul că fiecare individ să se angajeze la început ca muncitor şi apoi
să poată deveni patron (în acest fel, s-ar evita ruptura populaţiei în două clase distincte,
cu interese opuse), precum şi „asocierea lucrătorilor şi a întreprinzătorilor” care să ducă
la o anumită convergenţă de interese.
Principiul asociativ este ilustrat de Mill prin exemplul marinarilor de pe vasele
americane care făceau comerţ cu China: se obişnuia ca fiecare matelot să primească o
parte din profitul călătoriei, creându-se astfel un climat propice muncii şi echităţii. Ceva
asemănător ne este relatat despre minele din Cornwall care erau exploatate în sistem
participativ: minerii negociau cu agentul proprietarului cantitatea de minereu ce urma să
fie extrasă şi procentul care le revenea din preţ. Prin asemenea practici se realiza con-
comitent cultivarea unei mentalităţi care implica interesul şi independenţa. În cele mai
frecvente cazuri, cel care participă într-o întreprindere cu muncă sau capital dă dovadă
de un interes proporţional cu aportul său.
În al treilea rând, Mill abordează o problemă delicată pentru perioada respectivă.
Negarea raporturilor de dependenţă între lucrători şi patroni nu este decât o faţetă a
unei concepţii mai largi, care include şi liberalizarea statutului femeii. De altfel, în
lucrarea sa „The Subjection of Women” (1869) el argumentează egalitatea dintre sexe
pe considerente etice şi economice: subutilizarea capacităţilor feminine constituie o
pierdere pentru economie. Aşa cum economia nu trebuie să fie dependentă de o ordine
prestabilită, tot la fel statutul femeii trebuie să se debaraseze de cutumele anterioare
nejustificate etic şi economic. Şi de această dată, spiritul de anticipaţie al lui Mill îl
aduce în actualitate, întrucât ideea sa generoasă privind locul şi rolul femeii în societate
îşi găseşte o tot mai deplină confirmare.
Ca de altfel toţi marii economişti, Mill adoptă o poziţie deliberat nuanţată atunci
când abordează problema spinoasă a intervenţiei statului. În principiu, intervenţia
statului nu este de dorit. Recunoaşterea liberului arbitru drept principiu esenţial implică
independenţa faţă de autoritate. Puterea publică, chiar dacă emană de la reprezentanţii
poporului, presupune totuşi puterea unora asupra altora. Ingerinţa statului în viaţa
economică creează relaţii de dependenţă în cadrul cărora unele categorii devin
favorizate. Viziunea lui Mill despre progresul umanităţii se apropie de cea a socialiştilor,
dar se deosebeşte fundamental de aceştia prin faptul că el nu consideră piaţa
(concurenţa) vinovată de problemele societăţii. Concurenţa este „utilă şi indispensabilă”,
deşi în unele cazuri generează neajunsuri. Mill consideră că principiul liberal „laissez
faire” trebuie să fie regula generală: „ori de câte ori ne îndepărtăm de ea - şi acest lucru
nu este absolut necesar -, de fiecare dată greşim.”xi
Respingând concepţiile colectiviste, Mill precizează că există unele excepţii care
demonstrează necesitatea intervenţiei statului. Concurenţa este doar „generală”, nu şi
„universală”. Necesitatea intervenţiei statului este motivată de Mill pornind de la premisa
că viaţa economico-socială este atât de complexă şi de contradictorie încât individul nu
poate fi sigur că deciziile sale reflectă în totalitate propriul interes. Mill extinde conceptul
de „stat-jandarm” care se limitează la menţinerea ordinii publice şi aplicarea legii.
 El vede consideră necesară intervenţia statului şi în domeniul educaţiei publice (nu
exclude sectorul şcolar privat) care dă posibilitatea individului să-şi cultive în mod
raţional interesele.
Lui Mill nu-i scapă unul dintre aspectele caracteristice din vremea sa: folosirea pe
scară largă a muncii copiilor, idee pe care Colbert o încurajase. Statul trebuie să
intervină în reglementarea raporturilor de muncă în cazul copiilor întrucât fiind la o
vârstă fragedă aceştia nu sunt în măsură să-şi administreze coerent propriile interese.
În ceea ce priveşte munca femeilor, situaţia este alta: nu se punea problema
reglementării acesteia, ci a modificării de către stat a legislaţiei care definea raporturile
dintre soţi. Totodată, statul trebuie să încurajeze recunoaşterea şi punerea în valoare a
capacităţii profesionale a femeii, afirmă Mill.
Autorul observă că există în fiecare societate un număr de indivizi incapabili de
discernământ („nebunii, idioţii”) care sunt consideraţi subiect firesc al grijii publice.
Invocarea în acest caz a principiului „laissez-faire, laissez-passer” este lipsită de sens.
La fel, în oricare economie pot fi întâlnite şi domenii în care concurenţa nu se
poate manifesta în deplinătatea ei. Mill exemplifică această situaţie în cazul societăţilor
pe acţiuni, unde gestionarea intereselor private se face prin delegare. Apare astfel
pericolul ca birocraţia să se implice nepermis de mult în gestionarea intereselor, ceea
ce justifică intervenţia statului care să impună întreprinderii anumite condiţii conforme
interesului general. Mill scrie: „Am amintit deja de nenumărate ori exemplul companiilor
de curăţenie publică şi al celor de distribuţie a apei între care, chiar dacă există
libertatea concurenţei, nu există nici o concurenţă; în realitate dau dovadă de mai puţină
responsabilitate şi receptivitate faţă de reclamaţiile consumatorilor.”xii
Sunt şi situaţii în care, chiar dacă se manifestă concurenţa, aceasta nu este o
condiţie suficientă pentru înlăturarea neajunsurilor. De pildă, lucrătorii sunt interesaţi în
reducerea duratei zilei de lucru. Datorită concurenţei existente pe piaţa muncii, unii
dintre ei au un comportament aparent contrar propriului interes şi acceptă să lucreze un
număr de ore în plus. În asemenea situaţii, sustine Mill, statul este cel care trebuie să
fixeze durata legală a zilei de muncă şi sancţiunile în caz de nerespectare a acesteia.
Statul trebuie să intervină de asemenea în limitarea sărăciei, domeniu în care
acţiunea legilor pieţei este contradictorie. Mill, partizan al acordării de asistenţă socială
săracilor, se apropie de opiniile lui Malthus, atunci când rămâne circumspect faţă de
mentalitatea de „asistat” pe care o pot dobândi cei săraci.
În finalul argumentării sale privind necesitatea intervenţiei statului, J.S. Mill ridică
problema acelor domenii care nu trezesc interesul întreprinzătorilor particulari. În
vremea sa, erau frecvente călătoriile în necunoscut. Riscul inerent era prea mare pentru
a fi asumat de un particular, rolul de finanţator revenind diferitelor asociaţii filantropice şi
nu în ultimul rând statului. Cercetarea ştiintifică eraş şi este supusă aceloraşi
impedimente. Mărimea fondurilor necesare şi implicaţiile acesteia o scot, cel mai
adesea, din sfera activităţii pur private.

i
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982,
pag. 12, Facerea, 1-28: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l
supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă
pe pământ şi peste tot pământul!”;
ii
Johann Peter Susmilch (1707-1767), fondatorul statisticii germane, preocupat de studii demografice pe scară largă
(printre altele, analizează evoluţia şi structura populaţiei Chinei);
iii
Malthus, T.R. - Eseu asupra principiului populaţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, pag. 225;
iv
Scylla şi Charybda, în mitologia greacă, erau doi monştri marini, reprezentând o stâncă şi o vâltoare; a fi între
Scylla şi Charybda înseamnă a te nimeri simulta între două pericole (Dicţionar enciclopedic, vol. VI, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 2006, pag. 354);
v
Darwinismul social este concepţia potrivit căreia, prin intermediul selecţiei naturale, numai speciile cele mai
puternice subzistă, transmiţându-le descendenţilor caracterele înnăscute care le vor permite să se adapteze; numai
societăţile şi grupurile sociale vor reuşi să supravieţuiască (Ferreol, G. (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed.
Polirom, Iaşi, 1998, pag. 53;
vi
Jeremy Bentham (1748-1832), jurist şi filozof englez, fondatorul utilitarismului (teorie etică care formulează
răspunsuri la problemele referitoare ce trebuie făcut, ce trebuie admirat sau cum trebui trăit, în termenii maximizării
utilităţii sau fericirii: scopul corect al acţiunii este acela de a realiza cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr
de oameni; Bentham militează pentru libertatea economică a individului, pentru separarea Bisericii de instituţiile
satului, precum şi pentru egalitatea în drepturi între femei şi bărbaţi, abolirea sclaviei şi a pedepsei fizice, inclusiv
pentru copii;
vii
Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon (1760-1825), filozof, economist şi reformator social, fondator al
socialismului francez; a subliniat ideea conflictului economic dintre clase, ca factor determinant al evoluţiei
societăţii spre industrialism (în viziunea sa utopică, acesta era un sistem economico-social în care fiecare trebuie să
muncească şi să fie răsplătit după merit, a cărui administrare trebuie bazată pe principii strict ştiinţifice şi al cărui
progres se bazează pe ştiinţă);
viii
Jean-Charles Leonard Simonde de Sismondi (1743-1842), istoric şi economist francez de origine elveţiană, care a
criticat principiul liberal laissez-faire, considerând necesară intervenţia statului pentru a modera ritmul tentativelor
de îmbogăţire;
ix
Auguste Compte (1798-1857), filozof şi sociolog francez (este cel care a introdus termenul de sociologie),
considera că fiecare ştiinţă are propria metodă şi propriul obiect al cercetării (viaţa economică, ideile dominante,
formele de individualitate, diviziunea muncii, limbajul şi religia), dezvoltarea ei depinzând de nivelul istoric la care
s-a ajuns; este fondatorul pozitivismului (filozofie care consideră că singura formă de cunoaştere este descrierea
fenomenelor senzoriale);
x
Heilbroner, R.L. - Filozofii lucrurilor pământeşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pag. 140;
xi
Mill, J.S. - Principes d’economie politique, 1848, pag. 60;
xii
Op. cit. pag. 162;