Tema 8

Piaţa resurselor financiare

Planul temei
1. Piaţa financiară şi structura ei.
2. Piaţa de capital: concepte, trăsături, structură. Cererea şi oferta de
capital.
3. Piaţa monetară, cererea şi oferta de monedă.
4. Sistemul de credit: esenţa, formele, funcţiile.
5. Sistemul bancar şi politica monetară a Băncii Centrale (cazul Republicii
Moldova).
6. Piaţa valutară.

8.1. Piaţa financiară şi structura ei

Piaţa financiară reprezintă ansamblul relaţiilor dintre ofertanţii şi

utilizatorii de fonduri băneşti, pe termen scurt, mediu şi lung. Ea asigură
sistemul de legături complexe dintre persoanele fizice, juridice şi guvern, care
au fonduri băneşti disponibile şi cei care au nevoie de aceste fonduri.
Totodată, piaţa financiară constituie cadrul în care se comercializează
hârtiile de valoare (valorile mobiliare) sub forma:
- efectelor comerciale (cambiile),
- sub forma activelor financiare, adică a titlurilor de credit (obligaţiuni
emise de întreprinderi sau guvern pe diferite termene) şi titlurilor de
proprietate (acţiunile societăţilor),
- ori sub alte forme, cum ar fi, certificatele de trezorerie ş. a.
În literatura de specialitate noţiunea de activ este abordată din mai multe
puncte de vedere:
a) În plan juridic, activul este definit ca totalitatea drepturilor cu conţinut
economic, aflate în proprietatea unei persoane fizice sau juridice. Exemple de
active patrimoniale pot fi: bunurile corporale şi necorporale.
b) Ca noţiune contabilă, activul reprezintă o parte a bilanţului ce
demonstrează mărimea mijloacelor de care dispune o firmă pentru desfăşurarea
activităţii sale. În componenţa activului intră:
1. bunuri corporale, aşa-numite tangibile, adică care pot fi transmise
(pământ, clădiri utilaje etc.);
2. bunuri necorporale, aşa-numitele active intangibile (brevete, mărci de
comerţ, vechimea firmei, imaginea firmei);
3. drepturi patrimoniale formate din titluri de valoare (cambii, obligaţiuni,
acţiuni,bilete de ordin);
4. alte drepturi băneşti în numerar sau în cont.
c) În sens economic, activul desenează un bun care are valoare pentru
deţinătorul său.

137
 Activul în sens economic poate prezenta:
1. valoare de schimb (marfa);
2. valoare de investiţii sau valoare-capital, care fiind utilizată aduce un
venit.
Exemple:
1. bunurile de echipament, numite şi bunuri de capital (maşini, utilaje,
instalaţii), servesc la crearea producţiei şi permit prin, vânzarea lor,
obţinerea de profit;
2. pământul pus în exploatare aduce rentă, iar locuinţele – chirii;
3. bonurile de tezaur produc dobânzi;
4. acţiunile dau dreptul la dividende.
În raport cu natura procesului de valorificare, activele pot fi:
1. reale – bunuri corporale (tangibile) şi necorporale (intangibile);
2. financiare, care sunt materializate în înscrisuri (hârtii sau înregistrări în
cont), care consacră drepturile băneşti ale deţinătorului lor, precum şi drepturile
acestuia asupra unor venituri viitoare rezultate din valorificarea activelor
respective (dobânzi, dividende).
Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor reale
şi ele relevă caracterul dual al economiei de piaţă:
1. economia reală, care include procesele materiale de producere a
bunurilor şi serviciilor pentru consumul individual sau pentru reluarea
producţiei;
2. economia financiară (simbolică), adică procese de tip informaţional,
reprezentate de mişcarea banilor şi a hârtiilor de valoare.
Activele financiare se clasifică:
1. active bancare – rezultate din operaţiunile specifice băncilor şi
instituţiilor asimilate. Specificul pentru aceste active, care produc dobânzi, este
că ele nu au caracter negociabil, dar prezintă un grad ridicat de siguranţă (risc
redus);
2. active nebancare – rezultate din operaţiuni de investiţii (plasament) şi
sunt concretizate în titluri de valoare cu caracter negociabil. În această categorie
se includ activele de capital şi activele monetare.
Activele de capital, rezultă din plasamente pe termen lung şi dau dreptul
la obţinerea unor venituri viitoare (dobânzi, dividende). Ele sunt negociabile pe
piaţa de capital. Activele monetare rezultă din plasamente pe termen scurt şi
sunt negociabile pe piaţa monetară. Specificul lor – grad înalt de lichiditate,
respectiv posibilitatea transformării operative şi pe o bază de continuitate în
fonduri băneşti.
Certificatele de trezorerie (bonurile de trezorerie) reprezintă o valoare
mobiliară (hârtii de valoare),care sunt emise de tezaurul public (Trezoreria
Centrală de Stat). Trezoreria Publică este împuternicită să execute Bugetul la
partea de venituri şi cheltuieli. Pe lângă aceste funcţii trezoreria mai are un
serviciu de execuţie a veniturilor şi cheltuielilor tuturor persoanelor juridice cu
caracter public. Prin urmare acestea îşi păstrează disponibilităţile în depozit la

138
tezaurul public. Prin urmare, pe baza acestor depozite de mijloace băneşti
trezoreria poate emite bonuri de tezaur. Principalele operaţiuni efectuate pe
piaţa financiară sunt:
1. Constituirea depozitelor bancare (deschiderea conturilor) şi acordarea de
credite, deci deschiderea de conturi pe termen scurt, mediu şi lung pentru clienţii
societăţilor bancare.
Ansamblul relaţiilor de credit, pe diferite termene, care se derulează prin
intermediul unor mijloace care nu au caracter negociabil, constituie piaţa
bancară.
2. Comercializarea activelor comerciale şi financiare. Acestea reprezintă
tranzacţii care facilitează finanţarea directă şi indirectă prin transferul titlurilor
comerciale şi financiare negociabile şi constituie piaţa hârtiilor de valoare.
Prin aceste activităţi, piaţa financiară:
- asigură transferul fondurilor băneşti de la cei care au un surplus, către cei
care au nevoie de aceste fonduri băneşti;
- reduce costul transferurilor, datorită specializării şi utilizării unor mijloace
moderne;
- reprezintă un mijloc eficient şi echitabil de realocare a resurselor
financiare şi nonfinanciare de către guvern;
- asigură transferul de fonduri către cele mai profitabile domenii de
activitate;
- stimulează mişcarea capitalurilor în direcţia restructurării şi modernizării
economiei naţionale.
Unele din operaţiunile efectuate pe piaţa financiară vizează o perioadă
scurtă de timp, până la un an, iar altele vizează perioade şi mai îndelungate de
timp.
În funcţie de acest criteriu, piaţa financiară este compusă din:
- piaţa monetară;
- piaţa capitalului.
Fiecare din aceste componente cuprind mai multe segmente de piaţă
specializate. Aceste două componente ale pieţei financiare se deosebesc şi prin
faptul că pe piaţa monetară se utilizează, de regulă, active comerciale
(cambiile), iar pe piaţa capitalului - active financiare, în special acţiuni şi
obligaţiuni.

8.2. Piaţa de capital: esenţă, trăsături, instrumente şi structură.

Cererea şi oferta de capital

Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin

intermediul cărora capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt
dirijate către agenţii economici sau către orice structuri publice şi private care
solicită fonduri. Piaţa de capital are următoarele trăsături:
1. este o piaţă deschisă, în sensul că plasamentul este efectuat în marea
masă a investitorilor, iar tranzacţiile cu valori mobiliare au caracter public;

139
 2. produsele pieţei sunt instrumente pe termen mediu (1-5 ani) şi lung
(peste 5 ani). Pe piaţa de capital banii sunt investiţi pe o perioadă mai mare de
un an, în timp ce pe piaţa monetară, resursele sunt utilizate pentru finanţări pe
termen scurt (până la un an);
3. valorile mobiliare, ca produse ale pieţei, se caracterizează prin
negociabilitate (posibilitatea transmiterii către alte persoane pe baza
mecanismului cerere-ofertă cu respectarea legislaţiei) şi transferabilitate. Ele
pot fi transferate de la un posesor la altul, oferind investitorului posibilitatea de a
vinde oricând produsul respectiv la un preţ specific condiţiilor pieţei, sau care
rezultă din negociere la un moment dat;

4. tranzacţionarea valorilor mobiliare nu este directă, ci intermediară.

Intermediarii au un rol important în ceea ce priveşte punerea în contact a
emitenţilor cu investitorii sau a investitorilor ce deţin valori mobiliare în
portofoliu cu cei care doresc să le cumpere.
Obţinerea de fonduri pentru investiţii în active pe termen lung evidenţiază
contribuţia importantă pe care pieţele de capital le au asupra dezvoltării
economice:
1. eficienţa, competitivitatea şi solvabilitatea sectorului financiar;
2. mobilizarea economiilor financiare;
3. solvabilitatea sectorului societăţilor comerciale;
4. descentralizarea proprietăţii şi distribuirea avuţiei;
5. accesul societăţilor noi şi în formare la finanţarea prin acţiuni.
În măsura în care acţiunile şi obligaţiunile reprezintă forme de investiţii
viabile şi relativ sigure cu un venit atractiv pe termen lung, ele îndeplinesc două
funcţii:
1. acţiunile generează un stimulent de a economisi şi investi, spre
deosebire de consum, ori de a cumpăra terenuri şi proprietăţi imobiliare (prin
aceasta alimentând speculaţiile din acest sector) sau de a căuta alternative de
investiţii mult mai profitabile în străinătate;
2. obligaţiunile concurează cu depozitele bancare ce pot fi subiect al
controlului ratelor dobânzii. Acest lucru exercită o presiune de a menţine ratele
„controlate” ale dobânzii mai aproape de ratele de „piaţă”, ceea ce este posibil să
reflecte inflaţia şi penuria de fonduri.
Aşadar, instrumentele principale care activează pe piaţa capitalului sunt
acţiunile şi obligaţiunile, ele, la rândul lor, formând pieţe corespunzătoare.
Acţiunile sunt titluri financiare emise de o firmă (societate comercială,
companie) pentru constituirea , mărirea sau restructurarea capitalului propriu.
Pentru firmă, emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale de mobilizare a
fondurilor proprii. Totalul acţiunilor emise de o firmă constituie capitalul social.
La emisiune, acţiunile au o anumită valoare nominală sau paritară, care
rezultă din împărţirea capitalului social la numărul de acţiuni emise. Numărul de
acţiuni deţinut de o persoană fizică sau juridică este materializat în certificatul
de acţiuni, care trebuie să conţină următoarele informaţii:
1. valoarea nominală;

140
 2. numele companiei emitente;
3. numărul acţiunilor emise;
4. un număr de identificare a titlului (asociat fiecărei acţiuni);
5. un număr de înregistrare dat de organul de control al pieţei financiare;
6. un desen greu de reprodus, care are menirea de a împiedica falsificarea
certificatului;
7. semnătura persoanei autorizate din partea firmei emitente;
8. data;
9. numele persoanei fizice sau juridice care poate utiliza certificatul de
acţiuni, dacă acţiunile sunt nominative;
10. numărul de acţiuni la care se referă certificatul.
Caracteristicile acţiunilor:
1. acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare
nominală;
2. acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social;
3. acţiunile sunt indivizibile;
4. acţiunile sunt instrumente negociabile, ele putând fi transmise altei
persoane în virtutea legii cererii şi ofertei.
După modul de identificare a deţinătorului acţiunii se deosebesc acţiuni
nominative şi acţiuni la purtător.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie
sau în formă dematerializată (înscris electronic, adică înregistrări pe suport
magnetic), prin înscrieri în cont. Înscrierile trebuie să îndeplinească anumite
standarde referitoare la imprimarea, înscrierea, securitatea, astfel încât să se
evite falsificarea lor.
Principalele drepturi pe care le conferă acţiunile ordinare sunt: dreptul la
vot şi dreptul la dividend.
Dreptul la vot.
Numărul de voturi este dat de numărul acţiunilor (exemplu: fiecare
acţiune ordinară îndreptăţeşte deţinătorul la un singur vot. Dar există
posibilitatea ca prin actul constitutiv să se stabilească un alt raport între numărul
acţiunilor deţinute de o persoană fizică sau juridică şi numărul voturilor aferente.
Spre exemplu: toţi acţionarii care depăşesc procentul de 30% din totalul
acţiunilor societăţii vor avea pentru acţiunile ce depăşesc 30% drept la vot în
următoarea proporţie: 1 vot la 3 acţiuni). Concentrarea unui mare număr de
voturi în mâna unui singur acţionar reprezintă o pârghie prin intermediul căreia
se poate, în ultimă instanţă dicta politica societăţii.
Dreptul la dividend.
Principalul drept patrimonial al acţionarului ordinar este dreptul de a
primi dividende. Potrivit normelor legale în vigoare dividendele se vor plăti
acţionarilor proporţional cu cota de participare la capitalul social, dacă prin actul
constitutiv nu s-a prevăzut altfel. În procesul distribuirii dividendelor legea dă
posibilitate societăţilor comerciale să-şi stabilească singure politica
dividendelor: dividendele se distribuie numai dacă se înregistrează profit.
Adunarea Generală a Acţionarilor este organul care decide în funcţie de politica

141
investiţională şi actul constitutiv al societăţii, dacă se vor distribui sau nu
dividende. Practica internaţională arată, de exemplu,că societăţile tinere, în plină
dezvoltare, sau cele care încearcă să-şi conserve capitalul nu plătesc, de regulă,
dividende acţionarilor ordinari.
Menţionăm, că investiţia în acţiuni, comparativ cu alte instrumente, este
una din cele mai riscante investiţii.
Acţiunile preferenţiale.
Acţiunile preferenţiale conferă posesorului lor calitatea de coproprietar şi
asigură o rentabilitate minimă pe baza unui dividend fix care, de regulă, se
plăteşte înaintea dividendelor la acţiunile ordinare.
Deţinătorii acţiunilor preferenţiale nu beneficiază de dreptul la vot (în
afara cazului în care a fost dispus altfel prin contractul preferenţial).
Conform actului constitutiv acţiunile preferenţiale pot conferi titularului
diferite drepturi:
1. dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra profitului distribuibil al
exerciţiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări.
2. drepturile recunoscute acţionarilor ordinari, cu excepţia dreptului de vot.

Obligaţiunile sunt instrumente de credit, pe termen mediu şi lung, emise

de societăţi comerciale sau de organisme ale administraţiei de stat centrale şi
locale. Obligaţiunile certifică deţinătorului dreptul de a încasa o dobândă şi de a
recupera suma investită dintr-o dată la scadenţă sau în tranşe pe durata de viaţă.
Obligaţiunile sunt titluri de creanţă negociabile asupra societăţii, ca şi acţiunile,
dar se deosebesc de acestea printr-o serie de caracteristici:
1. caracterul rambursabil al capitalului mobilizat prin emisiunea şi
vânzarea acestora;
2. scadenţa acestora;
3. dobânda, în general fixă, ca preţ al închirierii capitalului financiar;
4. durata de viaţă.
Toate elementele menţionate mai sus, individualizează obligaţiunile în
cadrul portofoliului de titluri şi determină metode diferenţiate de gestiune a lor.
Emitenţi ai obligaţiunilor sunt statul şi administraţiile publice locale,
precum şi agenţii economici care îşi procură pe această cale resurse
împrumutate, renunţând la creditul tradiţional.
Investitorii pe piaţa obligaţiunilor sunt persoanele fizice şi juridice din
ţară şi din străinătate, care deţin capitaluri băneşti temporar disponibile.
Clasificarea obligaţiunilor se face după mai multe criterii:
1. După modul de identificare a deţinătorului, obligaţiunile pot fi:
 la purtător, caz în care drepturile conferite revin posesorului;
 nominative, având specificat numele posesorului.
2. După forma în care sunt emise:
 materializate, emise pe suport de hârtie;
 dematerializate, emise prin înscriere în cont, pe suport magnetic.
3. După tipul de venit pe care îl generează:

142
  obligaţiuni cu dobândă, care sunt emise la valoare nominală, se
rambursează la scadenţă şi generează venituri din dobânzi;
 obligaţiuni cu cupon zero, denumite şi obligaţiuni cu discount (sau cu
reducere), ce sunt emise la un preţ de emisiune mai mic decât valoarea
nominală care este plătită la scadenţă.
4. După gradul de protecţie:
 obligaţiuni garantate cu anumite active;
 obligaţiuni negarantate, emisiunea lor se bazează pe încrederea de
care se bucură societatea emitentă şi nu sunt garantate cu activele fixe
ale societăţii.
În practica internaţională, piaţa obligaţiunilor s-a diversificat foarte mult,
utilizându-se alături de obligaţiunile clasice, noi tipuri de obligaţiuni:
a. Obligaţiuni de participaţie, în cadrul cărora rata dobânzii şi preţul de
rambursare sunt fixate la un nivel minim în momentul emisiunii, dar acestea pot
fi majorate în conformitate cu rezultatele financiare obţinute de debitor.
Deţinătorul obligaţiunii este protejat împotriva pierderii prin garantarea unui
câştig minim;
b. Obligaţiuni convertibile în acţiuni. Deţinătorul obligaţiunii se
foloseşte de acest drept atunci când veniturile din dividende depăşesc dobânzile
atribuite;
c. Obligaţiuni indexate. Emitentul îşi asumă obligaţia de a actualiza
valoarea acestor titluri în funcţie de un indice, de comun acord cu investitorul
(indexarea se aplică asupra dobânzii, asupra preţului de rambursare, asupra
ambelor elemente).
Principalele tipuri de valori mobiliare emise de stat sunt:
a. bilete de tezaur, cu rolul de a acoperi împrumuturi pe termen scurt efectuate
de guvern. Acestea au scadenţe de până la un an, sunt emise la intervale
regulate (săptămânal, lunar, etc.) de către trezoreria statului, nu sunt
purtătoare de dobânzi, fiind vândute cu discount (sub valoarea nominală).
Cumpărătorii de bilete de tezaur sunt investitorii instituţionali (bănci şi
instituţii financiare) care participă la licitaţiile organizate de trezoreria
publică;
b. bonuri de tezaur, care sunt valori mobiliare emise pe perioade de la unu la
zece ani. Împrumutul contractat prin emisiune de bonuri de tezaur acoperă
cheltuielile generale ale bugetului de stat. Acestea se vând la licitaţie sau prin
subscripţie directă, putând fi achiziţionate atât de instituţii, cât şi de persoane
particulare;
c. obligaţiuni de stat, emise de trezorerie, având scadenţe între zece şi treizeci
de ani şi fiind purtătoare de dobândă. Spre deosebire de bonurile de tezaur
care se emit pentru a acoperi deficitul bugetar, în cazul obligaţiunilor de stat
împrumutul are o destinaţie cunoscută, concretă şi singulară;
d. obligaţiuni municipale (comunale), care sunt emise de unităţile
administrativ-teritoriale (judeţ, raion, oraş, comună). Emisiunea de
obligaţiuni se realizează în scopul dezvoltării economice şi urbane. Creditele

143
 obţinute prin emisiune de obligaţiuni sunt o componentă a datoriei publice
locale.
Structura pieţei de capital
Diversitatea produselor tranzacţionate, a procedurilor şi tehnicilor de
vânzare-cumpărare a valorilor mobiliare, precum şi modalităţile diferite de
finalizare a tranzacţiilor sau modul de formare a preţului valorilor mobiliare au
impus structura pieţelor de capital în raport de diferite criterii:
a) Privită prin prisma producerii şi comercializării valorilor
mobiliare piaţa de capital cuprinde două segmente: piaţa primară şi piaţa
secundară.
Piaţa primară – piaţa pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt
negociate pentru prima dată. Prin intermediul pieţei primare se pun în evidenţă
mişcările de capitaluri dintr-o economie, generate de către emitenţi, în calitatea
lor de solicitatori de capitaluri. Această piaţă permite finanţarea agenţilor
economici. Participanţii pe piaţa primară, în cadrul căreia se vând şi se
cumpără valori mobiliare nou emise, sunt:
 solicitatorii de capital: statul şi colectivităţile locale, întreprinderile
publice şi cele private;
 ofertanţii de capital: persoane particulare, agenţii economici, bănci, case
de economii, societăţi de asigurare;
 intermediarii: societăţi de valori mobiliare, bănci comerciale, societăţi de
investiţii financiare, care asigură vânzarea titlurilor.
Piaţa primară are rolul de a transforma activele financiare pe termen scurt
în capitaluri disponibile pe termen lung.
Piaţă secundară – piaţă pe care sunt tranzacţionate valori mobiliare
aflate deja în circulaţie. Piaţa secundară furnizează lichiditate pentru investitorii
care doresc să-şi schimbe portofoliile înainte de data scadenţii.
Piaţa secundară asigură, prin intermediul bursei de valori mobiliare şi al
pieţelor extrabursiere1, atât buna funcţionare a pieţei primare, cât şi lichiditatea
şi mobilitatea economiilor. Investitorii au posibilitatea de a negocia, în orice
moment, acţiunile şi obligaţiunile deţinute în portofoliu sau pot cumpăra noi
valori mobiliare.
- investitorilor;
- oferă informaţii privind nivelul şi mişcarea preţului de piaţă.
Cele două segmente de piaţă se intercondiţionează. Piaţa secundară nu
poate exista fără piaţa primară şi, totodată, funcţionarea pieţei primare este
influenţată de capacitatea pieţei secundare de a realiza transferabilitatea valorilor
mobiliare şi transformarea lor în lichidităţi.

1
Piaţa extrabursieră funcţionează ca piaţă de negocieri pe care sunt tranzacţionate valori
mobilate emise şi necotate la bursă, cum sunt: acţiunile emise de societăţile ce nu întrunesc
condiţiile de admitere la cota bursei, acţiunile societăţilor care nu sunt interesate să solicite
admiterea la cota bursei, obligaţiunile guvernamentale şi municipale, etc. Piaţa extrabursieră
se mai numeşte piaţa „la ghişeu”. Piaţa extrabursieră este alcătuită dintr-un sistem de relaţii
între firme de brokeri/dealeri şi între astfel de firme şi clienţii lor.

144
 b) După obiectul tranzacţiei se deosebesc:
 piaţa acţiunilor – piaţa pentru acţiuni comune (simple) şi preferenţiale
ale corporaţiilor private;
 piaţa obligaţiunilor – piaţa pentru instrumente de datorie;
 piaţa contractelor la termen (Futures -viitoare) – piaţa pe care valorile
mobiliare se tranzacţionează pentru livrare şi plata viitoare. Valorile
mobiliare ce fac obiectul contractului pot fi deja în circulaţie sau pot fi
emise înainte de scadenţa contractului. Dacă un contract la termen este
tranzacţionat la ghişeu, prin negocieri, se numeşte contract forward ori
contract anticipat (piaţa forward);
 piaţa opţiunilor (Options) – piaţa în care se tranzacţionează valori
mobiliare pentru livrare condiţionată. Contractul este executat la
opţiunea deţinătorului. Cele mai des întâlnite tipuri de contracte de opţiuni
sunt: opţiunile call (de cumpărare) şi opţiunile put (de vânzare). O
opţiune de cumpărare permite cumpărătorului să cumpere o anumită
valoare mobiliară, de la vânzătorul sau emitentul opţiunii, la un anumit
preţ, înainte sau la o anumită scadenţă. O opţiune de vânzare permite
deţinătorului să vândă o anumită valoare mobiliară, către emitentul
opţiunii, la un anumit preţ, la un moment viitor. Contractul de opţiuni nu
este obligatoriu a fi executat.

8.3. Piaţa monetară, cererea şi oferta de monedă

Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt, fiind reprezentată

de piaţa interbancară şi de piaţa titlurilor de creanţă negociabile. Pe piaţa
interbancară operează Banca de Emisiune, băncile comerciale, băncile
specializate, trezoreria publică ş. a. Tranzacţiile pe această piaţă îmbracă forma
„acordării-rambursării” creditelor.
Piaţa monetară îndeplineşte funcţia de compensare a excedentului şi
deficitului de lichiditate prin oferta şi cererea de credite pe o perioadă de timp
scurtă (zile, săptămâni, luni, până la un an), sau prin vânzarea şi cumpărarea
hârtiilor de valoare specifice acestei pieţe, care se prezintă, îndeosebi, sub forma
efectelor comerciale (cambiilor). Indiferent de forma comercială în care se
prezintă, cambia comercială îndeplineşte nu numai funcţia de instrument de
credit comercial şi de mijloc de plată, ci şi funcţia de instrument de credit
bancar. Aceasta înseamnă că un agent economic, care deţine în portofoliu cambii
de la partenerii săi, se poate prezenta la o bancă şi obţine, pe baza lor, un credit
pe termen scurt.
Piaţa monetară constă din ansamblul tranzacţiilor cu moneda, din
confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă în funcţie de preţul ei
(rata dobânzii). Piaţa monetară se află în stare de echilibru, când, la un anumit
nivel al ratei dobânzii cantitatea de moneda oferită este egală cu cea cerută.
Cererea de monedă depinde de factorii obiectivi şi subiectivi. Astfel, cererea de
monedă va condiţiona masa monetară în circulaţie, care va depinde de:

145
 a) volumul total al schimburilor de mărfuri şi servicii, şi de viteza de
rotaţie al unităţii monetare (M = TP/V);
b) de amploarea creditului, adică de raportul între vânzările pe datorie şi
plăţile făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă;
c) volumul creditului de consum;
d) comportamentul agenţilor economici faţă de monedă, de intensitatea
înclinaţiei lor spre lichiditate.
e) cererea de monedă este influenţată şi de posibilităţile oferite de sistemul
bancar-financiar.
Oferta de monedă înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în
circulaţie. Moneda începe să existe atunci când părăseşte depozitele Băncii
Centrale şi ale altor instituţii emitente; ea îşi încetează existenţa când revine la
acestea.
Oferta de monedă nouă, de regulă, este legată de o operaţiune de
creditare, ceea ce înseamnă monetizarea unei creanţe bancare. Procesul de
rambursare a unui efect de comerţ (cambia) sau a unei datorii în favoarea unei
bănci, echivalează cu o reducere a masei monetare.
Diferite componente monetare sunt create şi puse în circulaţie de:
a) băncile comerciale;
b) Trezoreria Publică;
c) Banca Centrală (în Republica Moldova – Banca Naţională a Moldovei –
BNM).

8.4. Sistemul de credit: esenţa, funcţiile, formele

Creditul constă în transformarea de bunuri, pe un timp limitat, fixat

dinainte şi numit scadenţă, contra unei sume de bani, numită dobândă.
Creditul este o activitate de bază înrt-o bancă. Această activitate poate
genera profituri pentru bancă, dacă este practicată corect, dar care poate duce şi
la pierderi. Astfel, creditul este unul din elementele de bază a pieţei monetare.
O modalitate prin care băncile realizează venituri este de a da cu
împrumut (sau a plasa) banii depozitaţi. Băncii i se plăteşte dobândă pentru
sumele date cu împrumut; rata dobânzii percepute pentru împrumuturi va fi mai
mare decât rata dobânzii plătite la depozite. Diferenţa dintre aceste două rate ale
dobânzii se numeşte marjă, şi constituie o sursă importantă pentru venitul
băncii.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori:
- masa sau suma absolută a dobânzii – D;
- rata dobânzii ca venit anual, exprimat în %, care se notează cu d.
D
d'   100%.
C
Funcţiile creditului:
1) funcţia de distribuire şi redistribuire a mijloacelor băneşti disponibile;
2) funcţia de transformare a banilor acumulaţi în investiţii capitale;
3) funcţia de susţinere a micului business;

146
 4) funcţia de sporire a vitezei de rotaţie a monedei şi de reducere a masei
monetare în circulaţie;
5) funcţia de accelerare a procesului de realizare a mărfurilor;
6) funcţia de îmbunătăţire a consumului;
7) funcţia de extindere a activităţii economice externe;
8) funcţia de reducere a deficitului bugetar.
Formele de credit:
a) credit bancar acordat în formă bănească de către instituţiile bancare;
credit comercial acordat în formă de mărfuri şi servicii de către agenţii
Banca Naţională este o persoană juridică publică autonomă şi
responsabilă faţă de Parlament. Acest fapt are o importanţă crucială, deoarece
elimină tentarea Guvernului de a finanţa cheltuielile publice prin metoda
inflaţionistă, destabilizând economia.
Funcţiile BNM sunt următoarele:
- determină şi promovează politica monetară şi valutară a statului;
- acţionează ca bancher şi agent fiscal al statului;
- efectuează analiza economică şi monetară şi pe baza ei înaintează
propuneri Guvernului şi aduce la cunoştinţa publicului aceste rezultate;
- licenţiază, efectuează supravegherea şi reglementarea activităţii
instituţiilor financiare;
- oferă credite băncilor şi statului;
- efectuează supravegherea sistemului de plăţi în republică şi contribuie la
funcţionarea eficientă a sistemului de plăţi interbancare;
- deţine monopolul asupra emisiei valutei naţionale;
- păstrează şi gestionează rezervele valutare ale statului;
- din numele Republicii Moldova ia asupra sa obligaţia executării
operaţiunilor, legate de participarea Republicii Moldova la activităţile
organismelor publice internaţionale, în sfera bancară, creditară şi
monetară în corespundere cu condiţiile contractelor internaţionale;
- elaborează balanţa de plăţi ale statului.
Băncile comerciale. Banca reprezintă o instituţie financiară care atrage
de la persoane fizice sau juridice depozite sau echivalente ale acestora,
transferabile prin diferite instrumente de piaţă, şi care utilizează aceste mijloace
total sau parţial pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi
risc.
Băncile îndeplinesc două tipuri de operaţiuni:
a) operaţiuni pasive (formarea mijloacelor proprii, primirea depozitelor,
exercitarea operaţiunilor de casă a întreprinderilor şi instituţiilor);
b) operaţiuni active (acordarea de credite solicitanţilor, investiţiile
bancare, operaţiunile factoring şi leasing, operaţiuni de trust;
repartizarea hârtiilor de valoare ş.a.).
Clasificarea băncilor comerciale după diverse criterii:
- după felul de formare a capitalului statutar: de stat, mixte, societăţi pe
acţiuni şi societăţi cu responsabilitate limitată;
- după apartenenţa capitalului statutar: de stat, private, mixte, străine;

147
 - după felurile de operaţiuni efectuate: universale, specializate;
- după sfera de influenţă în activitatea bancară: republicane, regionale;
- după orientări de ramură: agricole, industriale etc.
8.6. Piaţa valutară

Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare

cu valute. Obiectele pieţei valutare: vânzarea cumpărarea valutelor
convertibile; vânzarea-cumpărarea monedelor de cont, sau invers. Cererea de
valută este destinată: pentru extinderea activităţii economice; pentru obţinerea
profitului; pentru protecţia cursului de schimb a monedei naţionale; pentru
operaţiuni de import; pentru operaţiuni de export; pentru dezvoltarea
turismului. Oferta de valută se creează pe baza:
– depozitelor bancare şi conturilor valutare a agenţilor economici;
– a banilor persoanelor fizice şi juridice ca agenţi economici;
– exportului de bunuri şi servicii;
– atragerii creditelor şi investiţiilor străine.
În condiţiile economiei de piaţă contemporane, când are loc intensificarea
procesului de globalizare, creşte rolul şi dinamismul pieţei valutare. Piaţa
valutară se caracterizează prin următoarele trăsături:
- liberalizarea comerţului mondial, implicând accelerarea plăţilor
internaţionale şi deplasare mai evidentă a valutelor între ţări;
- întărirea rolului devizelor internaţionale şi concomitent concurenţa dintre
ele ( dolar S.U.A., EURO);
- sporirea ponderii valutelor ţărilor vest-europene, concomitent cu
declanşarea atragerii valutelor ţărilor est-europene pe piaţa valutară;
- mărirea ponderii creditului extern în totalul fluxurilor internaţionale de
capital;
- integrarea tot mai puternică a pieţelor valutare internaţionale în cadrul
economiei mondiale integrate.
O condiţie esenţială a funcţionării pieţei valutare este convertibilitatea
monedelor
Operaţiunile valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi
cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul
contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior
(scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat
contractul.
La rândul lor operaţiunile valutare la termen sunt de două feluri:
- operaţiuni simple presupun cumpărarea de către un operator a unei
valute la o anumită dată, ca operaţiune la vedere, iar această valută este
vândută în aceeaşi zi ca operaţiune la termen.
- operaţiunile complexe (Swap) exprimă tranzacţia dintre două părţi
pentru a preschimba o cantitate anumită dintr-o monedă, pe o cantitate din
altă monedă, urmând ca după o perioadă de timp, fiecare din părţi să
restituie cantităţile de monedă cu care s-a efectuat schimbul „swap”.

148
 Rezumat

1. Piaţa financiară reprezintă ansamblul relaţiilor dintre ofertanţii şi utilizatorii

de fonduri băneşti, pe termen scurt, mediu şi lung. Ea asigură sistemul de
legături complexe dintre persoanele fizice, juridice şi guvern, care au fonduri
băneşti disponibile şi cei care au nevoie de aceste fonduri.
2. Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin
intermediul cărora capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt
dirijate către agenţii economici sau către orice structuri publice şi private
solicitatoare de fonduri. Piaţa de capital funcţionează ca un mecanism de
legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital
(investitorii) şi cei care au nevoie de capital (emitenţii).
3. Fluxurile de capital dintre emitenţi şi investitori sunt puse în evidenţă de
emisiunea şi tranzacţionarea unor instrumente specifice, respectiv, valorile
mobiliare.
4. Acţiunile sunt titluri financiare emise de o firmă (societate comercială,
companie) pentru constituirea , mărirea sau restructurarea capitalului propriu.
Pentru firmă, emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale de mobilizare
a fondurilor proprii. Totalul acţiunilor emise de o firmă constituie capitalul
social.
5. Evaluarea acţiunilor. Valoarea unei acţiuni poate fi considerată sub
următoarele aspecte: valoarea nominală (VN), egală cu rezultatul împărţirii
capitalului social (CS) la numărul de acţiuni (N) emise şi valoarea de piaţă
– preţul la care se efectuează schimbul de acţiuni. Această valoare se prezintă
sub forma cursului bursier. Cursul este rezultatul raportului cerere-ofertă,
care este influenţată de situaţia economico-financiară a emitentului,
caracterizată prin rata de creştere a rezultatelor financiare; evoluţia pieţei
bursiere naţionale şi internaţionale.
6. Obligaţiunile sunt instrumente de credit, pe termen mediu şi lung, emise de
societăţi comerciale sau de organisme ale administraţiei de stat centrale şi
locale. Obligaţiunile certifică deţinătorului dreptul de a încasa o dobândă şi
de a recupera suma investită dintr-o dată la scadenţă sau în tranşe pe durata
de viaţă. Obligaţiunile sunt titluri de creanţă negociabile asupra societăţii, ca
şi acţiunile, dar se deosebesc de acestea printr-o serie de caracteristici.
Valoarea nominală a unei obligaţiuni este raportul dintre sumă reprezentând
împrumutul lansat pe piaţă şi numărul obligaţiunilor emise, cursul
obligaţiunii fiind preţul de piaţă al acesteia.
7. Piaţa primară – piaţa pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt
negociate pentru prima dată. Prin intermediul pieţei primare se pun în
evidenţă mişcările de capitaluri dintr-o economie, generate de către emitenţi,
în calitatea lor de solicitatori de capitaluri. Această piaţă permite finanţarea
agenţilor economici.
8. Piaţă secundară – piaţă pe care sunt tranzacţionate valorile mobiliare aflate
149
 deja în circulaţie. Piaţa secundară furnizează lichiditate pentru investitorii
care doresc să-şi schimbe portofoliile înainte de data scadenţii.
9. Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt şi mediu, fiind
reprezentată de piaţa interbancară şi de piaţa titlurilor de creanţă
negociabile. Pe piaţa interbancară operează Banca de Emisiune, băncile
comerciale, băncile specializate, trezoreria publică ş. a. Tranzacţiile pe
această piaţă îmbracă forma „acordării-rambursării” creditelor.
Creditul constă în transformarea de bunuri, pe un timp limitat, fixat
dinainte şi numit scadenţă, contra unei sume de bani, numită dobândă.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi
indicatori:
 masa sau suma absolută a dobânzii –D;
 rata dobânzii ca venit anual, exprimat în %, care se notează cu d.
10.Banca reprezintă o instituţie financiară care atrage de la persoane fizice sau
juridice depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite
instrumente de piaţă, şi care utilizează aceste mijloace total sau parţial
pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc.
11. Politica monetară este o politică macroeconomică pe care
guvernul o realizează prin gestionarea banilor, a creditelor şi a
sistemului bancar naţional. Elementele de bază ale politicii
monetare sunt: operaţiunile pe piaţa liberă (deschisă „open market”),
politica ratei scontului şi rata obligatorie de rezervă.
12.Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare cu
valute. Obiectele pieţei valutare: vânzarea cumpărarea valutelor
convertibile; vânzarea-cumpărarea monedelor de cont, sau invers.

150
 Tema 9
Produsul naţional ca rezultat al activităţii economice şi utilizarea lui
Planul temei
1. Avuţia naţională şi produsul naţional.
2. Consumul: esenţa, formele, funcţiile, factorii, tendinţele.
3. Economiile: esenţa, rata medie şi marginală, motivele.
4. Investiţiile: esenţa, factorii, rolul economic. Multiplicatorul şi
acceleratorul investiţional.

Scopul temei: cunoaşterea studenţilor cu indicatorii macroeconomici şi

cu tendinţele în domeniul consumului, economiilor şi investiţiilor.

Obiectivele temei
 determinarea noţiunii de avuţie naţională şi structura ei;
 determinarea noţiunii de potenţial economic şi elementele lui;
 analiza indicatorilor macroeconomici;
 analiza metodelor de calcul al produsului intern brut;
 analiza dinamicii produsului intern brut în Republica Moldova;
 analiza consumului şi tendinţelor lui;
 analiza economiilor şi rata medie şi marginală a economiilor;
 analiza investiţiilor şi factorii care le influenţează;
 dinamica investiţiilor în Republica Moldova;
 evidenţierea rolului economic al investiţiilor;
 analiza multiplicatorului şi acceleratorului investiţional.

9.1. Avuţia naţională şi produsul naţional

Avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi spirituale

create şi acumulate în societate şi de care dispune ea la momentul respectiv. În
aspect structural avuţia naţională include: a) bunurile materiale acumulate prin
muncă; b) resursele naturale utilizate sau utilizabile în procesul de producţie;
c) resursele umane; d) potenţialul de cercetare, învăţământ şi cultură.
Avuţia naţională se manifestă în următoarele forme:
 avuţie individuală, care include bunurile aflate în proprietate particulară;
 avuţie colectivă, care include bunurile ce aparţin întreprinderilor,
cooperativelor, diferitor organizaţii obşteşti, etc.;
 avuţie publică, care include bunurile ce aparţin administraţiilor de stat şi
locale existente la momentul dat.
Avuţia naţională determină potenţialul economic, care la rândul său
cuprinde: resursele de muncă sub aspect cantitativ, calitativ şi structural;
resursele naturale atrase şi utilizate în procesul de producţie; stocurile de capital
fix şi circulant, inclusiv investiţiile în curs de valorificare; bunurile populaţiei;

151
soldul dintre creanţele şi angajamentele externe; potenţialul creativ şi
patrimoniul ştiinţific cultural.
Rezultatele sintetice ale dezvoltării economice îşi găsesc expresia în
următorii indicatori macroeconomici:
 Produsul Global Brut (PGB) reprezintă valoarea totală a bunurilor şi
serviciilor obţinute într-o anumită perioadă de timp (de regulă, într-un
an). PGB include şi elementele de consum intermediar (valoarea
materiei prime, semifabricatele, energia etc.).
 Produsul Intern Brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate a
bunurilor economice produse în interiorul ţării de către agenţii
economici autohtoni şi străini în timp de un an. PIB se determină ca o
diferenţă între PGB şi consumul intermediar(C i): PIB=PGB - Ci. PIB
nu include: plăţile transferate populaţiei în formă de pensii, ajutoare,
indemnizaţii ş. a., deoarece persoanele care se bucură de aceste plăţi
nu participă la crearea produsului intern brut; plăţile de transfer
particulare în formă de subsidii bancare, sponsorizare, binefacere,
deoarece aceste plăţi deja au fost înregistrate în formă de venituri la
agenţii economici respectivi; afacerile cu hârtiile de valoare,
cumpărarea şi vânzarea acţiunilor, care la fel nu majorează PIB-ul;
realizarea obiectelor parţial utilizate, deoarece valoarea lor iniţială a
fost înregistrată în anii precedenţi.
 Produsul Intern Net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a
bunurilor economice destinate consumului final. Produsul intern net
este creat în interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi
străini în timp de un an. PIN=PIB-A(amortizarea).
 Produsul Naţional Brut (PNB) exprimă în formă bănească rezultatele
activităţii agenţilor economici autohtoni care activează în interiorul
ţării sau în afara acesteia. PNB poate fi mai mare sau mai mic ca PIB,
în dependenţă de soldul (pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul obţinut de
agenţii economici autohtoni în afara graniţelor ţării şi PIB-ul obţinut
de agenţii economici străini care activează pe teritoriul ţării:
PNB=PIB±soldul valorii adăugate brute.
 Produsul Naţional Net (PNN) exprimă mărimea valorii adăugate nete
a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici
autohtoni: PNN=PNB-A(amortizarea).
 Venitul Naţional (VN) include veniturile de la utilizarea factorilor de
producţie (salariul, renta, profitul, dobânda). VN=PNN - I i (impozitele
indirecte).
Principalul indicator macroeconomic este produsul intern brut. PIB-ul
calculat în preţuri curente este denumit nominal, iar PIB-ul calculat în preţuri
fixate (preţuri comparabile) este numit real. Raportul dintre PIB-ul nominal şi
PIB-ul real reflectă deflatorul PIB-ului. Deflatorul PIB-ului exprimă
modificările survenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.

152
 Produsul intern brut poate fi calculat prin trei modalităţi: 1) metoda de
producţie, care constă în determinarea volumului producţiei finale produse în
ţară în perioada respectivă. În actuala economie de piaţă fiecare produs până a
ajunge la consumator, trece prin diferite stadii de producere şi distribuire cu
implicarea mai multor agenţi economici în acest proces; 2) metoda veniturilor,
care constă în sumarea veniturilor provenite de la remunerarea factorilor de
producţie (salariul, profitul, dobânda, renta) cu alocaţiile de la consumul de
capital fix; 3) metoda cheltuielilor, care constă în sumarea tuturor cheltuielilor
pentru achiziţionarea bunurilor care alcătuiesc producţia finală (pentru consumul
privat şi public, pentru formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor,
pentru exportul net de bunuri).
Produsul intern brut poate fi calculat ca mărime absolută (la nivelul
economiei naţionale) şi ca mărime care revine pe cap de locuitor (tab. 9.1)
Tabelul 9.1
Produsul intern brut al Republicii Moldova pe principalele tipuri de
activităţi economice(în preţuri curente; mln. lei)
1995 1998 1999 2000 2001 2002
Valoarea adăugată brută 5744,1 7718,7 10998,6 14022,1 16774,0 19193,0
din care:
Agricultura, economia 1896,8 2350,6 3065,7 4070,5 4272,0 4630,0
vânatului, sevicultură şi
pescuit
Industria 1618,6 1521,8 2093,2 2613,9 3564,0 4097,0
Construcţii 228,2 288,6 409,0 432,7 583,0 642,0
Comerţ 517,8 941,5 1884,7 2002,7 2287,0 2537,0
Transporturi şi comunicaţii 333,2 670,6 1012,7 1527,7 1974,0 2252,0
Alte activităţi 1293,1 2381,3 3226,4 3754,1 4527,0 5494,0
Serviciile intermediarilor -143,6 -435,7 -693,9 -379,5 -433,0 -459,0
financiari indirect măsurate
Impozitele nete pe produs şi 735,6 1403,4 1323,0 1997,5 2278,0 2847,0
import
Produsul intern brut 6479,7 9122,1 12321,6 16019,6 19052,0 22040,0
Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, „Statistica”, 2002, p. 252;
Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 8.
Produsul intern brut al Republicii Moldova, calculat pe cap de locuitor, a
constituit în anul 2002 – 6091 lei sau 451 dolari americani.

9.2. Consumul: esenţa, formele, funcţiile, factorii, tendinţele

Acea parte din venitul naţional care rămâne după plata impozitelor directe
şi indirecte constituie venitul disponibil. Venitul disponibil este destinat pentru
consum şi economii.
Consumul reprezintă partea din venitul disponibil cheltuită pentru
procurarea de bunuri materiale şi servicii, destinate satisfacerii directe a nevoilor
populaţiei şi societăţii.
Consumul se manifestă în următoarele forme:

153
  în dependenţă de subiectul consumului el se divizează în consum
privat (care se referă la o persoană, familie sau asociaţie) şi în consum
public, care se referă la achiziţiile de stat şi ale administraţiilor publice
locale;
 în funcţie de obiectul consumului se distinge consum material
(consum de produse alimentare şi nealimentare) şi consum nematerial
(consum de servicii);
 în dependenţă de durata consumului el se împarte în consum de
folosinţă curentă (pâine, lapte etc.) şi consum de folosinţă
îndelungată (îmbrăcăminte, mobilă, televizoar etc.);
 în dependenţă de modul de procurare a bunurilor şi serviciilor
utilizate consumul se divizează în consum de bunuri marfare
(procurate prin cumpărare – vânzare) şi în autoconsum (consumul de
bunuri şi servicii create de sine stătător).
Consumul exercită următoarele funcţii:
1. consumul serveşte ca mijloc direct de satisfacere a cerinţelor
oamenilor în obiecte şi servicii de consum;
2. consumul serveşte ca pârghie de influenţă asupra dinamicii producţiei
(consumul poate accelera sau din contra, poate frâna procesul de
producţie);
3. consumul serveşte ca mijloc de influenţă asupra gradului de utilizare a
factorilor de producţie;
4. consumul serveşte ca mijloc de influenţă asupra echilibrului şi
dinamismului economic. În viziunea lui J.M. Keynes „consumul este
singurul scop al oricărei activităţi economice”.
Asupra consumului influenţează două grupuri de factori – obiectivi şi
subiectivi. La factorii obiectivi se referă: mărimea şi dinamica veniturilor
disponibile; modificarea aşteptărilor referitor la cheltuielile de consum prezent şi
viitor, determinate de schimbările în puterea de cumpărare a banilor sau de unele
riscuri; modificările neprevăzute, care afectează preţul diferitor elemente de
capital fix şi capital circulant, cauzate de uzura morală; modificările politicii
fiscale care influenţează nivelul consumului personal. La factorii subiectivi se
referă: dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii
neprevăzute (ca urmare, cheltuielile pentru consumul curent se micşorează în
favoarea unui consum viitor); acumularea de economii băneşti pentru asigurarea
bătrâneţei sau protejarea anumitor persoane (pentru copii, nepoţi etc.); dorinţa de
a obţine dobânzi sau alte avantaje prin procurarea de acţiuni, hârtii de valoare
sau participarea la unele afaceri; instinctul oamenilor de ridicare a standardului
de viaţă, prin majorarea treptată a cheltuielilor de consum în baza unor rezerve
băneşti formate din timp; dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor; manifestarea la
unele persoane a zgârceniei reflectată în scăderea cheltuielilor de consum curent.
În evoluţia consumului s-au conturat următoarele tendinţe: a) scăderea
ponderii cheltuielilor pentru produsele alimentare şi îmbunătăţirea structurii,
calităţii consumului produselor de valoare ridicată (autoturisme prestigioase,

154
televizoare japoneze etc.); b) menţinerea relativ constantă a părţii cheltuielilor
pentru îmbrăcăminte şi confort personal; c) creşterea ponderii cheltuielilor
pentru servicii, îndeosebi a celor legate de sporirea nivelului de cultură şi
educaţie. Pornind de la analiza acestor tendinţe ale consumului economistul
austriac E. Enghel a formulat legea potrivit căreia „partea cheltuielilor destinate
alimentaţiei este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic, şi invers,
cheltuielile pentru îmbrăcăminte rămân relativ constante, indiferent de mărimea
veniturilor; partea cheltuielilor pentru locuinţă are o pondere relativ constantă,
oricare ar fi nivelul veniturilor; ponderea cheltuielilor pentru confort şi recreiere
creşte mai rapid decât sporirea veniturilor, ea tinzând către zero la persoanele cu
venituri foarte mici şi fiind ridicată la persoanele cu venituri mari”1.
Raportul consumului faţă de venit şi tendinţa acestuia se exprimă prin
înclinaţia spre consum medie şi marginală. Înclinaţia medie spre consum (rata
medie a consumului) exprimă raportul dintre valoarea totală a consumului şi
C
valoarea totală a venitului disponibil: C' = V ; unde: C – rata medie a
consumului; C – valoarea totală a consumului; V – valoarea totală a venitului
disponibil. Înclinaţia marginală spre consum (rata marginală a consumului)
C
reprezintă raportul dintre variaţia consumului şi variaţia venitului: C 'm = V ;
unde: Cm - rata marginală a consumului; C - variaţia consumului; V -
variaţia venitului disponibil. Potrivit concepţiei lui J.M. Keynes, dacă venitul
disponibil creşte, atunci creşte şi consumul, dar în măsură mai mică decât
venitul, iar dacă venitul scade, atunci scade şi consumul, dar iarăşi în măsură
mai mică decât venitul.
Despre nivelul consumului raportat la un locuitor ne mărturisesc datele
statistice din tab. 9.2.
Tabelul 9.2
Nivelul consumului pe locuitor în diferite ţări în anul 2001(kg)
Republica Moldova Olanda Germania S.U.A.
Carne şi produse din carne 24 88 86 114
Lapte şi produse din lapte 155 271 442 305
Ouă (bucăţi) 139 175 226 239
Peşte 5,8 12,6 15,1 10,0
Zahăr 19,0 36 34 30
Ulei vegetal 8,2 29,2 18,3 24
Cartofi 65 83 77 57
Legume 103 119 90 119
Fructe 31 176 136 105
Produse de panificaţie 139 57 78 112
Sursa: Calculat după Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, „Statistica”,
2002, p. 516 – 517.

1
Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, pag. 233.

155
 După cum rezultă din tab. 9.2 structura consumului calculat pe cap de
locuitor diferă substanţial de la ţările economic dezvoltate, îndeosebi în
domeniul consumului de carne, produse lactate, peşte şi fructe.

9.3. Economiile: esenţa, rata medie şi marginală, motivele

După cum s-a menţionat în compartimentul 9.2, venitul disponibil este

destinat pentru consum şi pentru formarea economiilor nete. Economiile nete
reprezintă surplusul de venit peste cheltuielile de consum. Deci: E=V – C, unde:
E – economiile nete; V – venitul disponibil; C – consumul. Dacă la economiile
nete se adaugă amortizarea, atunci se formează economiile brute. Deci:
Eb=En+A, unde: Eb – economiile brute; En – economiile nete; A – amortizarea
capitalului fix.
Între consum şi economii există un raport invers proporţional: cu cât
creşte consumul, cu atât trebuie să se reducă economiile, şi invers, cu cât cresc
economiile, cu atât trebuie să se reducă consumul. Dacă consumul este egal cu
1, atunci: E=1-C, iar C=1-E.
Raportul dintre economiile nete şi venitul disponibil reflectă înclinaţiile
spre economie medie şi economie marginală. Înclinarea medie spre economii
(rata medie a economisirii) exprimă raportul dintre economiile nete şi venitul
E
disponibil: e'  , unde: e – rata medie a economisirii; E – economiile nete;
V
V – venitul disponibil. Rata medie de economisire ne demonstrează cât se
economiseşte dintr-o unitate monetară de venit. Înclinaţia marginală spre
economii (rata marginală a economisirii) exprimă raportul dintre variaţia
ΔE
economiilor şi variaţia veniturilor: e 'm  , unde: em – rata marginală a
ΔV
economisirii; E - variaţia economiilor; V - variaţia veniturilor. Rata
marginală a economisirii ne demonstrează cu câte unităţi variază economiile la
variaţia cu o unitate a venitului.
Economiile pot fi divizate după următoarele criterii: după sursele de
finanţare economiile pot fi grupate în economii din sectorul privat şi în economii
din sectorul public; după modul cum se iau deciziile de economisire economiile
pot fi grupate în economii libere şi economii forţate (legate de necesitatea
rezistenţei la concurenţă).
Motivele de economisire sunt diverse şi sunt influenţate de mai mulţi
factori, printre care pot fi menţionaţi:
 dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp (renunţarea
de la îndestularea imediată a unei nevoi în favoarea îndestulării în
viitor a altei nevoi mai preferate);
 dorinţa de îmbogăţire (dorinţa de a acumula mijloace, care vor aduce
la creşterea veniturilor în viitor, cum ar fi acumularea capitalului,
monedei, imobilului etc.);

156
  preferinţa pentru lichiditate (pentru cumpărături curente, cheltuieli
neprevăzute ş. a. ).
Potrivit datelor statistice cu privire la ratele de economisire (nete şi brute)
şi ritmurilor de creştere economică, s-a constatat că S.U.A. au cel mai scăzut
nivel al economiilor brute (ponderea economiilor în PNG) şi sunt pe ultimul loc
la nivelul economiilor nete (ponderea economiilor în PNN) dintre ţările
dezvoltate (Japonia, Germania, Anglia, Italia, Canada) în perioada anilor 1981-
1987. De asemenea, s-a remarcat că ţările ce au cele mai mari rate de
economisire au şi cele mai rapide ritmuri de creştere economică. În intervalul
anilor 1981-1987, rata economiilor nete a fost de 20,2% în Japonia, 10,7% în
Germania, 9,4% în Canada, 7,5% în Italia, 6,2% în Anglia, 3,9% în S.U.A.1.
Rata de economisire poate fi analizată nu numai la nivel macroeconomic,
dar şi la nivelul unei firme sau a unei familii. Rata de economisire a unei
familii este definită ca totalul economisirii exprimat ca procent din venitul
disponibil familial şi ea diferă de la an la an. De ex., în Marea Britanie,
modificările ratei de economisire în perioada anilor 1978 – 1997 a fost: punctul
maxim de peste 13% a fost atins în 1980, iar punctul minim de numai 5,6% în
19882. Cauzele care au condus la această variaţie sunt:
 rata inflaţiei. Creşterea preţurilor reduce valoarea reală a economisirilor
anterioare şi generează nesiguranţă cu privire la valoarea viitoare a averii.
Oamenii economisesc mai mult şi consumă mai puţin într-o încercare de a
restabili valoarea reală a activelor;
 rata dobânzii. De regulă, o rată înaltă a dobânzii încurajează
economisirea şi reduce consumul;
 averea familială. O creştere a averii familiale, datorată unei reevaluări a
titlurilor de valoare sau a locuinţei, ar putea determina diminuarea
economiilor, întrucât este nevoie de mai puţin timp pentru a atinge un
nivel stabil al deţinerii de proprietăţi.
 creşterea venitului familial. O majorare a ratei de creştere a venitului
familial concomitent cu o creştere a economisirilor totale, poate determina
o diminuare a ratei de economisire. Cu cât veniturile se majorează mai
repede, cu atât indivizii ajung la concluzia că pot atinge un nivel propus
de bunăstare economisind un procent mai mic din veniturile lor.

9.4. Investiţiile: esenţa, factorii, rolul economic. Multiplicatorul şi

acceleratorul investiţional

Investiţia reprezintă totalitatea cheltuielilor destinate pentru procurarea

bunurilor de capital în vederea dezvoltării economice.
Investiţiile pot fi divizate în dependenţă de următoarele criterii:
a) în dependenţă de modul de folosire investiţiile se împart în investiţii
de înlocuire a capitalului fix uzat, sursa cărora o constituie fondurile

1
Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, p. 239.
2
Economie politică modernă. Editura „Polirom”. Bucureşti, 2002, p.453-455.

157
 de amortizare şi investiţii pentru dezvoltare, numite investiţii nete,
sursa cărora o constituie la nivel macroeconomic venitul naţional.
Investiţiile de înlocuire luate în ansamblu cu investiţiile pentru
dezvoltare formează investiţiile brute de capital, ce contribuie la
formarea capitalului real. Investiţiile brute sunt destinate pentru
formarea capitalului fix şi modificarea stocurilor de materii prime,
semifabricate şi produse finite pentru vânzare;
b) în dependenţă de forma de proprietate investiţiile pot fi divizate în
investiţii private, efectuate de sectorul privat şi investiţii publice,
efectuate de către stat;
c) în dependenţă de locul de efectuare investiţiile se împart în investiţii
interne, efectuate în interiorul ţării respective şi investiţii externe,
efectuate în alte ţări;
d) în dependenţă de ramura în care se efectuează investiţiile se disting
investiţii industriale, agricole şi comerciale etc.
La nivel macroeconomic economiile şi investiţiile, de regulă, sunt egale.
Pentru ca înclinaţia spre economii să constituie un factor de progres, afirmă
J.M.Кeynes, este necesar ca economiile să se transforme în investiţii (E=I).
Asupra procesului de investire a capitalului influenţează următorii
factori1:
 cererea de investiţii, randamentul viitor al bunului de capital;
 fluctuaţiile profitului la investiţiile existente, politica statului în
domeniul investiţiilor;
 starea generală a economiei naţionale;
 conjunctura economiei mondiale;
 perioada de rambursare a investiţiei;
 cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea bunurilor de capital
realizate;
 tipul de progres tehnic dominant şi gradul de accelerare a inovaţiilor şi
invenţiilor;
 dimensiunea stocurilor bunurilor de capital în raport cu evoluţia
producţiei cerute pe piaţă;
 anticipările investitorilor în legătură cu evoluţia vânzărilor şi
profiturilor în domeniul unde se investeşte;
 gradul de fiscalitate în raport cu profitul;
 eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii, situaţia când rata
profitului de la capitalul investit este egală cu rata dobânzii;
 riscurile acumulate de întreprinzător şi împrumutător.
Investiţiile joacă un rol important în activitatea economică: contribuie la
sporirea şi modernizarea capitalului ca factor de producţie; servesc ca sursă
materială în crearea noilor locuri de muncă; contribuie la sporirea înzestrării
tehnice a muncii, la aplicarea tehnicii moderne în producţie; contribuie la
1
Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, p. 243.

158
creşterea productivităţii factorilor de producţie; servesc ca mijloc de creştere
economică şi de sporire a venitului naţional.
Între consum, economii şi investiţii există relaţii de influenţă reciprocă.
Aceste interdependenţe sunt exprimate prin multiplicatorul şi acceleratorul
investiţional.
Multiplicatorul investiţional reprezintă un număr prin care trebuie să se
multiplice voinţa de investire netă pentru a se obţine suma corespunzătoare de
ΔV
variaţie a venitului. Formula multiplicatorului investiţional: k  , unde: k
ΔI
– multiplicatorul investiţional; V - variaţia venitului; I - variaţia
investiţiilor. Multiplicatorul investiţiilor ne arată de câte ori sporul de investiţii
se cuprinde în sporul de venit, adică unei anumite creşteri a investiţiilor îi
corespunde creşterea venitului de n ori.
Acceleratorul investiţional reflectă relaţia directă între variaţia
volumului de investiţii nete şi variaţia venitului naţional. Formula
ΔI
acceleratorului investiţional: A
ΔV
, unde: A – acceleratorul investiţional; I
- variaţia volumului de investiţii; V - variaţia venitului naţional. Principiul
acceleratorului exprimă efectul creşterii venitului asupra investiţiilor.
În Republica Moldova în ultimii ani se observă o înviorare a investiţiilor
în capitalul fix (tab. 9.3).
Tabelul 9.3
Evoluţia indicatorilor principali ai activităţii investiţionale
în Republica Moldova (mln. lei)
1995 1998 1999 2000 2001 2002
Investiţii în capital fix – total 844,8 1444,4 1591,8 1759,3 2315,1 2074,7
Investiţii în construcţia obiectelor
de menire:
- productivă 448,2 987,4 1293,5 1437,8 1622,8 1572,6
- neproductivă 396,6 457,0 298,3 321,5 692,3 502,1
Investiţii în capital fix pe forme
de proprietate:
- publică 348,6 416,5 617,2 763,1 715,2 787,4
- privată 460,7 458,2 352,7 392,9 667,9 604,1
- mixtă (publică şi privată) 11,6 114,8 68,5 81,8 148,1 73,0
- străină 16,0 83,2 49,3 93,2 219,8 100,8
- a întreprinderilor mixte 7,9 371,7 504,1 428,4 564,1 509,3
Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, „Statistica”, 2002, p. 351 –
353; Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003,
p. 22-23.

Din tab. 9.3 rezultă, că procesul de investire în capitalul fix în ultimii ani
s-a stabilizat, iar în anul 2002 a avut tendinţa de scădere faţă de anii precedenţi.
Prezintă interes analiza investiţiilor în capitalul fix după sursele de
finanţare (tab. 9.4).

159
 Tabelul 9.4
Investiţii în capitalul fix pe surse de finanţare în R. Moldova (mln. lei)
1995 1998 1999 2000 2001 2002
Investiţii în capital fix – total 844,8 1444,4 1591,8 1759,3 2315,1 2074,7
din care finanţate din contul:
- bugetului republican 124,6 72,3 60,5 57,3 94,5 102,0
- bugetelor locale 9,2 75,3 32,8 86,5 103,4 80,0
- mijloacelor proprii ale 515,2 807,1 758,8 992,5 1320,5 1352,5
întreprinderilor
- mijloacelor populaţiei 145,9 113,9 93,6 66,9 91,7 98,7
- mijloacelor investitorilor străini 48,0 283,7 591,8 445,3 450,2 271,6
- altor surse 1,9 92,1 54,3 110,8 254,8 169,9
Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, „Statistica”, 2002, p. 355;
Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 22.

Analiza tab. 9.4 ne permite să concludem că în ultimii ani investiţiile în

capitalul fix din sursele bugetului republican şi bugetelor locale s-a stabilizat, iar
din contul mijloacelor proprii ale întreprinderilor investiţiile au tendinţa de
sporire. Structura investiţiilor în capitalul fix, pe surse de finanţare, a constituit
în Republica Moldova în anul 2002: mijloacele întreprinderilor – 57%;
investiţiile străine – 19%; mijloacele bugetare şi ale populaţiei – câte 4%; alte
surse – 12%.

Concepte-cheie

 avuţia naţională  rata medie a consumului

 potenţialul economic
 produsul global brut
 produsul intern brut
 produsul intern net
 produsul naţional brut
 produsul naţional net
 venitul naţional
 venitul disponibil
 consumul
 rata marginală a consumului
 economiile
 rata medie a economiilor
 rata marginală a economiilor
 investiţia netă
 investiţia brută
 multiplicatorul investiţional
 acceleratorul investiţional

Rezumat

1. Avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor economice create şi

acumulate în societate. Ea include: bunurile materiale acumulate prin muncă,
resursele naturale, resursele umane, potenţialul creativ. Avuţia naţională se
manifestă în formă de avuţie personală, colectivă şi publică.
2. Principalii indicatori macroeconomici sunt: produsul global brut, produsul
intern brut, produs intern net, produs naţional brut, produsul naţional net,

160
 venitul naţional. Principalul indicator e considerat produsul intern brut (PIB),
care poate fi calculat prin trei modalităţi: metoda de producţie, metoda de
venituri, metoda de cheltuieli.
3. Consumul reprezintă acea parte din venitul disponibil, care este cheltuită
pentru procurarea de bunuri materiale şi servicii. Raportul consumului faţă de
venit şi tendinţa acestuia se exprimă prin înclinaţia medie şi marginală spre
consum.
4. Economiile reprezintă surplusul de venit peste cheltuielile de consum. Între
consum şi economii există un raport invers proporţional: cu cât creşte
consumul, cu atât trebuie să se reducă economiile, şi invers. Raportul dintre
economiile nete şi venitul disponibil reflectă înclinaţiile medie şi marginală
spre economii.
5. Investiţia reprezintă totalitatea cheltuielilor destinate pentru procurarea
bunurilor de capital în vederea dezvoltării economice. La nivel
macroeconomic economiile şi investiţiile, de regulă, sunt egale.
Interdependenţa dintre investiţii şi venit reflectă multiplicatorul şi
acceleratorul investiţional.

Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă avuţia naţională şi care este structura ei?

2. Evidenţiaţi elementele potenţialului economic.
3. Analizaţi formele de manifestare a produsului naţional.
4. Analizaţi modalităţile de calcul ale produsului intern brut.
5. Ce reprezintă deflatorul produsului intern brut?
6. Ce reprezintă consumul şi care sunt funcţiile lui?
7. Analizaţi tendinţele consumului şi legea E. Engel.
8. Ce reprezintă rata medie şi rata marginală a consumului?
9. Ce reprezintă economiile nete şi economiile brute?
10.Analizaţi rata medie şi rata marginală a economisirii.
11.Determinaţi motivele economisirii.
12.Analizaţi factorii ce au impact asupra ratei economisirilor.
13.Ce reprezintă investiţia şi care sunt formele ei de manifestare?
14.Ce factori influenţează procesul de investire?
15.Analizaţi conţinutul multiplicatorului şi acceleratorului investiţional.

Bibliografie

 Niţă Dobrota. Economie politică. Bucureşti, 1997, p.279 – 298; 339 –

355.
 A. Cojuhari, V. Umaneţ. Bazele teoriei economice. Chişinău, 1993, p. 95 –
104.
 C. Gogoneaţă. Economie politică. Bucureşti, 1995, p. 130 – 135; 168 –
178.

161
 J.M. Keynes. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor. Bucureşti, 1970, p. 87 – 106; 119 – 150.
 Regulamentul despre coşul de consum. Monitorul oficial al Republicii
Moldova. Nr. 115, 2000.
 Strategia investiţională a Republicii Moldova. Monitorul oficial al
Republicii Moldova. Nr. 33 – 35, 2002.
 Despre întărirea măsurilor de apărare a consumatorului. Monitorul oficial
al Republicii Moldova. Nr. 147 – 149, 2001.

162
 Tema 10
Fluctuaţiile ca legitate a creşterii economice
Planul temei
1. Factorii, formele şi tipurile creşterii economice.
2. Natura fluctuantă a creşterii economice. Ciclurile economice.
3. Necesitatea, cauzele şi metodele intervenţiei statului în economie.

Scopul temei: evidenţierea factorilor şi formelor de creştere economică,

analiza particularităţilor ciclurilor economice şi argumentarea modalităţilor de
intervenţie a statului în economie.

Obiectivele temei
 determinarea noţiunilor de creştere şi dezvoltare economică;
 analiza factorilor de creştere economică;
 analiza creşterii extensive şi intensive a economiei;
 analiza modelelor de creştere economică;
 caracteristica ciclului economic şi a formelor lui de manifestare;
 analiza fazelor ciclurilor economice;
 analiza formelor de manifestare a crizelor economice;
 determinarea cauzelor de intervenţie a statului în economie;
 analiza formelor reglării de stat a economiei.

10.1. Factorii, formele şi tipurile creşterii economice

Referitor la conţinutul noţiunii „creştere economică” în literatura de

specialitate există mai multe abordări: economistul american S. Kuznets
defineşte creşterea economică ca o sporire a capacităţii unei ţări de a produce în
măsură crescândă diferite bunuri economice, capacitate bazată pe tehnologii noi
şi pe adaptări instituţionale şi ideologice; un alt economist american H. Arndh
consideră, că creşterea economică este o sporire a venitului naţional absolut sau
pe cap de locuitor; economistul francez Fr. Perroux consideră, că creşterea
economică înseamnă sporirea dimensiunilor economiei naţionale, exprimată în
ansamblul bunurilor şi servicilor obţinute pe parcursul unei perioade de timp.
Dacă acest spor cantitativ se obţine pe termen scurt, aceasta constituie o
expansiune, iar dacă se obţine pe termen lung – constituie o creştere economică.
Actualmente, cel mai fregvent este utilizată noţiunea, că creşterea
economică reprezintă „o majorare a capacităţii de producţie a unei ţări,
identificată prin creşterea susţinută a venitului naţional real în decursul mai
multor ani1”.
Noţiunea de „creştere economică” nu trebuie confundată cu noţiunea
„dezvoltare economică”. Dezvoltarea economică a unei ţări reflectă ansamblul
transformărilor cantitative şi calitative ce se produc în structurile social-
1
Introducere în economia politică modernă. Polirom, 2002, p. 546.

163
economice şi tehnico-ştiinţifice, în mecanismele economice şi în comportarea
economică a indivizilor. Creşterea economică, de regulă, reflectă latura
cantitativă a activităţii economice (sporirea produsului intern brut în ansamblu şi
calculat pe cap de locuitor). Creşterea economică şi dezvoltarea economică luate
în ansamblu reflectă noţiunea de progres economic şi social. Progresul
economico-social reflectă: un nivel înalt de productivitate a factorilor de
producţie, mărimea venitului naţional pe locuitor, gradul de eficienţă al
producţiei, nivelul de trai etc.
Creşterea economică poate fi: pozitivă, zero şi negativă. Creşterea
economică pozitivă înseamnă sporirea cantitativă a rezultatelor economiei
naţionale. Creşterea pozitivă nu exclude oscilaţii conjuncturale şi relaţii
economice temporare. Creşterea economică zero reflectă situaţia în care
rezultatele macroeconomice absolute şi populaţia totală sporesc, în acelaşi ritm,
nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant. Creşterea economică
negativă evidenţiază situaţia în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au
o tendinţă de scădere.
În ansamblu, asupra creşterii economice influenţează două grupe de
factori: direcţi şi indirecţi. La categoria factorilor direcţi, care determină
creşterea economică se referă:
1. creşterea forţei de muncă (factorul uman). Creşterea forţei de muncă
depinde, la rândul ei, de: a) sporul „natural” demografic, care este
determinat de o rată a natalităţii mai mare decât rata mortalităţii;
b) migraţia internaţională, fluxul de lucrători care se plasează dintr-o ţară în
alta. Imigraţia netă conduce la sporirea forţei de muncă dintr-o ţară, pe când
emigraţia netă tinde să o diminueze. Mobilitatea forţei de muncă depinde
de disponibilităţile locurilor de muncă, de şansele de promovare a
lucrătorului, cât şi de actele legislative care reglementează imigrarea;
c) rata de ocupare, procentul din populaţia activă economic raportat la
totalul populaţiei. O creştere a ratei de ocupare va avea drept consecinţă
suportul de forţă de muncă;
2. creşterea stocului de capital. O creştere a stocului de capital al unei ţări
prin investiţii nete va contribui la creşterea stocului de resurse productive
din ţara respectivă şi, astfel, va servi ca sursă posibilă de creştere
economică;
3. progresul tehnic reprezintă o sursă importantă de creştere economică, care
se manifestă în forma unor tehnologii noi de producţie, a unor echipamente
îmbunătăţite, invenţii sau perfecţionări profesionale. Scopul progresului
tehnic este sporirea productivităţii factorilor de producţie (a muncii şi a
capitalului);
4. resursele naturale de care dispune ţara dată (factorul natural). De regulă,
cu cât ţara va dispune mai mult de surse energetice, minerale, terenuri
fertile, bogăţii subterane etc., cu atât mai mult se vor crea condiţii de o
creştere economică durabilă. Totodată trebuie să menţionăm, că unele ţări
au resurse naturale limitate, însă asigură o creştere economică accelerată,
deoarece dispun de capitaluri voluminoase (Japonia, Elveţia, Izrael ş. a.);

164
 5. sistemul informaţional. Sistemul informaţional constituie o sursă
economică activă, ce se manifestă printr-un mod specific de administrare şi
de utilizare a proceselor de producţie;
6. sistemul tehnologic, care contribuie în mare măsură la reducerea costurilor
de producţie şi la utilizarea mai profitabilă a resurselor naturale;
7. sistemul de reparaţie a bunurilor economice. Dacă reparaţia se
efectuează în corespundere cu proprietatea asupra factorilor de producţie,
atunci se crează condiţii reale de stimulare a creşterii economice.
La categoria de factori indirecţi, cu acţiune imediată asupra creşterii
economice, se referă: dimensiunea cererii agregate şi capacitatea de absorbţie a
pieţei interne; eficienţa sistemului financiar-bancar; rata economiilor şi rata
investiţiilor; mediului ambiant; conjunctura pieţei mondiale; competitivitatea
produselor; coraportul din export şi import, politica bugetară şi fiscală a statului.
Creşterea economică poate fi preponderent extensivă sau intensivă.
Creşterea economică extensivă înseamnă sporirea preponderentă a laturilor
cantitative ale factorilor de producţie la creşterea produsului intern brut sau al
altor indicatori macroeconomici (de ex. pentru dublarea volumului de producţie
se cere dublarea resurselor de muncă, materiale, financiare).Creşterea
economică intensivă înseamnă sporirea preponderentă a laturilor calitative ale
factorilor de producţie la creşterea indicatorilor macroeconomici (utilizarea unor
mijloace de producţie mai productive, ridicarea nivelului de calificare a
lucrătorilor, perfecţionarea formelor de organizare a muncii etc.). Creşterea
economică extensivă este caracteristică pentru ţările în curs de dezvoltare, iar
pentru ţările avansate economic este specifică creşterea economică intensivă.
Creşterea economică trebuie analizată sub două aspecte: ca beneficii şi ca
costuri. Beneficiile creşterii economice constau în următoarele: contribuie la
ridicarea nivelului de viaţă a populaţiei; conduce la scăderea sărăciei; contribuie
la redistribuirea veniturilor în favoarea păturilor vulnerabile. Costurile creşterii
economice se manifestă în costuri sociale, anume: a) creşterea economică
presupune modificări care pot atrage beneficii pentru unii şi efecte negative
pentru alţi membri ai societăţii. De ex., progresul tehnologic crează noi locuri de
muncă, însă, în acelaşi timp, duce la dispariţia altor locuri de muncă şi
generează şomaj structural; b) creşterea economică are un cost de oportunitate.
De ex., cu cât o ţară alocă mai multe resurse pentru producţia de bunuri de
investiţii, cu atât mai mare se aşteaptă să fie rata creşterii economice şi,
respectiv, cantitatea de bunuri de consum de care se va beneficia în viitor. În
acest caz, consumul curent va fi sacrificat pentru a se obţine o rată mai mare a
consumului pe viitor; c) creşterea economică continuă nu poate fi posibilă pe
termen lung, deoarece resursele naturale planetare sunt limitate şi, în cea mai
mare parte, neregenerabile; d) creşterea economică provoacă externalităţi
negative, deoarece ea poate impune societăţii costuri care se referă la poluare,
zgomot şi aglomerări urbane din ce în ce mai mari.

165
 Referitor la dezvoltarea economică există mai multe teorii 1, principalele
fiind:
 Teoria clasică prezentată de A.Smith şi D.Ricardo. Potrivit acestei teorii
principala cauză a dezvoltării economice este rata investiţiilor, care
depinde de repartizarea profitului în cadrul venitului naţional. Cu cât este
mai sporită rata profitului, cu atât creşte rata investiţiilor şi rata dezvoltării
economice.
 Teoria marxistă prezentată de K.Marx, potrivit căreia factorul determinant
al dezvoltării economice este rata de acumulare a plusvalorii datorate
muncii, ceea ce înseamnă rata de profit însuşită de către capitalişti de la
muncitori.
 Teoria stadiului de dezvoltare a lui W.Rostow, potrivit căreia trecerea de
la stadiu de economie slab dezvoltată la o economie dezvoltată este
posibilă numai prin parcurgerea mai multor etape. Cea mai importantă
dintre ele este etapa de desprindere, în care economia este capabilă să
atingă o rată ridicată de creştere economică datorată existenţei unor
condiţii favorabile, cum ar fi stocul crescut de capital de capital şi pieţele
în expansiune.
 Teoria keynesistă a lui J.M.Keynes, potrivit căreia venitul naţional creşte
ca răspuns la creşterea cererii agregate.
 Teoria Harrod-Domar, potrivit căreia există trei rate de creştere
economică: a) rata de facto, care reflectă nivelul de creştere economică
existent; b) rata garantată de creştere economică, situaţia în care stocul de
capital este utilizat deplin; c) rata naturală de creştere, care reflectă
sporirea forţei de muncă.
 Teoria dezvoltării economice dintr-o perspectivă modernă, care
analizează dezvoltarea economică în funcţie de reducerea sărăciei, a
inegalităţilor dintre venituri şi a ratei şomajului printr-o strategie aleasă şi
proiecte de dezvoltare. Această teorie prevede pentru ţările slab dezvoltate
următoarele măsuri: reforma funciară, modernizarea modalităţilor de
cultivare a pământului şi liberul acces al fermierilor la facilităţile de
creditare; modificarea de atitudine şi mentalitate a fiecărui individ şi grup
social referitor la problemele grave cu care se confruntă societatea;
îmbunătăţirea accesului la pieţele de bunuri şi de capital ale ţărilor
dezvoltate economic; transferul de tehnologii şi resurse financiare de la
ţările dezvoltate la ţările aflate în curs de dezvoltare.
 Teoria populaţiei optime. Populaţia optimă a unei ţări reprezintă acea
dimensiune a populaţiei, care permite maximizarea venitului pe cap de
locuitor. Dacă o ţară are o populaţie sub nivelul optim, ea poate fi
considerată subpopulată, ceea ce înseamnă, că ea nu deţine resurse
suficiente de forţă de muncă pentru a putea exploata în întregime resursele
şi asigura o creştere economică, iar dacă ţara are o populaţie peste
valoarea optimă, ea este considerată suprapopulată, ceea ce înseamnă
scăderea ritmurilor de creştere a venitului naţional pe cap de locuitor.
1
Introducere în economia politică modernă. Polirom, 2002, p. 559-567.

166
  Teoria rolului comerţului internaţional în creşterea economică.
Comerţul internaţional este principalul producător de valută: el oferă
ţărilor în curs de dezvoltare posibilitatea de a-şi folosi fondurile obţinute
din export pentru a plăti imorturile de hrană, bunuri de capital şi
tehnologie. Însă majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare exportă produse
cu grad scăzut de calitate, materii prime şi unele produse finite. În
consecinţă, deficitul comercial în astfel de ţări creşte enorm, ce se reflectă
negativ asupra ritmului de creştere economică.
 Teoria rolului investiţiilor private străine în creşterea economică.
Investiţiile private străine în ţările în curs de dezvoltare sunt realizate, în
majoritatea lor, de corporaţii multinaţionale, mai ales în industria
extractivă şi de prelucrare. Transferurile de capital, de tehnologii şi a
echipamentului de ultima generaţie contribuie la crearea noilor locuri de
muncă şi la creşterea economică.
 Teoria ajutorului pentru dezvoltare. Potrivit acestei teorii, ajutorul (sau
asistenţa) pentru dezvoltare vine direct din partea ţărilor dezvoltate sub
formă de împrumuturi fără rambursare, subvenţii sau asistenţă tehnică.
Ţările dezvoltate oferă, de asemenea, un ajutor indirect prin intermediul
agenţiilor internaţionale, cum ar fi Banca Mondială, Asociaţia
Internaţională pentru dezvoltare şi altele.
 Teoria rolului instituţiilor în creşterea economică, potrivit căreia există
factori transnaţionali comuni şi un mecanism de interacţiune prin care
creşterea economică modernă se produce în lume. Printre astfel de factori
pot fi menţionaţi: sistemul de producţie bazat pe utilizarea potenţialului
tehnologic şi ştiinţa modernă; dorinţele şi aspiraţiile umane de a atinge
standardele mai ridicate de performanţă economică şi un nivel de trai mai
ridicat; mărimea şi localizarea resurselor naturale, religia, moştenirea
istorică etc.

10.2. Natura fluctuantă a creşterii economice şi ciclurile economice

Economia naţională în orice ţară se dezvoltă fluctuant, neuniform.

Periodic economiile naţionale sau unele ramuri ale acestora cunosc stări de
criză, expansiune sau prosperare. Deci, în evoluţia activităţii economice au loc
anumite fluctuaţii. Fluctuaţia economică reprezintă o formă a dinamicii
economice care reflectă diferite faze ale activităţii economice (creştere, scădere,
înviorare, declin).
Fluctuaţiile economice pot fi divizate:
a) fluctuaţii sezoniere determinate de cauze naturale (secetă, inundaţii,
cutremure, etc.). Aceste fluctuaţii, de regulă, durează până la un an, fiind
însoţite de reducerea volumului de producţie în agricultură, a ocupării forţei
de muncă, a scăderii activităţii economice în general;
b) fluctuaţii întâmplătoare determinate de factori sociali (războaie, tensiuni
sociale, etc.)

167
c) fluctuaţii ciclice, repetabile la anumite intervale de timp, cauzate, de regulă,
de factori economici. Asemenea fluctuaţii se repetă permanent începând din
prima jumătate a sec. XIX.
Fluctuaţiile economice reflectă dezvoltarea ciclică a economiei.
Ciclicitatea economică reprezintă un proces de schimbare permanentă a
creşterii şi scăderii activităţii economice, care reflectă: oscilaţia nivelului de
producţie; ocuparea forţei de muncă; inflaţia.
Ciclul economic reprezintă acea perioadă de timp, care se scurge de la
începutul unei crize economice până la începutul crizei următoare. El cuprinde
anumite faze, care se deosebesc una de alta, dar care se reproduc într-o anumită
succesiune. Anume ciclul economic reflectă fluctuaţiile în domeniul economic.
Ciclurile economice se manifestă în trei forme: ciclurile economice lungi,
ciclurile economice medii şi ciclurile economice scurte.
Ciclurile economice lungi numite “seculare” sau Kondratiev (de la
numele economistului rus care primul a analizat astfel de ciclu) au o durată de
40-60 de ani şi caracterizează pe termen lung: dinamica economiei; schimbarea
factorilor şi a neofactorilor de producţie; modificarea rezultatelor activităţii
economice. Ciclurile economice lungi (numite în literatură “unde economice
lungi”) reflectă un anumit sistem tehnic de producţie, care corespunde
inovaţiilor tehnologice majore.
În literatura economică sunt evidenţiate patru cicluri lungi (tab. 10.1).
Tabelul 10.1
Evoluţia ciclurilor economice lungi
Perioada ciclului lung Faza ascedentară Faza descedentară
1790 – 1844 1790 – 1810 1811 – 1844
1845 – 1900 1845 – 1872 1873 – 1900
1901 – 1948 1901 – 1928 1929 – 1948
1949 – 2000 1949 – 1973 1974 – 2000

Cauza principală a ciclului lung o constituie progresul tehnico-ştiinţific şi

inovaţiile tehnologice, cât şi schimbările structurale care parcurg în economie.
Ciclul economic lung, după cum rezultă din tab.10.1, cuprinde două faze:
faza ascedentară şi faza descedentară.
Faza ascedentară are următoarele trăsături:
- prosperitate economică;
- ritmul relativ ridicat de creştere a venitului naţional;
- creşterea investiţiilor de capital;
- creşterea profiturilor agenţilor economici;
- creşterea nivelului de trai a populaţiei.
Faza descedentară are următoarele trăsături:
- reducerea ritmului de creştere a investiţiilor de capital;
- scăderea ritmului de creştere a producţiei;
- reducerea nivelului de trai a populaţiei;
- creşterea şomajului;

168
 - creşterea inflaţiei.
Ciclurile economice medii sau decenale apar pe fondul ciclurilor
economice lungi. Ciclul decenal pentru prima dată a fost studiat de economistul
francez C. Juglar. Acest ciclu are o durată de la 4-5 ani până la 10-12 ani.
Ciclul decenal include patru faze: expansiune, declin economic (criză),
depresiune, reluare (înviorare economică) – fig. 10.1.
expansiune expansiune
expansiune

reluare declin
declin reluare

depresiune

Fig. 10.1. Fazele ciclului decenal

Prima fază a ciclului decenal este faza de expansiune, care se
caracterizează prin:
- tendinţa generală de creştere a producţiei;
- majorarea investiţiilor de capital;
- creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă;
- reducerea şomajului;
- creşterea masei monetare în circulaţie;
- creşterea salariilor, profiturilor şi a dobânzii.
A doua fază a ciclului decenal este faza de declin economic, care are
următoarele trăsături:
- reducerea ratei profitului în urma scumpirii a unor factori de producţie;
- mărirea stocurilor de mărfuri nerealizate în urma dezechilibrului dintre
cerere şi ofertă;
- scăderea volumului de investiţii în urma reducerii plasării capitalurilor în
afaceri;
- reducerea creditelor bancare în urma neachitării la termen a unor credite şi
creşterea ratei dobânzii.
A treia fază a ciclului decenal este faza de depresiune economică, care
are următoarele caracteristici:
- falimentul unor întreprinderi nerentabile;
- reducerea cererii de mărfuri şi servicii;
- majorarea costurilor de producţie;
- diminuarea volumului de producţie;
- scăderea ratei profitului;
- reducerea nivelului de trai a populaţiei.
A patra fază a ciclului decenal este faza de reluare (înviorare), care se
caracterizează prin:
- stimularea investiţiilor de capital;
- reducerea şomajului;

169
 - sporirea cererii agregate;
- creşterea volumului de producţie;
- creşterea veniturilor.
Privite în ansamblu fazele ciclului decenal au următoarele particularităţi:
a) fazele ciclului decenal se deosebesc între ele după durata şi intensitatea lor (în
unele cicluri faza de declin sau reluare este mai mare sau mai mică); b) în faza
de expansiune nu-s excluse fenomene de dezechilibru, de diminuări parţiale ale
producţiei, iar în faza de declin economic nu-s excluse unele creşteri în anumite
ramuri ale producţiei; c) fiecare fază a ciclului decenal, în desfăşurarea sa,
crează concomitent condiţii de trecere la faza următoare; d) fazele de declin şi
depresiune economică au totodată rolul de a restabili echilibrul economic, de a
concorda cererea şi oferta agregată. Fazele de înviorare şi boohm economic sunt
numite expansiune economică, iar fazele de declin şi depresiune – recesiune
economică (sau criză economică).
Ciclul economic scurt sau mic are o durată de la 6 luni până la 3-4 ani şi
se desfăşoară în cadrul ciclului decenal. Ciclul scurt are două faze: expansiune şi
încetinire a creşterii economice. Faza de expansiune se manifestă prin creşterea
preţurilor şi a profiturilor, creşterea investiţiilor de capital, sporirea ofertei. Faza
de încetinire (reducere) reflectă situaţia, când apare un surplus de bunuri
nerealizate, generând scăderea preţurilor şi reducerea investiţiilor de capital. Ca
forme de cicluri scurte pot servi: ciclul inflaţionist, ciclul variaţiei stocurilor de
mărfuri etc.
Fazele de recesiune economică sau crizele economice reflectă o stare de
dereglare a economiei naţionale şi se manifestă în următoarele forme:
 Crizele de subproducţie, care reflectă deficitul sau insuficienţa de
produse cauzate de fenomene naturale (secetă, inundaţii, alunecări de
terenuri etc.). Astfel de crize au fost tipice până la începutul secolului
XIX, dar ele nu sunt excluse nici în prezent, îndeosebi în ţările
subdezvoltate economic.
 Crizele de supraproducţie (numite crize ciclice) reflectă situaţia, când
mărfurile fabricate nu pot fi realizate, ceea ce duce inevitabil la scăderea
producţiei. Astfel de crize au început în secolul XIX şi se repetă la
anumite intervale de timp până în prezent.
 Crizele neciclice, reflectă stări de dereglare ce nu se caracterizează
printr-o anumită regularitate în timp. La această categorie de crize se
referă: a) crizele parţiale ce se manifestă prin reducerea producţiei şi a
gradului de ocupare a forţei de muncă într-o ramură de activitate (în
industrie, transport, etc.); b) crizele agrare, care au o durată mai mare
(20-30 ani); c) crizele intermediare sau structurale, care se manifestă
prin insuficienţa unor resurse în raport cu posibilităţile de acces spre
obţinerea lor, ca şi prin creşterea preţurilor nejustificate economic. În
calitate de crize structurale sunt considerate: crizele de materie primă,
crizele energetice, crizele valutar-financiare, crizele alimentare, crizele
alimentare, crizele ecologice etc.

170
 Criza economică din Republica Moldova din anii 1990 – 2000 a avut
următoarele particularităţi:
 ea a adus la scăderea bruscă a volumului produsului intern brut şi altor
indicatori macroeconomici;
 ea a contribuit la scăderea substanţială a nivelului de trai a populaţiei şi
la divizarea societăţii în bogaţi şi săraci;
 ea a fost însoţită de criza sistemului politic, administrativ şi ideologic.
Pentru a diminua impactul negativ al fazelor de recesiune a ciclurilor
economice guvernele din ţările respective adoptă măsuri şi promovează politici
anticiclice (anticriză). Politicile anticiclice pot fi grupate în: politici bazate pe
cererea agregată şi politici bazate pe oferta agregată1.
Politicile anticiclice bazate pe cererea agregată prevăd exercitarea
următoarelor măsuri: a) majorarea în fazele de expansiune a cheltuielilor
publice în scopul favorizării cererii agregate (majorarea achiziţiilor de stat,
investiţiilor cu caracter socio-cultural, acordarea ajutoarelor de şomaj ş. a.);
b) reglarea ratei dobânzii, creditului şi a masei monetare. Astfel la fazele de
expansiune se promovează politica de sporire a ratei dobânzii, de aplicare a unor
restricţii la acordarea de credite, majorarea rezervelor obligatorii în băncile
comerciale, controlul riguros asupra masei monetare, iar la fazele de recesiune
se aplică măsuri contrare: reducerea ratei dobânzii, facilităţi pentru sporirea
volumului creditului, reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale băncilor
comerciale; c) reglarea politicii fiscale. La fazele de recesiune economică se
aplică politici de reducere a presiunii fiscale, iar la fazele de expansiune,
dimpotrivă, se promovează politica de majorare a fiscalităţii (a impozitelor,
taxelor).
Politicile anticiclice bazate pe oferta agregată prevăd aplicarea
următoarelor măsuri şi politici: a) efectuarea unor reforme structurale orientate
spre extinderea concurenţei şi preţurilor libere; b) folosirea unor pârghii
economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilor,
stimulându-i astfel să-şi sporească oferta de bunuri (reducerea ratei fiscalităţii,
scăderea ratei dobânzii ş. a.).

10.3. Necesitatea, cauzele şi metodele intervenţiei statului în economie

Necesitatea intervenţiei statului în activitatea economică este

condiţionată de următorii factori: a) insuficienţa sectorului privat de a rezolva
problemele de interes general; b) complexitatea problemelor care apar în
perioadele dificile (războaie, crize, calamităţi naturale); c) satisfacerea nevoilor
publice (apărarea naţională, păstrarea ordinii publice, dezvoltarea sferei sociale
etc.).
În faţa la orice ţară stau un set de probleme macroeconomice, care pot fi
realizate numai prin intervenţia directă a statului, printre care pot fi menţionate:
asigurarea echilibrului dintre cererea şi oferta agregată şi ridicarea nivelului de

1
Economie. Ediţia a V-ea. Editura Economică. Bucureşti, 2000, p. 279-281.

171
trai a populaţiei; asigurarea ocupării depline a forţei de muncă; asigurarea
economiei naţionale cu monedă; realizarea politicii bugetare şi fiscale;
asigurarea balanţei comerciale şi balanţei de plăţi externe active; integrarea
economiei naţionale în cadrul economiei mondiale.
Intervenţia statului în activitatea economică îşi găseşte expresia în
elaborarea şi realizarea diferitor politici economice, care pot fi clasificate după
următorele criterii1:
 în dependenţa de domeniu de aplicare politicile economice pot fi grupate
în politici de creştere economică, politici de ocupare a forţei de muncă,
politici anticriză, politici antiinflaţioniste;
 în dependenţa de instrumentele folosite în promovarea politicii se
disting politici de reglare indirectă (politica monetară, politica bugetară) şi
politici de reglare directă (politica de venituri, politica de preţuri etc.)
 în dependenţă de durata de extindere a politicii ele pot fi divizate în
politici conjuncturale şi politici structurale (restructurare a economiei
naţionale, a ramurilor şi domeniilor de activitate);
 în dependenţă de gradul de influenţă a statului asupra agenţilor
economici politicile economice pot fi divizate în politici de limitare a
creditelor, politici de majorare a cotezaţiilor sociale, politici de acordare a
subvenţiilor;
 în dependenţă de amploarea domeniului de activitate se disting politici
economice globale, politici sectoriale (politica de protejare a complexului
agroindustrial, politica de susţinere a micului business);
 în dependenţă de orientarea doctrinară politicile economice pot fi
divizate în politici liberale, politici girijiste, politici protecţioniste etc.
Una din formele de implicare a statului în activitatea economică este
programarea economică2, care constă în elaborarea de programe de dezvoltare
naţională, zonală sau regională, concretizate pe domenii şi sectoare respectiv în
rezolvarea unor probleme social-economice dificile (creşterea economică sau
relansarea acesteia, ameliorarea ocupării resurselor de muncă, combaterea
inflaţiei etc.). Programarea economică presupune implicarea statului, a
instituţiilor sale specializate în direcţia elaborării de recomandări pentru unităţile
economice, a constituirii resurselor necesare, respectiv a alocării acestor resurse
după anumite criterii economice, ecologice, sociale, naţionale etc.
Elementul principal în programarea economică îl constituie planificarea,
care se prezintă sub următoarele forme: a) planificare indicativă, prin care statul
elaborează unele recomandări pentru a se atinge obiectivele preconizate;
b) planificare imperativă în care statul ordonă îndeplinirea prevederilor;
c) planificare incitativă, în care se aplică pârghiile care avantajează agenţii
economici (reducerea impozitelor, acordarea subvenţiilor); d) planificarea
strategică, în care se urmăreşte trasarea tendinţelor principale într-o anumită

1
Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, pag. 286-287.
2
Dicţionar de economie. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p. 374.

172
perioadă de timp. Actualmente planificarea economică este larg utilizată în
Franţa, Japonia şi în alte ţări cu economie mixtă.
Principalele forme ale reglării de stat a economiei sunt:
1. Reglarea cadrului juridic de funcţionare a economie naţionale, care include:
adoptarea de către Parlament al legilor respective referitor la domeniile de
activitate economică, elaborarea de către Guvern a actelor normative de
funcţionare a unităţilor economice.
2. Reglarea activităţii întreprinderilor monopoliste care prevede: adoptarea
legilor antimonopol; adoptarea actelor legislative cu privire la susţinerea
concurenţei; divizarea companiilor mari monopoliste în întreprinderi mai mici
în scopul creării mediului concurenţial.
3. Reglarea administrativă a activităţii economice, care prevede: înregistrarea
de stat a întreprinderilor, determinarea standardelor şi normativelor ce reflectă
măsurile de volum, greutate şi calitate a mărfurilor şi serviciilor; interzicerea
realizării mărfurilor false şi a reclamei neobiective.
4. Reglarea proceselor de stabilizare macroeconomică, care prevede:
asigurarea creşterii durabile a economiei naţionale; asigurarea ocupării
depline a forţei de muncă; atingerea nivelului stabil al preţurilor. În realizarea
acestor previziuni statul aplică următoarele instrumente: orientează politica
fiscală spre stimularea agenţilor economici; reduce cheltuielile de stat care nu
sunt legate în direct de activitatea de producţie; stimulează investiţiile de
capital; aplică măsuri anticiclice.
5. Reglarea de stat în calitate de antreprenor. Statul este proprietarul multor
întreprinderi; deţine capitaluri voluminoase, deţine pachetul de acţiuni a mai
multor întreprinderi. În calitate de antreprenor statul cumpără şi vinde mărfuri
şi servicii (în unele ţări statul devine monopolist în realizarea produselor
alcoolice, de tutun, armament etc.), construieşte întreprinderi noi cu destinaţie
strategică.
6. Reglarea bugetară, care prevede: reglarea surselor de formare a veniturilor
bugetare, determinarea direcţiilor de utilizare a mijloacelor bugetare; reglarea
deficitului bugetar şi a datoriilor publice.
7. Reglarea creditară şi monetară, care prevede: reglarea ratei dobânzii;
reglarea operaţiunilor pe piaţa deschisă (vânzare şi cumpărarea acţiunilor şi
altor hârtii de valoare); reglarea ratelor obligatorii de rezerve la băncile
comerciale; reglarea emisiei monetare.
8. Reglarea de stat a resurselor, care prevede: aplicarea înlesnirilor fiscale în
utilizarea resurselor economice respective; limitarea resurselor necompetitive,
limitarea resurselor care aduc daună mediului ambiant.
9. Reglarea de stat a veniturilor, care prevede: susţinerea păturilor slab
remunerate (prin aplicarea impozitelor progresive); exercitarea plăţilor de
transfer (pensiilor, indemnizaţiilor, ajutoarelor etc.); realizarea diferitor
programe sociale de stat (de susţinere a păturilor vulnerabile); susţinerea
învăţământului, culturii, ocrotirii sănătăţii etc.

173
10. Reglarea de stat a relaţiilor economice externe, care prevede: reglarea
exportului şi importului de mărfuri şi servicii; reglarea tarifelor vamale;
reglarea relaţiilor valutare; reglarea politicii economice externe.

Concepte-cheie

 creşterea economică  declinul economic

 dezvoltarea economică  depresiunea economică
 creşterea pozitivă  criza economică
 creşterea negativă  reluarea economică
 creşterea zero  recesiunea economică
 creşterea intensivă  relansarea economică
 creşterea extensivă  intervenţia economică
 fluctuaţia economică  programarea economică
 ciclul economic  planificarea
 ciclul lung  politica anticiclu
 ciclul decenal  reglementarea administrativă
 ciclul scurt  reglementarea bugetară
 expansiunea economică  reglementarea monetară

Rezumat

1. Creşterea economică reprezintă o majorare a capacităţii de producţie a unei

ţări, identificată prin sporirea indicatorilor macroeconomici şi în special a
produsului intern brut şi a venitului naţional. Creşterea economică poate fi
pozitivă, negativă sau zero.
2. Creşterea economică este influenţată de următorii factori direcţi şi indirecţi:
factorul uman; stocul de capital; progresul tehnico-ştiinţific; resursele
naturale; sistemul informaţional; sistemul tehnologic; sistemul de repartiţie a
bunurilor; capacitatea pieţei interne; eficienţa sistemului financiar-bancar;
dinamica ratei investiţiilor de capital; competitivitatea produselor; politica
bugetară şi fiscală a statului.
3. Creşterea economică e considerată preponderent extensivă, când sporesc
dimensiunile factorilor de producţie antrenaţi în procesul de producţie a
bunurilor economice şi e considerată intensivă, când sporesc laturile
calitative ale factorilor de producţie (ridicarea nivelului de calificare a
lucrătorilor, perfecţionarea formelor de organizare a muncii, aplicarea
tehnologiilor noi etc.).
4. Referitor la creşterea şi dezvoltarea economică există mai multe teorii
principalele fiind: teoria clasică; teoria marxistă, teoria stadiilor de

174
 dezvoltare, teoria keynesiană, teoria neokeynesiană, teoria populaţiei optime,
teoria investiţiilor private străine şi ajutorului pentru dezvoltare.
5. Economia naţională în orice ţară se dezvoltă fluctuant, neuniform.
Fluctuaţiile economice pot fi sezoniere, întâmplătoare şi ciclice. Fluctuaţiile
economice reflectă dezvoltarea ciclică a economiei. Ciclicitatea ca fenomen
economic reflectă oscilaţia nivelului de producţie, a ocupării forţei de muncă
şi a inflaţiei.
6. Ciclurile economice se manifestă în trei forme: ciclurile lungi, decenale şi
scurte. Ciclul lung are o durată de 40-60 de ani şi reflectă schimbările
calitative şi cantitative care au loc în sistemul tehnic de producţie. Ciclul
decenal are o durată de 10-12 ani şi include patru faze: expansiune, declin
economic, depresiune economică şi reluare. Ciclul economic scurt are o
durată de la 6 luni până la 3-4 ani şi se manifestă în formă de cicluri
inflaţioniste, cicluri ale variaţiei stocurilor de mărfuri şi în alte forme.
7. Pentru a micşora influenţa negativă a fazelor de recensiune a ciclurilor
economice sunt aplicate două tipuri de politici: a) politici anticiclice bazate
pe cererea agregată (majorarea cheltuielilor publice, reglarea ratei dobânzii,
reglare politicii fiscale); b) politici anticiclice bazate pe oferta agregată
(efectuarea unor reforme structurale, reducerea ratei dobânzii, reducerea ratei
fiscalităţii etc.)
8. Necesitatea intervenţiei statului în activitatea economică este condiţionată de
insuficienţa sectorului privat de a rezolva problemele de ordin general şi de a
satisface nevoile publice cum ar fi: apărarea naţională, păstrarea ordinii
publice, rezolvarea problemelor sociale cu care se confruntă societatea.
9. Principalele forme ale reglării de stat a economiei sunt: reglarea cadrului
juridic; reglarea activităţii întreprinderilor monopoliste; reglarea
administrativă a activităţii economice; reglarea proceselor de stabilizare
macroeconomică; reglarea bugetară; reglarea creditar-monetară; reglarea
resurselor; reglarea veniturilor; reglarea relaţiilor economice externe.

Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă creşterea şi dezvoltarea economică şi care sunt deosebirile

dintre aceste noţiuni?
2. Caracterizaţi formele şi tipurile de creştere economică.
3. Analizaţi factorii direcţi şi indirecţi de creştere economică.
4. Care sunt beneficiile şi costurile creşterii economice?
5. Caracterizaţi principalele teorii ale creşterii economice.
6. Ce modele de creştere economică pot fi utilizate în Republica Moldova?
7. Care sunt formele de manifestare a fluctuaţiilor economice?
8. Ce reprezintă ciclul economic şi care sunt formele lui de manifestare?
9. Caracterizaţi fazele ciclurilor economice.

175
10.Ce reprezintă criza economică şi care sunt formele de manifestare ale
crizelor?
11.Analizaţi politicile anticiclice.
12.Analizaţi cauzele intervenţiei statului în economie.
13.Ce reprezintă programarea economică?
14.Analizaţi formele reglării de stat a economiei.
Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, 1997, p. 279 – 298, 311 –

355, 369 – 382.
 Economie. Ediţia a V-ea. Bucureşti: Editura Economică, 2000, p. 255 –
282.
 Intoducere în economia politică modernă. Polirom, 2002, p. 533 – 570.
 A.Cojuhari, V.Umaneţ. Bazele teoriei economice. Chişinău, 1993, p. 95 –
110.
 J.M.Keynes. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor. Bucureşti, 1970, p. 87 – 106, 119 – 150.
 A.Blanovschi. Statul şi rolul lui economic. Chişinău, 1995.

176
 Tema 11
Finanţele publice
Planul temei
1. Finanţele publice: esenţa, trăsături şi funcţii.
2. Bugetul de stat şi structura lui. Deficitul bugetar şi datoria publică.
3. Politica fiscală şi specificul ei în Republica Moldova.

Scopul temei: instruirea studenţilor în domeniul finanţelor publice şi a

sistemului bugetar.

Obiectivele temei
 definirea finanţelor publice;
 însuşirea structurii Bugetului Public Naţional;
 înţelegerea rolului şi funcţiilor bugetului de stat;
 explicarea surselor de formare a veniturilor bugetului de stat;
 explicarea structurii bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale;
 înţelegerea esenţei deficitului bugetar şi a căilor de reducere a lui;
 definirea datoriei publice şi a gradului de îndatorare a unei ţări;
 înţelegerea conţinutului politicii fiscale şi specificul ei în Republica
Moldova.

11.1. Finanţele publice: esenţa, trăsături şi funcţii

Finanţele reprezintă un anumit tip de relaţii de repartiţie a produsului

social şi în special a venitului naţional, concretizate în transferuri băneşti de la
agenţii economici şi persoane fizice către bugetul statului, de la bugetul de stat
către agenţii economici, instituţii sau persoane fizice, precum şi între agenţii
economici, între instituţii şi chiar în interiorul diverselor structuri economice, cu
prilejul formării sau utilizării diverselor fonduri.
De regulă astfel de transferuri nu au loc întâmplător, ci în mod organizat,
legal, contractual şi cu caracter de continuitate.
Caracteristicile transferurilor financiare:
- sunt definitive;
- transferurile se realizează fără contraprestaţie directă şi imediată;
- există o anumită prestaţie, dar ea este indirectă, mijlocită;
- fără titlu rambursabil.
Funcţiile finanţelor:
1. funcţia de repartiţie;
2. funcţia de control.
Funcţia de repartiţie are două faze:
a) constituirea fondurilor;
b) distribuirea fondurilor.
Constituirea fondurilor constă în formarea fondurilor publice. Participarea

177
la consolidarea fondurilor îmbracă diverse forme: impozite, taxe, contribuţii
pentru asigurări sociale, vărsăminte, venituri din valorificarea unor bunuri
proprietate de stat etc.
Resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor
covârşitoare îşi au izvorul în PIB. Aceste resurse provin din toate ramurile
economiei naţionale, însă în proporţii diferite, în funcţie de gradul de dezvoltare
a acestora.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, stabilirea
cheltuielilor publice pe destinaţii şi anume:
- pentru învăţământ, sănătate, cultură, artă;
- pentru asigurări sociale şi protecţie socială;
- gospodărie comunală şi locuinţe;
- apărare naţională;
- ordine publică;
- acţiuni economice etc.
În cadrul fiecărei destinaţii resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi
acţiuni, conform clasificaţiei bugetare a cheltuielilor.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că
fondurile de resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii
societăţi şi societatea este ,deci, interesată în:
- asigurarea resurselor financiare necesităţilor satisfacerii nevoilor
colectivităţilor (obşteşti);
- gestionarea resurselor respective cu luarea în consideraţie a priorităţilor
stabilite de organele competente;
- utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă
economică, socială şi de altă natură;
- armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă.
Controlul financiar de stat este exercitat de organele specializate:
- Controlul financiar parlamentar este exercitat de către Curtea de
Conturi;
- Controlul financiar guvernamental este exercitat de către
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat; de către Departamentul Controlul
Financiar şi Revizie; Departamentul Vamal;
- Controlul financiar independent este exercitat de către Firmele de
audit.
Resursele financiare publice includ:
1. resursele administraţiei de stat centrale, care cuprind: impozite şi
taxe, venituri nefiscale, împrumuturi, alte resurse cu caracter întâmplător;
2. resursele administraţiei publice locale (a unităţilor administrativ-
teritoriale), care cuprind: venituri proprii, încasări de mijloace speciale, defalcări
de la veniturile generale de stat, transferuri de la bugetul de stat, fonduri
extrabugetare, împrumuturi;
3. resursele întreprinderilor publice, care cuprind: resurse
proprii,resurse primite de la buget, resurse procurate pe piaţa capitalului de
împrumut;

178
 4. resursele asigurărilor sociale de stat, care provin din contribuţii
obligatorii pentru asigurările sociale şi din alocaţii de la bugetul de stat.

11.2. Bugetul de stat şi structura lui. Deficitul

bugetar şi datoriea publică

Sistemele bugetare diferă de la un stat la altul în funcţie de structura

organizatorică a acestuia: state de tip unitar, state de tip federal.
Sistemul bugetar, care este o parte integrantă a sistemului de finanţe
publice ale statului, constituie Bugetul Public Naţional şi include:
a) bugetul de stat, care cuprinde totalitatea veniturilor şi cheltuielilor
necesare pentru implementarea strategiilor şi obiectivelor Guvernului;
b) bugetele unităţilor administrativ-teritoriale (UAT), constituite din:
bugetele satelor (comunelor), oraşelor (municipiilor), raioanelor, unităţii
teritoriale autonome cu statut juridic special şi municipiului Chişinău.
Bugetele UAT sunt de nivelul întâi şi de nivelul doi:
- bugetele locale, care reprezintă bugetele satelor (comunelor), oraşelor
(municipiilor), cu excepţia municipiului Chişinău sunt bugetele UAT de
nivelul întâi;
- bugetele raionale, bugetul central al unităţii teritoriale autonome cu
statut juridic special şi bugetul municipal Chişinău sunt bugetele
unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al doilea.
Ca elemente independente, Bugetul de Stat şi Bugetele unităţilor
administrativ teritoriale formează Bugetul Consolidat al Ţării.
c) Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat;
d) Fondurile extrabugetare.
Bugetul de stat reprezintă un instrument de stabilizare a economiei, prin
care forţa politică influenţează cererea agregată, volumul producţiei şi nivelul
general al preţurilor, asigură protecţia socială; el este o formă concretă de
manifestare a finanţelor şi de înfăptuire a politicii financiare a statului,
constituind mijlocul principal prin care se formează veniturile statului şi prin
care se efectuează cheltuielile publice.
Bugetul îndeplineşte trei funcţii:
1. Controlul cheltuielilor, prin care este supravegheată executarea
bugetului de către autorităţile publice;
2. Gestiunea eficace a activităţii publice, prin care executanţii se asigură
de utilizarea eficace a resurselor financiare şi a personalului pus la
dispoziţie pentru a conduce şi realiza activităţile prevăzute şi autorizate
prin buget.
3. Proiectarea activităţii statului, prin care obiectivele urmărite sunt
formulate în diferite programe alternative, însoţite de posibilităţile de
finanţare.
Importanţa acestor funcţii se modifică în timpul anului bugetar. Funcţia de
control domină iniţial, deoarece se urmăreşte evitarea abuzului de putere din
partea Executivului, accentul punându-se apoi pe o bună gestiune a resurselor

179
publice, ca în final să se încerce o planificare mai bună a cheltuielilor conform
nevoilor şi cerinţelor manifestate în timp.
Scopurile bugetului de stat sunt:
1. implementarea strategiilor şi obiectivelor economice, sociale şi de altă
natură ale Guvernului;
2. formarea fondurilor băneşti necesare pentru finanţarea acţiunilor
Guvernului;
3. asigurarea echilibrului bugetar necesar pentru menţinerea unei situaţii
macroeconomice stabile a statului;
4. asigurarea administrării efective, calitative şi responsabile a finanţelor
aflate la dispoziţia Guvernului;
5. expunerea în mod explicit a strategiilor şi obiectivelor Guvernului, care vor
fi realizate de buget.
Pentru organizarea unei gestiuni clare şi riguroase a finanţelor publice este
necesar de respectat anumite principii, care au fost elaborate la începutul sec. al
XIX-lea. Aceste principii bugetare sunt:
1. principiul unităţii – conform acestui principiu bugetul trebuie să
conţină toate veniturile şi cheltuielile statului într-un document unic;
2. principiul anualităţii – conform acestui principiu bugetul trebuie
elaborat şi votat în fiecare an;
3. principiul specializării – autorizarea de a efectua cheltuielile nu este
globală, ci detaliată pe categorii de credite;
4. principiul echilibrului bugetar, considerat „regula de aur a finanţelor
publice”, când există egalitate între nivelul veniturilor şi cel al
cheltuielilor.
Executarea bugetară, într-o perioadă sau alta, se poate prezenta în una
din următoarele trei situaţii:
a) excedentară, când veniturile realizate în perioada respectivă sunt mai
mari ca cheltuielile;
b) echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute;
c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile sau
încasările bugetare realizate.
5. principiul publicităţii bugetului – potrivit acestui principiu bugetul
trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice.
Procesul bugetar. Procesul bugetar poate fi definit ca ansamblu de
activităţi integrate coerent şi care derulează stadial cuprinzând: elaborarea
proiectului de buget, adoptarea acestuia, execuţia bugetului, încheierea,
aprobarea contului de execuţie bugetară, controlul bugetar.
Aceste activităţi se desfăşoară într-un cadru constituţional (legal) şi
administrativ-instituţional care prezintă particularităţi de la ţară la ţară,
determinate de evoluţia istorică a fiecăreia dintre ele.
Indiferent de particularităţi şi condiţionalităţi, procesul bugetar prezintă
însă şi trăsături comune, şi anume:

180
 - este un proces de decizie, întrucât esenţa sa constă în alocarea
resurselor bugetare limitate pentru bunuri publice care, de regulă, se
caracterizează printr-o presiune a cererii;
- este un proces predominant politic, deoarece deciziile de alocare a
resurselor bugetare nu sunt determinate de forţele pieţei, ci de cetăţeni, de
grupuri de interese prin mecanismul reprezentativităţii şi a votului;
- este un proces complex, cu mii de particularităţi (instituţii publice,
administraţii publice, organizaţii politice şi sindicate);
- este un proces ciclic, se desfăşoară într-o ordine temporală bine
precizată, fiind o consecinţă a principiilor bugetare, îndeosebi a principiului
anualităţii şi a principiului publicităţii.
Elaborarea principalelor decizii bugetare se deplasează la nivelul
Guvernului, al organismului său specializat – Ministerul Finanţelor, adoptarea
proiectului de buget de către Parlament constituind un compromis în favoarea
Executivului.
Structura bugetului de stat
Rolul economic al statului se afirmă prin promovarea politicii bugetare şi
prin politica fiscală. Creşterea cheltuielilor publice şi atenuarea recesiunilor,
redistribuirea veniturilor de către stat, încercarea de a controla şi de a direcţiona
mersul economiei, a evita şocurile etc. sunt condiţionate, în mare măsură, de
bugetul de stat.
Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe, care cuprinde două
mari capitole: veniturile sau încasările băneşti ale statului şi cheltuielile
prevăzute a se efectua în perioada respectivă.
Veniturile bugetare se constituie din impozite (impozitele pe venit,
impozitele pe proprietate), taxe (taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxa
vamală),alte încasări, care sunt specificate de legislaţie. Veniturile bugetare nu
includ împrumuturile de stat.
Cheltuielile bugetare cuprind: cheltuieli de funcţionare a puterii publice,
investiţii de capital, cheltuieli pentru finanţarea activităţilor social-culturale
(învăţământ, cultură,sănătate, ştiinţă, protecţia socială), cheltuieli privind
finanţarea activităţii externe, apărării naţionale, menţinerii ordinii publice,
cheltuieli cu caracter economic etc.
Bugetul este o previziune, deoarece conţinutul lui, atât la venituri cât şi la
cheltuieli, este prezentat ca o anticipare în perioada respectivă. Aceasta însemnă
că ceea ce sa planificat la capitolul venituri trebuie acumulate pe parcursul
anului fiscal, şi numai atunci va fi posibil de efectuat cheltuielile autorizate în
buget.
Dintre pârghiile de care dispune puterea publică pentru a acţiona asupra
economiei, bugetul de stat este cea mai influentă.
Astfel, prin cheltuielile publice bugetare statul poate să asigure
funcţionarea serviciilor publice (şcoli, spitale, drumuri publice etc.), să susţină
păturile vulnerabile prin distribuirea ajutoarelor sau subvenţiilor (ajutoare
sociale, compensaţii nominative), subvenţionarea agriculturii etc.

181
 Bugetul de stat este o realitate în economia oricărei ţări, este oglinda ei.
Rolul bugetului de stat şi a politicii bugetare
Prin politica bugetară,fiind o parte componentă a politicii financiare
macroeconomice, statul poate utiliza instrumentele ei pentru relansarea
economiei.
1. O politică bugetară pozitivă reprezintă un concept realizat printr-un
ansamblu de măsuri şi acţiuni ale statului, prin care cheltuielile publice şi
impozitele sunt orientate şi folosite în direcţia creşterii economice, a realizării
unui nivel de ocupare ridicat, diminuării inflaţiei şi altor factori de dezechilibru.
Cheltuielile publice şi impozitele au un impact esenţial asupra relansării
economiei prin caracterul lor multiplicativ, fenomen explicat şi afirmat de teoria
keynesiană.
Aceste instrumente de politică bugetară, cum sunt cheltuielile publice şi
impozitele influenţează pozitiv cererea agregată (AD), producţia şi venitul (Y),
consumul (C).
Se disting trei tipuri de multiplicator:
a. de cheltuială publică;
b. fiscal;
c. al bugetului echilibrat.
Multiplicatorul de cheltuieli publice constă în mărirea cheltuielilor
publice, şi prin aceasta, stimularea activităţii economice, creşterea cererii
agregate, a producţiei, a venitului şi consumului, a nivelului angajării forţei de
muncă etc.; el are acelaşi rezultat ca şi multiplicatorul investiţiilor.
Dacă, în acest caz, se presupune constant volumul impozitelor, atunci
creşterea cheltuielilor publice duce la o creştere echivalentă a deficitului bugetar.
Multiplicatorul fiscal reflectă mărirea producţiei şi veniturilor prin
diminuarea impozitelor, a prelevărilor efectuate de către stat, presupunând
totalul cheltuielilor nemodificat.
Astfel, impozite mai reduse măreşte posibilitatea producătorului să
lărgească producţia, investind mai mult, să propună mai multe locuri de muncă,
crescând producţia şi venitul.
Din aceste două mecanisme de influenţă economică a statului prin politica
bugetar-fiscală, mai rezultativ ar fi creşterea cheltuielilor publice, admiţând un
deficit bugetar acoperit temporar prin împrumuturi.
Diminuarea impozitului nu este un garant al statului că consumatorul sau
producătorul va face economisiri şi va investi suplimentul de venit în producţie,
cum spune o vorbă veche: „calul îl poţi duce la apă, dar nu-l poţi impune să bea.
Aceasta se poate întâmpla şi din considerentul să statul nu poate controla acest
proces, şi poate să nu dea rezultatele scontate.
Teoretic aceste două efecte sau analizat separat, dar în practica economică
ele se utilizează simultan, modificându-se în proporţii diferite şi în sensuri
diferite, obţinându-se un efect global.

182
 Multiplicatorul bugetului echilibrat îşi exercită influenţa asupra
nivelului producţiei prin mărirea în proporţie egală şi simultană atât a
cheltuielilor, cât şi a încasărilor statului.
Creşterea echilibrată a bugetului conduce la o creştere a nivelului
activităţii egală cu creşterea bugetului.
Factorii de multiplicare măresc venitul, prin urmare este necesar de mărit
masa monetară. Nerespectarea acestui raport poate naşte fenomene inflaţioniste.
2. Bugetul de stat are şi un important rol în prevenirea şi atenuarea
inflaţiei. Fenomenul inflaţionist poate fi resorbit prin excedent bugetar, creat pe
baza diminuării cheltuielilor sau a creşterii încasărilor fiscale.
3. Prin finanţarea cheltuielilor sociale statul intervine direct prin buget
la ameliorarea bunăstării, luând asupra sa asigurarea securităţii sociale.
Deficitul bugetar – acesta e un fenomen financiar, când cheltuielile întrec
veniturile, nefiind numaidecât raportat la un fenomen extraordinar, a unor
întâmplări deosebite.
În lumea contemporană nu există stat, care într-o perioadă ori alta istorică
să nu se fi lovit cu deficitul bugetar. Însă calitatea deficitului poate fi diferită:
 deficitul poate fi legat de necesitatea efectuării unor mari investiţii
capitale ale statului în dezvoltarea economiei. În aşa caz el nu va
reflecta procesul de criză în economie, însă va fi utilizat ca un
instrument de reglare statală a conjuncturii economice. J. M. Keynes a
fundamentat ideea posibilităţii admiterii creşterii cu precădere a
cheltuielilor publice faţă de venituri la anumite etape a dezvoltării
societăţii, fenomen care în consecinţă contribuie la creşterea venitului;
 deficitul poate reflecta fenomene de criză din economie, declinul
economiei, relaţiile financiar-creditare neeficiente, incapacitatea
Guvernului de a ţine sub control situaţia financiară din ţară.
În aşa caz deficitul este un fenomen excepţional de periculos care cere
luarea unui şir de măsuri de urgenţă şi acţiuni economice dar şi decizii politice
corespunzătoare.
 În condiţiile dezvoltării dinamice a economiei şi relaţiile stabile şi
eficiente cu străinătatea, deficitul bugetar, desigur, la un nivel cantitativ
admisibil nu este un pericol. Cu toate acestea cantitatea nu trebuie să
treacă în calitatea negativă, adică suma datoriilor statului nu trebuie să
se aşeze ca o povară grea pe umerii economiei ţării, pe umerii
contribuabililor, fiind însoţit de reducerea programelor sociale.
 În Republica Moldova în anii de tranziţie a crescut deficitul şi
concomitent datoria publică. Dacă şi s-a redus în anumite perioade, apoi
prin reducerea cheltuielilor bugetare, adoptându-se un buget auster.

183
 Dinamica deficitului bugetar în PIB
Anul 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
PIBn, 25,2 27,7
6,5 7,7 8,9 9,1 12,3 16,0 19,0 22,1
mlrd. lei (plan.) (plan.)
% Excedent
deficitului 6,7 7,6 7,5 3,3 3,2 1,0 1,5 1,4 0,8 de 340
în PIB mln. lei

Cauzele creşterii deficitului bugetar:

1. nivelul jos al eficienţii producţiei;
2. structura neraţională a cheltuielilor bugetare;
3. nivelul scăzut al investiţiilor în tehnică şi tehnologie performantă;
4. mecanismul bugetar neeficient care nu ia permis statului să utilizeze
bugetul ca instrument stimulativ de influenţă asupra dezvoltării
economie şi stării sociale.
Pentru reducerea şi înlăturarea deficitului bugetar este necesar de
dezvoltat economia, deoarece fără asigurarea dinamicii în dezvoltarea
economică, ridicarea eficienţii ei nu se poate obţine o stabilizare financiară în
ţară.
Căile de reducere a deficitului bugetar:
 schimbarea politicii de investiţii în favoarea ramurilor prioritare;
 folosirea mai pe larg a facilităţilor şi a sancţiunilor;
 reducerea sectorului public prin privatizare şi astfel a finanţărilor din
partea statului a activităţilor neeficiente;
 finanţarea de către stat numai a programelor sociale;
 Banca Naţională a Moldovei să nu finanţeze deficitul bugetar deoarece
aceasta este emisie de monedă. Orişice credit al BNM oferit
Guvernului trebuie să fie înregistrat ca o datorie publică acoperită cu
hârtii de valoare de stat.
Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor băneşti pe care le are
statul la un moment dat faţă de creditori interni şi externi, rezultat din
împrumuturi în monedă naţională şi în valută, pe termen scurt, mediu şi lung,
contractate de stat în mod direct sau garantate de către acesta, inclusiv obligaţiile
faţă de trezoreria proprie pentru sumele avansate temporar pentru acoperirea
deficitelor bugetului de stat.
Obligaţiile reprezintă angajamentele care decurg din contractarea
împrumuturilor, şi anume: rambursarea, plata dobânzilor, a comisioanelor, a
unor avantaje speciale acordate creditorilor.
Datoria publică se stabileşte şi se gestionează în mod distinct pe cele
două forme ale ei:
 datorie publică internă (faţă de creditori interni);
 datorie publică externă (faţă de creditori externi).

184
 În funcţie de termenul pentru care se contractează împrumuturi, datoria
publică se clasifică:
 datorie publică pe termen scurt (flotantă);
 datorie publică pe termen mediu şi lung (consolidată).
În funcţie de calitatea creditorilor, datoria publică poate fi:
 datorie publică brută, fiind dată de valoarea totală a împrumuturilor,
indiferent unde sunt plasate acestea;
 datorie publică netă, în care nu intră valoarea împrumuturilor plasate
la instituţiile statului.
Cheltuielile anuale reprezentând plăţi exigibile (care trebuie plătite
numaidecât, urgent, la scadenţă)în contul datoriei publice formează în ansamblul
lor serviciul datoriei publice. Acesta se stabileşte în cele două forme:
 serviciul datoriei publice interne;
 serviciul datoriei publice externe.
În cazul datoriei externe se stabileşte distinct serviciul datoriei externe,
care include toate plăţile exigibile provenind din datoria publică şi privată
externă, garantată de către stat.
Datoria publică internă este generată de:
 împrumuturi pe termen scurt ale statului primite de la Banca
Centrală (BNM) pentru echilibrarea în execuţie a bugetului de stat
(rambursările din resurse bugetare – dacă nu se rambursează , se
prelungeşte termenul, se consolidează şi rămân în datoria publică de
sfârşit de an);
 emisiunea de bonuri de tezaur, în acelaşi scop, rambursările din
resurse bugetare, până la sfârşitul anului,dacă nu se pot răscumpăra ,
se emit noi înscrisuri, determinând consolidarea datoriei publice
(statul rămâne dator);
 plasarea de înscrisuri pe termen mediu şi lung, prin subscripţie
publică, pentru procurarea de resurse necesare pentru acoperirea
deficitului bugetar anual (acoperirea tuturor cheltuielilor pe seama
deschiderii de credite bugetare); şi acestea se pot consolida mărind
datoria publică a statului;
 garanţii acordate de stat la credite bancare interne ale agenţilor
economici sau ale autorităţii locale pentru necesităţi legate de
obiective de maximă importanţă, pentru economia naţională; volumul
acestor garanţii intră în datoria publică internă.
Statul îşi constituie fonduri bugetare şi extrabugetare pentru a putea onora
această componentă a datoriei publice interne, cu toate costurile legate de
aceasta.
Indicatorii de apreciere a datoriei interne sunt:
 Ponderea datoriei publice interne (DPI) în PIB;
 Ponderea dobânzilor în PIB;
 Ponderea serviciului datoriei publice interne (SDPI) în PIB;

185
  Ponderea SDPI în totalul cheltuielilor bugetului de stat.
Datoria publică externă (DPE) poate fi definită după forme:
 DPE contractată direct de stat. Datoria publică externă – obligaţiile
externe contractate prin debitori publici, inclusiv guvernul naţional,
serviciile sale şi organismele publice autonome.
 DPE garantată de către stat. Datorie cu garanţie publică –
obligaţiile externe contractate prin debitori privaţi, ai căror
rambursare este garantată printr-un organism public.
 Datoria externă privată negarantată – obligaţiile externe
contractate de debitori privaţi.
Datoria externă cuprinde:
 Datoria externă brută în sens larg – toate obligaţiile ţării faţă de
străinătate.
 Datoria externă netă – diferenţa dintre activele publice şi private ale
rezidenţilor unei ţări în străinătate şi activele deţinute de rezidenţii
străini în ţara considerată. În acest fel, datoria externă netă include
numai creanţele lichide sau uşor realizabile faţă de străinătate.
Active ale rezidenţilor ţării în străinătate cuprind: disponibilităţi
valutare, împrumuturi acordate, investiţii directe, titluri, alte creanţe, alte valori.
Active ale rezidenţilor străini în ţara considerată cuprind: împrumuturi
primite de la organisme publice (Guvern, agenţii guvernamentale); credite de la
bănci, organisme financiare şi alţi creditori; titluri, disponibilităţi valutare;
investiţii de capital; alte valori aparţinând persoanelor străine.
Aceşti indicatori se folosesc de către ţări care apar în dubla ipostază:
creditoare şi debitoare faţă de străinătate.
Datoria publică consolidată a Guvernului Republicii Moldova, inclusiv
a Băncii Naţionale a Moldovei la începutul anului 2003 a alcătuit cca. 1,4 mlrd.
dolari. Din suma aceasta 969,56 mln. alcătuieşte datoria de stat, iar 361,42 mln.
dolari S.U.A. – privată.
Datoria de stat internă la finele anului 2004 va atinge suma de
3715,4 mln. lei sau 13,4 la sută din PIB, crescând cu 200 mln. lei faţă de
anul 2003. Majorarea datoriei de stat interne se explică prin emiterea, în suma
respectivă, a hârtiilor de valoare de stat, veniturile de la comercializarea cărora
vor fi îndreptate la rambursarea împrumuturilor externe.
Datoria de stat externă administrată de către Guvern la situaţia din
31 decembrie 2004 va constitui cca. 727,8 mln. dolari S.U.A. (cca. 40% din
PIB).
Conform angajamentelor, pentru plata dobânzilor şi rambursarea
împrumuturilor directe şi garantate, în anul 2004 vor fi necesare mijloace în
sumă de cca. 76,9 mln. dolari S.U.A. (1170,4 mln. lei) sau 20,8% din
veniturile bugetului de stat, inclusiv:
 Pentru plata dobânzii:
 Datoria directă – 22,7 mln. dolari S.U.A. (345,6 mln. lei)

186
  Datoria garantată – 1,7 mln. dolari S.U.A. (26,3 mln. lei)
 Total: 24,4 mln. dolari S.U.A. (371,9 mln. lei)
 Pentru rambursarea împrumuturilor:
 Datoria directă – 41,6 mln. dolari S.U.A. (633,1 mln. lei)
 Datoria garantată – 10,9 mln. dolari S.U.A. (165,4 mln. lei)
 Total: 52,5 mln. dolari S.U.A. (798,5 mln. lei)

11.3. Politica fiscală şi specificul ei în Republica Moldova

Sistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, a principiilor,

formelor şi metodelor de stabilire, modificare şi anulare a acestora prevăzute de
legislaţie, precum şi totalitatea măsurilor ce asigură achitarea lor.
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau
averea persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii
cheltuielilor avansate. Prelevarea se face:
- în mod obligatoriu;
- cu titlul nerambursabil şi definitiv;
- fără contraprestaţie directă şi imediată din partea statului;
- în caz de neplată, statul te poate urmări din punct de vedere juridic.
Funcţiile impozitelor:
1. funcţia fiscală (financiară) – scopul constă în completarea (formarea,
umplerea) visteriei satului – bugetul de stat;
2. funcţia de reglare-stimulare – în acest caz impozitul se transformă
dintr-un instrument fiscal într-o pârghie financiar-economică de
intervenţie în activitatea economică;
3. funcţia de redistribuire – impozitul îşi manifestă rolul său pe plan
social.
Elementele impozitului:
 subiecţii impunerii;
 obiectul impunerii;
 cotele impozitelor şi taxelor;
 modul şi termenii de achitare;
 facilităţile, etc.
Principiile impunerii
Cu peste 200 ani în urmă Adam Smith a formulat 4 principii care trebuiau
să stea la baza politicii fiscale a statului, fiind valabile şi astăzi. Un bun impozit,
spunea Adam Smith trebuie să aibă următoarele caracteristici:
1. să fie echitabil, adică să aibă în vedere capacitatea de plată a fiecărui
contribuabil;
2. să fie economicos, un bun impozit nu trebuie să fie scump de
administrat, pentru că cea mai mare parte posibilă din suma încasată
trebuie să contribuie la creşterea veniturilor statului;
3. să fie comod, convenabil pentru plătitor, atât prin metoda cât şi prin

187
 frecvenţa plăţii;
4. să fie cert, sigur, adică impunerea să fie astfel făcută încât plătitorul
să fie sigur asupra sumei pe care trebuie s-o plătească şi asupra
momentului plăţii impozitului.
Mai târziu practica a demonstrat că este necesar de ţinut cont şi de alte
principii ca:
5. un bun sistem de impozitare trebuie să fie flexibil, adică prompt
adoptat circumstanţelor schimbătoare;
6. un bun sistem fiscal trebuie să aibă la bază principiul bunăstării,
adică dimensiunea fiecărei taxe să fie în corelaţie cu ceea ce i se oferă
contribuabilului sub forme de servicii din partea statului;
7. principiul celui mai mic sacrificiu – incomodităţile pentru
contribuabil trebuie să fie minime;
8. principiul avantajului social-maxim – un sistem fiscal funcţionează
pe baza acestui principiu dacă sacrificiul plătitorului este minimalizat
iar bunăstarea oferită de stat este maximalizată;
9. un bun sistem de impozitare trebuie să se bazeze pe principiul
egalităţii prin impozit – acest principiu presupune diferenţierea
sarcinilor fiscale de la persoană la persoană în funcţie de o serie de
criterii, cum ar fi:
 mărimea absolută a materiei impozabile;
 situaţia personală a subiectului impozabil;
 natura şi provenienţa veniturilor.
Clasificarea impozitelor
Impozitele se pot clasifica după mai multe criterii:
1. după modul cum sunt afectate
veniturile sunt:
 impozite directe – se suportă nemijlocit de către cei care le
plătesc, cum ar fi, de exemplu, impozitul pe profit, impozitul
pe salarii, impozitul funciar;
 impozite indirecte –sunt cuprinse în preţurile mărfurilor şi
sunt încasate o dată cu vânzarea acestora, fiind suportate de
către consumatorii finali, la cumpărarea mărfurilor şi
serviciilor, de exemplu, taxa pe valoarea adăugată, accizele,
taxele vamale, ect.
2. după obiectul impunerii sunt:
 impozit pe venit;
 impozit pe avere;
 impozit pe consum (pe cheltuieli).
3. în funcţie de scopul urmărit pot fi:
 impozite financiare;
 impozite de ordine.
4. după frecvenţa realizării lor pot fi:

188
  impozite permanente;
 impozite incidentale
5. după instituţia care le administrează
pot fi:
 impozite federale;
 impozite ale statelor;
 impozite ale provinciilor sau regiunilor membre ale
federaţiei;
 impozite locale.
În scopul simplificării sistemului fiscal şi a respectării principiilor
impunerii în Republica Moldova începând cu anii 1994 – 1995 s-a început
reforma fiscală, care a contribuit la adoptarea unui document unic al fiscalităţii –
Codul Fiscal. Codul Fiscal este alcătuit din 7 titluri:
Titlul I „Dispoziţii generale” în care se stipulează că în Republica
Moldova se percep impozite şi taxe de stat şi locale.
Sistemul impozitelor şi taxelor de stat include:
a) impozitul pe venit;
b) taxa pe valoarea adăugată;
c) accizele;
d) impozitul privat;
e) taxa vamală;
f) taxele percepute în fondul rutier.
Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:
a) impozitul funciar;
b) impozitul pe bunurile imobiliare;
c) impozitul pentru folosirea resurselor naturale.
Taxele locale includ:
a) taxa de amenajare a teritoriului;
b) taxa pentru dreptul de a organiza licitaţii şi loterii pe teritoriul unităţii
administrativ-teritoriale;
c) taxa de amplasare a publicităţii;
d) taxa pentru dreptul de a folosi simbolica locală;
e) taxa de eliberare a autorizaţiei pentru amplasarea unităţilor
comerciale;
f) taxa de piaţă;
g) taxa hotelieră;
h) taxa de staţiune.
Titlul II „Impozitul pe venit”;
Titlul III „Taxa pe valoarea adăugată”;
Titlul IV „Accizele”;
Titlul V „Administrare fiscală”;
Titlul VI „Impozitul pe bunurile imobiliare”;
Titlul VII „Taxele locale”.

189
 Fiecare stat îşi alege tipul şi numărul de impozite în funcţie de mai mulţi
factori, şi anume:
1. structura administrativ-teritorială a statului;
2. politica bugetar-fiscală ca parte componentă a politicii financiare a
statului ş. a.
Politica bugetar-fiscală reprezintă ansamblu de măsuri cu ajutorul cărora
guvernul influenţează procesele social-economice. Alături de politica monetară,
ea este o componentă a politicii financiare.
Promovând politica bugetar-fiscală, statul tinde să distribuie rezultatele
producţiei sociale între cetăţenii săi mai uniform decât aceasta ar putea-o face
piaţa.
Transferurile (dotaţiile) redistribuie resursele între diferite pături ale
populaţiei şi peste un anumit timp şi între generaţii.
Politica bugetar-fiscală, sistemul de impozite şi transferuri (dotaţii) nu
este altceva decât distribuirea mijloacelor în timp: din perioada activismului
nostru profesional în beneficiul copilăriei şi bătrâneţii.
Sistemul de stat de impunere fiscală şi dotaţii (transferuri) poate fi privit
ca o asigurare. Numai statul poate deţine şi manevra un asemenea mecanism
complicat cum este politica bugetar-fiscală. Aceasta este o manipulare
conştientizată a bugetului de stat, îndreptată spre stabilizarea dezvoltării
economice.
J. M. Keynes şi adepţii săi consideră politica bugetar-fiscală drept cel mai
eficient instrument de influenţă asupra creşterii economice, asupra nivelului
ocupării şi dinamicii preţurilor.
Principalele instrumente de promovare a politicii bugetar-fiscale sunt
impozitele şi cheltuielile publice.
Fiecare Guvern îşi construieşte o strategie a sa specifică în domeniul
politicii bugetar-fiscale, reieşind din sarcinile sale de dezvoltare economico-
sociale. Pe lângă aceasta, politica bugetar-fiscală, elaborată de Guvern, stă la
baza elaborării bugetului de stat, a politicii bugetare în domeniul veniturilor şi în
domeniul cheltuielilor.

Studiu de caz: Politica bugetar-fiscală a Guvernului Republicii

Moldova pe anul fiscal 2004.
Astfel, dacă ne referim la elaborarea bugetului de stat pentru anul 2004, el
este aprobat la venituri în sumă de 5 mlrd. 646 mln. lei, cheltuieli – de 5 mlrd.
307 mln. lei, şi un proficit (excedent) – de 340 mln. lei.
Politica fiscală pentru anul bugetar 2004 a determinat anumite
particularităţi în politica de venituri ale bugetului de stat, şi anume:
1. S-au făcut modificări de ordin fiscal privind impozitul pe venitul
persoanelor fizice şi pe venitul persoanelor juridice.
a) În anul 2004, veniturile persoanelor fizice se impozitează după cum
urmează:
 până la 16.200 lei anual – la cota de 10%;
 de la 16.200 până la 21.000 lei anual – la cota de 15%;
190
  peste 21.000 lei anual – la cota de 22%.
Pentru comparaţie, în anul 2003 impozitarea se efectuează precum
urmează:
- până la 12.180 lei anual – la cota de 10,5%;
- de la 12.180 până la 16.200 lei anual – la cota de 15%;
- peste 16.200 lei anual – la cota de 25%.
În scopul protejării persoanelor cu venituri mici, pragul impozitării se
majorează de la 12.180 până la 16.200 lei anual.
b) Pentru anul 2004, cota standard a impozitului pe venit din activitatea
de întreprinzător se stabileşte în mărime de 20%, faţă de 22% în anul 2003,
diminuându-se cu 2 puncte.
2. S-a simplificat sistemul de impozitare în agricultură. În agricultură vor fi
plătite doar trei impozite: taxa pe valoarea adăugată, impozitul funciar şi taxele
rutiere.
3. TVA se exclude din categoria veniturilor regularizatoare de stat, fiind încasat
integral la bugetul de stat (excepţie făcând Găgăuzia, pentru care TVA şi
accizele colectate în teritoriu său sunt regularizatoare de stat).
4. Ca şi în anii precedenţi, ponderea cea mai mare în veniturile fiscale ale
bugetului de stat aparţine impozitelor indirecte, ele alcătuind 16,4 la sută în PIB,
faţă de 14,9 la sută în anul 2003, pe când ponderea impozitelor directe în PIB
constituie 4,8 la sută şi 4,6 la sută în 2003.
5. În cheltuielile totale ale bugetului consolidat, cheltuielilor cu caracter social-
cultural le revin 48%, pentru plata dobânzilor la împrumuturile interne şi externe
– 13%, de ordin economic – 9,6%, menţinerea ordinii publice şi securităţii
statului – 9,1%.
6. Începând cu anul 2004, cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii efectuate
anterior de la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale vor fi finanţate din
bugetul de stat.

Concepte-cheie

 finanţele publice  taxele

 bugetul public naţional  impozitele directe
 bugetul de stat  impozitele indirecte
 bugetele unităţilor administrativ-teritoriale  cota impozitară
 veniturile bugetare  taxa pe valoare adăugată
 cheltuielile bugetare  accizele
 excedentul (proficit) bugetar  politica fiscală
 deficitul bugetar  Codul Fiscal
 Clasificaţia bugetară  datoria publică internă
 impozitul  datoria publică externă

Rezumat

191
1. Finanţele publice reprezintă un anumit tip de relaţii de repartiţie a
produsului social şi în special a venitului naţional, concretizate în transferuri
băneşti de la agenţii economici şi persoane fizice către bugetul statului, de la
bugetul de stat către agenţii economici, instituţii sau persoane fizice, precum
şi între agenţii economici, între instituţii şi chiar în interiorul diverselor
structuri economice, cu prilejul formării sau utilizării diverselor fonduri.
2. Bugetul de stat reprezintă un instrument de stabilizare a economiei, prin care
forţa politică influenţează cererea agregată, volumul producţiei şi nivelul
general al preţurilor, asigură protecţia socială; el este o formă concretă de
manifestare a finanţelor şi de înfăptuire a politicii financiare a statului,
constituind mijlocul principal prin care se formează veniturile statului şi prin
care se efectuează cheltuielile publice.
3. Procesul bugetar. Procesul bugetar poate fi definit ca ansamblu de activităţi
integrate coerent şi care derulează stadial cuprinzând: elaborarea proiectului
de buget, adoptarea acestuia, execuţia bugetului, încheierea, aprobarea
contului de execuţie bugetară, controlul bugetar.
4. Veniturile bugetare se constituie din impozite (impozitele pe venit,
impozitele pe proprietate), taxe (taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxa
vamală),alte încasări, care sunt specificate de legislaţie. Veniturile bugetare
nu includ împrumuturile de stat.
5. Cheltuielile bugetare cuprind: cheltuieli de funcţionare a puterii publice,
investiţii de capital, cheltuieli pentru finanţarea activităţilor social-culturale
(învăţământ, cultură,sănătate, ştiinţă, protecţia socială), cheltuieli privind
finanţarea activităţii externe, apărării naţionale, menţinerii ordinii publice,
cheltuieli cu caracter economic etc.
6. Multiplicatorul de cheltuieli publice constă în mărirea cheltuielilor
publice, şi prin aceasta, stimularea activităţii economice, creşterea cererii
agregate, a producţiei, a venitului şi consumului, a nivelului angajării forţei
de muncă etc.; el are acelaşi rezultat ca şi multiplicatorul investiţiilor.
7. Multiplicatorul fiscal reflectă mărirea producţiei şi veniturilor prin
diminuarea impozitelor, a prelevărilor efectuate de către stat, presupunând
totalul cheltuielilor nemodificat.
8. Multiplicatorul bugetului echilibrat îşi exercită influenţa asupra nivelului
producţiei prin mărirea în proporţie egală şi simultană atât a cheltuielilor, cât
şi a încasărilor statului.
9. Căile de reducere a deficitului bugetar sunt:
 schimbarea politicii de investiţii în favoarea ramurilor prioritare;
 folosirea mai pe larg a facilităţilor şi a sancţiunilor;
 reducerea sectorului public prin privatizare şi astfel a finanţărilor din
partea statului a activităţilor neeficiente;
 finanţarea de către stat numai a P.S.;
192
  Banca Naţională a Moldovei să nu finanţeze deficitul bugetar deoarece
aceasta este emisie de monedă. Orişice credit al BNM oferit Guvernului
trebuie să fie înregistrat ca o datorie publică acoperită cu hârtii de valoare
de stat.
10.Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor băneşti pe care le are
statul la un moment dat faţă de creditori interni şi externi, rezultat din
împrumuturi în monedă naţională şi în valută, pe termen scurt, mediu şi lung,
contractate de stat în mod direct sau garantate de către acesta, inclusiv
obligaţiile faţă de trezoreria proprie pentru sumele avansate temporar pentru
acoperirea deficitelor bugetului de stat.
11.Indicatorii de apreciere a datoriei interne sunt:
 ponderea datoriei publice interne (DPI) în PIB;
 ponderea dobânzilor în PIB;
 ponderea serviciului datoriei publice interne (SDPI) în PIB;
 ponderea SDPI în totalul cheltuielilor bugetului de stat.
12.Politica bugetar-fiscală reprezintă ansamblu de măsuri cu ajutorul cărora
guvernul influenţează procesele social-economice.
13.Funcţiile impozitelor:
1. funcţia fiscală (financiară) – scopul constă în completarea (formarea,
umplerea) visteriei satului (lat. fisca – visterie) – bugetul de stat;
2. funcţia de reglare-stimulare – în acest caz impozitul se transformă
dintr-un instrument fiscal într-o pârghie financiar-economică de
intervenţie în activitatea economică;
3. funcţia de redistribuire – impozitul îşi manifestă rolul său pe plan
social.

Probleme de recapitulare

1. Din multiplele roluri ale bugetului expuse mai jos, alegeţi-le şi explicaţi-le
pe acele, care credeţi că sunt mai importante:
 Bugetul este în primul rând o expresie a obiectivelor politice.
 Bugetul este în primul rând o modalitate de ajustare a nevoilor anuale
în funcţie de resursele disponibile.
 Bugetul este în primul rând o modalitate de a demonstra răspunderea
financiară prin raportarea publică.
 Bugetul este în primul rând un mijloc de a controla costurile şi de a
menţine solvabilitatea administraţiei publice.
2. Calculaţi impozitul pe salariu, dacă se ştie că persoana „X” în luna
septembrie a anului 2003 a primit un salariu în sumă de 2500 lei.
Persoana dată are la întreţinere doi copii. În ianuarie 2004 această
persoană a primit un salariu în sumă tot de 2500 lei. Are aceiaşi situaţie
familială. Comparaţi presiunea fiscală a acestei persoane în aceste două
perioade.

193
3. Calculaţi taxa pe valoarea adăugată care trebuie vărsată în buget, dacă se
ştie că:
a) preţul de cost al producţiei 112.000 lei,
inclusiv:
- cheltuieli materiale (fără TVA) 40.000 lei
b) beneficiu 80.000 lei
c) preţul de livrare ?
d) TVA la marfa încasată ? (pct c·20%)
e) suma TVA plătită furnizorului pentru cheltuielile materiale ?
f) suma TVA ce urmează a fi plătită în buget ?
Rezultatul: 30.400 lei trebuie plătită în buget.
4. Numiţi caracteristicele transferurilor financiare.
5. Numiţi şi explicaţi funcţiile finanţelor.
6. Explicaţi cum funcţionează instrumentele de politică fiscală.
7. Cum calificaţi deficitul bugetar în concepţia keynesiană?
8. Ce rol are exportul de mărfuri pentru o ţară cu datorii mari faţă de
străinătate?

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, 1997, p. 466 – 482.

 Cojuhari, V. Umaneţ. Bazele teoriei economice. Chişinău, 1993, p. 123 –
127.
 T. Manole. Finanţele publice. Teorie şi aplicaţii. Chişinău, 1998, p. 50 –
61, 183 – 209, 280, 297 – 312.
 T. Manole. Finanţele publice locale. Chişinău, 2000, p. 30 – 68.
 Legea bugetului de stat al Republicii Moldova pe anul 2003. Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, Nr. 166-168, din 10 decembrie 2002.
 Legea bugetului de stat al Republicii Moldova pe anul 2004. Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, Nr. 243, din 11 decembrie 2003.
 Legea privind datoria de stat şi garanţiile de stat. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 1996, Nr. 75-76.
 Codul Fiscal. Legea Republicii Moldova nr. – XIII din 24 aprilie 1997 (cu
modificările şi completările celor 7 Titluri).
 Direcţiile principale ale politicii bugetar-fiscale şi cadrul cheltuielilor pe
termen mediu (2003-2005). Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.
693 din 3 iunie 2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 96-99
din 5 iulie 2002.

194
 Tema 12
Dezechilibrele economice şi orientările sociale ale dezvoltării economice
Planul temei
1. Teoria echilibrului economic general şi formele lui de manifestare.
2. Şomajul şi formele lui de manifestare.
3. Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele. Măsuri antiinflaţioniste.
4. Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale. Nivelul şi calitatea vieţii.

Scopul temei: cunoaşterea studenţilor cu teoria echilibrului economic

general şi a formelor lui de manifestare, cu principalele dezechilibre existente în
economie, cu politica socială, nivelul şi calitatea vieţii.

Obiectivele temei
 definirea echilibrului economic general şi evidenţierea formelor lui de
manifestare;
 definirea şomajului şi evidenţierea principalelor lui caracteristici;
 analiza costurilor şomajului;
 analiza formelor de şomaj şi cauzele care stau la baza lor;
 evidenţierea politicilor antişomaj;
 definirea inflaţiei şi evidenţierea cauzelor ce aduc la apariţia ei;
 evidenţierea indicatorilor de măsurare a inflaţiei;
 analiza politicilor antiinflaţioniste;
 evidenţierea direcţiilor principale ale politicii sociale;
 definirea calităţii vieţii şi analiza componentelor ei;
 evidenţierea factorilor de influenţă a calităţii vieţii;
 definirea nivelului de trai şi evidenţierea indicatorilor lui.

12.1. Teoria echilibrului economic general şi formele lui de manifestare

Istoria universală demonstrează că atât în natură, cât şi în societate,

inclusiv în economie, acţionează în permanenţă forţe contradictorii, care tind
spre stări de echilibru. În acest context general, în domeniul economic se
manifestă o multitudine de opinii referitor la conceptul de echilibru, precum şi la
acţiunea tuturor agenţilor economici pentru asigurarea şi menţinerea acestuia.
Desfăşurarea normală a circuitului economic şi realizarea unor
performanţe economice optime implică dezvoltarea echilibrată a economiei în
ansamblu.
Conceptul de echilibru are, în diferite domenii ale ştiinţei, interpretări
specifice. Termenul de echilibru derivă de la cuvintele latine „aegus” (egal) şi
„libre” (balanţă), descriind egalitatea a două mărimi măsurabile, reversul stării
de egalitate fiind desemnat prin conceptul de dezechilibru. Din punct de vedere
teoretic echilibrul la nivel macroeconomic reflectă acea stare a economiei în
care toate pieţele sunt simultan în echilibru, fără existenţa excesului de cerere

195
sau de ofertă. Diversitatea diferită a factorilor ce condiţionează evoluţia cererii
şi/sau ofertei ansamblului pieţelor face ca o astfel de stare să nu se întâlnească
efectiv niciodată, economia tinzând spre ea ca spre ceva ideal. Aşa cum în
realitate nu există piaţă pură şi perfectă, tot astfel echilibrul macroeconomic
există mai întâi ca un concept teoretic. În condiţiile economiei cu piaţa
concurenţială, echilibrul economic se manifestă sub forma unei stări proprii
pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici în calitatea lor de producători-
vânzători şi de cumpărători-consumatori. Agenţii economici producători
urmăresc maximizarea profiturilor lor, în timp ce agenţii economici consumatori
– satisfacerea trebuinţelor lor. De aici şi reiese esenţa conceptului de echilibru
economic general.
Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa
naţională în ansamblul său (piaţa bunurilor economice, piaţa muncii, piaţa
monetară şi piaţa capitalului) caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii
şi ofertei agregate, decalajele dintre forţele pieţei nedepăşind anumite limite
considerate normale, nesemnificative pentru producerea de dificultăţi, de
dezechilibre.
Echilibrul economic se manifestă sub o multitudine de forme, care se
clasifică după anumite criterii:
a) după modul de manifestare în timp se distinge: echilibrul economic
static, care se caracterizează prin absenţa schimbărilor şi este considerat
doar o ipoteză, neexistând practic în realitate şi echilibrul economic
dinamic, ce se manifestă prin modificarea permanentă a raporturilor dintre
forţele care se confruntă, concordanţa lor realizându-se în timp, ca
tendinţă dominantă şi care poate fi privit ca un echilibru pe termen scurt
(se manifestă în condiţiile unor schimbări nesemnificative sau al
modificării unor restricţii posibil de ameliorat pe termen scurt) şi pe
termen lung (admite posibilitatea schimbărilor în toate variabilele
sistemului, progresul tuturor factorilor de producţie, ceea ce presupune
depăşirea unor dezechilibre temporare prin atragerea unor forţe de
compensare existente în sistem sau în afara lui);
b) din punctul de vedere al sferei de cuprindere (al pieţelor la care se
referă), echilibrul economic poate fi parţial şi general;
c) în raport cu nivelurile agregării economiei naţionale se distinge:
echilibrul microeconomic, care se referă la nivelul verigilor primare, al
agenţilor economici şi al unităţilor administrativ-teritoriale de bază;
echilibrul mezoeconomic, care se referă la structurile de ramură şi zone
teritoriale (judeţe, landuri etc.); echilibrul macroeconomic, care integrează
agregat primele două forme de echilibru pe ansamblul economiei
naţionale şi al teritoriului naţional;
d) în funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de
exprimare a rezultatelor se distinge: echilibrul economic material, care
exprimă acea stare de concordanţă relativă între volumul, structura şi
calitatea producţiei (oferta globală), pe de o parte, şi nevoile de consum
final şi de producţie (cerere globală), sub aspect cantitativ, structural şi

196
 calitativ, pe de altă parte (de ex., pentru a asigura o anumită cantitate de
energie electrică e necesară o cantitate determinată de combustibil, într-o
anumită structură şi putere calorică); echilibrul economic valoric, care
exprimă concordanţa relativă între diferite structuri valorice ale
rezultatelor economice, între acestea şi eforturile depuse, şi în cadrul
căruia se disting următoarele forme speciale: echilibrul bănesc (monetar),
care exprimă concordanţa relativă dintre expresia bănească a volumului
de bunuri economice existente pe piaţă şi cantitatea de bani aflată în
circulaţie; echilibrul financiar, care reflectă concordanţa relativă între
sursele financiare şi necesităţile de plată ale agenţilor economici;
echilibrul bugetar, care reflectă concordanţa relativă între veniturile şi
cheltuielile bugetare; echilibrul valutar, care evidenţiază concordanţa
relativă între încasările şi plăţile în valută; echilibrul resurselor de muncă,
care exprimă concordanţa relativă dintre cantitatea, structura şi calitatea
factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse de muncă ale
utilizatorilor (mai ales ale unităţilor economice).
În unitatea lor, aceste forme concrete de manifestare a echilibrului
economic asigură desfăşurarea procesului creşterii economice, concretizat în
sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice.
Starea de echilibru economic este o expresie a compatibilităţii, a
concordanţei relative a deciziilor luate de agenţii economici producători şi,
respectiv, consumatori, aceasta menţinându-se într-o anumită perioadă de timp,
până în momentul în care intervin factori perturbatori, cu acţiune contrarie.
Pentru ca economia unei ţări să se afle în stare de echilibru este necesară
respectarea anumitor condiţii, în cazul diferitelor pieţe:
a) în cazul pieţei bunurilor economice oferta agregată de mărfuri şi servicii
trebuie să fie egală cu cererea agregată de mărfuri şi servicii;
b) în cazul pieţei monetare oferta monetară agregată trebuie să fie egală cu
cererea monetară agregată;
c) în cazul pieţei muncii oferta de locuri de muncă trebuie să fie egală cu
cererea de locuri de muncă la nivel macroeconomic.
Echilibrul economic general sau echilibrul macroeconomic caracterizează,
aşadar, acea situaţie generală a economiei unei ţări în care proporţiile şi
corelaţiile dintre mărimile sau variabilele macroeconomice permit desfăşurarea
normală a fluxurilor reale şi monetare în economie, o funcţionare performantă a
sistemului care dă satisfacţie subiecţilor economici. În raport de această stare a
economiei, a pieţei naţionale în ansamblu, sunt formulate şi obiectivele politicii
macroeconomice spre care tind toate ţările: o creştere economică pozitivă şi
durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, stabilitatea nivelului general al
preţurilor, balanţe comerciale şi de plăţi externe echilibrate pe termen mediu şi
lung.
Economia în orice ţară este dominată de dezechilibrare. Dezechilibrele
economice sunt expresia modificărilor limitelor resurselor şi tehnologiilor, a
restricţiilor consumatorilor privind cumpărarea de bunuri şi servicii, inclusiv a
unor greşeli de politică economică generală pe termen lung, reflectând

197
neconcordanţa dintre cererea şi oferta agregată. Dinamica forţelor care se
interacţionează conferă dezechilibrelor economice un caracter permanent,
normale sau anormale din punctul de vedere al intereselor agenţilor economici,
în calitatea lor de vânzători, sau de cumpărători. Dezechilibrul economic se
manifestă în formă de crize economice, de deficit bugetar, şomaj şi inflaţie.

12.2. Şomajul şi formele lui de manifestare

Ocuparea forţei de muncă în activităţile economico-sociale şi şomajul

reprezintă modul cum funcţionează piaţa muncii într-o perioadă sau la un
moment dat. Raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă determină
ocuparea sau şomajul în anumite condiţii de timp şi de spaţiu. Problematica
ocupării şi şomajului constituie o latură importantă a echilibrului
macroeconomic şi o componentă indispensabilă a politicilor marcoeconomice şi
macrosociale.
Şomajul reprezintă un fenomen social-economic concretizat dintr-un
dezechilibru important al pieţei muncii, prin care apare un excedent al ofertei
forţei de muncă (cererea de locuri de muncă) faţă de cerere (oferta de locuri de
muncă).
Şomeri sunt considerate persoanele care fac parte din categoria populaţiei
active disponibile şi care doresc să lucreze şi caută un loc de muncă retribuit, cât
şi acele persoane care şi-au pierdut locul de muncă pe care l-au avut, precum şi
noile generaţii de ofertanţi de muncă, ce nu găsesc unde să se angajeze.
Şomerii, în conformitate cu criteriile Biroului Internaţional al Muncii
(organizaţie din sistemul Naţiunilor Unite), sunt persoanele de 15 ani şi peste
care în cursul perioadei de referinţă corespund simultan următoarele condiţii:
a. sunt apţi de muncă;
b. nu au loc de muncă şi desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor
venituri;
c. sunt disponibili de muncă salariată;
d. sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele săptătmâni
diferite metode pentru a-l găsi.
Sunt incluse, de asemenea:
a. persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care aşteaptă să fie
rechemate la lucru sau care au găsit un loc de muncă şi urmează să
înceapă lucrul la o dată ulterioară perioadei de referinţă;
b. persoanele care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă (copii,
elevi, studenţi, pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui
loc de muncă şi sunt disponibile să înceapă lucrul.
Şomerii înregistraţi sunt persoanele apte de muncă, care nu au loc de
muncă, un alt venit legal şi sunt înregistraţi la oficiile forţei de muncă ca
persoane în căutare de lucru şi care dau dovadă că doresc să se încadreze în
muncă.

198
 În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic opus
ocupării, reprezentând un surplus relativ de populaţie activă faţă de acea care
poate fi angajată în condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă.
Pe piaţa muncii se pot întâlni: o situaţie de echilibru, care reflectă o
ocupare optimă a forţei de muncă şi o situaţie de dezechilibru, care reflectă un
grad de subocupare sau de supraocupare a forţei de muncă.
Principalele caracteristici ale şomajului sunt următoarele:
 Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului la un moment dat, care
constituie un indicator statistic ce reflectă numărul persoanelor, care nu
lucrează, în raport cu numărul total al persoanelor, care sunt apte şi doresc
să lucreze. Se măsoară fie în expresie absolută (prin numărul celor
neocupaţi din populaţia activă), fie în expresie relativă (prin rata
şomajului). Rata şomajului este raportul procentual dintre numărul
şomerilor şi populaţia activă ori ocupată, sau dintre numărul şomerilor şi
cel al salariaţilor:
Nş Nş Nş
Rş   100%; R ş   100%; R ş   100%,
Pa Po S

unde: Rş – rata şomajului;

Nş – numărul şomerilor;
Pa – populaţia activă;
Po – populaţia ocupată;
S – numărul salariaţilor.
Rata şomajului exprimă ponderea persoanelor care caută loc de muncă
faţă de totalul populaţiei apte de muncă (activă, ocupată, numărul salariaţilor).
Ocuparea deplină presupune o populaţie ocupată în proporţie de 95% sau
o rată a şomajului de 5%.
Ponderea persoanelor neocupate în perioada în care ele se află în procesul
de schimbare a locului de muncă sau a celor care nu se adaptează la condiţiile de
muncă poartă denumirea de rată naturală a şomajului. În funcţie de această rată
deosebim:
a. starea de subocupare a forţei de muncă (când rata efectivă este mai mare
decât cea naturală, adică se iroseşte munca socială);
b. starea de supraocupare a forţei de muncă (când rata efectivă este mai
mică decât cea naturală);
c. starea de ocupare normală a forţei de muncă (când rata efectivă este
egală cu rata naturală).
În procesul măsurării şomajului se pot întâlni aşa procese ca subevaluarea
şomajului şi supraevaluarea lui. Subevaluarea şomajului presupune
înregistrarea doar a persoanelor care primesc indemnizaţie de şomaj excluzând
alte categorii ca: tinerii care încheie un ciclu de învăţământ şi nu găsesc loc de
muncă pentru a se angaja; persoane care temporar nu au de lucru; persoanele
aflate în şomaj deghizat. Supraevaluarea şomajului presupune înregistrarea ca
şomeri şi a altor categorii neîndreptăţite ca: persoane care, deşi încasează ajutor
de şomaj, totuşi nu au intenţia de a se încadra în muncă; persoane care au un loc

199
de muncă însă pretind că sunt şomeri, întrucât lucrează „la negru”; persoane care
nu doresc să lucreze din motive personale; persoanele care au mai multe locuri
de muncă determinând supraevaluarea locurilor de muncă prin socotirea
locurilor de muncă neocupate din lipsă de oameni calificaţi etc.
 Intensitatea şomajului – gradul în care este prezentă imposibilitatea de
angajare a persoanelor ce nu au loc de muncă;
 Durata şomajului – intervalul de timp din momentul pierderii locului de
muncă până la reluarea normală a muncii. Deoarece durata şomajului de
la o persoană sau categorie de persoane la alta este diferită se impune
luarea în calcul a duratei medii a şomajului (care se poate calcula ţinându-
se seama de numărul şomerilor şi ritmul intrărilor (persoanele concediate,
persoanelor care au încheiat un ciclu de învăţământ, persoanele casnice
ş.a.), respectiv, ieşirilor în şi din şomaj (persoanele care găsesc noi locuri
de muncă, persoanele care preferă să îngrijească copii, persoanele care
emigrează, pensionarii ş.a.)).
 Structura sau componenţa şomajului relevă componentele acestuia
ţinând seama de diferite criterii, gradul de calificare pe ramuri şi
subramuri economice, vârstă, rasă, sex etc.
Şomajul se manifestă în următoarele forme:
1. Din punct de vedere al intensităţii:
a. şomaj total – constă în pierderea locului de muncă şi încetarea totală a
activităţii;
b. şomaj parţial – presupune diminuarea perioadei de muncă, în special prin
reducerea duratei zilei sau săptămânii de lucru sub cea legală;
c. şomaj deghizat – se referă la acele persoane care au o activitate aparentă
cu o productivitate mică.
2. Conform originii şomajului:
a. şomaj conjunctural (ciclic) – persoanele eliberate din funcţie în urma
declinului (crizei) economic;
b. şomaj structural – persoanele eliberate din funcţie în urma modificării
structurii socio-profesionale;
c. şomaj tehnologic – persoanele eliberate din funcţie în urma aplicării
tehnologiilor noi;
d. şomaj sezonier – persoanele, care activează în ramurile economiei
naţionale ce depind de factori sezonieri (agricultură, construcţii, lucrări
publice);
e. şomaj fricţional – persoanele care se află în căutarea noilor locuri de
muncă;
f. şomaj de discontinuitate – persoanele, care îşi întrerup temporar
activitatea de muncă (motive familiale, concediu de maternitate);
g. şomaj flotant – persoanele care au pierdut lucrul temporar în legătură cu
schimbarea locului de lucru sau de trai;
h. şomaj latent – persoanele care activează în agricultură;

200
 i. şomaj speculativ – lucrătorii-şomeri, care primesc indemnizaţii de şomaj,
însă lucrează în sfera serviciilor sau în comerţ;
j. şomaj stagnat – lucrătorii care şi-au pierdut calificarea şi traiesc pe contul
lucrului ocazional;
k. şomaj imaginar – persoanele care se ocupă de gospodăria auxiliară sau de
educarea copiilor.
3. Ţinând cont de ansamblul de cauze complexe:
a. şomaj voluntar – persoanele, care se află în căutarea locurilor de muncă
mai prestigioase;
b. şomaj involuntar – persoanele neocupate, care sunt dispuse să se angajeze
la orice muncă salariată.
Formarea şomajului are la bază două mari procese social-economice:
a. pierderea locului de muncă de către o parte a populaţiei ocupate (la
bază stau cauze directe ce dau naştere unor forme particulare de şomaj:
ciclic, structural, tehnologic, sezonier etc.);
b. creşterea ofertei de muncă, prin afirmarea pe piaţa muncii ca populaţie
activă disponibilă a noilor generaţii sau a noilor segmente mai
vârstnice de populaţie care n-au mai lucrat. Acest proces generează
şomaj datorită stării economice, care nu poate asigura cererea de locuri
de muncă în concordanţă cu sporirea ofertei de muncă.
Şomajul este un factor negativ, deoarece impune trei feluri de costuri unei
ţări: mai întâi, un cost social datorat efectului psihologic pe care şomajul îl poate
avea asupra indivizilor şi problemelor sociale pe care le poate crea; în al doilea
rând, un cost financiar constând în ajutoarele plătite şi în pierderea veniturilor
rezultate din impozitare şi asigurări naţionale; în al treilea rând, este costul
economic determinat de pierderea de producţie ca urmare a subutilizării forţei
de muncă. Pentru aprecierea cât mai bună a efectelor şi costurilor şomajului este
util să avem în vedere şi legea Okun: dacă rata şomajului e mai mare ca şomajul
natural cu 1%, atunci produsul naţional brut se reduce cu 2,5%. Deci, această
lege exprimă interrelaţia negativă dintre nivelul şi dinamica şomajului, pe de o
parte, şi mărimea şi modificarea în termeni reali ale produsului naţional brut, pe
de altă parte.
În orice ţară pentru combaterea şomajului se elaborează politici
antişomaj (ansamblu de măsuri luate de către societate (stat) şi agenţii
economici în vederea atenuării consecinţelor şomajului şi diminuării sau chiar
resorbirii acestuia).
Există următoarele politici de reducere a şomajului:
a. politici care privesc nemijlocit şomerii (recalificarea şomerilor, angajarea
şomerilor la lucrări publice, acordarea indemnizaţiilor de şomer,
angajarea parţială a şomerilor în câmpul de muncă, acordarea ajutorului
social, crearea de noi locuri de muncă);
b. politici referitoare la populaţia ocupată (ridicarea nivelului de calificare a
lucrătorului în conformitate cu cerinţele tehnologice, interzicerea angajării
în câmpul muncii a imigranţilor);

201
 c. alte politici (contracte de scurtă durată etc.).

12.3. Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele.

Măsuri antiinflaţioniste

Unul dintre cele mai perverse dezechilibre marcoeconomice actuale o

prezintă inflaţia. În unele ţări şi perioade, inflaţia a fost şi este pericolul
(inamicul) numărul unu al dezvoltării şi progresului economic.
Termenul inflaţia a apărut la sfârşitul secolului XIX şi era asociat cu
dereglarea în circulaţia monetară.
Deoarece inflaţia este un proces monetar, precizarea naturii lui se poate
face în corelaţie cu formele de bani cunoscute în evoluţia societăţii.
Istoriceşte procesul inflaţionist s-a manifestat astfel:
a. inflaţie sub forma devalorizării (falsificării) banilor – metale preţioase
(separarea conţinutului nominal al monedelor metalice (mai mare) de
conţinutul lor real (mai mic, diminuat prin falsificări repetate şi pe căi
diverse));
b. inflaţie a banilor de hârtie convertibili în aur (atâta timp cât banii de
hârtie înlocuiau realmente aurul monetar, mişcarea semnelor valorii
oglindea legea circulaţiei banilor-aur cu valoare deplină, precum şi
mărirea acestora. Dacă banii de hârtie întreceau încă propria lor măsură,
respectiv, cantitatea de bani aflată în circulaţie o depăşea sensibil pe acea
care rezulta din raportul dintre masa aurului monetar şi etalonul aur,
atunci surplusul de bani de hârtie antrena creşterea preţurilor şi scăderea
puterii de cumpărare a banilor aflaţi în circulaţie);
c. inflaţie a banilor de hârtie neconvertibili în aur şi/sau neconvertibili în
general (pe plan extern) (acum existenţa funcţională a banilor de hârtie o
absoarbe pe cea materială. În condiţiile în care singurele elemente de
stabilitate şi normalitate monetară decurg din cursul forţat al banilor şi din
încrederea populaţiei în buna funcţionare a sistemului monetar, inflaţia
poate să apară şi, de fapt, apare ca un excedent de ofertă monetară).
Referitor la natura inflaţiei în literatura de specialitate există numeroase
puncte de vedere, totodată identificându-se câteva trăsături specifice ale inflaţiei
contemporane:
a. un proces de depreciere a banilor, respectiv diminuarea puterii de
cumpărare a banilor aflaţi în circulaţie, incluzând diminuarea lor prin
acţiunile agenţilor economici specializaţi;
b. reprezintă o creştere durabilă a tuturor preţurilor;
c. reflectă mutaţiile colective structurale în ansamblul sferei circulaţiei;
relevă un excedent al masei monetare în circulaţie în raport cu oferta de
mărfuri;
d. deşi este evidentă în sfera circulaţiei băneşti, se prezintă ca un proces
monetaro-material; fluxurile monetare şi de credit, autonomizate, le
dublează pe cele reale;

202
 e. exprimă un dezechilibru monetar-material;
f. disfuncţie acceptată de agenţii economici ca un rău necesar al creşterii
economice; inflaţiei moderată, controlată de instituţiile bancare,
menţinută în limite suportabile de salariaţi cu măsuri fixe; oferă şanse de
progres general;
g. proces structural, ce include ansamblul macrosocial; el are efecte
restructurante mari sau mici, mai dureroase sau pozitive.
Reieşind din cele menţionate mai sus putem concluziona că:
Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-
material, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte
nevoile economiei, fapt ce antrenează creşterea generală a preţurilor şi scăderea
puterii de cumpărare a banilor (deprecierea lor).
Trebuie de menţionat că nu fiecare majorare a preţurilor duce la inflaţie.
Ea are loc atunci, când cresc costurile de producţie şi, respectiv, preţurile în toate
ramurile economiei naţionale, adică la nivel macroeconomic. Inflaţia trebuie
deosebită de deflaţie, aceasta din urmă reflectând scăderea masei monetare în
circulaţie şi stoparea majorării preţurilor.
Cauzele inflaţiei sunt următoarele:
1. inflaţie prin monedă – creşterea excesivă a masei monetare în
raport cu cantitatea de mărfuri existente pe piaţă.
Cauzele care aduc la creşterea excesivă a masei monetare:
- finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice;
- dezvoltarea exagerată a creditului bancar;
- intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost ţinute în
rezervă;
- intrarea masivă de devize, ca urmare a unui excedent al balanţei plăţilor
curente;
- creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
- o politică salariată nefondată conform criteriilor economice, care umple
canalele circulaţiei cu bani fără acoperire;
2. inflaţie prin cerere – existenţa unui dezechilibru durabil dintre
cerere şi ofertă ca urmare a creşterii cererii agregate.
Cauze care pot duce la exces de cerere:
- scăderea înclinaţiei spre economisire;
- detezaurizarea, determinată şi întreţinută de instabilitate economică şi
politică;
- intrarea de devize stărilor suplimentare (excedentul balanţei comerciale etc.);
- sporirea cheltuielilor neproductive (a celor militare);
- dezvoltarea excesivă a creditului de consum;
- creşterea excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii;
- creşterea demografică susţinută;
3. inflaţie prin costuri – apare în situaţia în care costurile de
producţie cresc independent de cererea agregată. Dacă firmele sunt
confruntate cu o sporire a costului, ele vor răspunde parţial prin

203
 creşterea preţului de vânzare şi parţial prin reducerea volumului
activităţii.
Cauze care pot duce la creşterea costurilor de producţie:
- creşterea preţurilor la materia primă şi sursele energetice;
- creşterea impozitelor şi altor plăţi obligatoare;
- creşterea mai rapidă a salariilor decât cea a productivităţii;
- costul datoriei publice;
- devalorizarea monedei naţionale;
- costul importurilor;
4. inflaţie structurală – presupune o situaţie gravă din economie în
care cererea şi oferta agregate se modifică în sens contrar: cererea
agregată creşte, iar oferta agregată scade. Ea este atât o continuare
între inflaţia prin cerere şi cea prin costuri, dar are şi componente
specifice: existenţa unor puternice structuri monopoliste, de
oligopol şi administrativ birocratice, care au capacitatea de a
stimula unele componente ale cererii globale concomitent cu
reducerea altor elemente ale ofertei globale.
Pentru determinarea dimensiunilor procesului inflaţionist, se foloseşte un
sistem de indicatori şi indici, fiecare concretizând o latură sau alta a inflaţiei.
Criteriul cel mai consistent de măsurare a procesului inflaţionist este
decalajul absolut şi relativ dintre cererea solvabilă nominală şi oferta reală de
mărfuri şi servicii. Cererea solvabilă include cheltuielile totale dintr-o ţară (ale
agentului agregat consumator pentru bunuri de consum personale, ale firmelor,
producătorilor pentru bunuri investiţionale; ale administraţiilor publice şi private
pentru bunurile sociale; ale agentului economic din străinătate (exporturile
acestuia)). Oferta agregată se compune din: bunurile materiale şi serviciile
produse şi respectiv prestate într-un an; soldul pozitiv sau negativ ale acestora;
bunurile oferite de străinătate (impozitul). Decalajul absolut îşi găseşte expresie
în excedentul de masă monetară, în volumul de semne monetare în circulaţie,
care nu au acoperire în mărfuri necesare şi solicitate de populaţie, sau în
diferenţa dintre cererea absolută nominală şi cantitatea reală de mărfuri şi
servicii puse în circulaţie. Decalajul relativ se măsoară ca raport procentual
dintre mărimea absolută arătată şi masa ofertei reale de bunuri.
Indicii şi coeficienţii măsurării inflaţiei contemporane:
- indicele general al preţurilor (IGP) sau deflatorul PIB, PNB,
care este calculat prin raportarea PIB sau PNB, calculat în
preţurile curente, la PIB sau PNB, calculat în preţurile perioadei
de bază:
PIB în preturile perioadei curente
IGP  .
PIB în preturile perioadei de baza

Rata inflaţiei (Ri): Ri  ( IGP  1)  100% .

- indicele preţurilor de consum (IPC) exprimă modificarea medie
ponderată a cheltuielilor pe care o familie de talie medie din
mediul urban le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă,

204
 în concordanţă cu nivelul şi structura nevoii sociale istoriceşte
determinate:
IPC   (Q0  P1 )
,
 (Q0  P0 )
unde: Q0 – reprezintă structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia socială
în perioada de bază;
P0, P1 – preţul curent şi cel de bază.
- indicele puterii de cumpărare a banilor se determină ca raport
procentual dintre puterea de cumpărare a banilor în perioada
curentă şi puterea de cumpărare a banilor în perioada anterioară.
Din punct de vedere al ritmului mediu anual de creştere a preţurilor
deosebim următoarele forme ale inflaţiei:
1. inflaţie rampantă sau târâtoare – se caracterizează printr-o creştere
medie a preţurilor cu 3-4% anual;
2. inflaţie moderată – creşterea preţurilor între 5-10% anual;
3. inflaţie rapidă – creşterea preţurilor cu peste 10% anual, fiind însoţită
de o creştere economică lentă sau chiar de stagnare şi diminuarea
producţiei.
4. inflaţie galopantă – preţurile sporesc cu peste 15% anual;
5. hiperinflaţia – formă excesivă de inflaţie, care generează disfuncţii
grave în economia naţională cu efecte sociale negative.
În afară de inflaţia legată de majorarea preţurilor mai există:
1. inflaţie echilibrată – situaţia când concomitent cu creşterea
preţurilor are loc creşterea salariilor şi veniturilor;
2. inflaţia neechilibrată – situaţia când se petrece creşterea bruscă a
preţurilor în unele ramuri, veniturile rămânând neschimbate;
3. inflaţie anticipată – situaţia când procesele inflaţioniste sunt
prognozate de către stat;
4. inflaţie neanticipată – situaţia când procesele inflaţioniste nu sunt
prognozate de către stat şi se caracterizează prin creşterea bruscă a
preţurilor;
5. inflaţie controlată – situaţia când statul poate încetini sau accelera
ritmul de creştere a preţurilor pe termen mediu;
6. inflaţie necontrolată – când statul nu are pârghii reale pentru
corectarea inflaţiei.
O asemenea tipologie a inflaţiei a devenit în ultimul timp (după
escaladarea inflaţiei în fostele ţări socialiste) puţin reală. De aceea, în noile
condiţii, intensitatea inflaţiei trebuie corelată şi cu indicatorii de exprimare a
dinamicii macroeconomice:
- creşterea economică neinflaţionistă semnifică o inflaţie moderată
(controlată de guverne şi alţi factori de decizie macroeconomică), însoţită de
o rată de creştere relativ înaltă (rate de creştere economică este mai mare
decât cea a inflaţiei);

205
- creşterea economică inflaţionistă relevă sporul indicatorilor
macroeconomici însoţit de o rată a inflaţiei ce depăşeşte acest spor;
- stagflaţia semnifică acea situaţie din economia unei ţări care se
caracterizează prin inflaţie rapidă şi prin lipsa de creşterea economică, adesea
prin „creştere zero” şi prin recesiunea economică;
- slumpflaţia caracterizează un declin economic (o scădere a producţiei
naţionale), de pe o parte, şi o inflaţie rapidă sau chiar galopantă, pe de altă
parte;
- hiperinflaţie – când creşterea preţurilor depăşeşte 50% (trebuie să fie
analizată, de asemenea, în corelaţie cu indicatorii macroeconomici).
Consecinţele inflaţiei:
a) inflaţia influenţează negativ asupra nivelului de consum a populaţiei;
b) inflaţia agravează dezechilibrul dintre ramurile economiei naţionale;
c) inflaţia complică funcţionarea sistemului credito-financiar şi contribuie
la extinderea schimbului de barter;
d) inflaţia influenţează negativ asupra sistemului fiscal;
e) inflaţia depreciază acumulările băneşti ale populaţiei;
f) inflaţia duce la redistribuirea venitului naţional şi la diferenţierea socială
a populaţiei.
E necesar de menţionat că
inflaţia influenţează asupra ocupării 1
forţei de muncă (a populaţiei). S-a
Inflaţia

demonstrat că între inflaţie şi somaj

există o dependenţă invers Curba
proporţională, autorul fiind economistul Phillips
englez Phillips, care a propus 2
următoarea curbă (fig. 12.1). Din
fig. 12.1 se observă că la creşterea
inflaţiei şomajul se reduce, şi invers: la
Şomajul
micşorarea inflaţiei are loc creşterea
Fig. 12.1. Dependenţa şomajului
nivelului şomajului.
de inflaţie
Politicile antiinflaţioniste sunt
măsuri antihiperinflaţioniste şi urmăresc prevenirea, diminuarea şi controlul
inflaţiei, precum şi protecţia subiecţilor economici de creşterea preţurilor şi
diminuarea puterii de cumpărare a banilor.
Mijloacele de combatere a inflaţiei se înscriu, de regulă, pe traiectoria
inversă a cauzelor care au generat-o:
1. Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă.
Căile de restabilire a echilibrului cerere-ofertă pot fi găsite fie prin
reducerea excesului de cerere tensionată pentru politica de preţuri, fie prin
impulsionarea ofertei.
Susţinerea ofertei se poate realiza înlăturând cauzele care generează
scăderea producţiei:
a) crearea noilor capacităţi de producţie;
b) folosirea raţională maximală a resurselor existente;

206
 c) înlăturarea nedorinţei de angajare în muncă;
d) înlăturarea deficienţilor organizatorice;
e) punerea la timp în funcţiune a obiectelor investiţionale;
f) asigurarea unor reforme economice coerente;
g) încadrarea eficientă în structurile comerţului internaţional.
Excesul dezechilibrat de cerere poate fi temperat prin:
 „amânarea” cererii pe calea reducerii vânzărilor în rate;
 „îngheţarea”salariilor;
 încurajarea economisirii prin dobânzi majorate la depuneri şi prin
asigurarea unui climat de stabilitate economică şi politică;
 creşterea impozitelor şi taxelor directe care „subţiază” veniturile;
 reducerea cheltuielilor publice;
 ofertarea unor bunuri de folosinţă îndelungată sau de lux, care absorb
veniturile populaţiei;
 reducerea creditelor acordate firmelor;
 creşterea ratei dobânzii.
2. Măsuri contra inflaţiei prin costuri:
a) găsirea de înlocuitori la enrgie şi la materiile prime scumpe;
b) politică de salarizare fondată numai pe criterii economice;
c) distribuirea raţională a veniturilor pe categorii şi grupuri socio-
profesionale;
d) blocarea preţurilor etc.
3. Măsuri de factură monetară şi financiară:
a) deflaţia – prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii
preţurilor, precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei prin diminuarea
cantităţii de monedă în circulaţie;
b) revalorizarea – măsură prin care statul urmăreşte reîntoarcerea
monedei naţionale la cursul iniţial, mai mare;
c) devalorizarea – adaptarea egală a cursului oficial al monedei
naţionale, mai mare, la cel al pieţei, mai mic (ieftinirea exportului, stabilirea
preţurilor pe baza unor criterii care rezultă din adevăratele raporturi valorice);
d) manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii – ca formă de
existenţă a dobânzii, scontul poate fi folosit ca instrument în lupta împotriva
inflaţiei;
e) reducerea impozitelor şi taxelor indirecte – s-a constatat că reducerea
sau scutirea firmelor de povara unei fiscalităţi ridicate dă posibilitate statului să
încaseze mai mult din această sursă;
f) indexarea preţurilor – stabilirea unui raport de interdependenţă cu cel
al veniturilor şi al puterii de cumpărare;
g) reducerea deficitelor bugetare.
Politicile antiinflaţioniste cuprind şi măsuri de protecţie socială a
subiecţilor economici de creşterea preţurilor şi de diminuarea puterii de
cumpărare a banilor:
 indexarea salariilor, a pensiilor, a altor venituri;

207
  acordarea de compensări de către stat şi întreprinderi pentru angajaţi etc.
Strategiile antiinflaţioniste trebuie să fie flexibile, să formeze un sistem
unitar de măsuri care să se completeze cât mai bine.

12.4 Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale.

Nivelul şi calitatea vieţii

Orice ţară, ţinând cont de condiţiile ei economice şi sociale, elaborează

politica sa socială specifică. Politica socială a statului constă în reglarea
condiţiilor social-economice de viaţă a societăţii. Politica socială a statului
prevede: susţinerea relaţiilor normale dintre diferite grupe şi pături sociale ale
populaţiei; crearea condiţiilor de ridicare a nivelului de trai a membrilor
societăţii; acordarea garanţiilor sociale tuturor cetăţenilor în activitatea de
muncă; apărarea drepturilor civile a populaţiei. Direcţiile politicii sociale:
1) crearea condiţiilor necesare pentru majorarea veniturilor populaţiei;
2) reducerea inegalităţilor economice şi a nivelului de sărăcie în
societate;
3) asigurarea unui nivel înalt a calităţii vieţii în ţară;
4) ridicarea nivelului de trai a populaţiei;
5) asigurarea echităţii sociale în ţară;
6) exercitarea protecţiei sociale a populaţiei.
Una din direcţiile principale în politica socială a statului este majorarea
veniturilor nominale, disponibile şi reale a populaţiei. Veniturile familiale se
formează din următoarele surse:
a) veniturile de la factorii de producţie în formă de salariu, rentă şi profit;
b) veniturile băneşti de la operaţiunile financiar-creditare în formă de
dobânzi şi dividende;
c) veniturile obţinute din conturile programelor sociale în formă de
pensii, indemnizaţii, ajutoare etc. Inegalitatea veniturilor inevitabil
duce la apariţia sărăciei. Criteriile sărăciei: nivelul scăzut de venituri
a familiei (mai jos de coşul de consum; numărul mare de membri ai
familiei inapţi de muncă (copii, bolnavi, bătrâni)); minimul mijloacelor
de existenţă în ţară la etapa dată (nivelul coşului de consum).
Calitatea vieţii reprezintă ansamblu condiţiilor naturale, tehnice,
economice, politice, culturale, etice care asigură integritatea biologică, socială şi
spirituală a fiinţei umane. Principalele componente ale calităţii vieţii sunt:
1) calitatea mediului ambiant;
2) starea demografică;
3) calitatea condiţiilor de muncă;
4) mărimea şi structura veniturilor populaţiei;
5) accesul la instruire, educaţie, cultură, sport;
6) mediul social-politic din ţară;
7) starea de sănătate a populaţiei;

208
 8) existenţa timpului liber pentru recuperarea fizică şi intelectuală a forţei
de muncă;
9) existenţa programelor sociale de protecţie a populaţiei.
Calitatea vieţii este influenţată de următorii factori: calitatea solului şi
subsolului; progresul tehnico-ştiinţific şi economic; mărimea, structura şi
dinamica avuţiei naţionale şi a venitului naţional; starea mediului ambiant;
gradul de acces la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Principala componentă a calităţii vieţii o constituie nivelul de trai a
populaţiei. Indicatorii nivelului de trai: durata medie a vieţii; rata mortalităţii;
starea de sănătate a populaţiei; nivelul de instruire a populaţiei; rata
analfabetismului; gradul de ocupare a forţei de muncă şi rata şomajului;
condiţiile, spaţiul locativ şi confortul locuinţei; numărul mediu al orelor de
muncă pe zi şi săptămână; durata timpului de transport la locul de muncă;
concedii anuale plătite; timpul liber şi modul de utilizare a lui; nivelul, structura
şi dinamica consumului de bunuri materiale şi coşul de consum; nivelul şi
dinamica venitului; nivelul şi evoluţia preţurilor; nivelul sărăciei; poluarea
aerului, solului, apei; nivelul zgomotului ş.a.

Concepte-cheie

 echilibrul economic general  deflaţia

 echilibrul economic static
 echilibrul economic dinamic
 echilibrul microeconomic
 echilibrul mezoeconomic
 echilibrul macroeconomic
 echilibrul economic valoric
 echilibrul resurselor de
muncă
 dezechilibrul economic
 şomajul
 rata şomajului
 şomajul fricţional
 şomajul structural
 şomajul conjunctural
 şomajul tehnologic
 şomajul voluntar
 şomajul involuntar
 şomajul de discontinuitate
 şomajul sezonier
 şomajul parţial
 inflaţia rampantă
 inflaţia moderată
 inflaţia rapidă
 inflaţia galopantă
 hiperinflaţia
 inflaţia echilibrată
 inflaţia neechilibrată
 inflaţia anticipată
 inflaţia neanticipată
 inflaţia controlată
 inflaţia necontrolată
 creşterea economică neinflaţionistă
 creşterea economică inflaţionistă
 stagflaţia
 slumpflaţia
 curba Phillips
 politicile antiinflaţioniste
 politica socială
 calitatea vieţii

209
  politicile antişomaj  nivelul de trai
 inflaţia

Rezumat

1. Echilibrul economic exprimă starea spre care tinde piaţa bunurilor

economice, monetară, a capitalului şi a muncii, piaţa naţională în ansamblul
ei, concretizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei agregate, în
diferitele lor componente, abaterile dintre ele încadrându-se în limite
considerate normale, nesemnificative pentru producerea de dezechilibre.
2. Starea de echilibru economic este o expresie a compatibilităţii deciziilor luate
de agenţii economici producători şi, respectiv, consumatori caracterizate prin
compensarea reciprocă a forţelor care se intercondiţionează. În condiţiile
mişcării reale a vieţii economice, echilibrul economic, indiferent de forma de
manifestare şi nivelurile de referinţă apare ca o tendinţă şi are caracter
dinamic.
3. Formele de manifestare a echilibrului economic sunt următoarele: echilibrul
micro, mezo şi macroeconomic; echilibrul parţial şi total; echilibrul
economic material, valoric şi resurselor de muncă.
4. Inflaţia, şomajul, crizele economice etc. Sunt forme ale dezechilibrului
economic care, în anumite limite, sunt considerate normale, iar dincolo de
ratele lor naturale devin anormale, de nedorit.
5. Ocuparea forţei de muncă şi şomajul exprimă modul de funcţionare a pieţei
muncii într-o perioadă sau la un moment dat. Şomajul este o stare negativă a
populaţiei active disponibile, care nu găseşte locuri de muncă, din cauza
dereglării relaţiei dintre dezvoltarea economiei, ca sursă a cererii de muncă şi
evoluţia populaţiei, ca sursă a ofertei de muncă. În condiţiile contemporane,
şomajul este considerat ca un dezechilibru al pieţei muncii, adică
dezechilibrul între cererea şi oferta agregată de muncă.
6. Măsurarea şomajului este o problemă de estimare a proporţiilor, structurii,
intensităţii şi duratei lui. În toate ţările cu economie cu piaţă concurenţială
funcţionează instituţii specializate şi sunt aplicate modalităţile specifice de
înregistrare a şomajului, sub multiplele sale caracteristici. Principalele
caracteristici ale şomajului sunt: nivelul, mărimea sau proporţia la un
moment dat; intensitatea sau tăria de manifestare; durata medie; structura sau
componenţa. Nivelul şomajului se măsoară în expresie absolută, ca număr al
şomerilor şi în expresie relativă, ca rată a şomajului. În acest sens, se pot
sesiza fie o tendinţă de subevaluare a şomajului, fie o supraevaluare a
şomajului, în funcţie de diverse interese, concretizate în decizii economice,
sociale, politice.
210
7. Cauzele, formele şi costurile sociale ale şomajului depind de statutul
economico-social, atât al celor care angajează forţa de muncă, cât şi al celor
care oferă forţa de muncă, în codiţiile pieţei concurenţiale. Cauzele şomajului
se concretizează prin schimbările în domeniul cererii şi al ofertei de muncă.
Formele şomajului sunt diverse şi sunt în dependenţă de schimbările
înregistrate în oferta şi cererea de muncă: şomaj voluntar, şomaj involuntar,
şomaj conjunctural, şomaj structural, şomaj tehnologic, şomaj sezonier,
şomaj de discontinuitate, şomaj flotant, şomaj latent, şomaj speculativ, şomaj
stagnat, şomaj imaginar. Costul şomajului se apreciază la nivelul persoanelor
şi grupurile de persoane afectate de şomaj, ca şi la nivelul economiei şi
societăţii. Pentru aprecierea cât mai bună a efectelor şi costurilor şomajului
este util să avem în vedere şi legea Okun.
8. În vederea atenuării consecinţelor şomajului şi diminuării acestuia se
elaborează un ansamblu de măsuri luate de către societate şi agenţii
economici, numite politici antişomaj. Aceste politici pot fi: politici care
privesc nemijlocit şomerii, politici referitoare la populaţia ocupată şi alte
politici.
9. Inflaţia reprezintă un dezechilibru monetar-material, care exprimă existenţa
în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce
duce la creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor şi deprecierea banilor.
10.Există mai mulţi indicatori de evaluare a inflaţiei, printre care cei mai
principali sunt: indicele general al preţurilor (deflatorul PNB sau PIB),
indicele preţurilor de consum şi indicele puterii de cumpărare a banilor.
11.Din punct de vedere al intensităţii procesului inflaţionist, deosebim inflaţie
rampantă sau târâtoare (creşterea preţurilor cu 3 – 4% anual), inflaţie
moderată (creşterea preţurilor între 5 – 10% anual), inflaţie rapidă (creşterea
preţurilor cu peste 10% anual), inflaţie galopantă (creşterea preţurilor peste
15% anual) şi hiperinflaţie (forma excesivă de inflaţie). Din perspectiva
proceselor care o declanşează nemijlocit, inflaţia este tipologizată în inflaţie
prin monedă, inflaţie prin cerere, inflaţie prin ofertă şi inflaţie structurală. În
afară de inflaţia legată de majorarea preţurilor mai există inflaţie echilibrată,
neechilibrată, anticipată, neanticipată, controlată şi necontrolată. Dacă luăm
în consideraţie indicatorii de exprimare a dinamicii macroeconomice există
creştere economică neinflaţionistă, creştere economică inflaţionistă, stagflaţie
(inflaţie deschisă şi stagnare PIB), slumpflaţie (hiperflaţie şi reducerea
drastică a PIB real) şi hiperinflaţie (creşterea preţurilor depăşeşete 50%).
12.Politicile antiinflaţioniste sunt măsuri antihiperinflaţioniste şi urmăresc
prevenirea, diminuarea şi controlul inflaţiei, precum şi protecţia subiecţilor
economici de creşterea preţurilor şi diminuarea puterii de cumpărare a
banilor.În ultima instanţă, definitorii pentru reducerea inflaţiei sunt măsurile
de politică economică şi folosirea unor pârghii economico-financiare care să
asigure creşterea productivităţii factorilor de producţie şi reducerea costurilor

211
 unitare, sau obţinerea unui ritm de creştere a productivităţii celui de creştere
a costurilor (ca urmare a inflaţiei importate).
13.De politica socială (reglarea condiţiilor social-economice de viaţă a
societăţii) a statului depinde calitatea vieţii şi nivelul de trai al populaţiei.
Calitatea vieţii reprezintă ansamblu condiţiilor naturale, tehnice, economice,
politice, culturale, etice care asigură integritatea biologică, socială şi
spirituală a fiinţei umane, principala componentă a căreia este nivelul de trai
a populaţiei.

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi noţiunea de echilibrul economic general.

2. Concretizaţi, comparativ, echilibrul şi dezechilibrul economic general.
3. Caracterizaţi formele de manifestare a echilibrului economic.
4. Evidenţiaţi condiţiile de echilibru pe diferitele pieţe.
5. Ce înseamnă ocuparea forţei de muncă?
6. Explicaţi comparativ formele şomajului.
7. Care sunt caracteristicile şomajului?
8. Cum se determină rata şomajului şi ce semnifică ea?
9. Explicaţi cauzele şomajului şi ce reprezintă costul şomajului.
10.Ce reprezintă legea Okun?
11.Ce înseamnă politici antişomaj şi care este scopul lor?
12.Caracterizaţi inflaţia ca fenomen macroeconomic.
13.Evidenţiaţi principalele cauze şi forme ale inflaţiei.
14.Ce reprezintă curba Phillips?
15.Caracterizaţi consecinţele inflaţiei şi principalele politici antiinflaţioniste.
16.Ce reprezintă politica socială a populaţiei şi care sunt direcţiile ei?
17.Ce diferenţă este între venitul nominal şi cel disponibil?
18.Definiţi calitatea vieţii şi nivelul de trai şi factorii care-i determină.

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, 1997, p. 297 – 311, 401 –

415, 439 – 466.
 Economie. Ediţia a V-ea. Bucureşti: Editura Economică, 2000, p. 333 –
354.
 Intoducere în economia politică modernă. Polirom, 2002, p. 533 – 570.
 A.Cojuhari, V.Umaneţ. Bazele teoriei economice. Chişinău, 1993, p. 54 –
58, 111 – 116.
 D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu. Economie: Ediţia a 2-a. Manual
universitar. Bucureşti: Editura Economică, 2001, p. 489 – 502, 581 – 595,
603 – 623.
 M. Grosu. Economie politică. Chişinău, Evrica 2001, p. 122 – 133.

212
 Tema 13
Economia în tranziţie şi reforma economică în Republica Moldova
Planul temei
1. Necesitatea şi modelele de tranziţie la economia de piaţă.
2. Direcţiile reformei economice în Republica Moldova.
3. Reforma agrară şi modificarea relaţiilor agrare.

Scopul temei: cunoaşterea studenţilor cu problemele şi modelele de

tranziţie la economia de piaţă şi direcţiile reformei economice din Republica
Moldova.

Obiectivele temei
 analiza factorilor care necesită tranziţia de la economia de comandă la
economia de piaţă;
 evidenţierea greutăţilor şi greşelilor cu care se confruntă Republica
Moldova în procesul de tranziţie la economia de piaţă;
 analiza modelelor de tranziţie la economia de piaţă;
 evidenţierea scopului reformei economice din Republica Moldova;
 analiza direcţiilor principale ale reformei economice în Republica
Moldova;
 evidenţierea particularităţilor privatizării în Republica Moldova;
 necesitatea reformei agrare în Republica Moldova;
 analiza principiilor şi direcţiilor reformei agrare în Republica Moldova.

13.1. Necesitatea şi modelele de tranziţie la economia de piaţă

Tranziţia de la economia supercentralizată de comandă la economia de

piaţă constituie un proces complex şi dificil, ce se caracterizează prin profunde
schimbări în toate domeniile economiei naţionale şi ale vieţii sociale.
Tranziţia la economia de piaţă este condiţionată de următorii factori:
1. De necesitatea abandonării sistemului neeficient şi falimentar al
economiei centralizate de comandă, care era însoţit de dezechilibre
economice şi de un nivel relativ jos de trai.
2. De necesitatea creării unui sistem economic nou, care va da
posibilitatea: de a echilibra economia naţională; de a orienta producţia
spre cerinţele consumatorului şi ridicării nivelului de trai a populaţiei; de
a asigura libertatea economică a producătorilor; de a crea condiţii
favorabile pentru o muncă creatoare şi de înaltă productivitate; de a crea
condiţii de aplicare largă a tehnicii şi tehnologiilor noi; de a integra
economia ţării în cadrul economiei mondiale.
3. De necesitatea ieşirii ţării din profunda criză social-economică, care a
cuprins toate ramurile şi domeniile de activitate şi a adus la: scăderea
bruscă a volumului produsului intern brut; reducerea substanţială a
 volumului producţiei industriale şi agricole; diminuarea investiţiilor de
capital; scăderea bruscă a nivelului de trai şi divizarea societăţii în
bogaţi şi săraci. Pentru a înlătura aceste fenomene negative ale crizei a
fost necesar de: restructurat economia naţională în conformitate cu
cerinţele pieţei; de stimulat activitatea producătorilor autohtoni prin
reducerea impozitelor directe şi indirecte; atras investiţii străine în
sectoarele de producţie; lărgit cooperarea economică cu ţările economic
dezvoltate; ameliorat situaţia social-politică din ţară.
4. De necesitatea înlăturării greşelilor comise în perioada de tranziţie,
care au contribuit la diminuarea potenţialului economic. În Republica
Moldova printre greşelile comise pot fi menţionate: a) lipsa unei
concepţii argumentate ştiinţific de tranziţie la economia de piaţă. În toţi
anii de tranziţie a dominat principiul de „încercări şi căutări”, fără a ţine
cont de specificul ţării, ce au adus la spontanitate în economie şi la o
scădere considerabilă a producţiei; b) înlăturarea statului de la metodele
active de reglare a vieţei economice. A fost lichidat sistemul centralizat
de planificare şi aprovizionare a întreprinderilor fără a introduce metode
noi de reglare, cum ar fi planificarea indicativă; c) liberalizarea
preţurilor înainte de a înfăptui privatizarea şi lipsa de control asupra
procesului de majorare a preţurilor; d) înfăptuirea privatizării nelegitime
prin sistemul de arendă şi răscumpărare; e) aplicarea unei politici fiscale
neargumentate care stimula activitatea economică şi micul business;
f) aplicarea unei politici neargumentate în domeniul investiţiilor de
capital, ceea ce a adus la stoparea construcţiilor industriale şi a
locuinţelor; g) aplicarea faţă de sfera socială a politicii de „restanţă” în
domeniul finanţării ce a condus la destrămarea sistemului de
învăţământ; culturii şi ocrotirii sănătăţii; h) admiterea unor greşeli în
activitatea economică externă (acordarea licenţelor nemotivate pentru
export – import, aplicarea tarifelor vamale înalte la exportul de mărfuri);
l) aplicarea unei politici nejustificate în domeniul protecţiei sociale a
populaţiei (în domeniul de indexare a veniturilor, în domeniul de
protejare a păturilor vulnerabile, în distribuirea ajutorului social, de
binefacere şi umanitar). Greşelile susmenţionate au contribuit în mare
măsură la încetinirea procesului de creştere economică şi la durata
fazelor de recesiune economică în republică.
Durata de tranziţie de la economia centralizată de comandă la economia
de piaţă nu este identică pentru toate ţările, ci depinde de condiţiile social-
economice specifice fiecărei ţări. Însă există probleme comune care cer
rezolvare pentru orice ţară aflată în tranziţie. Procesul de tranziţie la economia
de piaţă include patru etape1:
Prima etapă cuprinde stabilizarea macroeconomică internă şi externă.
Această etapă implică întărirea politicilor fiscale şi de credit şi redresarea
dezechilibrelor din sistemul monetar.
1
Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, p. 513.
 A doua etapă este marcată de introducerea pieţelor competitive şi de
prezenţa reformei preţurilor care însoţesc aceste pieţe. Reforma preţurilor
implică în mod tipic scăparea lor de sub controlul de stat şi extinderea pieţelor
pentru bunuri şi servicii care în schimb necesită o restructurare şi o
demonopolizare a comerţului şi a schimbului de mărfuri. La această etapă se
cere: crearea pieţei muncii; pieţei financiare; reforma comerţului internaţional;
crearea mediului concurenţial.
A treia etapă o constituie reforma întreprinderilor şi restructurarea
activităţilor subordonate ei. La această etapă se prevede modificarea relaţiilor de
proprietate în baza privatizării, extinderea proprietăţii private şi funcţionarea
pluralismului formelor de proprietate şi gospodărie.
A patra etapă prevede măsuri de reorientare a rolului statului în
activitatea economică. Rolul statului se va evidenţia în: reglarea masei monetare
prin intermediul băncii naţionale; stabilirea taxelor şi impozitelor;
dimensionarea cheltuielilor bugetare; reorientarea sistemului de securitate
socială; aplicarea măsurilor antiinflaţioniste, anticiclice şi antişomaj.
În practica mondială nu există modele aprobate de tranziţie de la
economia de comandă centralizată la economia de piaţă. În literatura de
specialitate sunt analizate diferite căi şi modele de tranziţie la economia de piaţă.
Vom analiza unele din modelele de tranziţie la economia de piaţă experimentate
în unele ţări exsocialiste.
Modelul tranziţiei rapide sau „terapia de şoc”, autorul căruia este
economistul polonez L. Baliţerovici. Acest model prevede: a) transformări
radicale, complexe şi rapide în organizarea, conducerea şi instituirea
mecanismelor economice şi sociale; b) „îngheţarea” (stoparea) creşterii salariilor
şi a veniturilor băneşti ale populaţiei; c) liberalizarea preţurilor; d) trecerea
rapidă la convertibilitatea monedei naţionale; e) majorarea considerabilă a ratei
dobânzii pentru credit; f) privatizarea accelerată a întreprinderilor de stat.
„Terapia de şoc” din Polonia la prima etapă a avut consecinţe negative:
volumul de producţie a scăzut cu 40%; numărul de şomeri a crescut până la
2 mln.; s–a micşorat substanţial nivelul de trai a populaţiei în urma sporirii
preţurilor la mărfuri şi servicii. La următoarele etape de tranziţie acest model a
contribuit la: stabilizarea economiei; apariţia echilibrului dintre cererea şi oferta
de mărfuri şi servicii; lichidarea deficitului multor mărfuri industriale şi de
consum; reducerea ratei inflaţiei şi a şomajului.
Modelul „tranziţia paşilor mărunţi”, care prevede unele transformări
treptate, mai puţin radicale: decentralizarea dirijării economice şi extinderea
autonomiei unităţilor economice şi transferarea lor la sistemul de autogestiune
deplină; dezvoltarea întreprinderilor private în sfera serviciilor şi industriei mici;
darea în arendă a pământului.
Modelul de „tranziţie graduală”. Acest model prevede: aplicarea în
termen de 2-3 ani a mecanismelor economice şi juridice specifice economiei de
piaţă; asigurarea protecţiei sociale a populaţiei.
Modelul de tranziţie a „celor două sectoare” de activitate. Acest model
prevede crearea unui sistem de economie în care concomitent vor funcţiona
două mecanisme economice: primul va cuprinde sectorul public, bazat pe
planificarea centralizată şi pe preţuri fixate de stat, iar al doilea va cuprinde
sectorul privat bazat pe relaţii de piaţă. Aceste două sectoare în perspectivă se
vor contopi într-un singur sector – economie mixtă. Acest model a fost
experimentat în Iugoslavia, care în consecinţă a adus la dezechilibre economice
şi la destrămarea statului iugoslav.
Republica Moldova nu dispune de un model argumentat de tranziţie la
economia de piaţă, ci aplică diferite elemente din alte modele şi experienţa
avansată a ţărilor, care au obţinut rezultate majore în acest proces complicat de
tranziţie.

13.2. Direcţiile reformei economice în Republica Moldova

Scopul principal al reformei economice prevede următoarele realizări:

 crearea unui sistem economic nou bazat pe principii democrate şi
relaţii de piaţă;
 restructurarea economiei naţionale în conformitate cu cerinţele
economiei de piaţă;
 asigurarea libertăţilor economice producătorilor şi consumatorilor;
 reformarea relaţiilor de proprietate şi gospodărire;
 ridicarea substanţială a nivelului de trai al populaţiei.
Reforma economică în Republica Moldova a început în anul 1990 în baza
Concepţiei de tranziţie la economia de piaţă şi se prelungeşte până în prezent.
Principalele direcţii de realizare a reformei economice în Republica
Moldova sunt:
1. Crearea cadrului legislativ şi normativ a reformei economice, care
va asigura tranziţia la economia de piaţă. Aceasta cere adoptarea de
către Parlament a unui set de legi şi acte normative, care vor
contribui la înfăptuirea reformei economice şi funcţionarea normală a
agenţilor economici.
2. Stabilizarea macroeconomică şi relansarea economiei naţionale,
care poate fi asigurată prin: elaborarea şi promovarea unor programe
de stabilizare macroeconomică; oprirea declinului economic;
reducerea deficitului bugetar; reducerea subvenţiilor publice;
stoparea creşterii şomajului; protejarea pieţei interne; stabilirea unui
control sever asupra bugetelor publice, masei monetare şi proceselor
inflaţioniste. Efectele stabilizării macroeconomice asupra producţiei
şi ocupării forţei de muncă depind într-o mare măsură de
flexibilitatea şi capacitatea de adaptare a ofertei la cerere.
3. Restructurarea şi modernizarea economiei naţionale, care
prevede: restructurarea proprietăţii de stat şi crearea pluralismului
formelor de proprietate în toate sectoarele economiei naţionale;
retehnologizarea şi modernizarea aparatului de producţie;
restructurarea sectorului agricol şi aplicarea diferitor forme de
 gospodărire; restructurarea transporturilor şi telecomunicaţiilor;
restructurarea activităţii economice externe etc.
4. Privatizarea, care reprezintă un proces de înstrăinare a bunurilor
statului în proprietatea cetăţenilor şi asociaţiilor lor. Privatizarea nu
trebuie însă percepută ca un scop în sine, ci ca o componentă
substanţială a reformei economice în ansamblu. În Republica
Moldova procesul de privatizare în masă a fost exercitat în baza
următoarelor principii:
- asigurarea protecţiei sociale a populaţiei în procesul de privatizare;
- luarea în considerare a părerii colectivului de muncă al obiectului
supus privatizării (20% din acţiunile nominale sunt distribuite
colectivului întreprinderii);
- egalitatea drepturilor cetăţenilor la primirea unei cote din bunurile
statului, ce urmează a fi privatizate;
- înstrăinarea bunurilor statului atât contra plată, cât şi în mod gratuit;
- asigurarea publicităţii largi şi a unui înalt grad de informare a
populaţiei asupra procesului de privatizare.
Principalele mijloace (surse) ale privatizării în Republica Moldova au
fost:
- bonurile patrimoniale, care au fost realizate astfel: 59% au fost
alocate în fondurile investiţionale şi companiile de trast, 9% - în
acţiunile întreprinderilor, 8% - în privatizarea fondului locativ, 3% -
au fost vândute, iar 12% n-au fost utilizate;
- mijloacele băneşti ale populaţiei şi agenţilor economici;
- valuta străină a investitorilor străini.
Privatizarea în Republica Moldova s-a realizat în următoarele forme:
- înstrăinarea proprietăţii de stat prin sistemul de concurs;
- înstrăinarea proprietăţii de stat prin licitaţie (aucţion);
- înstrăinarea proprietăţii de stat prin vânzare la licitaţie a acţiunilor
întreprinderilor supuse privatizării;
- înstrăinarea proprietăţii de stat prin înscrierea la acţiuni a
întreprinderilor supuse privatizării. În Republica Moldova
privatizarea prin înscrierea la acţiuni a fost principala formă de
înstrăinare a proprietăţii de stat.
Privatizarea în Republica Moldova s-a efectuat în două etape: prima –
privatizarea în baza bonurilor patrimoniale, care s-a încheiat în noiembrie 1995;
a doua – privatizarea contra bani şi valută, care continuă până în prezent în baza
programelor de privatizare.
5. Demonopolizarea, care parcurge în baza privatizării întreprinderilor
mari monopoliste şi divizarea lor în subdiviziuni concurenţiale. În
anul 2002 în Republica Moldova funcţionau circa 80 întreprinderi
monopoliste, activitatea cărora este reglată de către stat, în special
reglarea preţurilor la mărfuri şi servicii. În conformitate cu legislaţia
în vigoare, în Republica Moldova se interzice crearea întreprinderilor
 mari monopoliste sau încheierea unor acorduri ilegale, care ar
conduce la monoplizarea producţiei sau a pieţei de desfacere, şi care
ar limita mediul concurenţial.
6. Reformarea sistemului credito – financiar, care prevede:
reorganizarea în anul 1991 a Băncii de Stat în Banca Naţională a
Moldovei; crearea băncilor comerciale (în anul 2002 funcţionau
20 de bănci comerciale); comercializarea creditului (determinarea
ratei dobânzii la licitaţie); introducerea unităţii monetare naţionale
(leul moldovenesc a fost introdus în circulaţie la 29 noiembrie 1993)
şi asigurarea convertibilităţii ei interne; crearea companiilor de
asigurare (în anul 2002 funcţionau circa 40 companii).
7. Restructurarea activităţii economice externe, crearea condiţiilor
favorabile de investire a capitalului străin în economia naţională;
lărgirea drepturilor agenţilor economici în relaţiile export – import de
mărfuri şi servicii; crearea întreprinderilor mixte cu participarea
capitalului străin (în anul 2002 în Republica Moldova funcţionau
1703 unităţi); stimularea exportului de mărfuri tradiţionale.
8. Atragerea capitalului străin în înfăptuirea reformei economice.
Actuala economie de piaţă nu poate fi concepută fără ajutorul
financiar internaţional. Finanţările externe sunt necesare pentru a
asigura rezervele valutare, pentru a armoniza impactul stabilizării pe
termen scurt şi a facilita dezvoltarea infrastructurii. Ţările dezvoltate
pot contribui la realizarea reformei economice pe următoarele căi1:
a) îmbunătăţirea accesului la pieţe, care este de o importanţă vitală
pentru a asigura o creştere rapidă. Foarte important este ca ţările
industrializate să-şi deschidă pieţele şi pentru produsele exportate din
Moldova; b) asigurarea sau facilitarea de asistenţă tehnică. Nevoile
ţărilor în curs de restructurare, la care se referă şi Republica
Moldova, sunt foarte mari, având în vedere gradul înalt de pregătire
al forţei de muncă şi numărul ridicat al populaţiei calificate, o
asistenţă tehnică bine orientată şi intensivă, poate da roade relativ
repede. Foarte utilă este şi asistenţa directă, la nivel de întreprindere
orientată spre nevoile diferenţiate ale unităţii economice; c) oferta de
asistenţă financiară. Crucial pentru Republica Moldova ar fi accesul
permanent la capitalul străin, în vederea finanţării proceselor de
reformare a economiei naţionale în perioada de tranziţie la economia
de piaţă; d) perfecţionarea metodelor de coordonare a asistenţei,
deoarece eforturile actuale de acordare a asistenţei sunt, de cele mai
multe ori, ineficient coordonate, ceea ce impune o perfecţionare a
metodelor practice de coordonare a asistenţei (financiare, tehnice,
economice, de management etc.).
Realizarea direcţiilor sus-menţionate ale reformei economice din
Republica Moldova presupune anumite costuri sociale. Experienţa ţărilor aflate
1
Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, p. 516.
în tranziţie, inclusiv experienţa ţării noastre, ne mărturisesc clar de existenţa
unui impact social puternic asupra majorităţii populaţiei, demonstrând că, cel
puţin pe termen scurt, costurile sociale sunt ridicate. Aceste costuri sociale se
manifestă în scăderea nivelului de viaţă a unei pături considerabile a populaţiei,
creşterea dimensiunilor sărăciei, şomajului etc. Costurile sociale obiective sunt
determinate de: costurile macrostabilizării; costurile pentru susţinerea datoriilor
externe; costurile sociale produse de erorile de politică economică determinate
de strategiile partidelor aflate la guvernare şi incompetenţa factorilor de decizie.

13.3. Reforma agrară şi modificarea relaţiilor agrare

Una din direcţiile principale ale reformei economice este reforma

agrară. Reforma agrară din Republica Moldova are următoarele scopuri:
- schimbarea radicală a relaţiilor economice, organizaţionale şi
juridice în sectorul agrar, dezvoltarea diferitor forme de proprietate
şi gospodărire;
- ridicarea eficienţei producţiei agricole şi îndestularea cerinţelor
populaţiei în produse alimentare şi industria în materii prime.
Eficienţa economică a sectorului agrar în Republica Moldova este
relativ scăzut: productivitatea muncii rămâne în urmă de la nivelul
S.U.A. aproximativ de 5 ori;
- asigurarea protecţiei sociale a ţăranimii;
- păstrarea echilibrului ecologic;
- dezvoltarea infrastructurii sociale la sate şi apropierea ei de
normativele ştiinţific argumentate.
Reforma economică în Republica Moldova trece prin două etape: prima
etapă cuprinde anii 1992 – 1993. La această etapă fiecare familie a primit gratuit
pământ câte 10 ari la locuitor, dar nu mai mult de 75 ari la familie; a doua etapă
cuprinde perioada anilor 1994 – 2001. La această etapă are loc: reformarea
colhozurilor şi sovhozurilor în societăţi pe acţiuni şi alte forme de gospodărire;
împroprietărirea ţăranilor cu terenuri agricole; determinarea cotei ţăranilor în
patrimoniul gospodăriilor colective; formarea gospodăriilor ţărăneşti (fermieri);
transformarea pământului în marfă (în obiect de vânzare – cumpărare).
Reforma agrară în Republica Moldova a fost exercitată în baza
următoarelor principii:
- pământul trebuie atribuit celora, care-l prelucrează;
- dezvoltarea egală a tuturor formelor de proprietate şi gospodărire;
- activitatea economică liberă a producătorilor pe baza relaţiilor de
piaţă;
- păstrarea şi ridicarea fertilităţii solului, ca bogăţie naţională
principală a ţării;
- dezvoltarea socială a satului.
În procesul reformei agrare în Republica Moldova au fost aplicate
următoarele mecanisme:
 - anularea actelor primite anterior cu privire la darea în posesiune
veşnică colhozurilor şi sovhozurilor a terenurilor; inventarierea
fondului funciar al republicii, stabilirea hotarelor dintre gospodării;
- determinarea terenurilor supuse privatizării şi a celor ce vor rămâne
în proprietatea de stat;
- transferarea în competenţa organelor de administrare publică locală
a funcţiilor de repartizare a terenurilor proprietăţii de stat pe
teritoriul respectiv;
- determinarea terenului minim garantat de care poate dispune gratuit
orice cetăţean al Republicii Moldova: în oraşe – 0,04-0,07 ha; la
sate – 0,12-0,20ha. Acest teren devine proprietate privată, care
poate fi vândută, moştenită, dăruită etc.
Reforma agrară în Republica Moldova s-a desfăşurat în următoarele
direcţii:
 demonopolizarea proprietăţii de stat asupra pământului şi
reformarea relaţiilor de proprietate în sectorul agrar,
transformarea pământului în obiect de cumpărare – vânzare;
 constituirea relaţiilor de piaţă în sectorul agroindustrial:
dezvoltarea concurenţei între agenţii economici din sectorul
agroindustrial; formarea burselor de produse agricole; crearea
întreprinderilor specializate de deservire tehnică a agriculturii;
stabilirea relaţiilor financiare echitabile dintre producătorii din
sectorul agrar şi cel industrial; crearea băncilor comerciale
agricole;
 atragerea capitalului străin în ramurile complexului agroindustrial;
 crearea companiilor publice şi private cu privire la asigurarea
producătorilor agricoli de la diferite calamităţi naturale (secetă,
inundaţii, furtuni, alunecări etc.);
 dezvoltarea infrastructurii sociale la sat (reţeaua de şcoli, grădiniţe
de copii, spitale, instituţii culturale etc.).
Principalele rezultate ale reformei agrare în Republica Moldova constau
în următoarele1:
1. Conform situaţiei la 1 ianuarie 2003, de la începutul reformei agrare au
primit în natură sectoare de pământ în proprietate privată pentru
organizarea gospodăriilor ţărăneşti (de fermier) peste 617 mii
persoane. Suprafaţa terenurilor atribuite în contul cotelor de teren
echivalent de la începutul procesului de privatizare constituie 836 mii
ha.
2. Conform datelor statistice la 1 ianuarie 2003, din numărul cetăţenilor
cărora le-au fost atribuite sectoare de pământ în contul cotelor de teren
echivalent, peste 354 mii persoane (57% din toate) au format şi
înregistrat peste 268 mii gospodării ţărăneşti (de fermier). Suprafaţa
terenurilor agricole în folosinţa gospodăriilor ţărăneşti (de fermier)
1
Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 12.
 constituie peste 520 mii ha. Suprafaţa medie pe republică a terenurilor
în folosinţa gospodăriilor ţărăneşti (de fermier) atribuite în contul
cotelor de teren echivalent constituie 1,93 ha, din care: 1,64 ha – teren
arabil, 0,14 ha – livezi şi 0,15 ha – vii.
3. Circa 263 mii cetăţeni din cei căror le-au fost atribuite separat sectoare
de teren (43% din numărul total) până la sfârşitul anului 2003 nu şi-au
înregistrat în modul stabilit gospodăria lor agricolă, prelucrând
pământul individual sau transmiţându-l în folosinţa temporară altor
deţinători de terenuri (gospodăriilor agricole sau întreprinderilor cu
activitate auxiliară agricolă). În proprietatea acestor persoane se află
peste 316 mii ha terenuri agricole. Din persoanele sus numite 93 mii
(35%) au transmis sectoarele de teren în folosinţă altor persoane fizice
sau juridice.
4. De la începutul reformei agrare, peste 430 mii persoane – posesori ai
titlurilor de deţinători de teren (cărora nu le-au fost atribuite sectoare
de teren în natură în mod individual) au transmis în folosinţa altor
persoane juridice sau fizice peste 686 mii ha. Aceste terenuri au fost
transmise în folosinţă la 1252 formaţiuni, din care 365 – gospodării
ţărăneşti (de fermier) şi 744 – societăţi cu răspundere limitată.
Reforma agrară din Republica Moldova, pe lângă laturile pozitive, a avut
şi unele consecinţe negative: unităţile agricole în mersul reformei n-au fost
asigurate suficient cu tehnică performantă, tehnologii avansate, cu carburanţi
necesari, ceea ce a adus la neprelucrarea unor terenuri de pământ şi la scăderea
eficienţei economice în sectorul agrar; în lipsa unei bănci agrare specializate,
producătorii agricoli nu s-au bucurat de credite preferenţiale necesare producţiei
agricole; agravată a rămas şi problema comercializării producţiei agricole atât pe
piaţa internă, cât şi pe cea externă; reforma agrară n-a condus la îmbunătăţirea
infrastructurii de producţie şi sociale; politica agrară a statului s-a dovedit a fi
insuficientă. Privită în ansamblu, reforma agrară n-a contribuit la ridicarea
nivelului de trai a populaţiei rurale, ci a accelerat procesul de emigrare a forţei
de muncă din acest sector de activitate.

Concepte-cheie

 tranziţia la economia de piaţă privatizarea

 modelul „terapie de şoc” bonul patrimonial
 modelul „tranziţia paşilor mărunţi”  licitaţia
 modelul „tranziţie graduală” privatizarea prin concurs
 modelul „tranziţia celor 2 sectoare” privatizarea prin înscriere la acţiuni
 reforma economică demonopoizarea
 stabilizarea macroeconomică costurile sociale
 modernizarea economică  reforma agrară
 restructurarea economică gospodăria ţărănească (de fermier)
 Rezumat

1. Necesitatea tranziţiei de la economia de comandă centralizată la economia de

piaţă a fost condiţionată de următorii factori: necesitatea abandonării
sistemului ineficient al economiei de comandă; de oportunitatea creării unui
sistem economic nou bazat pe relaţiile economiei de piaţă; de necesitatea
ieşirii ţării din profunda criză social-economică.
2. Tranziţia la economia de piaţă cuprinde 4 etape: prima – stabilizarea
macroeconomică; a doua – constituirea pieţelor competitive şi liberalizarea
preţurilor; a treia – schimbarea relaţiilor de proprietate în baza privatizării; a
patra – reorientarea rolului statului în activitatea economică.
3. În procesul de tranziţie la economia de piaţă pot fi aplicate mai multe
modele, principalele fiind: „terapia de şoc”, „tranziţia paşilor mărunţi”,
„tranziţie graduală”, tranziţia „celor două sectoare”.
4. Scopul principal al reformei economice este: crearea unui sistem economic
nou bazat pe principii democratice; restructurarea economiei naţionale în
conformitate cu cerinţele pieţei; asigurarea libertăţilor economice
producătorilor şi consumatorilor; reformarea relaţiilor de proprietate şi de
gospodărire; ridicarea nivelului de trai a populaţiei.
5. Principalele direcţii ale reformei economice din Republica Moldova sunt:
crearea cadrului legislativ şi normativ de tranziţie la economia de piaţă;
stabilizarea macroeconomică şi relansarea economiei naţionale;
restructurarea şi modernizarea economiei naţionale; privatizarea;
demonopolizarea; reformarea sistemului credito-financiar; restructurarea
activităţii economice externe; reformarea relaţiilor agrare.

Probleme de recapitulare

1. Caracterizaţi factorii care necesită tranziţia de la economia de comandă

centralizată la economia de piaţă.
2. Analizaţi greşelile care au fost admise în Republica Moldova în procesul
de tranziţie la economia de piaţă.
3. Caracterizaţi etapele de tranziţie la economia de piaţă.
4. Analizaţi principalele metode de tranziţie la economia de piaţă.
5. Determinaţi scopul fundamental al reformei economice din Republica
Moldova.
6. Analizaţi principalele direcţii ale reformei economice din Republica
Moldova.
7. Analizaţi laturile pozitive şi negative ale privatizării din Republica
Moldova.
8. Caracterizaţi principiile şi direcţiile reformei agrare din Republica
Moldova.
 Bibliografie

 Niţă Dobruja. Economie politică. Bucureşti, 1997, p. 532 – 548.

 Ion T. Guţu. Republica Moldova: economia în tranziţie. Chişinău, 1998,
p. 35 – 71, 85 – 160, 209 – 230.
 Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, p. 510 –
517.
 C. Sorocean. Restructurarea întreprinderilor: necesitate, modalităţi,
tehnici, rezultate. Chişinău, 1997.
 Legea cu privire la privatizare. Acte normative cu privire la problemele
economice şi bugetare. Chişinău, 1992, p. 170 – 180.
 Hotărârea cu privire la concepţia trecerii la economia de piaţă în
Republica Moldova. Acte normative cu privire la problemele economice
şi bugetare. Chişinău, 1992, p.20 – 23.
 Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău,
2003, p. 12.
 Tema 14
Economia mondială şi integrarea Republicii Moldova în
circuitul economic mondial
Planul temei

1. Conţinutul şi stuctura economiei mondiale contemporane.

2. Comerţul internaţional. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe.
3. Migrarea internaţională a forţei de muncă.
4. Cooperarea şi integrarea economică internaţională.
5. Sistemul monetar internaţional şi elementele lui de bază.
6. Căile de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi în
circuitul economic mondial.

Scopul temei: cunoaşterea studenţilor cu actuala structură a economiei

mondiale şi cu procesele de cooperare şi integrare a ţărilor în circuitul economic
mondial.

Obiectivele temei
 determinarea structurii economiei mondiale;
 analiza diviziunii mondiale a muncii şi specializarea internaţională;
 analiza fluxurilor circuitului economic mondial;
 clasificarea economiilor naţionale în funcţie de nivelul de dezvoltare;
 caracteristica comerţului internaţional şi stuctura lui;
 determinarea factorilor ce au impact asupra comerţului internaţional;
 analiza balanţei comerţului extern al Republicii Moldova;
 analiza balanţei plăţilor externe al Republicii Moldova;
 caracteristica migrării internaţionale a forţei de muncă;
 analiza formelor de cooperare economică internaţională;
 analiza cauzelor şi etapelor de integrare economică internaţională;
 caracteristica mecanismelor de integrare în Uniunea Europeană;
 analiza sistemului monetar internaţional;
 analiza căilor de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi
în cadrul economiei mondiale.

14.1. Conţinutul şi structura economiei mondiale contemporane

Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor naţionale şi al

relaţiilor economice internaţionale generate de diviziunea mondială a muncii.
În aspect structural economia mondială include: a) sistemul instituţional
(organismele economice internaţionale); b) comerţul internaţional de mărfuri şi
servicii; c) mişcarea internaţională a capitalului şi a investiţiilor străine;
d) migrarea internaţională a forţei de muncă; e) relaţiile credito-financiare;
f) cooperarea economică internaţională; g) integrarea economică internaţională;
h) schimbul dintre ţări în domeniul ştiinţei şi tehnicii.
 Economia mondială are următoarele trăsături:
- unităţile de bază a economiei mondiale le constituie economiile naţionale;
- principalele subsisteme ale economiei mondiale sunt: piaţa mondială,
diviziunea mondială a muncii, circuitul economic mondial;
- economia mondială întruneşte ţări care din punct de vedere economic se află
la difeite niveluri de dezvoltare;
- în actuala economie mondială există trei Centre de putere economică: Europa
Occidentală, America de Nord, Asia de Sud-Est.
Una din componentele de bază a economiei mondiale este diviziunea
mondială a muncii, care exprimă relaţiile ce se stabilesc între statele lumii în
procesul dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, precum şi locul şi rolul
fiecărui stat în circuitul economic mondial.
Diviziunea mondială a muncii îşi găseşte expresia în specializarea în
producţie a diferitor ţări. Specializarea internaţională are ca scop adaptarea
potenţialului economic naţional, a economiei de piaţă internă, la cerinţele pieţei
mondiale. Specializarea internaţională a economiei naţionale depinde de
următorii factori: a) condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de
producţie (petrol, cafea, fructe etc.); b) mărimea teritoriului şi a populaţiei (ţările
cu un număr mare de populaţie se pot specializa în producerea unor mărfuri care
cer mai multă forţă de muncă); c) nivelul aparatului de producţie şi gradul său de
diversificare (depinde de nivelul de calificare a forţei de muncă, de volumul de
capital etc.); d) tradiţiile naţionale, care pot stimula specializarea în producţia
anumitor mărfuri; e) factori extraeconomici (războaie, asuprire colonială,
păstrarea unor rămăşiţe tradiţionale din sistemele vechi de gospodărire).
În actuala economie mondială există mai multe forme de specializare,
principalele fiind:
- specializarea intersectorială, care reflectă divizarea ţărilor în ţări industriale şi
ţări agrare, în ţări extractive şi ţări de prelucrare a materiei prime;
- specializarea interramurală în sectorul industrial. De ex., în ramura de
construcţie a tractoarelor S.U.A. se specializează în producerea tractoarelor
cu dimensiuni mari, Marea Britanie – în producerea tractoarelor cu
dimensiuni medii, iar Germania – în producera microtractoarelor;
- specializarea tehnologică. Din punct de vedere al specializării tehnologice
ţările lumii pot fi grupate: în ţări inovatoare, care exportă tehnologii noi; în
ţări imitatoare de tehnologii noi; în ţări importatoare de tehnologii noi.
Specializarea internaţională depinde de criteriul avantajului absolut,
formulat de A.Smith, potrivit căruia fiecare ţară se specializează în producerea
acelor produse, pentru care dispune de costuri absolute mai mici, comparativ cu
străinătatea.
Între ţările lumii există diferite legături economice, care poartă denumirea
de fluxuri economice internaţionale. Prin flux economic internaţional se
înţelege mişcarea unor valori materiale, băneşti sau spirituale de la o ţară la alta.
Totalitatea fluxurilor economice privite în strânsa lor interdependenţă, formează
circuitul economic mondial. Circuitul economic mondial cuprinde următoarele
fluxuri:
- fluxurile comerciale internaţionale, determinate de exportul şi importul de
mărfuri dintre ţări;
- fluxurile de investiţii de capital dintre ţări;
- fluxurile de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice şi de tehnologii (sub formă de
licenţe pentru folosirea de brevete);
- fluxurile de prestări de servicii: turism, transport, telecomunicaţii, asigurare,
servicii bancare, asistenţă tehnică etc.;
- fluxurile de cooperare economică internaţională;
- fluxurile de forţă de muncă (migrarea internaţională a forţei de muncă);
- fluxurile valutar-financiare internaţionale.
Din punct de vedere geografic se destind următoarele fluxuri: fluxuri de
schimb dintre ţările dezvoltate, numite fluxuri Nord-Nord; fluxuri de schimb
dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, numite fluxuri Nord-Sud;
fluxuri de schimb dintre ţările Europei de Est şi ţările dezvoltate, numite fluxuri
Est-Vest; fluxurile de schimb dintre ţările în curs de dezvoltare, numite fluxuri
Sud-Sud.
În conformitate cu prevederile Organizaţiei Naţiunilor Unite toate ţările
globului pământesc sunt divizate în trei grupe mari: ţările subdezvoltate, ţările în
curs de dezvoltare (la care se referă şi Republica Moldova) şi ţările industrial
dezvoltate.
În dependenţă de nivelul Produsului Intern Brut, care revine pe cap de
locuitor, ţările lumii pot fi grupate după următoarele criterii1:
- ţări cu venit scăzut (< 785 dolari pe an), din care fac parte: Angola, Burundi,
Etiopia, Mozambic, Mongolia, Vietnam, India, Albania, Armenia, Moldova,
Nicaragua ş. a.;
- ţări cu venit mediu (786 – 3125 dolari pe an), din care fac parte: Namibia,
China, Indonezia, Belarus, Bulgaria, România, Ucraina, Iran, Siria, Egipt,
Cuba ş. a.;
- ţări cu venit peste mediu (3126 – 9655 dolari pe an), din care fac parte:
Bostwana, Gabon, Malaesia, Croaţia, Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia,
Slovacia, Malta, Arabia Saudită, Oman, Argentina, Brazilia, Chile, Mexic,
Venezuela ş. a.;
- ţări cu venit ridicat (> 9656 dolari pe an), din care fac parte: Australia,
Japonia, Noua Zelandă, Singapore, Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia,
Suedia, Izrael, S.U.A., Canada ş. a.
Tabelul 14.1
Clasamentul primelor 15 puteri economice ale lumii, anul 20002
Populaţia Produsul intern Produsul naţional
Ţara
(mln. loc.) brut (mlrd. dol.) brut (dol. locuitor)
1. S.U.A. 270299 8230,4 29340
2. Japonia 126410 3782,9 31360
3. Germania 82047 2134,2 25850

1
Economistul, 27 aprilie 1999.
2
Adevărul economic. 2001, nr. 19, p. 34.
 Tabelul 14.1 (continuare)
4. Franţa 58847 1424,0 24210
5. Anglia 59055 1357,2 21410
6. Italia 57589 1171,9 20090
7. China 1243745 959,0 750
8. Brazilia 165874 778,2 4630
9. Canada 30301 580,6 19170
10.Spania 39371 553,2 14100
11.India 979673 430,0 440
12.Olanda 15698 381,8 24780
13.Australia 18751 261,7 20640
14.Mexic 95846 293,5 3849
15.Rusia 146909 276,6 2200

14.2. Comerţul internaţional. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe

Un rol de frunte în sistemul relaţiilor economice internaţionale şi a

fluxurilor de schimb îl ocupă comerţul internaţional. Comerţul internaţional a
apărut încă în antichitate, însă până la începutul sec. XVIII el a jucat un rol
secundar în economiile naţionale. Revoluţia industrială din sec. XVIII a
contribuit la extinderea schimburilor de mărfuri dintre ţări şi la dezvoltarea
comerţului internaţional.
Comerţul internaţional are următoarea structură:
- schimburile de mărfuri şi servicii efectuate de agenţii economici;
- serviciile de transporturi şi de expediţii;
- acţiunile de proiectare şi executare a lucrărilor de construcţie;
- serviciile de asistenţă tehnică în dependenţă de folosirea brevetelor de
invenţii;
- serviciile de reprezentanţă comercială;
- prestaţiile şi serviciile turistice;
- alte acte de comerţ efectuate între agenţii economici din diferite ţări.
Actualmente în comerţul internaţional s-au conturat mai multe tendinţe,
printre care pot fi menţionate: creşterea accelerată a exporturilor mondiale;
sporirea ponderii exportului de mărfuri în produsul naţional brut în ţările
dezvoltate; intensificarea diversificării comerţului mondial (apariţia de noi pieţe
de microprocesoare, roboţi industriali, videotehnică etc.); creşterea ponderii
ţărilor industriale în exporturile mondiale (în anul 2000 ea a constituit 70% din
totalul exporturilor); aplicarea unor noi restricţii tarifare şi netarifare de limitare
a comerţului internaţional (aplicarea taxelor vamale majorate, restricţii la
import, ambalaj, calitate etc.); creşterea ponderii ţărilor noi industriale în
comerţul internaţional (Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore, Taiwan etc.);
instituţionalizarea schimburilor internaţionale (crearea unor instituţii de reglare a
comerţului internaţional, cum ar fi Organizaţia Comerţului Mondial).
Comerţul internaţional este influenţat de următorii factori:
- specializarea ţărilor în fabricarea unor grupe de produse în dependenţă de
condiţiile naturale, economice şi tradiţionale;
- integrarea economică internaţională atât în Europa, cât şi în alte zone ale
lumii;
- extinderea societăţilor şi companiilor transnaţionale (de ex. firma italiană
“Fiat” are filialele sale în 24 de ţări);
- repartizarea planetară a capitalului, resurselor naturale şi a forţei de muncă;
- nivelul de dezvoltare a transporturilor şi telecomunicaţiilor, a instituţiilor
valutar-bancare.
În cadrul economiei mondiale există mai multe forme de pieţe
internaţionale: a) burse internaţionale, care se divizează în burse generale şi
burse specializate. Bursele generale efectuează operaţiuni de negociere pentru o
gamă largă de mărfuri, precum şi tranzacţii de hârtii de valoare şi valute. De
regulă, bursele generale funcţionează în centrele comerciale (Paris, Chicago,
Londra, Zürich etc.). Bursele specializate se divizează în trei grupe: burse pentru
anumite produse (cafea, zahăr, bumbac, animale etc.); burse de valori, care
efectuează operaţiuni legate de realizarea hârtiilor de valoare şi a metalelor
preţioase; burse pentru operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional (operaţiuni
de asigurări şi navluri); b) pieţe zonale ale unor produse industriale (mărfuri
electronice, video-audio-vizuale); c) pieţe internaţionale de licitaţie; d) târguri
internaţionale (Plovdiv, Drezden ş. a.).
Preţurile aplicate pe piaţa mondială pot fi grupate după următoarele
criterii:
- în dependenţă de felul mărfurilor destinate pentru comerţul extern se disting
preţuri mondiale ale mărfurilor corporale (materii prime, produse prelucrate)
şi preţuri mondiale ale serviciilor (preţurile la serviciile de transport, la
serviciile turistice etc.);
- în dependenţă de direcţia fluxurilor comerciale externe preţurile se divizează:
în preţuri de import şi în preţuri de export;
- în dependenţă de poziţia celor care le stabilesc preţurile pot fi grupate în:
preţuri de acord (acorduri internaţionale); preţuri fixate de producător (de ex.,
preţurile stabilite de OPEC); preţuri fixate de cumpărător; preţuri de
monopol;
- în dependenţă de tehnica de comercializare a mărfurilor se disting: preţuri
sau cotaţii la bursele internaţionale de mărfuri; preţuri de licitaţie; preţuri
ajustate (preţuri care pot fi corectate în funcţie de conjunctura pieţei);
- preţuri de listă sau catalog, care sunt stabilite de exportatori şi sunt difuzate
importatorilor în vederea negocierii contractelor de vânzare-cumpărare
(astfel de preţuri pot fi modificate în dependenţă de starea pieţei);
- preţuri director, care se formează pe piaţa principală a unui produs sau pe
piaţa cu cel mai mare volum de desfacere (cafea, bumbac);
- în dependenţă de etapele tranzacţiilor preţurile pot fi divizate în: preţuri de
ofertă, preţuri de negociere, preţuri de tranzacţie (de vânzare-cumpărare).
 În ultimii ani în dinamica preţurilor mondiale s-au conturat două tendinţe:
creşterea preţurilor la mărfurile industriale şi scăderea lor la cele primare
(materia primă), fiind determinate de conjunctura economică pe piaţa mondială.
În domeniul comerţului internaţional s-au conturat două forme de politici
comerciale: politica liber-schimbistă şi politica protecţionistă. Politica liberului
schimb constă în asigurarea condiţiilor pentru ca toate mărfurile să circule liber
între state. Politica protecţionistă constă în stimularea producătorilor autohtoni
şi limitarea importurilor de mărfuri străine, care pot fi confecţionate în ţara dată.
Protecţionismul comercial se realizează prin aplicarea tarifelor vamale ridicate şi
a măsurilor netarifare (politici de dumping, aplicarea normelor sanitare de
ambalare a mărfurilor etc.).
În politica comerţului internaţional larg este aplicată “clauza naţiunii
celei mai favorizate”, care constă în faptul, că statele semnatare îşi oferă
reciproc toate privilegiile pe care le acordă ţărilor terţe (în domeniul taxelor
vamale, eliberării licenţelor de import sau export, tranzitului, navigaţiei
maritime şi fluviale). Clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi acordată atât
în cadrul bilateral, cât şi multilateral, prin Organizaţia Mondială a Comerţului.
Republica Moldova, ca membru al acestei organizaţii internaţionale, se bucură
de clauza naţiunii cele mai favorizate în baza contractului încheiat cu Statele
Unite ale Americii.
Un rol important în comerţul internaţional îl are balanţa comercială.
Balanţa comercială reprezintă tabloul statistico-economic în care se
înregistrează şi se compară în formă bănească exportul şi importul de bunuri
economice, efectuate de o anumită ţară pe durata unui an. Balanţa comercială
dare două componente: exportul, care formează activele şi importul, care
formează pasivele. Balanţa comercială este activă, dacă exportul depăşeşte
importul, este pasivă, dacă importul depăşeşte exportul şi este echilibrată, dacă
importul şi exportul sunt egale. Balanţa comercială poate fi: generală, atunci
când cuprinde ansamblul legăturilor externe ale unei ţări; parţială, atunci când
reflectă relaţiile import-export ale unei ţări sau grup de ţări. Despre dinamica
balanţei comerţului exterior al Republicii Moldova ne mărturisesc cifrele de mai
jos (tab. 14.2).
Tabelul 14.2.
1
Balanţa comerţului exterior al Republicii Moldova (mln. dolari)
1996 2000 2001 2002
Export-total 794,9 471,4 570,1 592,5
din care:
în ţările C.S.I. 543,1 276,0 346,7 322,6
în ţările U.E. 78,1 102,2 122,3 138,0
în ţările Europei Centrale şi de Est 129,2 63,2 62,0 79,1
în alte ţări 44,5 29,8 39,0 52,8

1
Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, 2002, p. 403. Situaţia social-
economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 36.
 Tabelul 14.2 (continuare)
Importul-total 1072,2 776,4 897,1 928,5
din ţările C.S.I. 652,6 259,7 340,4 358,8
din ţările U.E. 177,2 225,9 249,0 245,0
din ţările Europei Centrale şi de Est 138,9 190,2 190,5 180,7
din alte ţări 103,3 100,3 117,1 144,0
Soldul balanţei comerciale-total -277,2 -304,9 -327,0 -336,0
Gradul de acoperire a importurilor cu
exporturi – total, % 74,1 60,7 63,6 63,8

În anul 2002 în structura exporturilor au predominat produsele alimentare,

băuturi şi tutun (39,9%), materiale textile şi articole din acestea (18,4%),
produse vegetale (15,7%), iar în structura importurilor au predominat produsele
minerale (22,3%), maşini şi aparate (13,5%), produse chimice (11,3%).
Un rol important în relaţiile de schimb internaţional îl are balanţa
naţională de plăţi externe. Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument
economico-statistic, în care se includ şi se compară încasările şi plăţile realizate
de o ţară într-o anumită perioadă de timp (de obicei un an). În balanţa de plăţi
externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea.
În conformitate cu actele normative ale Fondului Monetar Internaţional
balanţa de plăţi externe cuprinde două grupe de indicatori:
Grupa I, numită Balanţa curentă sau Contul curent, include:
- balanţa comercială, care reprezintă în formă valorică încasările din export şi
plăţile pentru importul de mărfuri corporale;
- balanţa serviciilor, care exprimă încasările şi plăţile pentru servicii
internaţionale de transport, telecomunicaţii, turism, tranzit, operaţiuni
bancare etc.;
- balanţa veniturilor, care reprezintă încasările şi plăţile cu titlul de venituri
(dividende, dobânzi, profituri, rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii
plătite specialiştilor străini etc.);
- balanţa transferurilor curente, care reflectă transferurile economiilor băneşti
ale lucrătorilor emigranţi, donaţiile, transferurile în contul acordurilor dintre
ţări, ajutoarele publice sau private.
Grupa II, numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital şi
financiar, include:
- transferuri de capital pe termen scurt, care reflectă creditele primite sau
creditele acordate pe un termen până la un an:
- investiţii directe de capital pe termen lung, care reflectă fluxurile de intrări şi
de ieşiri ale capitalurilor sub formă de investiţii;
- investiţii de portofoliu sub formă de titluri de creanţă şi titluri de
angajamente;
- activele de rezervă ale statului, care reflectă rezervele valutare ale statului.
Balanţa de plăţi externe poate fi: echilibrată, atunci când încasările sunt
egale cu plăţile externe; excedentară sau activă, atunci când încasările din
relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile respective; deficitară, atunci
când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile către străinătate.
Balanţa de plăţi externe joacă un rol important în viaţa economică: ea
reprezintă un instrument de bază prin care se înfăptuieşte politica valutară şi de
comerţ exterior al unei ţări; balanţa de plăţi reprezintă un document de sinteză
privind relaţiile economice internaţionale ale unei ţări, reflectând volumul şi
structura încasărilor şi plăţilor în valută în relaţiile cu străinătatea pe o anumită
perioadă de timp; balanţa de plăţi reflectă multiple aspecte economice,
financiare şi chiar politice ale ţării. O balanţă activă poate reflecta faptul că
mărfurile produse sunt competitive; balanţa de plăţi pe o perioadă mai
îndelungată reflectă tendinţele care se manifestă în activitatea economico-socială
a ţării. Despre dinamica balanţei de plăţi al Republicii Moldova ne mărturisesc
următoarele date statistice (tab. 14.3).
Tabelul 14.3
1
Dinamica balanţei de plăţi a Republicii Moldova (mln. dolari)
1998 1999 2000 2001 2002
Contul curent -334,71 -68,46 -96,76 -95,01 -103,14
Balanţa comercială -388,09 -137,17 -293,64 -311,30 -378,25
Balanţa serviciilor -46,54 -42,32 -39,04 -43,40 -38,80
Balanţa veniturilor 34,50 24,26 74,00 101,61 159,27
Transferuri curente 65,42 86,77 161,92 158,08 154,64
Contul de capital şi financiar 357,55 72,94 107,42 82,75 81,3
Transferuri de capital -0,33 0,33 116,61 4,27 0,32
Investiţii directe 76,25 37,84 128,98 155,80 110,39
Investiţii de portofoliu -59,11 -140,06 92,46 -25,39 -21,26
Active de rezervă ale statului 225,78 -48,70 -47,42 -9,47 -26,96

14.3. Migrarea internaţională a forţei de muncă

Un loc important în fluctuaţiile economice internaţionale îl ocupă

migrarea internaţională a forţei de muncă. Prin migrarea internaţională a
forţei de muncă se înţelege procesul de trecere a forţei de muncă dintr-o ţară în
alta. Migrarea internaţională a forţei de muncă include: emigrarea forţei de
muncă din ţară şi imigrarea forţei de muncă în ţara respectivă.
Cauzele migrării forţei de muncă:
- inegalitatea proceselor de investire a capitalului în diferite ţări, ce contribuie
la cantitatea şi calitatea locurilor de muncă;
- existenţa deosebirilor naţionale în nivelul de salarizare. Se ştie, că în ţările
dezvoltate economic nivelul salariului e mai ridicat decât în ţările aflate în
curs de dezvoltare;
- situaţia social-politică nestabilă la fel contribuie la migrarea internaţională a
forţei de muncă;

1
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Nr. 87-90 din 23 mai 2003.
- motivele de ordin religios, după cum mărturiseşte practica ţărilor africane,
influenţează substanţial asupra procesului de migrare a forţei de muncă.
Migrarea internaţională a forţei de muncă poate fi divizată în patru etape:
prima etapă – cuprinde sec. XVII-XIX. La această etapă avea loc emigrarea
forţei de muncă din Irlanda şi Anglia în Statele Unite ale Americii, unde avea loc
dezvoltarea furtunoasă a industriei, care cerea forţă de muncă suplimentară; a
doua etapă – cuprinde sec. XIX şi începutul sec. XX. La această etapă direcţia
migrării forţei de muncă era exercitată din ţările coloniale în ţările Europei de
Est şi în S.U.A.; etapa a treia – cuprinde anii ’50-’80 ai sec. XX. La această
etapă are loc imigrarea în ţările Europei Occidentale (în anul 1980 numărul
muncitorilor străini în aceste ţări a atins cifra de peste 3 mln.) şi imigrarea în
ţările Orientului Apropiat în scopul valorificării bogăţiilor petroliere. Fără
ajutorul specialiştilor străini era imposibil de realizat această problemă; a patra
etapă cuprinde sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI. La această etapă are loc
emigrarea masivă a forţei de muncă din ţările Europei de Vest în S.U.A.,
Canada, Germania, Grecia, Portugalia, Italia, Izrael şi în alte ţări. E destul să
menţionăm, că numai din Republica Moldova în această perioadă de timp au
emigrat circa 600 mii persoane.
Migrarea internaţională a forţei de muncă se manifestă în mai multe
forme. Organizaţia Naţiunilor Unite a determinat următoarele forme de
migraţiune:
- migranţi permanenţi – persoanele care pleacă în alte ţări în căutarea noilor
locuri de muncă pe un termen nu mai mult de un an;
- migranţi frontalieri – persoanele care zilnic trec hotarul în scopul de a lucra
în ţara vecină;
- migranţi ilegali – persoanele care activează în alte ţări fără permisiunea
autorităţilor respective;
- migranţi tehnico-ştiinţifici, aşa-numită “scurgerea creierilor” – persoanele de
înaltă calificare, care pleacă din ţările aflate în curs de dezvoltare spre ţările
dezvoltate economic în căutarea locurilor de muncă mai prestigioase.
Migrarea internaţională a forţei de muncă are următoarele consecinţe
economice:
- imigrarea este convenabilă ţărilor importatoare de forţă de muncă (îndeosebi
“importul de creieri”), deoarece economisesc mijloace pentru pregătirea
forţei de muncă. De ex., S.U.A., în urma imigrării forţei de muncă, a
economisit în ultimul sfert al sec. XX circa 15 mlrd. dolari necesari pentru
pregătirea cadrelor;
- imigrarea forţei de muncă e avantajoasă pentru antreprenori, deoarece, de
regulă, ei plătesc muncitorilor străini un salariu de 2-3 ori mai mic decât
muncitorilor autohtoni;
- imigrarea forţei de muncă complică problema ocupării lucrătorilor în ţara
respectivă, deoarece ea provoacă concurenţă neloială între muncitorii
autohtoni şi cei străini (aceste fenomene negative actualmente se evidenţiază
în Germania, Franţa, S.U.A., Izrael şi în alte ţări);
- emigrarea forţei de muncă se reflectă negativ asupra ţării de unde pleacă forţa
de muncă (ţara de unde emigrează forţa de muncă suferă pierderi financiare
legate de pregătirea cadrelor calificate şi suportă insuficienţă de specialişti
calificaţi necesari pentru asigurarea prosperităţii economiei naţionale).
Dimensiunile mari ale migrării internaţionale a forţei de muncă
condiţionează aplicarea unor măsuri de reglare şi reglementare al acestui proces
complicat: elaborarea şi implementarea în practică a legilor juridice şi a actelor
normative referitor la migrarea internaţională a forţei de muncă; încheierea
acordurilor bilaterale şi multilaterale cu privire la reglementarea migrării forţei
de muncă; interzicerea migrării ilegale a forţei de muncă.

14.4. Cooperarea şi integrarea economică internaţională

Cooperarea economică internaţională reprezintă o formă de colaborare

între state desfăşurată pe baze contractuale, vizând unirea eforturilor materiale,
financiare, tehnologice şi de cadre ale partenerilor, pentru efectuarea unor
activităţi comune în scopul obţinerii de avantaje reciproce. Cooperarea poate fi:
macroeconomică, care se desfăşoară între state prin relaţii interguvernamentale
(între guverne, ministere, departamente) şi microeconomică, care se desfăşoară
între firme, instituţii de cercetare etc.
Cooperarea economică internaţională se manifestă în următoarele forme:
- cooperarea în producţie, care include: specializarea interstatală a
producţiei; construirea de obiecte prin livrarea de utilaje, tehnologii şi
documentaţii pe credit; construirea în comun a obiectelor de destinaţie
productivă;
- cooperarea tehnico-ştiinţifică realizată în cadrul unităţilor şi programelor
comune de cercetare, de acordare de asistenţă tehnică, de schimbul de
informaţie tehnico-ştiinţifică etc.;
- cooperarea în domeniul comercializării şi marketingului realizată în aşa
forme, cum ar fi: cooperarea pe terţe pieţe; schimbul reciproc de informaţie
comercială; studierea în comun a pieţelor şi a conjuncturii; elaborarea
programelor comune de marketing; acţiunile comune de reclamă;
- cooperarea financiar-bancară realizată în cadrul băncilor mixte, a băncilor
regionale şi consorţiilor bancare;
- cooperarea în domeniul serviciilor de turism, transporturi şi asigurări
internaţionale.
Una din componentele de bază ale economiei mondiale este integrarea
economică internaţională. Integrarea economică este un proces complex de
dezvoltare a economiei mondiale în condiţiile contemporane, care se bazează pe
o treaptă calitativ nouă, superioară a interdependenţelor şi specializărilor între
economiile diferitor state, şi este determinată de un ansamblu de factori, între
care un rol esenţial îl are revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană.
Integrarea economică nu trebuie confundată cu noţiunea de globalizare
economică, care se manifestă în: internaţionalizarea producţiei şi a tehnologiei;
globalizarea pieţelor de mărfuri; internaţionalizarea pieţelor de servicii;
integrarea pieţelor financiare mondiale.
Cauzele principale ale integrării economice1 sunt:
- apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute a contradicţiei dintre
posibilităţile de sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă a pieţelor
naţionale;
- gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor, pe
de o parte, limitele şi restricţiile mişcării libere a capitalurilor şi forţei de
muncă, pe de altă parte;
- necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi promova
“în comun” interesele ameninţate de concurenţi internaţionali foarte
puternici;
- constituirea de mari firme (de stat sau mixte) care, prin activitatea lor,
depăşesc graniţele naţionale;
- interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi extinde relaţiile cu
fostele ţări coloniale devenite independente.
În literatura de specialitate sunt analizate cinci tipuri de integrare
economică2:
 crearea unei zone de comerţ preferenţial, care prevede reducerea
barierelor comerciale în relaţiile cu ţările din zonă;
 crearea unei zone de comerţ liber ce presupune eliminarea tuturor
barierelor din calea comerţului dintre ţările din cadrul zonei, menţinând
însă barierele stabilite prin decizie naţională în comerţul cu ţările
nemembre;
 crearea uniunii vamale, care prevede eliminarea barierelor din comerţul
între ţările membre plus stabilirea uni tarif extern comun în comerţul cu
ţările nemembre;
 crearea pieţei comune, care prevede extinderea comerţului liber dintre
ţările membre de la mărfuri şi servicii şi la factorii de producţie (forţa de
muncă şi fluxurile de capital). Membrii pieţei comune menţin rate de
schimb fixe între valutele lor naţionale;
 crearea uniunii economice, ce implică politici economice comune şi o
unitate monetară comună. Actualmente astfel de integrare constituie
Uniunea Europeană.
În aspect regional există mai multe grupări de integrare economică
(tab. 14.4).

Tabelul 14.4
1
Niţă Dobrotă, coordonator. Dicţionar de economie. Editura economică, Bucureşti, 1999,
p. 249-250.
2
Economie. Ediţia a V-ea. Editura Economică. Bucureşti, 2000, p. 408-409.
 Grupări de integrare economică regională1
Denumire Nivelul de integrare
Ţări membre
Bolivia, Columbia, Peru,
Pactul Andin Zonă de comerţ liber
Ecuador, Venezuela
Consiliul Arab de Zonă de comerţ Egipt, Irac, Iordania, Yemen
Cooperare preferenţial
Brunei, Indonezia, Filipine,
Asociaţia Naţiunilor din Zonă de comerţ
Malayesia, Singapore,
Asia de Sud-Est (ASEAN) preferenţial
Thailanda
Benelux Uniune vamală Belgia, Olanda, Luxemburg
Costa Rica, Salvador,
Piaţa Comună Central-
Piaţă comună Guatemala, Honduras,
Americană
Nicaragua, Panama
Comunitatea Est-Africană Uniune vamală Kenya, Tanzania, Uganda
Belgia, Olanda, Danemarca,
Luxemburg, Franţa, Grecia,
Uniune economică şi Germania, Suedia, Marea
Unuinea Europeană
monetară Britanie, Irlanda, Italia,
Spania, Portugalia, Austria,
Finlanda
Asociaţia Europeană a Islanda, Norvegia, Elveţia,
Zonă de comerţ liber
Liberului Schimb (AELS) Liechtenstein
Argentina, Bolivia, Brazilia,
Asociaţia de Integrare Chile, Columbia, Ecuador,
Zonă de comerţ liber
Latino-americană Mexic, Paraguay, Uruguay,
Venezuela
Maroc, Algeria, Mauritania,
Uniunea Maghreb Piaţă comună
Tunisia, Libia
Argentina, Brazilia,
Mercosur Uniune vamală
Paraguay, Uruguay
Acordul Nord-American
Zonă de comerţ liber Canada, Mexic, S.U.A.
de Comerţ Liber (NAFTA)
Acordul de Comerţ Liber
Zonă de comerţ liber Canada, S.U.A.
S.U.A.-Canada
Acordul de Comerţ Liber
Zonă de comerţ liber Izrael, S.U.A.
S.U.A.-Izrael

Integrarea economică internaţională are următoarele avantaje:

a) integrarea asigură o productivitate mai înaltă a muncii sociale şi o creştere a
nivelului general de viaţă; b) pe o piaţă unificată concurenţa este mai intensă şi
consumatorii beneficiază de preţuri mai scăzute şi de o mai mare varietate de
bunuri; c) piaţa unică permite o producţie de serie mare, ceea ce duce la
scăderea costurilor de producţie; d) piaţa unică poate contribui la optimizarea
1
Economie. Ediţia a V-ea. Editura Economică. Bucureşti, 2000, p. 400.
investiţiilor de capital; e) piaţa unică permite folosirea mai raţională şi eficientă
a forţei de muncă, deoarece mişcarea liberă a capitalurilor este însoţită de o
mişcare liberă a forţei de muncă.
Din toate grupările de integrare economică regională rolul principal îl
ocupă Uniunea Europeană (UE), care în anul 2002 dispunea de 2241000 km2 şi
o populaţie de 367,8 mln. locuitori, cu un produs intern brut de 5767,2 mlrd. de
unităţi monetare (ceea ce reprezintă aproximativ 25% din PIB mondial) şi un
PIB pe cap de locuitor de circa 15 mii de unităţi monetare. Actualmente Uniunea
Europeană realizează aproximativ 2/5 din comerţul mondial, fiind cel mai mare
importator de produse agricole, textile şi îmbrăcăminte. În anul 2004 la cele
15 ţări-membre ale Uniunii Europene vor adera încă 10 ţări: Polonia, Ungaria,
Cehia, Estonia, Slovenia, Cipru, Letonia, Lituania, Slovacia, Malta, iar în
anul 2007 vor deveni membri ai Uniunii Europene România şi Bulgaria.
Principalele mecanisme care au contribuit la formarea Uniunii Europene
sunt:
a) uniunea vamală, care s-a format prin reducerea treptată a tarifelor vamale
între ţările membre ale UE, precum şi stabilirea unui tarif vamal extern
comun faţă de ţările terţe,
b) liberalizarea circulaţiei capitalurilor, ce contribuie la dezvoltarea
armonioasă a ramurilor economiei naţionale;
c) libera circulaţie a forţei de muncă, ceea ce contribuie la migrarea forţei
de muncă în cadrul UE şi resorbirii în unele perioade ale şomajului;
d) piaţa comună agricolă, care prevede pe plan intracomunitar: libera
circulaţie a produselor la preţuri unice pentru fiecare produs;
achiziţionarea cu prioritate a produselor din comunitate; instituirea unui
sistem de garanţii pentru producători împotriva fluctuaţiei preţurilor;
responsabilitatea financiară colectivă faţă de cheltuielile necesare în
vederea susţinerii pieţelor şi a modernizării agriculturii; pe plan
extracomunitar: protecţia producătorilor faţă de concurenţii din ţările terţe
(aplicarea taxei vamale pentru produsele agricole străine); stimularea
exporturilor agricole în afara UE prin acordarea de subvenţii; aplicarea
unei strategii comune în domeniul agrar în cadrul UE;
e) uniunea monetară europeană şi introducerea în circulaţie a monedei
EURO.
Principalele organe instituţionale de dirijare a UE sunt:
- Consiliul de miniştri (minişti de relaţii externe) al UE, care adoptă toate
deciziile majore. Funcţiile Consiliului: coordonarea politicilor economice ale
ţărilor membre a UE;
- Comisia Executivă a UE, care urmăreşte scopul ca deciziile adoptate de
Consiliul de miniştri să fie realizate. Comisia Executivă elaborează proiecte
pentru aprobare la Consiliul de miniştri;
- Curtea de Justiţie a UE, care decide dacă actele Consiliului de miniştri, ale
Comisiei Executive sau a altor organe corespund Tratatului UE;
- Parlementul European, care examinează toate problemele importante ale
politicii comunitare. Parlementul European e format din membrii
parlamentelor naţionale.
În cadrul UE funcţionează şi alte instituţii cu caracter consultativ, cum ar
fi: Comitetul economic şi Social, Banca Europeană de Investiţii, Fondul
Monetar de Dezvoltare, Fondul European pentru Orientarea şi Garantarea
Agricolă, Fondul European de Cooperare Monetară ş.a.

14.5. Sistemul monetar internaţional şi elementele lui de bază

Sistemul monetar internaţional (SMI) reprezintă ansamblul de reguli şi

instituţii care reglează schimburile de monede între ţări şi fluxurile valutar-
financiare.
Sistemul monetar internaţional în ultimul centinar a trecut prin trei etape:
Prima etapă – sistemul etalon aur, care a funcţionat din jumătatea
secolului XIX până în prima jumătate a secolului XX. La această etapă plăţile
internaţionale erau efectuate în aur, care servea ca instrument de reglare a
soldurilor balanţelor de plăţi externe şi ca monedă de rezervă. Valoarea
monedelor naţionale era definită în raport de aur. Aurul circula liber atât pe plan
intern, cât şi pe plan extern.
A doua etapă – sistemul etalon aur-devize, care a funcţionat din 1944
până în 1976. Acest sistem a fost adoptat în 1944 la Conferinţa Monetară
Internaţională de la Bretton-Woods (S.U.A.), care a pus bazele sistemului
monetar actual. În conformitate cu hotărârile acestei Conferinţe dolarul era
definit în aur, iar guvernul american se angaja să menţină paritatea monedei sale,
precum şi convertirea ei, în aur. La cererea Băncilor Centrale dolarul putea fi
schimbat în aur la un preţ fix de 35 dolari uncia (1 uncie = 31,1 g aur).
În scopul funcţionării eficiente a Sistemului Monetar Internaţional în 1945
au fost create două instituţii internaţionale: Fondul Monetar Internaţional
(FMI), care avea ca scop realizarea convertibilităţii tuturor valutelor ţărilor
membre, acordarea de împrumuturi pentru asigurarea echilibrului balanţelor de
plăţi externe şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(BIRD), numită mai târziu Banca Mondială, care urmărea scopul să acorde
credite pentru reconstrucţie şi dezvoltare.
A treia etapă – sistemul etalon-devize, care a fost adoptat la Conferinţa
Monetară Internaţională de la Kingston (Jamaica) în 1976. Prin hotărârea acestei
Conferinţe sistemul etalon aur-devize a fost înlocuit cu sistemul valutar-devize.
Aurul a fost eliminat din funcţia de etalon monetar internaţional. Acest sistem
prevede: demonetizarea definitivă a aurului; reglementarea şi introducerea
cursurilor valutare liber fluctuante (ca urmare, raporturile de schimb valutar se
modifică continuu); introducerea unei monede artificiale DST (drepturi speciale
de tragere), calculată prin combinarea valorii a cinci valute (dolarul american,
marca germană, yenul japonez, francul francez, lira sterlină engleză).
Sistemul monetar Internaţional inclşude următoarele elemente:
- cadrul juridic al relaţiilor valutar-financiare: normele de drept şi
reglementările internaţionale (regimul valutar, condiţiile de circulaţie a
hârtiilor de valoare străine; impozitele pe venituri de la firmele străine,
regimul investiţiilor străine etc.); acordurile şi convenţiile bilaterale (acorduri
de plăţi, acorduri de credit etc.); acordurile în domeniul valutar-financiar
(acordul de creare a Sistemului Monetar European, acordul de creare a
Uniunii Monetare a Africii Centrale ş.a.);
- instituţiile financiar-bancare cu caracter regional şi universal. Aici se
referă: a) instituţiile valutar-financiare regionale (Fondul European de
Cooperare Monetară, Fondul Monetar Arab, Banca Asiatică de Dezvoltare ş.
a.); b) instituţiile valutar-financiare mondiale (Fondul Monetar Internaţional,
Banca Mondială, Corporaţia Financiară Internaţională ş. a.);
- instrumentele şi mecanismele economice de tehnică valutar-financiară, la
care se referă: a) cursul valutar de schimb, care reprezintă preţul unei unităţi
monetare exprimat într-o altă monedă. Cursul valutar poartă denumirea de
cotare monetară; b) mijloacele de plată (valuta, deviziile, unităţile de cont
internaţional);
- piaţa valutar-financiară, care include: a) piaţa valutară, unde au loc
tranzacţiile de vânzare-cumpărare de devize (piaţa din Londra, Paris,
Chicago, Bruxelles, Tokyo ş. a.); b) piaţa financiară sau piaţa de capital, care
include: investiţiile externe directe de capital (pentru construirea de noi
întreprinderi); creditele externe, prezentate atât la nivel de stat, cât şi la
nivelul unor firme particulare; investiţiile externe de portofoliu (procurarea
pachetului de control al acţiunilor în ţările străine).

14.6. Căile de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi

în circuitul economic mondial

În conformitate cu Tratatul de la Maastricht (Olanda) din anul 1991 orice

ţară europeană are posibilitatea să devină membru al Uniunii Europene, dacă
îndeplineşte următoarele condiţii:
- are un sistem de guvernământ bazat pe principiile democraţiei;
- adoptă o politică economică în concordanţă cu principiile economiei de
piaţă şi concurenţei libere;
- primeşte avizul favorabil al Consiliului Europei.
Uniunea Europeană în anul 1993 a stabilit pentru ţările central şi est-
europene, candidate la aderare, anumite criterii, cunoscute drept „criteriile de la
Copenhaga”. Aceste criterii sunt:
- stabilirea democraţiei şi a instituţiilor sale (existenţa statului de drept, a
sistemului multipartid, respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor,
pluralism);
- existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabilă să facă faţă
presiunilor competitive din Piaţa Unică;
- capacitatea asumării drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din calitatea de
membru în UE.
 Ţările care doresc să se integreze în UE trebuie să ţină cont de
următoarele cerinţe: rata inflaţiei să nu depăşească 1,5 puncte procentuale în
comparaţie cu rata medie a inflaţiei (în anul 2002 rata medie a inflaţiei în ţările
europene industrializate a constituit 3%); deficitul bugetar să nu depăşească 3%
din produsul intern brut; rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai
mult de 2% rata medie (rata medie a constituit în anul 2002 3,75%); datoria
publică internă şi externă să nu depăşească 60% din produsul intern brut; ratele
de schimb ale monedei naţionale să rămână inferioare marjelor de fluctuaţie
autorizate de Banca Centrală Europeană timp de 2 ani înainte de aderare.
În baza Strategiei de pregătire a aderării Republicii Moldova la UE se
prevăd următoarele măsuri de integrare în structurile europene:
- aderarea la Acordul de Asociere la Uniunea Europeană, care prevede:
dialogul politic între Parlamentul European şi Parlamentul Republicii
Moldova; crearea unei zone de liberă circulaţie a mărfurilor, capitalurilor
şi a persoanelor; constituirea infrastructurii pieţei contemporane;
- elaborarea programelor naţionale ce vizează armonizarea legislaţiei
naţionale cu cea comunitară şi crearea structurilor instituţionale ce permit
accesul la Piaţa Internă a UE;
- participarea la dialogul structurat cu instituţiile Uniunii Europene;
- asigurarea managementului procesului de integrare odată cu depunerea
cererii de aderare.
Aderarea Republicii Moldova la structurile economice şi politice ale UE
este imposibilă fără restabilirea integrităţii teritorial-administrative a ţării şi
rezolvarea problemei transnistrene.
Aderarea Republicii Moldova la UE va crea posibilităţi reale de obţinere a
unui puternic efect economic pe plan intern şi noi oportunităţi de pătrundere
accelerată pe pieţe solvabile şi previzibile; va contribui la un puternic aflux de
investiţii şi tehnologii avansate; va stimula valorificarea experienţei mondiale în
domeniul organizării şi managementului activităţilor economice.
Procesul de aderare la UE nu exclude valorificarea eficientă a
oportunităţilor oferite de colaborarea regională interstatală prin intermediul
următoarelor structuri şi organizaţii: Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-
Est, Cooperarea economică a Mării Negre, Comunitatea de lucru a Statelor
Dunărene, Comisia Economică a ONU pentru Europa.
Integrarea Republicii Moldova în cadrul UE presupune: crearea şi
dezvoltarea unei economii funcţionale, compatibile cu principiile, normele,
mecanismele, instituţiile şi politicile economiilor moderne; exercitarea unor
schimbări şi ajustări structurale; adoptarea unor decizii optime şi echilibrate în
promovarea politicilor bugetar-fiscale, monetar-creditare, investiţionale, de
dezvoltare a concurenţei şi a relaţiilor economice externe.
În procesul de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană
politicile macroeconomice vor fi orientate spre realizarea următoarelor
obiective:
1. Politica bugetară va fi direcţionată spre: asigurarea onorării obligaţiilor
financiare ale statului la toate nivelurile; susţinerea stabilităţii financiare
 ale statului; eliminarea elementelor nestimulatoare şi dezvoltarea
elementelor stimulatoare ale procesului bugetar; optimizarea cheltuielilor
publice; ameliorarea condiţiilor de funcţionare a sferei social-culturale;
ajustarea în continuare a cheltuielilor bugetare la posibilităţi reale de
acumulare a veniturilor la buget şi obţinerea unei stabilităţi bugetare.
2. Politica fiscală va fi orientată spre stimularea producătorului autohton.
Obiectivele principale ale politicii fiscale sunt: diminuarea presiunii
fiscale; asigurarea transparenţei; simplificarea şi stabilizarea sistemului
fiscal; extinderea în continuare a bazei de impozitare.
3. Politica monetar-creditară, promovată de Banca Naţională a Moldovei,
va fi orientată spre: menţinerea stabilităţii monedei naţionale; reducerea
nivelului inflaţiei; stabilizarea pieţei valutare; consolidarea sistemului
bancar; perfecţionarea mecanismelor de creditare de către sfera bancară a
proiectelor şi programelor prioritare.
4. Politica investiţională va fi direcţionată spre restructurarea sectorului real
al economiei, crearea climatului favorabil pentru investitorii autohtoni şi
străini, care ar asigura majorarea plasamentelor investiţionale în
modernizarea fondurilor fixe şi relansarea economiei naţionale.
5. Politica statului în domeniul relaţiilor economice externe se va axa în
mod prioritar pe dezvoltarea schimburilor comerciale externe, promovarea
exporturilor reprezentând o prioritate naţională, precum şi pe consolidarea
cooperării internaţionale, în particular, în domeniul financiar şi
investiţional, având drept scop integrarea continuă a ţării în economia
mondială şi asigurarea susţinerii creşterii economice durabile. Obiectivul
strategic în relaţiile economice externe este echilibrarea schimburilor
externe prin promovarea şi stimularea exporturilor şi optimizarea politicii
importurilor, reducerea deficitului balanţei comerciale şi balanţei de plăţi
externe în baza extinderii exportului de mărfuri şi servicii.
Procesul de integrare economică a Republicii Moldova are loc nu numai
la nivel regional, dar şi la nivel mondial. Una din direcţiile principale de
integrare a economiei naţionale în cadrul economiei mondiale este dezvoltarea
comerţului exterior. Republica Moldova în anul 2002 a exportat mărfuri în
112 ţări şi a importat produse din 148 ţări.
Ponderea principală a exportului cuprinde 9 ţări (87% din totalul
exportului)1. Anume:
Rusia – 37% Belarus – 6,2%
Ucraina – 9,5% S.U.A. – 5,4%
Italia – 9,4% Franţa – 1,6%
România – 8,4% Ungaria – 1,5%
Germania – 8,0% Alte ţări – 13,0%
În structura exportului 10 grupe de mărfuri deţin 93% din totalul
exportului, anume:
- produse alimentare, băuturi şi tutun – 39,9%;
1
Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 37,39.
 -materiale textile şi articole din acestea – 18,4%;
-produse vegetale – 15,7%;
-maşini şi aparate – 4,2%;
-piei, blănuri şi articole din acestea – 3,4%;
-încălţăminte, pălării, umbrele – 2,4%;
-grăsimi şi uleiuri animale şi articole din acestea – 2,3%;
-animale vii şi produse animaliere – 2,3%;
-articole din piatră, ciment, ceramică, sticlă – 2,3%;
-mijloace şi materiale de transport – 2,2%.
Principala pondere în import le aparţin celor 14 ţări partenere1, care
constituie 83,4% din ansamblul importului, anume:
Ucraina – 19,6% Polonia – 2,4%
Rusia – 14,8% Franţa – 2,1%
România – 9,1% Bulgaria – 2,1%
Italia – 8,6% Ungaria – 1,6%
Germania – 8,5 Brazilia – 1,4%
S.U.A. – 5,0% Cehia – 1,2%
Belarus – 3,9% Alte ţări – 16,6%
Turcia – 3,1%
În structura importului 11 grupe de mărfuri constituie 90,6% din totalul
importului, anume:
- produse minerale – 22,3%;
- maşini şi aparate – 13,5%;
- produse chimice – 11,3%;
- materiale textile – 10,3%;
- produse alimentare, băuturi şi tutun – 7,6%;
- materiale plastice şi articole din acestea – 4,9%;
- metale şi articole din acestea – 4,8%;
- mijloace şi materiale de transport – 4,8%;
- pastă de lemn, hârtie, carton – 4,3%;
- produse vegetale – 4,2%;
- articole din piatră, ciment, sticlă – 3,1%.
O altă cale importantă de integrare a Republicii Moldova în circuitul
economic mondial este atragerea investiţiilor străine şi crearea întreprinderilor
mixte cu participarea capitalului străin. În anul 2002 în Republica Moldova erau
înregistrate 1654 întreprinderi cu participarea capitalului străin şi
1039 întreprinderi străine. Investiţiile sumare în capitalul statutar au constituit
635 mln. dolari, din care 60% au fost alocate de către investitorii străini din
85 de ţări. Cele mai semnificative investiţii (93%) au fost alocate în economia
naţională de către următoarele ţări2:
mln. dolari

1
Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 40,42.
2
Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 13-14.
Rusia – 148,6 (38,9%) Grecia – 8,0 (2,1%)
Spania – 46,2 (12,1%) Elveţia – 7,8 (2,0%)
S.U.A. – 36,7 (9,6%) Cipru – 7,2 (1,9%)
Germania – 17,6 (4,6%) Canada – 6,4 (1,7%)
Franţa – 17,0 (4,5%) Italia – 5,2 (1,4%)
Olanda – 14,6 (3,8%) România – 5,0 (1,3%)
Anglia – 13,3 (3,5%) Danemarca – 4,9 (1,3%)
Liechtenstein – 10,5 (2,8%) Alte ţări – 24,3 (7,0%)
Irlanda – 8,2 (2,2%)
Cea mai mare parte a investiţiilor străine a fost alocată în următoarele
activităţi:
- energie electrică, gaze şi apă – 47,5%;
- industria prelucrătoare – 21,2%;
- comerţ cu ridicata şi cu amănuntul – 10,4%;
- transporturi şi comunicaţii – 9,8%.
În anul 2002 la întreprinderile mixte cu participarea capitalului străin
activau peste 36 mii lucrători. Întreprinderile mixte în majoritatea cazurilor
(69%) au un capital statutar mic, care nu depăşeşte volumul de la 200 dolari
până la 10 mii dolari, şi numai 7% din întreprinderile mixte şi străine au un
capital statutar mai mult de 500 mii dolari. Majoritatea întreprinderilor mixte
sunt situate în mun. Chişinău.
O direcţie importantă de integrare a Republicii Moldova în cadrul
economiei mondiale este obţinerea creditelor străine şi a altor ajutoare
financiare (tab. 14.5).
Tabelul 14.5
1
Dinamica împrumuturilor externe Republicii Moldova (mln. dolari)
1999 2000 2001 2002
Împrumuturi ale organelor financiar- 69,90 12,03 11,94 12,36
creditare (BNM de la FMI)
Împrumuturi guvernamentale 96,49 206,83 34,14 43,58
Împrumuturi bancare 18,82 11,15 16,40 16,35
Împrumuturi ale altor sectoare 96,66 74,60 50,29 79,82
Total 281,87 304,61 112,77 152,11
Împrumuturile acumulate au contribuit la creşterea datoriei externe a
Republicii Moldova constituind în anul 2002 1334,87 mln. dolari. Despre
specificarea datoriei externe a Republicii Moldova ne mărturisesc următoarele
date statistice (tab. 14.6).

Tabelul 14.6

1
Balanţa de plăţi a Moldovei pentru anul 2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Nr. 87-90 din 23 mai 2003.
 Datoria externă a Republicii Moldova2 (la sfârşitul anului; mln. dolari)
1999 2000 2001 2002
Datoria publică 934,66 997,49 930,29 971,26
din care:
împrumuturi de la FMI 175,37 154,07 145,89 151,42
Datoria guvernamentală directă 671,86 761,32 704,71 737,83
- împrumuturi 596,86 592,94 568,37 599,12
- titluri de valoare 75,00 168,38 136,44 138,71
Datoria garantată de guvern 87,43 82,10 79,59 82,01
Datoria privată 141,76 229,77 294,92 363,61
Total datorie externă 1076,42 1227,26 1225,21 1334,87
Datorie pentru resurse energetice 415,43 316,37 287,18 300,89

Creditele acordate sectorului public în marea lor majoritate au fost

preconizate pentru ajustările structurale, pentru acoperirea deficitului bugetar şi
a deficitului balanţei de plăţi externe. Datoria externă raportată la produsul
intern brut a constituit în anul 2002 – 82,2%.

Concepte-cheie

 economia mondială  exportul de mărfuri

 diviziunea mondială a muncii
 specializarea internaţională
 fluxul economic internaţional
 circuitul economic mondial
 comerţul internaţional
 piaţa mondială
 preţul mondial
 politica liberschimbistă
 politica protecţionistă
 balanţa comercială
 importul de mărfuri
 balanţa de plăţi externe
 migrarea internaţională a forţei de muncă
 cooperarea economică internaţională
 integrarea economică
 globalizarea economică
 uniunea vamală
 sistemul monetar internaţional
 Fondul Monetar Internaţional
 Banca Mondială

Rezumat

1. Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor naţionale şi al

relaţiilor economice internaţionale generate de diviziunea mondială a
muncii. În structura economiei mondiale intră: instituţiile economice
internaţionale, comerţul internaţional de mărfuri şi servicii, mişcarea
internaţională a capitalului, migrarea internaţională a forţei de muncă,
cooperarea şi integrarea economică internaţională, schimbul dintre ţări în
domeniul ştiinţei şi tehnicii.
2
Balanţa de plăţi a Moldovei pentru anul 2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Nr. 87-90 din 23 mai 2003.
2. Diviziunea mondială a muncii îşi găseşte expresia în specializarea
internaţională, care urmăreşte scopul de adaptare a potenţialului economic
naţional la cerinţele pieţei mondiale, de dimensiunile teritoriului şi a
populaţiei ţării respective, de nivelul aparatului de producţie, de tradiţiile
naţionale şi de alţi factori economici şi extraeconomici.
3. Totalitatea fluxurilor economice privite în strânsa lor interdependenţă
formează circuitul economic mondial. Circuitul economic mondial include:
fluxurile comerciale internaţionale, de investiţii de capital, de cunoştinţe
tehnico-ştiinţifice, de prestări de servicii, de forţă de muncă, de cooperare
economică, valutar-financiare etc.
4. Comerţul internaţional, ca parte componentă a economiei mondiale, include:
exportul şi importul de mărfuri, serviciile de transporturi şi de expediţii,
serviciile de asistenţă tehnică, serviciile turistice etc.
5. În domeniul comerţului internaţional sunt promovate două forme de politici
comerciale: politica liberului schimb, care prevede circulaţia liberă a
mărfurilor între state, şi politica protecţionistă, care protejează producătorii
autohtoni, aplicând faţă de mărfurile străine taxe vamale ridicate.
6. Un rol important în comerţul internaţional îl are balanţa comercială, care
include exportul şi importul de mărfuri şi servicii. Balanţa comercială al
Republicii Moldova în ultimii ani este pasivă, deoarece dimensiunile
importului întrec dimensiunile exportului.
7. O componentă importantă a economiei mondiale o constituie migrarea
internaţională a forţei de muncă. Cauzele migrării sunt: inegalitatea
proceselor de investire a capitalului în diferite ţări, existenţa deosebirilor
naţionale în nivelul de salarizare; situaţia social-politică nestabilă în unele
ţări; motivele de ordin religios şi a.
8. Cooperarea economică internaţională reprezintă o formă de colaborare între
state desfăşurată pe baze contractuale, vizând unirea eforturilor materiale,
financiare, tehnologice şi de cadre ale partenerilor, pentru efectuarea unor
activităţi comune în scopul obţinerii de avantaje reciproce.
9. Un rol deosebit în actuala economie mondială îl joacă integrarea economică,
care reprezintă un proces complex de dezvoltare bazat pe o treaptă calitativ
nouă, superioară a interdependenţelor şi specializărilor între economiile
diferitor state, şi este determinată de un ansamblu de factori, între care un rol
esenţial îl are revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană.
10. Una din cele mai efective forme de integrare economică este Uniunea
Europeană, care actualmente întruneşte 15 ţări, dispune de o populaţie de
367,8 mln. locuitori, produce 25% din Produsul Intern Brut mondial şi
realizează aproximativ 2/5 din comerţul mondial.
11. În condiţiile actuale creşte rolul sistemului monetar internaţional, care
reprezintă un ansamblu de reguli şi instituţii şi care reglează schimburile de
monede între ţări şi fluxurile valutar-financiare. Principalele instituţii ale
sistemului monetar internaţional sunt: Fondul Monetar Internaţional; Banca
Mondială; Corporaţia Financiară Internaţională ş. a.
12. O problemă de importanţă majoră pentru Republica Moldova este integrarea
ei în circuitul economic european şi mondial. Integrarea republicii în cadrul
Uniunii Europene presupune crearea şi dezvoltarea unei economii
funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi
politicile economiilor moderne. Integrarea în circuitul economic mondial
prevede extinderea substanţială a exporturilor de mărfuri şi servicii,
atragerea masivă a investiţiilor străine directe şi valorificarea eficientă a
creditelor străine.

Probleme de recapitulare

1. Determinaţi noţiunea, structura şi trăsăturile economiei mondiale.

2. Analizaţi conţinutul şi formele de manifestare a specializării
internaţionale.
3. Ce reprezintă circuitul economic mondial?
4. Analizaţi formele de clasificare a ţărilor care fac parte din economia
mondială.
5. Numiţi principalele puteri economice ale lumii contemporane.
6. Analizaţi tendinţele comerţului internaţional.
7. Analizaţi pieţele internaţionale şi preţurile mondiale.
8. Caracterizaţi politicile economice aplicate în comerţul internaţional.
9. Ce reprezintă balanţa comercială şi care sunt componentele ei?
10.Ce reprezintă balanţa de plăţi externe şi care sunt componentele ei?
11.Analizaţi cauzele şi formele migrării internaţionale ale forţei de muncă.
12.Ce reprezintă cooperarea economică internaţională şi care sunt formele ei
de manifestare?
13.Ce reprezintă integrarea economică internaţională şi care sunt formele ei
de manifestare?
14.Caracterizaţi structura Uniunii Europene.
15.Ce reprezintă Sistemul Monetar Internaţional şi care sunt componentele
lui?
16.Argumentaţi necesitatea şi căile de integrare ale Republicii Moldova în
Uniunea Europeană şi în circuitul economic mondial.

Bibliografie

1. Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, 1997, p. 483 – 512.

2. D.Moldovanu. Relaţii economice externe ale Republicii Moldova:
afirmare şi perspective. Chişinău, 1996, p. 8 – 13, 39 – 129.
3. A.Cojuhari, V.Umaneţ. Bazele teoriei economice. Chişinău, 1993, p.
206 – 216.
4. Legea privind investiţiile străine. Acte normative cu privire la problemele
economice, bancare şi bugetare. Chişinău, 1995, p. 99 – 125.
5. Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, 2002, p. 403.
6. Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău,
2003, p. 13 – 14, 36 – 42.
7. Balanţa de plăţi a Republicii Moldova pe anul 2002. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. Nr. 87 – 90 din 23 mai 2003.
8. Strategia de stimulare a exportului pe anii 2002 – 2005. Monitorul Oficial
al Republicii Moldova. Nr. 21 – 22, anul 2002.
9. Economie. Ediţia a V-ea. Editura Economică. Bucureşti, 2000. p. 400, 408
– 409.