1.ISO-OSI levels and their description. -> sesiune + prezentare pag 9.

Nivelele
Nivelul fizic [physical layer]. Are sarcina de a transmite siruri de biti, convertindu-le in semnale
care sa poata fi transmise eficient pe canalul fizic intre doua statii .A fost realizat a.i sa garanteze
transmiterea corecta a datelor si sa reazlize conversia unitatilor de date in marimea fizica
corespunzatoare mediului de comunicatie. Aspectele de standardizare privesc interfetele
mecanice, electrice, functionale si procedurale.

Nivelul Legatura de date are ca principala sarcina aceea de a transforma un mijloc de

transmisie intr-o linie care sa fie disponibila nivelului retea fara erori de transmisie. Pt a realiza
acest lucru datele sunt impartite si impachetate in cadre de cateva sute sau mii de octeti care se
transmit secvential deoarece niv fzic accepta si transmite fluxul de biti fara a se preocupa de
semnificatia si structura lor.

Nivelul Retea are 3 functii:

1)permite implementarea unui sistem de adresare globala
2)ofera o modalitate de a evita congestionarea retelei
3) realizeaza rutarea pachetelor sursa catre o destinatie

Nivelul Transport ia datele si le imparte in segmente pt a facilita transmiterea lor. Accepta

datele de la nivelul sesiune, le descompune in unitati mai mici si le transmite mai departe la
nivelul retea.

Nivelul sesiune Permite utilizatorilor de pe masini diferite sa stabileasca sesiuni de

comunicatie intre ei . Unul din serviciile nivelului sesiune se refera la controlul dialogului
permitand trafic in ambele sensuri simultan sau numai intr-un sens o data. Permite sincronizarea
care poate aparea atunci cand se doreste tranferul unui fisier untre 2 aplicatii si datorita erorilor
se reincepe transmisia. Datorita nivelului sesiune se pot insera puncte de sincronizare de la care
se poate relua transmisia datelor.

Nivelul prezentare Este responsabil cu codificarea datelor intr-un mod standard nn care acestea
circula prin retea pt a face posibila comunicarea intre calc cu reprezentari si structuri diferite .
Este responsabil pentru compresia/decompresia datelor.

Nivelul aplicatie Aici se regasesc serviciile oferite aplicatiilor cum ar fi tranferul de fisier,
trimiterea msg, accesul la pagini web, receptia msg scrise...
 2.Phisycal Layer. Communication Medias. Topologies. Types. -> rez.doc 4.
. Nivelul fizic. Cabluri, topologii, standarde.
Defineşte specificaţiile electrice, mecanice, procedurale şi funcţionale necesare
activării, întreţinerii şi dezactivării legăturii fizice între sisteme. Specificaţile vizează
nivelul voltajului, ratele de transmisie a datelor, distanţa maximă de transmisie,
conectorii fizici. Gandiţi-vă la semnale şi medii de transmisii.
În cadrul nivelului fizic se definesc următoarele funcţii:
- tipul de transmitere şi recepţionare a şirurilor de biţi pe un canal de comunicaţii:
- transmisia asincronă: semnalul de ceas al receptorului se sincronizează pe
semnalul de strat transmis de emiţător. Din această cauză, canalul de
comunicaţie nu este utilizat eficient şi nu se pot obţine rate de transfer mari, de
maxim 115 KBps. Este frecvent utilizată pentru conectarea a două echipamente
de reţea prin intermediul cablurilor seriale sau a modem-urilor analogice.
- transmisia sincronă: şirurile de biţi se succed fără întrerupere, fiecare
echipament avînd nevoie de un semnal de sincronizare propriu. De aceea,
receptorul este mai complicat, însă se asigură o utilizare eficientă a canalului
de comunicaţie şi se pot obţine viteze mari de transfer (2 MBps).

- se definesc topologiile de reţea, în functie de topologie, se stabileşte tipul reţelei:

- reţea broadcast (topologii magistrală, stea, inel): la acelaşi mediu de
transmisiune sunt ataşate mai multe echipamente de reţea, iar un pachet de
date transmis de o staţie este recepţionat de toate celelalte (de exmplu,
Ethernet/Fast Ethernet, Token Ring)
- reţele punct-la-punct (topologii stea, plasă): la o conexiune fizică sunt ataşate
numai două echipamente. Într-o reţea cu mai mult de două noduri, un pachet
de date trebuie să tranziteze mai multe noduri intermediare pentru a ajunge la
destinaţie.
- se definesc tipurile de medii de transmisiune : cablu coaxial, cablu UTP, fibră optică,
linii închiriate de cupru etc.
- se stabileşte modul de transmisie: simplex (un singur echipament poate transmite,
iar corespondentul doar recepţionează), half-duplex (ambele echipamente pot să
transmită şi să recepţioneze semnale, dar nu în acelaşi timp), full-duplex (ambele
echipamente pot să transmită şi să recepţioneze semnale în acelaşi timp).
- se definesc standardele mecanice şi electrice ale interfeţelor, seriale (RS-232, V.35,
G.703 ) şi LAN (BNC, AUI, RJ45).
- este realizată codificarea şi decodificarea şirurilor de biţi (repetoare, media-
convertoare etc.).
- este realizata modularea şi demodularea semnalelor purtătoare (modem-uri).
- unitatea de date utilizată la nivel fizic este bitul.
 3.Data Link Layer. Properties. Medium Access Control. ->rez.doc 5.
 Nivelul legatura de date. Protocoale de acces la mediu. Protocolul ARP.
 Este nivelul care asigură tranzitarea datelor de la nivelul fizic pe baza adresării
fizice, topologiei reţelei, notificării erorilor, ordonarea cadru-urilor şi controlul
fluxului informaţional. Gandiţi-vă la cadru-uri şi controlul accesului.
 Este alcătuit din două subniveluri:
 - controlul accesului la mediu (MAC - Medium Access Control): defineşte
echipamentul care poate avea acces la reţea atunci când mai multe staţii
încearcă să transmită simultan:
 - asigură controlul fluxului de date (flow-control) prin stabilirea momentelor de
transmisie sau aşteptare ;
 - efectuează controlul accesului la mediul fizic ;
 - în cadrul reţelelor de tip broadcast, prin intermediul legăturii de date se
realizează identificarea unui nod destinaţie, prin utilizarea adreselor MAC.
 - controlul legăturii logice (LLC - Logical Link Control): defineşte modul de
transfer al datelor către nivelul fizic şi furnizează serviciul de transport către
nivelul reţea:
 - introduce în fluxul de biţi furnizat nivelului fizic delimitatorii necesari pentru
separarea cadrelor. La recepţie, nivelul legăturii de date recunoaşte aceşti
delimitatori şi reconstituie cadrele. Scopul acestei încadrări este determinat de
necesitatea gestionării fluxului continuu de biţi preluaţi de la nivelul fizic.
 - controlul erorilor, realizat în două moduri: FEC (Forward Error Correction,
foloseşte biţii de control pentru detectarea şi corectarea erorilor), ARQ
(Automatic Retransmition Query, utilizat numai pentru detectare, nu şi pentru
corectarea erorilor, ca mijloc de alertare a sursei că informaţia nu a fost
recepţionată corect).
 ARP „Address Resolution Protocol”, este un protocol care traduce adresa
Internet în adresă hardware. Acest protocol şi următorul (RARP) nu sunt
întâlnite la toate reţelele, ci numai la o parte din ele.
 4.Ethernet Technologies. CSMA. Switching. Poza+ CSMA(Carte Brad) + Switching.doc

+poza

Switching

Într-un LAN în care toate nodurile sunt conectate direct la switch tranzitarea
retelei creste dramatic. Cele 3 motive principale pentru aceasta crestere sunt:
 lățime de bandă dedicată pentru fiecare port
 mediu fara coliziuni
 operatie de full-duplex

Latime de banda dedicata

Fiecare nod are disponibila intreaga latime de banda in legatura dintre nod si
switch. Deoarece un hub reproduce semnalele pe care le primește și le trimite la
toate celelalte porturi, hub-urile Ethernet clasice formează un bus logic.
Astfel, toate nodurile trebuie sa imparta aceeasi latime de banda a acestui bus.
Folosind switch-uri, fiecare device are o conexiune punct-la-punct dedicata
intre device si switch, fara „dispute” (contention) media.

Mediu fara coliziuni

O conexiune punct-la-punct dedicata la un switch elimina orice „disputa” media

dintre device-uri, permitand unui nod sa opereze cu putine coliziuni sau fara
coliziuni. Intr-o retea Ethernet de dimensiuni moderate care foloseste hub-uri,
aproximativ 40-50% din latimea de banda e consumata de revenirea din
coliziuni (collision recovery). Intr-o retea Ethernet cu switch-uri - unde in mod
virtual nu sunt coliziuni – nevoia de revenire din coliziuni este elimanata
virtual. Acest lucru creste rata de tranzit a retelei cu switch-uri.

Operatie de full-duplex

Operatia de Switching permite unei retele sa se comporte ca un mediu Ethernet

full-duplex.
Inainte sa existe switching, Ethernet-ul era doar half-duplex. Aceasta insemna ca
la orice moment de timp, un nod putea ori sa transmita ori sa primeasca. Cu
full-duplex activat intr-o retea Ethernet cu switch-uri, device-urile conectate
direct la porturile switch-ului pot transmite si primi simultan, pe intreaga latime
de banda. Conexiunea dintre device-uri si switch-uri este fara coliziuni. Acest
lucru dubleaza rata de transmisie in comparatie cu half-duplex.
 5.Network Layer. Properties. IP Protocol. -> rez.doc 6.
. Nivelul Retea. Protoculul IP. Potocolul DHCP
Este unul dintre cele mai complexe niveluri; asigură conectivitatea şi selecţia căilor de
comunicaţie între două sisteme ce pot fi localizate în zone geografice diferite. Gandiţi-
vă la selectarea căilor de comunicaţie, switching, adresare şi rutare.
Funcţia principală a acestui nivel constă în dirijarea pachetelor între oricare două
noduri de reţea. Cu alte cuvinte, nivelul reţea realizează „rutarea” (direcţionarea)
pachetelor de date prin infrastructura de comunicaţii, această operaţie fiind efectuată
la nivelul fiecărui nod de comunicaţie intermediar. Nivelul reţea asigură interfaţa între
furnizorul de servicii şi utilizator, serviciile oferite fiind independente de tehnologia
subreţelei de comunicaţie.
Acest nivel oferă două categorii de servicii de transport:
- orientate pe conexiuni (ATM): înainte de transferul datelor între două echipamente
trebuie stabilită o conexiune (circuit virtual), care se închide la terminarea transferului.
La stabilirea conexiunii se pot negocia anumiţi parametri legaţi de calitatea serviciului
(viteză, întrâziere, cost). Ruta (secvenţa de noduri intermediare) pe care vor fi trimise
pachetele se stabileşte în momentul stabilirii circuitului virtual. În acest sens, circuitul
virtual va primi un identificator (adresă), fiecare pachet fiind rutat pe baza acestui
identificator.

Prin utilizarea serviciilor orientate pe conexiuni se realizează un control foarte eficient

al fluxului de date, putînd fi definite categorii de servicii (CoS - Class of Services) şi
criterii de calitate a serviciilor (Qos - Quality of Services). Aceste avantaje implică o
complexitate ridicată la nivelul arhitecturii de reţea. În cazul defectării unui nod
intermediar, toate circuitele virtuale care îl tranzitează se închid. Latenţa iniţială
necesară pentru stabilirea conexiunii este mare.
- fără conexiuni (IP): nu este necesară stabilirea unei conexiuni prin subreţeaua de
comunicaţie în vederea transferului datelor. Ruta este determinată pentru fiecare
pachet în parte, iar direcţionarea (rutarea) se realizează pe baza adreselor (sursă şi
destinaţie) conţinute în fiecare pachet. Deoarece nu este necesară memorarea
informaţiilor de stare cu privire la conexiuni, complexitatea este redusă, fiind posibilă
implementarea unor reţele mai rapide. În cazul defectării unui nod intermediar,
comunicaţia poate continua pe căi alternative. Dezavantajul principal al acestor servicii
constă în faptul că nu se mai poate efectua un control al congestiei traficului.
Cel mai cunoscut si utilizat protocol la acest nivel este IP (Internet Protocol),
utilizat pentru interconectarea reţelelor din Internet. Este un protocol fără conexiune
care permite transmiterea unor blocuri de date (datagrame) între surse şi destinaţii
identificate prin adrese cu lungime fixă. În cazul datagramelor foarte mari, protocolul
IP realizează, dacă este cazul, fragmentarea şi reasamblarea în vederea transmiterii
prin orice reţea. Nu dispune de mecanisme care să asigure securitatea serviciului sau
controlul fluxului de informaţii. Este apelat de protocoalele superioare pentru transferul
prin reţea al datelor, apelînd la rândul lui la protocoalele reţelei locale pentru transportul
datelor către un echipament local. Acest echipament local (adiacent) poate fi destinaţia
finala a pachetelor de date sau poate fi un nod intermediar al sistemului de comunicatii
(router), care trebuie să redirecţioneze datele.
Modul de funcţionare a protocolului IP este următorul:
- aplicaţia pregăteşte datele şi le transmite nivelului Internet al software-
ului de reţea,
- nivelul Internet adaugă acestor date un antet (header), conţinînd
adresa de destinaţie,
 - datagrama rezultată este transmisă interfeţei de reţea, care adaugă la
rândul ei un antet şi transmite întreg cadrul către primul nod intermediar
al reţelei de comunicaţii, care va efectua rutarea pachetului,
- la recepţie, un nod intermediar va decide după adresa de destinaţie
prezentă în antet care este subreţeaua şi, implicit, următorul nod
intermediar către care trebuie redirecţionat pachetul,
- în cadrul destinaţiei finale, antetul este înlăturat şi datagrama se
transmite nivelului Internet, de unde este transmis nivelului aplicaţie.

Din acest mod de funcţionare se pot deduce următoarele reguli privind mecanismele
de rutare:
- fiecare datagramă este direcţionată către cel mai apropiat nod intermediar, router sau
gateway;
- operaţia de rutare constă în determinarea nodului intermediar următor (adiacent) care
la rândul lui poate redirecţiona datagramele către destinaţia finală. Acest tip de rutare
este numit „hop-by-hop routing” şi nu permite determinarea întregii secvenţe de noduri
intermediare.
- destinaţia imediat următoare poate fi un alt router sau chiar destinaţia finală.
- decizia privind destinaţia imediată este luată pe baza informaţiilor existente în cadrul
tabelei de rutare. Această tabelă este menţinută de fiecare router şi conţine asocieri
de tipul „destinaţie finală - destinaţie următoare” (next hop).
- la primirea unei datagrame, router-ul caută în tabela de rutare înregistrarea
corespunzătoare destinaţiei finale. Dacă această înregistrare este găsită, datagrama
se transmite către următoarea destinaţie specificată în ruta respectivă.
- tabela de rutare poate fi actualizată în următoarele moduri:
prin rute statice, introduse de administratorul reţelei. Orice echipament de reţea (host
sau router) conţine o aşa-numită rută statică implicită (default), utilizată pentru
redirecţionarea datagramelor atunci când nu este găsită nici o înregistrare care să
corespundă cu adresa finală.
- prin rute directe, care sunt create automat de echipamentul de reţea (host sau router)
în momentul în care se specifică adresele IP şi măştile de subreţea pe interfeţele
echipamentului. În acest mod se realizează asocierea între destinaţia imediată şi
interfaţa fizică prin care poate fi atins următorul nod de rutare.
- prin rute dinamice, schimbate între router-ele adiacente prin intermediul protocoalelor
specializate. Utilizînd mecanismele de rutare dinamică, un router transmite router-elor
învecinate întreaga tabelă de rutare, constînd în rute statice, rute directe şi rute
dinamice „învăţate” de la alte router-e. Cele mai cunoscute protocoale de rutare
dinamică sunt: RIP (Routing Information Protocol), versiunile 1 şi 2, utilizat frecvent în
reţele private, OSPF (Open Short Path First), IGRP (Internal Gateway Routing
Protocol), BGP (Border Gateway Protocol, utilizat în reţeaua Internet pentru rutarea
infomaţiilor între furnizorii de servicii).
IP „Internet Protocol”, este un protocol care oferă servicii de livrare a pachetelor pentru
TCP, UDP şi ICMP. Din figura 3.9 se observă că procesele de utilizator nu necesită în
mod normal a fi implicate cu nivelul IP.
 6.TCP/IP Configuration. The network mask. Subnets.

6.1 . TCP/IP Configuration.

TCP/IP Model:

Aplicatie – Nivelul aplicație se referă la protocoalele de nivel înalt folosite de majoritatea aplicațiilor,
precum terminalul virtual (TELNET), transfer de fișiere (FTP) și poștă electronică (SMTP).
Transport - Se ocupa cu probleme legate de siguranță, control al fluxului și corecție de erori. El este
proiectat astfel încât să permită conversații între entitățile pereche din gazdele sursă, respectiv, destinație.
În acest sens au fost definite două protocoale capăt-la-capăt:
a)Primul din ele, TCP (Trasmission Control Protocol). El este un protocol sigur orientat pe conexiune
care permite ca un flux de octeți trimiși de pe o mașină să ajungă fără erori pe orice altă mașină din inter-rețea.
Acest protocol fragmentează fluxul de octeți în mesaje discrete și pasează fiecare mesaj nivelului internet. TCP
tratează totodată controlul fluxului pentru a se asigura că un emițător rapid nu inundă un receptor lent cu mai
multe mesaje decât poate acesta să prelucreze.
b) Al doilea protocol din acest nivel, UDP (User Datagram Protocol), este un protocol nesigur, fără
conexiuni, destinat aplicațiilor care doresc să utilizeze propria lor secvențiere și control al fluxului. Protocolul
UDP este de asemenea mult folosit pentru interogări rapide întrebare-răspuns, client-server și pentru aplicații
în care comunicarea promptă este mai importantă decât comunicarea cu acuratețe, așa cum sunt aplicațiile de
transmisie a vorbirii și a imaginilor video.
Internet – Scopul inițial al nivelului rețea ("Internet Protocol") era să asigure rutarea pachetelor în
interiorul unei singure rețele. Odată cu apariția interconexiunii între rețele, acestui nivel i-au fost adăugate
funcționalități de comunicare între o rețea sursă și o rețea destinație.
În stiva TCP/IP, protocolul IP ("Internet Protocol") asigură rutarea pachetelor de la o adresă sursă la o
adresă destinație, folosind și unele protocoale adiționale, precum ICMP sau IGMP. Determinarea drumului
optim între cele două rețele se face la acest nivel.
Comunicarea la nivelul IP este nesigură, sarcina de corecție a erorilor fiind plasată la nivelurile superioare
(de exemplu prin protocolul TCP). În IPv4 (nu și IPv6), integritatea pachetelor este asigurată de sume de
control.
 O unitate de mesaj intr-o retea IP se numeste o datagrama IP. Acesta este unitatea fundamentala de
informatie transmisa prin retelele TCP/IP
Interfata de retea – Se ocupă cu toate problemele legate de transmiterea efectivă a unui pachet IP pe o
legătură fizică, incluzând și aspectele legate de tehnologii și de medii de transmisie, adică nivelurile OSI
Legătură de date și Fizic.
De fapt, TCP/IP nu specifica nici un protocol aici, dar poate utiliza aproape orice interfata de retea
disponibila in prezent, ceea ce ilustreaza flexibilitatea stratului IP.

6.2 . The network mask.

Adresele IPv4 sunt formate din doua zone:
- biti ce reprezinta reteaua

- restul de biti reprezinta gazda

Pentru a definii zona de retea si zona de gazda folosim un model de 32biti numit si masca de subretea
(subnet mask).
Masca se defineste astfel: se seteaza bit-ul “1” pe fiecare portiune ce defineste zona de retea , iar “0”
bitii ce definesc zona de gazda.

Masca de subretea se mai foloseste pentru a determina adresa de retea al unei anumite gazde facand operatie
de SI LOGIC intre adresa gazdei si masca de subretea.
 6.3. Subnets.
Subnetting-ul perminte crearea mai multor retele logice dintr-o singura adresa bloc.
Putem creea subretele, folosim unul sau mai multi biti gazda ca biti de retea. Acest lucru se face prin
extinderea mastii (imprumutarea unui numar de biti pentru a creea biti suplimentari de retea). Cu cat
imprumutam mai multi biti cu atat mai mult putem definii mai multe subretele. Ca de exemplu daca
imprumutam 1 bit , putem definii 2 subretele, daca imprimutam 2 biti putem definii 4 subretele.Cu toate
acestea cat mai multi biti imprumutam numarul gazdelor scade pe o subretea.
Exemplu:
11111111.11111111.11111111.11000000
Putem spune:
- ca cei doi biti au fost imprumutati => numarul de biti din partea de retea a adresei este 24+2=26. (IP/26)
- am separat adresa in 4 subretele 2^(nr de biti imprumutati);
- fiecare subretea poate avea 2^(8-nr biti imprumutati) = 2^6 = 64 gazde
- prima subretea din reteaua 192.168.0.0 se situeaza intre .0-­‐ .63, a doua intre .6 -­‐ .127, a treia in intervalul
.128-­‐ .191 si a patra intre .192 si .255.
Tipuri de subretele:
Exista doua tipuri de subretele: statice si cu lungime variabila. Subretelele cu lungime variabila sunt cele
mai flexibile dintre cele doua tipuri. Ce tip de subretea se alege depinde de protocolul de rutare utilizat.
- Subretele statice: in acest caz toate subretelele folosesc aceeasi masca de subretea. O astfel de
organizare este usor de implementat si usor de intretinut. Ea insa nu foloseste eficient spatiul de
adresare si este dificil de reorganizat.

- Subretelele cu lungime variabila: in acest caz subretelele pot folosi masti de subretea de lungimi
diferite, Pot coexista astfel subretele mici si subretele mari. Se foloseste astfel mult mai eficient spatiul
de adresare. Ierarhizarea este posibila deoarece o subretea poate fi la randul ei divizata in alte subretele.
In acest mod reteaua poate urmarii indeaproape structura de organizare a organizatiei care detine
reteaua.

- Subretele mixte: La prima vedere acest lucru pare imposibil. Din fericire nu este asa. Presupunand ca
ruterele dintre subretele cu masti de subretea diferite suporta subretelele de lungime variabila, atunci
protocoalele de rutare folosite sunt capabile sa ascunda diferentele dintre mastile de retea ale
calculatoarelor host din subretele diferite. In acest fel, hosturile pot utiliza in continuare protocoale
statice, ruterelor revenindu-le sarcina de a realiza structura de subretea mixta care se constituie astfel.
 7.Routing. Route Types. Routing vs. Routed Protocols. ->Routing.doc
7. Routing. Tipuri de rute. Rutarea vs Protocoalele rutate
a. Rutarea
Rolul router-ului este de a selecta căi si a directiona pachetele către destinația lor. Acest
proces este cunoscut sub numele de rutare.
Procesul de rutare transmite pachetele de obicei bazandu-se pe o tabela de rutare, care
mentine o evidenta catre diverse destinatii din retea.
În timpul rutarii prin Internetwork, pachetul poate trece pe la mai multe dispozitive
intermediare. Fiecare traseu(ruta) pe care un pachet il ia pentru a a ajunge la urmatorul
dispozitiv se numeste hop. Cand pachetul este transmis, conținutul acestuia (Transport Layer
PDU), rămâne intact până se ajunge la hostul de destinatie.
Rutarea statica (sau rutarea non-adaptativa ), rețelele mici pot utiliza tabele de rutare
configurate manual. Rutare dinamică, construieste tabelele de rutare în mod automat, pe baza
informațiilor transportate de protocoalele de rutare, și permițând rețelei să acționeze autonom
pentr si u evitarea eșecurilor si blocajelor in retea. (Mai mult despre rutarea statica si dinamica
vezi subiect 8 si 9).
b Tipuri de rute
Directly Connected Routes (Ruta/Traseu conectat direct)- destinatia este disponibila direct
prin intermediul interfetei care este direct conectata. Toate rețelele sunt conectate direct.
Există o singură cale pentru fiecare rețea.
Static Routes (Ruta Statica) - ruta statică, deoarece calea către destinație este întotdeauna
aceeasi. O ruta statica este o rută care este configurata manual pe router . Pur și simplu, putem
spune ca o rută statică este o rută creată manual de către un administrator de rețea.
Informațiile despre rețelele care sunt direct conectate la un router activ sunt adăugate la
tabelul de rutare inițial și sunt cunoscute ca rute conectate(connected routes). A
doua modalitate prin care router-ul poate invata rute statice este prin configurarea manuală a
rutelor.
Dynamic route (Ruta dinamica) - Rutele dinamice sunt rute pe care un router le învață prin
utilizarea unui protocol de rutare. Protocoale de rutare vor învăța despre rute de la routerele
vecine care rulează acelasi protocol de rutare.
C. Rutarea vs Protocoalele rutate (Routing vs. Routed Protocols).
Un protocol rutat poate fi rutat de un router, adică, poate fi transmisă de la un router la altul.
Un protocol de rutare trimite și primește pachete care conțin informații de rutare spre și de la
alte routere.
În unele cazuri, protocoalele de rutare se pot rula peste protocoalele rutate: de exemplu, BGP
trece peste TCP, care trece peste IP.
Rutele statice si protocoalele dinamice de rutare sunt folosite de routere pentru a învăța despre
rețelele de la distanță și pentru a construi tabele lor de rutare.
Rutarea necesită ca fiecare hop, sau router, de-a lungul unui traseu a pachetelor până la
destinație sa aiba o ruta prin care sa poata transmite pachetele. În caz contrar, pachetul este
eliminat la acel hop.
Aceste informații de rute pot fi configurate manual pe un router sau invatate dinamic de la
alte routere din acelasi Internetwork. Dupa ce interfetele unui ruter sunt configurate si
operationale, reteaua asociata fiecarei interfete este instalata in tabela de rutare ca o cale
directa de conectare.
 8.Static routing. Routing table.Rutare statica+tabela.doc
Rutarea statica

Rutele către rețelele de la distanță pot fi configurate manual pe router. Acest

lucru este cunoscut sub numele de rutare statica. O ruta implicita poate fi de
asemenea configurata static.
Dacă router-ul este conectat la o serie de alte routere este necesara cunoasterea
topologiei sistemului retelei.
Pentru a asigura o rutare optima, fiecare retea-destinatie cunoscuta, trebuie ori sa
aiba o ruta data ori o ruta implicita. Deoarece pachetele sunt trimise la fiecare
hop, fiecare router trebuie sa fie configurat cu rute statice spre urmatoarele
hopuri care le reflecta pozitia in topologia sistemului retelei.
Mai mult, daca topologia sistemului se schimba sau daca devin disponibile alte
retele, aceste modificari trebuie actualizate manual pe fiecare router. Dacă
actualizarea nu se face într-un timp util, informațiile de rutare pot fi incomplete
sau inexacte, rezultând întârzieri de pachete și posibile pierderi de pachete.

Tabela de rutare

Rețelele de la distanță sunt adăugate in tabela de rutare, fie prin configurarea

statica sau dinamica a router-ului. Când IOS învață despre o rețea de la distanță
și interfața care se va folosi pentru a ajunge la această rețea, se adaugă acea ruta
in tabela de rutare, atâta timp cât interfața de ieșire este activata.
O ruta statica contine adresa de rețea și masca de subrețea a rețelei de la distanță,
împreună cu adresa IP a router-ului de la următorul hop sau interfața de ieșire

Rutele statice ar trebui să fie utilizate în următoarele cazuri:

 O rețea contine doar câteva routere.
 O rețea este conectat la Internet doar prin intermediul unui singur ISP.
 O retea vasta este configurata folosind topologia hub-and-spoke.

De obicei, majoritatea tabelelor de rutare contin o combinatie de rute statice si

dinamice.Dar, dupa cum s-a mentionat anterior, tabelele de rutare trebuie sa
contina, in primul rand, retelele conectate direct folosite pentru a avea acces la
retelele aflate la distant, inainte de folosi rutarea statica sau dinamica.

Principiile tabelelor de rutare:

1. Fiecare router ia decizia singur, pe baza informațiilor pe care le are în tabela
de rutare proprie.
2. Faptul că un router are anumite informații în tabela lui de rutare nu
înseamnă că alte routere au aceleași informații.
3. Informatiile de rutare despre o cale de la o rețea la alta nu furnizează
informații de rutare despre calea inversa sau la intoarcere.
 9.Dynamic routing. Classes of routing protocols. -> Dynamic Routin Protocol.doc

1. Introducere

Retelele de date pe carele folosim in viata de zi cu zi ca sa invatam, sa ne jucam si sa

lucram variaza de la retele mici , locala , la retele mari , globale. Acasa , poti avea un
router si doua sau mai multe calculatoare . La locul de munca , organizatia dvs poate
avea mai multe rutere si switch-uri care deservesc nevoile de comunicare de date de
sute sau chiar mii de PC-uri.

Acest capitol prezinta Protocoale de rutare dinamica , inclusiv modul in care diferite
protocoale de rutare dinamica sunt clasificate , ce metrici folosesc pentru a determina
care este cea mai buna cale si beneficiile folosirii unui protocol de rutare dinamica.

Protocoalele de rutare dinamica sunt de obicei folosite in retele mari pentru a usura
celtuielie administrative si operationale de a folosi doar rute statice. De obicei, o retea
foloseste o combinatie a celor doua metode de routare , dinamica si statica. In cele mai
multe retele este folosita o singura rutare dinamica, totusi sunt cazuri in care diferite
zone ale retelei pot folosi protocoale de rutare diferite.

Desi multe retele vor utiliza numai un singur protocol de rutare sau vor folosi doar
rutele statice, este important pentru un administrator de retea sa inteleaga conceptele si
operatiile protocoalelor de rutare diferite. Un administator de retea trebuie sa fie în
masura sa ia o decizie in cunostinta de cauza cu privire la cand sa foloseasca un
protocol de rutare dinamic si protocol este cea mai buna alegere pentru un anumit
mediu.

2. Evolutia protocoalelor de rutare dinamica

Protocoalele de rutare dinamica au fost folosite in retele inca de la inceputul anilor

1980 .

Cum retelele au evoluat si au devenit tot mai complexe au aparut noi protocoale de
rutare.
Unul dintre cele mai vechi protocoale de rutare este RIP (Routing Information
Protocol)
Pentru a raspunde nevoilor de retele mai mari, două protocoale de rutare avansate s-au
dezvoltat: Open Shortest Path First (OSPF) si Intermediate System-to-Intermediate
System (IS-IS). Cisco a dezvoltat Interior Gateway Routing Protocol (IGPR) și
Enhanced IGRP (EIGRP), care, de asemenea se scaleaza bine in retele mari.
In plus, a existat necesitatea de a interconecta „internetworks” diferite și furnizarea
rutarii intre ele. Protocolul Border Gateway Routing (BGP) este acum folosit între
furnizorii de servicii internet, precum si între furnizorii de servicii internet si clientii
lor privati pentru a schimba informatii de rutare
 2.1 Rolul protocolului de rutare dinamica

Protocoalele de rutare sunt folosite pebtru a facilita schimbul de informatii de

rutare intre rutere. Protocoalele de rutare permit ruterelor sa partajeze informatii
dinamic despre retele la distanta si sa adauge automat aceste informatii in propria
tabela de rutare.

Protocoalele de rutare determina cea mai buna cale catre fiecare retea care este
apoi adaugata in tabela de rutare . Un avantaj al folosirii unui protocol de rutare
dinamica este acela ca rutere schimba informatii de rutare de cate ori se schimba o
topologie. Acest schimb permite ruterele sa invete automat informatii despre noile
retele si sa gaseasca rute alternative atunci cand o legatura catre o retea curenta
este afectata.

In comparatie cu rutarea statica , protocoalele de rutare dinamica au nevoie de un

cost administartiv mai mic. Totusi , costul folosirii protocoalelor e rutare dinamica
este dedicarea unei parti din resursele ruterului pentru administarea protocolului
incluzand timp CPU si banda de retea. In ciuda beneficiilor rutarii dinamica ,
rutarea staticaare inca importanta ei. Sunt momente cand rutarea statica este mai
adecvata si momente cand rutarea dinamica este cea mai buna alegere. De cele
mai multe ori se gasesc combinatii a ambelor metode in orice retea care are o
complexitate moderata.

3. Clasificarea protocoalelor de rutare dinamica

Protocoalele de rutare pot fi clasificate in diferite grupuri in fuctie de caracteristicile

lor . Cele mai utilizate protocoale sunt :
 RIP - A distance vector interior routing protocol
 IGRP - The distance vector interior routing developed by Cisco
 OSPF - A link-state interior routing protocol
 IS-IS - A link-state interior routing protocol
 EIGRP - The advanced distance vector interior routing protocol developed by
Cisco
 BGP - A path vector exterior routing protoco
4. Scopul unei metrici

Sunt cazuri cand un protocol de rutare invata mai multe rute catre aceeasi destinatie.
Ca sa aleaga cea mai buna cale, protocolul trebuie sa fie capabil sa evalueze si sa
diferentieze caile disponibile. In acesc scop este folosita o metrica . O metrica este o
valuare folosita de protocoalele de rutare sa determine ce cale este de preferat a fi
aleasa cand sunt disponibile mai multe cai catre aceeasi retea .

Fiecare protocol de rutare foloseste propria metrica . De exemplu , RIP foloseste

numarul de salturi (hop count) , EIGRP foloseste o combinatie intre latimea benzii
(bandwidth) si intarziere (delay). Numarul de salturi este cea mai simpla metoda de
imaginat. Numarul de salturi se refera la numarul de rutere pe care un pachet trebuie
sa le treaca pentru a ajunge in reteaua destinatie .

Ex: Pentru R3 din figura de mai jos , reteaua 172.16.3.0 numarul de saluri este 2 , sau2
rutere distanta.
5. Scopul distantei administrative (Administrative distance AD)

Stim ca ruterele invata despre retelele adiacente cre sunt direct conectate si despre
retelele indepartate folosind rute statice si dinamice. Defapt , un ruter poate sa invete o
ruta catre o retea de la mai multe surse. De exemplu , o ruta statica este posibil sa fi
fost configurata pentru aceeasi retea/subretea pentru care a fost invatata dinamic
printr-un protocol de rutare dinamica, ca RIP. Ruterul trebuie sa aleaga ce ruta sa
instaleze.

Deci , cum poate un ruter sa determine care ruta sa o instaleze in tabela de rutare cand
a invatat o ruta pentru aceeasi retea de la mai multe surse?

Distanta administartiva (AD) defineste preferinta unei surse de rutare. Fiecare sursa se
rutare , inclusiv protocoalele de rutare specifice , rute statice , si chiar retelele
conectate direct , sunt prioritizate in ordinea „cel mai mult ” catre „cel mai putin”
preferat folosind o valoare a distantei administrative.
Ruterele CISCO folosesc caracteristica AD pentru a seecta cea mai buna cale cand
invata aceeasi retea destinatie de la doua sau mai multe surse de rutare.

Valoarea AD este un integer in intervalul 0 – 255 . Cu cat e mai mica valoarea cu

atata e mai prioritara sursa de rutare. Doar o retea conectata direct are valoare distantei
administrative egala cu 0. O valoare de 255 inseamnca ca ruterul nu are incredere in
sursa aceli rute si nu o va instala in tabela de rutare.

Este posibil sa modifici distanta administrativa pentru protocoalele e rutare statica si

dinamica.

Q&A
1. Explicati de ce rutarea statica ar putea fi preferata in defavoarea rutarii dinamice.
Rutarea statica este mai sigura , foloseste putere computationala de rutare mai mica si
este mai usor de inteles . Este mai sigura pentru ca ruterele nu trimit informatii de
rutare catre alte rutere. Foloseste mai putine resurse decat rutarea dinamica , care are
nevoie de implementarea unor algoritmi . Este mai usor de inteles decat unele
protocoale de rutare mai complexe .

2. Care sunt cele patru metode de clasificare a protocoalelor de rutare dinamica?

Protocoalele de rutare dinamica pot fi clasificate in felul urmator :
 Interior sau exterior (interior or exterior)
 Vector de distanta(distance vector) sau link-state
 Classful sau classless
 Dupa viteza sau aria de acoperire (speed or coverage)

3. Care sunt cele mai comune metrici folosite in protocoalele de rutare dinamica IP?
 Hop count
 Bandwidth
 Delay
  Cost

4. Ce este distanta administrativa (AD) si de ce e importanta?

Distanta administartiva este o masura a increderii a unei rute sursa. Este folosita and
un ruter a invatat rute catre aceeasi detinatie de la doua rute surse. Este importanta
pentru ca nu toate rutele sursa sunt egale. De exemplu , cu siguranta nu vrei ca un ruter
sa trimita trafic altui ruter daca destinatia este o reatea cu conexiune directa. Distanta
administrativa asigura ca acest lucru nu se va intampla pentru ca ruteke conectate
direct au incredere mai mare decate alte rute sursa.

5. Se poate spune ca orice ruter trebuie sa aiba cel putin o ruta statica . explicati de ce
aceasta afirmatie ar pute fi adevarata.
Orice ruter care inainteaza trafic catre internet va avea cel putin o ruta statica. Ruta
statica este ruta implicita (default route). Fiecare ruter care se conecteaza la internet
foloseste o ruta statica pentru a trimite tot traficul catre ISP.

6. Studentii care acum invata despre rutare cred cateodata ca latimea de banda este o
metrica mai buna decate numarul de salturi. De ce aceasta afirmatie ar putea fi falsa?
Numarul de salturi (hop count) foloseste calea mai buna daca , calea aleasa de latimea
de banda ( badwidth)este saturata .
 10.Transport Layer. TCP Protocol. -> rez.doc 7.

Nivelul Transport. Protocolul TCP. Protocolul UDP. Protocolul cu fereastra

glisanta.
Este nivelul la care are loc segmentarea şi reasamblarea datelor. El furnizează un
serviciu pentru transportul datelor către nivelurile superioare, şi în special caută să
vadă cat de sigur este transportul prin reţea. Nivelul transport oferă mecanisme prin
care stabileşte, întreţine şi ordonă închiderea circuitelor virtuale; detectează “căderea”
unui transport şi dispune refacerea acestuia; controlează fluxul de date pentru a
preveni rescrierea acestora. Gandiţi-vă la calitatea servicilor sau la încredere!
Sarcina principală a nivelului transport este aceea de refacere a fluxului de date la
destinaţie, deoarece un pachet poate fi segmentat în mesaje mai mici, cu rute diferite
prin reţeaua de comunicaţii.
În cazul utilizării protocolului IP pe nivelul reţea, sunt disponibile două
protocoale la nivelul transport:
- TCP, Transmision Control Protocol este un protocol bazat pe conexiune, în care
pentru fiecare pachet transmis se aşteaptă o confirmare din partea echipamentului de
destinaţie. Transmisia următorului pachet nu se realizează dacă nu se primeşte
confirmarea pentru pachetul transmis anterior.
- UDP, User Datagram Protocol este folosit în situaţiile în care eficienţa şi viteza
transmisiei sunt mai importante decât corectitudinea datelor, de exemplu în reţelele
multimedia, unde pentru transmiterea către clienţi a informaţiilor de voce sau imagine
este mai importantă viteza (pentru a reduce întreruperile în transmisie) decât calitatea.
Este un protocol fără conexiuni, semnalarea erorilor sau reluărilor fiind asigurată de
nivelul superior, iar datele transmise nu sunt segmentate.
 11.TCP 3-Way Handshaking. -> TCP 3-Way Handshaking.doc

Three-way handshaking
Cand doua gaze comunica folosind TCP, se stabileste o conexiune inainte ca datele sa fie
trimise. Dupa ce comunicarea a avut loc sesiunile se inchid si conexiunea se incheie.
Mecanismele de conexiune si sesiune fac din TCP un protocol fiabil.
Gazda urmareste fiecare segment de date intr-o sesiune si schimba informatii despre datele
primite de fiecare gazda, folosind informatia din header-ul TCP.
Fiecare conexiune implica o sesiune de comunicare intr-un singur sens(one-way
communication) si incheie procesul TCP intre device-uri. Pentru a stabili o conexiune,
gazdele folosesc three-way handshake.Bitii de control din header-ul TCP indica starea
conexiunii.
Three-way handshake:
 Stabileste daca device-ul destinatie este prezent in retea
 Verifica daca device-ul destinatie are un serviciu active si accepta cereri pe portul
destinatie pe care initiatorul intentioneaza sa-l foloseasca pentru sesiune
 Notifica device-ul destinatie ca clientul sursa intentioneaza sa stabileasca o sesiune de
comunicare pe acel port

In conexiunile TCP, gazda care are rolol de client initiaza sesiunea catre server. Pentru a
intelege cum functioneaza three-way handshake folosit in conexiunile TCP, e important sa ne
uitam la diferitele valori pe care le schimba cele doua gazed. Cei trei pasi intr-o conexiune
TCP sunt:
1. Clientul initiator trimite un segment continand o secventa initiala de valori care
serveste drept o cerere catre server pentru a incepe sesiunea de comunicari.
2. Serverul raspunde printr-un segment ce contine o valoare de confirmare egala cu
valuarea primita plus 1, plus propria valoare de sincronizare. Valoarea este mai mare

decat secventa primita deoarece confirmarea este intotdeauna urmatorul bit sau octet
asteptat. Aceasta valoare de confirmare permite clientului sa lege raspunsul de
secventa originala ce a trimis-o catre server.
3. Clientul initiator raspunde cu o valoare de confirmare egala cu valoarea primita plus 1.
Aceasta completeaza procesul de stabilire a conexiunii.
In segmentul de header al TCP sun 6 campuri de un bit care contin informarii de control
folosite pentru a controla procesul TCP. Aceste campuri(flaguri) sunt:
URG - Urgent pointer field significant
ACK - Acknowledgement field significant
PSH - Push function
RST - Reset the connection
SYN - Synchronize sequence numbers
FIN - No more data from sender
 12.TCP Sliding Window.-> fereastra glisanta.doc

TCP FEREASTRA GLISANTA

Principiul ferestrei glisante folosit de catre TCP:

Deoarece TCP asigura o conexiune de flux de octeti(byte-stream connection),numerele
de secventa sunt atribuite fiecarui octet din stream.TCP imparte acest flux continuu de
octeti in segmente TCP pentru a le transmite.Principiul ferestrei glisante este folosit la nivel
de octet ;adica: --------Fiecare segment trimis contine un numar de secventa (Sequence
Number) indicind pozitia octetilor transmisi in cadrul fluxului de date.
-Receptorul verifica numarul de secventa pentru fiecare segment (se testeaza daca anumite
segmente se pierd, sunt duplicate sau nu sunt in ordine) si trimite inapoi pentru fiecare
segment un numar de confirmare (Acknowledgment Number), specificind numarul
de secventa al urmatorului octet care se asteapta a fi receptionat.
– Segmentele pierdute sunt detectate folosindu‐ se un timer de retransmisie a datelor
– Pentru detectarea erorilor se utilizeaza si checksum‐ uri
Dimensiunea ferestrei va fi exprimata in nr de octeti.
Dimensiunea ferestrei este detreminata de catre receptor cand conexiunea este stabilita
si este variabila in timpul transferului de date.Fiecare mesaj ACK va include dimensiunea
ferstrei pe care receptorul este apt sa opereze in acest moment particular.
Fluxul de date al emitentului poate fi reprezentat ca in fig urm:

A | B | C | D
Unde:
-octetii A sunt octetii transmisi despre care s-a receptionat confirmarea de primire
-octetii B sunt octetii trimisi despre care nu s-a receptionat confirmarea de primire
-octetii C pot fi trimisi fara a se astepta nici o confirmare
-octetii D sunt octeti care nu pot fi inca transmisi
Mecanismul de fereastra glisanta la nivelul octetilor permite o transmisiune eficienta si
controlul fluxului.
 13.Transport Layer. UDP Protocol.-> rez doc 7.
Nivelul Transport. Protocolul TCP. Protocolul UDP. Protocolul cu fereastra
glisanta.
Este nivelul la care are loc segmentarea şi reasamblarea datelor. El furnizează un
serviciu pentru transportul datelor către nivelurile superioare, şi în special caută să
vadă cat de sigur este transportul prin reţea. Nivelul transport oferă mecanisme prin
care stabileşte, întreţine şi ordonă închiderea circuitelor virtuale; detectează “căderea”
unui transport şi dispune refacerea acestuia; controlează fluxul de date pentru a
preveni rescrierea acestora. Gandiţi-vă la calitatea servicilor sau la încredere!
Sarcina principală a nivelului transport este aceea de refacere a fluxului de date la
destinaţie, deoarece un pachet poate fi segmentat în mesaje mai mici, cu rute diferite
prin reţeaua de comunicaţii.
În cazul utilizării protocolului IP pe nivelul reţea, sunt disponibile două
protocoale la nivelul transport:
- TCP, Transmision Control Protocol este un protocol bazat pe conexiune, în care
pentru fiecare pachet transmis se aşteaptă o confirmare din partea echipamentului de
destinaţie. Transmisia următorului pachet nu se realizează dacă nu se primeşte
confirmarea pentru pachetul transmis anterior.
- UDP, User Datagram Protocol este folosit în situaţiile în care eficienţa şi viteza
transmisiei sunt mai importante decât corectitudinea datelor, de exemplu în reţelele
multimedia, unde pentru transmiterea către clienţi a informaţiilor de voce sau imagine
este mai importantă viteza (pentru a reduce întreruperile în transmisie) decât calitatea.
Este un protocol fără conexiuni, semnalarea erorilor sau reluărilor fiind asigurată de
nivelul superior, iar datele transmise nu sunt segmentate.
 14.Ports. Port numbers. Port numbers-tat si marginean.docx

Serviciile bazate pe TCP UDP tin evidenta diverselor aplicatii care comunica intre ele, Pentru
a diferentia segmentele si datagramele pentru fiecare aplicatie, TCP si UDP au campuri
Header care pot identifica unic aceste aplicatii. Identificatorii unici sunt Porturile (Port
numbers).
In headerul fiecarui segment sau datagrame este un port sursa si port destinatie. Portul sursa
este numarul pentru comunicatia asociata cu aplicatia originara de pe statia locala(local host).
Portul destinatie este numarul pentru comunicatia asociata cu aplicatia destinatara de pe statia
destinatie(remote host).
Numarul porturilor sunt desemnate in diferite feluri, depinzand de tipul mesajului ce trece
prin port ,fie o cerere fie un raspuns. In timp ce procesele server au numar de port desemnat
static, clientii aleg dinamic un port (numar de port) pentru fiecare conversatie.
Cand o aplicatie client trimite o cerere unei aplicatii server, portul destinatie continut in
header este numar de port desemnat serviciului daemon (daemon service) care ruleaza pe
statia destinatie. Software-ul client trebuie sa stie ce numar de port este asociat cu procesul
server de pe statia destinatie (remote host). Numarul de port destinatie este configurat fie
implicit sau manual. De exemplu cand o aplicatie web browser face o cerere unui web server,
browserul foloseste TCP si portul 80, daca nu este specificat altfel. Acest lucru din cauza ca
portul 80 este folosit implicit pentru aplicatii ce se folosesc de web. Multe aplicații commune
au porturi predefinite (default ports).
Portul sursa intr-un header segment sau datagrama a unei cereri client, este generat aleator din
numere de port mai mari de 1023. Atata vreme cat nu genereaza un conflict cu alte porturi
deja aflate in folosinta pe system, clientul poate allege orice Port (numar de port) din gama de
numere de port implicite (the range of default port numbers) utilizate de sistemul de
operare. Acest numar de port actioneaza ca o adresa de revenire / returnare pentru aplicatia
care genereaza cererea. Layer-ul Transport tine in evidenta acest port, si aplicatia care a initiat
cererea , astfel incat, atunci cand un raspuns este returnat poate fi livrat aplicatiei corecte.
Portul aplicatiei care initiaza cererea este folosit ca si portul destinatie in raspunsul care se
intoarce de la server.
Combinatia intre portul layerului transport, si adresa IP a retelei allocate Gazdei, identifica
unic un process special / particular care ruleaza pe un anume dispozitiv gazda. Aceasta
combinatie se numeste socket. Ocazional se pot gasi termenii “numar de port” (port numbers)
si socket folositi alternative. In acest context, al cursului, termenul socketului se refera numai
la combinatia unica a unei adrese IP si a unui numar de port. O pereche de socket, formata
din: adresa IP sursa , adresa IP destinatie si numarul de port, este de asemenea unica si
identifica conversatia dintre 2 gazde.
De exemplu ,o cerere HTTP de afisare a unei pagini web trimise unui server web (port
90)ruland pe o gaszda cu Layer3 Ipv4 cu o adresa 192.168.1.20 va fi destinata socket-ului
192.168.1.20:80
Daca browser-ul web care a facut cererea ruleaza pe hostul 192.168.100.48 si numarul
portului dinamic asignat browser-ului este 49152,socket-ul pagini va fi
192.168.100.48:49152.
Internet Assigned Numbers Authority(IANA) aigneaza numarul portului.IANA este un
standard de baza care este responsabila pentru atribuirea unor diferite standarde de adresare.
Exista diferite tipuri de numere de port:
Binecunoscuele porturi (Well Known Ports WKP)(numerotate de la 0 la 1023).Numerele sunt
rezervate pentru servicii si aplicatii.Sunt cele mai des folosite pentru aplicatii cum ar fi
HTTP(serrvere web) POP3.SMTP(servere de email ) si Telnet.Prin definirea acestor bine-
cunoscute porturi pentru aplicatii server,aplicatiile client pot fi programte pentru a cere o
conexiune acelui port specific si servicile asociate lui.
Porturile inregistrate(Registered Ports)(numerotate de la 1024 la 49151).Aceste numere ale
portului sunt assignate proceselor utilizatorului sau aplicatiei. Aceste procese sunt in primul
rand aplicatii individuale pe care userul a ales sa le instaleze mai degraba decat aplicatiile
comune care ar primi un Well Known Port(WKP).Cand nu este folosit pentru o aplicatie
server, aceste porturi pot fi deasemenea selectate dinamic de catre un client ca si port sursa .
Porturile dinamice sau private(Dynamic or Private Ports)(numerotate de la 49152 la 65535 )-
deasemenea cunoscute ca Ephemeral Ports,acestea sunt de obicei asignate dinamic aplicatiilor
clientului cand initializam o conexiune.Nu este prea comun ca un client sa se conecteze unui
servici utilizand Dynamic sau Private Port.(desi unele distriputi de fisiere punct la punct
(some peer-to-peer file sharing) o fac ).
Utilizand ambele TCP si UDP
Unele aplicatii pot folosi ambele TCP si UDP.De exemplu , the low overhead of UDP permite
DNS-ului sa serveasca foarte rapid cererile clientului .Cateodata, totusi, trimitand informatia
ceruta ar putea solicita fiabilitatea TCP.In acest caz , well known port number of 53 este
folosit de ambele protocoale cu acest serviciu.
Uneori este necesar sa sti care conexiuni TCP active sunt deschise si ruleaza pe o gazda (host)
a retelei. Netstat este o utilitate importanta a retelei care poate fi folosita pentru a verifica
acele conexiuni.Protocolul Netstat
Conexiunile TCP neexplicate pot produce o amenintare majora a securitatii.Acestea pentru ca
ele pot indica ca cineva sau ceva este conectat la gazda locala(local
host).Aditional,conexiunile TCP care nu sunt necesare pot consuma resurse valroase ale
sistemului acestea scazand performantele host-ului. Netstat ar trebui sa fie utilizata pentru a
examina conexiunile deschise pe o gazda(host) cand performanta pare sa scada(sa fie
compromisa).
Multe optiuni folositoare sunt disponibile pentru comanda Netstat.
 15.Application Layer. Application Protocols.-> rez.doc 8.

Este nivelul situat cel mai aproape de inima utilizatorului. Prin ce diferă de celelalte
niveluri ale modelului? Oferă servicii pentru aplicaţiile utilizatorilor dar nu oferă servicii
celorlalte niveluri.
Nivelul aplicaţie identifică şi stabileşte disponibilitatea partenerului de comunicaţie,
sincronizează aplicaţiile între ele şi stabileşte procedurile pentru controlul integrităţii
datelor şi erorilor. De asemenea identifică dacă există suficiente resurse pentru a
sprijini comunicaţia între parteneri. Pentru a fi mai uşor să vă amintiţi despre acest
nivel, gandiţi-vă la browsere.

Cele mai uzuale aplicaţii definte la acest nivel sunt:

- terminale virtuale: Telnet;
- transfer de fişiere: FTP (File Transfer Protocol);
- poşta electronică;
- SMTP, Simple Mail Transfer Protocol;
- POP, Post Office Protocol;
- Aplicaţii web (prezentare, baze de date etc.) cu HTTP (Hyper Text
Transfer Protocol);
- Administrare şi monitorizare: SNMP (Simple Network Management
Protocol).
- Telnet: portul 23;
- FTP: portul 21;
- HTTP: portul 80 sau 8080;
- SNMP: porturile 161 şi 162;
- SMTP (transmisie email): portul 25 ;
- POP (recepţie email): portul 110.

Acesta este de fapt soft-ul utilizat de o statia de lucru. Atunci cand se apeleaza o litera
a unei unitati de disc din retea sau cand se tipareste la o imprimanta partajata in retea,
programul respectiv foloseste nivelul de aplicatii pentru a transmite datele in retea.