Pentru istoria noastră naţională, Marea Unire de la Alba Iulia din 1918

reprezintă evenimentul cel mai important şi semnifică împlinirea idealului românesc

de a trăi liber într-un singur stat naţional unitar.
Pentru românii din Transilvania şi Banat această dorinţă are rădăcini mult mai
profunde în timp (perioada medievală şi premodernă a istoriei) dar şi ca semnificaţie,
rădăcini ce fac trimitere la personalităţi şi evenimente de excepţie: Mihai Viteazul,
Ioan Căianu, Ioan Inocențiu Micu, reprezentanţii Şcolii Ardelene la Horea şi Avram
Iancu. Amintim de Mihai Viteazul nu atât pentru faptul că a înfăptuit la 1600 unirea
celor trei principate româneşti (eveniment de mare importanţă care a fost invocat de
paşoptiştii din toate cele trei principate româneşti) cât pentru un eveniment care, din
păcate, în perioada comunistă nu a fost mediatizat pe măsura importanţei sale: este
vorba de înfiinţarea de către Mihai Viteazul la Alba Iulia a mitropoliei ortodoxe
româneşti într-o perioadă în care erau recunoscute doar trei religii (catolică,
lutherană şi calvină) religia ortodoxă nefiind recunoscută, deşi credincioşii
ortodocşi erau de două ori mai numeroşi decât toţi ceilalţi la un loc. Actul
demonstrează clar conştiinţa voievodului şi a clerului românesc de la Sud de Carpaţi
asupra originii şi identităţii românilor ardeleni. Ţinem să subliniem acest eveniment
pentru a pune punct modei demitizărilor despre conştiinţa de neam şi ţară în Evul
Mediu românesc. Actul a fost efectuat exclusiv pentru românii din Transilvania fără
ca Mihai Viteazul să fi vizat vreun câştig material sau să fi răspuns vreunei solicitări
externe. Ulterior, mitropolia de la Alba Iulia a fost sprijinită financiar şi material de
toţi voievozii Ţării Româneşti, inclusiv de fanarioţi şi apărată în momente dificile –
amintim ruperea relaţiilor dintre Ţara Românească şi principatul Ardealului în
timpul domniilor lui Şerban Cantacuzino şi Mihai Apaffi când principele ardelean
(calvin) l-a arestat şi prigonit pe mitropolitul ortodox Sava Brancovici. Prigonirea s-
a aplanat când principele Ţării Româneşti a ameninţat cu intervenţia militară. Tot o
recunoaştere a importanţei românilor transilvăneni îl reprezintă şi intenţia bisericii
romano-catolice de a numi un vicar din rândul românilor în persoana lui Ioan Căianu
(tot în perioada domniei lui Mihai Apaffi, 1661-1690). Se dorea prin persoana sa
atragerea credincioşilor ortodocşi români din Transilvania la credinţa catolică şi prin
aceasta întărirea bisericii romano-catolice a cărei influenţă scăzuse dramatic.
Aceeaşi intenţie de colaborare cu românii a existat şi din partea autorităţilor
austriece, după ce Transilvania a devenit parte a Imperiului Romano-German,
românii din Transilvania devenind ceea ce s-a chemat instrumentum regni – din nou
o recunoaştere a importanţei lor în cadrul popoarelor de pe teritoriul Imperiului. Aşa
au luat naştere regimentele de graniţă şi aşa s-a ajuns la ultimatumul lui Horea –
manifestarea armată a dorinţei de libertate a românilor din Transilvania, Şcoala
Ardeleană fiind forma culturală de rezistenţă împotriva maghiarizării.
Desideratul românilor de a trăi într-un singur stat a fost împlinit în urma participării
României la primul război mondial, participare care a avut tot sprijinul opiniei
publice româneşti. Dăm câteva exemple de luări de poziţie: Take Ionescu, cuvântare
în sala Dacia pe 15 Februarie 1915 - "nu este suficient să adere la această politică,
un grup ci o întreagă ţară. Nu este vorba domnilor să trăim într-o Românie mai
mică sau mai mare; toate pot să iasă din războiul acesta, un singur lucru nu poate
să iasă: să rămână lucrurile cum au fost. În cadrul aceleiaşi întruniri, Nicolae
Filipescu făcea apel la rege: "prin urmare domnilor, regele actual care nu domneşte
numai pentru el, ci pentru toţi urmaşii lui, el are cel dintâi datoria ca el să ia
iniţiativa şi prin vitejia pe care nu mă îndoiesc că o are, să lege definitiv soarta
noastră de a lui. Noi avem o singură problemă, unitatea naţională; el are două:
unitatea naţională a poporului peste care domneşte şi întărirea dinastiei în virtutea
căreia domneşte" îşi încheia discursul, cerându-i regelui să "dea poporului unitatea
sacră pentru că împreună să facem România Mare, căci în România Mică nu mai
este loc nici pentru noi nici pentru tine". Filipescu considera că România fără Ardeal
era "o absurditate geografică, o fâşie de pământ întortocheată, frântă în semicerc.
Iar dincolo de linia vestică a semicercului Filipescu prevedea viitorul românilor
transilvăneni astfel: "Şcolile vor fi măturate şi statuia lui Arpad de pe Tâmpa
Braşovului va fi ridicată din nou ca un simbol al omorârii unui popor". În concluzie,
"cine nu înţelege instinctul de viaţă al acestui popor ce se zbuciumă grozav de furiile
morţii, cine se simte mai aproape sufleteşte de bronzurile grădinilor din Berlin decât
de barda din mâna lui Mihai Viteazul nu are ce căuta la praznicul nostru".
România Mare s-a format ca urmare a voinţei populare din Transilvania,
Banat, Bucovina şi Basarabia.